Masaj Si Tehnici Complementare In Asociere CU Vitamine, Saruri Minerale, Oligoelemente, Ape Minerale ȘI Yoga

MASAJ ȘI TEHNICI COMPLEMENTARE ÎN ASOCIERE CU VITAMINE, SĂRURI MINERALE, OLIGOELEMENTE, APE MINERALE ȘI YOGA

MASAJUL – ARTA SI STIINTA VINDECARII

Masajul poate fi considerat o arta si o știința a vindecării. Teoriile masajului terapeutic au un caracter științific, insa aplicarea propriu-zisa a acestora este o arta, întrucât ea implica simțul vindecării, senzitivitatea atingerii, percepția si intuiția. Este un mod unic de a comunica fără cuvinte, de a impartasi energia, de a experimenta bucuria relaxării si liniștei mentale. Deseori, masajului ii sunt atribuite efecte spirituale subtile, apropiate de cele ale meditației.

Ce este masajul?

Masajul este un procedeu de actiune mecanica a terapeutului asupra tesuturilor corpului pacientului cu ajutorul miinilor sau unor aparate speciale.

Scopul masajului

I. PROFILACTIC – reprezinta o metoda eficienta pentru prevenirea bolilor, prelungirea vietii si incetinirea proceselor de imbatrinire.

Se aplica:

1. intregului corp

2. anumitor parti ale corpului, incluzind masajul facial (cosmetic)

II. TERAPEUTIC – reprezinta o metoda de tratament al diferitelor afectiuni.

Tipuri

1. clasic

2. reflexogen

3. neuromuscular

4. shiatsu

5. acupresura

6. polar

7. sportiv

8. sexual

9. Chi Nei Tsang etc.

Efectele fiziologice ale masajului pentru sanatate si conditie fizica

Efectul terapeutic al masajului este definit de Hipocrat, parintele medicinei, printr-o afirmatie foarte concisa: vis medicatrix naturae, adica forta vitala, fortele naturale de recuperare ale organismului.

Terapia prin masaj promoveaza sanatatea sustinind propriile procese ale organismului.

Terapia prin masaj actioneaza benefic asupra corpului in intregime. Masajul imbunatateste circulatia singelui si limfei. Pentru ca intregul corp sa fie sanatos, toate celulele sale trebuie sa fie sanatoase. Celulele individuale ale corpului depind de o alimentare din abundenta cu singe si cu limfa, deoarece aceste fluide aduc nutrienti si oxigen si indeparteaza deseurile si toxinele. Astfel, este usor de inteles importanta bunei circulații pentru sanatate si efectul benefic al masajului pentru intreg corpul.

De asemenea, s-a constatat ca masajul:

– determina modificari in structura singelui. Imbogatindu-l cu oxigen cu 10-15 la suta mai mult.

– poate ajuta detensionarea muschilor contractati si ii poate stimula pe cei slabiti, flasci. Acest echilibru muscular poate ajuta postura si promova eficienta in miscari. Masajul nu mareste in mod direct forta musculara, insa poate grabi recuperarea dupa oboseala ce survine in urma exercitiilor. In acest fel, este posibil sa se realizeze mai multe exercitii si antrenament, ceea ce in timp fortifica muschii si imbunatateste cond itia fizica. De asemenea, masajul intinde usor muschii si tesuturile, sustinind mentinerea elasticitatii lor.

– mareste secretiile si excretiile corpului. S-a demonstrat ca masajul mareste producerea sucurilor gastrice, salivei si urinei. De asemenea, are loc o excretie marita de nitrogen, fosfor anorganic si clorura de sodium (sare), ceea ce mareste rata metabolica (utilizarea materialului absorbit de catre celulele corpului).

– echilibreaza sistemul nervos calmindu-l sau stimulindu-l, in functie de ce efect are nevoie individul in acel moment.

– imbunatateste starea pielii. Masajul actioneaza in mod direct asupra functiei glandelor sebacee (uleioase) si glandelor sudoripare, care mentin pielea lubrefiata, curata si racoroasa. O piele dura, lipsita de elasticitate, poate deveni moale si supla.

– influenteaza organele interne. Prin stimularea directa sau indirecta a nervilor ce alimenteaza organele interne, vasele de singe ale acestor organe se dilata si permit o alimentare marita cu singe.

Beneficiile terapiei prin masaj

Cunoasterea efectelor fiziologice ale masajului face posibila o mai buna intelegere a beneficiilor asupra sanatatii si starii de bine a corpului.

Ceea ce se produce in timpul unui masaj sub miinile terapeutului are o importanta profunda pentru cei interesati de sanatate, de armonia propriului corp. Masajul poate ajuta in orice sport sau forma de exercitiu. Ajutind reducerea oboselii fiziologice si recuperarea dupa extenuarea antrenamentului sau jocului, masajul faciliteaza un antrenament calitativ superior, favorizind astfel o mai buna performanta si inlaturind pericolele de accidente.

Popoarele antice mediteraneene cunoasteau aceste lucruri. Dupa imbaiere si exercitii, ei includeau si un masaj corporal complet. Anticii au inteles ca educatia implica dezvoltarea mintii si corpului in egala masura. Interesul publicului modern de conditia fizica, sanatatea holistica, starea de bine si potentialul uman reprezinta o incercare de a readuce la viata o filozofie onorata vreme indelungata.

Pentru cei mai multi oameni care pornesc un program de antrenament, adeseori spiritul vrea, dar trupul nu. Cind ei incep exercitiile fizice regulate aproape fiecare parte a corpului se schimba. Foarte interesant pentru maseuri este modul in care vasele de singe devin mai complexe pentru a face fata cerintelor marite de oxigen ale corpului, pentru a furniza mai multi nutrienti, pentru a permite o eliminare mai buna. Aceasta cere timp. In timp ce muschii se formeaza, ei nu reusesc sa obtina suficient oxigen si nutrienti. Din pacate, multe programe de exercitii privesc durerile si suferintele ca un pret inevitabil. Acest lucru pur si simplu nu este adevarat, deoarece masajul poate fi folosit intocmai precum era folosit si de greci si romani: pentru a mari rezistenta, a controla oboseala si a se simti mai bine, ca parte integranta dintr-un program de sanatate.

Masajul actioneaza pentru a dispersa efectele secundare ale actiunii muschilor, efecte ce irita muschii si terminatiile nervoase. Acizii lactic si carbonic se acumuleaza in muschi la scurt timp dupa inceperea unui program de exercitii. Acesti acizi sint deseuri ce determina durerea si crampele ocazionale. Ei se formeaza cind glicogenul din ficat si muschi este ars pentru a produce energia din timpul exercitiului. In cele din urma, acizii trebuie sa fie reconvertiti in glicogen si restocati sau eliminati prin limfa si sistemul circulator. Durerile si oboseala persista pina ce procesul acesta de reconvertire sau excretie este incheiat. Masajul poate ajuta eliminarea iritatiei cauzate de aceste deseuri, marind astfel rata refacerii musculare.

Cind masajul a fost inlocuit de odihna s-a inregistrat o refacere musculara de la 20-75 la suta pina la 100 la suta. De exemplu, acesta este motivul pentru care boxeurii sint masati si nu odihniti intre runde.

Incheieturile au un rol extrem de important in exercitii, pentru ca ele sint activate de muschi pentru a genera miscare. Toate incheieturile au o structura complexa si, nefiind folosite, intepenesc. O senzatie de amorteala, de lentoare in incheieturi descurajeaza exercitiile. Un maseur contracareaza aceasta prin folosirea loviturilor de masaj si miscarilor pasive, pentru a elibera tensiunea musculara si țesutul conector din jurul încheieturilor.

De asemenea, masajul ajuta refacerea in cazurile de ranire a tesuturilor moi, precum intinderile si sucirile. Acest lucru este posibil intrucit cresterea si repararea tesutului sint accelerate printr-o circulatie eficienta in zonele afectate si stimularea adecvata a tesuturilor in curs de vindecare. Multe raniri ale tesuturilor moi nu sint intr-atit de serioase incit sa determine o vizita la medic, dar totusi pot cauza disconfort si disabilitate. Masajul terapeutic poate ajuta la grabirea si imbunatatirea refacerii si reducerea disconfortului. In acest mod, masajul ajuta, fiind asemenea unei punti intre neglijenta obisnuita ce rezulta in raniri usoare si o interventie medicala majora.

