Efectele Tehnicilor de Relaxare Asupra Stresului

Introducere

Dezvoltarea științei și tehnicii a adus odată cu beneficiile evidente și accelerarea ritmului de viață, cu consecințe nefaste asupra stării de sănătate a populației. Consecința cu cel mai mare impact și totodată cea mai prezentă, este stresul.

Considerat în trecut ca fiind o închipuire a pacientului, un rezultat al autosugestiei, stresului i se recunoaște azi rolul primordial în numeroase afecțiuni, fiind considerat una din bolile lumii moderne. Deși medicina alopată combate cu succes majoritatea afecțiunilor cauzate de stres, numeroase studii dovedesc că terapiile alternative, în special tehnicile de relaxare, pot avea la fel de mult succes în majoritatea cazurilor, fiind totodată lipsite de efectele secundare neplăcute care apar în urma tratamentelor medicamentoase.

Deși intens folosite în cabinetele de psihoterapie, tehnicile de relaxare rămân încă un domeniu nou pentru cei mai mulți dintre bolnavii cu afecțiuni cauzate de stres. Intenția cercetării de față este să întărească rezultatele pozitive ale studiilor prezentate în literatura de specialitate privind eficiența tehnicilor de relaxare, precum și să contribuie la familiarizarea cu acestea a celor care pot beneficia intens prin aplicarea lor.

Un argument puternic, ce vine în sprijinul promovării tehnicilor de relaxare este ușurință cu care acestea pot fi aplicate pentru orice categorie de afecțiune cauzată de stres, cu rezultate pozitive în marea majoritate a cazurilor.

De asemenea, este remarcabil faptul că aceste tehnici pot fi aplicate cu succes de către chiar persoana suferindă, după un antrenament prealabil. Astfel, se dă pacientului posibilitatea să poata beneficia de rezultatele relaxării în aproape orice împrejurări.

Un alt argument incontestabil este faptul că, în unele afecțiuni, fără cauze fiziologice, în special în cefalee și tulburări de somn, tehnicile de relaxare pot înlocui cu succes tratamentul medicamentos, devenind astfel din tratament complementar, tratament unic. Avantajele evidente ale acestei alternative, ca lipsa efectelor secundare pe termen lung sau scurt pe care medicamentele le au în multe dintre cazuri, lipsa completă a costurilor tratamentului (odată ce pacientul a învățat să aplice singur aceste tehnici), precum și independența de orice mijloace exterioare pe care o dă, fac din aceasta o soluție ideală la combaterea cu succes a stresului și, deci, a afecțiunilor legate de el.

Folosite pe scară largă în majoritatea țărilor occidentale, tehnicile de relaxare încep să-și câștige recunoașterea și la noi, înscriindu-se în tendința evolutivă a ultimilor ani, în care tratamentele medicamentoase, încep să piardă tot mai mult teren în fața unor alternative noninvazive, cu rezultate asemănătoare sau chiar mai bune. Totuți, procentul celor care aleg să beneficieze de acestea, este încă destul de scăzut, în continuare ele fiind aplicate cu preponderență în cabinetele de specialitate.

Unul din scopurile lucrării de față este să promoveze deschiderea către aceste metode încă noi pentru majoritatea și să ofere o alternativă viabilă la tratamentul tradițional a stresului.

Capitolul I. Stresul

I.1. Conceptul de stres

Din punct de vedere istorico-lingvistic, prima folosire scrisă a termenului englez „stress” apare în Oxford English Dictionary, în secolul al XV-lea, desemnând o „solicitare” sau presiune fizică, sens care s-a păstrat actualmente în limbajul tehnic. Într-un dicționar din 1704, termenul dobândește și sensul de „dificultăți, strâmtorări sau adversități” adresate unei persoane (nu unui lucru). În secolul al XIX-lea, el desemna „o solicitare asupra unui organ al corpului sau unei puteri a minții”. Webster’s New Collegiate Dictionary (1981) definește stresul ca fiind „un factor fizic, chimic sau emoțional care produce tensiune corporală sau mintală și poate fi un factor în cauzarea bolilor”.

Termenul „stress” se folosește în forma sa netradusă în toate limbile de pe glob.

Conceptul de stres, introdus de Selye Hans, indica inițial o acțiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului, care determină o reacție de adaptare nespecifică a organismului față de agresiunea care-i amenință integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definiție, formulează una dintre cele mai remarcabile definiții ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic.” Selye Hans a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza considera că „mintea și corpul sunt unul și același lucru". Aproape orice stresor și aproape orice reacție de stres implică atât componente fiziologice cât și psihologice (emoționale).

„Stresul general” este definit actualmente (A. von Eiff) ca: „reacție psiho-fizică a organismului generată de agenți stresori ce acționează pe calea organelor de simț asupra creierului, punându-se în mișcare – datorită legăturilor cortico-limbice cu hipotalamusul – un șir întreg de reacții neuro-vegetative și endocrine, cu răsunet asupra întregului organism”.

Fraisse Paul definește stresul ca și „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu iși găsesc soluția". Agenții stresori capabili să declanșeze un stres psihic sunt de natură variată, nefiind obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenți stresori: cei ce sunt reprezentați prin cuvintele, ideile, procesele gândirii și cei senzoriali externi. Aceștia pot deveni agenți stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarța cerebrală timp îndelungat și cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificație pentru subiect.

I.2. Factorii stresori și influența lor

În literatura de specialitate stresul apare ca acea reacție psihologică la solicitările inerente ale factorilor de stres care vor duce la instalarea unei stări de tensiune și chiar de anxietate pentru o persoană, ce apare deoarece persoana nu se simte capabilă să facă față unor astfel de solicitări . Astfel putem afirma că această definiție prezintă stresul psihic, astfel conturându-se principalele caracteristici definitorii ale stresului psihic și anume:

Existența unor agenți stresori ce vor provoca tensiune și anxietate pentru individ;

Existența acelor solicitări care depășesc capacitățile individului, astfel neputând să le facă față;

Existența acelei reacții psihologice care apare ca urmare a instalării stresului psihic.

Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres). Eustresul („stresul pozitiv”) are efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenții stresori au o semnificație favorabilă pentru individ. Aceștia declanșează efecte pozitive (bucurie intensă, extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor și aparatelor organismului.

Eustresul mai apare în cursul unor stări emoționale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelență acut. Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie la creșterea imunității antiinfecțioase și antitumorale, devenind o premisă a longevității. Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei, suferință și dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.

Cauzele stresului psihic pot fi:

Conflictele familiale (de exemplu, conflicte conjugale);

Conflicte profesionale datorate: lipsei de relaxare, factori perturbatori, supraresponsabilizare, insuccese etc.;

Conflicte sociale (șomaj, terorism, accidente etc.);

Conflicte din sfera vieții intime: complexe de inferioritate, melancolie, dificultăți de integrare socială.

De asemenea, este posibilă clasificarea factorilor de stres după natura lor:

La nivel profesional – suprasarcina profesională, care constă dintr-un volum disproporționat de informații de verificat, probleme de rezolvat sau chiar decizii de luat, este unul din factorii de stres curenți. Spiritul de competiție și de performanță este, de asemenea, o sursă de tensiune suplimentară. La polul opus, sub sarcina profesională, șomajul, o muncă monotonă și fără orizont reprezintă factorii de stres recunoscuți, mai ales cînd există un decalaj între ambițiile subiectului și profesia sa.

Lipsa banilor, datoriile, cumpărarea unui apartament sau a unei case dau bătaie de cap și pot fi responsabile pentru o stare de anxietate cronică.

Condițiile de locuire, insalubritatea, zgomotul și alte neplăceri cronice sunt, în general, rău suportate.

Problemele legate de relații, cele de la serviciu sau de acasă reprezintă o sursă importantă de factori de stres. Neînțelegerile, disputele, divorțurile, climatul tensionat, criticile și, uneori, chiar complimentele, solicitările altora, responsabilitatea în familie sau în mediul profesional intră și ele în acest cadru.

Stresorii psihici decurg fie din stresorii fizici sau din cei sociali, fie sunt autoinduși. Prin natura lor repetitivă, sunt considerați ca fiind cei mai dăunători. În această categorie se includ atât trăiri emotive acute sau cronice, cu amprenta negativa (frustrarea, culpabilitatea, furia, ura, gelozia, depresia, anxietatea, sentimentul de inferioritate, de insecuritate), cât și cele pozitive (dragostea, fericirea, etc.). Caracterul de stresor decurge din măsura în care succesul, respectul solicită răspunsuri adaptative intense din partea organismului. Nivelul intensității stresului psihic nu depinde întotdeauna de intensitatea stresorului, ci de maniera subiectivă în care acesta este perceput și trăit.

Sells consideră că stresul psihic ia naștere în următoarele situații:

1. Circumstanțele care surprind individul nepregătit spre a le face față: lipsa de antrenament, incapacitate fizică, intelectuală (de moment sau de fond) etc.;

2. Miza este foarte mare, un răspuns favorabil având consecințe importante pentru individ, în timp ce eșecul (incapacitatea de a răspunde eficient la situația solicitanta) are un efect nociv permanent, accentuând și mai mult stres psihic;

3. Gradul de “angajare” a individului (in funcție de “miză”) conferă o intensitate direct proporțională cu stresul psihic.

Impactul pe care îl au asupra noastră agenții stresori depinde în foate mare măsură ți de conștientizarea consecințelor lor. Ele pot avea un caracter devastator în plan afectiv atunci când efectele sunt grave și iremediabile.

I.3. Tipuri de stres psihic

Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres).

Eustresul („stresul pozitiv”) are efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenții stresori au o semnificație favorabilă pentru individ. Aceștia declanșează afecte pozitive (bucurie intensă, extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor și aparatelor organismului. Eustresul mai apare în cursul unor stări emoționale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelență acut. Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie la creșterea imunității antiinfecțioase și antitumorale), devenind o premisă a longevității.

Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei, suferință și dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.

Tabel nr 1. Tipuri de stres

După Shaffer (1982), stresul se manifestă prin trei categorii de simptome: somatice, psihice și motorii.

Simptomele somatice: bufeuri, transpirații, senzația de gură uscată, respirație superficială, senzație de presiune toracică, dureri toracice, palpitații, tahicardie, creșteri ale TA, cefalee, senzație de slăbiciune, perceperea bătăilor inimii, tulburări de tranzit, tulburări intestinale (crampe, peristaltism crescut), eructații, grețuri, vărsături, flatulență, micțiuni frecvente (chiar imperioase), oboseală, scăderea apetitului, senzații de frig sau de frison, insomnie, senzație de insuficiență a aerului, amețeli când efectele sunt grave și iremediabile.

I.3. Tipuri de stres psihic

Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres).

Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei, suferință și dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.

Tabel nr 1. Tipuri de stres

După Shaffer (1982), stresul se manifestă prin trei categorii de simptome: somatice, psihice și motorii.

Simptomele psihice: anxietate, aprehensiune, fatigabilitate, depresie, iritabilitate, scăderea capacității de concentrare, distractibilitate, dismnezii, insomnie, coșmaruri, teamă de moarte sau de boală.

Simptomele motorii ale stresului: tensiune musculară, dureri lombare, tremor, spasme musculare (similare unor ticuri), reacții de tresărire exagerate, coordonare motorie diminuată, oftat frecvent, senzație de imobilizare, de paralizare.

Stresul psihic are mai multe caracteristici:

Este o interacțiune a subiectului cu situația stresantă, a cărei evaluare este condiționată și de „condițiile interne” ale subiectului;

Contextul social are un rol fundamental în generarea reacțiilor SP;

Există diferențe individuale mari în reacțiile la situațiile stresante;

Caracterul subiectiv al perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate de către acesta ca depășindu-i posibilitățile.

Principalele grupe de agenți stresori inductori de stres psihic, după S.B.Sells.

Circumstanțe care surprind individul nepregătit să le facă față, în lipsa antrenamentului, incapacitate fizică și intelectuală, de moment sau de fond;

Situații în care miza este foarte mare, și în care calitatea vieții subiectului depinde de un răspuns favorabil;

Gradul de „angajare” a individului (în funcție de miză).

Alte situații care se constituie ca agenți stresori în stresul psihic:

„amenințarea”: semnificația de anticipare a unui pericol;

„frustrarea”: ia naștere când un obstacol se interpune în realizarea unui scop;

„conflict”: situația creată de interferența a două sau mai multe solicitări cu motivații opuse, realizând o adevărată competiție;

Rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (în raport cu contextul situațional);

Suprasolicitarea peste limitele capacității intelectuale (inclusiv atenție, memorie, rezistență la perturbații);

Remanența unor stări afective negative;

Suprasolicitarea și/sau subsolicitarea.

