Etimologia Plantelor

Etimologia. In limba latină „aquilegium“ înseamnă ,,rezervor” cu aluzie la petalele sale în formă de cornet.

Genul se mai cunoaște în popor și sub alte nume ca : Cinci coade, Cănăoei, Camdeluțe, Căldăruși, Cinci clopoței, Clopoței cornuți, Floarea clopotului, Țurțălăi, Focușor, Căldare, Ciocă- nași, Cupe și altele.

Caracteristice pentru acest gen sunt florile sale actinomorfe, solitare sau dispuse în racem.

Acest gen cuprinde cca. 30 de specii. în țara noastră se întâlnesc speciile: Aquilegia vulgaris L., A. coerulea James., A. transilvanica Schur., A. chrysantha Gray.

Aquilegi vulgaris L., specie originiară din Europa (fig. 9).

Planta are tulpina frunzoasă, ramificată în partea superioară, înaltă de cca. 40—80 cm. Frunzele sînt tri penat sectate, cu segmentele rotunjite și crenate, de culoare verde-cenușie. Ele formează tufe joase, din al căror mijloc vor porni tulpinile florifere.

Înfloritul are loc primăvara, în lunile mai-iunie. Florile prezintă corola alcătuită din petale colorate în albastru-violet, roșu-roz, purpuriu, rar în alb, prevăzute fiecare cu cîte un pinten curbat la vîrf.

Această specie a fost adusă în cultură ca plantă ornamentală. Prin selecționări și încrucișări a dat naștere la multe soiuri, care se disting unele de altele prin coloritul și forma florilor. Astfel există pe lîngă soiurile cu flori unicolore și soiuri cu flori bălțate, striate, marginate sau punctate, cu flori duble, provenite prin transformarea staminelor în petale etc. foarte mult căutate astăzi pentru decorarea parcurilor și grădinilor.

CHRYSANTHEMUM L. — MARGARETE

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele vine de la cuvintele grecești „Chrysos“ care înseamnă ,,aur” sau galben-auriu și „anthemos” floare, cu aluzie la culoarea aurie pe care o au unele specii din acest gen.

Genul se mai cunoaște în popor și sub alte nume ca : Tufănele, Margarete de toamnă, Floarea raiului, Iarba tăieturii, Romaniță de grădină, Spicuțe etc., caracterizîndu-se prin calatidiile sale solitare sau numeroase, formate din flori tubuloase, hermafrodite, de culoare galbenă și din flori marginale, ligulate, sterile, colorate în alb, roșu sau galben.

Acest gen cuprinde peste 150 de specii. La noi în țară se întîlnesc mai frecvent prin parcuri și grădini speciile : Chrysan- themnm roseum Adam, Ch. leucanthemum L., Ch. parthenium (L.) Bernh etc.

Chrysanthemum roseum Adam, specie originară din Caucaz și Orient.

Planta prezintă o tulpină simplă sau ramificată, înaltă de cca. 30—70 cm. Frunzele sînt de 2-3 ori penate, simplu penate sau întregi.

Înfloritul are loc din luna iunie pînă în luna august. Calatiidiul este de cca. 4—4,5 cm în diametru și prezintă florile din centru tubuloase și de culoare galbenă, iar cele marginale ligulate, de culoare roz.

Specia a produs în cultură o mulțime de soiuri foarte frumoase, care se grupează astfel :

1. Grupa soiurilor Ligulosum, cu toate florile din calatiidii colorate în diferite nuanțe, începînd ou alb și sfîrșind cu roșu purpuriu. Toate soiurile ¡din această grupă au o creștere pitică și calatidiile de cca. 3-7 cm în diametru;

2. Grupa soiurilor Tubulosum, cu florile centrale tubu&oase, lungi și colorate de la allb pînă la roșu purpuriu;

3. Grupa soiurilor Simplex, care prezintă florile simple, la fel ca și specia de bază.

Dintre soiurile aparținând primei grupe (ligulosum) amintim: Chrysanthemum roseum Mont-blanc cu calatidiile mari și florile ligulate de culoare albă și bine bătute ; Ch. roseum Wega, cu florile colorate într-un roz-luminos ; Ch. r. atrosanguineum, cu florile grupate în calatidii de 6—7 cm în diametru, colorate în roșu-închis,

