Masajul Terapeutic Kinetoterapie

=== l ===

CAP.I ARGUMENTAREA TEORETICĂ

1.1 Actualitatea și importanța studiului

În contextul în care condițiile de viață sunt din ce în ce mai solicitante, stresul este un factor important în determinarea stării de sănătate având efecte nocive chiar și asupra omului sănătos, însă omul bolnav este mult mai afectat. Astfel, o persoană cu probleme de sănătate este mult mai solicitată deoarece trebuie să se confrunte cu două probleme majore: situația socială și starea de sănătate.

Cultura fizică medicală sau kinetoterapia are un domeniu de studiu propriu, acesta constituindu-l omul în situații biologice deosebite sau al cărui potențial fizic nu satisface cerințele unei optime adaptări sociale și biologice.

Kinetoterapia dispune de mijloace proprii, acestea fiind gimnastica medicală, termen impropiu, avându-se în vedere că aceasta se adresează atât indivizilor din sfera terapeuticii, cât și celor din sfera profilaxiei și a recuperării medicale; și masajul. De asemenea, kinetoterapia folosește și o serie de alte mijloace pentru realizarea scopurilor sale. Dintre mijloacele ajutătoare, primul loc îl ocupă exercițiile fizice organizate sub formă de gimnastică, jocuri, sporturi, turism și dansuri. Kinetoterapia beneficiază și de aportul unor mijloace asociate, cele mai importante fiind: factorii naturali de călire a corpului (apa, aerul, soarele); odihna activă (având la bază principiul inducției negative a proceselor psihice), terapia ocupațională și ergoterapia, mecanoterapia, elongațiile și manipulațiile vertebrale, etc.

Masajul fiind considerat în cadrul programului kinetoterapeutic unul din mijloacele principale de relaxare contribuie la scurtarea perioadei de recuperare. Prin efectuarea masajului se combate pe lângă afecțiunea propriu-zisă și starea de tensiune psihică a pacientului.

Masajul poate fi considerat o artă și o știință a vindecării. Teoriile masajului terapeutic au un caracter științific, însă aplicarea propriu-zisă a acestora este o artă, întrucât ea implică simțul vindecării, senzitivitatea atingerii, percepția și intuiția. Este un mod unic de a comunica fără cuvinte, de a împărtăși energia , de a experimenta bucuria relaxării și liniștii mentale. Deseori masajului îi sunt atribuite efecte spirituale subtile, apropiate de cele ale meditației.

Cunoașterea efectelor fiziologice ale masajului face posibilă o mai bună înțelegere a beneficiilor asupra sănătății și a stării de bine a corpului. Ceea ce se produce în timpul unui masaj sub mâinile terapeutului are o importanță profundă pentru cei interesați de sănătate , de armonia propriului corp.

Masajul poate ajuta în orice sport sau formă de exercițiu. Ajutând reducerea oboselii fiziologice și recuperarea după extenuarea antrenamentului sau jocului, masajul facilitează un antrenament calitativ superior favorizând astfel o mai bună performanță și înlătură pericolele de accidente.

Masajul are un efect psihologic clar, întrucât acesta trezește simțul tactil, simțul primar al corpului, el aduce oamenii aici și acum și îi îndepărtează de tensiunea generată de preocuparea constantă a minții cu probleme.

De asemenea, detensionarea musculară poate conduce la eliberarea de emoții reprimate. Durerile de cap, insomnia, tulburările digestive inclusiv constipația, artrita, astmul, sinuzita precum și dureri minore sunt câteva din problemele care se ameliorează în urma terapiei prin masaj.

Mult prea des, există tendința de teamă, de a ne atinge unii pe alții. Și totuși, tot mai mult , cercetările științifice demonstrează extraordinara eficacitate a atingerii – iar atingerea este esența masajului. În cadrul unui studiu recent s-a dovedit că simplul act al masajului a îmbunătățit moralul pacienților sau le-a sporit viteza de recuperare după boală.

Unul dintre avantajele unice este acela că masajul este la fel de plăcut pentru cel care-l face, ca și pentru cel care-l receptează. S-a demonstrat științific că mângâierea unui animal de casă are un efect relaxant și coboară tensiunea arterială a persoanei care face acest lucru; și mângâierea oamenilor are același efect.( “Masajul”- Lucy Lidell )

În ziua de azi masajul are un rol important ca mijloc terapeutic, dar și ca mijloc profilactic. Mulți oameni preferă masajul pentru întreținere și relaxare. Este mai bine să previi decât să tratezi.

Educația și evoluția societății noastre au influențat populația pentru o preocupare mai intensă asupra stării de sănătate a acesteia , iar unul dintre mijloace îl constituie masajul.

1.2 Evoluția masajului

Printre primele acte terapeutice folosite de “Homo sapiens” a fost masajul, practică rămasă până în zilele noastre. La început a fost gestul instinctiv de frecare a locului dureros cu mâna . Acest rudimentar masaj s-a perfecționat de-a lungul vremurilor devenind un remediu destul de eficace în numeroase boli. Azi se poate spune că el face parte din arsenalul terapeutic al tuturor popoarelor.

Cei dintâi profesioniști au fost preoții, care practicau un masaj empiric, inclus în anumite ritualuri religioase. În felul acesta masajul avea mai mult un caracter sacru. În timpul ceremonialului, preotul rostea diverse formule magice, iar cu mâinele făcea mai mult gesturi inutile, spectaculare, masajul propriu-zis fiind doar schițat. Întregul ceremonial avea un efect deosebit de sugestiv asupra bolnavului.

În India “Homo philosophus” considera corpul ca pe “un instrument indispensabil al sufletului, barca ce-l poartă până la celălalt țărm al oceanului vieții, fără de care eliberarea finală ar fi imposibilă. Pentru aceasta corpul trebuie îngrijit și stăpânit iar printre mijloacele folosite este și masajul…” Scrierile Ayur Veda din India conțin printre altele sfaturi igienice, și reguli de masaj . Practica religioasă Schamvahna obliga pe toți credincioșii să se fricționeze, în fiecare dimineață, cu uleiuri mirositoare. Printre manevrele folosite era și frământatul feței și gâtului (chabooning), reluate de englezi mult mai târziu, și denumite shampooing.

Masajul se află la loc de frunte și pe lista arsenalului terapeutic a celor mai multe dintre popoarele arabe, fapt confirmat prin denumirea sa, care derivă din cuvântul arab “mass” (a atinge, a palpa).

Grecii antici au folosit masajul mai întâi în cadrul exercițiilor militare, la mare vogă la acea vreme. După instituirea Jocurilor Olimpice (776 i.e.n), masajul cunoaște o deosebită trecere la public. Psellafia, cum numeau grecii masajul, se practica sub formă de frământare, atingere , batere, fricțiune, manevre rămase până azi. Hipocrate recomanda printre alte remedii și masajul, iar Proxagoras, un alt vestit medic grec, trata herniile strangulate printr-un masaj special.

Romanii, mari amatori de băi, au introdus masajul printre numeroasele proceduri ce se foloseau în terme și stabilamente. El era practicat de către maseuri specializați, care se bucurau de aceeași considerație și reputație ca și medicii. Marele om politic și orator Cicero, spunea că nu știe dacă sănătatea sa se datorește medicului sau maseurului său. Lui Cezar, pentru durerile cumplite de care suferea, maseurul lui îi ciupea zilnic întregul corp. După căderea Imperiului Roman, biserica interzice numeroase practici de igienă, printre care băile și masajul.

Masajul este introdus în Europa de către cruciați, ca o practică a Orientului Apropiat. Alături de exercițiile fizice, gimnastica și balneo-terapie, masajul cunoaște un deosebit avânt către sfârșitul secolului al XVI-lea. Renumiți medici ai timpurilor, printre care și Ambroise Pare, recomandau bolnavilor, pe lângă celelalte tratamente, și masaj .

Până în secolul al XIX-lea masajul a fost practicat în mod empiric, fiecare maseur avându-și propria experiență. Începând de prin anii 1800 și până în zilele noastre, masajul se practica în mod metodic, el constituind obiectul de studiu a numeroase cercetări. Printre promotorii masajului științific se numără și E.Ling, care încearcă prin metode originale să reactualizeze axioma lui Galen Claudius :”Sanitas est simetria , morbum autem ametria” ( “ Sănătatea este simetrie, iar boala, asimetrie “).

Azi se poate spune că nu există disciplină medicală care să nu beneficieze de masaj, manevrele folosite fiind aceleași de pe timpul vechilor greci, dar mult îmbunătățite. Un astfel de masaj, cunoscut și sub numele de masaj clasic , se folosește nu numai în scopuri medicale, ci și în scopuri igienice, de către omul sănătos, în special de sportivi. Practicat și sub formă de automasaj, el are ca efect alungarea oboselii și menținerea supleței întregului corp. Unele din manevrele masajului clasic sânt folosite și în scopuri estetice, pentru combaterea ridurilor, obezității și celulitei.

În țara noastră masajul empiric a fost cunoscut și practicat în popor, transmițându-se prin tradiție din generație în generație, asociat cu alte mijloace de îngrijire a bolnavilor. Masajul medical s-a instituit la noi începând cu a doua jumătate a secolului trecut.

Primii medici care au introdus masajul în clinici au fost chirurgii, ortopezii și reumatologii. Primele lucrări despre masaj au apărut : în 1885- Teza de doctorat “Masajul, istoricul , manipulațiile, acțiunea fiziologică și tratamentul câtorva maladii prin acest remediu” de R.P Manga. N.Halmagiu a susținut teza de doctorat cu titlul:” Masajul și mobilizarea ca tratament în unele fracturi “în 1889. În 1933 a fost publicat tratatul “Masajul practic și teoretic, general și parțial” al francezului M. de Frumèrie.