O constientizare marita a nevoii de sanatate aduce cu sine si o constientizare a nutritiei. Dieta cea mai atent planificata este partial ineficienta daca vasele de singe nu sint dezvoltate si deschise astfel incit nutritia sa poata ajunge la celule. Masajul poate ajuta si acest proces prin imbunatatirea circulatiei.

Relatia dintre stres si boala este un punct de interes pentru toti cei preocupati de mentinerea sanatatii. Stresul determina eliberarea de hormoni ce creeaza vasoconstrictie si diminuarea circulatiei. Afectata de stres, inima lucreaza mai din greu, respiratia devine mai rapida si superficiala, iar digestia se incetineste. Aproape toate procesele corporale degenereaza. Studiile prihosomatice arata modul in care factorii de stres pot cauza migrene, hipertensiune, depresie, unele ulcere peptice etc. Cercetatorii au estimat ca 80 la suta din boli sint legate de stres. Teparia calmanta si relaxanta prin masaj poate ajuta contracarind toate aceste efecte.

Masajul are un efect psihologic clar. Intrucit masajul trezeste simtul tactil, simtul primar al corpului, el aduce oamenii aici si acum si ii indeparteaza de tensiunea generata de preocuparea constanta a mintii cu probleme. De asemenea, detensionarea musculara poate conduce la eliberarea de emotii reprimate. Durerile de cap, insomnia, tulburarile digetive inclusiv constipatia, artrita, astmul, sinuzita, precum si dureri minore sint citeva din problemele care se amelioreaza in urma terapiei prin masaj.

Terapia prin masaj este o forma de terapie fara medicamente.

Masajul igienic

Aplicat în scop igienic, masajul constituie o metodă de îngrijire obișnuită a corpului. Masajul igienic poate contribui la îmbunătățirea continuă a sănătății oamenilor. Contribuie de asemenea la sporirea capacității funcționale a organismului și la creșterea rezistenței lui la efort, devenind un factor esențial profilactic și de combatere a oboselii fizice.

Se aplică în special sub formă de automasaj, fie dimineața în legătură cu obiceiurile igienice clinice, ca spălatul … etc. Acest masaj se aplică pe o suprafață cât mai intimă a corpului, manevrele fiind executate într-un ritm viu și cu o intensitate medie, durata lui fiind scurtă.

Masajul terapeutic

Este recomandat subiecților în cazul unor accidente sau îmbolnăviri acute, fie ca tratament funcțional al leziunilor și tulburărilor evolutive, fie ca tratament recuperator, în cazul unor evoluții lente, prelungite al modificărilor morfo – funcționale sau ale altor sechele patologice.

Tratamentul funcțional are ca scop să vindece sau să analizeze leziunile și tulburările manifestate, cu păstrarea intactă a formelor și funcțiilor normale, cu prevenirea deficiențelor sau a altor urmări ale bolilor sau accidentelor.

Tratamentul recuperator urmărește să stimuleze procesele de vindecare lente, să grăbească involuția bolii sau a accidentului, să scurteze convalescența și să corecteze sechelele.

Leziuni care pot beneficia de efectele masajului

1. Leziunile țesuturilor moi de la suprafața corpului.

Lovirea brutală a pielii și țesuturilor subcutanate poate provoca plăgi, contuzii, hemoragii și întinderi sau rupturi ale ramificațiilor nervoase periferice. Multe din aceste răni lasă după vindecare sechele morfologice.

2. Leziunile mușchilor și tendoanelor.

Efortul fizic excesiv ca intensitate, durată poate să poate să producă la persoanele neadapatate sau obosite o serie de afecțiuni musculare care constau în întinderi, rupturi parțiale sau totale, smulgeri de la inserția lor pe periost. Aceleași leiuni se produc și la tendoane sau fascii.

3. Leziuni osoase.

Cele mai frecvente leziuni accidentale ale oaselor sunt fracturile, produse de forțe interne sau externe care le întrec rezistența. Ele se prezintă sub mai multe forme: complete sau incomplete, închise sau deschise, cu sau fără deplasare a fragmentelor, simple sau complicate.

4. Masajul și tehnicile complementare ale piciorului

Acesta are un rol foarte important în restabilirea echilibrului energetic al întregului organism, pe talpă fiind repartizate toate zonele reflexogene și punctele vitale ale corpului nostru. Toate degetele cuprind zonele reflexogene ale corpului, dar principalele reflexe ale corpu fizic excesiv ca intensitate, durată poate să poate să producă la persoanele neadapatate sau obosite o serie de afecțiuni musculare care constau în întinderi, rupturi parțiale sau totale, smulgeri de la inserția lor pe periost. Aceleași leiuni se produc și la tendoane sau fascii.

3. Leziuni osoase.

Cele mai frecvente leziuni accidentale ale oaselor sunt fracturile, produse de forțe interne sau externe care le întrec rezistența. Ele se prezintă sub mai multe forme: complete sau incomplete, închise sau deschise, cu sau fără deplasare a fragmentelor, simple sau complicate.

4. Masajul și tehnicile complementare ale piciorului

Acesta are un rol foarte important în restabilirea echilibrului energetic al întregului organism, pe talpă fiind repartizate toate zonele reflexogene și punctele vitale ale corpului nostru. Toate degetele cuprind zonele reflexogene ale corpului, dar principalele reflexe ale corpului se află în cele două haluce.

Degetele picioarelor se masează fiecare în parte sau împreună prin neteziri transversale, fricțiuni cu vârfurile degetelor, tracțiuni și ușoare scuturări.

Masajul shiatsu și strechingul palmar. Priza de bază pentru talpa piciorului este cu o mână de sprijin, care ține ferm piciorul în poziție relaxată, cealaltă mână, care acționează asupra zonelor reflexe, printr-o mișcare fluentă prin vârful degetelor. Ca și tehnici se folosesc următoarele: rulare dinapoi spre înainte, flexia plexului solar, rotația gleznei, tehnica croșetei și rotația flexă, tehnica indexului.

VITAMINELE

VITAMINELE ȘI MULTIVITAMINELE

Vitaminele sunt compuși organici esențiali vieții, pe care organismul uman nu le produce in cantități suficienteși care trebuie, deci, procurați din surse externe.

Legumele, fructele, precum și multe alte produse alimentare sunt indispensabile alimentației omului contemporan. În procesul preparării și conservării se pierde, din păcate, o mare parte din valoarea nutrițională de bază și din conținutul de vitamine și minerale. Organismul hrănit corespunzător se dezvoltă mai bine, acumulează mai mult și tratează stressul cu mai multă ușurință. Bebelușii și copiii de școală au o nevoie mai mare de suplimente și vitamine decât adulții.

Este necesar să subliniem faptul ca trăim în vremuri în care condițiile de viață se deteriorează constant, pline de influențe nefaste, obiceiuri proaste privind alimentația, activitatea fizică, fumatul si consumul de alcool. Sănătatea noastră este extrem de vulnerabilă, astfel încât păstrarea ei devine imposibilă, chiar și cu o dietă echilibrată. Cu toate acestea, toată lumea poate profita de suplimentele alimentare cu multivitamine și minerale, adecvate tuturor categoriilor de vârstă.

Pentru procesele biochimice care au loc în organism sunt esențiale cantități determinate de vitamine și minerale. Obținerea acestora direct din hrana consumată s-ar putea să nu fie întotdeauna la îndemână, de aceea prezența lor în organism ar trebui asigurată sub formă de așa-numite “multipreparate”. Din fericire astăzi avem acces la preparate din multivitamine și multiminerale realizate din surse naturale. Ele sunt asimilate și folosite mai bine de către organism decât preparatele sintetice. Importante nu sunt numai cantitățile ingredientelor, ci și mai ales proporțiile dintre ele.