Chrysanthemum leucanthemum L. (margarete), specie originară din Europa și vestul Asiei. (fig. 30). Planta prezintă în pămînt un rizom noduros. Tulpina este dreaptă, simplă, cu un singur calatidiu, înaltă de cca. 20—100 cm. Frunzele sînt de formă oblanceolată, lanceolată sau linear lanceolată.

Înfloritul are loc din luna mai pînă în luna octombrie. Calatidiul, de cca. 4—5 cm în diametru, este format din flori tubuloase, de culoare galbenă și flori ligulate albe.

Specia se întîlnește mult cultivată prin parcuri și grădini, precum și în stare spontană. In cultură foarte frecvent se întîlnește Ch. I. ssp. maximum hortense, care este ceva mai scundă decît specia de bază.

Chrysanthemum parthenium (L.) Bernh., specie originară din [NUME_REDACTAT] și de Sud, [NUME_REDACTAT].

Planta prezintă în pămîint o rădăcină fusiformă și ramificată. Tulpina este dreaptă, coriirobos ramificată la vîrf, înaltă de cca. 30—80 cm. Frunzele sînt de formă lat ovată și 1—2 penat sectate sau fiidate.

Înfloritul are loc din luna iunie pînă în luna august. Calați- diile sînt formate din flori tubuloase de culoare galbenă și flori ligulate de culoare albă. Ele sînt numeroase și dispuse într-un corimb mai mult sau mai puțin dens.

Specia este întîlnită atît în stare cultivată cît și în stare sălbatică.

In cultură a produs cîteva soiuri deosebit de frumoase, dintre care cităm : Ch. p. floro pleno „bulgăre de auru (Boule d’Or), cu florile involte (bătute) în formă c}e buton, de culoare galbenă-aurie, cu înflorire toată vara, foarte indicat pentru plantarea în masive ; Ch. p. floro pleno „bulgăre de zăpadău (Boule de Neige), cu florile involte, de culoare albă, caracteristică ; Ch. p. excelsior, cu florile colorate în galben-auriu și frunzele foarte fin decupate, constituind o superbă plantă pentru borduri.

Cerințele plantelor și tehnica culturii. Toate speciile, soiurile și formele aparținînd genului Chrysanthemum reușesc în solurile bogate, suficient de umede, cu expoziție însorită, adăpostite, și cu un bun drenaj.

Plantele se înmulțesc prin semințe și prin divizarea tufelor.

Semințele își păstrează facultatea germinativă aproximativ 2 ani și răsar în cca. 20—30 zile de la semănat. Semănatul se face în aprilie-iunie la răsadnițe reci sau afară pe brazde, în rînduri sau prin împrăștiere, folosindu-se aproximativ 4 g sămînță/m2, în funcție de puritatea și puterea ei de germinație.

Peste 20—30 de zile de la răsărire se execută repicarea plăntuțelor la cca. 10—15 cm, iar în toamnă se plantează la locul definitiv, la 30—60 cm, în funcție de specie și soi.

Pe timp secetos, atît în cîmpuî de înmulțire cît și la locul definitiv, culturile se udă pătrunzător, se plivesc de buruieni și se prășesc.

De asemenea, pentru a asigura o înflorire abundentă și de lungă durată, se îndepărtează toate tulpinile florale, imediat după ce florile s-au trecut (scuturat).

Divizarea tufelor se face o dată la 3—4 ani și mai ales în cazul cînd dorim să înmulțim soiurile și formele involte, pentru a le păstra culoarea curată. Plantele suportă foarte bine transplantatul, chiar și în faza de înflorire, cu condiția ca să nu se scuture pămîntul de pe rădăcini.