În ultima vreme se practică tot mai mult un masaj reflex, el constând din masarea unei zone limitate de piele, cu scopul ameliorării unei suferințe situate la distanță la locul respectiv.

Foarte răspândit este și masajul mecanic, efectuat cu ajutorul unor aparate de percuție , pneumatice, vibratorii etc. Rezultatele unui astfel de masaj sunt cu mult inferioare celui manual.

În multe din țările occidentale, paralel cu masajul clasic, se practică micromasajul chinezesc, alături de varianta sa modernă, presopunctura, Shiatsu și masaje tradiționale autohtone, ca de exemplu, flagelațiile de mesteacăn, după saună (Finlanda ).

1.3 Precizarea noțiunilor întâlnite în titlul lucrării

1.3.1 Masajul . Noțiuni generale

După A.N.Ionescu “masajul este o prelucrare metodică a părților moi ale corpului prin acțiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curativo-profilactic”.

Masajul reprezintă un domeniu deosebit de complex, care a suferit permanent modificări și îmbunătățiri, în funcție de diversele școli, de cronologia lor, de zonele geografice în care s-a dezvoltat, de bagajul etnografic și cultural la care a putut fi racordat, în funcție de nenumărați factori, dintre care cei biologici și fiziologici, uneori și rasiali au fost predominanți.

Masajul terapeutic constituie un mijloc important în recuperarea medicală, kinetoterapie și medicină sportivă.

Practicarea masajului urmărește un scop igienic (de întreținere și prevenire a diferitelor afecțiuni), un scop terapeutic (tratarea unor boli) și un scop sportiv (având efecte stimulatoare, liniștitoare, efecte de refacere neuropsihică și neuromusculară).

Pentru omul sănătos masajul se poate constitui ca un adevărat mijloc de susținere a activității cotidiene. Masajul la omul contemporan, supus în permanență stresului cotidian este recomandat ca mijloc în menținerea stării de sănătate fizică și psihică.

În tratarea unor boli sau recuperarea sechelelor datorate unor afecțiuni, în special la nivelul aparatului locomotor, masajul este prezent ca mijloc de terapie în cadrul kinetoterapiei, având o importanță mai mare sau mai mică în funcție de diagnostic.

Masajul, legat de activitatea sportivă reprezintă un mijloc indispensabil în viața sportivului pentru efectele lui stimulative, ce susțin efortul psihic și fizic din antrenamente și competiții.

Aplicarea manevrelor de masaj, manuale sau instrumentale se face de către maseur ( persoană calificată ) sau de către o persoană asupra propriului său corp (automasaj).

Maseurul trebuie să fie un specialist pregătit în unități de specialitate. Acesta nu acționează singur, ci numai la recomandarea medicului de specialitate (diagnostic, proceduri, durată și loc de aplicare). De asemenea acesta trebuie să fie un om cult, cu o bună cunoaștere a domeniului în care lucrează (sportiv, medical igienic, de întreținere), cu o stare de sănătate bună, rezistent la oboseala fizică și psihică, echilibrat și cu un simț tactil palmar deosebit.

Spațiul în care se desfășoară activitatea (masajul) trebuie să fie bine aerisit, să se asigure o ambianță placută, bancheta de masaj bine întreținută, din punct de vedere igienic, să se asigure cele mai comode poziții atât pentru cel masat cât și pentru maseur.

Înainte de începerea ședinței de masaj mâinele maseurului trebuie să fie bine spălate, echipamentul adecvat întotdeauna foarte curat. Acesta nu trebuie să poarte inele, brățări, care ar putea răni pacientul, să nu aibă bătături, unghii lungi sau neîngrijite. Este interzis consumul de băuturi alcoolice înainte și în timpul programului de activitate, de asemenea și fumatul este interzis în apropierea timpului de lucru. Cel ce urmează a fi masat, pacientul, de asemenea trebuie să se prezinte în bune condiții de igienă personală.

Începerea fiecărei ședințe de masaj trebuie să fie precedată de câteva exerciții pregătitoare ale segmentelor și articulațiilor membrelor superioare, în special a mâinilor. Se mobilizează fiecare segment, în special articulația pumnului și articulațiile degetelor prin mișcări de flexie, extensie, abducție și adducție (mobilizări pasive).

Cunoașterea mai exactă a efectelor masajului asupra organismului și cunoașterea tehnicii de aplicare, respectându-se indicațiile și contraindicațiile, masajul va fi un mijloc eficient, igienic, terapeutic și un suport important al performanței sportive, al reconfortării, un adevărat “ medicament”.

În prezent, masajul este un mijloc de bază în terapia recuperatorie, constituindu-se ca un mijloc specific kinetoterapiei.

1.3.2 Tipuri de masaj

Pentru a avea efectul scontat în cazul prevenirii, masajul se aplică fie întregului corp, fie anumitor părți și pentru tratarea afecțiunilor de care suferă un om, masajul îmbracă mai multe forme printre care:

1. Masajul de întreținere

Masajul de întreținere, îndeosebi ignorat de majoritatea oamenilor se poate dovedi foarte eficient în menținerea unei bune stări de sănătate. Acesta reprezintă masajul care se face cel putin o dată pe săptămână și are ca scop menținerea organismului într-o funcționalitate perfectă. Tehnica de aplicare este a unor manevre și procedee specifice care au ca scop o mai bună stimulare a circulației sangvine la nivelul fiecărui segment și organ.

Este recomandat tuturor persoanelor sănătoase, indiferent de vârstă, care doresc să-și mențină starea de sănătate și să prevină îmbolnăvirile.

Masajul de întreținere se adresează întregului organism și fiecare parte a corpului beneficiază de manevre adecvate conformației zonei respective. Efectul unui masaj de întreținere se vede imediat, după starea ce o prezintă, după fiecare masaj și în decursul timpului, ca efect de sănătate îndelungată.

2. Masajul de relaxare

Este un masaj efectuat pe tot corpul sau parțial cu mișcări ferme, dar care creează o senzație placută de relaxare și eliberare de stres.

Acest tip de masaj are efecte pozitive asupra circulației funcționale imunitare, digestiei, sistemului nervos. Are un rol important în eliminarea stresului. De asemenea este folosit pentru alte efecte terapeutice:

diminuarea stresului și a oboselii ;

atenuează durerile și crampele musculare ;

micșorează presiunea sângelui;

îmbunătățește circulația sângelui și a limfei;

ajută la eliminarea toxinelor din organism;

îmbunătățește digestia;

elimină durerile;

creează relaxare generală în organism.

3. Masajul anticelulitic

Celulita este o afecțiune complexă nu numai a pielii ci și a organismului, deoarece ea poate fi provocată de disfuncționalități ale acestuia, modificări ale metabolismului glucidelor, lipidelor și o retenție a lichidelor în corp. Astfel, țesutul conjunctiv se modifică și la nivelul pielii începe să apară așa numita “coajă de portocală”.

Masajul anticelulitic este un masaj care stimulează circulația sangvină

și limfatică locală activându-se metabolismul pielii, iar depunerile adipoase sunt resorbite și îndepărtate. Acest masaj combinat cu un regim disociat duce la eliminarea toxinelor din țesuturi redând pielii elasticitatea, acționând asupra musculaturii articulațiilor și a ligamentelor. Acest tip de masaj este contraindicat în psihopatii, fragilitate capilară, tumori maligne, osteoporoză, boli de piele, accidente cerebrale vasculare.

4. Masajul prin presopunctură

Presopunctura este o ramură a medicinei chineze tradiționale, fiind denumită adesea “acupunctură fără ace“. Manevrele constau în exercitarea unei presiuni asupra anumitor puncte localizate de-a lungul unui sistem invizibil de canale energetice din interiorul organismului, denumite meridiane. Întrucât aceste puncte au o legătură directă cu organele și glandele din corp, tensiunea fluxului energetic acumulată cauzează afecțiuni și disconfort.

Prin apăsarea și masarea acestor puncte se activează fluxul energetic, reducându-se stresul.

5. Masaj Shiatsu

Shiatsu (“a apăsa cu degetele“) este cea mai cunoscută formă de presopunctură, fiind practicată de mai mult de o mie de ani în Japonia.

Acest tip de masaj constă în apăsarea ritmică a unor puncte situate de-a lungul meridianelor corpului (o apăsare durează între trei secunde și zece secunde). Sunt folosite degetele, mâinele, coatele, genunchii și uneori picioarele pentru deblocarea și stimularea fluxului energetic din organism. Nu sunt necesare creme sau alte uleiuri, iar pacientul poate rămâne complet îmbrăcat în timpul ședințelor de masaj.

Practicarea acestui masaj ajută la ameliorarea durerilor, relaxarea întregului organism și menținerea unei stări generale de sănătate.

6. Masajul antistres

Masajul antistres se dorește a fi un masaj de armonizare, de reechilibrare a psihicului și somaticului și de fixare a funcționării acestora la un nivel care să asigure starea de bine. Este un masaj de reintegrare a schemei corporale, psihice, de relaxare, de restructurare a istoriei personale. Mișcările sunt fluide, învăluitoare și succesive, ca o singură mișcare care se efectuează pe tot corpul, urmărindu-i formele și contururile.

Masajul antistres urmărește restabilirea unității corporale, psihice și psihico-corporale, legând aceste elemente între ele, comparative cu alte metode care le abordează separat, din punct de vedere a unei viziuni mecaniciste, eronate.