Vitaminele sunt substanțe organice necesare creșterii si bunei funcționări a organismului, pe care organismul le fabrica in cantitate insuficienta pentru a-si acoperi nevoile (vitaminele B6, B8, D, K) sau pe care nu le poate sintetiza.

Vitaminele trebuie deci aduse prin alimentație sau, in lipsa, prin medicamente. Toate sunt continute in laptele matern, dar nu intotdeauna in cantitati suficiente (vitamina K, in special, trebuie sa facă obiectul unei suplimentari medicamentoase sistemice la naștere). Structura chimica si rolul biologic al celor treisprezece vitamine cunoscute in zilele noastre (acid folic, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, B8, B12, C, D, E, K si PP) sunt foarte diferite. De altfel, vitaminele acționează in doza mica, singure sau in mod sinergic, si nu au nici o valoare energetica.

Vitaminele se clasifica, de obicei, in doua grupe: vitamine hidrosolubile (solubile in apa), care grupează vitamina C si vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP), si vitamine liposolubile care grupează vitaminele A, D, E si K.

Beta-carotenul (vitamina A)

Beta-carotenul ajunge în organism prin aport alimentar și este transformat de ficat în vitamina A, în funcție de necesități. Vitamina A contribuie la profilaxia și ameliorarea tulburărilor de vedere, crește rezistența organismului față de infecțiile căilor respiratorii și este un factor important în menținerea sănătății pielii, părului, danturii și gingiilor. De asemenea participă și la biosinteza imunoglobulinelor, stimulează activitatea sistemului imunitar, previne și ameliorează depigmentările cauzate de bolile ficatului sau de bătrânețe. Beta-carotenul protejează mucoasa nazală, bucală, faringiană, laringiană, traheală și pulmonară, fiind un adjuvant eficient în tratamentul infecțiilor respiratorii, emfizemului pulmonar și hipertiroidismului; accelerează dezvoltarea fizică și crește rezistența sistemului osos. Beta-carotenul are rol și în profilaxia cancerului. Efectul profilatic al beta-carotenului în bolile maligne se bazează pe transformarea metaboliților cancerigeni formați în organism sau a substanțelor cancerigene ajunse în organism din mediul exterior, în substanțe mai puțin nocive și mai solubile, deci mai ușor de eliminat. Beta-carotenul reduce riscul apariției infarctului miocardic și al decesului prin stop cardiac.

Rezultatele unei cercetări efectuate în Statele Unite ale Americii, pe o perioadă de 10 ani, au demonstrat că bolile cardiace și cancerul de prostată au o incidență de două ori mai mică în cazul bărbaților care au consumat sistematic beta-caroten, în comparație cu subiecții din lotul martor care nu au consumat această substanță. În Lin Xian, regiune muntoasă a Chinei, incidența cancerului gastric și esofagian este cea mai mare din lume. Savanții chinezi și americani, în cadrul unor cercetări comune efectuate în această zonă geografică, au administrat în doze zilnice, unor persoane sănătoase, cu vârsta cuprinsă între 40 și 69 de ani, diverse combinații de vitamine A, B,C și E și de substanțe minerale. La cei care au primit deopotrivă vitamina A și zinc, numărul îmbolnăvirilor de cancer gastric a scăzut cu două treimi, în timp ce la celelalte grupe nu s-au constatat diferențe semnificative.

Vitamina A reduce riscul apariției cancerului, prin faptul că este implicată in procesul de diferențiere celulară, ceea ce justifică utilizarea sa în profilaxia bolilor maligne. Zincul reglează circuitul vitaminei A în celule. Beta-carotenul se găsește în toate plantele verzi, dar sursele cele mai valoroase sunt: morcovii, spanacul și varza creață, dintre zarzavaturi, și pepenii galbeni și caisele, dintre fructe. S-a observat că la japonezii și norvegienii care consumă, prin tradiție, alimente cu un conținut bogat în beta-caroten, incidența îmbolnăvirilor de cancer pulmonar, de colon, de prostată, de col uterin este mult mai scăzută. În cele mai multe cazuri, alimentele consumate conțin și substanțe poluante, nefiind ideale ca sursă de vitamine. În morcovi, de exemplu, se găsesc adesea cantități mai mari de cadmiu și nitrați decât de beta-caroten, excepție făcând doar plantele cultivate după metode ecologice. Din motivele menționate mai sus, este util un aport de beta-caroten pur din suplimente alimentare.

Complexul vitaminic B

Complexul vitaminic B cuprinde toate vitaminele din grupa B, vita- mina H (biotină), paraaminobenzoic (PABA), colină și inozitol. Toți acești compuși vitaminici își excercită efectele biochimice și fiziologice în mod sinergic, într-o strânsă interdependență. Deoarece vitaminele complexului B sunt solubile în apă, preparatele moderne cu absorbție intestinală lentă sunt preferate fiindcă asigură o concentrație sangvină constantă pentru un timp mai îndelungat. Este foarte puțin cunoscut faptul că unele simptome, cum ar fi căderea și încărunțirea prematură a părului, măterața, deshidratarea pielii, friabilitatea unghiilor, pot fi ameliorate doar prin asigurarea unui raport suficient de vitamine B, fără a se utiliza șampoane sofisticate sau crème extrem de scumpe.

Termenul de vitamina B a fost folosit la începutul secolului nostru pentru a denumi factorul carențial al bolii beri-beri ,extras din orezul nedecorticat. În prezent se știe ca nu este vorba despre o vitamina B ci despre un complex de vitamine B substanțe ce au urmatoarele particularități comune:

-proveniența (drojdia de bere)

-solubilitatea în apa

-rolul nutrițional fundamental în activitatea metabolismului celular

Vitamina B se gaseșteîn cantități suficiente în alimentația raționala si corect preparată .Unele vitamine B sunt sintetizate de organism. Vitaminele B participă la procesele de oxidoreducere, la metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor ,intervin în funcțiile sistemului nervos, a unor glande endocrine .

Vitamina B1

Vitamina B1 este numită si vitamina antiberiberică .A fost izolata în anul 1911 de Funk, din tărâțele de grâu. Windaus și Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituția chimică. Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei crește în mediu alcalin. Are un miros caracteristic și este stabilă la o temperatură obișnuită, peste 100 grade C se descompune.

Absorbția si metabolismul. Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subțire. Prin resorbția intestinală ajunge în sânge sub formă liberă.

Excreția vitaminei B1 se face pe cale renală în cantități de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carența vitaminei B1.

Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcțiile sistemului nervos central și periferic și a glandelor endocrine. De asemenea, intervine în metabolismul apei si reglează funcțiile motorii, secretorii și de absorbție digestiva.

Surse: în alimente de origine vegetală (cereale mai puțin legume) și animală (carne, peste, lapte, oua etc). Cele mai mari cantități de vitamină B1 se gasesc în drojdia de bere, in coaja si germenii boabelor de grâu.

Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

Vitamina B2

Vitamina B2 se mai numește și vitamina hidrosolubilă de creștere . Este termostabilă (rezistă si la 120 de grade C), solubilă în apă si alcool, cu solubilitate crescută in mediul alcalin.Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oară în anul 1933 si sintetizată de Kareer în 1935.

Absorbția și metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat si rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale și mai puțin prin urină. Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funcțiile sistemului nervos, a aparatului vizual și are rol antitoxic (plumb, mercur).

Surse: alimente de origine animală (lapte, ouă, ficat, creier, splina), crustacee și unele vegetale (spanac, salată verde, roșii etc).

Vitamina B2 poate fi sintetizată de unele bacterii.

Vitamina B3

Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic și amida acidului nicotinic cu proprietăți aproape identice precum și o serie de derivați ai acidului nicotinic.

Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon și un atom de azot. Acidul nicotinic și amida nicotinica sunt substanțe cristaline, incolore, solubile în apa, alcool, termostabile.

Absorbția si metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde pătrund în sânge. Se elimină prin urină, fecale, tranpirație.