Clasificările stresului psihic se referă la clasificarea consecințelor psihopatologice ale stresorilor de orice natură (nu exclusiv psihici). Alexandrescu, pornind de la mai multe criterii: magnitudinea absolută și relativă a stresului, raportul său cu etapa de viață a subiectului (după Erikson), nuanțele de expectabilitate/inexpectabilitate și controlabilitate/necontrolabilitate și răspândirea generală a stresorilor și efectul lor asupra omului „obișnuit”, consideră că există opt grupe mari de stres:

Grupa A: Stresul excepțional sau catastrofic – se referă la stresuri masive, acute, de regulă neașteptate, evenimente ieșite din comun, din cotidian, deloc sau puțin influențabile de către subiect și care afectează pe oricine într-o măsură mare. Include:

Dezastre și calamități naturale (cutremure, uragane, inundații etc.);

Dezastre și catastrofe antropogene (război, lagăre de concentrare, bombardament, ruperi de baraje, poluări masive grave etc.);

Accidente colective (transport, incendii, terorism, explozii etc.);

Stresul catastrofic individual: violență nesexuală (tâlhării, agresiuni criminale), violență sexuală (viol), tortură, ostatici, accidente individuale sau în grup mic, pierderi majore neconcordante cu etapa de viață (decesul părinților pentru copil).

În această categorie, au importanță pierderile suferite de victimă în urma evenimentului de viață și răspunderea personală, așa cum este ea percepută de către subiect (chiar dacă o face la modul delirant).

Clinic, patologia ocazionată de stresul catastrofic include: reacții psihotice imediate, reacții mai îndepărtate, de tip depresiv și sechele la distanță, de tipul tulburării de stres posttraumatic. La copii, stresul excepțional poate avea consecințe negative majore asupra dezvoltării psiho-emoționale și chiar cognitive.

Grupa B: Stresurile vieții – stresuri concordante sau necontradictorii cu etapele de viață, cu intensitate moderată, medie sau mare, care afectează pe oricine, dar într-o măsură variabilă (după vulnerabilitatea diferențială individuală). Acest tip de stresuri este mai susceptibil de control și influențabilitate, deși rămâne variabil, după caracteristicile subiectului.

Cuprinde șase subgrupe de stresori:

Stresuri scurte: pierderi reale (rude îndepărtate, cunoștințe etc.); pierderi simbolice (proiecte, năzuințe, speranțe, afecțiune și altele – dezamăgiri trecătoare ale vieții);

Stresuri legate de boala tranzitorie (curabilă);

Stresuri cu post-efecte prelungite: pierderi reale (partener marital, copil, nașterea unui copil handicapat, moartea unei rude apropiate, a unui prieten); pierderi simbolice (idealuri sau țeluri majore, valori sau constructe etico-morale; pierderi materiale majore;

Stresuri cu acțiune prelungită: suprasolicitări lungi (familiale, profesionale, mixte); boală cronică (severă, incapacitantă și/sau cu potențial letal); conflicte cronice (relaționale – cu intervenția unui factor uman extern, și intrapsihice – legate de discordanța dintre posibilități și aspirații/nevoi);

Stări stresante: stresul existenței ca handicapat sau cu sechele grave, stresul existenței în condiții precare financiare și/sau de mediu;

Stresuri legate de schimbări majore de statut, mediu sau condiții de viață.

Clinic, stresorii acestei grupe pot genera tulburări nevrotice relativ structurate (tulburări/reacții de readaptare sau ajustare), neurastenie, depresie de epuizare. Stresurile îndelungate pot contribui la constituirea unor dezvoltări patologice ale personalității. La persoanele mai vulnerabile și/sau cu teren particular al personalității premorbide, pot apărea reacții specifice și intense, similare celor de la grupa A (psihotice, isterice, disociative). La copii, tulburările dezvoltării sunt mai rare, dar cele imediate sunt destul de frecvente: reacții și tulburări comportamentale, pseudofobii etc.

Grupa C: Stresuri care decurg din desfășurarea neobișnuită a unor acte de viață obișnuite (comune, curente).

Stresuri de geneză personologică individuală:

Sancționate legal (consecințele legale ale unor acțiuni proprii);

Fără consecințe legale iminente (certuri, conflicte, violențe, disfuncții, habitudini patologice sau dăunătoare propriei persoane).

Elementul lor comun este „vinovăția”, răspunderea subiectului în generarea lor, acestea fiind evenimente controlabile, produse mai ales prin deficit educațional sau etico-moral, structurări dizarmonice ale personalității, ori datorită anturajului.

Abuzuri și discriminări:

Abuzul infantil, varianta nesexuală – bătăi, lipsa îngrijirii, „stiluri extreme” de educație sau disciplină, exploatarea; varianta sexuală: incestul, exploatarea sexuală, abuzul sexual infantil întâmplător;

Abuzul determinat de sexul persoanei, cu sau fără solicitări sexuale; exploatarea sexuală; discriminările sexiste;

Abuzul sau discriminările determinate de vârstă, de regulă la vârstnici;

Alte abuzuri și discriminări: religioase, politice, etnice, rasiale, geografice, individuale/de grup, societale (nazismul).

Iatrogeniile (stresuri produse de personalul din sănătate): cu abuz sexual/nesexual, prin malpraxis (incompetență, neglijență, eroare); cu consecințe tranzitorii (remediale) sau iremediabile.

Aceste tipuri de stresuri pot produce vulnerabilități durabile, produc frustrări intense, care antrenează adesea mecanisme de apărare de tipul refulării, izolării, identificării cu agresorul, uneori sublimare. Abuzurile infantile se regăsesc adesea la pacienții borderline. Factorii individuali influențează masiv forma și intensitatea tulburărilor de stres consecutive acestor agenți stresori.

Grupa D: Stresul necazurilor și solicitărilor cotidiene (Kanner, 1981) – nu induc prin ele însele tulburări psihopatologice diagnosticabile, dar pot determina vulnerabilizarea persoanei la agenții stresori. Ex: prea multe lucruri de făcut, timp insuficient, prea multe responsabilități, gânduri deranjante, obligații sociale, stabilirea priorităților, rătăcirea sau pierderea lucrurilor, nu găsești timp suficient pentru somn, probleme cu copiii, supraîncărcarea cu responsabilități familiale, neplăceri la serviciu.

Grupa E: Stresul endemic (Fried, 1982) – stresul general și impersonal constituit de veștile proaste ale zilei sau epocii: inflație, șomaj, accidente, violență, riscuri de război etc. El are un rol de fond, neproducând patologie prin el însuși; el depinde de factori „constituționali”, dar și de factori cognitivi-formativi. Este, prin excelență, incontrolabil și impersonal.

Grupa F: Stresurile speciale – sunt stresuri doar pentru anumite tipuri de persoane bine delimitate, pentru alte categorii fiind absolut inofensive. Depind masiv de expunerile și vulnerabilitatea individuală.

Subgrupa F1 – stresurile speciale condiționate de expuneri particulare, incluzând stresul unor profesii și ocupații cunoscute ca stresante (pompieri, militari, polițiști) și al unor profesii cu risc individual (medici, dispeceri, piloți etc.). în general, vorbim aici despre stresuri profesionale, care au caracteristica de a fi mai puternic anticipabile și controlabile (asumate prin alegerea profesiunii și evitabile prin renunțarea la ea).

Subgrupa F2 – stresurile condiționate de vulnerabilități individuale particulare: stresurile determinate de psihopatologia preexistentă; ex. de anxietatea fobică; stresul consecințelor unor acte psihotice; ex. beție patologică, comportament delirant-halucinator în psihoze majore; stresul amintirilor – evocarea sau retrăirea unor situații stresante anterioare; stresul sărbătorilor – cel mai adesea de Crăciun, dar și la alte sărbătoriri, dificil mai ales prin conștientizarea acută a singurătății sau a vieții inadecvate pe care o duce în raport cu alții; stresul determinat sau facilitat de prezența unei patologii somatice, care modifică vulnerabilitatea.

Grupa G: Stresul experimental – nu are, de regulă, urmări patologice durabile. Se referă la proceduri de laborator, care induc, la voluntari, stresuri scurte și strict limitate ca intensitate și gamă de conținuturi.

Grupa H: Stresul situațiilor extremale – stresul experimental sau natural indus în legătură cu existența sau pregătirea pentru existența în medii intens nefavorabile vieții omului (cosmos, regiunile polare, mari adâncimi sau altitudini, navigare solitară etc.). Este un stres asumat voluntar, în cunoștință de cauză, cu pregătiri care scad gradul de noutate și imprevizibil al situațiilor respective. Poate avea, totuși, consecințe negative, neclasificabile psihiatric.

I. 4. Efectele stresului psihic

Efectele stresului psihic pe termen scurt (variabile în mod covârșitor pentru stresul psihic acut) sunt reprezentate de un larg evantai de modificări în plan psihologic, predominant în sfera cognitivă și, mai ales, afectivă – însoțite de o serie corespunzătoare de corelate („concomitențe”) somato-viscerale sau „corelate fiziologice” ale emoțiilor, care – pentru un individ normal, „netarat” din punct de vedere psihic și somatic – nu lasă nici o urmă.

Modificările reversibile în plan psihic și somatic, corespunzătoare stării de stres psihic, pot fi considerate, în dubla lor calitate, de „markeri” ai stresului psihic și de „efecte” ale acestuia atunci când se prelungesc mult timp după apariția agentului stresor.

Stresul psihic cuprinde în tabloul manifestărilor sale, în primul rând simptomele psihice, inclusiv manifestări comportamentale. În același timp orice fenomen psihic, exteriorizat sau nu – de la procesele cognitive (atenție, memorie, gândire etc.) și până la procesele voliționale și afective (acestea din urmă în modul cel mai pregnant) – este însoțit de fenomene fiziologice de hiper sau hipofuncție a organelor interne, mediate neuroumoral și având în genere o intensitate moderată, sub cea a unui stres psihic.

Stresul afectează fiecare persoană în mod diferit, dar cu unele semne comune. Aceste manifestări sunt o reacție normală și nu trebuie interpretate ca deficiențe de corectat. Fiecare persoană trebuie să fie conștientă de modificările dinamicii psihice posibile în situații de stres, și astfel să poată aplica tehnici adecvate pentru a asigura performanța fără pierderea eficienței.

Ca particularități ale modificării dinamicii psihice la persoanle în situații de stres, în urma evaluărilor psihologice, se identifică următoarele manifestări individuale și de grup, astfel:

Manifestări mentale (cognitive) (ex. amnezia sau incapacitatea de concentrare);

Manifestări psihologice (ex. anxietatea, frustrarea, sentimentul de vină iritabilitatea, toropeala, nevrozitatea, pesimismul, tensiunea).

Rolul stresului în boli neinfecțioase. Expunerea cronică la agenți stresori menține starea de alarmă a sistemului nervos. Activarea repetată a reacției de „fugă sau luptă” a organismului poate genera sau agrava boli precum astmul bronșic, migrena, diabetul, ulcerul gastric, artrita reumatoidă, colita ulceroasă, hipertensiunea arterială, bolile coronariene. Aceste boli erau numite tradițional boli psihosomatice și exista asumpția că ele sunt cauzate sau agravate de factori emoționali, de exemplu de conflicte refulate. Bolile coronariene sunt cauzate de ateroscleroză care este dată de depunerea de colesterol pe pereții interiori ai arterelor. Sunt studii care au dovedit că, în situații stresante, concentrația colesterolului în sânge crește.

Rolul stresului în boli infecțioase. Psihoneuroimunologia este domeniul interdisciplinar care studiază relația dintre factorii psihologici și boală, în special prin efectul factorilor psihologici asupra sistemului imunitar. Stresul afectează sistemul imunitar prin intermediul creierului și sistemului endocrin. În condiții stresante, hipotalamusul determină creșterea secreției de cortizol din glandele corticosuprarenale. Acesta mobilizează resursele de energie ale organismului, dar scade, în același timp, răspunsul imun (e.g. scade activitatea limfocitelor care în mod normal atacă bacteriile, virușii, celulele cancerigene și țesuturile străine organismului).

Simptome depresive și influența lor asupra sistemului imunitar. Interacțiunea puternică dintre minte și corp a fost în ultima perioadă investigată și probată, mai ales prin intermediul studiilor efectuate asupra rolului stresului în alterarea sistemului imunitar. S-a dovedit existența unei reale legături între frecvența și gravitatea bolilor organice și nivelul slab al abilităților de a face față agenților stresori. Sistemul imunitar, cel care apără organismul de substanțe toxice și de factori patogeni, inclusiv de celulele maligne care apar în corp, este sensibil la hormonii neuroendocrini și la neurotransmițători și de aceea se consideră că are un rol mediator important în cadrul influenței pe care agenții stresori o exercită asupra apariției bolilor.

Există o serie de studii care verifică scăderea funcției imune în stare de depresie, fie prin modificări hormonale, fie prin intermediul unor comportamente fals adaptative precum consumul crescut de alcool, fumatul, insomnia, modificările în dietă, consumul nejudicios de medicamente etc. Dacă episoadele de depresie sunt asociate cu reducerea imunității, atunci ar trebui văzute ca perioade de risc și pentru alte îmbolnăviri. Dacă depresia nu este recunoscută și abordată terapeutic adecvat, atunci boala, chiar și moartea, pot să apară ca rezultat, după cum sugerează morbiditatea și mortalitatea crescută la oameni în primul an după decesul partenerului de viață sau după pensionare.