Datorită efectelor sale miorelaxante, masajul conduce la destinderea mecanică a fibrelor musculare și la înlăturarea stării de disconfort cauzată de stres. Masajul poate fi o modalitate de relaxare, dar și una de sedare ușoară; de cele mai multe ori persoanele care apelează la masaj reușesc să adoarmă chiar în timpul ședinței.

7. Masajul reflexogen

Reflexoterapia este componenta reflexologiei care se ocupă cu tratamentul prin masaj a punctelor reflexe diagnosticate ca fiind sensibile (dureroase). Masajul se practică cu vârful degetului mare de la mână (policele) sau cu articulațiile interfalangiene, într-o ordine care ține seama de ecoul biologic al fiecărui organ reprezentat și fără obiecte intermediare.

Prin masaj, circulația sangvină “impune’’ accelerarea transportului toxinelor spre organele de eliminare sau detoxifiere. Perturbarea circulației în zonele reflexe face ca suferința organului corespondent să avanseze. Masarea zonelor reflexogene afectate, pe parcursul mai multor ședințe implică fisurarea cristalelor de toxine, depuneri pe care circulația sangvină va trimite prin fluxul sangvin spre organele de eliminare, îmbunătățind astfel starea de sănătate.

8. Masajul terapeutic

Este indicat în tratarea unor boli grave unde masajul are rol de întreținere sau de menținerea în funcție a unor structuri musculare și nervoase sau a unor organe vitale. El poate fi de mai multe tipuri: total, parțial sau local. Se efectuează după indicații de specialitate din partea medicului, prin procedee specifice masajului, folosind adesea soluții și creme terapeutice. Numărul de ședințe și frecvența lor se stabilesc în cursul tratamentului după felul cum răspunde fiecare pacient.

Efectele masajului terapeutic în cazul traumatismelor și al bolilor sunt de ameliorare, menținere, mergând până la vindecarea completă.

9. Masajul sportiv

Pentru toate formele de exerciții fizice, de la atletism la dans sau ciclism, masajul are o valoare uriașă în pregătirea corpului pentru acțiune, în relaxarea lui și în vindecarea lui în caz de accidente.

Înaintea exercițiului fizic, masajul se folosește pentru a suplimenta (nu pentru a înlocui) mișcările de încălzire și de întindere. După efectuarea unui număr de exerciții fizice sunt indicate câteva momente de odihnă pentru a se restabili echilibrul metabolic în mușchi. Dar când suntem neantrenați sau facem un efort prea mare, cererea de oxigen este mai mare decât rezerva, ducând la o acumulare de produse reziduale în mușchi, ceea ce provoacă dureri musculare și oboseală.

Masajul ajută mușchii să revină la capacitatea inițială mult mai rapid decât odihna, deoarece ameliorează circulația sangvină și ajută la eliminarea rezidurilor metabolice. Masajul localizat va elimina crampele și fibrozitățile accelerând timpul de recuperare pentru rupturile de mușchi sau de ligamente, luxații și întinderi.

10. Automasajul

Automasajul este o formă mai simplă și mai ușoară de masaj, care derivă din masajul obișnuit prin adaptarea procedeelor tehnice la particularitățile și necesitățile propriului nostru corp. Automasajul se conduce în general după aceleași reguli metodice, are aceleași indicații și urmărește aceleași scopuri ca și masajul general.

Automasajul asociat cu exercițiile fizice și cu mijloacele de călire, stimulează creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului tânăr, înviorează și întărește organismul adultului, combate atât efectele sedentarismului, cât și fenomenele oboselii profesionale; ne poate ajuta, de asemenea, în preântâmpinarea proceselor involuntive ale îmbătrânirii timpurii.

Folosit în scop igienic, automasajul trebuie să devină o metodă generală de îngrijire a sănătății, de cultivare a calităților fizice, de angrenare în muncă și de combatere a oboselii; acesta trebuie să fie introdus în regimul de viață al oricărui om civilizat.

Automasajul poate avea efecte terapeutice și poate fi indicat de către medic în unele cazuri, în care masajul medical nu se poate executa. Această metodă dă rezultate bune în tratamentul asociat al sechelelor de leziuni traumatice, ale aparatului de susținere și mișcare, în anumite afecțiuni reumatice, în tulburările circulatorii, de nutriție, nervoase și altele.

1.3.3 Rolul masajului in Kinetoterapie

Kinetologia este știința care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii și al structurilor care participă la aceste mișcări. Kinetologia medicală sau Kinetoterapia studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură omului activitățile motrice normale.

Kinetoterapia face parte din medicina fizică- specialitate terapeutică care utilizează ca metode: mișcarea, căldura, curentul electric, climatul, masajul și apa. Kinetoterapia este cea mai nouă componentă a medicinii fizice și reprezintă metodologia activă de bază pentru consolidarea sau refacerea funcțiilor unor părți ale corpului uman afectate de boală sau de traumatisme.

Kinetoterapia se definește ca terapie prin mișcare – efectuată prin programe de recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcții diminuate sau creșterea nivelului funcțional în diverse suferințe. Kinetoterapia este o formă terapeutică individualizată care, plecând de la programe de exerciții fizice statice și dinamice, se poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative și de recuperare. Astfel, Kinetoterapia își găsește aria de utilizare în cele trei secțiuni de asistență medicală, putându-se descrie:

Kinetoterapia profilactică ce cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor de

realizare a tratamentului prin care se urmărește: menținerea unui nivel funcțional satisfăcător, creșterea nivelului funcțional (profilaxie primară sau gimnastica de întreținere, plimbări jogging, gimnastica aerobică pentru menținerea stării de sănătate), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariție a complicațiilor în unele boli cronice (profilaxie secundară);

Kinetoterapia de tip curativ care se asociază cu sectorul de tip profilactic și de

recuperare;

Kinetoterapia de recuperare reprezintă secțiunea cea mai importantă în

programul de recuperare medicală și urmărește prin intermediul unor programe de exerciții fizice: refacerea funcțiilor diminuate, creșterea nivelului funcțional, realizarea unor mecanisme compensatorii în situații de readaptare funcțională (în cazul în care, de exemplu: un anumit mușchi este afectat ireversibil, se încearcă tonifierea altor mușchi care îi preiau parțial funcțiile în scopul realizării mișcării în limite acceptabile).

Efectele masajului terapeutic sunt utile mai ales în tratamentul unor leziuni traumatice și ale sechelelor lor, al unor tulburări locale, îndeosebi circulatorii și trofice și al unor stări patologice în care experiența a dovedit că masajul stimulează procesele de vindecare și de recuperare funcțională.

Masajul fiind un mijloc important utilizat în kinetoterapie, voi enumera principalele aplicații ale acestuia în tratarea unor diferite afecțiuni:

Masajul în tratamentul sechelelor după contuzii și plăgi

După lovirea brutală a pielii și țesuturilor moi ale corpului, se produc contuzii și plăgi, care lezând elementele aparatului locomotor, întrerup activitatea obișnuită până la vindecare și chiar multă vreme după aceasta.

Masajul și automasajul pot grăbi vindecarea și scurta revenirea la normal a funcțiilor motoare tulburate de traumatism sau de urmările lui. În cazul contuziilor, regiunea lezată este lăsată în repaus funcțional timp de câteva zile, până ce durerea spontană scade mult sau dispare complet. Masajul constă din neteziri și fricțiuni ușoare, care se aplică mai întâi în jurul regiunii lezate și mai târziu chiar pe zona contuzionată. Daca totuși această zonă rămâne mai multă vreme sensibilă, tratamentul prin masaj se amână sau se renunță la el. În cazul plăgilor vechi, atone, unii medici recomandă masajul ca mijloc de stimulare a proceselor de vindecare.

Manevrele indicate sânt netezirile, fricțiunile și vibrațiile fine executate în jurul leziunii, cu multă prudență și cu respectarea tuturor condițiilor de igienă. Sechelele după contuzii și plăgi constau uneori din cicatrici întinse și retractile, cu aderențe în profunzime și cu aspect inestetic, care pot să stânjenească funcțiile vasculare și motrice locale. Prevenirea și combaterea lor se poate face prin manevre de netezire, fricțiune și vibrații. Masajul se va repeta zilnic, timp îndelungat. Prin masaj activăm circulația din țesuturi, stimulăm nutriția locală, scădem durerea și contractura musculară, redăm suplețea și mobilitatea normală a segmentelor accidentate, combatem aderențele cicatriciale și redorile care stânjenesc mișcarea.

Masajul în tratamentul entorselor

Cele mai numeroase accidente traumatice la sportivi și nu numai, sânt cele articulare, iar dintre acestea cele care se tratează mai frecvent prin masaj sânt entorsele.

Entorsele sau distorsiunile articulare sânt împărțite după gravitatea leziunilor, astfel: entorsa de gradul I, de gradul II și de gradul III. În entorsele de gradul întâi masajul este indicat chiar de la început, sau foarte curând după accident, mai ales dacă regiunea traumatizată a fost tratată de medic. Este bine ca înainte de a aplica masajul sa așteptăm să cedeze durerile și contractura musculară, aplicând pe articulația respectivă comprese cu apă rece sau gheață. După entorsele grave, masajul se aplică după o perioadă mai lungă de timp, după ce leziunile se vindecă prin tratament ortopedic sau chirurgical.

Masajul constă din neteziri și fricțiuni ușoare și din mișcări metodice ale articulației, iar mai târziu din exerciții aplicative simple. Masajul entorselor se asociază cu alți agenți fizici, în special termoterapia ( aer și apa caldă, infraroșu), după dispariția edemului și electroterapie (ionizări, ultrasunete, diadinamic, terapia cu laser).