Vitamina B3 previne și vindeca pelagra, caracterizată prin tabloul simptotic a celor “trei D” (demența, diaree, dermatita). Ele participă de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul glucidelor, proteinelor, a produșilor pigmentari si influentează sistemul nervos și activitatea unor glande cu secreție interna. Este binecunoscuta și acțiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

Surse: alimente vegetale mai ales în coaja boabelor de cereale, în drojdia de bere, alimente de origine animală (carne, rinichi, ficat)

Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substanță cu structura apropiată de aceea a vitaminei B3 dar cu acțiune antogonistă.

Vitamina B4

Vitamina B4 (adenina) are funcții si indicații terapeutice, mai puțin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcțiile sistemului nervos cât si cele ale sistemului hematopoietic.

Carența vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei și granulopeniei.

Administrarea sulfamidelor și a antibioticelor crește consumul de vitamină B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcțiile suprarenalelorsi a proceselor creșterii.

Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere.

Sintetizarea vitaminei B4 de catre flora bacteriană intestinală este redusă la om.

Absorbția vitaminei B4 se realizeaza la nivelul intestinului subțire. În sânge, concentrația cea mai mare de vitamina B4, este în hematii.

Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpirație.

Vitamina B6

Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul și piridoxamina. În mediu alcalin și acid sunt sensibile la lumină.

Regnul vegetal oferă o importantă sursă de vitamină B6.Sursele de obținere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din aceasta grupă.

Absorbția vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă și mai bine combinate cu proteine.

În organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine în metabolismul substanțelor organice și intră în compoziția unui mare număr de enzime cu funcție de oxidoreducere.

Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală și scade cu vârsta.

Vitamina B12

Este indispensabila pentru viata omului si a animalelor; vitamina hidrosolubila care joaca un rol in maturarea globulelor roșii plecând de la celulele-mama si in sinteza unor acizi grasi si anumitor acizi aminati. SINONIM: cianocobalamina.

Are o structura deosebit de complexa, continand 4,5% cobalt si radicalul cian, de unde si denumirea de ciancobalamina.

Vitamina B12 are formula moleculara C68H90N14O14Pco si masa moleculara 1490±140.

Este unul dintre cei mai puternici factori antianemici cunoscuti, prezentand o oarecare analogie structurala cu hemoglobina.Are o importanta deosebita in ce priveste cresterea, hematopoeza si functionarea celulei nervoase.

Denumirea de cianocobamida deriva din structura sa moleculara intrucat contine gruparea cian(-C≡N), un atom de Co si grupari amidice. Se mai numeste (pe langa cianocobalamina si cianocobamida) antianemica, vitamina antipernicioasa, corinoida, factor antipernicios, factor anemic extrinsec, factorul proteinelor la animale etc. .

Denumirea de corinoida provine de la inelul porfirinic modificat din molecula sa numit inel corinic.

Numele de cianocobalamina nu este riguros stiintific deoarece nu contine grupare aminica libera sau legata de nucleul central (corinic), nici de atomul de Co si nici de ribonucleotida, ci numai in componenta gruparilor amidice, fapt pentru care este mai corecta denumirea de cianocobamida decat cea de cianocobalamina.

Identificarea, izolarea, stabilirea structurii si a activitatii biologice a vitaminei B12 a necesitat colaborarea mai multor grupe de specialisti o perioada mai indelungata de timp, reusindu-se in cele din urma obtinerea acestei vitamine pe cale industriala.

Prin anii 1950, imediat dupa descoperire, vitamina era extrasa din ficatul animal (cam patru tone de ficat prelucrat ofereau un gram de vitamina B12). In 1952, Miner Laboratories din Chicago au identificat o tehnica de izolare a vitaminei B12 din… mocirla canalelor, folosind cca. 250 tone namoluri culese zilnic.

Ca element exotic (intre timp, tehnicile de izolare s-au mai perfectionat, asa incat nu mai aveti motive sa fiti ingrijorati), mentionam ca in Indochina, bastinasii aveau obiceiul de a acumula pestii in mari recipiente, in care avea loc un proces accentuat de fezandare / putrefactie.

Rezulta un lichid cu un miros si un aspect dezgustator, cunoscut amatorilor de bucatarie chinezeasca, bogat in acizi aminati si vitamine.

Activitatea si absorbtia vitaminei B12 este conditionata de existenta unui "factor intrinsec" continut in sucul gastric normal, hipovitaminozele fiind rezultatul aportului insuficient sau lipsei "factorului intinsec".

Carenta vitaminica afecteaza tesuturile in care se produc multiplicari celulare rapide. Sunt afectate: maduva hematoformatoare (apare anemia megaloblastica), mucoasa bucala (glosita Hunter), mucoasa tubului digestiv, bolnavii prezentand inapetenta, senzatie de balonare, varsaturi, diaree.

Cea mai buna sursa este ficatul, dar si pestele, ouale, laptele si derivatele lactate.

Aporturile nutritionale recomandate, minime si usor de acoperit printr-o alimentatie echilibrata, sunt de 1 pana la 2 micrograme pe zi pentru copii, de 3 micrograme pentru adolescenti sau pentru adulti, de 4 micrograme pentru femeile gravide sau care alapteaza. Vitamina B12 se gaseste in toate produsele animale indeosebi in ficat. Ea este relativ stabila la caldura si la aer dar mai sensibila la lamina si la radiatiie ultraviolete precum si la acizi si baze.

Absorbtia intestinala a vitaminei B 12 are loc in ultima parte a intestinului subtire Ea nu este posibila decat in prezenta unei glicoproteine sectretate de stomac, denumita factor intrinsec. Carenta in vitamina B12, care nu este rara in tarile industrializate, poate rezulta deci fie, in mod exceptional, prin aporturi alimentare insuficiente (regim vegetarian), fie dintr-o gastrectomie (ablatie a stomacului) sau dintr-o o boala responsabila de o anomalie a secretiei de factor intrinsec, precum boala lui Biermer; aceasta carenta poate, sa mai provina dintr-o anomalie, dintr-o ablație a porțiunii terminate a intestinului subtire si, in mod exceptional, dintr-o infectie cronica a intestinului subtire. In sfarsit, o carenta in vitamina B 12 nu este deloc rara la persoanele in varsta. Ficatul, care stocheaza vitamina B 12, poate disimula o insuficienta de aport sau o tulburare a absorbtiei timp de 3 sau 4 ani. In continuare, apar primele semne ale carentei: oboseala generala, pierdere a apetitului, tulburari hematologice (anemie megaloblastica), neuropsihiatrice (senzatie de arsura cutanata, nevrita optica inflamatie a nervului optic, pierderi de memorie, labilitate a starii de spirit, depresie) si mucoase (limba depapilata).

HIPERVITAMINOZA se manifesta prin aparitia unor stari alergice si prin hiperglobulie.

Vitamina B 12, administrata in injectii intramusculare, este indicata in carenta corespunzatoare. Ea este utilizata, de asemenea, in doze mari ca analgezic. Injectiile intravenoase cu unul dintre derivatii ei, hidroxocobalamina, sunt practicate in caz de intoxicatie cu cianura. Administrarea medicamentoasa de vitamina B 12 este contraindicata in rare cazuri (anumite cancere, indeosebi).Vitamina B12 – solubila in apa.

Contine elemente minerale de baza. Este necesara pentru formarea globulelor rosii.

Vitamina B13

Vitamina B13 are structura chimică asemănătoare acidului azotic, constituie un principiu component al complexului B, cu rol în stimularea creșterii puilor, porcilor.

Vitamina B14

Vitamina B14 este extrasă din urina umană, are rol în hematopoieză.

Vitamina B15

Vitamina B15 (acidul panganic) se găsește în alimente de origine animală.

Intervine în procesele enzimatice și, în cantitate de 2 mg\zi acoperă nevoile organismului.

Vitamina B17

Nu, nu este vorba de binecunoscutul bombardier american! Este vorba despre o vitaminã, mai puțin cunoscutã, dar foarte “controversatã” în lumea medicalã. Dupã ani de cercetãri, biochimistul dr. Ernest Krebs a izolat, în 1950, o nouã vitaminã pe care a denumit-o B17 – cunoscutã și sub numele de amigdalinã (sau laetrile).

