Consideratii Privind Efectele Masajului Asupra Bolnavilor Psihici
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
1. Considerații privind bolile psihice în societatea contemporană
1.1. Generalități: istoric, definiții, cauze, clasificări
1.2. Impactul bolii psihice asupra persoanei și asupra mediului său socio-familial
1.3. Măsuri adoptate în România pentru îngrijirea bolnavilor psihici
2. Motivarea alegerii temei
CAP. I. BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
I.1. Caracteristici ale bolnavilor psihici
I.2. Fundamentarea teoretică a efectelor psiho-fizice ale masajului asupra organismului
CAP. II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II.1. Ipotezele cercetării
II.2. Obiectivele cercetării
II.3. Organizarea și desfășurarea cercetării
II.3.1. Durata și etapele cercetării
II.3.2. Locul de desfășurare și condiții de bază materială
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
II.3.4. Metode de cercetare folosite
II.3.4.1. Metoda documentării
II.3.4.2. Metoda anchetei
II.3.4.3. Metoda observației
II.3.4.4. Metode de măsurare (explorare și evaluare)
II.3.4.5. Metoda experimentală
II.3.5. Descrierea experimentului efectuat
CAP. III. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
CAP. IV. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII PRIVIND BOLILE PSIHICE ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
1.1. Generalități: istoric, definiții, cauze, clasificări
Boala psihică afectează întreaga ființă umană pe toate coordonatele sale biologice, sociale, culturale. Boala psihică este identificată de mulți cu nebunia, care a provocat dintotdeauna o cutremurare și o înmărmurire celor ce o întâlneau. Boala psihică a rămas de-a lungul timpului o constantă preocupare omenească, iar misterul ei continuă și astăzi să fascineze inteligența noastră. Istoria dezvoltării societății cuprinde și istoria conceptului de boală psihică. Mari personalități istorice au suferit crize de „nebunie”. Astfel, Nabucodonosor suferea de „lycantropie”. Cunoaștem boala lui Oedip, delirul mistic al „profetei” Pythis din Delhi. Practicile religioase sub forma ritualurilor erau destinate să alunge demonii din persoanele posedate. Hipocrate a fost cel care a considerat bolile psihice, boli ale creierului, crezând că prin creier gândim, înțelegem, vedem, auzim, cunoaștem urâtul și frumosul, răul și binele, agreabilul și dezagreabilul. El a reorientat tratamentul bolilor psihice de pe palierul religios spre cel medical. Mai târziu, în perioada greco-romană, au fost descrise anatomia și fiziologia sistemului nervos (Asclepiade). Măsurile terapeutice erau dure: contenția, lanțuri, pedepse corporale, posturi severe (Celsius). Areteu din Capodocia sesizează relațiile somato-psihice ale unor cazuri de melancolie. Galien din Pergam consideră creierul sediul inteligenței sentimentelor. Arderea pe rug sau torturile fizice, exilul, erau „soluții” pentru cei atrași de nebunie. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, o dată cu orientarea bolilor spre „organic”, boala psihică a fost considerată o boală ca oricare. Boala psihică trebuie definită în raport cu sănătatea psihică, cu normalitatea. Definirea „normalității” nu este deloc ușoară. În anatomie și fiziologie există limite de variație ale parametrilor de normalitate. Acești parametri sunt cunoscuți de medici și constituie elemente de referință în aprecierea a ceea ce este patologic. În psihiatrie raportarea în aprecierea patologicului trebuie să se facă la normalitatea psihică. Psihicul uman este un univers. El este un complex de valențe psihologice, dorințe, tendințe, complex în care se reflectă realitatea înconjurătoare. Iată câteva definiții ale normalității :
Normalitatea înseamnă capacitatea individului de a se adapta flexibil la situațiile conflictuale, fiind capabil de a suporta frustrările și anxietatea care rezultă din ele (Kraff, Rodica Jeican, 2001).
Lagache (Rodica Jeican, 2001) denumește normalitatea ca fiind prezența următoarelor caracteristici ale sănătății mentale:
– capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari și a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ;
– capacitatea de a organiza un plan de viață care să permită satisfacerea periodică și armonioasă a majorității nevoilor și progresul către scopurile cele mai îndepărtate;
– capacitatea de adaptare a propriilor aspirații la grup;
– capacitatea de identificare atât cu forțele conservatoare cât și cu cele creatore.
O definiție mai sintetica este aceea a lui Pamfil (1974) care vede normalitatea ca un echilibru între organism și factorii de mediu.
Normalitatea inseamna o adaptare armonioasă dinamică în fiecare moment al existenței, în funcție de mediu, istoria subiectului, a colectivitații în care traiește. Normalitatea nu poate fi apreciată decât în relația persoanei cu mediul, în desfașurarea modului în care acesta reușește să se adapteze în natură și societate. Căci, cum putem aprecia nebunia cuiva dacă nu în comportamentul față de ceilalți? Sigur că societatea, cultura, religia vor fi care stabilesc normele valorice, ale unui comportament normal, adaptat. Două aspecte contează în producerea bolii psihice: alterarea substratului anatomofiziologic al creierului și/ sau al relației subiectului cu mediul social.
Este important să se știe că limita dintre normal și patologic este foarte greu de stabilit. De aici și dificultatea de a diagnostica adesea o boală psihică. Pentru că normalitatea ca și boala psihică nu pot definite decât pe variabila „timp” adică în dinamica existenței individului. Un aspect important, mult discutat în literatura de specialitate este libertatea din starea de normalitate, mult afectată în starea de boală psihică. Psihicul uman în stare de normalitate este liber în a gândi, a acționa, a relaționa special, a trăi după propriile modele valorice. În cazul bolii psihice această caracteristică de bază a psihicului este afectată.
Invadat de halucinații sub forma valorilor amenințătoare, a vedeniilor uneori înfricoșătoare, sau de prezența ideilor delirante, de persecuție, de urmărire, bolnavul psihic își pierde libertatea de a gândi, acționa, trăi sub voință proprie. Pentru că dacă în normalitate viața psihică se desfășoară coerent, organizat, relația cu ceilalți este logică, clară, corectă, în boala psihică funcționarea psihismului se caracterizează prin dezorganizare, mai mult sau mai mai puțin profundă. Viața psihică este trăire, iar trăirea înseamnă subiectiv, relativ, fluctuant, neconcret. Boala psihică fiind o modificare, o dezorganizare a vieții psihice, devine și mai greu de apreciat pentru că diagnosticarea ei înseamnă a defini subiectivul, relativul, trăirea la un momentdat. Psihiatrul în examinare trebuie să observe fizionomia, gestica neobișnuită, eventuala desprindere de real a pacientului, să examineze abil relevând prezența sau nu a halucinațiilor, a delirului și totul în cadrul primei observări atente și a unui dialog condus cu competență.
Cunoașterea ființei umane este extrem de greu de realizat în plan psihologic, ea fiind un univers inepuizabil. Mai mult chiar, cunoașterea ființei umane înseamnă de fapt autocunoaștere, domeniu fascinant, având încă foarte multe necunoscute. Încercările de a defini personalitatea sunt foarte numeroase, căutând să sintetizeze caracteristicile cele mai generale ale acesteia. Într-o modalitate mai sintetică, personalitatea poate fi considerată ca fiind totalitatea caracteristicilor psihologice permanente ale unui individ care îi conferă un caracter de unicitate în felul său de a fi și în comportament.
Pentru Fr. Nietzsche (C-tin Enăchescu, 2004), de exemplu, „omul este animalul care nu poate fi definit niciodată”.
În plan general, persoana are următoarele caracteristici: se autoreflectă; se desprinde de lume printr-un proces de indivilualizare; are identitate proprie, care o diferențiază de ceilalți; se proiectează în transcendență, aspirând către un ideal; este ființa inteligentă care descoperă, cunoaște și creează; are capacitatea de a realiza o relație de comuniune sufletească cu celelalte persoane.
Ca dimensiune structurală, omul este alcătuit din două părți: trupul și sufletul și, prin urmare, e studiat de două discipline: somatologia și psihologia.
Somatologia se ocupă de om sub aspectul său fizico-structural. Acesta este reprezentat prin totalitatea structurilor anatomice care constituie corpul omenesc. Trei elemente se discută în cazul corpului omenesc: spațialitatea, conștiința și experiențele. Corpul reprezintă spațiul psihic al persoanei, prin care ea se obiectivează ca prezență și aspect, ca mișcare și privire, ca vorbire. Conștiința corpului se manifestă prin faptul prin faptul că se autopercepe. El se „desprinde” de lume, prin personalizare, ceea cei conferă o identitate unică.
Psihicul (sinonime=suflet, subiectivitate) este o noțiune abstractă cu următorul conținut: este forma supremă a organismului prin care se stabilește relația simbolică, indirectă, cu mediul exterior și cu el însuși, prin care se stabilește comunicarea, prin care se stabilește adaptarea la mediul exterior (care pentru om este funcția de socializare). Deci psihicul este un sistem de comunicare, de informații simbolice. Totalitatea acestor trăsături la un moment dat este studiul conștiinței subiectului. Conștiința este deci o clipă în existența unui subiect. H. Ey numește conștiința ca funcție a realului, iar personalitatea o numește conștiința de sine. Psihicul poate fi divizat în două noțiuni de sinteză: conștiință și personalitate (Rodica Jeican, 2001)
În multitudinea funcțiilor studiate, se preleveaza două funcții inferioare psihicului:
– metabolică
– de deplasare (de relație directă, neurologică).
Psihicul este vital? Din punct de vedere biologic, nu. Din punct de vedere social, psihicul este vital. Omul își joacă rolul social cu psihicul lui. Ce echilibru stabilește psihicul? El are o listă de nevoi biologice și sociale- el trebuie să fie organizatorul acestor nevoi conform normelor sociale după o schemă zilnică, săptămânală, anuală, decenală și chiar de existență. Această mare și mică ordine pe care o stabilește în organism, continuu și permanent, face din psihic o structură care poartă numele de personalitate. Cât timp îi scapă acestă structură el este haotic și pradă excitațiilor exterioare, nu controlează.
Psihicul se găsește doar în concretul fiecărui om, al fiecărei persoane. O persoană are capacitatea de a se obiectiva într-o operă (psihicul este materializat), deci contactul se poate realiza și indirect. Psihicul se concretizează în persoană și se realizează în personalitate (dacă nu se realizează, se chinuie că „nu s-a realizat- a ratat”). Noțiunea de persoană = traiectorie diacronică se întinde pe mai multe decenii. Normal se creează două drumuri: personalitate adevărată, normală (reală) și pseudopersonalitatea (care are și revendicări mai mari). Sunt foarte puține personalități adevărate (prin realizări, succese) (Aurel Romila, Psihiatria)
Contactul cu o persoană nu poate fi total, pentru că persoana se dă printr-un fragment al ei, se actualizează printr-un moment al ei, o clipă, aceasta fiind conștiința. Dar persoana conține o mulțime de „ fonds”-uri (magazii), adică trecutul său, având deci posibilități nelimitate. Conștiința este actualizarea persoanei. Din conștiință rezultă activitatea, conduita. O conduită este cu atât mai rațională, cu cât procesele de cunoaștere sunt mai mari și cu atât mai irațională cu cât procesele afective sunt mai mari. În psihiatrie se caută armonia. Normalitatea este armonia, este măsura acestei funcții (ca și armonia din muzică). Disproporțiile dau dizarmonii (atât ceea ce e prea puțin cât și ceea ce e prea mult). Fracția conștiinței trebuie urmărită și diacron, de-a lungul existenței subiectului, pentru a crește procesele de cunoaștere, pentru a dezvolta cunoașterea și pentru a suplini creșterea proceselor afective (căci altfel ar crește afectivitatea, amintirile, etc și ar domina și ar dezechilibra fracția, ne-am îneca în afectivitate) (Apersonalitatea (care are și revendicări mai mari). Sunt foarte puține personalități adevărate (prin realizări, succese) (Aurel Romila, Psihiatria)
Contactul cu o persoană nu poate fi total, pentru că persoana se dă printr-un fragment al ei, se actualizează printr-un moment al ei, o clipă, aceasta fiind conștiința. Dar persoana conține o mulțime de „ fonds”-uri (magazii), adică trecutul său, având deci posibilități nelimitate. Conștiința este actualizarea persoanei. Din conștiință rezultă activitatea, conduita. O conduită este cu atât mai rațională, cu cât procesele de cunoaștere sunt mai mari și cu atât mai irațională cu cât procesele afective sunt mai mari. În psihiatrie se caută armonia. Normalitatea este armonia, este măsura acestei funcții (ca și armonia din muzică). Disproporțiile dau dizarmonii (atât ceea ce e prea puțin cât și ceea ce e prea mult). Fracția conștiinței trebuie urmărită și diacron, de-a lungul existenței subiectului, pentru a crește procesele de cunoaștere, pentru a dezvolta cunoașterea și pentru a suplini creșterea proceselor afective (căci altfel ar crește afectivitatea, amintirile, etc și ar domina și ar dezechilibra fracția, ne-am îneca în afectivitate) (Aurel Romila, Psihiatria). Trebuie înțeles ca forță de rezistență, de opoziție vitală, instinctuală, corporală, temperamentală. Inconștientul este o abstracție și noi știm că abstracțiile se bazează pe lucruri concrete. Cred că nimeni nu se îndoiește de existența psihicului. Psihicul este indus. Inconștientul este subordonat psihicului (este o noțiune subordonată noțiunii de psihic). El se induce ca noțiune. Sunt oameni care se îndoiesc de toate abstracțiile. Caută permanent legătura cu solul.
Noțiunile de normal – anormal – patologic se referă la populația tratată didactic din trei puncte de vedere (Aurel Romila , Psihiatria ):
– punctul central-normalul, cuprinde pe cei echilibrați (cei cu fracția cea mai echilibrată), cu medie obișnuită. Aici intră modelele, etaloane posibile, comparabile, în care au reușit să domine trăsăturile pozitive(binele asupra răului), care au reușit ca inteligență, bunătate, productivitate, generozitate etc. Normalul se obține prin studiul persoanei (se face un bilanț al persoanei, rezultă o balanță cu fapte bune și fapte rele, din care trebuie să domine cele bune).
– punctul anormalității (nu înseamnă patologic), este în mare creștere în ultima vreme (deci nici nebun, nici normal); în condiții de democrație, de exemplu, când se confundă libertatea cu laxitatea. Democrația dă dreptul de a nu semăna cu ceilalți. Există pericolul prevalenței răutății, al egoismului. Din punct de vedere psihiatric, anormalul înseamnă psihopații, care nu ar trebui internați în spital. Această categorie de anormal ia drepturile bolnavului mintal. Atenție la expertize: psihopatul luptă pentru recunoașterea ca bolnav, pentru a obține drepturi, un bolnav mintal nu luptă pentru a fi calificat drept nebun.
– punctul patologic cuprinde dezechilibrarea episodică sau stabilă a funcțiilor sau aptitudinilor psihice, cu prevalența proceselor afective, a inconștientului (ne-bune). „Bune” ar însemna prevalența adevărului, controlul proceselor afective, a intereselor, impulsiunilor, sexului etc. Nebunia – patologicul – boala mintală este predominant inconștient delirant, halucinator, plin de ură și cu potențial antisocial (crima).
După originea ei cauzală, boala mintală este exogenie sau endogenie. Exogeniile sunt boli mintale produse de factori externi psihicului (metabolici, neurologici, cerebrali), deci exogeniile cuprind boli somatice și neurologice, împărțite în (Aurel Romila, Psihiatria):
a) organogenii: cerebropatii și visceropatii;
b) psihogenii (boli datorate traumatismelor de la ceilalți oameni, stresului). Endogenile se datorează unui dezechilibru psihic genuin, natural, congenital, poate ereditar. Raportul exogenii/ endogenii este supraunitar, deci exogeniile sunt majoritare. Această primă clasificare este etiopatogenică. A doua clasificare este ontologică și arată căderea din statutul normalității: psihopatii, nevroze, psihoze, demențe, oligofrenia. Ar mai putea fi clasificate în boli acute, patologia destructurări conștiinței (tulburări ale continuității-echilibrul este rupt pentru moment, existând și posibilitatea reversibilității) și boli ale personalității, care cer tratamente complicate și de lungă durată.
Dacă studiem psihicul la un moment dat înseamnă că studiem experiența, dacă studiem tot conținutul, înseamnă că studiem existența. Ceea ce se cheamă clasic nebunie se referă la psihoze și demențe, mai ales la schizofrenie; ceea ce înțeleg ceilalți medici prin nebunie este cu totul altceva decât înțelegem noi prin noțiunea noastră de psihoterapie. Boala psihică este un dezechilibru prin care se produc răsturnări în conștiința și personalitatea subiectului, astfel încât fracția normală devine subunitară în favoarea creșterii proceselor afectiv-inconștiente. Deci boala psihică este o prevalență afectiv-inconștientă, chiar când apare maximum de raționalitate (ca în paranoia) (Aurel Romila, Psihiatria).
Grupele mari ale bolilor psihice au fost împărțite astfel (O.M.S.):
1.Tulburări psihice organice, inclusiv tulburări simptomatice;
2.Tulburări psihice datorate folosirii substanțelor psihoactive;
3. Schizofrenia, tulburările schizotipale și delirante;
4.Tulburari afective;
5.Tulburări nevrotice, legate de stres și somatoforme;
6. Sindroame comportamentale asociate unor dereglări fiziologice și unor factori somatici;
7.Tulburari ale personalității și comportamentului la adult;
8. Întârziere în dezvoltarea mentală;
9. Tulburări ale dezvoltării psihologice;
10. Tulburări de comportament și emoționale având debutul frecvent în copilărie și adolescență.
1.2. Impactul bolii psihice asupra persoanei și asupra mediului său socio-familial
Psihiatrul este mai rezervat în privința definiției bolii mintale decât restul populației, deși el are de-a face profesional cu boala mintală. Așa că mărturisirea că lumea nu se poate împărți clar în nebuni și anormali nu este primită cu plăcere. În diferitele pe care le trăiește normal survin și momente în care este acuzat că ar fi nebun și vine la psihiatru să obțină un certificat de normalitate. Este surprins că este refuzat, deoarece distincția normalitate- bolă mintală nuse poate face cu competență decât în cadrul unei expertize psihiatrico-legale.
În ce constă dificultatea? Binenînțeles că toată lumea a văzut nebuni și când sunt în plină desfășurare, nimeni nu se îndoiește că este nebunie. Dar când este supusă analizei psihopatologice, ajunge uneori să scape puterii cuvintelor de a o fixa. Dacă am proceda ca într-o analiză chimică, am constata că elementele constituante ale normalității și nebuniei sunt aceleași. Diferența se explică prin proporțiile deosebite ale componentelor elementare și superioare și mai ales prin ceva specific psihicului, care are mereu ceva în prim plan, la un moment dat.
În boala mintală, conștiința poate fi franc răsturnată la nivelul conștienței (confuziile mintale) sau invadată de afectivitate (în crizele de manie, reacțiile de panică, depresii, astenii, etc). În bolile cronice, de exemplu psihozele endogene, conștiința poate apare cvasinormală, dar personalitatea e răsturnată și lucrul acesta este mai greu de sesizat de la psihopatie la paranoie și mai ușor de sesizat în schizofrenie. Normalul nu este asigurat pe viață ci la nevoie, să fie constrâns să apeleze la statutul bolii mintale când simulează ca să scape de obligații. După ce scapă, vrea să scape și de boala mintală, pe care o avea. De aceea, lumea este complicată. Dar normalul poate fi la un moment dat anormal, de pildă să fie normal la televizor și anormal în intimitate – depinde de ce predomină. De aceea de foarte multe ori ceilalți descriu un absent ca nebun, în contrast cu faptul că psihiatrul îl găsește normal. Lucrurile sunt foarte complicate și țin să atrag atenția asupra dificultăților de a defini această noțiune, a posibilității de a o folosi abuziv (de pildă, autoritățile cred că scapă de adversari considerându-i demenți). Nici psihiatrul nu este scutit de această ambiguitate și bineînțeles că dacă ar fi psihotic, rar ar putea să-și continue profesia, dar dacă are dezechilibre mai ușoare, viața lui devine o complicație permanentă. Această dificultate ar putea fi definită ca un amestec de normalitate și boală mintală în diferite proporții: când proporția de antisocialitate este tolerabilă, se asimilează cu normalul și când depășește normele conviețuirii, admise pentru un mediu dat, intră la psihopatii. Delimitarea acestor noțiuni trebuie să se facă în cadru unei expertize și este relativ ceea ce se stabilește în fiecare zi. Se înțelege deci câtă inteligență, câtă finețe, câte criterii etice, ce responsabilitate își asumă cineva care trebui să aplice aceste noțiuni. Drama se poate petrece și în capul fiecărui om, cu cât e mai dezvoltat intelectual și poate fi chiar psihiatru. Există și psihastenia, în care asigurarea psihiatrului că nu ești nebun nu te liniștește, pentru că consideri că poți să devii. Așa că nu avem garanția sănătății, cu atât mai puțin a sănătății mintale și de aceea este important să avem un statut al stabilirii bolii mintale și mai ales al protejării ei, în caz că e inevitabilă.
Pentru bolnavul care este internat prima dată într-un salon de spital ori centru de neuropsihiatrie, fie ca urmare a evoluției unei boli cronice a cărei agravare, sau incertitudine prognostică a determinat internarea, fie în urma unui debut brutal, viața de spital (în care urmează să trăiască uneori câteva săptămâni, alteori câțiva ani în funcție de context) apare în multe privințe total diferită de cea cotidiană, fiind determinată de o serie de legi, în bună parte neobișnuite pentru el și echivalând cu tot atâția agenți stresori specifici șederii în spital. La nivelul personalității bolnavul suferă o regresie accentuată în plan afectiv și comportamental, mergând până la infantilizare. Personal m-a interesat particularitățile relațiilor interpersonale dobândite de bolnavul spitalizat și atitudinile comportamentale individuale dar și în raport cu personalul medico- sanitar și ceilalți bolnavi internați. Salonul de spital reprezintă un spațiu nou pentru bolnav, net deosebit de cel atât de familiar al locuinței sale; pereții i se par reci, săraci și deprimați. În cele mai multe cazuri alături de patul său sunt paturi cu alți bolnavi cu care va trebui să conviețuiască până la vindecare, asistând de multe ori la dramele acestora sau suportând inerente neplăceri sau angoase provocate de necesitățile fiziologice sau de unele momente patologice penibile ale acestora. Fiind un mediu influiențabil, bolnavul este nevoit să asiste la agonia unui vecin al său și de multe ori i se declanșeajă propria lui criză patologică. Izolarea de familie pentru majoritatea bolnavilor reprezintă un greu tribut plătit spitalizării, lăsând un gol afectiv pe care ei simt nevoia să și-l umple în cadrul relațiilor cu cei din jur. Chiar dacă bolnavii sunt suficient informați asupra bolii, ei continuă să aibă serioase și legitime incertitudini privind evoluția bolii, reâncadrarea sa profesională, iar în alte cazuri din păcate doar resemnarea reprezintă singurul mod de viață.
Răspunsurile cu privire la prognosticul bolii sunt fie excesiv de asigurate, fie extrem de evazive, astfel încât până la vindecarea sa, persistă o stare de anxietate generată de o insuficientă informare. Această incertitudine poate fi uneori indusă de informațiile oferite din partea unor persoane neavizate, din mediul său socio-familial, cu privire la manifestările și evoluția unor boli ori la tratamentul acestora. Restrângerea activității fizice este greu resimțită, chiar și de cei cu ocupații sedentare anterior spitalizării.
„Diminuarea impulsurilor mobile și senzoriale contribuie la o constricție a funcțiilor Ego-ului” concomitent cu o tendință accentuată la reacțiile de alarmă, a o aptitudine diminuată de a se detașa de propria boală și o acuitate senzorială crescută în înregistrarea simptomelor” (Zabarencko, citat de Irina Holdevici, 2001).
De asemenea, dependența fizică față de rigorile aplicării metodelor de investigație și de tratament, sunt de cele mai multe ori greu suportabile, bolnavii așteptându-le cu o anxietate sporită de lipsa unor antecedente „în materie” sau, din contra, de experiența trăită în aplicarea lor. Disciplina mediului intraspitalicesc pot produce atingeri mai mult sau mai puțin marcate ale personalității bolnavului, după cum acesta este mai mult sau mai puțin obișnuit cu unele dintre ele în viața cotidiană sau după tipul său de temperament ori caracter. În plus, bolnavul intră în relații de comunicare afective cu ceilalți bolnavi, iar cu timpul participă la stări afective de grup sau se integrează în interrelațiii grupale. Astfel bolnavi pot căpăta asigurări înconjurătoare sau pot fi bulversați de unele detalii, ce pot rezulta chiar fără voia celui care le furnizează. Pacienților trebuie să li se demonstreze că nu li se pretinde o supunere oarbă și abandonarea spiritului. Fără să vrea, bolnavul se acomodează mai devreme sau mai târziu cu limbajul medical folosit de personalul medico-sanitar sau de ceilalți bolnavi „mai vechi”. Nu întodeauna semnificația acestui limbaj este clară sau exactă și bolnavul resimte acest fapt ca o frustrare. Nu este de mirare că în multe din cazurile depistate, o soluție recomandată tot mai mult în ultima vreme este coexistența cu stresul. Cel puțin având o boală este nevindecabilă, dar nu este fatală îndeosebi în planul vieți personale a multor indivizi confruntați cu probleme imposibil de rezolvat într-un mod decisiv (mă refer la îngrijirea unor părinți, copii sau frați cu grave tulburări somatice sau psihice). Asumarea liberă a destinului implică un mod comportamental pentru persoanele bolnave psihic ce pot fi caracterizate prin:
– păstrare unei gândiri pozitive și a unei vieți active, independente;
– evitarea solitudinii, izolării;
– apelul la religie (acolo unde este posibil)
– bunăvoință, corectitudine și gratitudine față de cei din jur;
1.3. Masuri adoptate in Romania pentru ingrijirea bolnavilor psihici
Comitetul Științific pentru Sănătate mintala al grupului de experți OMS își propune următoarele obiective ( Constantin Enăchescu, 2004):
prelucrarea științifica a masurilor privind întărirea sănătății publice și stabilirea formelor de psihoigienă la persoanele de vârste diferite și în diverse sectoare de activitate, cu aprecierea nocivității fiecăruia dintre ele;
studiul condițiilor sociale și de mediu general care contribuie la răspândirea bolilor mintale;
instituirea unor metode sociopsihiatrice, demografice si medico-sociale de depistare precoce a bolilor mintale, extinderea acestora, rapotul dintre diferitele lor forme, dinamica psihosociala a acestor, tendințele de evoluție statistico-demografice etc;
stabilirea principiilor și a metodelor de asistența, precum si organizarea corespunzătoare a rețelei spitalicești și ambulatorii de psihiatrie;
fundamentarea teoretică și stabilirea metodelor de educație a maselor largi ale comunității sociale in domeniul igienei mintale, prin asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor necesare întăririi si păstrării unei stări de sănătate mintala optima;
studiul factorilor etiologici complecși ai bolilor mintale (aspectele genetice, biologice, psihologice, sociale, economice, etc), precum si a mecanismelor de acțiune al acestora;
cercetarea și instituirea unor masuri constand în întreprinderea unor investigații minuțioase în domeniul posibilităților de transmitere a unor boli psihice ereditare, în scopul stabilirii legilor de transmitere ereditara a trăsăturilor de caracter și comportament, a defectelor psihopatologice ale personalității, precum și a influențelor nocive care ar acționa asupra concepției sau în perioada de gestație;
cultivarea în rândul populației a unei mentalități conform căreia starea de sănătate mintala optima este condiția esențială a dezvoltării armonioase și echilibrate (fizica, intelectuală și sociala) a membrilor comunității umane respective;
instituirea unui program larg de sănătate mintala bazat pe specificul problemelor comunității umane respective, pe necesitățile acesteia;
depistarea precoce a tulburărilor mintale și instituirea imediată a unor măsuri adecvate de combatere a acestora;
organizarea rețelei de asistență spitaliceasca și ambulatorie, a organismelor de postcură și de recuperare, care urmăresc reducerea morbidității, a perioadei de evoluție a bolii, favorizând readaptarea sociala, familială și profesional-școlară a bolnavului mintal;
adoptarea unor masuri speciale de recuperare a deficienților psihic, de reorientare profesionala etc;
rezolvarea problemelor psihosociale ale copiilor inadaptați social, cu tulburari mintale sau de dezvoltare somatica, prin instituirea unor masuri mintale sau de dezvoltare somatica, prin instituire unor masuri psihoigienice de ordin medico-psihiatric și medico-pedagogic.
În România Legea 487 din 11 iulie 2002, a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, reglementează măsurile care se impun pentru îngrijirea acestei categorii de pacienți.
În această lege se stipulează că:
sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătății individuale și constituie un obiectiv major al politicii de sănătate publică.
Guvernul României, prin organismele sale abilitate, întreprinde măsuri pentru promovarea și apărarea sănătății mintale, prevenirea și tratamentul tulburărilor psihice.
Ministerul Sănătății și Familiei este autoritatea competentă pentru organizarea și controlul activității de ocrotire a sănătății mintale a populației.
Ministerul Sănătății și Familiei elaborează Programul național de sănătate mintală și profilaxie în patologia psihiatrică și psihosocială, corespunzător cerințelor de sănătate ale populației.
În ceea ce privește serviciile medicale și de îngrijiri de sănătate mintală, se precizează:
Serviciile medicale si de îngrijiri de psihiatrie sunt acordate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate prin:
a) rețeaua serviciilor de sănătate, predominant prin intermediul medicului de familie;
b) structuri specializate de sănătate mintală.
Serviciile medicale și de îngrijiri de psihiatrie se pot acorda și prin rețeaua de sănătate privată.
Asistența medicală și îngrijirile primare de sănătate mintală sunt o componentă a îngrijirilor de sănătate, ele fiind acordate atât în rețeaua ambulatorie de psihiatrie, cât și de către medicul de familie.
Bolnavii psihici monitorizați prin sistemul de asistență ambulatorie, indiferent de statutul social pe care îl au, beneficiază de asistență medicală gratuită.
În domeniul ocrotirii sănătății mintale medicul de familie are următoarele responsabilități:
a) promovarea și apărarea sănătății mintale și prevenția tulburărilor psihice;
b) participarea la îngrijirea ambulatorie a tulburărilor psihice, intervenția terapeutică de urgență în limitele competenței sale, conform metodologiei elaborate de Ministerul Sănătății și Familiei, trimiterea persoanelor cu tulburări psihice către rețeaua de asistență medicală și îngrijiri de sănătate mintală.