Masajul după luxații

După reducerea luxațiilor traumatice și după consolidarea prin imobilizare a articulațiilor un timp suficient pentru a se desăvârși vindecarea leziunilor suferite de capsula articulară și de ligamente, se aplică masajul, reeducarea și antrenarea progresivă a elementelor de contenție ale articulației, cu multă blândețe pentru a evita recidivele. Se vor aplica manevre ușoare de netezire și fricțiuni pe țesuturile moi din jurul articulațiilor lezate, pentru a activa circulația și schimburile nutritive locale, care ajută la stimularea proceselor reparatorii. Se va executa cu prudență frământatul grupelor de mușchi periarticulari pentru a combate atrofia și contractura provocată de traumatism.

Masajul în tratamentul hemartrozelor și hidrartrozelor

Traumatismele de origine internă și externă, care lezează elementele articulare și mai ales sistemul vascular și sinoviala, pot provoca fie o revărsare de sânge care inundă articulația (hemartroza) sau care infiltrează țesuturile periarticulare (echimoza), fie o secreție exagerată de lichid sinovial care se acumulează în articulație (hidrartroza). Sângele și lichidele din articulație și din jurul său, stânjenesc funcțiile articulare și împiedică pentru multă vreme practicarea exercițiilor fizice. Resorbirea lor este grăbită prin masaj. Manevrele folosite constau mai ales din netezire și fricțiuni aplicate mai mult deasupra articulațiilor traumatizate, precum și din mișcări ușoare și ritmice, care activează ca o pompă circulația locală.

Masajul în tratamentul artritelor și periartritelor de efort

În urma unor eforturi intense sau de durată lungă și în urma unor mișcări neobișnuite ca sens și amplitudine, se produc în articulații și în țesuturile din jurul lor o serie de modificări cu caracter inflamator, care definesc artritele și periartritele de efort. Țesuturile se infiltrează, se încălzesc și devin dureroase; articulațiile se încarcă cu lichide și își reduc mobilitatea. Modificări de acest fel se produc de exemplu la pumn, după exerciții excesive de canotaj, făcute fără un antrenament prealabil sau o încălzire bună; pot apare în jurul gleznelor și în lungul tendonului ahilian dupa marșuri și alergări pe distanțe lungi; pot să se manifeste la articulația scapulo-humerală, după aruncări repetate și ridicări de greutăți mari.

După câteva zile de repaus se poate aplica masajul, mai întâi deasupra sau în jurul articulației inflamate, apoi chiar pe zona articulară. Se folosesc manevre foarte ușoare de netezire și fricțiuni vibratorii simple sau asociate cu alte tratamente prin agenți fizici.

Masajul în tratamentul artrozelor

Când leziunile și tulburările articulare se repetă timp foarte îndelungat, se produc modificări structurale și funcționale ale elementelor articulare și periarticulare, care constau din îngroșări și infiltrații, retracții și cicatrici, depuneri grăsoase în jurul tendoanelor și atrofii musculare, ce caracterizează artrozele traumatice. Elementele care alcătuiesc articulațiile, mai ales cartilajul și osul, suferă o serie de procese degenerative și proliferative, care deformează articulațiile și scad capacitatea lor funcțională.

Artroza poate fi prevenită și tratată prin masaj, în asociere cu alte mijloace de tratament , recomandate de către medic, în special agenți fizici și balneoterapia. Masajul constă din neteziri și fricțiuni insistente de intensitate medie, urmate de mișcări articulare active.

Masajul în tratamentul sechelelor post- fractură

După consolidarea fracturilor prin imobilizare prelungită, se produc întotdeauna în regiunile sau segmentele vecine cu fractura, unele tulburări circulatorii și trofice, care alterează structura și funcțiile oaselor, articulațiilor, mușchilor scăzându-le capacitatea funcțională. Masajul și mișcarea pot fi începute chiar din primele zile după reducerea și fixarea corectă a fracturii și trebuie continuate pe toată durata imobilizării. Se masează și se mobilizează segmentele de deasupra regiunii fixate, cu grija de a nu deplasa de la locul lor fragmentele osului fracturat. Membrul pereche este masat și mobilizat activ, căutând să stimulăm pe calea sinergiei și funcțiunile din segmentul imobilizat.

După ridicarea aparatului fixator, la câteva săptămâni după accident, apare o sumă de modificări patologice provocate de traumatism și de imobilizare. Cele mai importante sunt tulburările circulatorii și trofice, scăderea funcțiilor musculare și articulare. Masajul constă din neteziri și fricțiuni ale pielii și țesuturilor conjunctive subcutanate, din frământatul și rulatul mușchilor și din gimnastica metodică a articulațiilor. Masajul și mobilizarea articulară metodică sunt mijloace indispensabile pentru a face să dispară sechelele post-fractură. Asociate cu fizioterapia, aceste mijloace ajută la reeducarea și recuperarea funcțională, la scurtarea perioadei de revenire la normal și la refacerea capacității de efort a corpului.

Masajul în tratamentul leziunilor mușchilor și tendoanelor

La indicația medicului, masajul poate contribui la vindecarea acestor leziuni sau la prevenirea și combaterea tulburărilor funcționale consecutive. Masajul se aplică în tratamentul acestor leziuni cu foarte multă prudență și sub îndrumarea directă a medicului specialist. Folosim manevrele cele mai fine de netezire, fricțiune și vibrații, numai după ce durerile au dispărut și s-a produs o relaxare a mușchilor lezați. Sânt contraindicate manevrele intense de frământat și tapotament. În perioada reluării activității fizice se recomandă o deosebită grijă în dozarea efortului care trebuie să fie progresiv și controlat pentru a nu favoriza recidivele.

Masajul în tratamentul leziunilor nervoase

Traumatismele pot provoca leziuni ale nervilor ce variază între o simplă iritație și distrugerea lor totală. Tulburările consecutive ale acestor leziuni diferă, la rândul lor, după gradul traumatizării.

Masajul constă din neteziri și vibrații fine aplicate pe traiectul sau la rădăcina nervului și din fricțiuni sau frământări ușoare ale mușchilor și celorlalte țesuturi afectate de traumatism și de leziunea nervoasă. Tratamentul acestor cazuri este foarte lung, depinzând de intensitatea leziunilor și de caracterul simptomelor. Fenomenele paretice se tratează prin manevre stimulatoare, iar cele spastice prin manevre relaxatoare. În toate cazurile sunt utile efectele calmante și vasomotoare ale masajului. Masajul este indicat ca stimulent trofic și funcțional, în perioada de vindecare și de recuperare a funcțiunilor nervoase.

Masajul este folosit în ortopedie, chirurgie, și traumatologie ca un factor ajutător al tratamentului postoperator și de reeducare funcțională. În reumatologie, masajul asociat cu alte mijloace terapeutice și în special cu agenții fizici și balneoterapici în primul rând are rol de tratament calmant și relaxator și în al doilea rând de tratament funcțional. Tehnica masajului depinde de natura țesturilor cele mai afectate; în reumatismul articulațiilor folosim manevrele specifice masajului articular ; în reumatismul muscular și nervos, manevrele cu efecte asupra mușchilor și nervilor. Masajul este contraindicat în stadiile acute ale bolii reumatismale; în stadiul cronic vom evita regiunile dureroase și focarele inflamatorii. Masajul și termoterapia scad sensibilitatea țesuturilor și permit executarea mișcărilor cu mai multă amplitudine.

În concluzie, masajul își are locul în programele kinetoterapice ajutând la recuperarea eficientă a unor boli sau afecțiuni, în condițiile aplicării manevrelor celor mai potrivite diagnosticului și etapei de tratament.

1.4 Particularitățile masajului

1.4.1 Procedee de masaj

Evoluția și adaptarea de-a lungul timpului a procedeelor manuale sau mecanice ale masajului, în diferitele situații în care s-au aplicat, a impus, după cum era și firesc, o clasificare a acestuia în ceea ce privește tehnica și metodica de execuție, în raport cu efectele pe care le determină asupra organismului.

Aceste procedee sau manevre se apreciază ca principale sau fundamentale, dacă aplicarea lor vizează toate țesuturile sau segmentele organismului, în timp ce manevrele care se folosesc numai asupra anumitor regiuni, segmente sau țesuturi, sunt catalogate ca procedee sau manevre ajutătoare sau secundare.

Manevrele de masaj au denumiri sugestive, în funcție de particularitățile mișcării executate.

1.4.1.1 Procedee principale de masaj

Încadrarea în această categorie a unor manevre este determinată de utilizarea lor în orice ședintă de masaj, indiferent de specificul regiunii sau a segmentului masat. Structurile anatomice moi ale organismului se prelucrează metodic, din aproape în aproape, în ordinea așezării lor anatomice, de la suprafață spre profunzime. Din acest considerent, aplicarea procedeelor de masaj fundamentale (principale) respectă următoarea succesiune:

Netezirea (effleurage);

Fricțiunea;

Frământatul (petrissage);

Tapotamentul (baterea);

Vibrațiile.