În ultimii ani, atenția a fost focalizată asupra mecanismelor prin intermediul cărora stresul poate influența procesul de îmbolnăvire, iar sistemul imun este extrem de implicat în transformarea semnalelor psihologice în semnale somatice. Sistemul imun joacă un rol important în bolile infecțioase, alergii, cancer. Dovezi ample arată că sistemul imun este sensibil la influența hormonilor și transmițătorilor neuroendocrini. Reactivitatea sistemului imun este modificată de glucocorticoizi, ACTH, endorfine, catecolamine, acetilcolină, și orice dezechilibrare a funcționării sistemului imun crește susceptibilitatea la îmbolnăvire.

Sistemul imunitar acționează pentru a ne proteja de o mare varietate de agenți patogeni și de toxine. Mai întâi, el recunoaște aceste elemente ca fiind străine, iar apoi utilizează unul dintre mecanismele lui pentru a le elimina sau inactiva. Răspunsul imun poate utiliza anticorpii sau celulele sistemului imun. Anticorpii, produși de limfocite, inactivează unii viruși și bacterii.

Celulele sistemului imun (ex. celulele T, NK, macrofagele) distrug celulele infectate și neoplazice. Cei mai mulți dintre pacienții depresivi au niveluri crescute ale cortizolului (numit și hormonul stresului) în sânge și o rezistență foarte mare la intervenția pentru scăderea producției de cortizol. Comparând efectul unor medicamente care în mod normal scad producția de cortizol, s-a observat o rezistența mare la acest medicament la 69 % dintre pacienții depresivi și aceeași rezistență doar la 9 % dintre pacienții lotului de control.

Factori psihologici și comportamentali pot influența sistemul imun, iar sistemul imun trimite la creier semnale care pot modifica activitatea neuronală și, implicit, alte funcții determinate de sistemul nervos, mai ales comportamentele, gândirea, dispoziția afectivă.

Sintetizând diversele aspecte ale influenței stresului asupra organismului uman, Cox, le prezintă grupate în seturi de manifestări care se influențează reciproc:

Influențe asupra personalității.

Agitație, agresivitate, apatie, depresie, oboseală, deziluzie, sentiment de culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate, alienare.

Influențe asupra comportamentului.

Vulnerabilitate la accidente, dependență de alcool și narcotice, crize emoționale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor.

Efecte cognitive.

Incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii, hipersensibilitate la critici, inhibiție sau blocaj mental

Efecte fiziologice.

Niveluri crescute ale cortizolului în sânge și urină, hiperglicemie, tahicardie. Presiunea arterială mărită, uscăciune în gură, hipertranspirație, dispnee și hiperventilație, valuri de căldură sau friguri, furmicături la extremități.

Influențe asupra sănătății.

Dureri toracice și dorsale, diaree, vertije și leșin, micțiuni, frecvente cefalei și migrene, insomnii, coșmaruri nocturne, impotență, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise.

Influențe asupra capacității de muncă.

Lipsă de concentrare, conflicte la locul de muncă, productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacție, instabilitate/fluctuație.

I.5. Combaterea stresului

Activitatea fizică este o componentă fundamentală a oricărui program de prevenire și combatere a efectelor stresului. Mișcarea regulată induce o stare de dispoziție pozitivă, îmbunătățește performanțele neuropsihice, cum ar fi timpul de reacție, stimulează intelectul și judecata și fortifică voința.

Exercițiile fizice în aer liber au un efect relaxantși ajută la ameliorarea calității somnului din timpul nopții. Activitatea fizică sistematică îmbunătățește calitatea vieții în general și ajută la formarea și consolidarea unei imagini mai optimiste despre sine și despre viață.

Persoanele care fac sport în mod regulat sunt mai mulțumite de propria lor viață și sunt mai optimiste. Numeroase studii arată că exercițiile fizice reduc anxietatea și ameliorează simptomele depresive. Activitatea fizică este o strategie eficientă pentru contracararea stresului.

Exercițiile aerobice favorizează relaxarea și eliberează tensiunea fizică și psihică acumulată în condiții de stres psihologic intens. Exercițiile aerobice constau în punerea în mișcare ritmică, susținută, a principalelor grupe musculare ale corpului, prin depunerea unui efort de intensitate moderată, cu creșterea semnificativă a frecvenței bătăilor cardiace și a respirației.

Există numeroase forme de exercițiu fizic aerobic. Mersul pe jos, ciclismul, înotul, grădinăritul, aspiratul mochetei, spălarea gresiei cu T-ul sau cu mopul, ar fi doar câteva exemple din categoria celor de intensitate moderată. Se pot practica desigur și variante de mișcare aerobică mai viguroase: alergarea, urcatul scărilor, săpatul în grădină, schiatul, tăiatul lemnelor etc. Alegerea tipului de exerciții trebuie să se facă cu grijă și se recomandă practicarea mai multor feluri de exerciții pentru a evita riscul unor solicitări unilaterale îndelungate și nu în ultimul rând pentru a preîntâmpina erodarea motivației.

Mersul pe jos este cea mai simplă, cea mai naturală și cea mai accesibilă formă de exercițiu aerobic care ajută la contracararea stresului și la menținerea stării generale de sănătate. De altfel, mersul pe jos este cea mai populară modalitate de a face exerciții fizice. Mersul pe jos induce relaxarea generală, reglează respirația și circulația sanguină, tonifică musculatura și sistemul nervos. Mersul pe jos în ritm moderat, 4-5 km pe oră, în condiții favorabile de mediu, antrenează cele mai importante funcții ale organismului: circulația, respirația și metabolismul.

Grădinăritul este pe locul doi în lista preferințelor americanilor în ce privește modalitățile de a face mișcare fizică. Pe lângă faptul că este foarte accesibil, el are avantajul de a combina plăcutul cu utilul. Pentru a obține efectele dorite, grădinăritul trebuie practicat cu respectarea regulilor pentru un program optim de exerciții fizice. În special trebuie acordată o atenție deosebită încadrării la o intensitate moderată a efortului și evitării presiunii timpului.

Una dintre modalitățile foarte plăcute și accesibile de a obține relaxarea musculară este masajul antistres. Masajul de relaxare scade frecvența bătăilor cardiace, îmbunătățește circulația sanguină și digestia, alină durerea și înlătură încordarea musculară, frecvent întâlnite în condiții de stres. Masajul constă în prelucrarea sistematică a părților moi ale corpului printr-o serie de proceduri efectuate de regulă cu ajutorul mâinilor sau, în anumite cazuri, cu ajutorul unor aparate mecanice.

Există multe tipuri de masaj, în funcție de scopul urmărit și de tehnicile aplicate. Masajul poate fi aplicat ca mijloc de menținere a sănătății și de prevenire a bolii, fie ca tratament, în cazul unor situații specifice de boală, în timp ce prima formă – numită masaj preventiv sau igienicfolosește proceduri simple, a doua formă – numită masaj terapeutic –recurge la metode mai complexe, în asociere cu alte tratamente, cum ar fi hidroterapia sau gimnastica de recuperare. Masajul terapeutic este executat în exclusivitate la indicația medicului fizioterapeut de către personalul specializat.

Masajul de relaxare recomandat pentru contracararea stresului este o tehnică simplă de întreținere a sănătății. Această tehnică este aplicabilă atât în căminul persoanei în cauză, cât și la locul de muncă, putând fi învățată și practicată chiar și de nespecialiști, cu condiția învățării regulilor de bază și după însușirea corectă a tehnicii de lucru.

Muzica a fost folosită de toate popoarele, încă din antichitate, pentru virtutea ei de a înviora sau liniști starea de spirit a oamenilor. Muzicoterapia, sau meloterapia, constă în utilizarea efectelor muzicii asupra funcțiilor somatice și psihice ale organismului uman în scop terapeutic și este o știință în care se îmbină medicina, psihologia și muzicologia. Ea poate fi aplicată individual sau în grup, în mod pasiv (sub formă de audiție) sau în mod activ (cântatul cu vocea, interpretarea unor compoziții cu instrumente muzicale).

O analiză a studiilor despre efectele antistres ale muzicii a arătat că muzica reduce semnificativ nivelul reacțiilor de stres. Magnitudinea efectului antistres diferă în funcție de vârsta subiecților, tipul stresorilor, preferințele și experiența muzicală anterioară. Un studiu clinic randomizat, efectuat pe pacienți sub radioterapie pentru diverse boli canceroase, a arătat că meloterapia a dus la scăderea nivelului de anxietate și stres.

Cercetătorii au mai observat o corelație semnificativă între frecvența cu care pacienții au ascultat muzică și ameliorarea stresului datorat radioterapiei. Acest studiu clinic sugerează că efectul antistres al muzicii este proporțional cu „doza" de muzică administrată. Alegerea repertoriului și volumul la care se realizează audiția sunt hotărâtoare pentru obținerea unor efecte benefice. Este un fapt bine cunoscut acela că unele genuri de muzică, de pildă „rock and roll"-ul, pot deveni stresori cu efecte devastatoare.

Aplicarea eficientă a restructurării cognitive presupuneîntelegerea secvenței de apariție a stresului: a. evenimentul stresor sau situația stresantă; b. interpretarea evenimentului; c. reacția de stres. Exprimat sub forma unei ecuații abstracte, se poate spune că a+b=c. Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de această secvență și consideră ca stresul (c) este produsul direct și inevitabil al evenimentului sau situației stresante (a). Restructurarea cognitivă urmărește schimbarea reacției emoționale și comportamentale la stres (c) prin modificarea gândurilor (b), adică prin modificarea interpretării pe care o dă individul evenimentelor sau situațiilor stresoare. Aceeași situație, interpretată diferit, adică asociată cu alte gânduri, duce la o altă reacție și la apariția unor emoții diferite. Tehnica restructurării cognitive este extrem de utilă mai ales în situațiile, foarte frecvente în viața reală, în care nu avem control asupra evenimentului (a) care activează secvența de apariție a stresului.

Lecturarea unei cărți cu un conținut care să capteze atenția, dar fără a tulbura mai mult starea sufletească, poate fi o strategie de reorientare a gândurilor din care mulți să obțină beneficii în condițiile expunerii la stres excesiv. Experiența multor persoane care suferă sau nu de insomnie arată că cititul este unul dintre cele mai bune somnifere. De asemenea, cărțile sunt un mijloc plăcut de relaxare și cultivare a minții, fiind de altfel o pasiune încă destul de populară, deși în scădere datorită expansiunii televiziunii și a celorlalte mijloace de comunicare în masă.

Pe lângă aceste modalități generale de utilizare a materialului scris ca tehnică antistres, mai trebuie remarcată lectura orientată. Prin aceasta se înțelege citirea unui fragment cu un scop dinainte cunoscut, selectat în mod special pentru a răspunde unei nevoi specifice situației cu care persoana se confruntă într-un anumit moment.

I.6. Coping – strategii de adaptare la stres

Termenul din limba engleză – coping (adaptare) – „a face față unei situații" își află originea în vechiul grecesc „kolaphos", care înseamnă „a lovi". La început, acesta însemna „a se întâlni", „a se ciocni de”, „a se lovi de". Azi, înțelesurile inițiale au evoluat într-o definiție care implică sensul primar, dar la care se adaugă noi conotații. (de exemplu, „Dicționarul Webster" – 1979 definește copingul ca „a lupta cu succes, a face tot posibilul" sau în termeni echivalenți „a fi mai mult decât").

În prezent, rolul adaptării la stres este foarte important în condițiile progreselor societății actuale. Generația actuală se adaptează, realizează progrese în foarte multe domenii, și cel mai important face față realității. Existența problemelor de adaptare la acest progres conduce la apariția fenomenelor de: ostilitate, deteriorare a relațiilor inter-umane,care vor conduce la costuri din ce în ce mai ridicate ale adaptării la stres.

Marsella, Escudero și Santiago (1969) și Marsella, Escudero și Gordon (1972) au fost primii cercetători care au propus interacțiunea stres – adaptare ca un model psihopatologic în care interacțiunea simultană organism – mediu extern a fost considerată ca generator de patternuri de tulburare și reglare.

Marsella (1969, 1972) postulează următoarele determinări în ceea ce privește modele simptomatice și capacitatea de rezistență la stres:

Ființele umane și mediul lor sociocultural și fizic sunt sisteme independente;

Comportamentul normal/anormal este produsul interacțiunii simultane a omului cu mediul;

Organismul nu există separat de mediu, iar comportamentul nu este independent în interacțiunea organism – mediu;

Mediul socio-cultural poate fi pus alături de stresorii de diferite categorii și de cerințele cognitiv – emoționale.