Pentru realizarea obiectivelor menționate mai sus se asigură competența profesioniștilor din rețeaua primară prin formare profesională continuă.
Serviciile medicale și îngrijirile de sănătate mintală, prestate în rețeaua de îngrijiri primare de sănătate, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât și calitativ prevederilor legale în vigoare.
Serviciile medicale și îngrijirile de sănătate mintală, prestate în rețeaua de sănătate privată, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât și calitativ prevederilor prezentei legi.
Serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin următoarele structuri:
a) centrul de sănătate mintală;
b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie și consiliere psihologică, de psihoterapie și de logopedie;
c) centrul de intervenție în criză;
d) servicii de îngrijire la domiciliu;
e) spitalul de psihiatrie;
f) staționarul de zi;
g) secția de psihiatrie din spitalul general;
h) compartimentul de psihiatrie de legătură din spitalul general;
i) centre de recuperare și reintegrare socială;
j) ateliere și locuințe protejate;
k) centrul de consultanță privind violența în familie.
De serviciile medicale și de îngrijiri de sănătate mintală aparțin și furnizorii de servicii complementare îngrijirii psihiatrice, și anume: consultanță, informare și educare publică a persoanelor cu tulburări psihice.
2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Privind diversele aspecte dintr-o perspectivă deloc sumbră, dar in mod cert realistă, cum ar fi evolutia nestăvilită a societății in domeniul științei, adoptarea de către societatea civilă a unui mod de viață material, supraconfortabil, având la polul opus, invers proporțional nevoii de spiritualitate, abandonarea cunoașterii sursei existențiale, în mod voit și iresponsabil, se constată crearea unui macrodezechilibru universal. Prețul plătit de oameni pentru alegerea unui astfel mod de viața, consecințele unui astfel de dezechilibru au ca efect principal afectarea și alterarea vieții psihosomatice.
Conștientizarea acestor chestiuni în cooncordanță cu una dintre dorintele mele interioare, de a ajuta oamenii în mod necondiționat, a reprezentat sursa fundamentării acestui studiu, având convingerea permanentă că obținerea unor rezultate favorabile este inevitabilă.
În ceea ce privește titlul lucrării de față, al alegerii domeniului de studiu, determinante au fost pasiunile mele pentru psihologie și psihiatrie, cât și pentru alte domenii de activitate, dar care au ca numitor comun cunoașterea și ameliorarea vieții psihice umane. În foarte multe lucrări din domeniul kinetoterapiei s-a demonstrat impactul psihologic ca urmare aplicării diverselor terapii, preventive sau recuperative în rândul homeostazicilor, dar mai rare au fost implicațiile cercetătorilor în recuperarea neuropsihiatrică, datorita dificultății domeniului cât și a numeroaselor suspiciuni și improbabilități inițiate de insuficiente cunoștințe. Dezideratul eficientei asociat personalitatii reprezinta nu doar o problema axiologica, ci si una ontologica, deoarece o personalitate fara valoare nici nu exista. Cu timpul, intr-o lume a cautarilor si eforturilor spre mai bine, personalitatea eficienta, optimala inceteaza de a mai fi o problema de conjunctura efemera si perisabila, devenind, una de interes maximal.
Oricât de mult s-a dovedit, psihicul uman rămâne un teritoriu misterios, iar explorarea lui m-a motivat sa aleg o astfel de temă.
Lucrarea de față își propune să prezinte o serie de tehnici psihoterapeutice și autoformative sub forma de studiu științific, menite să contribuie la tratamentul diverselor forme de psihoze, tulburărilor de dispoziție (anxietate, fobii, atacuri de panică, depresie), cât și la îmbunătățirea comunicării și a eficienței în activitate. Noutatea constă în asocierea unor elemente din kinetoterapie precum masajul, reflexoterapia, gimnastica respiratorie, metode de relaxare, tehnici combinate de autoreglare psihica, etc.
Lucrarea se adresează deopotrivă kinetoterapeuților, psihologilor, studenților la medicina-psihiatrie si celor interesați sa-și însușească metode simple de contracarare a unor afecțiuni neuropsihice și psihosomatice, dar și de autocontrol al comportamentului.
CAP. I. BAZELE TEORETICE ALE CERCETARII
I.1. CARACTERISTICI ALE BOLNAVILOR PSIHICI
Dacă boala mintală este un dezechilibru în structura cognitivo-afectivă, această răsturnare ce duce la o predominantă inconștient – afectivă caracterizează toată semiologia și fiecare funcție în parte este minata afectiv. Prin urmare, din această invazie afectivă rezultă simptomele. Invazia afectivă scade controlul eu-lui asupra propriilor emoții și subiectul devine dominat de o stare emoțională care îl împiedică să se concentreze, să perceapă clar, să gândească „la rece” , să-și amintească ordonat ceea ce dorește și să-și stăpânească imaginația. Rezultă o luptă între obiectivare și subiectivare. Subiectul stăpân pe sine este calm, echilibrat, ține cont de realitate așa cum e (reality testing), în timp ce bolnavul mintal ignoră sau deformează realitatea, perceptual sau ideativ din cauza unei stari de frică, a prejudecăților pe care uneori le percepe și le proiectează ca influențe exerioare. Se vede clar cum boala mintala duce la o scadere a apărărilor eu-lui sau la apărări deformate, semiologia putând fi interpretată și înțeleasă ca o scădere a conștiinței ego-ului în lupta de păstrare a realității și care duce în boala mintala la o pierdere a realității, cu toate consecințele sociale-conflictul, denivelarea, pierderile, devalorizarea (Rodica Jeican, 2001).
Pentru o înțelegere adecvată a caracteristicilor generale ale bolnavilor cu afecțiuni psihice, este necesar o clasificare, ce cuprinde aspecte psihiatrice pe de o parte și aspecte psihologice pe de alta.
Din punct de vedere psihiatric, studiul s-a axat în mod deosebit pe psihoze. Aceste psihoze includ bolile psihice în care trăirile și comportamentul bolnavilor sunt evident patologice, anormale. Faptul că psihozele sunt foarte impresionante prin manifestările lor, prin modul în care sunt percepute de persoanele normale a determinat ca în concepția multora a fi tratat de psihiatru să însemne că ești nebun, deci trebuie să te ferești a te adresa lui. Nebunia a fost întotdeuna un mister pentru omul normal dar și o curiozitate.
Iata în continuare câteva caracteristici ale psihozei (Rodica Jeican, 2001): psihoticii sunt în fond niște neadaptați. Ei strică armonia vieții de familie printr-un comportament ciudat, uneori violent, prin gesturi bizare, prin afirmații și trăiri aparte, nefirești. Ei nu se mai adaptează în grupul școlar sau de munca. Nu-i mai intereseaza studiul sau activitatea profesională, lipsesc nemotivat, par total schimbați. Ei nu-și motivează coerent și comprehensibil absențele. Relațiile afective slăbesc, uneori comit delicte, infracțiuni sau acte suicidare. Altfel spus nu se mai integrează în familie, în grupul școlar sau profesional, în societate. Psihiatrii spun că ei sunt „însingurați”, autoeliminându-se prin comportamentul lor ciudat din viață, din familie și din societate. Nu raspund la critică sau la întrebările ce li se pun în legătura cu faptele lor ciudate. Uneori spun ca au vedenii, aud glasuri și sunt îndemnați de acestea să se sinucidă sau sunt criticați de ele. Alteori simt mirosuri sau gusturi ciudate. Unii psihotici își simt corpul schimbat total sau parțial în animale, se simt dedublați sau transformați. Ei par neatenți, unii prezintă tulburări de memorie, sunt dezorientați în timp și în spațiu (nu știu unde se găsesc, în ce zi, luna, an sunt, etc) Frecvent delirează, se simt urmăriți, influențați de poliție, securitate, forțe obscure, fără nici o legătura cu realitatea. Se cred foarte bogați, plini de putere, dotați cu talente deosebite în contrast cu trista realitate. Delirul poate fi depresiv când bolnavii se simt vinovați de toate nenorocirile familiei sau lumii. Afectiv, bolnavii pot fi foarte deprimați, anxioși sau indiferenți. Alții sunt energici și bine dispuși. Priviți, psihoticii pot părea inerți, stând mult timp în poziții bizare sau deopotrivă foarte agitați cu potențial agresiv. Bolnavul psihotic nu-și conștientizează boala. El nu crede că este bolnav, dimpotrivă uneori crede că ceilalți sunt bolnavi.
Bolnavul nu cooperează, el nu dorește, refuză chiar să fie consultat și tratat. De aceea, din proprie inițiativă el nu solicită medicul. Când este consultat este necooperant, ostil sau chiar violent.
Schizofrenia este una dintre cele mai grave psihoze. Ea impresionează prin caracterul dramatic al manifestărilor clinice, alienație mentală, infirmizantă și evoluție cronică. Debutul este mai frecvent la tineri, cu vârsta intre 15-35 de ani (Kraepelin, Breuler, citați de Rodica Jeican, 2001). Etiologia bolii, pană în prezent, nu a putut fi precizată. Există mai multe teorii și ipoteze privind etiologia bolii. Teoriile genetice pledeaza pentru natura genetică a transmiterii bolii. Teoriile biochimice susțin ipoteza tulburărilor la nivelul neurotransmițătorilor care ar sta la baza producerii bolii (teoria hiperdopaminergica etc). Teoriile neuropatologice vizează modificări histologice constând în scăderea numărului de neuroni față de celulele gliale, constatate la bolnavii schizofreni. Atitudinea critica a familiei față de boala pacientului este nedorită și cauzează agravarea.
De obicei, schizofrenia debutează lent, la persoanele tinere sau chiar la adolescenți, în special prin tulburări de comportament sesizate de anturaj. Aparținătorii observă în general, în ultimele luni o schimbare a comportamentului bolnavului. El poate fi irascibil, poate avea reacții violente nemotivate. Frecvent stă retras, se închide în cameră. Uneori refuză sa vorbească, să se alimenteze fără motiv, refuză să-și facă igiena corporală și nu are grijă de ținuta lui. Uneori familia observă că schimbările comportamentale ale bolnavului apar după un stres, după perioade de suprasolicitare intelectuală și le leagă de acestea. Chiar dacă aceste evenimente există, este posibil ca boala să fi debutat înaintea acestora, în mod insidios. Privindu-l, faciesul bolnavului pare indiferent, inexpresiv. Mimica este cu mobilitatea diminuată. Pielea este ridată, neîngrijită, uneori mișcările mușchilor feței sunt exagerate, rapide, când bolnavii sunt agitați sau grimasează în mod ciudat. La schizofreni privirea este cel mai adesea detașată, ruptă de realitate, pierdută. Discutând cu schizofrenul observam că el refuză să ne privească, el privește undeva în spațiu. Alteori, privirea poate fi suspicioasă, temătoare sau speriată din cauza trăirilor halucinatorii. Schizofrenul face gesturi nefirești, lipsite de naturalețe , de coordonare, de coerență, de logică, de scop. Bolnavii pot repeta la infinit unele mișcări ciudate ale membrelor, capului sau corpului în general. Bolnavii par indiferenți la dialog sau vorbesc singuri. Ei aud voci care-i critică, le adresează injurii sau îi îndeamnă să se sinucidă. Sunt indiferenți afectiv și par detașați de realitate și participarea lor la discuție nu denotă o implicare afectivă. Personalitatea și conștiința bolnavului pot fi modificate în schizofrenie. Trebuie precizat că în general schizofrenii sunt corect orientați în privința propriei lor persoane. Ei știu cine sunt, unde se află, în ce an, lună sau zi se găsesc. Uneori se simt influențați de forțe exterioare care le conduc gândurile, acțiunile, mișcările, senzațiile, pierzându-și astfel libertatea interioară de gândire, mișcare, acțiune. Se pot descrie pe scurt câteva din formele de schizofrenie (Rodica Jeican, 2001):
Forma paranoidă în care este prezentă disocierea gândirii, ideile delirante care frecvent sunt de persecuție și influență. Sunt prezente halucinații acustice. Debutul bolii poate să se producă după perioadele de suprasolicitare, după boli organice, intervenții chirurgicale, boli endocrine dismetabolice.
Forma hebefrenică în care debutul acestei forme clinice este în adolescență (15-25 ani). Apar simptome ca gândire dezorganizată, ilogică, afect superficial inadecvat, comportament fără scop, nătâng.
Forma catatonică în care apare o stare de stupoare, păstrarea îndelungată a aceleiași poziții, diminuarea mișcărilor, lentoare, posturi ciudate, bizare menținute timp îndelungat.
Forma simplă în care apare diminuarea performanțelor, pierderea interesului, inițiativelor, afectivitate ambivalentă, comportament bizar. Lipsesc halucinațiile, delirul.
Forma nediferențiată se caracterizează prin apariția unor simptome caracteristice altor forme în combinații diferite, care nu permit diagnosticarea certă a vreuneia.
Cunoaștem faptul că fiecare ființă umană are multiple responsabilități care pot fi sociale, profesionale, familiale etc. În momentul îmbolnăviri aceste multiple activități sunt suspendate, pentru bolnav, impunându-se ieșirea din grupul profesional, social sau familial. Se produce o ruptură cu viața anterioară cu refaceri afective profunde, inconștiente. Scurtă sau durabilă, acută sau cronică, orice boală pune în joc mecanisme afective necunoscute bolnavului și uneori chiar medicului, mecanisme ce ar trebui cunoscute de acesta pentru a înțelege reacțiile și atitudinile din boală. Orice boală se asociază cu un sentiment de frustrare și nesiguranță. Anxietatea este uneori prezentă, bolnavul psihic simțindu-se frustrat de schimbarea ambianței cu care era obișnuit de obicei, mult mai puțin confortabilă față de acasă. Intervine incertitudinea privind evoluția boli. Rămânând în inactivitate, bolnavul devine pasiv, descurajat. Orice eveniment care schimbă cursul vieții produce modificări în sfera afectivă, trecând afectivitatea într-un stadiu anterior de dezvoltare, în care securitatea este mult mai mare. Bolnavul în această situație are nevoie de înțelegere și iubire. Simte nevoia de a fi înconjurat cu căldură de către anturajul medical. Apare o stare de dependență care poate ajunge până la pasivitate. În marea majoritate a cazurilor bolnavii trăiesc un sentiment de devalorizare. Limitarea activității de zi cu zi este trăită cu umilință și dependență. Unii bolnavi devin dominatori sau cu o adevărată ostilitate față de cei din jur. Alteori când interesul celor din anturaj diminuează, nemaifiind cazul de a se alerta, bolnavul poate prezenta un comportament cu totul dezagreabil. Starea de boală care îi modifică confortul fizic, sau chiar îi limitează uneori libertatea de mișcare, îl face să mediteze, să fie de cele mai multe ori deprimat și anxietat. S-a putut observa reacțiile psihologice ale bolnavilor psihici, unii dintre aceștia sufereau în tăcere, erau răbdători, alții dimpotrivă exagerau, supradimensionau suferința, făceau mult zgomot în jur. Explicatia privind modalitățile de comportament foarte diferite a bolnavilor psihici față de boală și tratamentul impus este dată de structura personalității sale. Personalitatea bolnavului aflat în suferință este conturată de percepția corectă sau minimalizarea importanței bolii și prognosticului acesteia, precum și de preocuparea sau lipsa interesului față de boală și tratamentul ei.
Iată câteva tipologii privind manifestările bolnavilor psihici după Schneisshamer (Rodica jeican, 2001):
Normalul, echilibratul:
Acesta își preia statutul de bolnav. În mod firesc, nu se sperie, nu exagerează. El apreciază corect gravitatea bolii după cum simte și i se relatează, făcând între acestea o corelație firească. Cu toate că este îngrijorat, rămâne calm, serios, se stăpânește cât poate în fața suferințelor și acceptă cu maturitate și seriozitate statutul de bolnav. Nu interpretează nimic în plus față de ceea ce i se spune de către medic. Se poate conta pe el din punct de vedere psihologic, fiind cooperant în investigații și tratament. Este pacientul cu structură psihologică ideală în sensul colaborării cu medicul pentru însănătoșire. Datorită forței morale importante are mari șanse de însănătoșire.
Nepăsătorul:
Acesta este un bolnav superficial. El sfidează, desconsideră boala și lasă lucrurile să evolueze întâmplător conform soartei. De obicei din fire este nepăsător, leneș și neglijent. Acest lucru se observă în toate aspectele vieții sale și chiar în ținuta lui din spital. Acest tip structural nu colaborează deloc cu medicul, nu-l interesează diagnosticul, investigațiile, tratamentul. El nu-l ajută pe medic în efectuarea unui tratament adecvat. De aceea, fără a fi brutal, medicul trebuie să fie energic și autoritar cu bolnavul pentru executare conștiincioasă a tratamentului.
Nerăbdătorul:
Mai puțin superficial față de cel nepăsător, nerăbdătorul, nu are suficientă grijă, prudență față de boala în sine, față de severitatea și prognosticul ei. Pune alte aspecte ale vieții, mai presus de acesta, considerând mult mai importantă participarea la întâlniri, petreceri sau chiar serviciu. Fiind în fond un optimist, consideră boala ca un accident trecător, fiind sigur că se va vindeca repede fără să facă eforturi. Deși nu este un nepăsător, el privește cu insuficientă seriozitate boala, minimalizându-i gravitatea. Graba domină comportamentul acestui bolnav. El vrea un diagnostic rapid, dar mai ales un tratament foarte rapid. Din cauza nerăbdării și a nemulțumirii de a nu fi finalizat tratamentul, acest tip structural nu se supune disciplinei terapeutice, nu respectă regimul de repaus, liniște, regimul igieno-dietic, ia medicamentele după propriile indicații, schimbă medii, rămânând frecvent nevindecat și doar ameliorat. Medicul trebuie sa-l atențioeze, să-i explice în mod repetat importanța, gravitatea bolii, consecințele ei și mai ales respectarea exactă și corectă a tratamentului și regimului de viață. În fața unui asemenea bolnav, medicul trebuie nu numai să diagnosticheze și să facă scheme de tratament corecte, dar chiar să-și disciplineze bolnavul, să-l atenționeze repetat atât pe el cât și familia lui.
Grijuliul, meticulosul, hiperconștientul:
Observator atent al simptomelor și evoluției bolii, acest bolnav ia repede măsurile necesare de intervenție, solicită medicul, se supune indicațiilor cu multă conștiinciozitate. Ia cu mare atenție în considerare toate indicațiile date de medic, se supune explorărilor și ajută medicul cu explicații amănunțite despre boala lui. Deși manifestă exces de zel în înțelegerea diagnosticului și efectuarea tratamentului, acest bolnav nu se lasă copleșit de boală. Schema terapeutică este lege pentru acest bolnav, respectând-o cu mare exactitate ca de altfel toate măsurile igieno-dietetice asociate. Acest pacient este un luptător. Prin comportamentul său se ajută mult în procesul de vindecare, fiind cooperant. Medicul nu are probleme privind nerespectarea indicațiilor.
Hipocondriacul:
Acest bolnav este copleșit de boală. Permanent neliniștit, trist supărat, este cuprins de pesimism, își vede moartea chiar atunci când medicul îl asigură că nu e vorba de o boală gravă. Acțiunile, gândurile bolnavului sunt concentrate permanent asupra bolii. Amplifică permanent tot ceea ce simte, interpretează și acordă semnificații dramatice în permanență bolii, fără ca starea să fie îngrijorătoare. Ideea de boală, imaginația patologică chinuie nu numai bolnavul dar și pe cei din jurul lui. Este dificil să-i fii în preajmă deoarece el agasează prin preocupările și interpretările exagerate, nereale legate de boala sa. Mai mult se informează de la persoane incompetente în legătură cu boala sa, are trăiri personale despre tratament și în general din acest punct de vedere nu este de acord cu medicul. Dacă în relația cu medicul, bolnavul manifestă neliniște, agitație, insomnii, medicul poate uza de administrarea sedativelor, tranchilizantelor, hipnoticelor pentru corecția acestora (în doze mici), care va fi în mod sigur benefică, în obținerea ameliorării bolii sau însănătoșirii bolnavului.
I.2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A EFECTELOR PSIHO-FIZICE ALE MASAJULUI ASUPRA ORGANISMULUI
S-a vehiculat multă vreme noțiunea de dualitate în ceea ce privește formarea structurii umane, separarea făcându-se între corp și spirit. În acest concept s-a făcut referire și la includerea masajului în categoria terapiilor strict corporale. Din studiile efectuate de numeroși specialiști s-au evidențiat două căi de producere a efectelor, indiferent de procedeul sau metoda la care ne referim (Doina Mârza, 2002):
– una mecanică (directă);
– una reflexă (indirectă);
Pe calea directă, efectele sunt obținute datorită rezultatului schimbărilor fizice ale presiunii din țesuturi, care produc modificări în concentrația umorilor. La baza acestor modificări stă binențeles aplicarea tuturor procedeelor și tehnicilor din masajul terapeutic.
Pe calea indirectă, se realizează prin excitarea terminațiilor nervoase de la periferia corpului, prin stimularea receptorilor (extero, intero și proprioceptori). Dacă se pornește de la aspecte de interdependență neurologică între diverse regiuni ale corpului, se poate afirma faptul că acțiunea masajului excită terminațiile aparatului exteroceptor cutanat și subcutanat, precum și ale aparatului proprioceptor din mușchi, tendoane și articulații, acestea transmit influxul centrilor nervoși și apoi, pe cale reflexă se reflectă asupra diverselor funcțiuni ale țesuturilor și organelor. Tehnicile de masaj acționează diferențiat asupra terminațiilor nervoase periferice (Doina Mârza, 2002):
executate lent și ușor, produc efecte liniștitoare, încetinesc funcțiile țesuturilor și organelor, diminuează și inhibă sensibilitatea, conductibilitatea și reactivitatea nervilor.
executate energic și în ritm viu, produc efecte stimulatoare, activează funcțiile țesuturilor și în ritm viu, produc efecte stimulatoare, activează funcțiile țesuturilor și organelor, măresc sensibilitatea, conductibilitatea și reactivitatea nervilor.
Principala direcție în care se exercită efectul procedeelor de masaj este cea a circulației sanguine. Tehnicile energice de fricțiune, frământat, tapotament, determină eliberarea de histamină, care acționează cu predilecție asupra vaselor mici de sânge producând vasodilatație, exteriorizată prin hiperemie cutanată. Această oarecum banală hiperemie este, de fapt, rezultatul intervenției mai multor substanțe și anume: serotonina, care produce vasodilatație la nivelul mușchilor scheletici, dar care determină și un puternic vasospasm; kininele plasmatice, cărora li se datorează cel mai eficient efect vasodilatator cunoscut până în prezent, fiind de 10 ori mai active ca histamina, etc.
Aceleași procedee de masaj realizează, pe cale reflexă influențarea sistemului aferent simpatic, acționând asupra venelor din mușchiul striat, tot în sens vasodilatator, ca urmare a predominanție receptorilor de tip beta, din pereții vasculari.
Tehnicile energice de masaj duc și la activarea acetilcolinei, cu rol de mediator chimic al fibrelor parasimpatice terminale și simpato-parasimpatice ganglionare, responsabilă de o vasodilatație puternică, în prima fază, pentru ca apoi să contribuie la apariția reacțiilor compensatoare adrenosimpatice, eliberatoare de catecolamine.
Catecolaminele (în special adrenalina), printr-o acțiune metabolică indirectă intensifică glicoliza, urmată de acumularea de acid lactic, cu efect vasodilatator local, accentuat și de activarea proteazelor tisulare.
Efectele masajului, cu rezultat la distanță prin influențarea sistemului nervos în reglajele vasculare periferice, au și scopul de a informa asupra circulației arteriale.
Efectele benefice ale masajului, se răsfrâng pozitiv și asupra conținutului vaselor de sânge. O ședință de masaj va fi urmată de o creștere ușoară a hemoglobinei, precum și a numărului de hematii, leucocite, modificări care se explică prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice și prin mobilizarea sângelui din organele de depozit. Procedeele secundare de masaj, ca și metodele complementare, au aceleași efecte ca și procedeele principale de masaj, ele fiind aplicații speciale ale tehnicilor, care acționează tot pe cale mecanică și reflexă, urmând aceleași mecanisme descrise până acum.
Efectele psihologice ale masajului încep să fie din ce în ce mai mult subliniate, cautându-li-se din ce în ce mai mult o fundamentare științifică.
Din acest punct de vedere, masajul general sistematic pare să determine o stimulare a senzației de protecție maternă (datorită poziției culcat, care dă o senzație de dependență și a mâinilor terapeutului care ating corpul subiectului), senzație cu impact favorabil asupra psihicului.
Uneori, masajul determină apariția unor reacții de alarmă și de apărare, mai ales dacă are un caracter ceva mai intens, în acest caz, părându-se că joacă un rol important în formarea/reformarea imaginii corporale și contribuind la reintegrarea în schema corporală a părților corpului afectate (care în unele situații sunt renegate de pacienți). Masajul aplicat asupra unei regiuni afectate, care și-a pierdut total sau parțial funcțiile motrice și senzitive (cu excepția cazurilor în care este vorba despre o exagerare a sensibilității dureroase), permite restructurarea imaginii sale statice și dinamice; chiar dacă masajul este resimțit de către pacient, ca fiind reconfortant, calmant, se consideră că atingerea terapeutică realizată îl stimulează să-și conștientizeze regiunea afectată.
Reacțiile determinate de aplicarea masajului sunt complexe și se produc atât în domeniul senzitiv, cât și în cel motor și trofic. Din acest punct de vedere și după localizarea efectelor masajului, se poate vorbi despre (Mârza, D., 2002):
efecte neurologice la nivel local
efecte segmentare
efecte generale
efecte sedative
efecte dureroase
efecte relaxatoare
efecte hipnotice.
Efectele neurologice ale masajului la nivel local constau în vasodilatație obținută pe baza unui reflex axonic, neintervenind centrul medular, ci numai o ramură a neuronului senzitiv.
Efectele segmentare sunt considerate acelea în care nu intervine decât nivelul medular interesat în zona asupra căreia se exercită stimularea și se bazează pe interrelațiile strânse care unesc diferitele regiuni ale unui metamear (zonele Head, zonele MacKensie, zonele Dike), fiind vorba despre efecte reglatoare. Zonele Head sunt reprezentate de regiuni cutanate în care este reflectată durerea unor organe afectate (aceste zone devin, astfel, sensibile la atingere, la cald și la frig). Zonele MacKensie sunt reprezentate de regiuni musculare care, datorită legăturii cu un anumit organ afectat, pot fi sedii ale unor hipertonii. Zonele Dicke sunt zone la nivelul țesutului celular subcutanat, care pot prezenta tensiune crescută, retracții sau tumefacții, ca urmare a reacțiilor la semnalele transmise de organele afectate cu care sunt în legătură, durerea fiind mai mult sau mai puțin difuză. Dacă viscerele bolnave pot determina producerea unor manifestări cutanate, subcutanate și musculare la distanță, este de la sine înțeles că și acțiunile mecanice (masajul) aplicate la nivelul acestor regiuni pot, la rândul lor, să influențeze funcționalitatea viscerelor cu care sunt în legătură. În ceea ce privește diferențierea modalităților în care se pot obține efecte sedative sau stimulative, problema este ceva mai puțin studiată. Dacă la subiectul sănătos, prin folosirea unor tehnici lente și ușoare se obțin efecte sedative, iar prin folosirea celor puternice și vii, efecte stimulative, s-a constatat că nu același lucru se petrece la subiecții bolnavi. La aceștia, se poate vorbi așadar doar despre efecte reglatoare și, ca atare, se recomandă adaptarea tehnicilor în funcție de reacțiile individuale și de rezultatele obținute cu fiecare pacient.
Efectele generale, s-ar părea că au la bază intervenția centrilor suprasegmentari, neexistând însă dovezi experimentale în legătură cu acest subiect.
Efectele sedative. Masajul are o acțiune sedativă, mai mare sau mai mică, mai durabilă sau mai puțin durabilă, după caz, asupra tuturor tipurilor de durere. Este posibil ca o parte dintre aceste efecte să fie de origine strict periferică, dar știindu-se că senzația de durere este un fenomen central, ele pot fi puse și pe seama sistemului nervos central. În general, senzația dureroasă se produce la atingerea unui anumit prag al excitabilității regiunilor nervoase specializate (mai ales talamusul și cortexul cerebral); dacă percepția dureroasă scade, se produce o creștere a acestui prag (întrebarea care se pune și la care cercetarea încă nu a găsit răspunsul este dacă acest lucru se datorează epuizării receptorilor periferici sau unui mecanism de epuizare la nivel central). Explicarea efectelor sedative ar putea porni de la faptul că, în timpul masajului, intervin și alți factori decât cei mecanici (relaxarea progresivă, efectul hipnotic) și că stimularea senzorială are un efect analgezic clar, atunci când se aplică continuu și este reglată corespunzător (folosind stimuli care pot acționa în sens dispersant, descentralizant); la toate aceste explicații s-ar putea adăuga și cele referitoare la fenomenul psihologic al percepției dureroase, care – după unii autori – este fundamental.
Efectele dureroase. Prin masaj se poate exercita și o stimulare dureroasă. Asemenea stimulare dureroasă, mai puternică decât durerea în sine, poate avea, în mod paradoxal, efecte analgezice. Cea mai simplă explicație ar fi că stimularea dureroasă intensă exercită un efect de inhibare a durerii spontane mai puțin intense. De asemenea, stimularea dureroasă poate fi folosită pentru declanșarea răspunsului motric sau vascular dorit, în cazul reactivității scăzute a organismului.
Efectele relaxatoare. Relaxarea musculară fiind un fenomen foarte complex, trebuie făcută diferențierea între relaxarea locală și regională și cea generală.
Relaxarea musculară locală și regională. În afară de mecanismele locale care intră în acțiune pentru producerea efectelor relaxatoare locale ale masajului, s-ar părea că, chiar și la nivel local, intră în acțiune mecanisme centrale (zona reticulată, punctul de convergență al centrelor reglatoare ale tonusului muscular), a căror acțiune nu este foarte bine cunoscută, însă; ceea ce se poate spune cu siguranță este că masajul nu stimulează doar receptorii din fusurile musculare, ci și alți receptori, precum și terminațiile nervoase libere. Tehnica folosită are un rol important în obținerea efectelor; frământatul puternic al unei zone hipertonice, s-ar părea că are, în final, un efect mai mult relaxator decât stimulativ, dar celelalte procedee necesită diminuarea considerabilă a intensității pentru obținerea aceluiași efect.