Atît în cazul plantelor înmulțite prin semințe oît și în cazul celor înmulțite prin divizarea tufelor, dacă solul este prea sărac, se vor aplica culturilor îngrășări suplimentare. In primii ani de la plantare, mai ales în regiunile cu ierni aspre și pentru anumite specii, forme sau soiuri, se recomandă protejarea plantelor cu un înveliș subțire de frunze.

întrebuințarea. Majoritatea speciilor și soiurilor descrise sînt valoroase plante de grup sau de platbande și borduri. De asemenea, Chrysanthemum leucanthemum poate fi folosită în masă pentru amenajarea peluzelor din parcuri și grădini, reușind foarte bine și în expozițiile ușor semiumbrite. Toate speciile și soiurile se pot folosi și pentru flori tăiate păstrîn- du-se în apă un timp îndelungat.

HYDRANGEA L. — HORTENSIA

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele vine de la grecescul „hydos“, care înseamnă „apă“ și „angeion“, care înseamnă „vas“, cu aluzie la faptul că fructul său se aseamănă cu o cupă.

Genul se cunoaște în popor și sub alte nume ca : Ortensie, Ortanță, Hortensie de grădină, Călin, Ortensă etc. El se caracterizează prin florile sale grupate într-o inflorescență corimbiformă sau într-o paniculă terminală mare. Florile marginale sînt în general sterile, alcătuite din sepale mari, petaloide, iar restul florilor sînt mici, radiante și hermafrodite.

Acest gen cuprinde cca. 90 de specii sub formă de arbori, arbuști și plante lemnoase urcătoare. Dintre acestea mai importante pentru arta grădinilor sînt: Hydrangea opuloides (Lam.)

Koch., H. paniculata Sieb. et Zucc., H. arborescens Torrey

et Gray.

PAEONIA L. — BUJOR

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele de Paeonia este dat după numele plantei „poionia“, care înseamnă „bujor“ la Theophrast (372—287 î.e.n.).

Genul mai este cunoscut în popor sub o serie de nume ca : Rujă bujă, Rujioară, Bujor, Bușor, Ruja buja roșie, Ba- jarujii, Tubaroje etc. El se caracterizează prin florile saie mari, hermafrodite și actinomorfe, solitare, colorate în roșu purpuriu, și alte culori, mai ales la speciile cultivate.

Acest gen cuprinde cea. 35 de specii, dintre care frecvent întâlnite în cultură sînt : Paeonia officinalis L., P. tenuifolia L., P. peregrina Mill., P. lutea Franch., P. albiflora Palass și P. suf~ fruticosa Andr.

Paeonia officinalis L., specie originară din sudul și vestul Europei. Ea prezintă în pămînt tuberculi radicali, alungiți, pe- dunculați. Tulpina ei este unifloră, neramificată, înaltă de cca. 30—60 om. Frunzele prezintă o culoare verde.

Înfloritul are loc prin lunile mai-iunie. Florile sînt mari, nemirositoare, întotdeauna solitare, de cca. 10 cm în diametru, colorate într-un roșu-luminos.

Specia a produs în cultură numeroase soiuri, printre care amintim : Paeonia officinalis purpurea pleno, soi ide mai multă vreme cultivat, cu florile involte, colorate intr-o frumoasă culoare purpurie-lucioasă ; P.O. anemonaejlora pleno, cu florile involte, asemănătoare florilor de Anemone ; P.O. maxima roșea plena, cu florile mari, involte, de culoare roză ; P.O. incarnata plena, cu florile de culoare roz-roșietică, care se albesc cînd floarea, trece

PRIMULA L. — CIUBOȚICA CUCULUI

Familia PrimuláceaE

Etimologia. Numele provine din diminutivul cuvíntului latinesc „primus44, care înseamnă ,,primul44, cu aluzie la faptul că plantele înfloresc primăvara foarte de timpuriu.

Genul se mai cunoaște în popor și sub alte nume ca : Gri- ciorei, Țîța vacii, Anghelină, OgîLici, Betonică de primăvară, Igdicele, Agii cele, Primulă fărinoasă etc. El sie caracterizează prin florile sale bisexuate, adesea heterostile, dispuse în frumoase inflorescențe umbeliforme sau capituliforme, foarte rar în ráceme, spice sau solitare.