Scopul principal al adaptării este să restabilească echilibrul tulburat, dar în cazul în care adaptarea este inadecvată, stresul poate fi considerat atât cauza cât și consecința acestei adaptării. Ea este considerată cheia pentru menținerea integrității organismului și a echilibrului dinamic al lui cu mediul înconjurător, iar cele mai accesibile metode de adaptare sunt tehnicile de relaxare și de reglare și autoreglare a stărilor psihice.

Există o serie de mecanisme de coping ale individului, strategii conștiente de ajustare (cognitive și comportamentale) elaborate pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic) indusă de o situație potrivnică.

Suls și Fletcher disting trei tipuri de ajustări, în funcție de contrarea individului pe problema apărută sau pe emoția generată de problema respectivă:

„coping” (ajustare) centrat pe problemă („coping” vigilent) – evaluarea pe plan mental a unor posibilități avute la îndemână de subiect, în cazul stresurilor reversibile; subiectul se bazează pe experiențe anterioare pozitive, contează pe suportul social, solicită informații și caută mijloace, elaborează un plan de acțiune;

„coping” (ajustare) centrat pe emoții („coping” evitant), generat de situațiile fără ieșire, ireparabile, având rol pozitiv în măsura în care nu depășește o limită de timp. Este o strategie „pasivă”, de uitare, evitând confruntarea cu duritatea problemei și cu soluționarea acesteia. Subiectul apelează la mecanisme de apărare, cum ar fi: negarea, resemnarea, fatalismul, agresivitatea.

Reevaluarea problemei – reducerea diferenței între gradul de amenințare și propriile resurse (așa cum sunt acestea resimțite de subiect), ceea ce duce la perceperea într-o manieră pozitivă a situației („reinterpretare pozitivă”).

În ceea ce privește metodele folosite pentru combaterea efectelor stresului psihic negativ, Stora(1999) le împarte pe acestea în două categorii: tradiționale și moderne. Cele tradiționale se referă la consumul alcoolului, ce induce o senzație de destindere, consumarea de lapte, cafea, sporește puterea de concentrare (obișnuința duce la tulburări ale ritmului cardiac, dureri de cap, etc.), consumul de ciocolată (provoacă o senzație provizorie de energie). Se menționează ca metode moderne de combatere a stresului utilizarea vitaminelor, somniferelor, antidepresivelor.

Printre alte metode de combatere a stresului este și psihoterapia, folosindu-se mai ales cea centrată pe pacient și cea comportamentală. Prima are drept scopuri dezvoltarea încrederii individului, dar și puterea sa de a conferi valoare negativă situațiilor. Cea de-a doua constă în primul rând în analiza comportamentului inadecvat.

Se delimitează o clasificare clasică a metodelor de coping realizată de Lazarus (1984) în coping centrat pe problemă și coping centrat pe emoție. Prima variantă, numită și coping direct, este direcționată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stressante. Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stresor. Cea de-a doua (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face față stressului, și cuprinde inclusiv modalități paleative sau de autoînșelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amânată “sine die” sau chiar nu are loc.

Lazarus si Folkman consideră că procesul de prevenire și adaptare la stres parcurge trei etape, și anume:

Anticiparea sau avertizarea: când mai poate fi amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare și poate să evalueze strategia și costul confruntării;

Confruntarea propriu – zisă sau impactul, în care are loc răspunsul individului la stimulul stresant și reevaluarea și redefinirea situație;

Post – confruntarea, etapa în care se analizează semnificația pentru persoana a celor petrecute.

Tabel 2. Compararea mecanismelor de coping cu mecanismele defensive (conform Băban, 1998)

Coping-ul trebuie și poate fi văzut ca acele acțiuni pe care le întreprinde cineva pentru a face față cu succes situațiilor stresante. Deși acțiunea consecutivă a mai multori stresori poate avea efecte negative asupra well-being-ului unei persoane, se poate afirma că dacă o persoană poate face față acestora (to cope = a face față cu succes) cu success, el sau ea poate deveni mult mai rezistentă și competentă decât un individ care nu a avut de a face cu atât stres de-a lungul vieții sale. Coping-ul eficient poate, de asemenea, transforma un eveniment stresant într-unul căruia individul reușește să îi facă față.

Bloch și colaboratorii, definesc strategia de adaptare la stres drept procesul activ prin care individul, sprijinindu – se pe autoaprecierea propriilor activități și motivații, face față unei situații stresante și reușește să o controleze.

Făcând o sinteză a literaturii de specialitate, Paulhan și Bourgeois, menționează mai multe tipuri de strategii:

Coping centrat pe emoție, care vizează reglarea tulburărilor emoționale;

Coping centrat pe problemă, al cărui rol este de a se ocupa de gestionarea problemei aflate la originea tulburării homeostaziei individului;

Coping de evitare, care permite individului să reducă tensiunea emoțională prin utilizarea unor modalități pasive ca fuga, refuzul, resemnarea;

Coping “vigilent”, care prin utilizarea unor mijloace active, cum ar fi căutarea de informații, de susținere socială și de mijloace, ajută persoana să înfrunte situația pentru a o rezolva.

Majoritatea tipurilor de stres necesită, de cele mai multe ori, mai multe tipuri de coping, deși în general, indivizii tind să utilizeze coping-ul focalizat pe problemă când simt că poot face ceva constructive pentru a face față situațiilor stresante în mod constructiv. Coping-ul focalizat pe emoții este utilizat atunci când o persoană simte că nu poate face față situației stresante.

Strategiile de coping active, cum ar fi rezolvarea de probleme și căutarea suportului social, sunt considerate strategii adaptative, în timp ce strategiile de coping de tip evitativ, cum ar fi negarea sau fuga de situație, sunt considerate strategii dezadaptative. Utilizarea strategiilor de tip evitativ sunt considerate un factor de risc pentru stres. Utilizarea repetitivă a strategiilor de coping active duce la adaptare.

Capitolul II. Tehnicile de relaxare

II.1. Generalități

Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile intervin atât în inducerea și adâncirea stării de relaxare, cât și în terapia simptomatică, prin intermediul sugestiilor „țintite” care au drept scop înlăturarea simptomului. De asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică, precum și diverse antrenamente focalizate în direcția optimizării performanțelor fizice și psihice ale subiecțior.

De la debutul acesteia (începutul anilor 1920), psihoterapia de relaxare tinde să abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile orientale tradiționale, în sensul valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor își propune să adapteze aceste tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite elemente.

În pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă un interes actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament și o tehnică prin care subiectul își autoreglează stările psihice și capătă o serie de abilități de a face față situațiilor mai dificile ale existenței.

După I. Holdevici (1995), „relaxarea este o tehnică psihoterapeutică și autoformativă, fundamentată științific, care urmărește realizarea unei decontracții musculare și nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice și psihice, creșterea rezistenței la stres a organismului și diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat”.

Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul relaxarii o modificare a ritmului alfa, până la apariția și generalizarea ritmului teta. De aceea, specialiștii tind să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât de cele de somn sau de presomn.

Analizând starea în care se găsește subiectul în timpul relaxării, putem desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:

Limitarea motricității și o lipsă a nevoii de a acționa;

Trăirea senzației de greutate și de căldură în membre;

Orientarea selectivă a atenției spre imaginile sau formulele date de terapeut și scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori perturbatori;

Trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianța;

Instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de liniște, destindere și calm (așa numita stare „post-nirvanică”).

În psihoterapia de relaxare, relația terapeutică este bazată pe o convenție de învățare și însușire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele și sarcinile terapeutice (de comun acord cu pacientul), stabilește programele de relaxare și durata lor. Psihoterapia de relaxare implică din partea subiectului exercițiu, practicarea sistematică și regulată. Pe de altă parte, terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în administrarea sugestiilor terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către terapeut a efectelor și beneficiilor pe care le va obține pacientul în urma relaxării (verbalizare care are, la rândul său, un rol sugestiv și autosugestiv).

La modul general, relaxarea înseamnă o deconectare generală a individului de activitatea sa cotidiană. Relaxarea, ca tehnică psihoterapeutică, înseamnă realizarea unei decontracții musculare și nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice și psihice, creșterea rezistenței la stres a organismului și diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat.

După Robert Durant de Bousigen (1965), sistemele de relaxare se împart în:

Analitice (relaxarea Jacobson);

Sintetice (training-ul autogen Schultz);

Derivate din ritmică (pun accent pe gest și mișcare).

Eric de Winter (1963) clasifica tehnicile de relaxare după două criterii:

a) după criteriul rațional:

Tehnici de relaxare raționale, medicale, științifice

Tehnici de relaxare extramedicale, empirice

b) după criteriul conceptual:

Tehnici de relaxare analitice (Jacobson)

Tehnici de relaxare sintetice (Schultz)

Tehnici de relaxare eclectice (Jarau și Klotz; antrenamentul psihoton).

Stokvis și Wiesenhuter (1963) disting tehnici de relaxare active și tehnici de relaxare pasive.

Tehnicile de relaxare îi ajută pe pacienți să-și demonstreze faptul că țin sub control simptomele lor.

Peveler și Johnston (1986) au demonstrat și faptul că relaxarea crește gradul de accesibilitate a informațiilor pozitive în memoria pacientului și facilitează găsirea unor alternative la gândurile anxiogene.

Relaxarea se realizează prin:

Realizarea planificată a unor activități care îi fac plăcere subiectului;

Pauze planificate în cadrul unor programe încărcate;

Practicarea unar tehnici standardizate de relaxare.

Indiferent ce tehnică de relaxare se alege, aceasta trebuie practicată până când devine deprindere utilizată nu doar acasă, în fotoliu, ci și în situațiile de viață. Majoritatea pacienților cu anxietate răspund favorabil la relaxare.

Există însă un număr limitat de pacienți care devin anxioși în timpul practicării relaxării. Printre aceștia se numără pacienții care se tem de pierderea autocontrolului. Mai mult, la unii pacienți concentrarea asupra corpului poate evoca producerea unor senzații pe care aceștia le interpretează eronat ca fiind semne de boală. Aceste reacții negative pot fi reduse dacă se explică pacienților că ei pot trăi în timpul relaxării senzații neobișnuite.

De multe ori aceste situații pot fi exploatate în cursul psihoterapiei prin procesul de reatribuire de semnificații (subiectul poate acorda și altă interpretare senzațiilor corporale).

Relaxarea trebuie prezentată ca o modalitate de reducere a stresului și prin aceea că în cursul ei se poate realiza expunerea progresivă, în plan imaginativ, la diverse situații stresante.

Instalarea stării de relaxare, presupune tehnici speciale de inducere, care necesită îndeplinirea anumitor condiții pentru a se dovedi eficiente. Relaxarea, implică o anumită standardizare a conduitei subiectului, cu efecte sugestive și autosugestive.

Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a rămas pentru mult timp asociat cu practicile de vrăjitorie și magie. Cum vechile convingeri au viață lungă, sugestia primește uneori și astăzi o conotație peiorativă în accepțiunea sa curentă, politică sau medicală.

Este o idee înfăptuită, …

Considerarea sugestiei drept „idee trezită în creier și acceptată de acesta” aparține lui Berneheim (1891, 1910). În această perspectivă, sugestia este o idee care se transformă în act, realizându-se un „fapt psihologic individual”.

Mai târziu, Ferenczi (1968) stabilește natura relației dintre subiect și cel care induce sugestia. Este vorba despre un raport afectiv care reprezintă efectul vechilor sentimente inconștiente (de origine infantilă și sexuală) pe care subiectul le „transferă” asupra personei care îl sugestionează.

… o asociație de idei …

Sugesia este considerată drept o asociație de idei declanșată de o impresie exterioară și caracterizată printr-o îngustare a câmpului de conștiință și o absență a unei influențe inhibitoare (Wundt, 1904). A sugera înseamnă „a lăsa să se înțeleagă” sau a declanșa o înlănțuire de idei și chiar de acțiuni.

… care modifică sistemul nervos.

Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanșarea de modificări dinamice în sistemul nervos, prin intermediul evocării conștiente sau inconștiente a unei imagini. Pentru autorul mai sus menționat, sugestia este „reflexul condiționat cel mai caracteristic al omului”.

Sugestia este de asemenea o relație…

Schultz (1920) consideră sugestia drept o „relație interpersonală” în care trăirile reciproce sunt influențate într-o manieră determinantă, prin stabilirea unei identități, prin acel „noi” care se formează.

… care ne influențează viața.

Freud (1930) recunoaște faptul că este un „fapt fundamental al vieții psihice al omului”, prin sugestie înțelegând „influența exercitată asupra unui subiect, ca urmare a fenomenului de transfer”. Mai târziu, Hilgard (1965) avea să susțină faptul că eficacitatea oricărui terapeut depinde de puterea sa de sugestie conștientă și inconștientă.

Preocupările pentru fenomenul de sugestie s-au orientat în două direcții distincte:

1. Direcția psihologiei sociale, în care sugestia este inclusă în categoria fenomenelor de influențare a comportamentului uman – modificarea atitudinilor, opiniilor, conformismul, fenomenele de prestigiu.