Relaxarea musculară generală poate fi considerată ca fiind o însumare a efectelor locale și regionale, dar nu trebuie uitat că are și mecanisme proprii. Este cunoscut faptul că masajul general, sistematic, ușor, lent, continuu – relaxează, durata masajului, poziția, condițiile, încrederea în terapeut, fiind tot atâtea elemente care favorizează această relaxare (efectul producându-se printr-o serie de mecanisme centrale). Efectul de relaxare globală nu se poate explica decât prin intervenția sistemului nervos central, din următoarele considerente: a) relaxarea globală pornește de la relaxarea sistematică a tuturor mușchilor, chiar și a celor nemasați; b) masajul anumitor zone are un efect clar asupra relaxării musculare generale (fața, picioarele, mâinile; de exemplu, masajul părții plantare a halucelui stâng induce un efect relaxator net – în câteva minute apare o senzație de greutate în membrul inferior stâng, care apoi se bilateralizează și se generalizează).
Efectele hipnotice. Efectul hipnotic este, de fapt, parte a efectului sedativ și apare în aceleași condiții tehnice ca și efectul relaxării musculare generale. Poate fi folosit la subiecții hipertonici, instabili, iritabili, cu insomnii, dar nu trebuie folosit în mod curent. Asociat cu relaxarea generală, este unul dintre elementele care dau masajului general caracterul relaxator.
Se cunoaște faptul că unele contracturi pot apare și ca urmare a tensiunilor psihice exagerate, acumulate de-a lungul timpului, ori masajul acționând pentru îndepărtarea acestora determină, în multe cazuri, producerea unor reacții tonico-emoționale, care contribuie la înlăturarea tensiunilor psihice și implicit musculare. Pe de altă parte din practică reiese că toți pacienții cu diverse patologii recunosc producerea unor disfuncții în reprezentarea sinelui, oricare ar fi profilul lor psiho-afectiv, la combaterea cărora masajul poate contribui cu succes, deoarece s-a demonstrat că poate produce efecte psihoterapice.
Masajul este unul dintre cele mai bune mijloace pentru combaterea închiderii în sine, manifestată prin pierderea simțului și dorinței pentru trăirea propriei identități și, la persoanele cu patologie psihiatrică, are următoarea simbolistică (Mârza, D., 2002):
aplicat la nivelul centurilor scapulară și pelvină și asociat cu tracțiuni în ax și mobilizări ale umerilor și șoldurilor, contribuie la reîncadrarea subiectului în spațiu (pseudo-retracțiile care apar la aceste nivele simbolizează, de fapt, tendința de retragere din lume a subiectului);
masajul extremităților contribuie la conștientizarea acestora, ceea ce simbolizează reluarea contactului cu mediul înconjurător;
masajul gâtului, mai ales al cefei, asociat cu mobilizări ușoare, blânde, contribuie la câștiguri spectaculoase de mobilitate și, prin aceasta la "deblocarea" închiderii față de mediul social și la îmbunătățirea aptitudinii de a se informa și de a comunica (gâtul înțepenit simbolizează izolarea față de lumea din jur);
Efectele masajului asupra structurilor anatomice ale organismului, pot fi sintetizate astfel:
Pielea este organul care beneficiază cel mai mult de masaj, acesta curățând-o de deșeurile organismului și de produșii toxici care se elimina prin sudoare și sebum. Masajul contribuie la regenerarea mai rapida a pielii, prin stimularea producerii de noi celule care, în mod progresiv, le înlocuiesc pe cele moarte, de la suprafața sa. Masajul acționează asupra vaselor din piele, prin comprimare și decomprimare. În acest mod se face o gimnastică vasculară, deosebit de benefică pentru îmbunătățirea circulației locale. Tehnicile blânde (efleurajul acționează asupra rețelei nervoase senzitive din piele), contribuind la ameliorarea durerilor și la producerea unei senzații de bine.
Țesutul celular subcutanat . Masajul întreține suplețea acestui țesut și circulația locală a sângelui și limfei. Țesutul adipos este abundent pe unele regiuni: abdomen, coapse, șolduri etc. În acest țesut, foarte bine vascularizat, se poate acumula, în exces, limfă, ceea ce explică formarea edemelor, mai ales la nivelul membrelor inferioare. Masajul țesutului celular subcutanat constă din neteziri ceva mai energice, cu ambele mâini, prin mișcări circulare în toate sensurile.
Mușchii. Masajul mușchilor se realizează în funcție de starea lor: pentru un mușchi atrofiat, inactiv, se recomandă procedee și tehnici stimulante și tonifiante, iar pentru cei activi, procedee și tehnici descongestionante și pentru îndepărtarea oboselii.
Tendoanele pot fi masate împreună cu mușchii sau separat, masajul stimulativ constând din prinderea tendonului între degetul mare și restul degetelor, apoi netezirea sa cu degetele de la cealaltă mână, care va fi deplasată spre locul de inserție.
Articulațiile. Aici se pot întâlni dureri , congestii, inflamații, limitarea mișcărilor , motiv pentru cate masajul va fi adaptat în funcție de necesități, ținându-se cont și de masa de țesuturi moi care înconjoară articulația respectivă.
Vasele sanguine. Masajul venelor inflamate este interzis, chiar efleurajul blând, în schimb, vasele profunde beneficiază de masajul energic aplicat pe regiunile musculoase.
Nervii. Masajul are, în general, efecte benefice în durerile locale și în nevralgii; masajul profund este benefic în pareze și paralizii.
CAP. II. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II.1. IPOTEZA CERCETĂRII
Există în societatea modernă o gamă diversificată de terapii convenționale și neconvenționale, tehnici psihoterapeutice și autoformative, cât și procedee inspirate sau asociate care au ca menire, ameliorarea performanțelor individuale. Nu intenționez să le enumăr, să le descriu sau să amintesc pe cele care au obținut rezultate cantitative semnificative. Interesant este faptul că se remarcă două aspecte care stau la baza tuturor și anume unul este de ordin direct, celălalt indirect. Aspectul direct se referă la inducerea și medierea unui nou bioritm existențial, iar cel indirect are ca bază generală metoda distragerii. Dacă pentru primul caz se recurge la metode de autoprogramare mentală, hipnoză, restructurarea cognitivă etc, în cel de-al doilea se recurge la comutarea atenției de la gândurile și imaginile terifiante. Se poate recurge la terapii ocupaționale sau la acțivități nu prea dificile, cum ar fi integramele sau alte tipuri de jocuri care cer concentrarea atenției, inclusiv calculele aritmetice unde este cazul. Un alt tip de distragere îl constituie practicarea exercițiilor fizice. Se poate recomanda, în anumite cazuri, ca atunci când subiectul devine stresat sau speriat să alerge, să înoate, să facă gimnastică sau să meargă în pas vioi. Mersul pe distanțe lungi s-a dovedit util pentru subiecții depresivi, în timp ce exercițiile de scurtă durată, dar de intensitate mai mare sunt indicate în cazul terapiei anxietății și panicii. Întrebarea dacă exercițiile fizice produc modificări la nivelul biochimiei cerebrale sau nu fac altceva decât să oprească fluxul gândurilor negative nu a fost deplin elucidată. Mesajul care se ascunde în spatele acestor tehnici constă în faptul că înainte de a depăși stările negative, trebuie să le acceptăm. În general este dificil să acceptăm astfel de stări, mai ales datorită următoarelor tipuri de atitudini (Irina Holdevici, 2000):
a) perfecționismul emoțional; subiectul consideră că trebuie să fie tot timpul fericit și să aibă un control perfect al stărilor sale afective. După părerea lui, oamenii „normali” nu trebuie să se simtă anxioși, așa că se autoeticheteză drept „nevrotic” atunci când se simte nervos, speriat, trist sau nesigur.
b) tendința spre catastrofizare; persoana consideră că stările de anxietate sunt foarte periculoase și conduc la nebunie dacă scapă de sub control.
c) teama de dezaprobare; subiectul este convins că ceilalți îl vor disprețui dacă vor afla cât de nervos, timid sau nesigur se simte în anumite situații. Acesta crede că trebuie să-i impresioneze pe ceilalți, arborând poza de „învingător”;
d) fobia de conflicte; subiectul crede că oamenii amabili, care au relații bune cu cei din jur, nu trebuie să fie supărați sau agasați de ceilalți. Din acest motiv, ei nu-și permit să-și exprime sentimentele de ostilitate, insecuritate, iritare, gelozie etc.
e) emotofobia; reprezintă fobia de stări afective negative. Subiectul crede că nu trebuie să trăiască emoții negative, ca anxietatea, panica, frustrația, supărarea sau tristețea. Atunci când tăiește o astfel de emoție, el crede că s-a întâmplat ceva îngrozitor, amplificându-și trăirile afective negative (se supără pentru că se simte supărat).
Pornind de la aceste considerente și considerând că terapia prin masaj este o formă de centru, care cuprinde atât aspecte ale terapiilor directe, cât și ale celor indirecte și care, în aceași măsură, poate contribui la ameliorarea performanțelor neuropsihice, pentru cercetarea de față am pornit de la următoarea ipoteză:
Folosirea masajului la bolnavii psihici poate avea efecte benefice, contribuind la întreținerea sau ameliorarea stării somato-fiziologice și la ameliorarea unora dintre manifestările caracteristice ale bolii.
II.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Pentru a asigura posibilități optime de verificare a ipotezei, cercetarea de față și-a propus următoarele obiective:
Cunoașterea simptomatologiei principalelor boli psihice.
Aprofundarea si înțelegerea aspectelor legate de comportamentul interpersonal, a rolului și importanței lor.
Colaborarea permanentă cu cadrele specializate care asigură activitatea de îngrijire și recuperare, pentru a asigura eficiența activității propuse.
Cunoașterea particularităților bolnavilor psihici și a modului lor de manifestare în diverse etape ale bolii.
Adaptarea informațiilor obținute prin studierea literaturii de specialitate din psihiatrie și psihologie, pentru a putea deveni utile în kinetoterapie.
Stabilirea eșantionului de subiecți și evaluarea acestora cu ajutorul cadrelor specializate.
Aplicarea unor ședințe de masaj, a căror conținut să fie în permanență perfect adaptat atât la particularitățile generale ale bolii și bolnavului, cât și la starea de moment a fiecărui subiect.
Depistarea celor mai eficiente modalități de diagnostificare a comportamentului interpersonal.
Analiza rezultatelor obținute, prin compararea tuturor datelor înregistrate la începutul, pe parcursul și la finalul activității.
Redactarea unei lucrări care să constituie un material documentar atât pentru bolnavii psihici cât și pentru cadrele medicale specializate.
II.3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
II.3.1. Durata și etapele cercetării
Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul a 14 luni, în intervalul 7 martie 2005- 11 mai 2006, fiind etapizată după cum urmează:
Etapa I (07 martie – 13 mai 2005)
În această perioadă am contactat diverse cadre specializate, începând cu medici-psihiatri, kinetoterapeuti, psihologi, profesori, asistenți. În urma discuțiilor purtate cu specialiștii în cauză s-au putut contura principalele date statistice și nonstatistice cu caracter informațional, ce au putut caracteriza metodologia desfășurării activităților terapeutice, modalitatea deontologică și profesională de gestionare și supervizare a cazurilor clinice stabilite pe o perioadă nedeterminată de timp, precum și aspecte privind consecințele directe manifestate de către diverși subiecți supervizați.
Etapa a II-a (16 mai 2005 – 10 iunie 2005)
Este corespunzătoare perioadei în care s-a desfășurat documentarea teoretică prin studierea bibliografiei de specialitate, elaborarea planului lucrării, stabilirea primelor contacte cu mediile spitalicești specializate, toate aceste aspecte având scop informațional, necesar stabilirii programului de lucru teoretic și practic specific studiului.
Etapa a III-a (13 iunie2005 – 22 iulie 2005)
Această perioadă s-a concretizat în activitatea de preselecționare și selecționare a bolnavilor psihici din cadrul Centrului de Neuropsihiatrie Răcăciuni în vederea efectuării cercetării. S-a recurs la aplicarea a diverse testări funcționale (somatice și pshihologice) în vederea cunoașterii și stabilirii nivelului parametrial al subiecților, necesar pentru a stabili posibilitatea de lucru cu aceștia și pentru obținerea datelor necesare în vederea stabilirii, în finalul cercetării, a eficienței metodei terapeutice experimentate.
Etapa a IV-a (25 iulie 2005 –14 aprilie 2006)
În această etapă s-au aplicat efectiv programele de masaj asupra subiecților selectați. În permanență, în timpul aplicării masajului, s-au desfășurat activități de observare a subiecților și a modului în care aceștia reacționau la tratamentul aplicat, operându-se – în funcție de situațiile apărute – unele modificări. Observațiile asupra comportamentului subiecților s-au extins și în afara programului terapeutic propriu-zis și s-au efectuat împreună cu psihologul, care a putut constata mai ușor și valida modificările produse ca urmare a terapiei prin masaj.
Etapa a V- a (16 aprilie – 20 aprilie 2006)
Corespunde evaluărilor finale ale subiecților participanți, precum și înregistrarării rezultatelor obținute și centralizării lor.
Etapa a VI- a (21 aprilie 2006 – 11 mai 2006)
În această perioadă, datele obținute pe parcursul cercetării au fost analizate, în vederea stabilirii măsurii în care ipoteza inițială s-a confirmat, s-au extras concluziile studiului efectuat și s-a redactat lucrarea de față.
II.3.2. Locul de desfășurare și condiții de bază materială
Cercetarea s-a desfășurat în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni din județul Bacău, cu acordul conducerii instituției și cu sprijinul medicului psihiatru, a psihologului, a kinetoterapeutului și a asistenților sociali. Pentru desfășurarea activităților am folosit Cabinetul de kinetoterapie, cu amabilitatea și sprijinul domnulului fiziokinetoterapeut Mudric Marius din cadrul centrului mai sus menționat, care mi-a asigurat toate condițiile necesare pentru aplicarea masajului și finalizarea studiului.
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
Pentru cercetare s-a folosit un eșantion de 10 subiecți care au fost selectați în funcție de gravitatea diagnosticelor clinice și funcționale, de evoluția lor în perioada de la internare până în momentul începerii cercetării, cât și de posibilitatea de a se putea asigura un minimum de cooperare cu aceștia. Cei 10 subiecți au fost împărțiți aleatoriu în două loturi, unul experimental și unul de control (tabelele nr. 1 și 2).
Tabel nr. 1. Lotul experimental
Tabel nr. 2. Lotul de control
II.3.4. Metode de cercetare folosite
II.3.4.1. Metoda documentării
Prin documentare am vizat acumularea tuturor informațiilor necesare desfășurării cercetării, cu atât mai mult cu cât pe parcursul studiilor nu am primit informații despre patologia psihiatrică. De asemenea, am încercat să adun informații despre principalele evenimente trăite de subiecți, despre relațiile dintre acestea și semnificația atribuită lor de către subiecți, în vederea cunoașterii istoriei personale a componenților eșantionului supus cercetării, mai ales a acelora care au contribuit la declanșarea bolii și care o întrețin. În vederea realizării unei documentații complexe m-am concentrat asupra succesiunii diferitelor evenimente din viața subiecților, a relațiilor dintre evenimentele cauză și evenimentele efect (reușita la examenul de admitere spre exemplu, este cauză pentru obținerea unui anumit statut profesional), dintre evenimentele scop și cele mijloc.
II.3.4.2. Metoda anchetei
Metoda anchetei face parte dintre metodele cercetării complexe în Kinetoterapie, ea ocupând un loc important în obținerea datelor și informațiilor necesare pentru cunoașterea subiecților în dinamica evoluției acestora, pentru cunoașterea condițiilor și cauzelor care au generat stările psihice ale subiecților și relațiile lor în cadrul familiilor, pentru cunoașterea elementelor ce pot da prin corelație un tablou cât mai complex asupra aspectelor subiective și obiective legate de subiecți și perspectiva evoluției acestora în timp.
Din cadrul metodei anchetei am folosit convorbirea cu subiecții și cadrele de specialitate care se ocupă de îngrijirea lor, în scopul întocmirii anamnezei și a obținerii informațiilor necesare, în așa fel încât să obțin o imagine cât mai clară asupra patologiei studiate, a particularităților subiecților și a evoluției acestora în timp.
II.3.4.3. Metoda observației
Observația, ca metodă de investigare, constă în contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, proces sau document, în vederea cunoașterii științifice a acestuia, prin înregistrarea și prelucrarea datelor obținute.
Am efectuat observații asupra subiecților, atât la începutul experimentului, cât și în timpul desfășurării acestuia, pentru a determina aspectele particulare ale comportamentului lor. La începutul cercetării am urmărit să observ, în primul rând, manifestările psiho-comportamentale susceptibile a fi influențate prin aplicarea unor ședințe de masaj bine structurate (urmărind subiecții în timpul unor diverse activități și pe parcursul unor întâlniri ale acestora cu psihologul), iar pe parcursul cercetării, în timpul aplicării masajului, am urmărit reacțiile subiecților și măsura în care acesta are efecte asupra subiecților, pentru a putea opera modificările necesare, adaptând intervenția în fiecare moment la starea pacientului.
II.3.4.4. Metode de măsurare (explorare și evaluare)
Măsurarea este procesul de atribuire de valori – cifre sau numere – caracteristicilor subiecților, după anumite reguli, astfel încât raporturile numerice să reprezinte relațiile relevante dintre ele.
„Cel ce cunoaște boala prin pipăit este inteligent, prin ascultare și miros – perspicace, prin întrebări – abil, iar prin palpare – ingenios” (Nei- king, citat de Aurelian Cârjeu Gogan, 1997).
„Fără o diagnostificare corectă, nu este posibil un tratament corect… Este cel mai bun fir orientativ pentru fiecare procedeu terapeutic” (Dr. M. O. Bruker citat de Aurelian Cârjeu Gogan, 1997).
În vederea obținerii informațiilor necesare derulării experimentului și a asigurării posibilității de a evalua, în final, măsura în care masajul a avut efecte asupra bolnavilor psihici, am folosit următoarele metode de explorare și evaluare:
A. Examinarea subiectului în vederea aplicării masajului
În masaj, examinarea subiectului nu are scop de diagnostic, ci este o testare, care servește în permanență ca punct de referință pentru a interpreta corect starea acestuia pe măsura derulării tratamentului.
În examinarea subiectului, între palparea exploratorie și atingerea terapeutică nu au existat diferențe și discontinuitate, această examinare fiind continuă, în timpul aceleiași ședințe de masaj și repetată în fiecare ședință. Pentru a înregistra rezultatele examinării, am structurat o fișă, în care am făcut inventarul tuturor semnelor descoperite, pentru a le putea urmări variațiile în timp.
Ținând cont de indicațiile masajului, în funcție de necesități, am procedat, succesiv, la examinarea pielii, țesutului celular subcutanat, a mușchilor, a tendoanelor, a articulațiilor, a sistemului nervos, a circulației și a viscerelor din cavitatea abdominală.
Am considerat necesară folosirea examinării subiecților în vederea aplicării masajului din următoarele considerente:
Pentru a stabili clar măsura în care, în funcție de starea fizică a subiecților, masajul este indicat sau contraindicat.
Pentru a stabili, în funcție de rezultatele examinării stării fizice, corelată cu examinarea stării psiho-comportamentale, tipul de masaj care trebuie folosit.
Pentru a decela, la începutul cercetării, modificările somato-motrice induse de deteriorarea funcționalității sistemului psihic și pentru a stabili cât mai corect modul de acționare în scopul influențării lor.
Pentru a decela măsura în care masajul aplicat a avut, în timp, efecte asupra diminuării sau înlăturării unora dintre modificările somato-motrice induse de deteriorarea funcționalității sistemului psihic, depistate inițial.
Pentru a înregistra rezultatele examinării subiecților în vederea aplicării masajului am folosit Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului (Anexe, fișele individuale ale subiecților).
În încercarea de a obiectiva, într-o oarecare măsură, rezultatele testărilor, am folosit o scală de evaluare a intensității contracturilor depistate, astfel:
Scala pentru evaluarea intensității contracturilor:
0 – tonus normal
1 – ușoară contractură
2 – contractură medie
3 – contractură puternică
Restul parametrilor evaluați nu au putut fi cuantificați, în vederea exprimării lor cifrice, dată fiind labilitatea psihică a subiecților și datorită acesteia, imposibilității de a considera corecte și obiective afirmațiile subiecților referitoare la unele aspecte examinate.
B. Evaluarea psiho-comportamentală a subiecților
Această evaluare s-a realizat la începutul cercetării și la sfârșitul ei, cu ajutorul psihologului Mârza Roxana, pe baza convorbirii cu subiecții și a observării comportamentelor și atitudinilor lor.
În general, în evaluarea psiho-comportamentală a bolnavilor psihici se urmăresc o serie de aspecte, cum ar fi (Gelder, M. ș.a., 1994):
Aspectul și comportamentul
Vorbirea
Dispoziția
Depersonalizarea, derealizarea
Fenomenele obsesive
Ideile delirante
Halucinațiile și iluziile
Orientarea
Atenția și concentrarea
Memoria
Conștiința bolii
Aspectul și comportamentul
Aspectul general și vestimentația pacientului trebuiesc observate. Nepăsarea față de sine, manifestată în înfățișarea neîngrijită, murdară și în îmbrăcămintea șifonată sugerează, printre altele: alcoolismul, dependența de drog, depresia, demența sau schizofrenia. Pacienții cu manie pot purta haine viu colorate, aparținând unor stiluri diferite și neasortate, sau se îmbracă neîngrijit. Aspectul corporal trebuie notat (o înfățișare sugerând o pierdere ponderală recentă poate pune problema unei afecțiuni somatice, a anorexiei nervoase, a depresiei sau a nevrozei anxioase cronice.
Aspectul feței furnizează informații în legătură cu dispoziția. În depresie, trăsăturile cele mai caracteristice sunt lăsarea în jos a colțurilor buzelor, brăzdarea verticală a arcadei sprâncenoase, cu o ușoară ridicare a unghiului intern al fiecărei sprâncene. Pacienții anxioși au, în general, cute orizontale ale frunții, sprâncene ridicate, fante palpebrale lărgite și pupile dilatate.
Postura și mișcările reflectă, de asemenea, dispoziția. În mod caracteristic, un pacient deprimat stă cu trunchiul aplecat înainte, umerii lăsați în jos, privirea ațintită spre podea. Un pacient anxios are, de obicei, o poziție verticală a trunchiului, cu capul drept și stă așezat pe marginea scaunului, de care se prinde, în același timp, cu mâinile. Persoanele anxioase sau cu depresie agitată sunt sperioase, tremură adesea și nu au stare, își ating în permanență bijuteriile, își aranjează hainele, își mușcă unghiile. maniacalii sunt hiperactivi și agitați.
Comportamentul social este important. Pacienții cu manie nu respectă uzanțele sociale și sunt nepotrivit de familiari cu oamenii pe care nu-i cunosc bine. Cei cu demență răspund uneori nepotrivit în diferite etape ale interviului, sau își continuă preocupările lor proprii, aparte, ca și cum interviul nu ar avea loc. Schizofrenii pot avea un comportament ciudat: unii sunt hiperactivi și dezinhibați din punct de vedere social, alții retrași și absorbiți, alții agresivi.
Comportamentul motor, cum ar fi stereotipii, negativism, ecopraxie, ambitendință și flexibilitate ceroase. Trebuie căutate semnele diskineziei tardive, o tulburare motorie întâlnită mai ales la bătrâni, în special femei, care au folosit timp îndelungat medicație antipsihotică (mișcări de mestecare și sucțiune, grimase, precum și mișcări coreoatetozice la nivelul feței, membrelor și al mușchilor respiratori auxiliari).
Vorbirea
Se evaluează viteza și volumul vorbirii. Vorbirea poate fi neobișnuit de rapidă, ca în manie, sau încetinită, ca în depresie. Volumul vorbirii poate fi crescut la maniacali și la unii pacienți anxioși, cei cu depresie sau demență pot face pauze lungi înainte de a răspunde, iar răspunsurile pot fi scurte, sărace în producție verbală spontană.
Se analizează și exprimările pacientului și tulburările fluxului vorbirii. Întreruperile bruște pot indica blocajul gândirii, dar sunt, cel mai adesea, simplul efect al distragerii atenției.
Dispoziția
Evaluarea dispoziției începe cu observațiile legate de comportament și continuă cu întrebări directe, cum ar fi: "Cum vă simțiți în general?" sau "În ce stare de spirit vă găsiți?". Se poate depista o depresie (tendința la plâns, gânduri pesimiste despre prezent, lipsa de speranță în viitor, sentimente de vinovăție referitoare la trecut) sau o anxietate (prin întrebări despre simptomele somatice și gândurile asociate stării afective respective). Exaltarea se depistează prin aceleași întrebări ca și cele folosite pentru depresie.
Dispoziția va fi cercetată și din punct de vedere al fluctuațiilor și concordanței. Când variațiile sunt excesive, folosim termenul de dispoziție labilă. Dispoziția care nu corespunde contextului este numită incongruentă (tristețe când se vorbește despre lucruri vesele).
Depersonalizarea și derealizarea
Pacienții cu derealizare descriu adesea lucrurile din jurul lor ca părând artificiale și lipsite de viață, iar cei cu depersonalizare se descriu pe ei înșiși ca având un sentiment de detașare față de mediu, incapabili de a simți emoții, sau ca și cum ar juca un rol.
Fenomenele obsesive
Se căută, mai întâi, gândurile obsesive (care se repetă, chiar dacă persoana se străduiește să le îndepărteze); apoi se depistează ritualurile obsesive (unele pot fi observate în afară, altele se desfășoară în ascuns (de exemplu, în gând).
Ideile delirante
Ideea delirantă este un simptom pentru care nu se pot formula întrebări directe, deoarece pacientul nu o recunoaște ca fiind diferită de alte credințe. Existența ei poate fi sugerată de informațiile date de aparținători, sau de anumite evenimente din viața pacientului.
Iluziile și halucinațiile
Investigarea se face cu mult tact, pentru ca pacienții să nu se simtă ofensați (fără a se adresa întrebări directe).
Halucinațiile vizuale vor fi diferențiate cu atenție de iluziile vizuale; trebuie făcută distincția între halucinații și experiențele disociative.
Orientarea
Orientarea este evaluată prin întrebări care se referă la conștiința timpului, a spațiului și a persoanelor.
Atenția și concentrarea
Se pot decela din fondul general al interviului, sau prin aplicarea unui test numit "testul seriei de șapte" (pacientului i se cere să scadă 7 din 100, din nou 7 din rest ș.a.m.d., până când restul este mai mic decât șapte, înregistrându-se timpul și numărul de erori. Se poate folosi și enumerarea lunilor anului în ordine inversă (sau a zilelor săptămânii).
Memoria
Se pot pune întrebări despre dificultățile mnestice cotidiene. Se pot folosi și teste standardizate, evaluându-se memoria imediată, recentă și îndepărtată.
Conștiința bolii
O părere generală poate fi formulată pe parcursul desfășurării interviului, în final putându-se pune și întrebări directe.
Pentru înregistrarea evoluției unora dintre aspectele enumerate mai sus, care împreună cu psihologul s-au stabilit a fi susceptibile de a fi influențate prin aplicarea masajului, s-a folosit Fișa de evaluare psiho-comportamentală a subiecților (Anexe, fișele individuale ale subiecților).
II.3.4.5. Metoda experimentală
Metoda experimentală constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental care prelucrează atât faptele provenite din observație, cât și în experiment (testări, măsurători).
Dintre formele stabilite de literatura de specialitate pentru experiment, am folosit experimentul de verificare (confirmare), pe parcursul căruia activitățile au fost astfel selectate, structurate, organizate și dirijate astfel încât, în final, să existe posibilitatea verificării măsurii în care se confirmă ipotezele inițiale.
II.3.5. Descrierea experimentului efectuat
În vederea aplicării masajului s-a ținut cont de câteva reguli de igienă și reguli metodice necesare în vederea optimizării ședințelor și desfășurării lor adecvate:
Reguli de igienă:
– în ceea ce privește maseurul, am ținut cont de igiena strictă a e echipamentului de lucru, igiena estetică a capului și mâinilor (spălatul dinților, curățatul mâinilor, a unghiilor care au fost tăiate scurt și pilite);
– în ceea ce privește subiectul, am cerut să se asigure o igienă corectă a corpului și îmbrăcămintei, golirea, înainte de aplicarea masajului, a vezicii urinare și pe cât posibil a colonului;
Reguli metodice:
– am ținut cont ca pe timpul ședinței, subiectul să mențină o poziție confortabilă, evitând încordarea de natură fizică sau psihică;
– am fost atent în ceea ce mă privește să lucrez din poziții cât mai favorabile și cât mai puțin obositoare;
– masajul a început cu procedee simple ce au avut caracter de testare/ examinare și pregătitor, care au progresat ca amplitudine și ritm, ținând cont de scopul urmărit și de sensibilitatea celui masat.
Rolul examinării subiectului în vederea aplicării masajului este de testare, servind ca punct de referință în determinarea stării subiectului în decursul ședințelor de tratament.
În ședințele de masaj am folosit următoarele procedee:
Netezirea
Această manevră constă din alunecarea ușoară a mâinilor pe suprafața corpului, asemănătoare unei mângâieri. Procedeul mai este cunoscut și sub denumirea de efleuraj, termen preluat din limba franceză, care înseamnă atingere ușoară, alunecare pe suprafața pielii. Netezirea se poate efectua cu o mână, cu două mâini cu mâinile „în brățară”, pentru membrele inferioare și superioare (foto nr. …, Anexa 2), cu fața palmară a mâini și(foto nr…, Anexa 2.), cu fața dorsală a mâinii, cu degetele (pe suprafețe mai mici), cu marginea cubitală a mâinii , cu pumnul închis. Tehnica este centripetă (pentru efecte excitante), în sensul circulației venoase (de la extremitățile membrelor către inimă). În timpul efleurajului mâinile trebuie să fie suple și lipite pe piele. Presiunea efleurajului va fi în funcție de indicații: redusă pentru influențarea vaselor și formațiunilor nervoase din piele, medie pentru activarea circulației și țesuturilor subcutanate și energică pentru influențarea țesuturilor profunde (mușchi). Netezirea este un procedeu pregătitor pentru orice fel de masaj, constituind, de altfel, primul contact al kinetoterapeutului cu pacientul.