Acest gen cuprinde cca. 300 de specii, dintre care la noi în țară se întîlnesc frecvent următoarele : Primula elatior, P. acaulis, P. aurícula, P. officinalis, P. denticulata, P. cortușoides, P. Sieboldii , P. Juliaé, P. Japónica, ș.a

PHLOX L. — BRUMĂRELE

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele vine de la cuvîntul „flox“, care înseamnă „flacără“, cu aluzie la culoarea luminoasă a florilor.

Genul mai este cunoscut în popor și sub alte nume ca: Floarea focului, Botcuțe, Liliac nemțesc, Fluxe, Bîrsacăn, Arsenică, Rotocoale, Sămăcișă, Grînoasă, Ursărele, Zburătoare, Sălcioară, Găzdoi, Liliecuț, Floare înfocată, Flox, Buchet ș.a. El se caracterizează prin inflorescențele sale sub formă de paniculă corim- biformă sau piramidală, compuse din inflorescențe parțiale, dichaziale.

Acest gen cuprinde cca. 48 de specii, dintre care la noi în țară se întîlnesc mai frecvent : Phlox paniculata, Ph. maculata, Ph. setacea și Ph. subulata.

PAPAVER L. MACUL

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele vine de la cuvîntul latinesc „papaver“, care înseamnă „mac“.

Genul se mai cunoaște în popor și sub alte denumiri ca :

Mac turces, Mac oriental, Floarea odihnei, Floarea somnului, Mac bun etc. El se caracterizează prin florile sale solitare, terminale, hermafrodite și actinomorfe, cu corola colorată în alb sau roșu, ale cărei petale se acoperă unele pe altele cu marginile lor.

Acest gen cuprinde cca. 90 de specii, dintre care frecvent întâlnite la noi în țară sînt : Papaver orientale L., P. bractea- tum Lindl., P. alpinum Auct.

Papaver orientale L., specie originară din Balcani și Asia.

Planta este robustă, înaltă de cea. 40—90 cm și chiar mai mult. Frunzele sale sînt simplu penat sectate, foarte mari.

Înfloritul are loc în iunie-iulie. Florile sînt mari, de cca. 15 cm în diametru, de culoare roșie cărămizie sau roșie mai închisă.

Această specie a produs multe soiuri, printre care amintim : P. o. colosseum, cu florile uriașe, colorate în roșu-aprins ;

P. o. hybridum, cu florile diferit colorate (alb, roz și variate nuanțe de roșu sau violet).

RUDBECKIA L. — RUJI GALBENE

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele derivă din numele lui [NUME_REDACTAT], profesorul și sprijinitorul lui Linee, fost profesor de anatomie și botanică la Universitatea din Upsala (1660—1740).

Genul se cunoaște în popor și sub alte denumiri ca : Mărită-mă mamă, Gherghină galbenă, Leordini galbini, Gherghine de iarnă, Tufănică galbenă, Flori galbine, Floare de cucoană, Budiană, Flori de paie, [NUME_REDACTAT], Bojonel galben, Ruji de toamnă, Gurița cucoanei ș.a. El se caracterizează prin calatidiile sale lung pedunculate, cu florile din centru hermafrodite și tubuloase, iar cele marginale femele, ligulate și sterile.

Acest gen cuprinde cca. 45 de specii, dintre care la noi se întîlnesc frecvent Rudbeckia laciniata și Rudbeckia purpurea.

Rudbeckia laciniata L., specie originară din America de Nord. Ea prezintă în pămînt un rizom cu stoloni subterani ramificați și repenți. Tulpina ei este viguroasă, ramificată în partea superioară, înaltă de cca. 50—250 cm. Frunzele sînt alterne, glabre, simple ori penat partite sau de 2—3 ori penat sectate, fidate sau lobate.