2. Direcția psihologiei experimentale, prin elaborarea unor teste de măsurare a sugestibilității.

Numeroși autori moderni au adus contribuții teoretice și experimentale importante în domeniul sugestiei și sugestibilității (Barber, 1969; Evans, 1967; Hilgard, 1965; Orne, 1970; Lundy, 1989; Crawford, 1989; Sheehan, 1989).

Contribuții teoretice importante în domeniul sugestiologiei a adus cercetătorul român V. A. Gheorghiu (1982, 1992) care realizează o distincție între sugestia înțeleasă ca stimul sugestiv, comportamentul sugestiv și sugestibilitate privită ca disponibilitate a individului de a fi influențat prin sugestie. Autorul mai sus menționat definește sugestia sau situația-sugestie drept o “incitație susceptibilă să declanșeze reacții spontane nemediate de instanțele reflexive ale gândirii”. Individul confruntat cu această incitație venită dinafara sau dinăuntrul său trebuie să dispună totdeauna, în principiu, atât de posibilitatea de a se conforma, cât și de aceea de a nu se conforma mesajului incitației. Dacă alternativa non-reacției lipsește, nu mai este vorba de sugestie, ci de un comportament forțat.

După V. A. Gheorghiu (1982), următoarele predispoziții sau trăsături favorizează receptivitatea la sugestie:

a) Închipuirea – capacitatea omului de a-și făuri imagini și păreri despre ceva sau cineva și de a le investi pe acestea cu atributul autenticității și plauzibilității, indiferent dacă ele reflectă sau nu în mod adecvat realitatea. Dispoziția închipuirii poate fi antrenată de cele mai diferite dorințe, credințe, stări de expectanță și susținute de cele mai variate mobiluri de apărare: refugierea în iluzoriu, ascunderea în spatele cuvintelor, supraestimarea aspectelor fenomenale.

b) Transpunerea – capacitatea omului de a se comuta imediat sau treptat, spontan sau deliberat de la un anumit mod de trăire și comportare la altul, cu abilitatea de a reveni, de regulă, la modul experiențial și comportamental inițial.

Din acest punct de vedere, S. Marcus (1971) consideră faptul că transpunerea presupune empatie, capacitate de imitare și învățare socială. Transpunerea poate angaja transformări care merg până la totala detașare de concretul ambianței și determină importante manifestări fiziologice.

Rolul elementelor sugestive în inducerea și întreținerea transpunerii implică importante comutări „organismice” (trainingul autogen, hipnoza, yoga). Prin urmare, putem presupune că sugestiile intervin în dimensionarea și adâncirea oricărei forme de transpunere.

c) Conformarea – disponibilitatea indivizilor de a-și pune părerile, atitudinile, conduitele în concordanță cu cele ale grupului din care fac parte și de a și le elabora din capul locului, în așa fel încât ele să nu se deosebească într-un mod esențial de modelele precumpănitoare. Tendința de conformare îmbracă o varietate de forme (de la minciunile convenționale destinate salvării aparențelor, până la actul adaptării propriilor păreri, atitudini sau habitudini, la cele ale normelor de grup realizate în mod inconștient). Îndeosebi expresiile inconștiente ale tendinței de conformare dezvăluie o multitudine de legături cu influența de tip sugestiv.

d) Subordonarea – dispoziție care mijlocește supunerea necritică față de îndemnuri din afara sau din interiorul individului, incitații care urmăresc, direct sau indirect, cu sau fără intenție, dirijarea comportamentului său. Această manifestare poate fi condiționată de sistemul de dependență în care se găsește individul (față de anumite persoane sau instituții, față de un complex de convingeri – prejudecăți) sau poate rezulta din acțiunea unor situații derutante sau a unei influențe persuasive.

e) Captarea – dispoziția prin care se asigură orientarea selectivă a persoanei spre o sursă provocativă, rezultatul fiind acela că persoana se lasă atrasă, „captată”, absorbită de această sursă. Caracteristica cea mai importantă a captării constă în aceea că, odată cu orientarea selectivă spre sursa de atracție, asigură dirijarea conduitei în conformitate cu iradierea exercitată de acestă sursă.

Orice ființă umană posedă aceste trăsături într-o măsură mai mare sau mai mică. În schimb, doar o anumită structurare a lor, activată de sistemul sugestiv, poate fi responsabilă de producerea comportamentului în sensul sugestiei.

În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat, sugestiile utilizate în stare de relaxare trebuie să îndeplinească anumite condiții. În primul rând, sugestiile trebuie să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze propriile experiențe ale subiectului. De exemplu, în inducerea stării de relaxare, terapeutul îi poate descrie pacientului o situație în care acesta a relatat faptul că s-a simțit foarte relaxat. Sugestiile sunt în mod implicit sau explicit exprimate de terapeut, în scopul provocării unei schimbări dezirabile la pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de către terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge/ rejecta. Această libertate conferită pacientului este cu atât mai importantă cu cât hipnoza se situează într-un câmp al puterilor inegale.

Sintetizând, I. Holdevici afirmă că sugestiile utilizate în relaxare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie acceptate de subiect

Să concorde cu sistemul axiologic al subiectului

Să servească obiectivului terapeutic propus

Să fie individualizate în funcție de problematica fiecărui subiect

Să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii

Să nu fie prea lungi

Să fie pozitive (subconștientul nu primește negații)

Să fie plastice (să impresioneze)

Să fie ritmice

Să fie realiste și simple

Să fie convingătoare

Întărim faptul că fără o înțelegere empatică a problematicii pacientului său, terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate menite să determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună un efort empatic dirijat în vederea construirii unor formule sugestive aducătoare de sănătate și eficiență.

În privința sugestibilității, aceasta reprezintă o funcție normală a psihismului în cazul fiecărui individ în parte. Se măsoară prin viteza de reacție față de sugestie și prin intensitatea acestei reacții. V. A. Gheorghiu (1993) propune termenul de sugestionalitate în vederea evitării tendinței de a se confunda sugestia cu metoda, precum și conferirii sugestibilității unui statut analog celui de raționalitate.

Sugestibilitatea diferă de la o persoană la alta, precum și la același individ, în funcție de vârstă, neputând fi definită ca o caracteristică a personalității. Nivelul sugestibilității depinde, în mod egal, și de anumite stări psihopatologice. Astfel, psihoticii sunt considerați mai puțin sugesionabili, iar nevroticii pot avea adeseori un nivel de sugestibilitate superior față de subiecții normali. Pentru anumite stări de dependență, cum este toxicomania, se pare că hipersugestibilitatea este o consecință a utilizării drogurilor și nu o trăsătură înnăscută a toxicomanului.

Anumite circumstanțe pot antrena o stare de hipersugestibilitate. Este cazul stării hipnotice care provoacă o hipersugestibilitate utilă pentru terapeut în vederea administrării sugestiilor terapeutice.

Eysenck și Furneaux (1945) evidențiază trei tipuri de sugestibilitate:

Sugestibilitatea primară măsurată prin teste directe și prin care i se cere subiectului să execute unele acțiuni motorii;

Sugestibilitatea secundară măsurată prin teste senzoriale indirecte de tipul liniilor progresive (Binet) și în care subiectul nu este conștient de influența sugestivă exercitată asupra sa;

Sugestibilitatea terțiară care se referă la modificarea atitudinilor și opiniilor indivizilor, ca urmare a unei influențe persuasive bazate pe prestigiu.

Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim în jurul vârstei de 7-8 ani. Contrar unei idei răspândite, este mai ridicată la persoanele cu un coeficient de inteligență peste medie. Atitudinile și motivațiile pozitive facilitează sugesibilitatea, ca și frustrările și pedepsele din trecut. De pildă, se consideră că subiecții pedepsiți mai frecvent în copilărie sunt mai sugestionabili decât ceilalți. Din perspectivă psihodinamică, J. Hoareau (1993) consideră c ă transferul joacă un rol important în provocarea unei stări de hipersugestibilitate.

Astfel, este importantă așezarea subiectului într-o poziție comodă (culcat, șezând sau semișezând), într-un spațiu confortabil, liniștit, pe cât posibil izolat fonic, cu o temperatură agreabilă și cu o lumină nu foarte puternică, care să îi permită să se concentreze asupra propriului corp sau asupra unui obiect exterior și asupra instructajului terapeutului, fără a fi distras de stimuli din afară.

Obținerea efectelor terapeutice prin relaxare presupune exercițiu, practicare sistematică și regulată. Nu este suficientă o singură ședință sau încercări temporare, ci terapia presupune un program bine stabilit care implică și practicarea de către pacientul însuși, acasă, pe măsură ce progresează, a tehnicilor învățate (autorelaxare). Inducerea relaxării necesită persuasiune (externă, atunci când se face sub îndrumarea terapeutului și internă atunci când subiectul ajunge să practice singur tehnica după ce a depășit fazele de învățare). Pentru ca tehnicile să fie eficiente, subiectul trebuie să fie convins de utilitatea exercițiilor de relaxare; altfel efectele sunt mult diminuate.

De asemenea, este absolut necesară o anumită verbalizare a efectelor care sunt de așteptat, verbalizare care are rol sugestiv și autosugestiv.

Înaintea începerii inducției propriu-zise i se explică subiectului în ce constă relaxarea, care sunt efectele preconizate, la ce senzații se poate aștepta, dar și faptul că pot apărea și alte senzații, atipice, dar nepericuloase, i se oferă lămuriri și răspunsuri la întrebări.

Inducția propriu-zisă presupune sugestii prin excelență verbale, care vizează inițial instalarea stării de relaxare, iar ulterior se adresează direct simptomelor. După finalizarea relaxării se recomandă, din nou, discuția cu subiectul asupra experienței avute, a senzațiilor trăite, precum și a stării de după relaxare. Nu trebuie omis faptul că, pentru ca subiectul să poată beneficia de avantajele stării de relaxare, el trebuie să dispună de un anumit nivel de sugestibilitate, respectiv de o anumită capacitate de transpunere, de a juca un rol, de a se identifica cu situația sugerată.

II.2. Relaxarea progresivă Jacobson

Relaxarea analitică (Jacobson) este inspirată din cercetările lui Jacobson asupra fiziologiei sistemului muscular, cercetări care i-au permis să definească relaxarea drept absența oricărei contracții musculare.

Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoție atrage după sine modificări în sistemul muscular. Prin intermediul unui aparat denumit electroneuromiograf, se realizează măsurarea potențialelor electrice de acțiune ale unui mușchi aflat în tensiune.

Jacobson (1934) definește relaxarea prin absența tuturor contracțiilor musculare care se traduce pe electroneuromiograf printr-un potențial de acțiune egal cu 0 (sau aproape de 0), oferind o perspectivă strict fiziologică asupra relaxării. Subiectul este educat să atingă punctul 0 prin exerciții de relaxare progresivă, până la atingerea unei stări de calm și de destindere generală.

După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:4

1. Decubitus dorsal (culcat pe spate) – subiectul este învățat să producă tensiune în fiecare mușchi al corpului, tensiune care este urmată apoi de relaxare;

2. Așezat (“relaxarea diferențiată”) – subiectul învață care sunt mușchii care pot rămâne destinși, în timp ce alții, din necesitate, trebuie să fie solicitați în relizarea diferitelor sarcini (de exemplu, conducarea mașinii); relaxarea diferențiată este foarte utilă în ceea ce privește economisirea energiei fizice și psihice a individului;

3. Studiul tensiunilor în relație cu emoțiile – subiectul este învățat să reducă și să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de emoțiile generatoare de stres.

Tehnica propriu-zisă implică o serie de faze succesive, începând cu contractarea și relaxarea musculară și având ca scop final obținerea relaxării psihice. Așezat comod în decubit dorsal, subiectul începe prin a conștientiza senzațiile de contractură dintr-o grupă musculară sau alta. (De exemplu: „contractă mușchii picioarelor, trage în sus degetele, strânge puternic și menține așa câteva momente; observă starea de tensiune de la nivelul picioarelor, menține încă puțin; acum relaxează, lasă picioarele moi; observă starea de relaxare și diferența față de starea anterioară”). Progresiv, subiectul face exerciții de contractare a diferitelor grupe musculare pentru a-și dezvolta și rafina sensibilitatea la nivelul musculaturii. El învață apoi să nu mai contracte mușchii și să practice relaxarea diferențiată pe fiecare grupă musculară, apoi la nivelul întregului corp. Ulterior, subiectul este dirijat să conștientizeze contracturile musculare provocate de stări afective, fiind condus treptat spre relaxarea psihică. Învață astfel să își controleze și să își reducă tensiunile fizice și psihice care apar în diverse situații emoționale.

Dacă ne este frică (fenomen psihic), musculatura (fenomen fizic) tinde să se contracte. Relaxarea mușchilor determină dispariția stării de frică și instalarea calmului. Având în vedere strânsa legătură dintre tonusul muscular și stările afective, tehnicile de relaxare încearcă, prin scăderea tonusului muscular, să reducă și gradul de încordare psihică.