Fricțiunea
Acest procedeu, tot atât de mult folosit ca și netezirea, constă din apăsarea pielii și țesuturilor moi subcutanate pe țesuturile profunde sau pe os. Apăsarea nu trebuie să fie exagerată, pentru a nu produce leziuni. Pe suprafețele mici, fricțiunea se execută cu fața palmară a degetelor sau cu vârful lor, iar pe cele foarte mici numai cu vârful a trei degete (indice, medius și inelar). Pentru suprafețele mari de piele se folosește palma întreagă, marginile mâinii sau pumnii închiși, iar pentru cele foarte mari ambele palme cu degetele întinse. Cât privește presiunea, ea va fi perpendiculară pe piele, intensitatea putând fi slabă, medie sau forte, în funcție de indicații. Fricțiunea se execută rapid, în sens longitudinal(la nivelul membrelor), circular la nivelul spatelui, pieptului sau prin mișcări de rotunjire la nivelul umărului. Procedeul nu se execută în regiunile în care se găsesc vene și artere superficiale, nervi și ganglioni limfatici, ca de exemplu la rădăcina membrului inferior, gât, axilă etc,
Frământatul
Constă din apucări, ridicări, apăsări, deplasări într-o parte și alta a pielii și țesuturilor subiacente, a mușchilor superficiali dintr-o regiune a corpului. Apucarea se poate face cu o mână (foto nr……, Anexa 2.) sau cu două (foto nr… Anexa 2), pe suprafețe mari, sau numai cu degetele pe suprafețele mai mici. Tehnicile se execută atât cât permite elasticitatea și mobilitatea structurilor respective și nu trebuie să fie dureroase. Frământatul se practică în regiunile cele mai musculoase: ceafă, brațe, fese, coapse, gambe etc.
Tapotamentul
Se face cu ajutorul palmelor, cu marginea cubitală a mâinilor, cu degetele (drepte sau în formă de ciocan), cu pumnii (foto nr….., Anexa 2), prin lovituri succesive, ale căror intensitate și ritm variază în funcție de regiunea anatomică indicată și scopul urmărit. Tapotamentul cu ambele mâini este asemănătoare unui „ tocat”, iar cea cu vârful degetelor îndoite în formă de ciocan, unui „ciocănit”. Această ultimă tehnică se folosește pe torace și spate, de o parte și de alta a coloanei vertebral, interscapular. Baterile cu durată crescută activează circulația locală a sângelui, stimulează schimburile nutritive.
Vibrația
Este o mișcare oscilatorie periodică produsă, în cazul nostru, cu vârful degetelor (unul sau mai multe), cu palma, pe o anumită regiune a pielii, mai mică (puncte) sau mai mare. Este de dorit ca procedeul să fie executat, pe cât posibil, cu presiuni constante. Vibrațiile bine executate produc relaxare, activează circulația locală, influențează activitatea unor organe, previn oboseala etc. Acest procedeu este indicat in dureri, stări congestive, contracturi musculare, tensiuni psihice. Pe lângă procedeele de baza descrise mai sus, am mai folosit și altele precum: cernut, rulat, ciupire.
Subiecților hiperactivi și irascibili li s-a aplicat masaj relaxator, iar subiecților apatici li s-a aplicat masaj stimulativ.
În timpul masajului, am coordonat procedeele unele după altele, le-am îmbinat armonios, schimbarea lor fiind greu sesizabilă de subiect. Ședința de masaj a decurs astfel: masajul spatelui, membrelor superioare (partea posterioară), mâini (fața palmară), membrele inferioare (partea posterioară), picioare (fața plantară), apoi am continuat cu abdomenul și membrele superioare și inferioare, dar pe partea anterioară de această dată. Am abordat această ordine în derularea ședinței pentru a crea o stare de confort cât mai mare a subiecților. Știm că, abdomenul este o zonă mai sensibilă la unele persoane, ceea ce face ca abordarea lui să nu fie tocmai plăcută, masajul membrelor superioare reușind să atenueze senzația mai înainte simțită. Ședința s-a încheiat cu masajul membrelor inferioare, fața anterioară. Bineînțeles, că nu toate persoanele au aceeași sensibilitate, dar ședințele de masaj se adaptează în funcție de fiecare subiect. Direcția de la proximal la distal am abordat-o pentru a favoriza golirea vaselor sangvine și limfatice și evitarea realizării unor blocaje circulatorii. Pe regiunea lombară și abdomen nu am efectuat tapotament, conform tehnicilor de masaj studiate. Progresivitatea intensității masajului am reglat-o în permanență în funcție de reactivitatea și starea de moment a fiecărui subiect.
Durata unei ședințe de masaj a variat între 15 și 35 de minute, datorită imprevizibilității stării psihice a pacienților, întreruperea ședințelor făcându-se în unele situații la cererea lor. Frecvența acestor ședințe fiind de două pe săptămână. Pentru facilitarea aplicării masajului, am folosit produse speciale, care mi-au ușurat alunecarea mâinilor pe piele, aveau miros plăcut, puteau fi ușor și repede îndepărtate de pe piele. Am considerat că excelent pentru masaj este uleiul de nucă, așa că l-am folosit mai mult. Acest ulei are în compoziție: acizi grași nesaturați, acid folic, acid oleic, zinc, potasiu, fosfor, sulf, fier, calciu, vitamine (A, B, C, P) și s-a curățat repede de pe piele.
CAP.III. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
Pentru a decela măsura în care masajul terapeutic, prin efectele sale, poate contribui la îmbunătățirea stării fizice generale și a stării psihice, în egală măsură, am testat și observat în paralel două grupe de pacienți cu afecțiuni psihice. În mod deliberat, pentru întocmirea studiului experimental, am introdus pentru fiecare dintre pacienții cu afecțiuni psihice care au beneficiat de terapia prin masaj câte un pacient cu afecțiuni psihice, în grupa de control dar care nu a beneficiat de masajul terapeutic. Am avut în vedere ca atât subiecții din lotul experimental, cât și cei din lotul martor să se încadreze în același diagnostic neuropsihiatric și anume, psihoză. Studiul comparativ a avut în vedere testările inițiale efectuate înainte de începerea experimentului propriu zis și testările finale efectuate după încheierea terapiei prin masaj. Așadar, prezentarea rezultatelor va aborda analiza comparativă a rezultatelor obținute la testările efectuate pe cupluri de subiecți.
Analiza comparativă pe cupluri de subiecți (studiu și martor) la testările efectuate
Întocmirea cuplurilor de subiecți a fost posibilă cu ajutorul psihologului Roxana Mârza, având ca sistem de referință identicitatea diagnosticelor și supervizarea evoluției subiecților de la data internării până în prezent.
Cuplul de subiecți A.F. (lotul experimental) și L.i. (lotul de control).
Ambii subiecți sunt diagnostificați cu psihoză discordantă, A.F. a fost internat în C.R.R.N.R. la data de 06.07.2004, iar L.I., la data de 02.06.1999. La testarea inițială subiectul A.F. prezintă paloare, o mobilitate crescută a pielii, senzația de tensiune, constipație și o stare generală nefavorabilă. La testarea finală, ca urmare a programelor de masaj aplicate, la subiectul A.F. se constată dispariția acestor semne clinice, pe când la subiectul L.I. se constată prezența acelorași probleme.
(Anexa 1, Fișa individuală NR.1 și N.R. 6 )
Cuplul de subiecți G.I.D. (lotul experimental) și S.C. (lotul de control)
Pacienții au fost diagnostificați cu psihoză discordantă cu psihoză discordantă și au fost internați în C.R.R.N.R. astfel: C.I.D. la data de 08.07.2002, respectiv S.C. la 24.07.1996. La testarea finală, ca urmare a programelor de masaj aplicate la subiectul C.I.D., se constată o evoluție favorabilă a stării generale de sănătate, pe când la subiectul S.C. se constată prezența acelorași probleme.
( Anexa 1, Fișa individuală NR. 2 și N.R. 7)
Cuplul de subiecți D.N.(lotul experimental) și C.L. (lotul de control)
Pacienții au fost diagnostificați cu psihoză discordantă și au fost internați în C.R.R.N.R. astfel: D.N. la data de 19.07.1995, respectiv C.L. la 29.03.2000. Deși la testarea inițială cât și la cea finală, pacientul din lotul experimental pornea cu impotență funcțională definită la membrele inferioare, s-a constatat după efectuarea ședințelor de masaj și testarea finală, o îmbunătățire vizibilă a stării de sănătate și o bună dispoziție neîntâlnită până la începerea ședințelor de masaj. Monitorizând pacientul C.L., s-a putut înregistra o ușoară involuție la testarea finală comparativ cu indicii inițiali.
(Anexa 1, Fișa individuală NR. 3 și N.R. 8)
Cuplul de subiecți B.D.C.(lotul experimental) și G.P.)lotul de control)
Diagnosticul pacientului B.D.C. este schizofrenie paranoidă cronică, fiind internat la data de 14.08.1991, G.P. a fost internat la data de 29.07.1998 cu diagnosticul Tulburare afectivă bipolară. La testarea inițială B.D.C. prezintă contracturi musculare și o stare generală nefavorabilă. La subiectul B.D.C. de constată dispariția acestor semne clinice, pe când la subiectul G.P. se constată persistența problemelor înregistrate inițial.
(Anexa 1 Fișa individuală N.R. 4 și N.R.9)
Cuplul de subiecți N.V. (lotul experimental) și C.L. (lotul de control)
Ambii pacienți au fost diagnostificați cu schizofrenie paranoidă, N.V. fiind internat în C.R.R.NR. la data de 29.03.2000, iar C.L. la data de 16.02.2000. Testarea finală a înregistrat înbunătățiri spectaculoase a stării de sănătate a pacientului N.V. din lotul sexperimental, comparativ cu stagnarea indicilor înregistrați inițial la subiectul C.L.
(Anexa 1 Fișa individuală N.R. 5 și N.R. 10)
CAP. IV. CONCLUZII
În urma studiului experimental, analizării și interpretării rezultatelor, se poate afirma că ipoteza cercetării s-a confirmat. Observațiile finale confirmă faptul că efectele masajului terapeutic au contribuit la ameliorarea stării fizice și, într-o oarecare măsură și a celei psihice a subiecților. Așadar, ca urmare a finalizării cercetării, s-au putut extrage următoarele concluzii:
Aplicarea unor programe de masaj, bine adaptate și reglate în permanență în funcție de particularitățile și stările de moment ale subiecților cu psihoză, conduce la:
ameliorarea stării fizice generale, prin obținerea unor reacții complexe ce au la bază relaxarea sau stimularea globală:
reglarea (în sensul încetinirii sau stimulării) funcțiilor și proprietăților țesuturilor și organelor;
îmbunătățirea elasticității și sensibilității musculare precum și întreținerea musculaturii în parametrii optimi funcționali;
influențarea sistemului nervos vegetativ și, prin aceasta, a funcționalității organelor interne;
echilibrarea interdependenței funcționale a sistemului nervos vegetativ și a sistemului nervos central;
influențarea sensibilității, conductibilității și reactivității întregii structuri nervoase.
ameliorarea unor parametri psiho-comportamentali, în mai mică măsură decât a celor somatici, efectele menținându-se pe perioadele de remisie a afecțiunii (în afara crizelor):
îmbunătățirea disponibilității pentru comunicare cu cei din jur
diminuarea stărilor de irascibilitate și agitație
activarea celor apatici
reglarea, într-o oarecare măsură, a percepției subiecților asupra relațiilor lor cu anturajul și mediul înconjurător
conștientizarea mai bună a propriului corp
cunoașterea și recunoașterea propriei scheme corporale
diminuarea unor simptome viscerale raportate de subiecți
Terapia prin masaj nu poate înlocui tratamentul medicamentos, dar poate deveni, fapt demonstrat, un sedativ natural în cazul stărilor de tulburare, anxietate, agitație, dezechilibru funcțional sau un activator al funcțiilor somato-psihice în cazul stărilor apatie. În tratamentul psihozelor rolul esențial îl deține tratamentul medicamentos, masajul deținând un rol secundar, iar beneficiile sale înregistrându-se mai ales în perioadele de remisie a bolii.
Dacă pentru îmbunătățirea calității vieții fizice există o gamă largă de facilități, de cele mai multe ori la îndemână, se pare că viața psihică în nenumărate cazuri primește o restricționare nefavorabilă, izvorâtă din propriile origini. Perturbările psihicului uman sunt de cele mai multe ori reversibile datorită complicatelor mecanisme de reglare de care dispune. Specificul reglării constă în caracterul conștient al demersului de stabilizare, optimizare sau dezvoltare a personalității pacientului. La polul opus, un lucru este cert, nu există un mijloc terapeutic care să anuleze afecțiuni severe, ce au apărut în urma unui bagaj genetic sau mediu existențial, nefavorabile.
BIBLIOGRAFIE
ATHANASIU, A. Elemente de psihologie medicală, București, Edit. Medicală, 1973
BRÂNZEI, P., ș.a., Comportamentul aberant în relațiile cu mediul, Iași, Edit. Junimea, 1970
COSMOVICI, A., Psihologie, Iași, Edit. Polirom, 1999
CUCU, C.I.., Psihologie medicală, București, Edit. Litera, 1980
DSM-IV: Manuel diagnosticque et statistique des trubles mentaux, tradus din varianta americană de Guelfi, J., Pull, C.B. si Boyer, P., Masson, Paris, 1996
ENĂCHESCU, C., Tratat de igiena mintală, Iași, Edit. Polirom 2004
ENĂTESCU, V., Dialogul medic-bolnav, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1981
GELDER, M. Et all, Tratat de psihiatrie, asociația Psihiatrilor liberi din România și Geneva; Inițiative on Psychiatry, București-Amsterdam, 1994
GOGAN. C.,Autovindecare prin tratamente naturiste, București, Edit. Teora 1997
GORGOS, C. și colaboratorii., Psihoterapia, în Vademecum în psihiatrie, București, Edit. Medicală, 1983
HARTMANN, CH., Masaj, presopunctură, reflexoterapie, Editura Alex-Alex, București, 2001
HOLDEVICI, I., Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie, București, Edit. Orizonturi, 2000
HOLDEVICI, I., Sugestoterapie și psihoterapie sugestiva, București, Edit. Victor, 1995
HOLDEVICI, I., VASILESCU, I., Psihoterapia-tratament fără medicamente, București, Edit. Ceresit, 1993
HOLLIS, M., Massage for Therapists, Blackewell Science LTD, London, 1998
IAMANDESCU, I., B., Stresul psihic, București, Edit. Info Medica, 2002
IAMANDESCU, I.B.., Manual de psihologie medicală, București, Edit. INF Omedia, 1995
Internet: www. Sfatul medicului.ro; www. Kappa.ro; www. Psihiatria.ro
IVAN, S., Masaj pentru toți, București, Edit. Coresi, 2001
JACARD, R., Nebunia, București, Edit. All, 1995
JEICAN.R., Psihiatria pentru medicii de familie, Cluj Napoca, Edit. Dacia, 2001
LUCHIAN, M. și PARASCHIV, M., Psihoterapii, Iași, Edit. Cantes, 2002
MANEA, M SI MANEA, T., Psihologie medicală, București, Edit. Tehnică, 2004
MÂRZA, D. ȘI MÂRȚ, C., Masaj clasic, Note de curs, Universitatea Bacău, 2002
MÂRZA, D., Masaj antistres, București, Edit. Didactica și Pedagogică, 2005
MÂRZA, D., Masajul terapeutic, Editura Plumb, Bacău, 2002
MAXWELL-HUDSON, C, Guide to Massage, D.k. Publishing, Inc., New York, 2001
MEYAR, R., Irupția trupului în psihoterapie, Piatra Neamț, Edit. Răzeșu, 1996
PIROZYNSKI, T., Psihiatria în societate, vol.I-II, Iași, Edit. Psihomonia, 1995
PIROZYNSKI, T., ș.a. Psihopatologie relațională, Iași, Edit. Junimea, 1996
PIROZYNSKY, T., Psihiatria și condiția umană, Iași, Edit. Psihomonia, 1995
ROMILA, A., Psihiatrie, București, Editura Pegasus, 2004
ANEXA 1
Tabelele centralizatoare conținând rezultatele obținute la testările efectuate asupra subiecților din grupa de studiu și grupa martor
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 1
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: A.F.
I.2. Vârsta: 27 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă
I.5. Alte boli: Hipertensiune arterială, maladie mitrală reumatismală
I.6. Data internării în centru: 06.07.2004
II. Istoricul bolii
Diagnostic : Psihoză discordantă;
Data internării: 06.07.2004;
Internat în centrul de recuperare și reabilitare neuropsiatrică Racăciuni;
Tata: A. I.– 29.11.1930 pensionar;
Mama: A. A. – 29. 03.1942 decedată la 11.04.2003;
Fratele: A. I. – 08.08.1971- bolnav psihic, deficiență funcțională gravă, asistat în Centrul de Recuperare și Reabilitare a persoanelor cu handicap Comănești;
Pacientul s-a născut la 29.06.1978 Comănești.
Medicația pacientului este: Holoperidol, Romparchin, Diazepam, Hidroxizin, Aspacardin;
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
-Cunoașterea subiecților;
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Obținerea încrederii din partea lor și creare unui mediu favorabil cercetării;
-Examinarea amănunțită a subiecților în vederea aplicării masajului;
-Aplicarea tuturor procedeelor și tehnicilor de masaj în vederea obținerii unei relaxări psihice și fizice;
-Armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea și uniformizarea senzațiilor și percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din perioada intervenției.
V. Etapizarea intervenției
V.1. Etapa I ( 07 martie 2005-03 octombrie 2005)
Obiective de etapă:
-Cunoașterea subiecților;
-Cunoașterea simptomatologiei principalelor boli psihice;
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Examinarea amănunțită și acomodarea cu subiecții selecționați în vederea cercetării;
-Întocmirea și derularea unor ședințe de masaj pentru adaptarea pacienților la noul program terapeutic.
Planul de intervenție:
Am intervenit prin efleuraj, presiuni alunecate profunde și frământat ușor, longitudinal, în scopul acomodării pacientului cu terapia, dar și pentru activarea circulației (limfatice și sanguine). Fricțiunile le-am executat cu fața palmară, cu rădăcina mâinii, iar cernutul și rulatul au întregit acțiunea celorlalte procedee.
Observații de etapă:
In primul rând s-a realizat o relaxare musculara, apoi după un număr de cinci ședințe s-a confirmat îmbunătățire a elasticității musculare. Pacientul a fost inhibat inițial, dar pe măsură ce s-a acomodat am constatat o dependență față de aceste ședințe. Intervenția a durat 15 minute în această etapă și am constatat că în timpul ședințelor pacientul îmi prezenta semnele necesare că relaxarea s-a produs cu succes.
V.2. Etapa a II-a ( 05 octombrie 2005-08 martie 2006)
Obiective de etapă:
Obținerea unei relaxări în vederea stabilirii unei stări generale bune;
Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
Inhibarea sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor;
Echilibrarea circulației energetice;
Stimularea reflexelor vegetative;
Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor organelor.
Planul de intervenție:
În vederea relaxării generale am pornit de la relaxarea sistematica a tuturor mușchilor folosind toate tehnicile de masaj. Pentru combaterea constipației am aplicat un masaj abdominal stimulativ, constând in efleuraj, presiuni alunecate suficient de profunde, lente, executate pe traiectul colonului, în sensul tranzitului. Fricțiunile le-am executat între police și celelalte degete.
Observații de etapă:
S-a confirmat îmbunătățirea funcțiilor de excreție și relaxare generală. Dependența față de ședințele de masaj a continuat, pacientul solicitându-mi să continue ședințele în camera personală și să nu mai vină la cabinetul de fiziokinetoterapie.
Observații finale:
Scopul principal al acestor intervenții, care s-a materializat în urma aplicării etapizate a programului terapeutic a fost relaxare globală. De asemenea și celelalte obiective au fost îndeplinite și confirmate ulterior.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 2
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: G.D.
I.2. Vârsta: 32 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă
I.5. Alte boli: –-
I.6. Data internării în centru: 08.07.2002
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Psihoză discordantă;
Studii: 10 clase la Trustul de construcții;
Internat: 08. iulie 2002;
Divorțat, fosta soție: G. O. asistent medical la spitalul Municipal Onești –interniști;
Au fost căsătoriți timp de trei ani de unde au rezultat 2 copii;
Copii: A. i. -27.03.1998 în Onești;
A.M. – 17.081999 în Onești. Medicația pacientului este Leponex.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
-Cunoașterea subiecților;
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Obținerea încrederii din partea lor și creare unui mediu favorabil cercetării;
-Examinarea amănunțită a subiecților în vederea aplicării masajului;
-Armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea și uniformizarea senzațiilor și percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I ( 07 martie 2005- 03 octombrie 2005)
Obiective de etapă:
-Cunoașterea subiecților;
-Cunoașterea simptomatologiei principalelor boli psihice;
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Examinarea amănunțită și acomodarea cu subiecții selecționați în vederea cercetării;
-Întocmirea și derularea unor ședințe de masaj pentru adaptarea pacienților la noul program terapeutic.
Planul de intervenție:
Manevra este amplă și începe cu efleuraj pe partea superioară a spatelui, am deplasat mâinile în jos, pe partea centrală de-a lungul coloanei vertebrale. Frământatul a decurs folosind alternativ mâinile, aducând și strângând ritmic porțiuni de mușchi. Am folosit tehnica în jurul omoplatului și de-a lungul părții laterale a cutiei toracice, precum și umărul propriu-zis, urmărind contururile cu mâinile. Fricțiunile le-am folosit descriind cercuri mici și profunde cu policele celor doua mâini de ambele părți ale coloanei. Pe membre am folosit ca tehnica în „ brățară” pentru efleuraj și frământat.
Observații de etapă:
S-a observat o revenire la normal a volumului muscular din regiunea cefei în mod deosebit și efectul de termoreglare, pacientul având extremitățile la temperatura fireasca la fiecare sfârșit de ședința. Am întâmpinat unele dificultăți în relaționarea cu pacientul, el se plictisea foarte repede și îmi solicita întreruperea ședințelor.Din conversație am reușit să-l determin să vină de plăcere, explicându-i că ședințele constituie o necesitate.
V.2. Etapa a II-a (05 octombrie 2005- 10 aprilie 2006)
Obiective de etapă:
Obținerea unei relaxări în vederea stabilirii unei stări generale bune;
Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
Inhibarea sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor;
Echilibrarea circulației energetice;
Stimularea reflexelor vegetative;
Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor organelor.
Planul de intervenție:
Am folosit procedeele obișnuite și următoarele tehnici pe regiunea spatelui, neteziri ușoare, apoi profunde, cu fața palmară a mâinii, simultane, fricțiunile cu vârfurile degetelor, cu fața lor palmară, cu ambele mâini, simultan și simetric, cu rădăcina mâinii și cu pumnul închis. La membre am folosit frământatul în „brățară”. Vibrațiile le-am efectuat cu fața palmară a degetelor.
Observații de etapă:
Relaxarea survenită în urma terapiei a diminuat starea de agitație exagerată și nemotivată a pacientului. Nu am mai întâmpinat dificultăți, pacientul a colaborat cu succes, dar la fiecare ședință a trebuit să țin con să evit atingerea, masajul în general în regiunea cefei, acest fapt îl irita și imediat cerea întreruperea ședinței de masaj.
Observații finale:
Relaxarea globală a contribuit cu un efect sedativ, pacientul apreciind o îmbunătățire a propriului control motor.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 3
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: D.N.
I.2. Vârsta: 57 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă
I.5. Alte boli: ––
I.6. Data internării în centru: 19.0701995
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Sindrom psihoorganic cu elemente de tip deteriorativ;
Data internării: 19.07.1995;
Data nașterii: 05.05.1949 ;
Tata: D. I. – pensionar 84 ani;
Mama: D. M. –decedată;
Are 4 frați: D. G.- 54 ani comuna Letea Veche;
D. G.- 48 ani comuna Parâncea;
D. C.- 41 ani comuna Ungureni;
D. P.- 39 ani comuna Ungureni ;
Are 11 clase a muncit ca șofer la Industria de comercializare a laptelui, are 2 copii din 2 căsătorii. În anul 1989 a suferit un accident de circulație cu urmări deosebit de grave.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
-Cunoașterea subiecților;
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Obținerea încrederii din partea lor și creare unui mediu favorabil cercetării;
-Examinarea amănunțită a subiecților în vederea aplicării masajului;
-Aplicarea tuturor procedeelor și tehnicilor de masaj în vederea obținerii unei relaxări psihice și fizice;
-Armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea și uniformizarea senzațiilor și percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din fișe.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I (10 martie 2005- 06 octombrie 2005)
Obiective de etapă:
-Cunoașterea simptomatologiei principalelor boli psihice;
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Examinarea amănunțită și acomodarea cu subiecții selecționați în vederea cercetării;
-Întocmirea și derularea unor ședințe de masaj pentru adaptarea pacienților la noul program terapeutic.
Planul de intervenție:
In intervenție am folosit procedeele obișnuite, dar am insistat cu masajul pe punctele de sprijin cu frământatul profund al țesuturilor subcutanate, totodată prevenind apariția escarelor. Efleurajul profund l-am asociat cu presiuni pe punctele dureroase. Am insistat și cu masajul abdominal pentru prevenirea paraliziei intestinale.
Observații de etapă:
Ca observație principală s-a evidențiat efectele trofice și combaterea escarelor. Ședințele s-au realizat cu o anumită dificultate, deoarece pacientul nu se pute deplasa, uneori deși își dorea terapia, se declara incomodat să se mute din scaunul cu rotile pe masa de masaj.
V.2. Etapa a II-a ( 10 octombrie 2005- 01 martie 2006)
Obiective de etapă:
-Obținerea unei relaxări în vederea stabilirii unei stări generale bune;
Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
Inhibarea sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor;
Echilibrarea circulației energetice;
Stimularea reflexelor vegetative;
Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor organelor.
Planul de intervenție:
Am intervenit cu efleuraj profund asociat cu presiuni și vibrații cu palmele. Pentru stimularea musculaturii membrelor inferioare, am folosit ciupituri folosind alternativ mâinile. Tragerea în sus a părții laterale ale membrelor inferioare am început-o de la fese, folosindu-mi mâinile alternativ pentru a trage cu fermitate în sus de partea laterală a corpului pacientului. Menționez că toate procedeele le-am executat într-un ritm rapid, dar regulat, păstrându-mi relaxate mâinile și articulațiile aferente.
Observații de etapă:
Stimularea generala a fost scopul îndeplinit. S-a îmbunătățit vizibil elasticitatea musculară și pe alocuri proprietățile funcționale ale mușchilor.
Observații finale:
Am obținut o stare generală bună a pacientului, efectele vizibile fiind apreciate, asigurându-mi o participare activă în timpul ședințelor terapeutice.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 4
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: B.D.
I.2. Vârsta: 42 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Schizofrenie paranoidă cronică
I.5. Alte boli: ––
I.6. Data internării în centru: 14.08.1991
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Schizofrenie paranoidă cronică;
Data internării 14.08.1991;
Data nașterii: 21 mai 1963;
Mama: B. E. 6.11.1945, comuna Corbița, județul Vrancea;
D. C. a fost sănătos, a absolvit liceul Agroindustrial Adjud, a lucrat 8 luni, după care a fost încorporat în armată unde s-a îmbolnăvit. Medicația pacientului este: Romparchin, Fenobarbital, Depakine.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Obținerea încrederii din partea lor și creare unui mediu favorabil cercetării;
-Examinarea amănunțită a subiecților în vederea aplicării masajului;
-Aplicarea tuturor procedeelor și tehnicilor de masaj în vederea obținerii unei relaxări psihice și fizice;
-Armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea și uniformizarea senzațiilor și percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din fișe.
percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din perioada intervenției.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I (01 aprilie 2005- 06 octombrie 2005)
Obiective de etapă:
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Examinarea amănunțită și acomodarea cu subiecții selecționați în vederea cercetării;
-Întocmirea și derularea unor ședințe de masaj pentru adaptarea pacienților la noul program terapeutic.
Planul de intervenție:
Pentru acomodarea pacientului am început cu efleuraj pe partea inferioară a spatelui, tapotamentul ușor către zona superioară. Am continuat cu fricțiuni, tapotament ușor și frământat folosind toate tehnicile de masaj. Am încheiat regiunea spatelui cu vibrații și presiuni, după care am continuat cu membrele superioare și inferioare folosind procedeele știute, adaptate regiunilor adecvate. Intervențiile s-au finalizat cu un ușor masaj abdominal.
Observații de etapă:
Diminuarea contracturilor musculare a survenit progresiv, iar pacientul s-a bucurat de un plus de energie, destindere, toate acestea fiind confirmate prin senzații de bună dispoziție. Ședințele au decurs normal, am observat în timpul terapiei o schimbare a ritmului respirator a pacientului.
V.2. Etapa a II-a ( 10 octombrie 2005- 10 martie 2006)
Obiective de etapă:
– Obținerea unei relaxări în vederea stabilirii unei stări generale bune;
Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
Inhibarea sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor;
Echilibrarea circulației energetice;
Stimularea reflexelor vegetative;
Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor organelor.
Planul de intervenție:
Am insistat folosit procedeele obișnuite pe regiunea spatelui, recurgând la aproape toate tehnicile de masaj. Am început cu neteziri ușoare, apoi profunde, cu fața palmară a mâinii, simultane, alternative; fricțiunile cu vârfurile degetelor, cu fața lor palmară, cu ambele mâini, simultan și simetric; frământatul în „cută” și în ”val” cu priză mică, dar și cu priză mare; tapotamentul cu partea cubito-dorsală a mâinii. La membre am încheiat cu tracțiuni și tensiuni.
Observații de etapă:
In urma ședințelor terapeutice din această etapă s-a înregistrat un tonus favorabil și o mobilitate îmbunătățită.
Observații finale:
S-a constatat o echilibrare energetică și o relaxare generală.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 5
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: N. V.
I.2. Vârsta: 47 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Schizofrenie paranoidă, tulburări mentale și de comportament legate de consumul tutunului;
I.5. Alte boli: –
I.6. Data internării în centru: 28.10.1998
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Schizofrenie paranoidă;
Data internării: 28.10.1998
Data nașterii: 19.12.1959, com. Sihlea, jud. Vrancea;
Tata: N.I. decedat în anul 2001
Mama: N.E. pensionară în com. Sihlea, Jud. Vrancea.
Din fișa de evaluare a pacientului rezultă următoarele: Handicap neuropsihic
Tratament: Haloperidol, Romparkin, Medazepam, Hidroxizin, Depoclin.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
-Stabilirea relației și a unei bune comunicări cu pacienții;
-Obținerea încrederii din partea lor și creare unui mediu favorabil cercetării;
-Examinarea amănunțită a subiecților în vederea aplicării masajului;
-Aplicarea tuturor procedeelor și tehnicilor de masaj în vederea obținerii unei relaxări psihice și fizice;
-Armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea și uniformizarea senzațiilor și percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din fișe.
percepțiilor;
-Reechilibrarea sistemului nervos central și vegetativ prim metodele terapeutice;
-Monitorizarea efectelor obținute și întocmirea unor evaluări psiho-fizice pe baza observațiilor din perioada intervenției.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I ( 15 martie 2005- 05 octombrie 2005)
Obiective de etapă:
-Examinarea amănunțită și acomodarea cu subiecții selecționați în vederea cercetării;
-Întocmirea și derularea unor ședințe de masaj pentru adaptarea pacienților la noul program terapeutic.