NETEZIREA (EFFLEURAGE) este procedeul care vizează în special tegumentele. Aceasta constă în alunecări ritmice și ușoare, aplicate cu diferite părți ale mâinelor, cel mai frecvent în sensul circulației de întoarcere, dar și în alte sensuri atunci când scopul aplicării masajului nu este cel circulator. Mișcările seamănă cu mâgâierea și sunt, în realitate, acțiuni de împingere și tragere a mâinilor, pe suprafețe mai mult sau mai puțin întinse ale pielii, cu o anumită apăsare (presiune), și cu un anumit ritm variabil, în funcție de scopul urmărit. (Fig.1)

Manevrele de netezire care pot fi folosite în scop de relaxare pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere:

Din punct de vedere al tehnicii de execuție: neteziri efectuate cu degetele –

folosite pentru suprafețe mici, tronconice (degete); neteziri executate cu fața palmară sau dorsală a mâinii, cu degetele apropiate sau depărtate – folosite pentru suprafețe plane și întinse;

Din punct de vedere al modului cum lucrează mâinile: neteziri simultane – cu

ambele mâini în același timp, se aplică, de obicei longitudinal, fiind lungi, pe toată întinderea regiunii și alternative (“mână după mână”);

Din punct de vedere al sensului de acționare: neteziri longitudinale – în

lungimea membrelor, a grupelor de mușchi sau a vaselor de sânge; neteziri transversale; neteziri oblice; neteziri în cerc, șerpuite sau în zig-zag;

Din punct de vedere metodic: netezire introductivă (inițială), cu care se

începe ședința de masaj, urmărindu-se acomodarea, pregătirea suprafeței pentru următoarele procedee; netezire finală (de încheiere), cu care se termină ședința de masaj, urmărindu-se menținerea efectului calmant, relaxator;

Netezirea intermediară- se aplică între procedeele de masaj, pentru

scăderea solicitării în cazul manevrelor mai puternice, dar și pentru relaxare (odihnirea) mâinilor maseurului;

Din punct de vedere al specificului regiunii: neteziri cu o mână- pe suprafețe

mici; neteziri cu ambele mâini- pe suprafețe mari; neteziri “în pieptene” – pe regiunile cu pilozitate crescută; neteziri “în brățară”- pe membre; cu ambele mâini la același nivel, dacă segmentul este gros; cu o mână mai sus decât cealaltă, dacă segmentul este subțire.

Netezirea se asociază cu presiunile (pentru a le crește efectul în profunzime) și cu vibrațiile (întărind acțiunea relaxatoare).

Fig.1

FRICȚIUNEA

Procedeul vizează, în general, țesutul subcutanat reprezentat de hipoderm și are efect analgezic și decontracturant cel mai important.

Fricțiunea constă în presarea țesuturilor moi subcutanate pe țesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) și deplasarea lor, în limita elasticității proprii.(Fig. 2)

Tehnicile fricțiunii care pot fi folosite în scop relaxator sunt:

Din punct de vedere al suprafeței care se prelucrează: fricțiuni cu fața

palmară a degetelor pe suprafețe foarte mici; fricțiuni cu o mână – pe suprafețe mici; fricțiuni cu marginea cubitală a mâinii – pe suprafețe mari; fricțiuni cu rădăcina mâinii – pe suprafețe mari; fricțiuni cu fața palmară sau dorsală a mâinii – pe suprafețe mari; fricțiuni cu pumnul închis, cu partea palmară sau cubitală – pe suprafețe mari și cu musculatură bine reprezentată; fricțiuni cu ambele mâini, simultan și simetric – pe suprafețe foarte mari;

Din punct de vedere al sensului de execuție, care respectă particularitățile

anatomice ale diferitelor părți ale segmentelor sau regiunii: fricțiuni circulare, elipsoidale (concentrice sau excentrice); fricțiuni liniare, cu mișcări lente, superficiale și cu amplitudine maximă posibilă, pe regiunile sărace în țesuturi moi și mai puțin suple (în lungul ligamentelor, tendoanelor, al spațiilor interosoase și intermusculare); tendonul ahilian, cutele de piele și țesuturi, se masează prin “fricțiuni în clește”, fie între police și index, fie între marginile cubitale ale palmelor; fricțiuni “ondulate” sau “ în zig-zag” – paravertebral;

Din punct de vedere al intensității: fricțiuni superficiale; fricțiuni medii; fricțiuni

profunde. Intensitatea fricțiunilor variază de la un moment la altul și se poate mări sau micșora oricând; în acest sens se va modifica unghiul sub care se aplică priza (degetele sau mâinile) pe tegument, unghi care variază între 30° și 70°-80°. Scăderea intensității se realizează prin diminuarea presiunii și micșorarea unghiului dintre mâna maseurului și suprafața pe care se acționează.

Din punct de vedere metodic: fricțiune simplă – când se execută cu unul din

elementele tehnice descrise (pe suprafețe reduse); fricțiune combinată (pe suprafețele mari și foarte mari), care se realizează în două moduri: prin asocierea mai multor posibilități tehnice de execuție a fricțiunii și prin combinarea fricțiunii cu alte procedee de masaj (frământatul, vibrațiile).

Se recomandă dozarea intensității în funcție de sensibilitatea pielii și a celorlalte țesuturi și de nivelul la care se dorește obținerea efectului. Pentru obținerea unui efect relaxator, fricțiunea se va executa cu suprafață mare de contact pe suprafață mare, lent, cu amplitudinea maximă posibilă, timp suficient de lung pentru a obține efectul scontat (în funcție de particularitățile individuale ale subiecților). Când se lucrează circular, fricțiunea se va realiza într-un sens, apoi în celălalt, mâinile executând aceeași mișcare când se masează părți simetrice ale corpului. După un număr oarecare de mișcări pe loc, mâna se deplaseză prin alunecare în imediata vecinătate, continuând prelucrarea; nu sunt permise mișcări pe sărite. Pe membre, fricțiunea se realizează mai bine, dacă se sprijină segmentul pe un plan dur, la o înălțime potrivită.

Fig.2

FRĂMÂNTATUL(PETRISAJUL)

Urmărind succesiunea metodică de aplicare a masajului, de la suprafața corpului în profunzime, după netezirea adresată pielii, fricțiunea pentru țesuturilor subcutanate, frământatul este procedeul cel mai eficient pentru masajul țesuturile profunde, în special al mușchilor.(Fig.3)

Manevrele constau în prinderea mușchilor și a altor țesuturi profunde, ridicarea lor (când este posibil), stoarcerea lor prin comprimare sau prin presiune pe planul profund osos. Posibilitățile de execuție tehnică a manevrelor sunt diferite, forma lor fiind determinată de specificul regiunii, astfel:

Frământatul în cută, circular și șerpuit;

Frământatul cu pumnii;

Frământatul între marginile cubitale ale mâinii;

Frământatul prin rularea mușchilor.

Frământatul în cută reprezintă o formă de masaj care se poate aplica atât pe suprafețele plate și întinse, cât și la segmentele membrelor (braț, antebraț, gambă, coapsă). Tehnicile folosite diferă de la un segment la altul al corpului, în funcție de grosimea stratului de țesut prelucrat, astfel: priza mică- realizată între police și index; priza medie- între degete și rădăcina mâinii; priza mare-între vârfurile degetelor.

Dintre aceste forme, priza medie este cel mai mult utilizată. Cuta realizată între degete și rădăcina mâinii este stoarsă prin ducerea mâinii înainte și comprimarea cutei cu partea musculoasă a palmelor, urmată de apăsarea ei pe planul dur profund. Aceste mișcări, repetate de câteva ori în același loc, sunt urmate de aplicarea mâinilor din aproape în aproape pe suprafața învecinată, frământând țesuturile atât în sens longitudinal cât și în sens transversal. Priza este menținută formând o cută lungă pe lungimea mușchiului, se ridică și apoi se presează pe planul osos, atât la nivelul segmentelor lungi și subțiri ale membrelor cât și pe surpafețe plane (ex.: spate). Această formă de cută se mai numește și cută deplasabilă sau în val și este specifică zonelor cu elasticitate mare a țesuturilor.

Frământatul circular și frământatul șerpuit se realizează cu o priză care să prindă segmentul “în cerc” sau “în brățară”, policele ambelor mâini fiind situate la același nivel în porțiunile mai voluminoase sau etajat, unul deasupra celuilalt. Mușchii sunt prinși și presați între degete și palme, apoi pe planul osos profund. În cazul manevrelor de frământat șerpuit, priza este realizată tot circular, policele orientat înainte, realizându-se o presiune și o torsiune a masei musculare între degete și palme, mâinile acționând alternativ. Ambele variante se bazează pe mișcarea de presiune a cutei între mâna maseurului și planul dur profund. După fiecare mișcare presiunea slăbește, moment în care mușchiul se relaxează. Forța de acționare a maseurului poate fi mai mică sau mai mare, în funcție de volumul și rezistența mușchilor masați, sensul de acționare al frământatului fiind cel al circulației de retur sangvine și limfatice.

Partea dorsală a trunchiului (spatele) cât și fața anterioară a toracelui necesită adaptarea manevrelor de frământat la forma musculaturii acestor zone. Mușchii situați pe aceste regiuni ale corpului sunt întinși ca suprafață, iar volumul lor nu este atât de bine conturat pentru a putea fi prelucrați eficient prin manevrele de frământat în cută. Pentru aceștia, manevra de frământat denumită „ în rindea” (mișcare asemănătoare cu cea a tâmplarului) și rularea mușchilor sunt cele mai adecvate. Priza se realizează prin aplicarea mâinii maseurului pe suprafața de masat cu zona eminenței tenare și hipotenare („rădăcina mâinii”), degetele ușor depărtate de aceasta, la un unghi de 30°- 45°. Mâna maseurului execută presiuni moderate (sau mai pronunțate) și deplasări scurte ale țesuturilor înaintând progresiv, fără a solicita elasticitatea țesuturilor peste limitele accesibile. Ținând seama că la această manevră presiunea este crescută pentru a obține efecte în profunzime, deplasarea mâinii se va face prin mișcări scurte, pentru a nu provoca senzații de durere. Astfel, mușchii sunt prelucrați între două suprafețe dure reprezentate de mâna maseurului și planul osos al cutiei toracice. Atunci când masa musculară este bine dezvoltată, priza poate fi aplicată „mână peste mână”, maseurul înclinând mult trunchiul înainte pentru a trece mai mult greutatea corpului său pe brațe, pentru a acționa cu forță sporită.