După C. Haumont (1989), metoda lui Jacobson este indicată în afecțiunile neurologice cu caracter spasmic, putând beneficia de relaxarea progresivă și subiecții cu un coeficient intelectual mai scăzut. Această metodă de relaxare nu oferă rezultate în cazul afecțiunilor psihice severe, datorită dificultăților de concentrare a atenției specifice psihoticilor.

Metoda de relaxare progresivă constă în alternarea relaxării și tensionării principalelor grupe de mușchi până la eliminarea contracțiilor musculare și obținerea relaxării.

II.3. Tehnica de relaxare a lui Ajinger

Această tehnică presupune un control minuțios al respirației. Respirația trebuie să fie conștientizată, lentă și profundă. Pe calea respirației, se induce o acțiune sedativă, regularizantă și liniștitoare și asupra nucleilor subcorticali, responsabili în economia organismului de funcțiile respiratorii ale acestuia. Acești nuclei sunt în strânsă legătură cu centrii care controlează sistemele cardiovascular, genito-urinar, digestiv și altele. Mezencefalul reprezintă cea de-a treia regiune anatomică a creierului. Aceste regiuni sunt: cortexul cerebral sau substanța cenușie, diencefalul, mezencefalul, puntea sau regiunea pontică, bulbul și măduva spinării, cea din urmă fiind, evident, în afara craniului.

Aijinger a observat că simptomele pe care le acuză cei cu obsesii seamănă cu cele descrise de bolnavii de encefalită (inflamația țesutului nervos central, produsă de cauze diverse). El crede că simptomele din nevroza obsesională sunt rezultatul iritării acelorași centri. La fel ca și în cazul simptomelor psihologice mai obișnuite, mai frecvente, precum insomnia și iritabilitatea generală. Observând că funcțiile respiratorii sunt afectate permanent la cei suferinzi de insomnie, stări tensionale, iritabilitate generală, anxietate și nevroze de tot felul, autorul acestei tehnici s-a gândit să corecteze aceste tulburări tot pe calea respirației. Respirația este un act vital, cu atât mai important, cu cât este singura funcție vegetativă care poate fi conștientizată și care se află sub controlul voinței.

Respirația va fi încetinită și făcută cât mai profund. Se va urmări fiecare respirație în parte, fie că este vorba de un inspir sau de un expir. Persoana va număra în gând, marcând cifric inspirul și expirul. Trebuie sesizată cât mai atent deplasarea coloanei de aer pe trahee și bronhii, mergând spre pulmoni și, pe urmă, ieșind afară. În expir profund, se induce pe calea auto-concentrării, o stare de decontracție a mușchilor cutiei toracice și a umerilor. Aijinger recomandă 2-3 ședințe pe zi, dintre care una să coincidă cu siesta, respectiv cu acel mic repaus care urmează, de obicei, prânzul. Timp de jumătate de oră sau o oră, subiectul își va supraveghea respirația, concentrându-se asupra ei. În felul acesta se poate produce o detașare de ideile obsesionale, fixe, sustrăgându-se diverșilor agenți stresanți. Tehnica lui Aijinger permite o reeducare a respirației active, o reechilibrare a tonusului neuro-vegetativ, în general.

II.4. Tehnica de relaxare a lui Schultz

Antrenamentul autogen (Schultz) este un sistem de relaxare derivat din hipnoza medicală. Metoda a fost elaborată în Germania anilor ’20 de medicul psihiatru Schultz. Acesta definește antrenamentul autogen ca pe un exercițiu generat (genos) din interiorul eului (autos). Schultz a observat că, pentru inducerea unei stări hipnotice prin intermediul exercițiilor standard, este necesară o atitudine relaxată și pasivă din partea subiectului.

El a denumit această stare a subiectului stare autogenă. Antrenamentul autogen, inspirat din yoga, este o formă de autohipnoză și cuprinde două cicluri de exerciții: ciclul inferior și ciclul superior.

Ciclul inferior constă dintr-un ansamblu de exerciții de relaxare administrate după un algoritm bine precizat care se învață, de regulă, în 6-10 săptămâni. Reprezintă un mijloc eficient de refacere a organismului după efort. Subiectului i se indică să închidă ochii și să adopte o poziție confortabilă (în decubit dorsal, în poziție semișezândă sau așezat pe un fotoliu, cu brațele și ceafa comod sprijinite și picioarele bine lăsate pe sol), într-o încăpere liniștită, cu lumină blândă și temperatură plăcută.

El învață să se decontracteze, membru după membru, de la periferie spre centru, concentrându-se succesiv asupra impresiilor de greutate, căldură, regularitate a ritmului cardiac, apoi respiratoriu, până când, prin exercițiu, ajunge la o destindere corporală completă pe care să o poată obține ulterior în orice condiții (stând în picioare, în condiții de zgomot, la serviciu etc.) Exercițiile sunt total lipsite de nocivitate și pot fi practicate sub îndrumarea unui terapeut, utilizând casete audio sau autoinducție. Pașii, prezentați în ordine, sunt:

1. Experiența greutății – inducerea senzației de greutate la nivelul brațului drept, apoi a celui stâng și la nivelul picioarelor, urmate de generalizarea senzației de greutate (exemplu de instructaj: „concentrează-te asupra brațului drept care devine greu, tot mai greu, ca de plumb; o greutate foarte mare, dar plăcută și odihnitoare urcă în brațul tău drept treptat, de la vârfurile degetelor, spre cot și apoi spre umăr; brațul devine greu, foarte greu, din ce în ce mai greu; brațul drept e greu ca de plumb; o greutate foarte mare apasă brațul drept, ca și cum ar fi acoperit cu săculeți grei cu nisip; o senzație de greutate foarte mare și foarte plăcută a cuprins brațul drept; brațul drept este greu, foarte greu, greu ca de plumb”);

2. Experiența căldurii – inducerea senzației de căldură la nivelul brațului drept, apoi a celui stâng și la nivelul picioarelor, urmată de generalizarea senzației de căldură (exemplu de instructaj: „brațul tău drept devine cald, tot mai cald, din ce în ce mai cald; o senzație plăcută de căldură cuprinde treptat brațul tău drept, de la vârfurile degetelor, spre cot, până la umăr; brațul drept este cald, din ce în ce mai cald, ca și cum ar fi cufundat într-un vas cu apă foarte caldă; brațul este cald, foarte cald, din ce în ce mai cald; o senzație de căldură plăcută și relaxantă a cuprins brațul drept în totalitate”);

3. Concentrarea asupra bătăilor inimii, pentru calmarea, reducerea ușoară a ritmului cardiac (exemplu de instructaj: „inima ta bate liniștit, puternic, egal; inima pompează cu ușurință sânge în artere, în tot corpul; ritmul bătăilor inimii este regulat, calm, egal; inima ta bate liniștit, regulat, ritmic, cu fiecare bătaie tot mai liniștit și mai regulat”);

4. Concentrarea asupra respirației, controlul și calmarea acesteia (exemplu de instructaj: „respiri calm și liniștit, din ce în ce mai calm și mai liniștit; cu fiecare inspir îți umpli plămânii cu oxigen și cu energie, cu fiecare expir elimini dioxidul de carbon și toxinele din organism; ritmul respirației este regulat: inspiri…expiri…inspiri…expiri…; respirația este din ce în ce mai profundă, tot mai profundă, calmă, regulată; cu fiecare respirație ești tot mai destins și mai relaxat; respirația este din ce în ce mai liniștită, calmă, ritmică, profundă”);

5. Concentrarea asupra organelor abdominale și sugerarea senzației de căldură în zona plexului solar (exemplu de instructaj: „abdomenul este calm și relaxat; o senzație plăcută de căldură invadează zona plexului solar, ca și cum bazinul tău ar fi cufundat într-un vas cu apă foarte caldă; căldura crește tot mai mult, tot mai mult, este relaxantă, plăcută și odihnitoare; bazinul tău este cald și relaxat, tot mai cald și mai relaxat”);

6. Inducerea unei vasoconstricții în zona frunții, cu trăirea senzației de rece (exemplu de instructaj: „simți capul liber, ușor, cu mușchii feței relaxați; o senzație ușoară și plăcută de răcoare cuprinde zona frunții, ca o adiere de vânt rece; fruntea este relaxată și se lasă învăluită tot mai mult, din ce în ce mai mult de această senzație plăcută de răcoare; creierul este limpede ca un izvor de munte; ești perfect liniștit, relaxat, cu mintea limpede”).

Trecerea de la un exercițiu la următorul se face în ordinea prezentată și numai atunci când subiectul a experimentat senzațiile specifice etapei anterioare. Pe măsura antrenării, subiectul poate învăța să practice singur și să utilizeze tehnica în scop de relaxare.

Ciclul superior presupune un stagiu de la 6 luni până la 2 ani de practicare a ciclului inferior și stăpânirea perfectă de către subiect a exercițiilor acestuia. Exercițiile din ciclul superior sunt inspirate în mare măsură din tehnicile de meditație de tip oriental, sunt pretențioase și este absolut contraindicată utilizarea lor fără îndrumarea unui expert.

Ele necesită pregătire de specialitate a psihoterapeutului care presupune, pe lângă aspectele tehnice, și cunoștințe serioase de psihiatrie și psihopatologie. Însușirea completă a exercițiilor din acest ciclu necesită 3-6 ani, iar aplicarea lor incorectă poate genera perturbări grave în sfera personalității.

Treptele ciclului superior sunt:

Concentrarea pe culoarea preferată;

Concentrarea pe culori impuse de terapeut;

Concentrarea pe obiecte concrete;

Concentrarea pe idei abstracte;

Trăirea sentimentului propriu;

Interogarea propriului subconștient.

II.5. Efectele tehnicilor de relaxare asupra stresului

Metodele de relaxare, în esență procedee terapeutice cu caracter educativ sau reeducativ care, pe calea folosirii unor tehnici bine puse la punct și codificate, exercită efecte binefăcătoare. Aceste metode urmăresc, printr-o deconectare neuro-musculară, printr-o detență fizică și psihică, să inducă în organism un așa-numit „tonus de repaos”, corespunzând unei stări complexe de liniște și echilibru interior. Metodele de relaxare urmăresc punerea organismului în relaxare.

De cele mai multe ori s-a observat faptul că stările tensionate, respectiv încordarea sau crisparea psihică, generează alte tensiuni la nivelul mușchilor.

Metodele de relaxare pun la dispoziție, altfel decât pe calea somnului, un repaos mai eficace și o apreciabilă economie de energie nervoasă.

Metodele de relaxare și le revendică în aceeași măsură oamenii sănătoși ca și cei bolnavi. Cei din prima categorie, care au apelat la ele, sunt aceia care au urmărit depășirea condiției lor fizice și psihice și obținerea unor performanțe. Nu întâmplător, metodele de relaxare au fost experimentate și în perimetrul sportivilor și al cosmonauților. Ca urmare a succeselor înregistrate pe această linie, relaxarea a intrat definitiv în metodologia complexă a pregătirii sportivilor.

Punctul de plecare în dezvoltarea tehnicilor de relaxare a fost ideea că, dacă se poate transmite o stare de relaxare, de calm, de liniște, organismului, această stare se va reflecta și în starea psihicului persoanei, ceea ce va duce la trăirea unei stări totale de relaxare. Substratul științific al abordării este acela ca organismul nu poate trece prin cele două procese specifice, de excitație, respectiv inhibiție, în același timp, astfel încât, simplist spus, prezența relaxării face imposibilă prezența tensiunii (încordării).

Tehnicile de relaxare pot fi utilizate în scop de deconectare, de liniștire a organismului, atât în situații de oboseală accentuată, de stres puternic dar și de pregătire înaintea unui efort intens, iar, în situații limită pot înlocui, pentru o perioadă de timp, somnul (o jumătate de oră de relaxare totală poate înlocui circa 4 ore de somn, dar asta nu înseamnă că somnul poate fi înlocuit de tot cu astfel de tehnici).

Prin tehnicile de relaxare persoana își „învață” corpul starea de relaxare, astfel încât acesta să și-o poată „aminti” și folosi/impune atunci când simte apropierea unei stări de stres.

Efectele tehnicilor de relaxare sunt:

Combaterea durerilor de cap, ceafă, spate.

Combaterea contracturilor musculare.

Combaterea stării de oboseală.

Îmbunătățirea tonusului psihic.

Tehnicile de relaxare pot deveni cea mai perfectă modalitate de a evada din fața stresului, de a fugi de confruntarea responsabilă cu problemele reale. În concluzie, tehnicile de relaxare sunt binevenite ca strategii simptomatice care ameliorează consecințele negative ale stresului, dar trebuie să fie însoțite de măsurile active, care să vizeze înlăturarea cauzei declanșatoare de stres.