-Relaxarea musculară.
Planul de intervenție:
Am intervenit prin efleuraj, presiuni alunecate, apoi profunde în scopul acomodării pacientului cu terapia, dar și pentru activarea circulației (limfatice și sanguine). Fricțiunile le-am executat cu fața palmară, cu rădăcina mâinii, iar frământatul a decurs ușor, longitudinal. Cernutul și rulatul au întregit acțiunea celorlalte procedee. Tapotamentul l-am executat doar pe fața postero-superioara a membrelor inferioare.
Observații de etapă:
S-a obținut relaxarea musculară, care a avut ca principal efect diminuarea tensiunii arteriale.
V.2. Etapa a II-a (10 octombrie 2005- 10 martie 2006)
Obiective de etapă:
Obținerea unei relaxări în vederea stabilirii unei stări generale bune;
Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
Inhibarea sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor;
Echilibrarea circulației energetice;
Stimularea reflexelor vegetative;
Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor organelor.
Planul de intervenție:
Am folosit toate procedeele și tehnicile de masaj învățate, programul de etapa cuprinzând ședințe de masaj general.
Observații de etapă: Ședințele au decurs normal, am intervenit prin procedeele și tehnicile învățate, am observat o hipotonie musculară la musculatura spatelui, dar pe parcurs am observat îmbunătățirea tonusului.
Observații finale:
S-a întocmit o relaxare generală, o stare generală îmbunătățită și o anumită dependență față de ședințele de masaj.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 6
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: L.I.
I.2. Vârsta: 33 ani;
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă;
I.5. Alte boli: –
I.6. Data internării în centru: 02.06.1999
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Psihoză discordantă
Data internării: 02.06.1999
Data nașterii: 11.07.1973 în com. Ghe- Ghe Dej, Bacău
Tata: L.C.-28.05.1945 pensionar în com. Ghe- Ghe Dej , jud. Bacău
Mama: L. C.- 24.05.1949 pensionată pe caz de boală, trăiește în aceeași localitate.
Pacientul a fost și a rămas un om retras, apatic, anxios. Orice îl plictisește, a dus o viață sedentară, iar acum este obez. Nu este interesat de nici o activitate.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 7
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: S.C.
I.2. Vârsta: 35 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă;
I.5. Alte boli: miopie
I.6. Data internării în centru: 24.07.1996
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Psihoză discordantă, tulburări de comportament;
Data internării: 24.07.1996
Data nașterii: 25.04.1971
Tata: S. D. 14. 12. 1949 pensionar , trăiește în localitatea Bacău
Mama: S. F 12.12.1950 casnică.
Tratament: Haloperidol, Helex, Amitriplină, Hidroxizin, Diazepam
Familia il caracterizează ca fiind un om care a avut întotdeuna tulburări de comportament. Agresivitatea exagerată, evidențiază că are probleme. După vârsta de 20 de ani a început să consume alcool în cantități mari, ceea ce a agravat situația.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 8
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: C.L.
I.2. Vârsta: 32 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Schizofrenie paranoidă
I.5. Alte boli: –
I.6. Data internării în centru: 16.02.2000
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Schizofrenie paranoidă, neuropsihic de gradul I
Data internării: 16.02.2000
Data nașterii: 30.11.1974 în loc. Ștefan ce Mare, Bacău
Tata: C. D. 02. 07.1947, com. Dumitrești, jud. Vrancea, pensionar
Mama: C. C.- 02.12.1953, com. Bogdănești, Bacău , 8 clase, casnică.
Tratament: Leponex, Depakine, Diazepam
Pacientul este considerat unul dintre cei mai agresivi de la Centrul de Neuropsihiatrie Răcăciuni, tot timpul a fost neliniștit, are halucinații auditive și folosește un limbaj agrsiv.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 9
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: G.P.
I.2. Vârsta: 30 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Tulburare afectivă bipolară;
I.5. Alte boli: –
I.6. Data internării în centru: 29.07.1998
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Tulburare afectivă bipolară
Data internării: 29.07.1998
Data nașterii: 9.10.1975, Onești, Școala profesională;
Tata: C.C.-28.05.01952, sat Hirja , comuna Oituz, Bacău 12 clase, șomer;
Mama: C. C.- 2.12.1953, com. Bogdănești, Bacău , 8 clase, casnică.
Tratament: Holoperidol, Romparkine, Diazepam
Chiar din adolescență se putea observa la pacient, incapacitatea de concentrare, agitații profunde, fuga de idei, mai târziu au urmat tremurăturile involuntare ale membrelor superioare. A fost diagnostificat de mai mulți medici de specialitate.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 10
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: C.L.
I.2. Vârsta: 32 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Schizofrenie paranoidă, neuropsihic de gradul I
I.5. Alte boli: –
I.6. Data internării în centru: 16.02.2000
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Scizofrenie paronoidă;
Data internării: 16.02.2000;
Data nașterii: 30.11.1974 localitatea Bacău,
Tata: C. G. 12.12.1945, pensionar, loc. Bacău;
Mama: C. C.- 06.03.1949 pensionară, loc. Bacău;
Tratament: Leponex, Depakine, Diazepam
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
ANEXA 2
FOTOGRAFII REPREZENTÂND ASPECTE DIN TIMPUL ȘEDINȚELOR DE MASAJ EFECTUATE
=== l ===
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
1. Considerații privind bolile psihice în societatea contemporană
1.1. Generalități: istoric, definiții, cauze, clasificări
1.2. Impactul bolii psihice asupra persoanei și asupra mediului său socio-familial
1.3. Măsuri adoptate în România pentru îngrijirea bolnavilor psihici
2. Motivarea alegerii temei
CAP. I. BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
I.1. Caracteristici ale bolnavilor psihici
I.2. Fundamentarea teoretică a efectelor psiho-fizice ale masajului asupra organismului
CAP. II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II.1. Ipotezele cercetării
II.2. Obiectivele cercetării
II.3. Organizarea și desfășurarea cercetării
II.3.1. Durata și etapele cercetării
II.3.2. Locul de desfășurare și condiții de bază materială
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
II.3.4. Metode de cercetare folosite
II.3.4.1. Metoda documentării
II.3.4.2. Metoda anchetei
II.3.4.3. Metoda observației
II.3.4.4. Metode de măsurare (explorare și evaluare)
II.3.4.5. Metoda experimentală
II.3.5. Descrierea experimentului efectuat
CAP. III. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
CAP. IV. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII PRIVIND BOLILE PSIHICE ÎN SOCIETATEA CONTENPORANĂ
1.1. Generalități: istoric, definiții, cauze, clasificări
Boala psihică afectează întreaga ființă umană pe toate coordonatele sale biologice, sociale, culturale. Boala psihică este identificată de mulți cu nebunia, care a provocat dintotdeauna o cutremurare și o înmărmurire celor ce o întâlneau. Boala psihică a rămas de-a lungul timpului o constantă preocupare omenească, iar misterul ei continuă și astăzi să fascineze inteligența noastră. Istoria dezvoltării societății cuprinde și istoria conceptului de boală psihică. Mari personalități istorice au suferit crize de „nebunie”. Astfel, Nabucodonosor suferea de „lycantropie”. Cunoaștem boala lui Oedip, delirul mistic al „profetei” Pythis din Delhi. Practicile religioase sub forma ritualurilor erau destinate să alunge demonii din persoanele posedate. Hipocrate a fost cel care a considerat bolile psihice, boli ale creierului, crezând că prin creier gândim, înțelegem, vedem, auzim, cunoaștem urâtul și frumosul, răul și binele, agreabilul și dezagreabilul. El a reorientat tratamentul bolilor psihice de pe palierul religios spre cel medical. Mai târziu, în perioada greco-romană, au fost descrise anatomia și fiziologia sistemului nervos (Asclepiade). Măsurile terapeutice erau dure: contenția, lanțuri, pedepse corporale, posturi severe (Celsius). Areteu din Capodocia sesizează relațiile somato-psihice ale unor cazuri de melancolie. Galien din Pergam consideră creierul sediul inteligenței sentimentelor. Arderea pe rug sau torturile fizice, exilul, erau „soluții” pentru cei atrași de nebunie. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, o dată cu orientarea bolilor spre „organic”, boala psihică a fost considerată o boală ca oricare. Boala psihică trebuie definită în raport cu sănătatea psihică, cu normalitatea. Definirea „normalității” nu este deloc ușoară. În anatomie și fiziologie există limite de variație ale parametrilor de normalitate. Acești parametri sunt cunoscuți de medici și constituie elemente de referință în aprecierea a ceea ce este patologic. În psihiatrie raportarea în aprecierea patologicului trebuie să se facă la normalitatea psihică. Psihicul uman este un univers. El este un complex de valențe psihologice, dorințe, tendințe, complex în care se reflectă realitatea înconjurătoare. Iată câteva definiții ale normalității :
Normalitatea înseamnă capacitatea individului de a se adapta flexibil la situațiile conflictuale, fiind capabil de a suporta frustrările și anxietatea care rezultă din ele (Kraff, Rodica Jeican, 2001).
Lagache (Rodica Jeican, 2001) denumește normalitatea ca fiind prezența următoarelor caracteristici ale sănătății mentale:
– capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari și a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ;
– capacitatea de a organiza un plan de viață care să permită satisfacerea periodică și armonioasă a majorității nevoilor și progresul către scopurile cele mai îndepărtate;
– capacitatea de adaptare a propriilor aspirații la grup;
– capacitatea de identificare atât cu forțele conservatoare cât și cu cele creatore.
O definiție mai sintetica este aceea a lui Pamfil (1974) care vede normalitatea ca un echilibru între organism și factorii de mediu.
Normalitatea inseamna o adaptare armonioasă dinamică în fiecare moment al existenței, în funcție de mediu, istoria subiectului, a colectivitații în care traiește. Normalitatea nu poate fi apreciată decât în relația persoanei cu mediul, în desfașurarea modului în care acesta reușește să se adapteze în natură și societate. Căci, cum putem aprecia nebunia cuiva dacă nu în comportamentul față de ceilalți? Sigur că societatea, cultura, religia vor fi care stabilesc normele valorice, ale unui comportament normal, adaptat. Două aspecte contează în producerea bolii psihice: alterarea substratului anatomofiziologic al creierului și/ sau al relației subiectului cu mediul social.
Este important să se știe că limita dintre normal și patologic este foarte greu de stabilit. De aici și dificultatea de a diagnostica adesea o boală psihică. Pentru că normalitatea ca și boala psihică nu pot definite decât pe variabila „timp” adică în dinamica existenței individului. Un aspect important, mult discutat în literatura de specialitate este libertatea din starea de normalitate, mult afectată în starea de boală psihică. Psihicul uman în stare de normalitate este liber în a gândi, a acționa, a relaționa special, a trăi după propriile modele valorice. În cazul bolii psihice această caracteristică de bază a psihicului este afectată.
Invadat de halucinații sub forma valorilor amenințătoare, a vedeniilor uneori înfricoșătoare, sau de prezența ideilor delirante, de persecuție, de urmărire, bolnavul psihic își pierde libertatea de a gândi, acționa, trăi sub voință proprie. Pentru că dacă în normalitate viața psihică se desfășoară coerent, organizat, relația cu ceilalți este logică, clară, corectă, în boala psihică funcționarea psihismului se caracterizează prin dezorganizare, mai mult sau mai mai puțin profundă. Viața psihică este trăire, iar trăirea înseamnă subiectiv, relativ, fluctuant, neconcret. Boala psihică fiind o modificare, o dezorganizare a vieții psihice, devine și mai greu de apreciat pentru că diagnosticarea ei înseamnă a defini subiectivul, relativul, trăirea la un momentdat. Psihiatrul în examinare trebuie să observe fizionomia, gestica neobișnuită, eventuala desprindere de real a pacientului, să examineze abil relevând prezența sau nu a halucinațiilor, a delirului și totul în cadrul primei observări atente și a unui dialog condus cu competență.
Cunoașterea ființei umane este extrem de greu de realizat în plan psihologic, ea fiind un univers inepuizabil. Mai mult chiar, cunoașterea ființei umane înseamnă de fapt autocunoaștere, domeniu fascinant, având încă foarte multe necunoscute. Încercările de a defini personalitatea sunt foarte numeroase, căutând să sintetizeze caracteristicile cele mai generale ale acesteia. Într-o modalitate mai sintetică, personalitatea poate fi considerată ca fiind totalitatea caracteristicilor psihologice permanente ale unui individ care îi conferă un caracter de unicitate în felul său de a fi și în comportament.
Pentru Fr. Nietzsche (anus), de exemplu, „omul este animalul care nu poate fi definit niciodată”.
În plan general, persoana are următoarele caracteristici: se autoreflectă; se desprinde de lume printr-un proces de indivilualizare; are identitate proprie, care o diferențiază de ceilalți; se proiectează în transcendență, aspirând către un ideal; este ființa inteligentă care descoperă, cunoaște și creează; are capacitatea de a realiza o relație de comuniune sufletească cu celelalte persoane.
Ca dimensiune structurală, omul este alcătuit din două părți: trupul și sufletul și, prin urmare, e studiat de două discipline: somatologia și psihologia.
Somatologia se ocupă de om sub aspectul său fizico-structural. Acesta este reprezentat prin totalitatea structurilor anatomice care constituie corpul omenesc. Trei elemente se discută în cazul corpului omenesc: spațialitatea, conștiința și experiențele. Corpul reprezintă spațiul psihic al persoanei, prin care ea se obiectivează ca prezență și aspect, ca mișcare și privire, ca vorbire. Conștiința corpului se manifestă prin faptul prin faptul că se autopercepe. El se „desprinde” de lume, prin personalizare, ceea cei conferă o identitate unică.
Psihicul (sinonime=suflet, subiectivitate) este o noțiune abstractă cu următorul conținut: este forma supremă a organismului prin care se stabilește relația simbolică, indirectă, cu mediul exterior și cu el însuși, prin care se stabilește comunicarea, prin care se stabilește adaptarea la mediul exterior (care pentru om este funcția de socializare). Deci psihicul este un sistem de comunicare, de informații simbolice. Totalitatea acestor trăsături la un moment dat este studiul conștiinței subiectului. Conștiința este deci o clipă în existența unui subiect. H. Ey numește conștiința ca funcție a realului, iar personalitatea o numește conștiința de sine. Psihicul poate fi divizat în două noțiuni de sinteză: conștiință și personalitate (Rodica Jeican, 2001)
În multitudinea funcțiilor studiate, se preleveaza două funcții inferioare psihicului:
– metabolică
– de deplasare (de relație directă, neurologică).
Psihicul este vital? Din punct de vedere biologic, nu. Din punct de vedere social, psihicul este vital. Omul își joacă rolul social cu psihicul lui. Ce echilibru stabilește psihicul? El are o listă de nevoi biologice și sociale- el trebuie să fie organizatorul acestor nevoi conform normelor sociale după o schemă zilnică, săptămânală, anuală, decenală și chiar de existență. Această mare și mică ordine pe care o stabilește în organism, continuu și permanent, face din psihic o structură care poartă numele de personalitate. Cât timp îi scapă acestă structură el este haotic și pradă excitațiilor exterioare, nu controlează.
Psihicul se găsește doar în concretul fiecărui om, al fiecărei persoane. O persoană are capacitatea de a se obiectiva într-o operă (psihicul este materializat), deci contactul se poate realiza și indirect. Psihicul se concretizează în persoană și se realizează în personalitate (dacă nu se realizează, se chinuie că „nu s-a realizat- a ratat”). Noțiunea de persoană = traiectorie diacronică se întinde pe mai multe decenii. Normal se creează două drumuri: personalitate adevărată, normală (reală) și pseudopersonalitatea (care are și revendicări mai mari). Sunt foarte puține personalități adevărate (prin realizări, succese) (Aurel Romila, Psihiatria)
Contactul cu o persoană nu poate fi total, pentru că persoana se dă printr-un fragment al ei, se actualizează printr-un moment al ei, o clipă, aceasta fiind conștiința. Dar persoana conține o mulțime de „ fonds”-uri (magazii), adică trecutul său, având deci posibilități nelimitate. Conștiința este actualizarea persoanei. Din conștiință rezultă activitatea, conduita. O conduită este cu atât mai rațională, cu cât procesele de cunoaștere sunt mai mari și cu atât mai irațională cu cât procesele afective sunt mai mari. În psihiatrie se caută armonia. Normalitatea este armonia, este măsura acestei funcții (ca și armonia din muzică). Disproporțiile dau dizarmonii (atât ceea ce e prea puțin cât și ceea ce e prea mult). Fracția conștiinței trebuie urmărită și diacron, de-a lungul existenței subiectului, pentru a crește procesele de cunoaștere, pentru a dezvolta cunoașterea și pentru a suplini creșterea proceselor afective (căci altfel ar crește afectivitatea, amintirile, etc și ar domina și ar dezechilibra fracția, ne-am îneca în afectivitate) (Aurel Romila, Psihiatria). Trebuie înțeles ca forță de rezistență, de opoziție vitală, instinctuală, corporală, temperamentală. Inconștientul este o abstracție și noi știm că abstracțiile se bazează pe lucruri concrete. Cred că nimeni nu se îndoiește de existența psihicului. Psihicul este indus. Inconștientul este subordonat psihicului (este o noțiune subordonată noțiunii de psihic). El se induce ca noțiune. Sunt oameni care se îndoiesc de toate abstracțiile. Caută permanent legătura cu solul.
Noțiunile de normal – anormal – patologic se referă la populația tratată didactic din trei puncte de vedere (Aurel Romila , Psihiatria ):
– punctul central-normalul, cuprinde pe cei echilibrați (cei cu fracția cea mai echilibrată), cu medie obișnuită. Aici intră modelele, etaloane posibile, comparabile, în care au reușit să domine trăsăturile pozitive(binele asupra răului), care au reușit ca inteligență, bunătate, productivitate, generozitate etc. Normalul se obține prin studiul persoanei (se face un bilanț al persoanei, rezultă o balanță cu fapte bune și fapte rele, din care trebuie să domine cele bune).
– punctul anormalității (nu înseamnă patologic), este în mare creștere în ultima vreme (deci nici nebun, nici normal); în condiții de democrație, de exemplu, când se confundă libertatea cu laxitatea. Democrația dă dreptul de a nu semăna cu ceilalți. Există pericolul prevalenței răutății, al egoismului. Din punct de vedere psihiatric, anormalul înseamnă psihopații, care nu ar trebui internați în spital. Această categorie de anormal ia drepturile bolnavului mintal. Atenție la expertize: psihopatul luptă pentru recunoașterea ca bolnav, pentru a obține drepturi, un bolnav mintal nu luptă pentru a fi calificat drept nebun.
– punctul patologic cuprinde dezechilibrarea episodică sau stabilă a funcțiilor sau aptitudinilor psihice, cu prevalența proceselor afective, a inconștientului (ne-bune). „Bune” ar însemna prevalența adevărului, controlul proceselor afective, a intereselor, impulsiunilor, sexului etc. Nebunia – patologicul – boala mintală este predominant inconștient delirant, halucinator, plin de ură și cu potențial antisocial (crima).
După originea ei cauzală, boala mintală este exogenie sau endogenie. Exogeniile sunt boli mintale produse de factori externi psihicului (metabolici, neurologici, cerebrali), deci exogeniile cuprind boli somatice și neurologice, împărțite în (Aurel Romila, Psihiatria):
a) organogenii: cerebropatii și visceropatii;
b) psihogenii (boli datorate traumatismelor de la ceilalți oameni, stresului). Endogenile se datorează unui dezechilibru psihic genuin, natural, congenital, poate ereditar. Raportul exogenii/ endogenii este supraunitar, deci exogeniile sunt majoritare. Această primă clasificare este etiopatogenică. A doua clasificare este ontologică și arată căderea din statutul normalității: psihopatii, nevroze, psihoze, demențe, oligofrenia. Ar mai putea fi clasificate în boli acute, patologia destructurări conștiinței (tulburări ale continuității-echilibrul este rupt pentru moment, existând și posibilitatea reversibilității) și boli ale personalității, care cer tratamente complicate și de lungă durată.
Dacă studiem psihicul la un moment dat înseamnă că studiem experiența, dacă studiem tot conținutul, înseamnă că studiem existența. Ceea ce se cheamă clasic nebunie se referă la psihoze și demențe, mai ales la schizofrenie; ceea ce înțeleg ceilalți medici prin nebunie este cu totul altceva decât înțelegem noi prin noțiunea noastră de psihoterapie. Boala psihică este un dezechilibru prin care se produc răsturnări în conștiința și personalitatea subiectului, astfel încât fracția normală devine subunitară în favoarea creșterii proceselor afectiv-inconștiente. Deci boala psihică este o prevalență afectiv-inconștientă, chiar când apare maximum de raționalitate (ca în paranoia) (Aurel Romila, Psihiatria).
Grupele mari ale bolilor psihice au fost împărțite astfel (O.M.S.S.):
1.Tulburări psihice organice, inclusiv tulburări simptomatice;
2.Tulburări psihice datorate folosirii substanțelor psihoactive;
3. Schizofrenia, tulburările schizotipale și delirante;
4.Tulburari afective;
5.Tulburări nevrotice, legate de stres și somatoforme;
6. Sindroame comportamentale asociate unor dereglări fiziologice și unor factori somatici;
7.Tulburari ale personalității și comportamentului la adult;
8. Întârziere în dezvoltarea mentală;
9. Tulburări ale dezvoltării psihologice;
10. Tulburări de comportament și emoționale având debutul frecvent în copilărie și adolescență.
1.2. Impactul bolii psihice asupra persoanei și asupra mediului său socio-familial
Pisiatrul este mai rezervat în privința definiției bolii mintale decât restul populației, deși el are de-a face profesional cu boala mintală. Așa că mărturisirea că lumea nu se poate împărți clar în nebuni și anormali nu este primită cu plăcere. În diferitele pe care le trăiește normal survin și momente în care este acuzat că ar fi nebun și vine la psihiatru să obțină un certificat de normalitate. Este surprins că este refuzat, deoarece distincția normalitate- bolă mintală nuse poate face cu competență decât în cadrul unei expertize psihiatrico-legale.
În ce constă dificultatea? Binenînțeles că toată lumea a văzut nebuni și când sunt în plină desfășurare, nimeni nu se îndoiește că este nebunie. Dar când este supusă analizei psihopatologice, ajunge uneori să scape puterii cuvintelor de a o fixa. Dacă am proceda ca într-o analiză chimică, am constata că elementele constituante ale normalității și nebuniei sunt aceleași. Diferența se explică prin proporțiile deosebite ale componentelor elementare și superioare și mai ales prin ceva specific psihicului, care are mereu ceva în prim plan, la un moment dat.
În boala mintală, conștiința poate fi franc răsturnată la nivelul conștienței (confuziile mintale) sau invadată de afectivitate (în crizele de manie, reacțiile de panică, depresii, astenii, etc). În bolile cronice, de exemplu psihozele endogene, conștiința poate apare cvasinormală, dar personalitatea e răsturnată și lucrul acesta este mai greu de sesizat de la psihopatie la paranoie și mai ușor de sesizat în schizofrenie. Normalul nu este asigurat pe viață ci la nevoie, să fie constrâns să apeleze la statutul bolii mintale când simulează ca să scape de obligații. După ce scapă, vrea să scape și de boala mintală, pe care o avea. De aceea, lumea este complicată. Dar normalul poate fi la un moment dat anormal, de pildă să fie normal la televizor și anormal în intimitate – depinde de ce predomină. De aceea de foarte multe ori ceilalți descriu un absent ca nebun, în contrast cu faptul că psihiatrul îl găsește normal. Lucrurile sunt foarte complicate și țin să atrag atenția asupra dificultăților de a defini această noțiune, a posibilității de a o folosi abuziv (de pildă, autoritățile cred că scapă de adversari considerându-i demenți). Nici psihiatrul nu este scutit de această ambiguitate și bineînțeles că dacă ar fi psihotic, rar ar putea să-și continue profesia, dar dacă are dezechilibre mai ușoare, viața lui devine o complicație permanentă. Această dificultate ar putea fi definită ca un amestec de normalitate și boală mintală în diferite proporții: când proporția de antisocialitate este tolerabilă, se asimilează cu normalul și când depășește normele conviețuirii, admise pentru un mediu dat, intră la psihopatii. Delimitarea acestor noțiuni trebuie să se facă în cadru unei expertize și este relativ ceea ce se stabilește în fiecare zi. Se înțelege deci câtă inteligență, câtă finețe, câte criterii etice, ce responsabilitate își asumă cineva care trebui să aplice aceste noțiuni. Drama se poate petrece și în capul fiecărui om, cu cât e mai dezvoltat intelectual și poate fi chiar psihiatru. Există și psihastenia, în care asigurarea psihiatrului că nu ești nebun nu te liniștește, pentru că consideri că poți să devii. Așa că nu avem garanția sănătății, cu atât mai puțin a sănătății mintale și de aceea este important să avem un statut al stabilirii bolii mintale și mai ales al protejării ei, în caz că e inevitabilă.
Pentru bolnavul care este internat prima dată într-un salon de spital ori centru de neuropsihiatrie, fie ca urmare a evoluției unei boli cronice a cărei agravare, sau incertitudine prognostică a determinat internarea, fie în urma unui debut brutal, viața de spital (în care urmează să trăiască uneori câteva săptămâni, alteori câțiva ani în funcție de context) apare în multe privințe total diferită de cea cotidiană, fiind determinată de o serie de legi, în bună parte neobișnuite pentru el și echivalând cu tot atâția agenți stresori specifici șederii în spital. La nivelul personalității bolnavul suferă o regresie accentuată în plan afectiv și comportamental, mergând până la infantilizare. Personal m-a interesat particularitățile relațiilor interpersonale dobândite de bolnavul spitalizat și atitudinile comportamentale individuale dar și în raport cu personalul medico- sanitar și ceilalți bolnavi internați. Salonul de spital reprezintă un spațiu nou pentru bolnav, net deosebit de cel atât de familiar al locuinței sale; pereții i se par reci, săraci și deprimați. În cele mai multe cazuri alături de patul său sunt paturi cu alți bolnavi cu care va trebui să conviețuiască până la vindecare, asistând de multe ori la dramele acestora sau suportând inerente neplăceri sau angoase provocate de necesitățile fiziologice sau de unele momente patologice penibile ale acestora. Fiind un mediu influiențabil, bolnavul este nevoit să asiste la agonia unui vecin al său și de multe ori i se declanșeajă propria lui criză patologică. Izolarea de familie pentru majoritatea bolnavilor reprezintă un greu tribut plătit spitalizării, lăsând un gol afectiv pe care ei simt nevoia să și-l umple în cadrul relațiilor cu cei din jur. Chiar dacă bolnavii sunt suficient informați asupra bolii, ei continuă să aibă serioase și legitime incertitudini privind evoluția bolii, reâncadrarea sa profesională, iar în alte cazuri din păcate doar resemnarea reprezintă singurul mod de viață.
Răspunsurile cu privire la prognosticul bolii sunt fie excesiv de asigurate, fie extrem de evazive, astfel încât până la vindecarea sa, persistă o stare de anxietate generată de o insuficientă informare. Această incertitudine poate fi uneori indusă de informațiile oferite din partea unor persoane neavizate, din mediul său socio-familial, cu privire la manifestările și evoluția unor boli ori la tratamentul acestora. Restrângerea activității fizice este greu resimțită, chiar și de cei cu ocupații sedentare anterior spitalizării.
„Diminuarea impulsurilor mobile și senzoriale contribuie la o constricție a funcțiilor Ego-ului” concomitent cu o tendință accentuată la reacțiile de alarmă, a o aptitudine diminuată de a se detașa de propria boală și o acuitate senzorială crescută în înregistrarea simptomelor” (Zabarencko, citat de Irina Holdevici, 2001).
De asemenea, dependența fizică față de rigorile aplicării metodelor de investigație și de tratament, sunt de cele mai multe ori greu suportabile, bolnavii așteptându-le cu o anxietate sporită de lipsa unor antecedente „în materie” sau, din contra, de experiența trăită în aplicarea lor. Disciplina mediului intraspitalicesc pot produce atingeri mai mult sau mai puțin marcate ale personalității bolnavului, după cum acesta este mai mult sau mai puțin obișnuit cu unele dintre ele în viața cotidiană sau după tipul său de temperament ori caracter. În plus, bolnavul intră în relații de comunicare afective cu ceilalți bolnavi, iar cu timpul participă la stări afective de grup sau se integrează în interrelațiii grupale. Astfel bolnavi pot căpăta asigurări înconjurătoare sau pot fi bulversați de unele detalii, ce pot rezulta chiar fără voia celui care le furnizează. Pacienților trebuie să li se demonstreze că nu li se pretinde o supunere oarbă și abandonarea spiritului. Fără să vrea, bolnavul se acomodează mai devreme sau mai târziu cu limbajul medical folosit de personalul medico-sanitar sau de ceilalți bolnavi „mai vechi”. Nu întodeauna semnificația acestui limbaj este clară sau exactă și bolnavul resimte acest fapt ca o frustrare. Nu este de mirare că în multe din cazurile depistate, o soluție recomandată tot mai mult în ultima vreme este coexistența cu stresul. Cel puțin având o boală este nevindecabilă, dar nu este fatală îndeosebi în planul vieți personale a multor indivizi confruntați cu probleme imposibil de rezolvat într-un mod decisiv (mă refer la îngrijirea unor părinți, copii sau frați cu grave tulburări somatice sau psihice). Asumarea liberă a destinului implică un mod comportamental pentru persoanele bolnave psihic ce pot fi caracterizate prin:
– păstrare unei gândiri pozitive și a unei vieți active, independente;
– evitarea solitudinii, izolării;
– apelul la religie (acolo unde este posibil)
– bunăvoință, corectitudine și gratitudine față de cei din jur;
1.3. Masuri adaptate in Roumania pentru ingrijirea bolnavilor psihici
Comitetul Științific pentru Sănătate mintala al grupului de experți OMS iși propune următoarele obiective (Tratat de igienă mintală, Constantin Enăchescu, 2004):
prelucrarea științifica a masurilor privind întărirea sănătății publice și stabilirea formelor de psihoigienă la persoanele de vârste diferite și în diverse sectoare de activitate, cu aprecierea nocivității fiecăruia dintre ele;
studiul condițiilor sociale și de mediu general care contribuie la răspândirea bolilor mintale;
instituirea unor metode sociopsihiatrice, demografice si medico-sociale de depistare precoce a bolilor mintale, extinderea acestora, rapotul dintre diferitele lor forme, dinamica psihosociala a acestor, tendințele de evoluție statistico-demografice etc;
stabilirea principiilor și a metodelor de asistența, precum si organizarea corespunzătoare a rețelei spitalicești și ambulatorii de psihiatrie;
fundamentarea teoretică și stabilirea metodelor de educație a maselor largi ale comunității sociale in domeniul igienei mintale, prin asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor necesare întăririi si păstrării unei stări de sănătate mintala optima;
studiul factorilor etiologici complecși ai bolilor mintale (aspectele genetice, biologice, psihologice, sociale, economice, etc), precum si a mecanismelor de acțiune al acestora;
cercetarea și instituirea unor masuri constand în întreprinderea unor investigații minuțioase în domeniul posibilităților de transmitere a unor boli psihice ereditare, în scopul stabilirii legilor de transmitere ereditara a trăsăturilor de caracter și comportament, a defectelor psihopatologice ale personalității, precum și a influențelor nocive care ar acționa asupra concepției sau în perioada de gestație;
cultivarea în rândul populației a unei mentalități conform căreia starea de sănătate mintala optima este condiția esențială a dezvoltării armonioase și echilibrate (fizica, intelectuală și sociala) a membrilor comunității umane respective;
instituirea unui program larg de sănătate mintala bazat pe specificul problemelor comunității umane respective, pe necesitățile acesteia;
depistarea precoce a tulburărilor mintale și instituirea imediată a unor măsuri adecvate de combatere a acestora;
organizarea rețelei de asistență spitaliceasca și ambulatorie, a organismelor de postcură și de recuperare, care urmăresc reducerea morbidității, a perioadei de evoluție a bolii, favorizând readaptarea sociala, familială și profesional-școlară a bolnavului mintal;
adoptarea unor masuri speciale de recuperare a deficienților psihic, de reorientare profesionala etc;
rezolvarea problemelor psihosociale ale copiilor inadaptați social, cu tulburari mintale sau de dezvoltare somatica, prin instituirea unor masuri mintale sau de dezvoltare somatica, prin instituire unor masuri psihoigienice de ordin medico-psihiatric și medico-pedagogic.