Înfloritul are loc din luna iunie pînă în luna septembrie. Calatidiile sînt solitare la vîrful ramurilor, măsoară cca. 7-10 cm în diametru, sînt alcătuite din flori centrale tubuloase, de culoare neagră-brunie și din flori marginale ligulate, eliptice, de culoare galbenă.

Specia se întîlnește atît în stare cultivată cît și sălbăticită.

Rudbeckia purpurea L., specie originară din America de Nord. Tulpinile plantei sînt ramificate spre vîrf, înalte de cca. 60—150 cm. Frunzele sunt lung pețiolate, de formă ovată și dințate pe margini.

Înfloritul are loc din luna august pînă în luna septembrie. Calatidiile sînt de cca. 10—15 cm în diametru, solitare, alcătuite din flori centrale tubuloase, de culoare purpuriu- brună și din flori marginale ligulate, de culoare purpurie, roză-pală sau roză închisă.

Cerințele plantelor și tehnica culturii.

Aceste plante sînt puțin pretențioase față de sol. Bunăoară, Veronica spicata preferă solurile mai uscate, expuse la soane, pe cîrnd Veronica spu- ria Ie preferă pe cele umede, cu expoziție însorită. Alte specii, ca de exemplu Veronica prostrata și Veronica chamaedrys dau foarte bune rezultate cînd sînt cultivate în soluri calcaroase, cu expoziție semiumbrită. Ele se înmulțesc atît prin semințe cît și prin despărțirea tufelor.

Pentru obținerea plantelor din semințe, semănatul se face din luna aprilie pînă în luna iulie, afară pe brazde semiumbrite și răsăritul are loc după 10—15 zile. Răsadul se repică o singură dată, iar în toamna sau în primăvara anului viitor plantele pot fi plantate la locul definitiv, la distanța de 35—60 cm.

Divizarea tufelor se efectuează de regulă primăvara devreme sau toamna, după intrarea plantelor în repaus. Plantele rezultate se plantează pe alte brazde sau se pot planta direct la locul definitiv.

Întrebuințarea. Aceste plante sînt foarte rustice și foarte florifere. Ele se întrebuințează mai ales în parcurile și grădinile amenajate pe suprafețe mai întinse. Speciile mai înalte sînt de mare efect atunci cînd se plantează în grupe sau platbande, pe cînd cele pitice realizează splendide decoruri atunci cînd se folosesc ca plante de bordură, în amenajarea stîncăriilor, plantate pe ruine, în grote, pe taluzurile lacurilor sau teraselor etc.

VINCA L. — MERIȘORUL

[NUME_REDACTAT]

Etimologia. Numele vine de la cuvîntul latinesc „vincere“, care înseamnă „a învinge“, cu aluzie la unele specii ale genului, care fiind semperviirescente, înving gerul iernii.

Genul se mai cunoaște în popor și sub alte nume ca : Per- vinca, Cununiță mare, Merișorul mare, Cununiță, Bărbănoc, Foae-n fir, Fonchiu, Iederă, Sasău, Perișor, Verdeața iernii, Coada vînătorului. Saschiu etc. și se caracterizează prin florile sale solitare, lung pedioelate și înserate la subsoara frunzelor*

Acest gen cuprinde cca. 5 specii, dintre care la noi sînt mai cunoscute : Vinca minor și Vinca major.

Vinca minor L. (fig. 107), specie originară din Europa și [NUME_REDACTAT]. Ea prezintă tulpini lemnificate spre bază, lungi pînă la 100 cm. Frunzele sînt scurt pe- țiolate, totdeauna verzi, coriacee, de culoare verde-lucioasă pe față, de formă eliptică sau ovat eliptică pînă la e- liptică lanceolată.

înfloritul are loc din luna martie pînă în luna iunie. Florile sînt solitare și lung pedun- cu-late, de culoare albastră-violetă, mai rar roză sau albă.

La noi în țară specia se întîlnește spontană și cultivată prin grădini sub numeroase forme horticole, cu frunze pestrițe și flori albe-purpurii, azurii, învoite.