Se face din ce în ce mai auzitã opinia conform cãreia cancerul ar fi o boalã cauzatã de o deficiențã nutriționalã. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxinã misterioasã, ci pur și simplu despre absența unei substanțe pe care omul modern a eliminat-o din dieta sa: vitamina B17.

Sâmburii de caise – pe care îi mâncam cu mare plãcere când eram copii – sunt cea mai bogatã sursã naturalã de vitamina B17. În general, semințele fructelor (mai puțin citricele) conțin aceastã substanțã, care le conferã un gust amãrui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10 sâmburi de caise previne aparitia cancerului.

VITAMINA C

Vitamina C face parte din grupa vitaminelor hidrosolubile și din această cauză, în cazul unei solocitări fizice excesive, se elimină în cantități mari din organism. Din fericire, cercetările recente au descoperit preparatele cu absorție lentă datorită cărora vitamina C poate fi prezentă permanent în organism și își va exercita efectul benefic pe o durată mare de timp.

Vitamina C a fost descoperită de către savantul maghiar Albert. El a fost primul care a reușit să extragă din ardei vitamina C și pentru această descoperire a fost distins cu Premiul Nobel. Astăzi se pot procura ușor și în țara noastră produsele cu vitamina C obținute din surse naturale.

Vitamina C se găsește atât în zarzavaturi cât și în citrice, sursa naturală principală constituind-o măceșele în care se găsește împreună cu așa-numitele flavonide care sporesc efectele acidului asboric.

Deficitul de vitamina C conduce la apariția scorbutului. Acidul ascorbic administrat în mod susținut stimulează sistemul imunitar și crește rezistența organismului fața de bolile infecto-contagioase. Participă la activarea multor sisteme enzimatice și are un rol umportant în respirația celulară. Accelerează vindecarea rănilor, regenerarea țesuturilor, participă la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor și oaselor, precum și la sinteza hormonilor corticosuprarenalieni. Are efect antistres, facilitează absorbția fierului și împreună cu acidul folic și vitamina B12 stimulează maturarea globulelor roșii. Scade colesterolul sangvin și protejează organismul față de substanțele cancerigene. Crește și menține randamentul fizic. În timpul suprasolicitărilor fizice crește necesarul de vitamina C și din această cauză se recomandă sportivilor un consum crescut înainte de competiții. La fel ca majoritatea vitaminelor, vitamina C se descompune ușor și este sensibilă la lumină, căldură și vapori de apă. La depozitarea vitaminei C trebuie să avem în vedere toate acestea.

Preparatele moderne de vitamina C conțin și bioflavonoide. Aceste substanțe sunt denumite uneori vitamina P, însă nu sunt vitamine propriu-zise. Bioflavonoidele favorizează absorbția vitaminei C, fiind preferată, astfel, adminitrarea lor concomitenă.

Organismul uman nu este capabil să sintetizeze bioflavonoide și, din acest motiv, acestea sunt furnizate organismului doar prin aport alimentar. Această grupă de substanțe este frecvent utilizată în accidentele sportive, deoarece reduce durerea, atenuează efectele loviturilor, are efect hemostatic și ameliorează simptomatologia hipocal-cemiei. Împreună cu vitamina C, bioflavonoidele mențin integritatea structurii interne a capilarelor. Participă la sinteza acizilor biliari, scad colesterolemia și, prin efectul reducător, previn formarea cataractei.

În preparatele de vitamina C din extracte naturale, acidul ascorbic se găsește sub formă de poliascorbat, care are un efect prelungit față de de cel al acidului ascorbic simplu obținut pe cale sintetică.

Vitaminele D(antirahitice)

Vitamina D se prezinta sub forma mai multor substante liposolubile (solubile in grasimi), care au efecte de prevenire si combatere a rahitismului (la copii) si a osteomalaciei (la adulti). Cele mai importante sunt vitaminele D2 si D3.

Vitamina D2 (ergocalciferolul)

Se obtine prin iradiere cu ultraviolete a unei provitamine continuta in anumite vegetale (ciuperci, drojdii, etc.)

Vitamina D3 (colecalciferolul)

Se formeaza prin iradierea cu ultraviolete a unui component al sebumului, secretat de piele.

Dupa absorbtia intestinala, respectiv prin sinteza cutanata, vitamina patrunde in sange si se depoziteaza preponderent in ficat, unde o parte se transforma in produsi mai activi (o a doua activare avand loc la nivelul rinichilor).

Datorita acestui comportament (mod de sinteza, activare, mecanism de actiune), vitamina D este asemanatoare hormonilor; printr-o comparatie la distanta, pielea, ficatul si rinichiul pot fi asemanate cu glandele endocrine.

Vitamina D intervine in absorbtia calciului si in fixarea lui pe matricea osoasa. In carenta de vitamina D, scade asimilarea si utilzarea calciului, oasele se pot deforma usor sub influenta factorilor mecanici (greutatea proprie, tractiuni, mici traumatisme), apar semnele tipice ale rahitismului: modificarea conformatiei oaselor cu demineralizare,transpiratii, lipsa sau micsorarea fortei musculare, tulburari digestive si tulburari de crestere. Copiii sunt obositi, prezinta un abdomen voluminos,au o rezistenta scazuta la infectii si fac forme grave de boala (pneumonii, enterocolite,etc.). De fapt, prin aceste complicatii infectioase este rahitismul mai periculos (decat prin sine insusi).

Hipervitaminoza D (realizata mai ales medicamentos – atentie, ca vitamina liposolubila se acumuleaza in organism in cazul aportului excesiv, pe mari intervale de timp) se traduce prin manifestari variate, de tipul tulburarilor digestive (constipatie, greata, varsaturi), pierderea poftei de mancare, oboseala fizica si intelectuala, deshidratare, tulburari nervoase si de comportament.

Deoarece principala sursa de vitamina D este sinteza cutanata, sub actiunea razelor solare, nu este bine definita ratia zilnica pentru om. Parerile specialistilor difera, unii considerand ca pentru un adult normal care isi desfasoara macar o parte din activitate in aer liber, nu este necesar aportul alimentar, fiind suficiente cantitatile de vitamina D formate la nivelul portiunilor de piele expuse luminii. Altii considera ca un aport de securitate de cca. 250 – 400 u.i. zilnic este relativ important, si este absolut necesar copiilor mici si femeilor in perioada maternitatii. Necesarul zilnic de vitaminã D pentru adulti este de 100 – 150 UI, iar la copii de 120 – 200 UI. Se recomandã ca în cazul unor fracturi sau aparitiei unor tulburãri metabolice ale calciului si fosforului, sã se mãreascã doza zilnicã la 500 – 700 UI.

Vitamina D se gaseste in special in produsele de origine animala, oua, peste, produse lactate grase:lapte integral, unt, smantana, frisca, branzeturi grase. Ficatul si margarina vitaminizata reprezinta alte surse de vitamina D. Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor.

Vitamina E

Numita si tocoferol, este esential implicata in mentinerea structurii si functionalitatii organelor genitale, avand si titlul de "vitamina fertilitatii". Cercetari ulterioare au dovedit faptul ca vitamina E asigura si troficitatea sistemului muscular, a altor organe si tesuturi, lipsa sau carenta ei determinand nu numai sterilitatea, dar si tulburari cardio-vasculare, in fiziologia neuro-musculara sau in metabolismul lipidic.

Nevoile organismului se situeaza intre 10 si 20 miligrame zilnic,cele mai bune surse fiind uleiurule extrase din seminte (soia, germeni de porumb, floarea-soarelui), mazarea, fasolea si painea intermediara si neagra (mult mai sanatoasa decat cea alba, rafinata).

Vitamina K

Desi ne intereseaza mai putin structura chimica, mentionam ca se cunosc trei vitamine K:

Vitamina K1, fitochinona, este sintetizata de frunzele verzi si prezenta in vegetalele verzi.

Vitamina K2, farnochinona, este sintetizata de catre microorganismele de putrefactie.

Vitamina K3, menadiona, este un produs de sinteza cu proprietatea ca este hidrosolubil (spre deosebire de celelalte).