În România Legea 489 din 32 iulie 2011, a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, reglementează măsurile care se impun pentru îngrijirea acestei categorii de pacienți.
În această lege se stipulează că:
sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătății individuale și constituie un obiectiv major al politicii de sănătate publică.
Guvernul României, prin organismele sale abilitate, întreprinde măsuri pentru promovarea și apărarea sănătății mintale, prevenirea și tratamentul tulburărilor psihice.
Ministerul Sănătății și Familiei este autoritatea competentă pentru organizarea și controlul activității de ocrotire a sănătății mintale a populației.
Ministerul Sănătății și Familiei elaborează Programul național de sănătate mintală și profilaxie în patologia psihiatrică și psihosocială, corespunzător cerințelor de sănătate ale populației.
În ceea ce privește serviciile medicale și de îngrijiri de sănătate mintală, se precizează:
Serviciile medicale si de îngrijiri de psihiatrie sunt acordate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate prin:
a) rețeaua serviciilor de sănătate, predominant prin intermediul medicului de familie;
b) structuri specializate de sănătate mintală.
Serviciile medicale și de îngrijiri de psihiatrie se pot acorda și prin rețeaua de sănătate privată.
Asistența medicală și îngrijirile primare de sănătate mintală sunt o componentă a îngrijirilor de sănătate, ele fiind acordate atât în rețeaua ambulatorie de psihiatrie, cât și de către medicul de familie.
Bolnavii psihici monitorizați prin sistemul de asistență ambulatorie, indiferent de statutul social pe care îl au, beneficiază de asistență medicală gratuită.
În domeniul ocrotirii sănătății mintale medicul de familie are următoarele responsabilități:
a) promovarea și apărarea sănătății mintale și prevenția tulburărilor psihice;
b) participarea la îngrijirea ambulatorie a tulburărilor psihice, intervenția terapeutică de urgență în limitele competenței sale, conform metodologiei elaborate de Ministerul Sănătății și Familiei, trimiterea persoanelor cu tulburări psihice către rețeaua de asistență medicală și îngrijiri de sănătate mintală.
Pentru realizarea obiectivelor menționate mai sus se asigură competența profesioniștilor din rețeaua primară prin formare profesională continuă.
Serviciile medicale și îngrijirile de sănătate mintală, prestate în rețeaua de îngrijiri primare de sănătate, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât și calitativ prevederilor legale în vigoare.
Serviciile medicale și îngrijirile de sănătate mintală, prestate în rețeaua de sănătate privată, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât și calitativ prevederilor prezentei legi.
Serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin următoarele structuri:
a) centrul de sănătate mintală;
b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie și consiliere psihologică, de psihoterapie și de logopedie;
c) centrul de intervenție în criză;
d) servicii de îngrijire la domiciliu;
e) spitalul de psihiatrie;
f) staționarul de zi;
g) secția de psihiatrie din spitalul general;
h) compartimentul de psihiatrie de legătură din spitalul general;
i) centre de recuperare și reintegrare socială;
j) ateliere și locuințe protejate;
k) centrul de consultanță privind violența în familie.
De serviciile medicale și de îngrijiri de sănătate mintală aparțin și furnizorii de servicii complementare îngrijirii psihiatrice, și anume: consultanță, informare și educare publică a persoanelor cu tulburări psihice.
2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Pentru examenul de licemta
Privind diversele aspecte dintr-o perspectivă deloc sumbră, dar in mod cert realistă, cum ar fi evolutia nestăvilită a societății in domeniul științei, adoptarea de către societatea civilă a unui mod de viață material, supraconfortabil, având la polul opus, invers proporțional nevoii de spiritualitate, abandonarea cunoașterii sursei existențiale, în mod voit și iresponsabil, se constată crearea unui macrodezechilibru universal. Prețul plătit de oameni pentru alegerea unui astfel mod de viața, consecințele unui astfel de dezechilibru au ca efect principal afectarea și alterarea vieții psihosomatice.
Conștientizarea acestor chestiuni în cooncordanță cu una dintre dorintele mele interioare, de a ajuta oamenii în mod necondiționat, a reprezentat sursa fundamentării acestui studiu, având convingerea permanentă că obținerea unor rezultate favorabile este inevitabilă.
În ceea ce privește titlul lucrării de față, al alegerii domeniului de studiu, determinante au fost pasiunile mele pentru psihologie și psihiatrie, cât și pentru alte domenii de activitate, dar care au ca numitor comun cunoașterea și ameliorarea vieții psihice umane. În foarte multe lucrări din domeniul kinetoterapiei s-a demonstrat impactul psihologic ca urmare aplicării diverselor terapii, preventive sau recuperative în rândul homeostazicilor, dar mai rare au fost implicațiile cercetătorilor în recuperarea neuropsihiatrică, datorita dificultății domeniului cât și a numeroaselor suspiciuni și improbabilități inițiate de insuficiente cunoștințe. Dezideratul eficientei asociat personalitatii reprezinta nu doar o problema axiologica, ci si una ontologica, deoarece o personalitate fara valoare nici nu exista. Cu timpul, intr-o lume a cautarilor si eforturilor spre mai bine, personalitatea eficienta, optimala inceteaza de a mai fi o problema de conjunctura efemera si perisabila, devenind, una de interes maximal.
Oricât de mult s-a dovedit, psihicul uman rămâne un teritoriu misterios, iar explorarea lui m-a motivat sa aleg o astfel de temă.
Lucrarea de față își propune să prezinte o serie de tehnici psihoterapeutice și autoformative sub forma de studiu științific, menite să contribuie la tratamentul diverselor forme de psihoze, tulburărilor de dispoziție (anxietate, fobii, atacuri de panică, depresie), cât și la îmbunătățirea comunicării și a eficienței în activitate. Noutatea constă în asocierea unor elemente din kinetoterapie precum masajul, reflexoterapia, gimnastica respiratorie, metode de relaxare, tehnici combinate de autoreglare psihica, etc.
Lucrarea se adresează deopotrivă kinetoterapeuților, psihologilor, studenților la medicina-psihiatrie si celor interesați sa-și însușească metode simple de contracarare a unor afecțiuni neuropsihice și psihosomatice, dar și de autocontrol al comportamentului.
CAP. I. BAZELE TEORETICE ALE CERCETARII
I.1. CARACTERISTICI ALE BOLNAVILOR PSIHICI
Dacă boala mintală este un dezechilibru în structura cognitivo-afectivă, această răsturnare ce duce la o predominantă inconștient – afectivă caracterizează toată semiologia și fiecare funcție în parte este minata afectiv. Prin urmare, din această invazie afectivă rezultă simptomele. Invazia afectivă scade controlul eu-lui asupra propriilor emoții și subiectul devine dominat de o stare emoțională care îl împiedică să se concentreze, să perceapă clar, să gândească „la rece” , să-și amintească ordonat ceea ce dorește și să-și stăpânească imaginația. Rezultă o luptă între obiectivare și subiectivare. Subiectul stăpân pe sine este calm, echilibrat, ține cont de realitate așa cum e (reality testing), în timp ce bolnavul mintal ignoră sau deformează realitatea, perceptual sau ideativ din cauza unei stari de frică, a prejudecăților pe care uneori le percepe și le proiectează ca influențe exerioare. Se vede clar cum boala mintala duce la o scadere a apărărilor eu-lui sau la apărări deformate, semiologia putând fi interpretată și înțeleasă ca o scădere a conștiinței ego-ului în lupta de păstrare a realității și care duce în boala mintala la o pierdere a realității, cu toate consecințele sociale-conflictul, denivelarea, pierderile, devalorizarea (Rodica Jeican, 2001).
Pentru o înțelegere adecvată a caracteristicilor generale ale bolnavilor cu afecțiuni psihice, este necesar o clasificare, ce cuprinde aspecte psihiatrice pe de o parte și aspecte psihologice pe de alta.
Din punct de vedere psihiatric, studiul s-a axat în mod deosebit pe psihoze. Aceste psihoze includ bolile psihice în care trăirile și comportamentul bolnavilor sunt evident patologice, anormale. Faptul că psihozele sunt foarte impresionante prin manifestările lor, prin modul în care sunt percepute de persoanele normale a determinat ca în concepția multora a fi tratat de psihiatru să însemne că ești nebun, deci trebuie să te ferești a te adresa lui. Nebunia a fost întotdeuna un mister pentru omul normal dar și o curiozitate.
Iata în continuare câteva caracteristici ale psihozei (Rodica Jeican, 2001): psihoticii sunt în fond niște neadaptați. Ei strică armonia vieții de familie printr-un comportament ciudat, uneori violent, prin gesturi bizare, prin afirmații și trăiri aparte, nefirești. Ei nu se mai adaptează în grupul școlar sau de munca. Nu-i mai intereseaza studiul sau activitatea profesională, lipsesc nemotivat, par total schimbați. Ei nu-și motivează coerent și comprehensibil absențele. Relațiile afective slăbesc, uneori comit delicte, infracțiuni sau acte suicidare. Altfel spus nu se mai integrează în familie, în grupul școlar sau profesional, în societate. Psihiatrii spun că ei sunt „însingurați”, autoeliminându-se prin comportamentul lor ciudat din viață, din familie și din societate. Nu raspund la critică sau la întrebările ce li se pun în legătura cu faptele lor ciudate. Uneori spun ca au vedenii, aud glasuri și sunt îndemnați de acestea să se sinucidă sau sunt criticați de ele. Alteori simt mirosuri sau gusturi ciudate. Unii psihotici își simt corpul schimbat total sau parțial în animale, se simt dedublați sau transformați. Ei par neatenți, unii prezintă tulburări de memorie, sunt dezorientați în timp și în spațiu (nu știu unde se găsesc, în ce zi, luna, an sunt, etc) Frecvent delirează, se simt urmăriți, influențați de poliție, securitate, forțe obscure, fără nici o legătura cu realitatea. Se cred foarte bogați, plini de putere, dotați cu talente deosebite în contrast cu trista realitate. Delirul poate fi depresiv când bolnavii se simt vinovați de toate nenorocirile familiei sau lumii. Afectiv, bolnavii pot fi foarte deprimați, anxioși sau indiferenți. Alții sunt energici și bine dispuși. Priviți, psihoticii pot părea inerți, stând mult timp în poziții bizare sau deopotrivă foarte agitați cu potențial agresiv. Bolnavul psihotic nu-și conștientizează boala. El nu crede că este bolnav, dimpotrivă uneori crede că ceilalți sunt bolnavi.
Bolnavul nu cooperează, el nu dorește, refuză chiar să fie consultat și tratat. De aceea, din proprie inițiativă el nu solicită medicul. Când este consultat este necooperant, ostil sau chiar violent.
Schizofrenia este una dintre cele mai grave psihoze. Ea impresionează prin caracterul dramatic al manifestărilor clinice, alienație mentală, infirmizantă și evoluție cronică. Debutul este mai frecvent la tineri, cu vârsta intre 15-35 de ani (Kraepelin, Breuler, citați de Rodica Jeican, 2001). Etiologia bolii, pană în prezent, nu a putut fi precizată. Există mai multe teorii și ipoteze privind etiologia bolii. Teoriile genetice pledeaza pentru natura genetică a transmiterii bolii. Teoriile biochimice susțin ipoteza tulburărilor la nivelul neurotransmițătorilor care ar sta la baza producerii bolii (teoria hiperdopaminergica etc). Teoriile neuropatologice vizează modificări histologice constând în scăderea numărului de neuroni față de celulele gliale, constatate la bolnavii schizofreni. Atitudinea critica a familiei față de boala pacientului este nedorită și cauzează agravarea.
De obicei, schizofrenia debutează lent, la persoanele tinere sau chiar la adolescenți, în special prin tulburări de comportament sesizate de anturaj. Aparținătorii observă în general, în ultimele luni o schimbare a comportamentului bolnavului. El poate fi irascibil, poate avea reacții violente nemotivate. Frecvent stă retras, se închide în cameră. Uneori refuză sa vorbească, să se alimenteze fără motiv, refuză să-și facă igiena corporală și nu are grijă de ținuta lui. Uneori familia observă că schimbările comportamentale ale bolnavului apar după un stres, după perioade de suprasolicitare intelectuală și le leagă de acestea. Chiar dacă aceste evenimente există, este posibil ca boala să fi debutat înaintea acestora, în mod insidios. Privindu-l, faciesul bolnavului pare indiferent, inexpresiv. Mimica este cu mobilitatea diminuată. Pielea este ridată, neîngrijită, uneori mișcările mușchilor feței sunt exagerate, rapide, când bolnavii sunt agitați sau grimasează în mod ciudat. La schizofreni privirea este cel mai adesea detașată, ruptă de realitate, pierdută. Discutând cu schizofrenul observam că el refuză să ne privească, el privește undeva în spațiu. Alteori, privirea poate fi suspicioasă, temătoare sau speriată din cauza trăirilor halucinatorii. Schizofrenul face gesturi nefirești, lipsite de naturalețe , de coordonare, de coerență, de logică, de scop. Bolnavii pot repeta la infinit unele mișcări ciudate ale membrelor, capului sau corpului în general. Bolnavii par indiferenți la dialog sau vorbesc singuri. Ei aud voci care-i critică, le adresează injurii sau îi îndeamnă să se sinucidă. Sunt indiferenți afectiv și par detașați de realitate și participarea lor la discuție nu denotă o implicare afectivă. Personalitatea și conștiința bolnavului pot fi modificate în schizofrenie. Trebuie precizat că în general schizofrenii sunt corect orientați în privința propriei lor persoane. Ei știu cine sunt, unde se află, în ce an, lună sau zi se găsesc. Uneori se simt influențați de forțe exterioare care le conduc gândurile, acțiunile, mișcările, senzațiile, pierzându-și astfel libertatea interioară de gândire, mișcare, acțiune. Se pot descrie pe scurt câteva din formele de schizofrenie (Rodica Jeican, 2001):
Forma paranoidă în care este prezentă disocierea gândirii, ideile delirante care frecvent sunt de persecuție și influență. Sunt prezente halucinații acustice. Debutul bolii poate să se producă după perioadele de suprasolicitare, după boli organice, intervenții chirurgicale, boli endocrine dismetabolice.
Forma hebefrenică în care debutul acestei forme clinice este în adolescență (15-25 ani). Apar simptome ca gândire dezorganizată, ilogică, afect superficial inadecvat, comportament fără scop, nătâng.
Forma catatonică în care apare o stare de stupoare, păstrarea îndelungată a aceleiași poziții, diminuarea mișcărilor, lentoare, posturi ciudate, bizare menținute timp îndelungat.
Forma simplă în care apare diminuarea performanțelor, pierderea interesului, inițiativelor, afectivitate ambivalentă, comportament bizar. Lipsesc halucinațiile, delirul.
Forma nediferențiată se caracterizează prin apariția unor simptome caracteristice altor forme în combinații diferite, care nu permit diagnosticarea certă a vreuneia.
Cunoaștem faptul că fiecare ființă umană are multiple responsabilități care pot fi sociale, profesionale, familiale etc. În momentul îmbolnăviri aceste multiple activități sunt suspendate, pentru bolnav, impunându-se ieșirea din grupul profesional, social sau familial. Se produce o ruptură cu viața anterioară cu refaceri afective profunde, inconștiente. Scurtă sau durabilă, acută sau cronică, orice boală pune în joc mecanisme afective necunoscute bolnavului și uneori chiar medicului, mecanisme ce ar trebui cunoscute de acesta pentru a înțelege reacțiile și atitudinile din boală. Orice boală se asociază cu un sentiment de frustrare și nesiguranță. Anxietatea este uneori prezentă, bolnavul psihic simțindu-se frustrat de schimbarea ambianței cu care era obișnuit de obicei, mult mai puțin confortabilă față de acasă. Intervine incertitudinea privind evoluția boli. Rămânând în inactivitate, bolnavul devine pasiv, descurajat. Orice eveniment care schimbă cursul vieții produce modificări în sfera afectivă, trecând afectivitatea într-un stadiu anterior de dezvoltare, în care securitatea este mult mai mare. Bolnavul în această situație are nevoie de înțelegere și iubire. Simte nevoia de a fi înconjurat cu căldură de către anturajul medical. Apare o stare de dependență care poate ajunge până la pasivitate. În marea majoritate a cazurilor bolnavii trăiesc un sentiment de devalorizare. Limitarea activității de zi cu zi este trăită cu umilință și dependență. Unii bolnavi devin dominatori sau cu o adevărată ostilitate față de cei din jur. Alteori când interesul celor din anturaj diminuează, nemaifiind cazul de a se alerta, bolnavul poate prezenta un comportament cu totul dezagreabil. Starea de boală care îi modifică confortul fizic, sau chiar îi limitează uneori libertatea de mișcare, îl face să mediteze, să fie de cele mai multe ori deprimat și anxietat. S-a putut observa reacțiile psihologice ale bolnavilor psihici, unii dintre aceștia sufereau în tăcere, erau răbdători, alții dimpotrivă exagerau, supradimensionau suferința, făceau mult zgomot în jur. Explicatia privind modalitățile de comportament foarte diferite a bolnavilor psihici față de boală și tratamentul impus este dată de structura personalității sale. Personalitatea bolnavului aflat în suferință este conturată de percepția corectă sau minimalizarea importanței bolii și prognosticului acesteia, precum și de preocuparea sau lipsa interesului față de boală și tratamentul ei.
Iată câteva tipologii privind manifestările bolnavilor psihici după Schneisshamer (Rodica jeican, 2001):
Normalul, echilibratul:
Acesta își preia statutul de bolnav. În mod firesc, nu se sperie, nu exagerează. El apreciază corect gravitatea bolii după cum simte și i se relatează, făcând între acestea o corelație firească. Cu toate că este îngrijorat, rămâne calm, serios, se stăpânește cât poate în fața suferințelor și acceptă cu maturitate și seriozitate statutul de bolnav. Nu interpretează nimic în plus față de ceea ce i se spune de către medic. Se poate conta pe el din punct de vedere psihologic, fiind cooperant în investigații și tratament. Este pacientul cu structură psihologică ideală în sensul colaborării cu medicul pentru însănătoșire. Datorită forței morale importante are mari șanse de însănătoșire.
Nepăsătorul:
Acesta este un bolnav superficial. El sfidează, desconsideră boala și lasă lucrurile să evolueze întâmplător conform soartei. De obicei din fire este nepăsător, leneș și neglijent. Acest lucru se observă în toate aspectele vieții sale și chiar în ținuta lui din spital. Acest tip structural nu colaborează deloc cu medicul, nu-l interesează diagnosticul, investigațiile, tratamentul. El nu-l ajută pe medic în efectuarea unui tratament adecvat. De aceea, fără a fi brutal, medicul trebuie să fie energic și autoritar cu bolnavul pentru executare conștiincioasă a tratamentului.
Nerăbdătorul:
Mai puțin superficial față de cel nepăsător, nerăbdătorul, nu are suficientă grijă, prudență față de boala în sine, față de severitatea și prognosticul ei. Pune alte aspecte ale vieții, mai presus de acesta, considerând mult mai importantă participarea la întâlniri, petreceri sau chiar serviciu. Fiind în fond un optimist, consideră boala ca un accident trecător, fiind sigur că se va vindeca repede fără să facă eforturi. Deși nu este un nepăsător, el privește cu insuficientă seriozitate boala, minimalizându-i gravitatea. Graba domină comportamentul acestui bolnav. El vrea un diagnostic rapid, dar mai ales un tratament foarte rapid. Din cauza nerăbdării și a nemulțumirii de a nu fi finalizat tratamentul, acest tip structural nu se supune disciplinei terapeutice, nu respectă regimul de repaus, liniște, regimul igieno-dietic, ia medicamentele după propriile indicații, schimbă medii, rămânând frecvent nevindecat și doar ameliorat. Medicul trebuie sa-l atențioeze, să-i explice în mod repetat importanța, gravitatea bolii, consecințele ei și mai ales respectarea exactă și corectă a tratamentului și regimului de viață. În fața unui asemenea bolnav, medicul trebuie nu numai să diagnosticheze și să facă scheme de tratament corecte, dar chiar să-și disciplineze bolnavul, să-l atenționeze repetat atât pe el cât și familia lui.
Grijuliul, meticulosul, hiperconștientul:
Observator atent al simptomelor și evoluției bolii, acest bolnav ia repede măsurile necesare de intervenție, solicită medicul, se supune indicațiilor cu multă conștiinciozitate. Ia cu mare atenție în considerare toate indicațiile date de medic, se supune explorărilor și ajută medicul cu explicații amănunțite despre boala lui. Deși manifestă exces de zel în înțelegerea diagnosticului și efectuarea tratamentului, acest bolnav nu se lasă copleșit de boală. Schema terapeutică este lege pentru acest bolnav, respectând-o cu mare exactitate ca de altfel toate măsurile igieno-dietetice asociate. Acest pacient este un luptător. Prin comportamentul său se ajută mult în procesul de vindecare, fiind cooperant. Medicul nu are probleme privind nerespectarea indicațiilor.
Hipocondriacul:
Acest bolnav este copleșit de boală. Permanent neliniștit, trist supărat, este cuprins de pesimism, își vede moartea chiar atunci când medicul îl asigură că nu e vorba de o boală gravă. Acțiunile, gândurile bolnavului sunt concentrate permanent asupra bolii. Amplifică permanent tot ceea ce simte, interpretează și acordă semnificații dramatice în permanență bolii, fără ca starea să fie îngrijorătoare. Ideea de boală, imaginația patologică chinuie nu numai bolnavul dar și pe cei din jurul lui. Este dificil să-i fii în preajmă deoarece el agasează prin preocupările și interpretările exagerate, nereale legate de boala sa. Mai mult se informează de la persoane incompetente în legătură cu boala sa, are trăiri personale despre tratament și în general din acest punct de vedere nu este de acord cu medicul. Dacă în relația cu medicul, bolnavul manifestă neliniște, agitație, insomnii, medicul poate uza de administrarea sedativelor, tranchilizantelor, hipnoticelor pentru corecția acestora (în doze mici), care va fi în mod sigur benefică, în obținerea ameliorării bolii sau însănătoșirii bolnavului.
I.2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A EFECTELOR PSIHO-FIZICE ALE MASAJULUI ASUPRA ORGANISMULUI
S-a vehiculat multă vreme noțiunea de dualitate în ceea ce privește formarea structurii umane, separarea făcându-se între corp și spirit. În acest concept s-a făcut referire și la includerea masajului în categoria terapiilor strict corporale. Din studiile efectuate de numeroși specialiști s-au evidențiat două căi de producere a efectelor, indiferent de procedeul sau metoda la care ne referim (Doina Mârza, 2002):
– una mecanică (directă);
– una reflexă (indirectă);
Pe calea directă, efectele sunt obținute datorită rezultatului schimbărilor fizice ale presiunii din țesuturi, care produc modificări în concentrația umorilor. La baza acestor modificări stă binențeles aplicarea tuturor procedeelor și tehnicilor din masajul terapeutic.
Pe calea indirectă, se realizează prin excitarea terminațiilor nervoase de la periferia corpului, prin stimularea receptorilor (extero, intero și proprioceptori). Dacă se pornește de la aspecte de interdependență neurologică între diverse regiuni ale corpului, se poate afirma faptul că acțiunea masajului excită terminațiile aparatului exteroceptor cutanat și subcutanat, precum și ale aparatului proprioceptor din mușchi, tendoane și articulații, acestea transmit influxul centrilor nervoși și apoi, pe cale reflexă se reflectă asupra diverselor funcțiuni ale țesuturilor și organelor. Tehnicile de masaj acționează diferențiat asupra terminațiilor nervoase periferice (Doina Mârza, 2002):
executate lent și ușor, produc efecte liniștitoare, încetinesc funcțiile țesuturilor și organelor, diminuează și inhibă sensibilitatea, conductibilitatea și reactivitatea nervilor.
executate energic și în ritm viu, produc efecte stimulatoare, activează funcțiile țesuturilor și în ritm viu, produc efecte stimulatoare, activează funcțiile țesuturilor și organelor, măresc sensibilitatea, conductibilitatea și reactivitatea nervilor.
Principala direcție în care se exercită efectul procedeelor de masaj este cea a circulației sanguine. Tehnicile energice de fricțiune, frământat, tapotament, determină eliberarea de histamină, care acționează cu predilecție asupra vaselor mici de sânge producând vasodilatație, exteriorizată prin hiperemie cutanată. Această oarecum banală hiperemie este, de fapt, rezultatul intervenției mai multor substanțe și anume: serotonina, care produce vasodilatație la nivelul mușchilor scheletici, dar care determină și un puternic vasospasm; kininele plasmatice, cărora li se datorează cel mai eficient efect vasodilatator cunoscut până în prezent, fiind de 10 ori mai active ca histamina, etc.
Aceleași procedee de masaj realizează, pe cale reflexă influențarea sistemului aferent simpatic, acționând asupra venelor din mușchiul striat, tot în sens vasodilatator, ca urmare a predominanție receptorilor de tip beta, din pereții vasculari.
Tehnicile energice de masaj duc și la activarea acetilcolinei, cu rol de mediator chimic al fibrelor parasimpatice terminale și simpato-parasimpatice ganglionare, responsabilă de o vasodilatație puternică, în prima fază, pentru ca apoi să contribuie la apariția reacțiilor compensatoare adrenosimpatice, eliberatoare de catecolamine.
Catecolaminele (în special adrenalina), printr-o acțiune metabolică indirectă intensifică glicoliza, urmată de acumularea de acid lactic, cu efect vasodilatator local, accentuat și de activarea proteazelor tisulare.
Efectele masajului, cu rezultat la distanță prin influențarea sistemului nervos în reglajele vasculare periferice, au și scopul de a informa asupra circulației arteriale.
Efectele benefice ale masajului, se răsfrâng pozitiv și asupra conținutului vaselor de sânge. O ședință de masaj va fi urmată de o creștere ușoară a hemoglobinei, precum și a numărului de hematii, leucocite, modificări care se explică prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice și prin mobilizarea sângelui din organele de depozit. Procedeele secundare de masaj, ca și metodele complementare, au aceleași efecte ca și procedeele principale de masaj, ele fiind aplicații speciale ale tehnicilor, care acționează tot pe cale mecanică și reflexă, urmând aceleași mecanisme descrise până acum.
Efectele psihologice ale masajului încep să fie din ce în ce mai mult subliniate, cautându-li-se din ce în ce mai mult o fundamentare științifică.
Din acest punct de vedere, masajul general sistematic pare să determine o stimulare a senzației de protecție maternă (datorită poziției culcat, care dă o senzație de dependență și a mâinilor terapeutului care ating corpul subiectului), senzație cu impact favorabil asupra psihicului.
Uneori, masajul determină apariția unor reacții de alarmă și de apărare, mai ales dacă are un caracter ceva mai intens, în acest caz, părându-se că joacă un rol important în formarea/reformarea imaginii corporale și contribuind la reintegrarea în schema corporală a părților corpului afectate (care în unele situații sunt renegate de pacienți). Masajul aplicat asupra unei regiuni afectate, care și-a pierdut total sau parțial funcțiile motrice și senzitive (cu excepția cazurilor în care este vorba despre o exagerare a sensibilității dureroase), permite restructurarea imaginii sale statice și dinamice; chiar dacă masajul este resimțit de către pacient, ca fiind reconfortant, calmant, se consideră că atingerea terapeutică realizată îl stimulează să-și conștientizeze regiunea afectată.
Reacțiile determinate de aplicarea masajului sunt complexe și se produc atât în domeniul senzitiv, cât și în cel motor și trofic. Din acest punct de vedere și după localizarea efectelor masajului, se poate vorbi despre (Mârza, D., 2002):
efecte neurologice la nivel local
efecte segmentare
efecte generale
efecte sedative
efecte dureroase
efecte relaxatoare
efecte hipnotice.
Efectele neurologice ale masajului la nivel local constau în vasodilatație obținută pe baza unui reflex axonic, neintervenind centrul medular, ci numai o ramură a neuronului senzitiv.