O altă formă de frământat pentru zona trunchiului (posterioară și anterioară) este cea de rulare a mușchilor respectivi. Priza se aplică în același fel ca la frământatul „în rindea”, apoi mâna execută presiuni cu mișcări circulare, câteva pe același loc, după care înaintează ușor pe direcția circulației de retur. Când subiectul se află în poziție așezat, maseurul aplică o mână pe zona opusă celei masate și realizează o „contra priză” pentru a fixa mai bine poziția pacientului. Pentru regiunea abdominală, pe lângă frământatul în cută cu diferitele ei forme, de priză mică, medie sau în val, în funcție de consistența țesuturilor (hipoderm) se folosește o formă specială de frământat în cută, realizată între marginile cubitale ale mâinilor.

Fig.3

TAPOTAMENTUL (BATEREA)

Tapotamentul este cea mai stimulentă manevră de masaj, aplicată țesuturilor moi ale corpului. Acest procedeu derivă din formele masajului empiric, practicate din cele mai vechi timpuri, care se executau cu mănunchiuri de crenguțe, sub formă de biciuiri asociate cu băile de aburi. Cu toate că există posibilitatea aplicării cu ajutorul unor dispozitive, aplicațiile manuale sunt de preferat în toate tipurile de manevre, deoarece mâinile maseurului se pot adapta nevoilor și particularităților fiecărei persoane, pot doza mai bine intensitatea și frecvența, în funcție de scopul urmărit.

Tapotamentul constă în aplicarea unor loviri ritmice ale țesuturilor, cu diferite părți ale mâinii. Din punct de vedere tehnic, procedeul are diferite forme, clasificate astfel:

manevre „de tocat”;

manevre „de plescăit”;

manevre „în ventuză” („în cupă”);

manevre „de bătătorit”;

manevre „de percutat”.

Manevrele de tocat- sunt cele mai frecvent folosite și cele mai cunoscute. Execuția constă în serii de lovituri aplicate suprafeței de masat, cu mâinile în poziție intermediară de prono-supinație, palmele față în față, coatele apropiate de trunchi, antebrațele în flexie pe brațe. Partea cubitală a mâinii cade perpendicular pe suprafața zonei de masat, alternativ. Atunci când dorim ca loviturile să fie mai ușoare, acestea se execută cu vârful degetelor, mișcări care necesită suplețe și mobilitate mare a articulațiilor mâinilor maseurului. Pe zonele mai musculoase, mai puțin sensibile, tocatul se execută cu partea cubitală a metacarpianului V, loviturile fiind aplicate cu intensitate mai mare, pentru a obține efecte în profunzime. O variantă a acestei manevre este cea executată cu partea dorsală a mâinii, cu degetele depărtate și ușor flectate, „în mănunchi de nuiele”. Pentru executarea tocatului în acest mod, coatele sunt depărtate de trunchi, degetele cad pe suprafața de masat de la distanță mică, în ritm viu, lovind țesuturile cu partea lor latero-dorsală. Pentru porțiunile mai musculoase, o altă variantă a tocatului foarte eficientă, este cea executată cu treimea inferioară a antebrațelor. Poziția coatelor, antebrațelor și mâinilor este aceeași ca la manevrele prezentate anterior. În toate cele trei variante prezentate, tocatul cu vârful degetelor, cu marginea cubitală a mâinii și cea executată cu treimea inferioară a antebrațului, brațele maseurului sunt lipite de trunchi. Loviturile se aplică din apropierea zonei pe care se execută masajul pentru ca acestea să poată fi dozate cu ușurință, în ce privește intensitatea și ritmul.

Manevrele de plescăit – manevre auxiliare ale tapotamentului, se execută cu fața palmară a celor patru degete (fără police), care cad ușor pe suprafața masată. Mișcările suple și repezi executate din poignée (încheietura mâinii), se aplică în general pe suprafețe întinse, dar și pe suprafețe mici și sensibile, dozând după caz intensitatea loviturilor. Intensitatea aplicațiilor depinde de distanța și forța de lovire cu care acestea se execută. Priza acestor manevre este tangențială cu suprafața de contact sau aplicată sub un unghi de 45°, pentru ca procedeul să nu fie dureros. Zgomotul produs în execuție definește această formă de tapotament, anume „de plescăit”.

Manevrele „în căuș” sau „în ventuză” – se aplică cu mâinile „în cupă”, degetele fiind apropiate și ușor flectate. Aerul din palme, în aplicațiile perpendiculare pe tegument, specifice acestei manevre, atenuează intensitatea loviturii, făcând-o accesibilă, chiar și în cazul în care se aplică de la o distanță ceva mai mare. Mâinile pot executa mișcările simultan sau alternativ.

Bătătoritul – este manevra care se aplică pe suprafețe cu masă musculară bine dezvoltată. Aceasta se execută cu pumnul semi-închis sau închis, cu marginea cubitală a acestuia, reglând astfel intensitatea loviturilor aplicate. Manevrele executate cu marginea cubitală a pumnului semi-închis sunt mai puțin dure, spațiul rămas liber asigurând elasticitatea zonei.

Manevrele de percutat (percuția) – se execută cu pulpa degetelor care sunt în poziție ușor flectate, palmele situate în apropierea zonei de aplicare a masajului. Degetele execută mișcări fine de lovire a țesuturilor, alternativ sau simultan, cu o mână sau cu ambele, într-un ritm viu, cu intensitate foarte mică. Sunetul produs seamănă cu cel al „picăturilor de ploaie”, iar mișcarea degetelor seamănă cu cea de „cântat la pian”. Această formă de tapotament se aplică pe zone sensibile, pe față, în masajul cosmetic și în masajul capului, unde poate fi executat și pe zone strict localizate, aplicat punctiform, cu un deget sau cu două degete (index-medius).

VIBRAȚIILE

Acestea constau în aplicarea pe suprafața cutanată a unor mișcări oscilatorii ritmice, ușoare, într-o cadență de cca. 30-50 pe minut. Executate cu mâna, acestea realizează deplasări mici (de câțiva milimetri) ale pielii și țesuturilor subiacente și presiuni ondulatorii, mișcările vibratorii fiind asemănătoare cu un tremurat continuu. (Fig.4)

Ele se realizează prin contracții alternative ale mușchilor antagoniști ai degetelor și mâinilor, ai antebrațului și brațului, fiind foarte obositoare și greu de executat. Din această cauză ele se execută cu ajutorul aparatelor special concepute în acest scop (aparate de vibromasaj).

Ambele aplicații, instrumentale și manuale au avantaje și dezavantaje, completându-se reciproc, fapt pentru care se recomandă aplicarea lor alternativ.

În cazul executării vibrațiilor manuale se folosesc diferite tehnici:

vibrațiile executate cu vârful degetelor;

vibrațiile executate cu fața palmară a mâinilor;

vibrațiile executate cu podul palmei;

vibrațiile executate cu pumnul închis;

Vibrațiile executate cu aparat de vibromasaj sunt ritmice și uniforme, frecvența și amplitudinea oscilațiilor putând fi reglate după scop și preferință, în raport cu suprafața pe care se aplică (întinderea regiunii, grosimea țesuturilor, sensibilitatea acestora). În acest scop au fost create diferite tipuri de aparate de vibromasaj, de la cele mai mici, ușoare, prevăzute cu dispozitive speciale pentru contactul aparatului cu suprafața corpului, până la cele cu benzi, care se aplică pe suprafețe mari antrenând mase musculare întinse.

Fig.4

1.4.1.2 Procedee secundare de masaj

Procedeele secundare (auxiliare sau ajutătoare) de masaj se numesc astfel întrucât sunt folosite în scopul completării efectelor procedeelor principale, ele intercalându-se pe parcursul ședinței de masaj. Unele manevre din această categorie derivă din procedeele principale, altele au o tehnică de execuție proprie. Cele mai cunoscute și mai des folosite sunt: cernutul, rulatul, presiunile, scuturările, tracțiunile și tensiunile.

Cernutul este un procedeu folosit frecvent, mai ales la sportivi. Se aplică pe segmentele membrelor superioare și inferioare, după aplicarea manevrelor puternice (frământat), alternând astfel solicitarea cu relaxarea musculaturii. Alături de netezire și fricțiune, combinat cu acestea, cernutul face parte din masajul liniștitor, relaxant. Execuția constă în prinderea masei musculare între fețele palmare ale mâinilor, cu degetele ușor flectate și deplasarea acestora dintr-o parte în alta, prin presiuni alternative ale mâinilor, mișcare asemănătoare cernutului cu o sită. Ritmul de execuție poate fi mediu sau mai viu, mâinile deplasându-se din aproape în aproape de-a lungul segmentului respectiv, în sensul circulației de retur.