Carenta de vitamina K se realizeaza fie prin aport alimentar redus, fie prin reducerea florei microbiene normale intestinale ca urmare a unor tratamente cu doze mari sau / si pe timp indelungat cu antibiotice, cunoscut fiind faptul ca principala sursa de vitamina este sinteza microbiana intestinala.

Hipovitaminoza K favorizeaza hemoragiile spontane sau dupa traumatisme minore, fiind perturbata coagularea sangelui.Nu se cunoaste exact ratia zilnica necesara prin aport alimentar, fiind descrisa doza de 2 miligrame zilnic, la adult.

Principalele surse de vitamina K sunt legumele verzi, ficatul si, nu in ultimul rand, galbenusul de ou. Nu ocoliti, asadar, spanacul, salata, loboda, urzicile, mararul, leusteanul, ceapa verde, etc.

Vitamina P

Se mai numeste citrina si actioneaza sinergic cu vitamina C, avand partial si rol de "economisire" a acesteia. O parte din simptomatologia scorbutului este datorata carentei de vitamina P, acesta fiind mai usor de tratat cu suc de lamaie decat cu vitamina C sintetica. Sursele naturale de vitamina P sunt fructele si legumele (lamaile, portocalele, strugurii, mandarinele, etc.).

YOGA

De demult in India si in alte tari Occidentale au existat oameni dornici studierii metodelor de dezvoltarea fortelor fizice,psihice si spirituale.

Cercetarile au fost transmise urmatoarelor generatii si s-a creat treptat stiinta Yoga. Acest cuvant vine de la ,,yuj’ care inseamna a uni.

Yoga este o stiinta care ne invata metoda unirii Sufletului Individual cu Sufletul Suprem. Scopul acestei stiinte este de a slabi cele cinci suferinte care sunt:Ignoranta, Egoismul, Simpatiile, Antipatiile si Instinctul de conservare.

Practicarea caii Yoga implica exercitii fizice,repiratie ritmica si meditatiile.

In decursul mileniilor, Yoga a evoluat, adeptii sai au descoperit metode care au un efect benefic asupra sanatatii. In scripturi exista texte care descriu aceste metode.

Yoga ofera forta si iluminare dar si o experienta placuta. Aceasta invigoreaza simturile si imbunatateste modul de viata.

CHAKRELE

In Sistemul Energetic Uman exista Chakrele. O chakra inseamna un centru de energie spirituala, deci ,,Chakrele’’ sunt vartejuri de energie concentrata.

Functionarea chakrelor afecteaza modul nostru de a fi si de a ne trai viata.

In corp avem sapte chakre care sunt dispuse de-a lungul coloanei vertebrale si sunt legate prin trasee importante numite: „IDA”, “PINGALE” și “SUSHUMNA”.

Ele sunt plasate in acest mod deoarece fiecare chakra este in legatura cu un organ,o glanda sau un plex nervos. Cele sapte chakre functioneaza in interrelatie.

Pentru a functiona in cele mai bune conditii,in echilibrul si armonie reciproca, yoghinul trebuie sa practice cele ,,CINCI EXERCITII TIBETANE’’.

KUNDALINI:

Kundalini numita si ,,PUTEREA SARPELUI’’ ,deoarece este asimilata cu un sarpe incolacit la baza coloanei vertebrale. Kundalini este Energia Vitala , de fapt o forta care se creeaza in adancul creierului uman si care actioneaza asupra chakrelor.

Ea este ENERGIA DIVINA COSMICA din corp. Aceasta este resimtita la baza coloanei vertebrale .

Kundalini este energia care invigoreaza si motiveaza trupul si mintea. Ea alimenteaza intreg sistemul energetic uman , facand sa circule continuu energia vitala in interiorul nostru.

PRANAYAMA:

PRANAYAMA vine de la cuvantul: PRANA care inseamna respiratie si AYAMA care inseamna control.

Respiratia este fundamentala pentru viata umana.Noi respiram din clipa in care ne-am nascut si incetam sa respiram in clipa in care murim.

Respiratia constituie cea mai elementara dintre formele de hrănire. Când respiram introducem in organism un amestec de gaze ,in special oxigenul necesar alimentarii celulelor noastre precum si o energie numita :PRANA.

Prana hraneste sistemul energetic uman , ea este dirijata pentru a construi, purifica si intari sistemul energetic uman.

MEDITATIA:

Meditatia urmeaza concentrarii,Concentrarea se contopeste cu meditatia.Concentrarea mentine mintea asupra aceluiasi obiect distinct.

Meditatia deschide usa mintii spre cunoasterea intuitiva si multe puteri.Prin meditatie poti obtine tot ceea ce doresti.

Rodul meditatiei este SAMADHI. Samadhi este starea supraconstienta , unde yoghinul dobandeste cunoasterea supraintuitionala sau suprasenzoriala.

Acum Sufletul Individual se uneste cu Sufletul Suprem.

TERMOTERAPIA

Termoterapia grupează o serie de proceduri care folosesc în scop profilactic sau terapeutic energia

calorică, transmisă corpului omenesc prin intermediul apei, aerului, nămolurilor, parafinei.

Oricare ar fi mediile folosite pentru transmiterea energiei calorice, apare o solicitare a mecanismelor

de termoreglare ale organismului. Din acest punct de vedere, procedurile termoterapice se împart în:

proceduri indiferente, în timpul cărora menținerea homeostaziei termice este facilă,

solicitarea mecanismelor de termoreglare fiind minimă;

proceduri calde, cu aport termic din exterior mare și cu solicitare intensă a termolizei;

proceduri reci, care utilizează temperaturi scăzute ale apei și aerului, avînd ca efect

creșterea pierderii de căldură la nivelul tegumentului.

Noțiuni de termoreglare

Procedurile de termoterapie pot fi utilizate cu două scopuri principale:

1. pentru antrenarea unor efecte imediate necesare unui proces terapeutic, ca de exemplu

obținerea vasodilatației pentru efect biotrofic, decontracturant;

2. pentru solicitarea mecanismelor adaptative la cald și rece, în scopul creșterii rezistenței generale a organismului, cu o mai bună adaptare la variațiile de temperatură ale mediului.

Menținerea cvasiconstantă a temperaturii corpului (homeotermie) în condițiile permanentei variații a temperaturii mediului ambiant este posibilă prin solicitarea unor mecanisme de termoreglare.

Participă la aceasta de asemenea ”comportamentul“ termoregulator, reprezentat de izolarea prin îmbrăcăminte, izolarea în mediu artificial (locuința).Pentru menținerea temperaturii funcționale optime în zona centrală a organismului (aproximativ 370C) sînt solicitate:

funcțiile de informare (termorecepția)

funcțiile de prelucrare-integrare (neuronii termoreglării)

efectorii fiziologici (circulația periferică cutanată pentru reglarea pierderilor de căldură,

glandele sudoripare pentru termoliză, termogeneză)

Referitor la aceste aspecte, trebuie menționat că organismul uman are două zone cu comportament

termic diferit:

A. Zona periferică, poikilotermă

B. Zona centrală, homeotermă

Zona periferică

Această zonă îndeplinește funcții esențiale pentru termoreglare, putînd fi considerată un adevărat

organ al termoreglării:

Funcția de receptor caloric

Zona periferică, îndeosebi tegumentul, conține corpusculi senzoriali pentru rece (Krausse) și cald

(Ruffini), care sînt fibre amielinice neîncapsulate provenind din plexurile nervoase cutanate.

Pentru percepția senzațiilor calorice este necesară o durată minimă de acțiune, iar pentru declanșarea

reacțiilor de termoreglare hotărîtor este nivelul absolut al temperaturii.

Ambele funcții sînt conduse de aceeași receptori. Diferențierea se face prin frecvența diferită de

transmisie, existînd fibre specializate pentru anumite frecvențe pe care le transmit optimal. Dacă

aceste semnalizări din periferie durează în timp, excitațiile ajung la centrii nervoși superiori,

declanșînd procesul de termoreglare.