Efectele segmentare sunt considerate acelea în care nu intervine decât nivelul medular interesat în zona asupra căreia se exercită stimularea și se bazează pe interrelațiile strânse care unesc diferitele regiuni ale unui metamear (zonele Head, zonele MacKensie, zonele Dike), fiind vorba despre efecte reglatoare. Zonele Head sunt reprezentate de regiuni cutanate în care este reflectată durerea unor organe afectate (aceste zone devin, astfel, sensibile la atingere, la cald și la frig). Zonele MacKensie sunt reprezentate de regiuni musculare care, datorită legăturii cu un anumit organ afectat, pot fi sedii ale unor hipertonii. Zonele Dicke sunt zone la nivelul țesutului celular subcutanat, care pot prezenta tensiune crescută, retracții sau tumefacții, ca urmare a reacțiilor la semnalele transmise de organele afectate cu care sunt în legătură, durerea fiind mai mult sau mai puțin difuză. Dacă viscerele bolnave pot determina producerea unor manifestări cutanate, subcutanate și musculare la distanță, este de la sine înțeles că și acțiunile mecanice (masajul) aplicate la nivelul acestor regiuni pot, la rândul lor, să influențeze funcționalitatea viscerelor cu care sunt în legătură. În ceea ce privește diferențierea modalităților în care se pot obține efecte sedative sau stimulative, problema este ceva mai puțin studiată. Dacă la subiectul sănătos, prin folosirea unor tehnici lente și ușoare se obțin efecte sedative, iar prin folosirea celor puternice și vii, efecte stimulative, s-a constatat că nu același lucru se petrece la subiecții bolnavi. La aceștia, se poate vorbi așadar doar despre efecte reglatoare și, ca atare, se recomandă adaptarea tehnicilor în funcție de reacțiile individuale și de rezultatele obținute cu fiecare pacient.
Efectele generale, s-ar părea că au la bază intervenția centrilor suprasegmentari, neexistând însă dovezi experimentale în legătură cu acest subiect.
Efectele sedative. Masajul are o acțiune sedativă, mai mare sau mai mică, mai durabilă sau mai puțin durabilă, după caz, asupra tuturor tipurilor de durere. Este posibil ca o parte dintre aceste efecte să fie de origine strict periferică, dar știindu-se că senzația de durere este un fenomen central, ele pot fi puse și pe seama sistemului nervos central. În general, senzația dureroasă se produce la atingerea unui anumit prag al excitabilității regiunilor nervoase specializate (mai ales talamusul și cortexul cerebral); dacă percepția dureroasă scade, se produce o creștere a acestui prag (întrebarea care se pune și la care cercetarea încă nu a găsit răspunsul este dacă acest lucru se datorează epuizării receptorilor periferici sau unui mecanism de epuizare la nivel central). Explicarea efectelor sedative ar putea porni de la faptul că, în timpul masajului, intervin și alți factori decât cei mecanici (relaxarea progresivă, efectul hipnotic) și că stimularea senzorială are un efect analgezic clar, atunci când se aplică continuu și este reglată corespunzător (folosind stimuli care pot acționa în sens dispersant, descentralizant); la toate aceste explicații s-ar putea adăuga și cele referitoare la fenomenul psihologic al percepției dureroase, care – după unii autori – este fundamental.
Efectele dureroase. Prin masaj se poate exercita și o stimulare dureroasă. Asemenea stimulare dureroasă, mai puternică decât durerea în sine, poate avea, în mod paradoxal, efecte analgezice. Cea mai simplă explicație ar fi că stimularea dureroasă intensă exercită un efect de inhibare a durerii spontane mai puțin intense. De asemenea, stimularea dureroasă poate fi folosită pentru declanșarea răspunsului motric sau vascular dorit, în cazul reactivității scăzute a organismului.
Efectele relaxatoare. Relaxarea musculară fiind un fenomen foarte complex, trebuie făcută diferențierea între relaxarea locală și regională și cea generală.
Relaxarea musculară locală și regională. În afară de mecanismele locale care intră în acțiune pentru producerea efectelor relaxatoare locale ale masajului, s-ar părea că, chiar și la nivel local, intră în acțiune mecanisme centrale (zona reticulată, punctul de convergență al centrelor reglatoare ale tonusului muscular), a căror acțiune nu este foarte bine cunoscută, însă; ceea ce se poate spune cu siguranță este că masajul nu stimulează doar receptorii din fusurile musculare, ci și alți receptori, precum și terminațiile nervoase libere. Tehnica folosită are un rol important în obținerea efectelor; frământatul puternic al unei zone hipertonice, s-ar părea că are, în final, un efect mai mult relaxator decât stimulativ, dar celelalte procedee necesită diminuarea considerabilă a intensității pentru obținerea aceluiași efect.
Relaxarea musculară generală poate fi considerată ca fiind o însumare a efectelor locale și regionale, dar nu trebuie uitat că are și mecanisme proprii. Este cunoscut faptul că masajul general, sistematic, ușor, lent, continuu – relaxează, durata masajului, poziția, condițiile, încrederea în terapeut, fiind tot atâtea elemente care favorizează această relaxare (efectul producându-se printr-o serie de mecanisme centrale). Efectul de relaxare globală nu se poate explica decât prin intervenția sistemului nervos central, din următoarele considerente: a) relaxarea globală pornește de la relaxarea sistematică a tuturor mușchilor, chiar și a celor nemasați; b) masajul anumitor zone are un efect clar asupra relaxării musculare generale (fața, picioarele, mâinile; de exemplu, masajul părții plantare a halucelui stâng induce un efect relaxator net – în câteva minute apare o senzație de greutate în membrul inferior stâng, care apoi se bilateralizează și se generalizează).
Efectele hipnotice. Efectul hipnotic este, de fapt, parte a efectului sedativ și apare în aceleași condiții tehnice ca și efectul relaxării musculare generale. Poate fi folosit la subiecții hipertonici, instabili, iritabili, cu insomnii, dar nu trebuie folosit în mod curent. Asociat cu relaxarea generală, este unul dintre elementele care dau masajului general caracterul relaxator.
Se cunoaște faptul că unele contracturi pot apare și ca urmare a tensiunilor psihice exagerate, acumulate de-a lungul timpului, ori masajul acționând pentru îndepărtarea acestora determină, în multe cazuri, producerea unor reacții tonico-emoționale, care contribuie la înlăturarea tensiunilor psihice și implicit musculare. Pe de altă parte din practică reiese că toți pacienții cu diverse patologii recunosc producerea unor disfuncții în reprezentarea sinelui, oricare ar fi profilul lor psiho-afectiv, la combaterea cărora masajul poate contribui cu succes, deoarece s-a demonstrat că poate produce efecte psihoterapice.
Masajul este unul dintre cele mai bune mijloace pentru combaterea închiderii în sine, manifestată prin pierderea simțului și dorinței pentru trăirea propriei identități și, la persoanele cu patologie psihiatrică, are următoarea simbolistică (Mârza, D., 2002):
aplicat la nivelul centurilor scapulară și pelvină și asociat cu tracțiuni în ax și mobilizări ale umerilor și șoldurilor, contribuie la reîncadrarea subiectului în spațiu (pseudo-retracțiile care apar la aceste nivele simbolizează, de fapt, tendința de retragere din lume a subiectului);
masajul extremităților contribuie la conștientizarea acestora, ceea ce simbolizează reluarea contactului cu mediul înconjurător;
masajul gâtului, mai ales al cefei, asociat cu mobilizări ușoare, blânde, contribuie la câștiguri spectaculoase de mobilitate și, prin aceasta la "deblocarea" închiderii față de mediul social și la îmbunătățirea aptitudinii de a se informa și de a comunica (gâtul înțepenit simbolizează izolarea față de lumea din jur);
Masajul structurilor anatomice cuprinde:
Pielea-este organul care beneficiază cel mai mult de masaj, acesta curățând-o de deșeurile organismului și de produșii toxici care se elimina prin sudoare și sebum. Masajul contribuie la regenerarea mai rapida a pielii prin stimularea producerii de noi celule care, în mod progresiv, le înlocuiesc pe cele moarte, de la suprafața sa. Masajul acționează asupra vaselor din piele, prin comprimare și decomprimare. În acest mod se face o gimnastică vasculară, deosebit de benefică pentru îmbunătățirea circulației locale. Manevrele blânde (efleurajul acționează asupra rețelei nervoase senzitive din piele, contribuind la ameliorarea durerilor și la producerea unei senzații de bine.
Țesutul celular subcutanat :-masajul întreține suplețea acestui țesut și circulația locală a sângelui și limfei. Țesutul adipos este abundent pe unele regiuni: abdomen, coapse, șolduri etc. În acest țesut, foarte bine vascularizat, se poate acumula, în exces, limfă, ceea ce explică formarea umflăturilor(edeme), mai ales la nivelul membrelor inferioare. Masajul țesutului celular subcutanat normal constă din neteziri ceva mai energice, cu ambele mâini, prin mișcări circulare în toate sensurile.
Mușchi: – se urmărește starea mușchiului, pentru un mușchi atrofiat, inactiv, se recomandă manevre stimulante și tonifiante, iar pentru cei activi, manevre tonifiante, atât descongestionante, cât și pentru îndepărtarea oboselii.
Tendoane: – pot fi masate împreună cu mușchii sau separat, masajul stimulant constă din prinderea tendonului între degetul mare și restul degetelor, apoi netezirea sa cu degetele de la cealaltă mână, care va fi deplasată spre locul de inserție.
Articulații: -Aici se pot întâlni dureri , congestii, inflamații, limitarea mișcărilor și pot beneficia de neteziri blânde.
Vase: – masajul venelor inflamate este interzis, chiar efleurajul blând, în schimb, vasele profunde beneficiază de masajul energic aplicat pe regiunile musculoase.
Nervi: – masajul are efecte benefice în durerile locale, în nevralgii, masajul profund este benefic în pareze și paralizii.
CAP. II. ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II.1. IPOTEZA CERCETĂRII
Există în societatea modernă o gamă diversificată de terapii convenționale și neconvenționale, tehnici psihoterapeutice și autoformative, cât și procedee inspirate sau asociate care au ca menire, ameliorarea performanțelor individuale. Nu intenționez să le enumăr, să le descriu sau să amintesc pe cele care au obținut rezultate cantitative semnificative. Interesant este faptul că se remarcă două aspecte care stau la baza tuturor și anume unul este de ordin direct, celălalt indirect. Aspectul direct se referă la inducerea și medierea unui nou bioritm existențial, iar cel indirect are ca bază generală metoda distragerii. Dacă pentru primul caz se recurge la metode de autoprogramare mentală, hipnoză, restructurarea cognitivă etc, în cel de-al doilea se recurge la comutarea atenției de la gândurile și imaginile terifiante. Se poate recurge la terapii ocupaționale sau la acțivități nu prea dificile, cum ar fi integramele sau alte tipuri de jocuri care cer concentrarea atenției, inclusiv calculele aritmetice unde este cazul. Un alt tip de distragere îl constituie practicarea exercițiilor fizice. Se poate recomanda, în anumite cazuri, ca atunci când subiectul devine stresat sau speriat să alerge, să înoate, să facă gimnastică sau să meargă în pas vioi. Mersul pe distanțe lungi s-a dovedit util pentru subiecții depresivi, în timp ce exercițiile de scurtă durată, dar de intensitate mai mare sunt indicate în cazul terapiei anxietății și panicii. Întrebarea dacă exercițiile fizice produc modificări la nivelul biochimiei cerebrale sau nu fac altceva decât să oprească fluxul gândurilor negative nu a fost deplin elucidată. Mesajul care se ascunde în spatele acestor tehnici constă în faptul că înainte de a depăși stările negative, trebuie să le acceptăm. În general este dificil să acceptăm astfel de stări, mai ales datorită următoarelor tipuri de atitudini (Irina Holdevici, 2000):
a) perfecționismul emoțional; subiectul consideră că trebuie să fie tot timpul fericit și să aibă un control perfect al stărilor sale afective. După părerea lui, oamenii „normali” nu trebuie să se simtă anxioși, așa că se autoeticheteză drept „nevrotic” atunci când se simte nervos, speriat, trist sau nesigur.
b) tendința spre catastrofizare; persoana consideră că stările de anxietate sunt foarte periculoase și conduc la nebunie dacă scapă de sub control.
c) teama de dezaprobare; subiectul este convins că ceilalți îl vor disprețui dacă vor afla cât de nervos, timid sau nesigur se simte în anumite situații. Acesta crede că trebuie să-i impresioneze pe ceilalți, arborând poza de „învingător”;
d) fobia de conflicte; subiectul crede că oamenii amabili, care au relații bune cu cei din jur, nu trebuie să fie supărați sau agasați de ceilalți. Din acest motiv, ei nu-și permit să-și exprime sentimentele de ostilitate, insecuritate, iritare, gelozie etc.
e) emotofobia; reprezintă fobia de stări afective negative. Subiectul crede că nu trebuie să trăiască emoții negative, ca anxietatea, panica, frustrația, supărarea sau tristețea. Atunci când tăiește o astfel de emoție, el crede că s-a întâmplat ceva îngrozitor, amplificându-și trăirile afective negative (se supără pentru că se simte supărat).
Pornind de la aceste considerente și considerând că terapia prin masaj este o formă de centru, care cuprinde atât aspecte ale terapiilor directe, cât și ale celor indirecte și care, în aceași măsură, poate contribui la ameliorarea performanțelor neuropsihice, pentru cercetarea de față am pornit de la următoarea ipoteză:
Folosirea masajului la bolnavii psihici poate avea efecte benefice, contribuind la întreținerea sau ameliorarea stării somato-fiziologice și la ameliorarea unora dintre manifestările caracteristice ale bolii.
II.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Pentru a asigura posibilități optime de verificare a ipotezei, cercetarea de față și-a propus următoarele obiective:
Cunoașterea simptomatologiei principalelor boli psihice.
Aprofundarea si înțelegerea aspectelor legate de comportamentul interpersonal, a rolului și importanței lor.
Colaborarea permanentă cu cadrele specializate care asigură activitatea de îngrijire și recuperare, pentru a asigura eficiența activității propuse.
Cunoașterea particularităților bolnavilor psihici și a modului lor de manifestare în diverse etape ale bolii.
Adaptarea informațiilor obținute prin studierea literaturii de specialitate din psihiatrie și psihologie, pentru a putea deveni utile în kinetoterapie.
Stabilirea eșantionului de subiecți și evaluarea acestora cu ajutorul cadrelor specializate.
Aplicarea unor ședințe de masaj, a căror conținut să fie în permanență perfect adaptat atât la particularitățile generale ale bolii și bolnavului, cât și la starea de moment a fiecărui subiect.
Depistarea celor mai eficiente modalități de diagnostificare a comportamentului interpersonal.
Analiza rezultatelor obținute, prin compararea tuturor datelor înregistrate la începutul, pe parcursul și la finalul activității.
Redactarea unei lucrări care să constituie un material documentar atât pentru bolnavii psihici cât și pentru cadrele medicale specializate.
II.3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
II.3.1. Durata și etapele cercetării
Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul a 14 luni, în intervalul 7 martie 2005- 11 mai 2006, fiind etapizată după cum urmează:
Etapa I (07 martie – 13 mai 2005)
În această perioadă am contactat diverse cadre specializate, începând cu medici-psihiatri, kinetoterapeuti, psihologi, profesori, asistenți. În urma discuțiilor purtate cu specialiștii în cauză s-au putut contura principalele date statistice și nonstatistice cu caracter informațional, ce au putut caracteriza metodologia desfășurării activităților terapeutice, modalitatea deontologică și profesională de gestionare și supervizare a cazurilor clinice stabilite pe o perioadă nedeterminată de timp, precum și aspecte privind consecințele directe manifestate de către diverși subiecți supervizați.
Etapa a II-a (16 mai 2005 – 10 iunie 2005)
Este corespunzătoare perioadei în care s-a desfășurat documentarea teoretică prin studierea bibliografiei de specialitate, elaborarea planului lucrării, stabilirea primelor contacte cu mediile spitalicești specializate, toate aceste aspecte având scop informațional, necesar stabilirii programului de lucru teoretic și practic specific studiului.
Etapa a III-a (13 iunie2005 – 22 iulie 2005)
Această perioadă s-a concretizat în activitatea de preselecționare și selecționare a bolnavilor psihici din cadrul Centrului de Neuropsihiatrie Răcăciuni în vederea efectuării cercetării. S-a recurs la aplicarea a diverse testări funcționale (somatice și pshihologice) în vederea cunoașterii și stabilirii nivelului parametrial al subiecților, necesar pentru a stabili posibilitatea de lucru cu aceștia și pentru obținerea datelor necesare în vederea stabilirii, în finalul cercetării, a eficienței metodei terapeutice experimentate.
Etapa a IV-a (25 iulie 2005 –14 aprilie 2006)
În această etapă s-au aplicat efectiv programele de masaj asupra subiecților selectați. În permanență, în timpul aplicării masajului, s-au desfășurat activități de observare a subiecților și a modului în care aceștia reacționau la tratamentul aplicat, operându-se – în funcție de situațiile apărute – unele modificări. Observațiile asupra comportamentului subiecților s-au extins și în afara programului terapeutic propriu-zis și s-au efectuat împreună cu psihologul, care a putut constata mai ușor și valida modificările produse ca urmare a terapiei prin masaj.
Etapa a V- a (16 aprilie – 20 aprilie 2006)
Corespunde evaluărilor finale ale subiecților participanți, precum și înregistrarării rezultatelor obținute și centralizării lor.
Etapa a VI- a (21 aprilie 2006 – 11 mai 2006)
În această perioadă, datele obținute pe parcursul cercetării au fost analizate, în vederea stabilirii măsurii în care ipoteza inițială s-a confirmat, s-au extras concluziile studiului efectuat și s-a redactat lucrarea de față.
II.3.2. Locul de desfășurare și condiții de bază materială
Cercetarea s-a desfășurat în cadrul Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni din județul Bacău, cu acordul conducerii instituției și cu sprijinul medicului psihiatru, a psihologului, a kinetoterapeutului și a asistenților sociali. Pentru desfășurarea activităților am folosit Cabinetul de kinetoterapie din cadrul centrului mai sus menționat, în care sunt asigurate toate condițiile pentru aplicarea masajului. (poze)
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
Pentru cercetare s-a folosit un eșantion de 10 subiecți care au fost selectați în funcție de gravitatea diagnosticelor clinice și funcționale, de evoluția lor în perioada de la internare până în momentul începerii cercetării, cât și de posibilitatea de a se putea asigura un minimum de cooperare cu aceștia.
Lotul experimental:
II.3.4. Metode de cercetare folosite
II.3.4.1. Metoda documentării
Prin documentare am vizat acumularea tuturor informațiilor necesare desfășurării cercetării, cu atât mai mult cu cât pe parcursul studiilor nu am primit informații despre patologia psihiatrică. De asemenea, am încercat să adun informații despre principalele evenimente trăite de subiecți, despre relațiile dintre acestea și semnificația atribuită lor de către subiecți, în vederea cunoașterii istoriei personale a componenților eșantionului supus cercetării, mai ales a acelora care au contribuit la declanșarea bolii și care o întrețin. În vederea realizării unei documentații complexe m-am concentrat asupra succesiunii diferitelor evenimente din viața subiecților, a relațiilor dintre evenimentele cauză și evenimentele efect (reușita la examenul de admitere spre exemplu, este cauză pentru obținerea unui anumit statut profesional), dintre evenimentele scop și cele mijloc.
II.3.4.2. Metoda anchetei
Metoda anchetei face parte dintre metodele cercetării complexe în Kinetoterapie, ea ocupând un loc important în obținerea datelor și informațiilor necesare pentru cunoașterea subiecților în dinamica evoluției acestora, pentru cunoașterea condițiilor și cauzelor care au generat stările psihice ale subiecților și relațiile lor în cadrul familiilor, pentru cunoașterea elementelor ce pot da prin corelație un tablou cât mai complex asupra aspectelor subiective și obiective legate de subiecți și perspectiva evoluției acestora în timp.
Din cadrul metodei anchetei am folosit convorbirea cu subiecții și cadrele de specialitate care se ocupă de îngrijirea lor, în scopul întocmirii anamnezei și a obținerii informațiilor necesare, în așa fel încât să obțin o imagine cât mai clară asupra patologiei studiate, a particularităților subiecților și a evoluției acestora în timp.
II.3.4.3. Metoda observației
Observația, ca metodă de investigare, constă în contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, proces sau document, în vederea cunoașterii științifice a acestuia, prin înregistrarea și prelucrarea datelor obținute.
Am efectuat observații asupra subiecților, atât la începutul experimentului, cât și în timpul desfășurării acestuia, pentru a determina aspectele particulare ale comportamentului lor. La începutul cercetării am urmărit să observ, în primul rând, manifestările psiho-comportamentale susceptibile a fi influențate prin aplicarea unor ședințe de masaj bine structurate (urmărind subiecții în timpul unor diverse activități și pe parcursul unor întâlniri ale acestora cu psihologul), iar pe parcursul cercetării, în timpul aplicării masajului, am urmărit reacțiile subiecților și măsura în care acesta are efecte asupra subiecților, pentru a putea opera modificările necesare, adaptând intervenția în fiecare moment la starea pacientului.
II.3.4.4. Metode de măsurare (explorare și evaluare)
Măsurarea este procesul de atribuire de valori – cifre sau numere – caracteristicilor subiecților, după anumite reguli, astfel încât raporturile numerice să reprezinte relațiile relevante dintre ele.
„Cel ce cunoaște boala prin pipăit este inteligent, prin ascultare și miros – perspicace, prin întrebări – abil, iar prin palpare – ingenios” (Nei- king, citat de Aurelian Cârjeu Gogan, 1997).
„Fără o diagnostificare corectă, nu este posibil un tratament corect… Este cel mai bun fir orientativ pentru fiecare procedeu terapeutic” (Dr. M. O. Bruker citat de Aurelian Cârjeu Gogan, 1997).
În vederea obținerii informațiilor necesare derulării experimentului și a asigurării posibilității de a evalua, în final, măsura în care masajul a avut efecte asupra bolnavilor psihici, am folosit următoarele metode de explorare și evaluare:
A. Examinarea subiectului în vederea aplicării masajului
În masaj, examinarea subiectului nu are scop de diagnostic, ci este o testare, care servește în permanență ca punct de referință pentru a interpreta corect starea acestuia pe măsura derulării tratamentului.
În examinarea subiectului, între palparea exploratorie și atingerea terapeutică nu au existat diferențe și discontinuitate, această examinare fiind continuă, în timpul aceleiași ședințe de masaj și repetată în fiecare ședință. Pentru a înregistra rezultatele examinării, am structurat o fișă, în care am făcut inventarul tuturor semnelor descoperite, pentru a le putea urmări variațiile în timp.
Ținând cont de indicațiile masajului, în funcție de necesități, am procedat, succesiv, la examinarea pielii, țesutului celular subcutanat, a mușchilor, a tendoanelor, a articulațiilor, a sistemului nervos, a circulației și a viscerelor din cavitatea abdominală.
Am considerat necesară folosirea examinării subiecților în vederea aplicării masajului din următoarele considerente:
Pentru a stabili clar măsura în care, în funcție de starea fizică a subiecților, masajul este indicat sau contraindicat.
Pentru a stabili, în funcție de rezultatele examinării stării fizice, corelată cu examinarea stării psiho-comportamentale, tipul de masaj care trebuie folosit.
Pentru a decela, la începutul cercetării, modificările somato-motrice induse de deteriorarea funcționalității sistemului psihic și pentru a stabili cât mai corect modul de acționare în scopul influențării lor.
Pentru a decela măsura în care masajul aplicat a avut, în timp, efecte asupra diminuării sau înlăturării unora dintre modificările somato-motrice induse de deteriorarea funcționalității sistemului psihic, depistate inițial.
Pentru a înregistra rezultatele examinării subiecților în vederea aplicării masajului am folosit Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului (Fișa nr. 1).
B. Evaluarea psiho-comportamentală a subiecților
Această evaluare s-a realizat la începutul cercetării și la sfârșitul ei, cu ajutorul psihologului, pe baza convorbirii cu subiecții și a observării comportamentelor și atitudinilor lor.
În general, în evaluarea psiho-comportamentală a bolnavilor psihici se urmăresc o serie de aspecte, cum ar fi (Gelder, M. ș.a., 1994):
Aspectul și comportamentul
Vorbirea
Dispoziția
Depersonalizarea, derealizarea
Fenomenele obsesive
Ideile delirante
Halucinațiile și iluziile
Orientarea
Atenția și concentrarea
Memoria
Conștiința bolii
Aspectul și comportamentul
Aspectul general și vestimentația pacientului trebuiesc observate. Nepăsarea față de sine, manifestată în înfățișarea neîngrijită, murdară și în îmbrăcămintea șifonată sugerează, printre altele: alcoolismul, dependența de drog, depresia, demența sau schizofrenia. Pacienții cu manie pot purta haine viu colorate, aparținând unor stiluri diferite și neasortate, sau se îmbracă neîngrijit. Aspectul corporal trebuie notat (o înfățișare sugerând o pierdere ponderală recentă poate pune problema unei afecțiuni somatice, a anorexiei nervoase, a depresiei sau a nevrozei anxioase cronice.
Aspectul feței furnizează informații în legătură cu dispoziția. În depresie, trăsăturile cele mai caracteristice sunt lăsarea în jos a colțurilor buzelor, brăzdarea verticală a arcadei sprâncenoase, cu o ușoară ridicare a unghiului intern al fiecărei sprâncene. Pacienții anxioși au, în general, cute orizontale ale frunții, sprâncene ridicate, fante palpebrale lărgite și pupile dilatate.
Postura și mișcările reflectă, de asemenea, dispoziția. În mod caracteristic, un pacient deprimat stă cu trunchiul aplecat înainte, umerii lăsați în jos, privirea ațintită spre podea. Un pacient anxios are, de obicei, o poziție verticală a trunchiului, cu capul drept și stă așezat pe marginea scaunului, de care se prinde, în același timp, cu mâinile. Persoanele anxioase sau cu depresie agitată sunt sperioase, tremură adesea și nu au stare, își ating în permanență bijuteriile, își aranjează hainele, își mușcă unghiile. maniacalii sunt hiperactivi și agitați.
Comportamentul social este important. Pacienții cu manie nu respectă uzanțele sociale și sunt nepotrivit de familiari cu oamenii pe care nu-i cunosc bine. Cei cu demență răspund uneori nepotrivit în diferite etape ale interviului, sau își continuă preocupările lor proprii, aparte, ca și cum interviul nu ar avea loc. Schizofrenii pot avea un comportament ciudat: unii sunt hiperactivi și dezinhibați din punct de vedere social, alții retrași și absorbiți, alții agresivi.
Comportamentul motor, cum ar fi stereotipii, negativism, ecopraxie, ambitendință și flexibilitate ceroase. Trebuie căutate semnele diskineziei tardive, o tulburare motorie întâlnită mai ales la bătrâni, în special femei, care au folosit timp îndelungat medicație antipsihotică (mișcări de mestecare și sucțiune, grimase, precum și mișcări coreoatetozice la nivelul feței, membrelor și al mușchilor respiratori auxiliari).
Vorbirea
Se evaluează viteza și volumul vorbirii. Vorbirea poate fi neobișnuit de rapidă, ca în manie, sau încetinită, ca în depresie. Volumul vorbirii poate fi crescut la maniacali și la unii pacienți anxioși, cei cu depresie sau demență pot face pauze lungi înainte de a răspunde, iar răspunsurile pot fi scurte, sărace în producție verbală spontană.
Se analizează și exprimările pacientului și tulburările fluxului vorbirii. Întreruperile bruște pot indica blocajul gândirii, dar sunt, cel mai adesea, simplul efect al distragerii atenției.
Dispoziția
Evaluarea dispoziției începe cu observațiile legate de comportament și continuă cu întrebări directe, cum ar fi: "Cum vă simțiți în general?" sau "În ce stare de spirit vă găsiți?". Se poate depista o depresie (tendința la plâns, gânduri pesimiste despre prezent, lipsa de speranță în viitor, sentimente de vinovăție referitoare la trecut) sau o anxietate (prin întrebări despre simptomele somatice și gândurile asociate stării afective respective). Exaltarea se depistează prin aceleași întrebări ca și cele folosite pentru depresie.
Dispoziția va fi cercetată și din punct de vedere al fluctuațiilor și concordanței. Când variațiile sunt excesive, folosim termenul de dispoziție labilă. Dispoziția care nu corespunde contextului este numită incongruentă (tristețe când se vorbește despre lucruri vesele).
Depersonalizarea și derealizarea
Pacienții cu derealizare descriu adesea lucrurile din jurul lor ca părând artificiale și lipsite de viață, iar cei cu depersonalizare se descriu pe ei înșiși ca având un sentiment de detașare față de mediu, incapabili de a simți emoții, sau ca și cum ar juca un rol.
Fenomenele obsesive
Se căută, mai întâi, gândurile obsesive (care se repetă, chiar dacă persoana se străduiește să le îndepărteze); apoi se depistează ritualurile obsesive (unele pot fi observate în afară, altele se desfășoară în ascuns (de exemplu, în gând).
Ideile delirante
Ideea delirantă este un simptom pentru care nu se pot formula întrebări directe, deoarece pacientul nu o recunoaște ca fiind diferită de alte credințe. Existența ei poate fi sugerată de informațiile date de aparținători, sau de anumite evenimente din viața pacientului.
Iluziile și halucinațiile
Investigarea se face cu mult tact, pentru ca pacienții să nu se simtă ofensați (fără a se adresa întrebări directe).
Halucinațiile vizuale vor fi diferențiate cu atenție de iluziile vizuale; trebuie făcută distincția între halucinații și experiențele disociative.
Orientarea
Orientarea este evaluată prin întrebări care se referă la conștiința timpului, a spațiului și a persoanelor.
Atenția și concentrarea
Se pot decela din fondul general al interviului, sau prin aplicarea unui test numit "testul seriei de șapte" (pacientului i se cere să scadă 7 din 100, din nou 7 din rest ș.a.m.d., până când restul este mai mic decât șapte, înregistrându-se timpul și numărul de erori. Se poate folosi și enumerarea lunilor anului în ordine inversă (sau a zilelor săptămânii).
Memoria
Se pot pune întrebări despre dificultățile mnestice cotidiene. Se pot folosi și teste standardizate, evaluându-se memoria imediată, recentă și îndepărtată.
Conștiința bolii
O părere generală poate fi formulată pe parcursul desfășurării interviului, în final putându-se pune și întrebări directe.
Pentru înregistrarea evoluției unora dintre aspectele enumerate mai sus, care împreună cu psihologul s-au stabilit a fi susceptibile de a fi influențate prin aplicarea masajului, s-a folosit Fișa de evaluare psiho-comportamentală a subiecților (Fișa nr. 2, din anexă).
Fișa nr. 1. Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului (model)
Fișa nr. 2. Fișa de evaluare psiho-comportamentală a subiecților (model)
II.3.4.5. Metoda experimentală
Metoda experimentală constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental care prelucrează atât faptele provenite din observație, cât și în experiment (testări, măsurători).
Dintre formele stabilite de literatura de specialitate pentru experiment, am folosit experimentul de verificare (confirmare), pe parcursul căruia activitățile au fost astfel selectate, structurate, organizate și dirijate astfel încât, în final, să existe posibilitatea verificării măsurii în care se confirmă ipotezele inițiale.