Tehnicile de relaxare induc o stare de dispoziție pozitivă, îmbunătățesc performanțele neuropsihice, cum ar fi timpul de reacție, stimulează intelectul și judecata, și fortifică voința. Relaxarea îmbunătățește calitatea vieții în general și ajută la formarea și consolidarea unei imagini mai optimiste despre sine și despre viață.

Capitolul III. Studiul experimental

III.1. Obiectivele lucrării

Toate metodele de relaxare utilizate în practica psihoterapeutică au un caracter educativ sau reeducativ, impunând învățare și antrenare sistematică; presupun utilizarea unor tehnici standardizate, codificate, bine puse la punct și exercită un efect salutar, benefic, asupra întregului organism.

Tonusul de repaus indus prin decontracturarea neuro-musculară generală, corespunde unei stări de liniște, de echilibru interior și de odihnă. Dezirabilitatea punerii organismului în repaus este cu atât mai certă în diverse tratamente psihologice, cu cât stările tensionate , respectiv crisparea sau încordarea psihică, generează alte tensiuni, alte încordări la nivelul mușchilor.

La relaxare, se poate ajunge numai în mod spontan, neintenționat, cum se întâmplă, de exemplu, în somn, ci și în mod voluntar, intenționat, cu ajutorul sugestiilor.

Acestea fiind spuse, această lucrare își propune să evidențieze eficiența tehnicilor de relaxare în terapia stressului și unor afecțiuni precum tulburările de somn, hipertensiunea arterială, cefaleea, în care tratamentul alopat dă multiple reacții adverse.

În vederea atingerii scopului de mai sus, au fost formulate următoarele obiective:

Investigarea impactului pe care îl are fiecare tehnică de relaxare asupra stresului;

Evidențierea posibilității de utilizare a tehnicilor de relaxare ca terapii alternative;

Evaluarea eficienței terapiilor de relaxare asupra stresului psihic.

III.2. Ipotezele studiului

Organizarea și desfășurarea cercetării va avea în vedere obiectivele specifice și obiectivul central al cercetării asumate precum și premisele teoretice ale investigației, toate acestea permițându-ne formularea ipotezelor cercetării, identificarea variabilelor demersului cercetării și operaționalizarea acestora.

Ipoteza 1

Se presupune că, pe baza tehnicilor de relaxare – antrenamentul autogen Schultz, Jacobson și tehnica „relaxation response” Benson, se poate modifica evoluția pacienților în afecțiuni precum hipertensiunea arterială, tulburările de somn, cefaleea.

Ipoteza 2

Se presupune că anumite tehnici de relaxare pot fi o terapie alternativă pentru stresul psihic.

Ipoteza 3

Se presupune că pe baza anumitor tehnici de relaxare, se poate obține o diferență statistic semnificativă între evoluția stării de sănătate a pacienților sub tratament alopat și sub aceste tehnici de relaxare.

III.3. Metodologia studiului

Studiul experimental s-a desfășurat într-un cabinet psihologic din Târgu-Jiu, pe o perioadă de 30 de zile.

Am urmărit ulterior evoluția simptomatologiei corespunzătoare stresului psihic de la prima ședință la ultima ședință cu ajutorul următoarelor teste: chestionar de evaluare a manifestărilor somato-fiziologice-psihice induse de stress; testul Beck pentru depresii deoarece cei mai mulți dintre pacienții stresați ajung la depresii.

În cadrul terapiei de relaxare s-a folosit tehnica lui Benson – prin intermediul exercițiilor de imaginație, al stimulărilor auditive sau vizuale, calmante, al pozițiilor relaxante, al atitudinilor de expectație pasivă se induce o stare de destindere fizică și psihică.. Toate metodele de relaxare presupun un anumit antrenament, o perioadă de învățare, înainte de a deveni un bun al subiectului, o tehnică prin care acesta își autoreglează stările psihice în momente mai dificile ale existenței.

III.4. Prezentarea eșantionului și aplicarea probelor

Studiul a fost realizat pe un lot de 10 de pacienți, cu vârste cuprinse în intervalul 14 și 65 ani. Studiul a avut loc pe o perioadă de 30 de zile. Selecția subiecților a fost efectuată de către cercetător care a fost în același timp și psihoterapeut, ajutat de către un cadru superior (profesorul îndrumător). Inițial au fost mai multi subiecți, o parte fiind fie eliminați de către cercetător (necooperanți, răspunsuri inexacte, etc), fie s-au autoeliminat prin neprezentarea la ședințele de tratament desfășurate pe parcursul cercetării.

Chestionar de evaluare a manifestărilor somato-fiziologice-psihice induse de stress:

1. În ultimul an, fără a fi diagnosticați ca bolnavi, ați avut reacții (manifestări), cum ar fi:

a) Dureri de cap

b) Tensiune mărită

c) Puls ridicat

d) Dureri de ceafă și/sau spate

e) Indigestie

f) Constipație

g) Diaree

h) Spasme (crampe) musculare

i) Tremurături

j) Stări de oboseală accentuată

k) Insomnie

l) Stări de slăbiciune fizică

m) Stări de iritabilitate

n) Gânduri negative/obsesive

o) Alte reacții

2. Considerați că reacțiile pe care le-ați selectat din lista de mai sus, v-au afectat:

a) relațiile cu familia

b) relațiile cu prietenii

c) relațiile cu colegii

d) randamentul în muncă

e) starea de spirit generală

3. La apariția reacțiilor respective, ce gânduri v-au dominat:

a) Frică

b) Furie

c) Disperare

d) Resemnare

e) Rușine

f) Speranță că nu este vorba de ceva prea grav

g) Gândul că v-ați îmbolnăvit grav

h) Alte gânduri

4. Reacțiile respective v-au determinat să aveți atitudini ca:

a) nu le-ați acordat atenție, gândindu-vă că vor trece de la sine

b) ameliorarea alimentației

c) renunțarea la unele obiceiuri nocive (fumat, consum de cafea, etc.)

d) solicitarea unei consultații medicale

e) consum de medicamente

f) odihnă, relaxare, încetinirea ritmului de muncă

Notă: toate instrumentele de investigare, vor fi aplicate lotului, în două testări (inițială și finală).

Inventarul de depresie Beck – BDI

Instrucțiuni :

Acesta este un chestionar format din grupuri de afirmații. Vă rog să citiți cu atenție întregul grup de afirmații din fiecare categorie de la numărul 1 la numărul 42. Apoi vă rog să alegeți din fiecare categorie acea afirmație care descrie cel mai bine starea dumneavoastră din acest moment. Încercuiți cifra corespunzătoare. Dacă mai multe afirmații dintr-un grup par să se potrivească, alegeți numai una. Înainte de a alege, asigurați-vă că ați citit fiecare afirmație.

1_____________________

0 Nu mă simt trist

1 Mă simt trist

2 Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe

3 Sunt atât de trist și de nefericit încât nu mai pot suporta

2 ________________________

0 Viitorul nu mă deranjează

1 Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor

2 Simt că nu am ce aștepta de la viitor

3 Simt că viitorul e fără speranță și nu mai e nimic de făcut

3___________________________

0 Nu am sentimentul eșecului sau ratării

1 Simt că am avut mai multe eșecuri decât majoritatea oamenilor

2 Dacă mă uit în spate la viața mea văd o mulțime de eșecuri

3 Mă simt complet ratat ca persoană

4 _____________________________

0 Lucrurile îmi fac aceeași plăcere ca de obicei

1 Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte

2 Greu mai obțin o satisfacție reală

3 Nu am mai trăit nici o satisfacție

5 _____________________________

0 Nu mă simt în mod special vinovat de ceva

1 Mă simt rău și nemeritos în cea mai mare parte a timpului

2 Mă simt aproape vinovat

3 Mă simt tot timpul vinovat și inutil

6 ______________________________

0 Nu mă simt pedepsit cu ceva

1 Mă gândesc că s-ar putea să fiu pedepsit pentru ceva

2 Simt că voi fi pedepsit

3 Simt că sunt pedepsit

7 ________________________________

0 Nu sunt dezamăgit de mine

1 Mă simt dezamăgit de mine

2 Sunt dezgustat de mine însumi

3 Mă urăsc

8 _________________________________

0 Nu mă simt să fiu mai rău decât alții

1 Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele

2 Mă acuz tot timpul pentru greșelile mele

3 Mă acuz pentru tot ce se întâmplă rău

9 _________________________________

0 Nu am nici o idee de a mă sinucide

1 Simt că ar fi mai bine dacă aș muri

2 Am ideea de a mă sinucide

3 Aș dori să mă sinucid dacă aș avea ocazia

10 ________________________________

0 Nu plâng mai mult decât de obicei

1 Acum plâng mai mult decât de obicei

2 Plâng tot timpul

3 Obișnuiam să plâng dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea

11 ________________________________

0 Nu sunt mai nervos ca înainte

1 Acum sunt mai nervos și iritabil ca înainte

2 Sunt nervos tot timpul

3 Nu mai sunt nervos de lucrurile care mă enervau înainte

12 ________________________________

0 Nu mi-am pierdut interesul față de oamenii din jur

1 Am mai puțin interes față de oameni ca înainte

2 Mi-am pierdut cea mai mare parte a interesului față de oameni și am puține sentimente față de ei

3 Mi-am pierdut total interesul față de ceilalți și nu îmi pasă deloc de ei

13 ________________________________

0 Iau decizii la fel ca înainte

1 Încerc să amân când trebuie să hotărăsc

2 Am mari greutăți când trebuie să hotărăsc

3 Nu mai pot lua nici o decizie

14 _______________________________

0 Cred că nu arăt mai rău ca înainte

1 Sunt supărat că am început să arăt mai bătrân sau neatractiv

2 Simt că sunt schimbări permanente în rău în aspectul meu

3 Cred că sunt urât și respingător

15 ______________________________

0 Pot lucra la fel de bine ca înainte

1 Trebuie să fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva

2 Trebuie să mă străduiesc din greu ca să fac ceva

3 Nu pot lucra nimic

16 ____________________________

0 Dorm la fel de bine ca de obicei

1 Mă trezesc mai obosit dimineața ca înainte

2 Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât înainte și nu mai pot adormi

3 Mă trezesc foarte devreme dimineața și nu pot să dorm mai mult de 5 ore pe noapte

17 ____________________________

0 Nu sunt mai obosit ca de obicei

1 Obosesc mai repede decât înainte

2 Obosesc făcând orice

3 Sunt prea obosit ca să mai fac ceva

18 ___________________________

0 Pofta mea de mâncare este la fel ca înainte

1 Nu mai am așa poftă de mâncare ca înainte

2 Acum pofta de mâncare este mai proastă

3 Mi-am pierdut pofta de mâncare

19 ______________________________

0 Nu am slăbit în ultimul timp

1 Am slăbit peste 1 kg în ultima lună

2 Am slăbit peste 2 kg în ultima lună

3 Am slăbit peste 5 kg în ultima lună

20 ______________________________

0 Nu sunt mai preocupat de sănătatea mea decât înainte

1 Sunt preocupat de dureri, constipație, tulburări ale stomacului

2 Sunt foarte preocupat de starea mea de sănătate și nu pot să mă gândesc la altceva

3 Sunt atât de îngrijorat de starea mea de sănătate încât nu pot să mă mai gândesc la nimic altceva

21 _____________________________

0 Nu am observat schimbări recente ale interesului meu față de sex

1 Am un interes mai mic față de sexul opus ca înainte

2 Sexul opus mă interesează mult mai puțin ca înainte

3 Am pierdut complet interesul față de sexul opus

Fișa de scor pentru inventarul de depresie Beck:

Tehnica de relaxare folosită a fost următoarea:

Tehnica „relaxation response” a lui Benson

Realizarea acestei tehnici constă în doi pași esențiali:

1. repetarea unui cuvânt, frază, sunet, rugăciune sau activitate musculară

2. detașarea de la gândurile cotidiene care ne vin în minte inevitabil și întoarcerea la repetarea anterioară.

Tehnica este următoarea:

Alege un cuvânt, o frază, o rugăciune care face parte din convingerile tale.

Așează-te și stai liniștit într-o poziție confortabilă.

Închide ochii.

Relaxează-ți atent fiecare mușchi din organism concentrându-te pe rând asupra fiecăruia de la picioare, șolduri, abdomen, umeri, gât și cap.

Respiră încet și natural, concentrează-te asupra cuvântului sau frazei alese pe măsură ce expiri.

Respirația este foarte importantă. Trebuie să devii conștient de propria-ți respirație.

Respiră în mod natural, nu profund.

Continuă între zece și douăzeci de minute. Poți deschide ochii pentru a verifica cât timp a trecut, dar să nu folosiți, sub nicio formă, un ceas cu alarmă sau orice sistem de alarmă. Când terminați, stați pentru câteva minute nemișcat, la început cu ochii închiși, apoi cu ei – deschiși.

III.5. Interpretarea cantitativă și calitativă a datelor

Figura 1. Distribuția pacienților în funcție de vârstă

Din cei 10 pacienți luați în studiu, 2 aveau vârste cuprinse între 14 și 18 ani, 4 aveau vârste cuprinse între 25 și 30 de ani, iar ceilalți aveau vârste cuprinse între 45 și 65 de ani.