Zonele corpului au anumite particularități legate de recepția termică:

cea mai mare densitate a receptorilor pentru cald și rece se află la nivelul tegumentului feței,

mîinilor și plantelor;

fruntea sesizează cele mai mici variații de temperatură;

tegumentul feței, inervat de trigemen, influențează procesele de termoreglare prin semnalizarea

variațiilor meteorologice.

Funcția de tampon termic

În mediu cald, zona periferică poate prelua pentru un timp excesul de căldură, fără să se producă o

creștere a temperaturii centrale, pînă la intrarea în funcțiune a proceselor de termoliză. În condiții de

răcire externă, aceeași zonă poate ceda zonei centrale o cantitate mare de căldură pentru a acoperi

pierderile pînă cînd procesele de termogeneză devin eficiente.

Funcția de comutator

Țesutul adipos are o rezistență calorică mare, deci termoconductibilitate mică, fiind însă străbătut de

un număr apreciabil de vase sanguine.

În mediu rece se produce vasoconstricție și țesutul adipos devine un izolator perfect; în mediu cald,

datorită vasodilatației, țesutul adipos își pierde rolul termoizolator.

Funcția de izolator caloric variabil

În țesuturi transportul de căldură se face prin conducție și prin convecție. Circulația cutanată și a

extremităților reprezintă o derivație funcțională subordonată termoreglării. Prin vasoconstricție sau

vasodilatație, componenta convectivă devine variabilă ca importanță.

Funcția de organ efector al termolizei în mediu cald

Termoliza la nivelul tegumentului are două componente:

a) perspirația insensibilă: mecanism reprezentat de evaporarea apei ajunse la suprafața

corpului prin difuziune pasivă;

b) transpirația: mecanism activ, care apare prin declanșarea secreției sudoripare ca reflex la

creșterea temperaturii centrale peste o anumită limită. Evaporarea unui litru de lichid sudoral

se face cu un consum de 560-580 de calorii din care 90% sînt scoase din organism,

tegumentul devenind astfel organ principal al termolizei.

ZONA CENTRALĂ

Zona centrală, homeotermă, are o temperatură medie care variază între 35 și 37,3°C, cu diferențe

între zone diferite ale organismului.

Temperatura centrală depinde și este influențată de temperatura zonei periferice. Astfel, în cazul

unei activități fizice intese, termogeneza la nivel muscular produce creștere a temperaturii zonei

periferice, cu imposibilitatea eliminării căldurii din zona centrală și consecutiv cu creșterea

temperaturii acesteia.

Sînt de menționat de asemenea creșteri ale temperaturii centrale în cazul unei vasoconstricții

periferice care duce la limitarea posibilității de transfer caloric spre periferie.

Termeni utilizați în termoterapie și termodiagnostic

temperatura centrală medie – se măsoară cu termometrul aplicat sublingual sau intrarectal;

temperatura medie a tegumentului – se măsoară în șapte puncte;

temperatura medie a corpului – media între temperatura centrală și cea a tegumentului;

gradient intern de temperatură – diferența între temperatura centrală și cea medie

cutanată;

gradient extern de temperatură – diferența între temperatura medie cutanată și temperatura

camerei;

temperatura mediului – temperatura camerei sau ambientală;

deficit caloric – numărul de calorii necesar zonei periferice pentru a egala temperatura

centrală;

temperatura de indiferență – temperatura mediului care nu solicită mecanismele de

termoreglare în cazul unui metabolism normal. Este de 34-35°.

Schimburile de căldură între organism și mediu

Organismul își realizează schimburile calorice cu mediul prin patru moduri:

conducție

convecție

radiație

evaporare

CONDUCȚIA

Este una din căile de eliminare a căldurii metabolice. Pierderea de căldură se poate face în cazul

unui mediu extern stabil (fără mișcare a straturilor de aer) datorită existenței gradientelor de

temperatură.

CONVECȚIA

Are două componente:

convecția internă, care reprezintă eliminarea căldurii metabolice din zona centrală către

zona periferică prin intermediul circulației sanguine

convecția externă, care reprezintă eliminarea căldurii la nivelul zonei periferice datorită

mișcărilor straturilor de aer din jurul corpului.

RADIAȚIA

Din noțiunile de fizică se cunoaște că orice corp emite în mediu radiații infraroșii. Și corpul uman,

datorită faptului că temperatura cutanată este mai mare decît temperatura mediului, cedează căldură

prin radiație.

S-a aproximat că la temperatura de confort a mediului (aproximativ 25°C), temperatura centrală

fiind de 37°C, iar cea periferică de 34°C, pierderile de căldură prin radiație sunt de 5 calorii/h/m2/°C.

Transportul de căldură prin radiație este însă influențat de poziția corpului, contând suprafața

corpului care poate participa la schimburile termice. Astfel, suprafața radiantă reală este de 80% din

suprafața corpului; în poziție șezîndă această suprafață se reduce la 60-65%, iar în clinostatism la

50%.

EVAPORAREA

Pierderea de căldură prin evaporare nu este obișnuită în satrea de confort termic, căldura fiind

eliminată prin conducție, convecție și radiație. Evaporarea intervine în mediu cald.

Pierderile prin evaporare au trei componente:

secreție sudoripară: se pot pierde pe această cale pînă la 1,5 l/oră pe termen scurt;

evaporare la nivelul suprafețelor respiratorii: 5-14 g/oră, respectiv 3-8 Kcal/oră;

perspirație insensibilă: 18-25 g/oră, respectiv 10-15 Kcal/oră.

Efecte fiziologice ale aplicațiilor de cald și rece asupra organismului

EFECTE ALE APLICAȚIILOR DE CĂLDURĂ

Căldura produce în general vasodilatație periferică, cu creșterea debitului circulator periferic și

influențarea secundară a aparatului cardio-vascular.

Efectele aplicațiilor generale de căldură

Răspunsuri cardio-vasculare

Sînt determinate de creșterea debitului circulator periferic sub influența factorului termic cald:

creștere a frecvenței cardiace pînă la 120-150/minut;

creștere a debitului bătaie, cu creștere consecutivă a debitului cardiac. În saună, după 20 de

minute debitul cardiac crește cu 73%, în timp ce în baia caldă creșterea poate fi de patru ori

față de valoarea de repaus, deoarece nu există posibilitatea pierderii de căldură prin

evaporare;

modificări ale tensiunii arteriale: TA sistolică și TA diastolică scad inițial, apoi revin sau

chiar cresc cu 10-20 mmHg față de valorile inițiale;

vasodilatație periferică, cu consecințe importante pe întreg arborele circulator:

în expunerile acute la cald, sînt solicitate mecanismele viscerale compensatorii, cu

vasoconstricție pulmonară, mezenterică, splenică;

circulația renală este solicitată numai la expunerile prelungite la cald, cu reducerea

diurezei;

circulația coronariană și cerebrală sînt influențate în momentele limită, cînd circulația

sistemică nu mai face față.

Solicitarea mecanismelor de termoliză

în cazul temperaturilor mediului apropiate de cele tegumentare, principalul mecanism

împotriva creșterii temperaturii centrale este evaporarea transpirației;

în cazul hipertermiei centrale, circulația sanguină asigură transportul căldurii spre periferie,

favorizînd termoliza sudoripară.

Influențarea altor aparate și sisteme

crește consumul (nevoia) de oxigen la nivelul țesuturilor;

crește inițial diureza cu scădere ulterioară (datorată sudorației);

relaxare a musculaturii striate (vasodilatație);

influențarea sistemului nervos central în sens sedativ; hipertermia produce însă efecte

excitante.

Efectele fiziologice ale aplicațiilor locale de căldură

creștere a temperaturii locale cu cîteva grade, care se poate produce pînă la profunzimea de4-5 cm;

vasodilatație directă, indusă de căldura aplicată local sau prin mecanism reflex;

creștere a metabolismului tisular local;

în cazul împiedicării termolizei, căldura fiind aplicată la nivelul mîinilor și picioarelor,

datorită fluxului caloric mare, se poate ajunge la creșterea temperaturii centrale peste

37,3°C;

solicitare a mecanismelor de termoliză în cazul aplicării de căldură locală, cu flux caloric

intens.