II.3.5. Descrierea experimentului efectuat
Tabel nominal cu pacienții din eșantionul experimental:
În vederea aplicării masajului s-a ținut cont de câteva reguli de igienă și reguli metodice necesare în vederea optimizării ședințelor și desfășurării adecvate:
-Reguli de igienă:
-în ceea ce privește maseurul, am ținut cont de igiena strictă a e echipamentului de lucru, igiena estetică a capului și mâinilor (spălatul dinților, curățatul mâinilor, a unghiilor care au fost tăiate scurt și pilite);
-în ceea ce privește subiectul, am cerut să mi se asigure o igienă corectă a corpului și îmbrăcăminții , golirea, înainte de aplicarea masajului, a vezicii urinare și pe cât posibil a colonului;
-Reguli metodice:
-am ținut cont ca pe timpul ședinței, subiectul să mențină o poziție confortabilă, evitând încordarea de natură fizică sau psihică;
-am fost atent în ceea ce mă privește să lucrez din poziții cât mai favorabile și cât mai puțin obositoare;
-masajul a început cu procedee simple ce au avut caracter de testare/ examinare și pregătitor, care au progresat ca amplitudine și ritm, ținând cont de scopul urmărit și de sensibilitatea celui masat.
Rolul examinării subiectului în vederea aplicării masajului este de testare, servind ca punct de referință în determinarea stării subiectului în decursul ședințelor de tratament.
În ședințele de masaj am folosit următoarele procedee:
Netezirea
Această manevră constă din alunecarea ușoară a mâinilor pe suprafața corpului, asemănătoare unei mângâieri. Manevra mai este cunoscută și sub denumirea de efleuraj, termen preluat din limba franceză, care înseamnă atingere ușoară, alunecare pe suprafața pielii. Netezirea se poate efectua cu o mână, cu două mâini cu mâinile în formă de clește, pentru membrele inferioare și superioare(foto), cu palma(foto), cu dosul mâinii, cu degetele (pe suprafețe mai mici), cu marginea cubitală a mâinii , cu pumnul închis. Manevra este centripetă (pentru efecte excitante), în sensul circulației venoase (de la extremitățile membrelor către inimă). În timpul efleurajului mâinile trebuie să fie suple și lipite pe piele. Presiunea efleurajului va fi în funcție de indicații: redusă pentru influențarea vaselor și formațiunilor nervoase din piele, medie pentru activarea circulației și țesuturilor subcutanate și energică pentru influiențarea țesuturilor profunde (mușchi). Netezirea este o manevră pregătitoare pentru orice fel de masaj, contribuind, de altfel, primul contact al kinetoterapeutului cu pacientul.
Fricțiunea
Această manevră, tot atât de mult folosită ca și netezirea, constă din apăsarea pielii și țesuturilor moi subcutanate pe țesuturile profunde sau pe os. Apăsarea nu trebuie să fie exagerată, pentru a nu produce leziuni. Pe suprafețele mici, fricțiunea se execută cu fața palmară a degetelor sau cu vârful lor, iar pe cele foarte mici numai cu vârful a trei degete (indice, medius și inelar). Pentru suprafețele mari de piele se folosește palma întreagă, marginile mâinii sau pumnii închiși, iar pentru cele foarte mari ambele palme cu degetele întinse. Cât privește presiunea, ea va fi perpendiculară pe piele, intensitatea putând fi slabă, medie sau forte, în funcție de indicații. Fricțiunea se execută rapid, în sens longitudinal(la nivelul membrelor), circular la nivelul spatelui, pieptului sau prin mișcări de rotunjire la nivelul umărului. Manevra nu se execută în regiunile în care se găsesc vene și artere superficiale, nervi și ganglioni limfatici, ca de exemplu la rădăcina membrului inferior, gât, axilă etc,
Frământatul
Constă din apucări, ridicări, apăsări, deplasări într-o parte și alta a pielii și țesuturilor subiacente, a mușchilor superficiali dintr-o regiune a corpului. Apucarea se poate face cu o mână (foto) sau cu două (foto), pe suprafețe mari, sau numai cu degetele pe suprafețele mai mici. Manevrele se execută atât cât permite elasticitatea și mobilitatea structurilor respective și nu trebuie să fie dureroase. Frământatul se practică în regiunile cele mai musculoase: ceafă, brațe, fese, gambe etc.
Tapotamentul
Se face cu ajutorul palmelor, cu marginea cubitală a mâinilor, cu degetele (drepte sau în formă de ciocan), cu pumnii foto, prin lovituri succesive, ale căror intensitate și ritm variază în funcție de regiunea anatomică indicată și scopul urmărit. Tapotamentul cu ambele mâini este asemănătoare unui „ tocat”, iar cea cu vârful degetelor îndoite în formă de ciocan, unui „ciocănit”. Această ultimă manevră se folosește pe torace și spate, de o parte și de alta a coloanei vertebral, interscapular. Baterile cu durată crescută activează circulația locală a sângelui, stimulează schimburile nutritive.
Vibrația
Este o mișcare oscilatorie periodică produsă , în cazul nostru, cu vârful degetelor (unul sau mai multe), cu palma, pe o anumită regiune a pielii, mai mică (puncte)sau mai mare. Este de dorit ca manevra să fie executată, pe cât posibil, cu presiuni constante. Vibrațiile bine executate produc relaxare, activează circulația locală, influențează activitatea unor organe, previn oboseala etc. Acest procedeu este indicat in dureri, stari congestive, contracturi musculare, tensiuni psihice. Pe langa procedeele de baza mai sus descrise am mai folosit si altele precum: cernut, rulat, ciupire.
În timpul masajului, am legat manevrele unele de altele, le-am îmbinat armonios, schimbarea lor fiind greu sesizabilă de subiect. Ședința de masaj a decurs astfel: masajul spatelui, membrelor superioare( brațe, antebrațe, mâini), coapselor și gambelor pe fața anterioară, picioarelor și gambelor pe fața posterioară și masajul abdomenului. Am abordat această ordine în derularea ședinței pentru a crea o stare de confort cât mai mare a subiectului. Știm că, abdomenul este o zonă mai sensibilă la unele persoane, ceea ce face ca abordarea lui să nu fie tocmai plăcută, masajul membrelor superioare reușind să atenueze senzația mai înainte simțită. Ședința se încheie cu masajul abdomenului. Binențeles, că nu toate persoanele au aceeași sensibilitate, dar ședințele de masaj se adaptează în funcție de fiecare subiect. Direcția de la proximal la distal am ales-o pentru a favoriza golirea vaselor sangvine și limfatice și evitarea realizării unor blocaje circulatorii. Pe regiunea lombară și abdomen nu putem efectua tapotament. Am stabilit o progresivitate a intensității masajului. Primul timp al masajului a constat în mobilizare globală, profundă a țesutului în toate sensurile, folosind suprafață mare de contact pe o regiune largă; în acest scop am folosit efleuraj, fricțiuni, compresiuni blânde, executate cu toată palma, încercări de decolare(ridicare) a pielii( fără ciupire) și frământatul executat cu priză mare (eventual, privind o cută mare de țesut între părțile cubitale ale ambelor mâini). Atunci când țesuturile și-au recuperat o oarecare suplețe și când au devenit mai puțin dureroase, masajul a fost aplicat din ce în ce mai localizat, respectând o progresie treptată până când am ajuns la posibilitatea de aplicare și a celorlalte procedee și tehnici; ciupiri cu intensitate variabilă, rulare a pliurilor cutanate. Respectarea acestei progresivități este foarte importantă, fiind singura care permite reducerea țesutului adipos fără deteriorarea acestuia. Este adevărat că și un mod de acționare mai brutal va permite obținerea unor rezultate bune, dar cu prețul unei instalări ulterioare a unei laxități a țesutului celular subcutanat (datorită ruperii probabil a structurilor conjunctive), asigurându-se astfel un teren favorabil pentru producerea recidivelor. Pe regiunea toracelui anterior, lateral și a spatelui am folosit în principal, presiuni cu fața palmară a degetelor, procedee de ridicare, stoarcere și presare a țesutului adipos, urmată de presiuni alunecate, profunde și lente, în scop sedativ. Durata unei ședințe de masaj a variat între 45 si 60 minute, frecvența acestora fiind de trei ședințe pe săptămână. Pentru facilitarea ședințelor de masaj, am aplicat pe piele produse speciale, care mi-au ușurat alunecarea mâinilor pe piele, aveau miros plăcut, puteau fi ușor și repede îndepărtate de pe piele. Am utilizat pudră de talc(silicat de magneziu), de culoare albă, care mi-a permis alunecarea mâinilor pe piele cu multă ușurința, făcând posibilă executarea tuturor manevrelor, dar a prezentat și unele dezavantaje, astupând porii pielii, fiind și mai greu de îndepărtat de pe piele(nefiind solubilă în apă și alcool). Am considerat că excelent pentru masaj este uleiul de nucă, așa că l-am folosit mai mult. Acest ulei are în compoziție: acizi grași nesaturați, acid folic, acid oleic, zinc, potasiu, fosfor, sulf, fier, calciu, vitamine (A, B, C, P) și se curăță repede de pe piele.
CAP.III. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
Pentru a decala măsura în care masajul terapeutic și efectele sale poate contribui la îmbunătățirea stării fizice generale în egală măsură cu starea psihică, am testat și observat în paralel două grupe de pacienți cu afecțiuni psihice. În mod deliberat, pentru întocmirea studiului experimental, am introdus pentru fiecare dintre pacienții cu afecțiuni psihice care au beneficiat de terapia prin masaj câte un pacient cu afecțiuni psihice, în grupa martor dar care nu a beneficiat de masajul terapeutic. Am avut în vedere ca atât subiecții din lotul experimental, cât și cei din lotul martor să se încadreze în același diagnostic neuropsihiatric și anume, psihoză. Studiul comparativ a avut în vedere testările inițiale efectuate înainte de începerea experimentului propriu zis și testările finale după încheierea terapiei prin masaj. Așadar prezentarea rezultatelor va aborda doua aspecte. Așadar prezentarea rezultatelor va aborda două aspecte:
-analiza comparativă a rezultatelor obținute la toate testările efectuate, la nivel de grupă ( de studiu și martor);
-analiza comparativă a rezultatelor obținute la testările efectuate pe cupluri de subiecți.
Acest capitol nu am reușit să-l finalizez pt. că știu să întocmesc acele grafice (scale)- ale durerii, ale contracturilor pe diverse grupe musculare, mai exact nu știu să operez pe calculator.
CAP. IV. CONCLUZII
În urma studiului experimental, analizării și interpretării rezultatelor, se poate afirma că ipoteza cercetării s-a confirmat. Observațiile finale confirmă faptul că efectele masajului terapeutic au contribuit la ameliorarea performanțelor fizice și îmbunătățirea reacțiilor neuropsihice în special în perioadele de criză a subiecților.
Aspectele admise concluzionează:
-ameliorarea stării fizice și psihice generale, stabilită prin obținerea unor reacții complexe ce au la bază relaxarea globală concretizată printr-o senzație de bună dispoziție și un plus de energie.
-îmbunătățirea elasticității și sensibilității musculare precum și întreținerea musculaturii în parametrii optimi funcționali;
-activarea funcțiilor și proprietăților țesuturilor și organelor;
-intensificarea schimburilor nutritive având consecințe pozitive asupra metabolismului;
-factorul direct proporțional între îmbunătățirea stării fizice prin procese extreme și performanțele sistemului nervos, datorate interdependenței interacționale îndeosebi prin stimularea sistemului nervos vegetativ;
-influențarea stimulativă a sensibilității, conductibilității și reactivității întregii structuri nervoase.
Dacă pentru îmbunătățirea calității vieții fizice există o gamă largă de facilități, de cele mai multe ori la îndemână, se pare că viața psihică în nenumărarte cazuri primește o restricționare nefavorabilă, izvorâtă din propriile origini. Perturbările psihicului uman sunt de cele mai multe ori reversibile datorită complicatelor mecanisme de reglare de care dispune. Specificul reglării constă în caracterul conștient al demersului de stabilizare, optimizare sau dezvoltare a personalității pacientului. La polul opus, un lucru este cert, nu există un mijloc terapeutic care să anuleze afecțiuni severe, ce au apărut în urma unui bagaj genetic sau mediu existențial, nefavorabile. Până când știința va descoperi remedii spectaculoase în combaterea afecțiunilor psihice, rolul esențial îl deține tratamentul medicamentos. În ceea ce privește intervenția masajului în astfel de afecțiuni, deține un rol secundar, beneficiile spectaculoase înregistrându-se în perioadele de criză ale bolnavilor. Terapia nu poate înlocui tratamentul medicamentos, dar poate deveni, fapt demonstrat, un sedativ natural în cazul stărilor de tulburare, anxietate, agitație, dezechilibru funcțional.
BIBLIOGRAFIE
ATHANASIU, A. Elemente de psihologie medicală, București, Edit. Medicală, 1973
BRÂNZEI, P., ș.a., Comportamentul aberant în relațiile cu mediul, Iași, Edit. Junimea, 1970
CUCU, C.I.., Psihologie medicală, București, Edit. Litera, 1980
DSM-IV: Manuel diagnosticque et statistique des trubles mentaux, tradus din varianta americană de Guelfi, J., Pull, C.B. si Boyer, P., Masson, Paris, 1996
ENĂTESCU, V., Dialogul medic-bolnav, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1981
GELDER, M. Et all, Tratat de psihiatrie, asociația Psihiatrilor liberi din România și Geneva; Inițiative on Psychiatry, București-Amsterdam, 1994
GORGOS, C. și colaboratorii., Psihoterapia, în Vademecum în psihiatrie, București, Edit. Medicală, 1983
HARTMANN, CH., Masaj, presopunctură, reflexoterapie, Editura Alex-Alex, București, 2001
HOLDEVICI, I., Sugestoterapie și psihoterapie sugestiva, București, Edit. Victor, 1995
HOLDEVICI, I., VASILESCU, I., Psihoterapia-tratament fără medicamente, București, Edit. Ceresit, 1993
HOLLIS, M., Massage for Therapists, Blackewell Science LTD, London, 1998
IAMANDESCU, I.B.., Manual de psihologie medicală, București, Edit. INF Omedia, 1995
Internet
JACARD, R., Nebunia, București, Edit. All, 1995
LUCHIAN, M. și PARASCHIV, M., Psihoterapii, Iași, Edit. Cantes, 2002
MÂRZA, D. ȘI MÂRȚ, C., Masaj clasic, Note de curs, Universitatea Bacău, 2002
MÂRZA, D., Masajul terapeutic, Editura Plumb, Bacău, 2002
MÂRZA, D., Masaj antistres, București, Edit. Didactica și Pedagogică, 2005
MAXWELL-HUDSON, C, Guide to Massage, D.k. Publishing, Inc., New York, 2001
MEYAR, R., Irupția trupului în psihoterapie, Piatra Neamț, Edit. Răzeșu, 1996
PIROZYNSKI, T., Psihiatria în societate, vol.I-II, Iași, Edit. Psihomonia, 1995
PIROZYNSKY, T., Psihiatria și condiția umană, Iași, Edit. Psihomonia, 1995
PIROZYNSKI, T., ș.a. Psihopatologie relațională, Iași, Edit. Junimea, 1996
COSMOVICI, A., Psihologie, Edit. Polirom, 1999
IAMANDESCU, I., B., Stresul psihic, Edit. Info Medica, 2002
GOGAN. C.,Autovindecare prin tratamente naturiste, Edit. Teora 1997
JEICAN.R., Psihiatria pentru medicii de familie, Edit. Dacia, Cluj Napoca 2001
HOLDEVICI, I., Ameliorarea performanțelor individuale prin tehnici de psihoterapie, Edit. Orizonturi, 2000
ENĂCHESCU, C., Tratat de igiena mintală, Edit. Polirom 2004
ROMILA, A., Psihiatrie, București, 2004
MANEA, M SI MANEA, T., Psihologie medicală, Edit. Tehnică, București, 2004
IVAN, S., Masaj pentru toți, Edit. Coresi, București 2001
ANEXE
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 1
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: A.F.
I.2. Vârsta: 27 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă
I.5. Alte boli: Hipertensiune arterială, maladie mitrală reumatismală
I.6. Data internării în centru: 06.07.2004
II. Istoricul bolii
Diagnostic : Psihoză discordantă;
Data internării: 06.07.2004;
Internat în centrul de recuperare și reabilitare neuropsiatrică Racăciuni;
Tata: A. I.– 29.11.1930 pensionar;
Mama: A. A. – 29. 03.1942 decedată la 11.04.2003;
Fratele: A. I. – 08.08.1971- bolnav psihic, deficiență funcțională gravă, asistat în Centrul de Recuperare și Reabilitare a persoanelor cu handicap Comănești;
Pacientul s-a născut la 29.06.1978 Comănești. Medicația pacientului este: Holoperidol, Romparchin, Diazepam, Hidroxizin, Aspacardin;
Nu am reușit să întorc tabelele (ca în exemplul dat mai sus, cel scris cu albastru), deși inițial am lăsat o pagina liberă la început.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
a)Obținerea unei relaxări în vederea stabilirii unei stări generale bune;
b)Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor:; c)Inhibarea sensibilității, conductibilității și reactivității nervilor;
d)Echilibrarea circulației energetice;
e)Stimularea reflexelor vegetative;
f)Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
g)Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor de excreție.
V. Etapizarea intervenției
V.1. Etapa I ( 07 martie 2005-25 iulie 2005)
Obiective de etapă:
a)Îmbunătățirea elasticității musculare;
b)Exercitarea mecanică a pereților vaselor sangvine și ușurarea muncii cordului;
c)Stimularea impulsului motor și creșterea capacității de contracție a mușchilor.
Planul de intervenție:
Am intervenit prin efleuraj, presiuni alunecate profunde și frământat ușor, longitudinal, în scopul acomodării pacientului cu terapia, dar și pentru activarea circulației (limfatice și sanguine). Fricțiunile le-am executat cu fața palmară, cu rădăcina mâinii, iar cernutul și rulatul au întregit acțiunea celorlalte procedee.
Observații de etapă:
In primul rând s-a realizat o relaxare musculara, apoi după un număr de cinci ședințe s-a confirmat îmbunătățire a elasticității musculare.
V.2. Etapa a II-a ( 05 octombrie 2005-08 martie 2006)
Obiective de etapă:
a)Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor de excreție;
b)Relaxarea musculară generală și obținerea unor efecte sedative.
Planul de intervenție:
În vederea relaxării generale am pornit de la relaxarea sistematica a tuturor mușchilor folosind toate tehnicile de masaj. Pentru combaterea constipației am aplicat un masaj abdominal stimulativ, constând in efleuraj, presiuni alunecate suficient de profunde, lente, executate pe traiectul colonului, în sensul tranzitului. Fricțiunile le-am executat între police și celelalte degete.
Observații de etapă:
S-a confirmat îmbunătățirea funcțiilor de excreție și relaxare generală.
Observații finale:
Scopul principal al acestor intervenții, care s-a materializat în urma aplicării etapizate a programului terapeutic a fost relaxare globală. De asemenea și celelalte obiective au fost îndeplinite și confirmate ulterior.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 2
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: G.I.D.
I.2. Vârsta: 32 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Psihoză discordantă
I.5. Alte boli: –-
I.6. Data internării în centru: 08.07.2002
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Psihoză discordantă;
Studii: 10 clase la Trustul de construcții;
Internat: 08. iulie 2002;
Divorțat, fosta soție: G. O. asistent medical la spitalul Municipal Onești –interniști;
Au fost căsătoriți timp de trei ani de unde au rezultat 2 copii;
Copii: A. i. -27.03.1998 în Onești;
A.M. – 17.081999 în Onești. Medicația pacientului este Leponex.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
a)Relaxarea globală
b)Îmbunătățirea proprietăților funcționale ale mușchilor prin creșterea excitabilității, conductibilității și contractilității lor:
c)Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
d)Stimularea reflexelor vegetative și a funcțiilor de relație;
e)Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre țesuturile și organele profunde.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I ( 07 martie 2005- 25 iulie 2005)
Obiective de etapă:
a)Relaxarea musculară
b)Influențarea circulației și a metabolismului contribuind la îmbunătățirea funcției de termoreglare.
Planul de intervenție:
Manevra este amplă și începe cu efleuraj pe partea superioară a spatelui, am deplasat mâinile în jos, pe partea centrală de-a lungul coloanei vertebrale. Frământatul a decurs folosind alternativ mâinile, aducând și strângând ritmic porțiuni de mușchi. Am folosit tehnica în jurul omoplatului și de-a lungul părții laterale a cutiei toracice, precum și umărul propriu-zis, urmărind contururile cu mâinile. Fricțiunile le-am folosit descriind cercuri mici și profunde cu policele celor doua mâini de ambele părți ale coloanei. Pe membre am folosit ca tehnica în „ brățară” pentru efleuraj și frământat.
Observații de etapă:
S-a observat o revenire la normal a volumului muscular din regiunea cefei în mod deosebit și efectul de termoreglare, pacientul având extremitățile la temperatura fireasca la fiecare sfârșit de ședința.
V.2. Etapa a II-a (05 octombrie 2005- 10 aprilie 2006)
Obiective de etapă:
a)Relaxarea musculară generală și obținerea unor efecte sedative;
b)Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor de excreție.
Planul de intervenție:
Am folosit procedeele obișnuite și următoarele tehnici pe regiunea spatelui, neteziri ușoare, apoi profunde, cu fața palmară a mâinii, simultane, fricțiunile cu vârfurile degetelor, cu fața lor palmară, cu ambele mâini, simultan și simetric, cu rădăcina mâinii și cu pumnul închis. La membre am folosit frământatul în „brățară”. Vibrațiile le-am efectuat cu fața palmară a degetelor.
Observații de etapă:
Relaxarea survenită în urma terapiei a diminuat starea de agitație exagerată și nemotivată a pacientului.
Observații finale:
Relaxarea globală a contribuit cu un efect sedativ, pacientul apreciind o îmbunătățire a propriului control motor.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 3
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: D.N.
I.2. Vârsta: 57 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Sindrom psihoorganic cu elemente de tip degenerativ
I.5. Alte boli: ––
I.6. Data internării în centru: 19.0701995
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Sindrom psihoorganic cu elemente de tip deteriorativ;
Data internării: 19.07.1995;
Data nașterii: 05.05.1949 ;
Tata: D. I. – pensionar 84 ani;
Mama: D. M. –decedată;
Are 4 frați: D. G.- 54 ani comuna Letea Veche;
D. G.- 48 ani comuna Parâncea;
D. C.- 41 ani comuna Ungureni;
D. P.- 39 ani comuna Ungureni ;
Are 11 clase a muncit ca șofer la Industria de comercializare a laptelui, are 2 copii din 2 căsătorii. În anul 1989 a suferit un accident de circulație cu urmări deosebit de grave.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
a)Îmbunătățirea proprietăților funcționale ale mușchilor prin creșterea excitabilității, conductibilității și contractilității lor;
b)îmbunătățirea elasticității musculare;
c)Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
d)Influențarea secrețiilor hormonale din piele și țesutul conjunctiv subcutanat.
e)Stimularea acțiunii vasodilatatoare a sistemului nervos vegetativ;
f)Relaxarea globală.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I (10 martie 2005- 20 iulie 2005)
Obiective de etapă:
a)Prevenirea și combaterea apariției escarelor și al retracturilor;
b)Întreținerea musculaturii în mod special în regiunile compromise de impotența funcțională;
Planul de intervenție:
In intervenție am folosit procedeele obișnuite, dar am insistat cu masajul pe punctele de sprijin cu frământatul profund al țesuturilor subcutanate, totodată prevenind apariția escarelor. Efleurajul profund l-am asociat cu presiuni pe punctele dureroase. Am insistat și cu masajul abdominal pentru prevenirea paraliziei intestinale.
Observații de etapă:
Ca observație principală s-a evidențiat efectele trofice și combaterea escarelor.
V.2. Etapa a II-a ( 10 octombrie 2005- 01 martie 2006)
Obiective de etapă:
a)Facilitarea circulației de retur și dirijarea mai eficientă a circulației în scopul combaterii stazelor și congestiilor;
b)Stimularea funcțiilor vegetative și de relație ale sistemului nervos.
Planul de intervenție:
Am intervenit cu efleuraj profund asociat cu presiuni și vibrații cu palmele. Pentru stimularea musculaturii membrelor inferioare, am folosit ciupituri folosind alternativ mâinile. Tragerea în sus a părții laterale ale membrelor inferioare am început-o de la fese, folosindu-mi mâinile alternativ pentru a trage cu fermitate în sus de partea laterală a corpului pacientului. Menționez că toate procedeele le-am executat într-un ritm rapid, dar regulat, păstrându-mi relaxate mâinile și articulațiile aferente.
Observații de etapă:
Stimularea generala a fost scopul îndeplinit. S-a îmbunătățit vizibil elasticitatea musculară și pe alocuri proprietățile funcționale ale mușchilor.
Observații finale:
Am obținut o stare generală bună a pacientului, efectele vizibile fiind apreciate, asigurându-mi o participare activă în timpul ședințelor terapeutice.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 4
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: B.D.C.
I.2. Vârsta: 42 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Schizofrenie paranoidă cronică
I.5. Alte boli: ––
I.6. Data internării în centru: 14.08.1991
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Schizofrenie paranoidă cronică;
Data internării 14.08.1991;
Data nașterii: 21 mai 1963;
Mama: B. E. 6.11.1945, comuna Corbița, județul Vrancea;
D. C. a fost sănătos, a absolvit liceul Agroindustrial Adjud, a lucrat 8 luni, după care a fost încorporat în armată unde s-a îmbolnăvit. Medicația pacientului este: Romparchin, Fenobarbital, Depakine.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
a)Relaxarea globală;
b)Activarea funcțiilor, țesuturilor și organelor;
c)Stimularea sensibilității, conductibilități și reactivității nervilor;
d)Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și a funcțiilor de excreție;
e)Întreținerea musculaturii în parametrii optimi funcționali.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I (01 aprilie 2005- 20 iulie 2005)
Obiective de etapă:
a)Combaterea contracturilor musculare și a pozițiilor vicioase;
b)Influențarea circulației și a metabolismului;
Planul de intervenție:
Pentru acomodarea pacientului am început cu efleuraj pe partea inferioară a spatelui, tapotamentul ușor către zona superioară. Am continuat cu fricțiuni, tapotament ușor și frământat folosind toate tehnicile de masaj. Am încheiat regiunea spatelui cu vibrații și presiuni, după care am continuat cu membrele superioare și inferioare folosind procedeele știute, adaptate regiunilor adecvate. Intervențiile s-au finalizat cu un ușor masaj abdominal.
Observații de etapă:
Diminuarea contracturilor musculare a survenit progresiv, iar pacientul s-a bucurat de un plus de energie, destindere, toate acestea fiind confirmate prin senzații de bună dispoziție.
V.2. Etapa a II-a ( 10 octombrie 2005- 10 martie 2006)
Obiective de etapă:
a)Relaxarea musculară;
b)Intensificarea schimburilor nutritive pentru stimularea metabolismului și funcțiilor de execuție.
Planul de intervenție:
Am insistat folosit procedeele obișnuite pe regiunea spatelui, recurgând la aproape toate tehnicile de masaj. Am început cu neteziri ușoare, apoi profunde, cu fața palmară a mâinii, simultane, alternative; fricțiunile cu vârfurile degetelor, cu fața lor palmară, cu ambele mâini, simultan și simetric; frământatul în „cută” și în ”val” cu priză mică, dar și cu priză mare; tapotamentul cu partea cubito-dorsală a mâinii. La membre am încheiat cu tracțiuni și tensiuni.
Observații de etapă:
In urma ședințelor terapeutice din această etapă s-a înregistrat un tonus favorabil și o mobilitate îmbunătățită.
Observații finale:
S-a constatat o echilibrare energetică și o relaxare generală.
FIȘA INDIVIDUALĂ NR. 5
I. Date personale
I.1. Inițialele numelui și prenumelui: C.L.
I.2. Vârsta: 34 ani
I.3. Sexul: M
I.4. Diagnosticul psihiatric: Schizofrenie
I.5. Alte boli: –
I.6. Data internării în centru: 29.03.2000
II. Istoricul bolii
Diagnostic: Scizofrenie;
Data internării: 29.03.2000;
Data nașterii: 9.10.1975, Onești, Școala profesională;
Tata: C.C.-28.05.01952, sat Hirja , comuna Oituz, Bacău 12 clase, șomer;
Mama: C. C.- 2.12.1953, com. Bogdănești, Bacău , 8 clase, casnică.
III. Rezultatele evaluărilor
Fișa de examinare a subiectului în vederea aplicării masajului
Fișa de evaluare psiho-comportamentală
IV. Obiectivele generale ale intervenției prin masaj:
a)Îmbunătățirea proprietăților funcționale ale mușchilor;
b)Facilitarea circulației de retur prin dirijarea mai eficientă a circulației spre/ în țesuturile și organele profunde;
c)Activarea funcțiilor țesuturilor și organelor;
d)Relaxarea globală.
V. Etapizarea intervenției:
V.1. Etapa I ( 15 martie 2005- 15 iulie 2005)
Obiective de etapă:
a)Întreținerea musculaturii;
b)Reglarea tensiunii arteriale;
c)Relaxarea musculară.
Planul de intervenție:
Am intervenit prin efleuraj, presiuni alunecate, apoi profunde în scopul acomodării pacientului cu terapia, dar și pentru activarea circulației (limfatice și sanguine). Fricțiunile le-am executat cu fața palmară, cu rădăcina mâinii, iar frământatul a decurs ușor, longitudinal. Cernutul și rulatul au întregit acțiunea celorlalte procedee. Tapotamentul l-am executat doar pe fața postero-superioara a membrelor inferioare.
Observații de etapă:
S-a obținut relaxarea musculară, care a avut ca principal efect diminuarea tensiunii arteriale.
V.2. Etapa a II-a (10 octombrie 2005- 10 martie 2006)
Obiective de etapă:
a)Exercitarea mecanica a pereților vaselor sanguine;
b)Stimularea impulsului motor și creșterea capacității de contracție a mușchilor;
Planul de intervenție:
Am folosit toate procedeele și tehnicile de masaj învățate, programul de etapa cuprinzând ședințe de masaj general.
Observații de etapă: ––––––––
Observații finale:
S-a întocmit o relaxare generală, o stare generală îmbunătățită și o anumită dependență față de ședințele de masaj.
Tabel nominal cu anamnezele pacientilor din lotul martor:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Privind Efectele Masajului Asupra Bolnavilor Psihici (ID: 151609)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.