Rulatul se execută, de asemenea, în principal pe membre, mâinile maseurului prinzând segmentul respectiv între fețele palmare, cu degetele întinse și se deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, pe cele două planuri paralele. Rularea mușchilor se execută între cele două planuri dure, reprezentate de mâinile maseurului și planul osos profund. Efectul acestui procedeu, mai stimulant decât precedentul, se bazează pe o bună relaxare musculară și nervoasă din partea subiectului, relaxare ce este îmbunătățită prin această manevră. Alte efecte ale rulatului sunt de creștere a supleței țesuturilor și decontracturare musculară. În terapie este folosit pentru recuperarea sechelelor posttraumatice.

Presiunile pot fi aplicate ca procedee independente, denumite în acest caz presiuni simple, asociate cu mișcări respiratorii și cu vibrațiile, denumite presiuni vibrate. Aplicate ca procedee independente, presiunile își modifică tehnica după întinderea și sensibilitatea regiunii respective. Acest mod de aplicare este caracteristic zonei spatelui. Mâinile maseurului se aplică cu palmele deschise, așezate de o parte și de alta a coloanei vertebrale și execută apăsări (una sau mai multe) în același loc, sau mutându-se din aproape în aproape, fără a exagera apăsarea. O altă formă de executare a presiunilor, este cu mâinile așezate transversal pe suprafața de masat, prin rularea uneia de la cubital la radial, cealaltă preluând mișcarea de la radial la cubital, mișcare ce se repetă în același fel pe toată zona. Presiunile mai pot fi aplicate la nivelul spatelui, asociate cu mișcări respiratorii, așezând mâinile cu degetele răsfirate pe direcția spațiilor intercostale, transversal, cu baza în apropierea coloanei vertebrale, pe cele două hemitorace. Subiectul execută un inspir forțat, eventual ajutat de maseur prin ridicarea pasivă a părților laterale ale toracelui, iar în momentul de final al expirului, maseurul execută câteva presiuni în scopul creșterii volumului de aer expirat.

La nivelul membrelor superioare și inferioare presiunile se pot aplica cu mâinile în brățară, la un anumit nivel, executând presiuni repetate, din aproape în aproape, de la extremitatea distală către cea proximală, manevră denumită „în garou”. Această formă de presiune are efect de relaxare, mai ales atunci când este asociată cu vibrațiile. Ele pot fi aplicate pe suprafețe mari ale corpului, cu palma deschisă sau pe porțiuni mai mici, chiar localizate pe un punct, manevră denumită în acest caz „presopunctură”, procedeu folosit cu foarte mult timp în urmă. Acest procedeu mai este denumit impropiu și „acupunctură fără ace”, frecvent folosit în situații diverse, cu avantajul că poate fi aplicat oriunde și de către oricine.

Scuturările , manevre înrudite cu tensiunile și tracțiunile, constau în mișcări oscilatorii executate ritmic, adresate membrelor superioare și inferioare sau segmentelor acestora. Acestea, la nivelul extremităților membrelor, la mâini și picioare, prin scuturatul spațiilor interosoase, au rolul de a înlocui manevrele de masaj care nu se pot aplica. Priza, realizată între police și index ale mâinilor maseurului, aplicată degetelor extreme ale segmentului subiectului , imprimă mișcări ritmice, active, în sus și în jos sau stânga-dreapta. Se mai poate folosi priza medie, aplicată cu mâna „în căuș” pe toate degetele mâinii sau piciorului subiectului, cealaltă mână fixând pumnul sau glezna respectivă pentru scuturatul degetelor, sau se poate scutura degetele pe rând, unul câte unul, maseurul folosind priza mică cu policele și indexul.

Pentru realizarea manevrelor de scuturat a membrelor superioare și inferioare în întregime, mâna maseurului apucă degetele mâinilor subiectului (simultan sau alternativ) sau picioarele subiectului la nivelul călcâielor (simultan sau alternativ) și execută mișcări oscilatorii de sus în jos (și invers) și laterale stânga-dreapta. Aceste mișcări se pot asocia cu tracțiunile executate în axul lung al membrelor și cu tensiunile, iar acolo unde subiectul poate fi ridicat în brațe sau pe umeri, cu trunchiul în ușoară extensie, maseurul îi poate aplica scuturatul întregului corp, la sfârșitul ședinței de masaj.

Tracțiunile și tensiunile , procedee tehnice dintre cele mai vechi incluse în tehnica masajului, se aplică în special asupra articulațiilor și țesuturilor periarticulare, în cadrul ședințelor de masaj segmentar.

Tracțiunile se aplică in mod deosebit la articulațiile degetelor, de asemenea și celorlalte articulații ale corpului. Priza se aplică în funcție de segmentul respectiv, astfel:

priza mică – cu două, trei degete pentru tracțiunile aplicate articulațiilor

degetelor;

cu mâna – cuprinzând extremitatea distală a segmentului, se realizează

tracțiunea, cealaltă mână aplicându-se deasupra articulației respective.

Tracțiunile la nivelul coloanei vertebrale cervicale se realizează prin poziționarea capului în axul gâtului, mâinile se aplică pe tâmple sau pe frunte și ceafă, apoi se trage în sus. La nivelul trunchiului, priza pentru tracțiuni este de apucare pe sub brațe, subiectul fiind în poziție șezând sau stând. Se execută tragerea în sus, tracțiunea subiectului în sens vertical, manevră ce necesită din partea maseurului calități fizice deosebite. În această categorie se includ și elongațiile terapeutice efectuate la nivelul coloanei vertebrale, pentru care se folosesc diverse aparate de tracțiune.

Tensiunile sunt manevre pasive care se execută conform biomecanicii fiecărei articulații, în planurile și axele normale ale mișcărilor. Scopul acestor manevre este de creeare a senzației de facilitare funcțională, secundară întinderilor structurilor anatomice articulare și particulare a variațiilor tonusului muscular, pe care le realizează astfel: la nivelul degetelor, unde se aplică în mod special, se realizează cu aceeași priză mică amintită anterior. La nivelul articulațiilor mari ale corpului priza este cu ambele mâini, una susține segmentul, cealaltă execută mișcarea. Aceste manevre solicită pe cel care le execută la un efort fizic deosebit. Ele se pot aplica în scop profilactic și terapeutic pentru menținerea mobilității articulare, afectate în urma imobilizării consecutive unor traumatisme sau altor afecțiuni cu impotență funcțională sau imobilizare prelungită.

1.4.2 Efectele masajului

Efectul cel mai important al masajului, al procedeelor principale și secundare descrise, este asupra circulației sangvine.

Diverse structuri anatomice ca: pielea, mucoasele, intestinul, plămânii, etc., considerate porți de intrare ale organismului au „păzitori specializați”, reprezentați de mastocite și bazofile (forma circulantă a mastocitului). Explicarea fiziologiei masajului este legată de acest fenomen.

Efectele obținute prin aplicarea masajului, pot fi clasificate astfel:

Directe, atunci când acțiunea masajului se exercită nemijlocit asupra pielii și

țesuturilor de la suprafața corpului;

Indirecte, atunci când acțiunea masajului se transmite în profunzime, la o

oarecare distanță de locul pe care se aplică;

Mecanice, care se produc sub acțiunea mecanică a procedeelor și tehnicilor de

masaj și constau în schimbările fizice de tensiune din țesuturi și a modificărilor în concentrația umorilor;

Reflexe, care rezultă din efectele fiziologice ale masajului și din schimbările

produse de acestea în sistemul hormonal și nervos;

Parțiale, care corespund unor acțiuni locale, reduse ca întindere și intensitate;

Generale, care se produc în urma unor acțiuni complexe, întinse ca suprafață și

pătrunzătoare ca profunzime;

Imediate, care sunt strâns legate de natura, durata, tehnica și intensitatea

procedeului folosit, precum și de natura, sensibilitatea și întinderea țesuturilor masate; se produc rapid și țin tot timpul cât durează acțiunea masajului, dar scad și dispar repede după ce acesta a încetat;

Tardive, care constau în reacții lente, ce se produc încet, în mod secundar, fie în

regiunea masată, fie în profunzime sau la distanță; apar abia după încetarea acțiunii mecanice, se mențin un timp mai îndelungat și dispar lent;

Stimulatoare (excitante), care constau în activarea, intensificarea și grăbirea unor

procese sau fenomene;

Relaxatoare (calmante), care constau în încetinirea, reducerea intensității sau

chiar oprirea unor procese sau fenomene.

În practică, efectele masajului sunt greu de localizat precis, pentru că indiferent de mărimea suprafeței prelucrate, ele se extind și se răsfrâng asupra întregului organism.

Cele mai evidente și mai ușor de urmărit sunt efectele masajului asupra țesuturilor și organelor de la suprafața corpului; mai greu de urmărit și de controlat sunt efectele masajului asupra țesuturilor și organelor profunde și asupra marilor funcțiuni ale organismului.

Prin fricțiune, frământat și tapotament, manevrele mai energice și mai stimulente ale masajului, se produce degranularea celulelor ( mastocite și bazofile) și eliberarea de histamină care acționează în principal asupra capilarelor, producând vasodilatația acestora, hiperemia tegumentară. Hiperemia tegumentară este rezultată prin intervenția mai multor substanțe ca: serotonina ( care produce vasodilatație la nivelul mușchilor scheletici și un important venospasm), kininele plasmatice ( produc cel mai important efect vasodilatator, de zece ori mai active decât histamina), prostagladinele din grupa E, etc. Catecolaminele, mai ales adrenalina, prin acțiune metabolică indirectă, crește glicoliza, urmată de acid lactic, cu efect vasodilatator local, activat și de contribuția proteazelor tisulare (kalicreine).