Figura 2. Eficiența tehnicilor de relaxare

Tehnicile de relaxare s-au dovedit a fi mai eficiente la femei (vezi figura 2), ele fiind mai deschise la noile terapii și având o capacitate de concentrare mai mare.

Figura 3. Eficiența tehnicilor de relaxare pe grupe de vârstă

Pacienții din cadrul lotului de studiu au afirmat că tehnicile de relaxare folosite s-au dovedit mai eficiente decât tratamentul medicamentos, iar printre beneficiile relaxării au fost enumerate: trăirea unei stări de bine la nivel senzorial și mental, eliberarea de gândurile care îi agitau, eliberarea de gândurile negative, ameliorarea tulburărilor psihosomatice (tulburări de somn, hipertensiune arterială, cefalee).

III.6. Analiza psihologică a datelor obținute

Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile intervin atât în inducerea și adâncirea stării de relaxare, cât și în terapia simptomatică, prin intermediul sugestiilor „țintite” care au drept scop înlăturarea simptomelor bolilor cu care au fost diagnosticați subiecții din lotul de studiu..

De asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică, precum și diverse antrenamente focalizate în direcția optimizării performanțelor fizice și psihice ale subiecțior.

Subiecții din lotul de studiu au confirmat ipotezele stabilitele la începutul studiului, iar tehnicile de relaxare folosite s-au dovedit a fi eficiente și preferate în locul tratamentului medicamentos care presupune o multitudine de efecte adverse.

Analizând starea în care se găsește ficare subiect în timpul relaxării, putem desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:

Limitarea motricității și o lipsă a nevoii de a acționa;

Trăirea senzației de greutate și de căldură în membre;

Orientarea selectivă a atenției spre imaginile sau formulele date de terapeut și scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori perturbatori;

Trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianța;

Instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de liniște, destindere și calm (așa numita stare "post-nirvanică”).

Sugestiile sunt în mod implicit sau explicit exprimate de terapeut, în scopul provocării unei schimbări dezirabile la pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de către terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge/ rejecta.

Sugestiile utilizate în relaxare au trebuit să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie acceptate de subiect

Să fie individualizate în funcție de problematica fiecărui subiect

Să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii

Să nu fie prea lungi

Să fie pozitive (subconștientul nu primește negații)

Să fie plastice (să impresioneze)

Stresul modifică balanța neurovegetativă, în sensul că activează excesiv sistemul nervos simpatic (SNS), care devine dominant în raport cu sistemul nervos parasimpatic (SNP). Dominanța SNS produce cea mai mare parte din bolile de adaptare. Antrenamentul autogen, ca și relaxarea progresivă, determină scăderea activității SNS și dominanța SNP în cadrul sistemului nervos.

Antrenamentul autogen conduce la preponderența undelor alpha și a creșterii sincronizării lor cu undele theta (undele alfa sunt specifice relaxării). Tensiunea arterială scade, iar temperatura pielii – indice al fluxului sanguin periferic – crește. Se știe că mecanismul central de reglare a temperaturii se află în hipotalamus, care funcționează ca un termostat fiziologic. Controlarea temperaturii pielii înseamnă, de fapt, controlul activității hipotalamice.

În concluzie, normalizând răspunsul bio-psihic al organismului, antrenamentul autogen are efecte antistres semnificative. El comută organismul din starea ergotropă, dinamogenă, în starea trofotropă, recuperativă. Aceasta duce la îmbunătățirea tonusului persoanei și dezvoltă capacitatea de adaptare a organismului la toate categoriile de stres.

Utilizând această terapie, subiecții devin capabili să diminueze tensiunea psihică și mentală să devină mai sensibil la creșterea încordării corporale.

Unele dificultăți psihologice și somatice se rezolvă simplu prin învățarea relaxării (în ședințe regulate de relaxare-odihnă și adaptarea cvasiinstantanee a unei atitudini relaxate o dată cu apariția situațiilor stresante):

Tulburări funcționale – hipertensiunea arterială, cefalee provocată de tensiune, dureri lombare, unele forme de insomnie, etc.

Învățarea relaxării aduce mari satisfacții majorității persoanelor care au urmat în întregime terapia.

Timpul investit este în întregime recuperat datorită ameliorării calității somnului, diminuării stresului și oboselii.

Controlând mai bine reacțiile emoționale, subiecții devin capabili să își diminueze în câteva secunde nivelul încordării și să se apropie astfel de activitatea fiziologică optimă pentru comportamentul dorit.

Elaborarea exercițiilor de relaxare a mușchilor trebuie să aibă în vedere faptul că cele mai bogate legături de activizare le posedă mușchii feței și ai mâinii drepte (la dreptaci). De aceea, este bine să se înceapă cu aceștia, iar apoi să se obțină destinderea completă și a celorlalte grupe de mușchi. Deprinderile dobândite de îndepărtare a încordării musculare vor contribui de la sine la menținerea unei bune capacități de muncă și la normalizarea somnului de noapte.

Asupra excitabilității sistemului nervos influențează, de asemenea, ritmul respirației. Accelerarea ritmului respirației crește activismul organismului. Cea de-a doua cale principală de influență psihogenă asupra funcțiilor autonome, vegetative ale organismului (frecvență cardiacă, tonus vascular etc.) o constituie rolul activ al reprezentărilor sau imaginilor mentale. Imaginea mintală vie, expresivă este un instrument deosebit de influențare a stării psihice a omului. Ordinele mintale de constricție a vaselor sanguine din zona feței sau de reducere a frecvenței cardiace vor fi fără succes atâta vreme cât nu vom imagina clar o situație în care acest lucru se întâmplă cu preponderență. Pe fondul unei stări de relaxare, eficiența reprezentărilor mintale crește, iar acest efect este folosit eficient în antrenamentul autogen.

A treia cale de influență psihogenă aparține rolului reglator și programator al cuvântului, al cuvântului rostit cu voce tare sau mintal. În starea de relaxare, obținută în procesul antrenamentelor, influența autosugestionării verbale crește mai ales când conținutul său semantic este foarte expresiv. De aceea, frazele sau formulele verbale de sugestionare trebuie să fie foarte simple și scurte, iar mintal acestea trebuie să fie rostite lent, în ritmul respirației.

Analizând cu atenție starea în care se găsește subiectul în timpul relaxării, putem desprinde câteva caracteristici generale ale acesteia, pentru toate tehnicile de relaxare:

a) La subiectul în stare de relaxare se constată o limitare a motricității, o lipsă a nevoii de a acționa.

b) În stare de relaxare apare frecvent trăirea senzației de greutate și căldură în membre.

c) Se remarcă, de asemenea, o modificare a dinamicii atenției în sensul unei orientări selective a acesteia asupra formulelor comandate și în același timp o scădere a interesului subiectului pentru stimulii exteriori.

d) În timpul relaxării, subiectul trăiește o stare de pasivitate în raport cu ambianța: pasivitatea se accentuează atunci când relaxarea este comandată din exterior de către terapeut și scade pe măsură ce subiectul învață singur să-și acomodeze starea de relaxare.

e) Aproape toți subiecții remarcă instalarea în timpul relaxării a unei stări afective aparte, de nuanță pozitivă: ei trăiesc o stare de liniște, de calm, de destindere.

f) Starea de relaxare este o modalitate de activare a disponibilităților latente ale ființei umane, fapt demonstrat de efectele favorabile ale relaxării asupra stării psihice și fizice a subiecților.

g) Relaxarea este, ca și hipnoza, o stare modificată de conștiință; astăzi majoritatea autorilor consideră că hipnoza nu este altceva decât o relaxare mai profundă. (S-a constatat că în timpul relaxării se produce o modificare a ritmului alfa, până la apariția și generalizarea ritmului teta, ceea ce i-a determinat pe specialiști să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât de cele de somn și presomn, la acestea din urmă înregistrându-se, de regulă, ritmuri mai lente.)

h) Relaxarea poate fi considerată deci o metodă de autoreglare a stărilor psihice ale subiectului, de autoorganizare a eului acestuia, fiind nu numai o tehnică de psihoterapie, ci și o tehnică cu caracter autoformativ.

Concluzii

Principalele caracteristici definitorii ale stresului psihic:

Existența unor agenți stresori ce vor provoca tensiune și anxietate pentru individ;

Existența acelor solicitări care depășesc capacitățile individului, astfel neputând să le facă față;

Existența acelei reacții psihologice care apare ca urmare a instalării stresului psihic.

Tehnicile de relaxare se bazează pe ideea că persoana capabilă să-și modifice o serie de parametri friziologici, a căror activitate în condiții de stres tind să crească foarte mult.

La modul general, relaxarea înseamnă o deconectare generală a subiectului de viața sa cotidiană.

Tehnicile de relaxare constituie un adjuvant de necontestat în terapia hipertensiunii arteriale, tulburărilor de somn și cefaleei.

De-a lungul perioadei de studiu s-a demonstrat că utilizarea tehnicilor de relaxare duce la scăderea nivelului de stres.

Beneficiile relaxării enumerate de subiecți au fost: trăirea unei stări de bine la nivel senzorial și mental, eliberarea de gândurile care îi agitau, eliberarea de gândurile negative, ameliorarea tulburărilor psihosomatice (tulburări de somn, hipertensiune arterială, cefalee).

Bibliografie

Miclea Mircea: Autocontrolul. O perspectivă comportamental-cognitivă, 2001, Cluj-Napoca, Romanian Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies, Vol. 1, No. 1

Percek Arcadie: Stresul și relaxarea, 1992, București, Ed. Teora

Selye Hans (1974), Știința și viața, București, Editura Politică

Revista Psihologică, nr. 1-2, București, ianuarie – iunie 2010

Larousse Dicționar de Psihologie, Norbert Sillamy, Editura Univers Enciclopedic, București 1998

Cosmovici Andrei, Psihologie Generală, Editura Polirom, Iași, 1996

Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

Athanasiu A., Tratat de Psihologie Medicală, Editura Oscar Print, București, 1998.

Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.

Folkman S., Lazarus R.S., Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170, 1985.

Geurts S., Schaufeli W. & de Jonge J. Burnout and Intention to Leave Among Mental Health Care Professionals: A Social Psychological Approach. Journal of Social and Clinical Psychology. 1998.

Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.

Iamandescu IB. Stresul psihic si bolile interne, Editura All, Bucuresti, 1993.

Glass, D. C., & McKnight, J. D. Perceived control, depressive symptomatology, and professional burnout: a review of the evidence. Psychology and Health, 1996.

Lazarus, R.S., și Folkman, Stress, Appraisal and Coping, Springer, New York, 1984.

Längle, Alfried, The Method of „Personal Existential Analysis”, European Psychotherapy/Vol. 4 No. 1. 2003, p.59-76

Holdevici – Psihoterapia cognitiv-comportamentală Managementul stresului pentru un stil de viață optim”, Ed. Științifică, București, 2005;

Papadatou D, Anagnostopoulos F, Monos D. Factors contributing to the development of burnout in oncology nursing. Br J Med Psychol 1994

Puntillo KA, Benner P, Drought T, Drew B, Stotts N, Stannard D, Rushton C, Scanlon C, White C. End-of-life issues in intensive care units: a national random survey of nurses' knowledge and beliefs. Am J Crit Care 2001

Holdevici, I., Psihoterapia cognitiv-comportamentală pentru cazurile dificile, Ed. Dual Tech, București, 2003, 90-100

Holdevici, I., Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Ed.Trei, București, 2009, 120-150

Mitrofan, I., Buzducea, D., Psihologia pierderii și terapia durerii, Ed. SPER, București, 1999

Mitrofan, I., Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed. Polirom, București, 2003, 40-43

Moga, A.M., Psihologie clinică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2008.

Rășcanu, R., Introducere în psihologie aplicată, Ed. Ars Docendi, București, 2000.

Bruchon-Schweitzer Marilou / Psychologie de la santé. Modèles, concepts et méthodes, Dunod, 2002.

Christensen, Alan J. Encyclopedia of Health Psychology. Kluwer Academic Publishers: Boston, MA. 2004.

Perciun V. Psihologie clinică, Ed. Eurostampa, Timisoara, 2001.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Efectele Tehnicilor de Relaxare Asupra Stresului (ID: 151621)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Efectele Tehnicilor de Relaxare Asupra Stresului

Copyright Notice

Metode DE Recuperare Medicala Balneofizipterapice In Piciorul Plat

Tratamentul de Recuperare B.f.t. în Artroza Cotului

Kinetoterapia In Hemiplegia Spastica Datorata Accidentului Vascular Cerebral Hemoragic

Sechele Postraumatice LA Batrani Tratamentul DE Recuperare Bft In Fractura DE Col Femural

Studiu Privind Particularitatile Programului Programului Kinetic In Osteoporoza

Rolul Kinetoterapie In Durerile Lombare

Copyright Notice

Similar Posts