Efecte terapeutice ale aplicațiilor de căldură

efecte spasmolitice atît pe musculatura striată, cît și pe musculatura netedă;

efecte resorbtive;

efect analgetic;

efecte imunobiologice.

EFECTE ALE APLICAȚIILOR DE RECE

Aceste efecte se pot obține folosind apa rece sau gheața.

Efecte fiziologice ale expunerii acute a corpului în mediu rece

vasoconstricție periferică generală, care realizează izolarea calorică a zonei periferice cu

reducerea consecutivă a transportului sanguin de căldură de la zona centrală spre periferie;

vasodilatație compensatorie în circulația viscerală;

scădere a temperaturii periferice (cutanate) și creștere a deficitului caloric al zonei periferice;

Declanșare a termogenezei netremurînde, cu producere de căldură în:

mușchi 50%

ficat 25%

țesut adipos 10%

Tremurînde, care reprezintă termoproducția cea mai eficientă, dar cu un consum mare

de energie.

Efecte ale aplicațiilor locale de rece

vasoconstricție cutanată și la nivelul musculaturii subiacente;

scăderea metabolismului tisular local și a consumului tisular local de oxigen;

relaxare musculară.

PROCEDURI DE TERMOTERAPIE

În cadrul majorității procedurilor de termoterapie se folosesc apa simplă sau aerul uscat. Se mai pot

folosi și nămolurile terapeutice, aburul sau nisipul uscat. Se pot efectua proceduri generale și locale.

PROCEDURI GENERALE DE TERMOTERAPIE

Băile calde și hiperterme

Băile calde sînt cele care folosesc apa simplă la temperatura de 36-37°C, iar cele hiperterme

folosesc apa la temperatură de peste 37°C.

Băile calde au ca efect:

vasodilatație cutanată;

inversare a gradientului extern, cu uniformizarea temperaturii corpului cu cea a mediului;

imposibilitate de eliminare a căldurii metabolice, cu creștere a temperaturii centrale (0,1°C la

5-6 minute);

termoliză dificilă (ineficientă), datorită imersiei în apă, care nu permite transpirația decît la

nivelul capului.

Băile hiperterme au ca efect:

vasodilatație cutanată importantă;

creștere a debitului sanguin;

inversare a gradientelor intern și extern;

creștere a temperaturii centrale (poate ajunge în 10 minute la 37,5°C).

Băile ascendente hiperterme

Se folosesc în practică pentru a evita instalarea efectelor circulatorii brutale pe care le induce baia

hipertermă. Se pornește de la o temperatură a apei de 36-37°C, crescînd cu 1°C la 1-2 minute prin

adaus de apă fierbinte, pînă la temperatura dorită (38-40°C). Avantajul constă în acomodarea facilă

din partea pacientului cu evitarea incidentelor posibile în cazul băilor hiperterme.

Băile de abur

Folosesc vapori de apă la aproximativ 50°C. Deși sudorația este abundentă, mecanismul de

termoliză nu este suficient, ceea ce poate duce la creșterea temperaturii centrale (1°C în aproximativ

15 minute).

Băile generale cu aer cald

Folosesc dispozitive similare cu băile de abur, cu efecte asemănătoare. Efectele sînt inițial blînde,

datorită posibilității termolizei sudoripare pînă la saturarea aerului din cameră cu vapori de apă.

Temperatura aerului folosit este de 60-80°C.

Termoterapia cu nămol

Nămolul terapeutic este folosit datorită calităților sale fizice și chimice. Conductibilitatea termică

mai mică decît a apei face ca temperatura nămolului utilizat să fie de aproximativ 47°C.

Tratamentul cu nămol terapeutic se poate face sub următoarele forme:

băi de nămol integral, care determină un reflex termocirculator intens, fără risc de arsură;

băi de nămol diluate, cu efecte asemănătoare cu cele obținute prin baia simplă la

temperatură echivalentă;

împachetările generale cu nămol, care se fac prin aplicarea în strat de 2-3 cm pe întreg

corpul cu excepția capului; nămolul se aplică la o temperatură de 42-47°C; efectele sînt

asemănătoare băilor hiperterme, temperatura centrală putînd crește pînă la valori ce depășesc

39°C.

Baia de lumină generală

Este un dispozitiv din lemn, prevăzut la interior cu un număr variabil de becuri, a căror putere totală

este de 2-2,5 KW.

Efectele sînt:

vasodilatație periferică;

creșterea activității glandelor sudoripare;

inversare a gradientelor termice;

creștere a temperaturii centrale (1°C la 6-9 minute).

Sauna

Procedură de termoterapie preluată de la nordici, se realizează prin supunerea organismului la o

alternanță termică: aer cald la 60-80-100°C cu baie sau duș în apă rece. Solicitările sistemice

circulatorii sînt moderate.

Indicații ale aplicațiilor generale de căldură în scop profilactic

profilaxie primară cu antrenare a funcțiilor de termoreglare;

profilaxie secundară în afecțiuni:

reumatismale inflamatorii

reumatismale degenerative

posttraumatice

neurologice

în scop terapeutic

în afecțiuni ale aparatului locomotor

în afecțiuni neurologice

în afecțiuni cardio-vasculare

în afecțiuni respiratorii

în afecțiuni endocrine și metabolice

PROCEDURI LOCALE DE TERMOTERAPIE

Aplicațiile locale de parafină

Reprezintă cea mai eficientă metodă de termoterapie locală. Parafina se aplică la 50-52°C. Efectul

este de profunzime și constă în analgezie și relaxare musculară.

Aplicații locale de nămol

Se efectuează sub formă de cataplasme sau împachetări locale. Se aplică la temperatura de 44-48°C,

în strat de 2-4 cm.

Băile ascendente Hauffe

Sînt băi parțiale care au inițial temperatura de 35-36°C, prin adaus treptat de apă ajungînd la

temperatura de 42-44°C. Sînt indicate îndeosebi pentru efectul de vasodilatație reflexă în:

arteriopatii obstructive fără tulburări trofice

afecțiuni viscerale (cardiopatia cronică ischemică)

Băile de lumină parțiale

Au efect hipertermizant blînd.

Efectele aplicațiilor locale de căldură

relaxant muscular

antialgic

resorbtiv

asuplizant pe țesutul conjunctiv

imunobiologic

Indicații ale aplicațiilor locale de căldură

afecțiuni reumatismale degenerative

afecțiuni posttraumatice

afecțiuni neurologice

arteriopatii obstructive

pentru efect reflex în coronaropatiile cronice

CONTRAINDICAȚII GENERALE ALE HIDROTERMOTERAPIEI

faze acute ale bolilor

tuberculoza activă

afecțiuni maligne

afecțiuni dermatologice

tulburări trofice ale tegumentului

stări cașectice indiferent de etiologie

BIBLIOGRAFIE

Kinetoterapie pre- și post operatorie – Ed. Sport turism București – 1981

Masajul general, special, reflexoterapeutic și pe meridianele chinezești – Viorel Cârligelu, Ed. Napoca Star, Cluj 2003

Cultură fizică medicală și terapie naturistă – Universitatea tehnică din Cluj Napoca, Cluj 1994

Medicină naturistă – Ed. Medicală, București 1987

Vademecum fitoterapeutic – Ed. Medicală, București 1984

Botanica farmaceutică – Radu A., Ed. Didactică și pedagogică, București 1974

Medicina în famile – Voiculescu Marin, Ed. Medicală, București, 1975

Baciu Clement, Ed. Stadion, București 1972 – Anatomia funcțională a aparatului locomotor,

Ion Drăgan, Ed. Stadion, București 1983 – Cultură, fizică medicală,

Ionescu Adrian, ED. Stadion, București 1970 – Masajul

Nicolae Sturza și Bălăcean Gheorghe, Ed. București 1957 – Fizioterapia

Papilian V. – Anatomia omului, vol.1 (aparatul locomotor), Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1974

Radovici I., Cristia D. – Kinetoterapia pre si post operatorie, Editura Sport Turism, Bucuresti 1981

Ranga V., Teodorescu, Exarcu I. – Anatomia si fiziologia omului, Ed. Medicala, Bucuresti 1970

Surse Internet