Efectele masajului asupra țesutului conjunctiv sunt:

întreținerea și refacerea, la nevoie, a elasticității și supleții elementelor care

favorizează mișcările corpului;

dezvoltarea tonusului și rezistenței elementelor cu rol de fixare și protecție a

țesuturilor și organelor;

reglarea și menținerea echilibrului circulator;

resorbția și scăderea depozitelor de țesut adipos;

influențarea circulației sângelui și limfei;

influențarea schimburilor metabolice, a excreției, a funcțiilor hormonale,

stimularea reacțiilor neuro-vegetative;

stimularea proceselor de vindecare, în cazul unor îmbolnăviri acute sau cronice,

în cazul unor procese de atrofie și degenerescență sau a leziunilor cu sau fără pierdere de substanță, știind faptul că în țesutul conjunctiv se elaborează mijloacele de apărare;

influențarea favorabilă a evoluției spre vindecare a organelor suferinde.

Pentru a putea influența țesuturile și organele profunde trebuie folosite unele procedee specifice, cu efecte în profunzime sau la distanță, sau trebuie folosită posibilitatea acestora de a produce efecte pe cale reflexă. Din acest punct de vedere se pot obține efecte scontate folosind, mai ales, masajul reflex al metamerelor corespondente, reflexoterapia, presopunctura, punctoterapia, shiatsu și stretching, precum și unele metode speciale, cum ar fi metoda Grossi, folosită pentru influențarea organelor din cavitatea abdominală (îndeosebi stomac și colon).

Efectele benefice ale masajului clasic, ca și cele ale metodelor complementare, se răsfrâng și asupra conținutului vaselor de sânge. O ședință de masaj va fi urmată de o creștere ușoară a hemoglobinei, precum și a numărului de hematii și leucocite, modificări care se explică prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice și prin mobilizarea sângelui din organele de depozit. Procedeele secundare ale masajului clasic, ca și metodele complementare, au același efecte ca și procedeele principale, ele acționând tot pe cale mecanică și reflexă și desfășurându-se după aceleași mecanisme.

O importanță majoră o au efectele psihologice ale masajului, care încep să fie din ce în ce mai mult subliniate și cărora li se caută din ce în ce mai mult o fundamentare științifică. Din acest punct de vedere, masajul general sistematic pare să determine o stimulare a senzației de protecție maternă (datorită poziției culcat, care dă o senzație de dependență și a mâinilor terapeutului care ating corpul subiectului), senzație cu impact favorabil asupra psihicului.

Uneori, masajul determină apariția unor reacții de alarmă și de apărare, mai ales dacă are un caracter ceva mai intens, în acest caz, părându-se că joacă un rol important în formarea imaginii corporale și contribuind la reintegrarea în schema corporală a părților afectate (care în unele situații sunt „renegate” de pacienți). Masajul aplicat asupra unei regiuni afectate, care și-a pierdut total sau parțial funcțiile motrice și senzitive (cu excepția cazurilor în care este vorba despre o exagerare a sensibilității dureroase), permite restructurarea imaginii sale statice și dinamice; chiar dacă masajul este resimțit de către pacient, ca fiind reconfortant, calmant, se consideră că atingerea terapeutică realizată îl stimulează să-și conștietizeze regiunea afectată.

În concluzie, în funcție de scopul urmărit (igienic, terapeutic și recuperator), toate metodele de masaj se pot asocia, selectând de fiecare dată pe acelea care servesc cel mai bine atingerii obiectivelor propuse și înglobândule într-o singură acțiune, care să constituie un tot orientat spre creșterea eficienței.

1.4.3 Indicațiile masajului

Indicațiile acestuia sunt vaste cuprinzând o varietate de afecțiuni și boli care au ca mijloc de tratament și masajul.

Traumatismul simplu, fără soluție de continuitate, constituie o excelentă indicație pentru masaj, care va urmări drenarea edemului regional, prin presiuni locale profunde aplicate pe punctele de maximă durere.

În combaterea atrofiei musculare masajul, asociat cu proceduri electroterapeutice și cu mișcări active, reprezintă un excelent mijloc de regenerare a fibrelor musculare atrofiate.

Masajul este indicat în leziunile articulare și periarticulare ca o formă de masaj local, care capătă caracterul unui masaj special din cauza structurii lor funcționale și anume în: entorse, luxații, hidartroză, hemartroză, fracturi simple și fisuri, etc.

În traumatismele grave, masajul are un rol important în tratarea durerii, redorii, tulburărilor circulatorii, cicatricelor etc.

În miozite, masajul are o indicație foarte bună, în afara fazei inflamatorii; se recomandă aplicarea unui masaj blând și treptat progresiv asociat cu punerea mușchiului în tensiune, ambele constituind mijloace de bază ale profilaxiei deformațiilor. Masajul constituie o terapie eficientă a crampelor musculare, datorită efectelor sale circulatorii, sedative generale și de echilibrare a tonusului.

Paraliziile faciale au o indicație favorabilă pentru masaj.

În comele neurologice, masajul constituie o adevărată urgență în ceea ce privește prevenirea apariției escarelor. În paraliziile flasce, masajul poate acționa eficient în sensul prevenirii și combaterii lor.

Masajul își găsește în reumatologie un câmp de acțiune foarte larg, fiind acceptat de către medici și specialiști ca o modalitate terapeutică simplă și eficientă. În reumatism, datorită deteriorării structurilor articulare, contracțiile musculare generatoare de mișcare nu sunt ușor de executat, de aceea aplicarea masajului tonic reprezintă o bună indicație.

Tendinitele și tendinozitele reprezintă o foarte bună și frecventă indicație pentru masaj, în scopul atingerii obiectivelor urmărite folosindu-se, mai ales, masajul transversal profund. La nivelul cotului, indicațiile masajului vizează acele afecțiuni numite generic „boli ale inserțiilor” și anume epicondilite și epitrohleitele.

Ca și tehnicile de relaxare, masajul nu poate pretinde că se substituie tratamentului medicamentos în perioada critică, dar el poate deveni o alternativă avantajoasă în cazul în care se urmărește combaterea dependenței de medicamente.

În afecțiunile circulației de retur, masajul constituie o foarte bună indicație, putând contribui la ameliorarea stazelor (în flebite, varice, edeme, dureri de picioare datorate unor cauze circulatorii).

Pentru a influența aparatul repirator se recomandă aplicarea masajului asupra pereților anteriori și laterali ai toracelui, a spatelui și cefei, începându-se cu masajul spatelui, cefei și al peretului toracic și continuându-se cu presiuni, vibrații și scuturări ale toracelui, în concordanță cu fazele respiratorii.

Masajul abdominal are indicații în următoarele afecțiuni: diskinezii biliare, constipații, tulburări ale motilității stomacului, ptoze ale viscerelor abdominale, periviscerite (aderențe ale organelor).

În obstretică, efectele urmărite (efectul antialgic, circulator, de drenaj, de întreținere a troficității și tonicității pielii și musculaturii) au mecanisme mult mai bine cunoscute, dar – din păcate – acest lucru nu face ca numărul recomandărilor pentru masaj să crească. În ansamblu privită problema, se consideră că masajul clasic și metodele complementare își pot aduce un aport substanțial în terapia, recuperarea și reeducarea funcțiilor perturbate în urma afecțiunilor uro-genitale și în obstretică.

Principalele indicații ale masajului la copii, sunt: în afecțiunile neurologice, în bolile musculare, în ortopedie și în reumatologie.

Principalele indicații ale masajului în dermatologie sunt reprezentate de: cicatrici de toate tipurile, cheloide, pierderi de substanță (escare, ulcere), vergeturi, acnee, unele alopecii.

O altă indicație a masajului o reprezintă aplicarea acestuia în scop terapeutic și igienic la persoanele vârstnice. La subiecții în vârstă, masajul constituie o terapie de susținere psihologică care nu poate fi neglijată.

Printre consecințele imobilizării, pentru prevenirea și combaterea cărora poate fi folosit masajul, amintim: escarele, stazele vasculare, atrofiile musculare, demineralizările osoase, retracțiile musculare și ligamentare, pierderea imaginii corporale, tulburări metabolice, infecții urinare, consecințe de ordin metabolic.

Nu trebuie omis faptul că în afara indicațiilor enumerate, masajul constituie și un mod de a stabili o interrelație cu pacientul, asupra căruia boala are adesea repercusiuni psihologice, această dimensiune umană a unui simplu gest, neputând fi neglijată.

1.4.4 Contraindicațiile masajului

Masajul, folosit în scop profilactic (igienic), legat de activitatea sportivă sau în scop terapeutic, independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană calificată sau sub formă de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei își găsește mereu utilitatea în viața omului.

Folosirea rațională a oricărei terapii este bazată pe cunoașterea indicațiilor, contraindicațiilor și limitelor sale. Trebuie cunoscute, de asemenea, eventualele riscuri la care pacientul poate fi supus în timpul tratamentului, pentru ca specialistul să poată evalua în cunoștință de cauză responsabilitatea pe care și-o asumă atunci când stabilește prescripția.

De fiecare dată când o terapie face apel la inteligența și conștiința profesională a unui specialist, discuțiile care se poartă asupra pericolelor și a eșecurilor privesc, în primul rând specialistul, dar și metoda terapeutică folosită; având în vedere aceste aspecte, este foarte dificil să se stabilească cu exactitate limitele unei terapii.

Analiza contraindicațiilor clasice scoate în evidență unele aspecte insuficient clarificate, în fața cărora experiența kinetoterapeutului poate ajuta medicul să ia decizia cea mai corectă, doarece unele dintre contraindicațiile cele mai frecvente nu au, de fapt, nici un suport clinic.

Contraindicații indiscutabile

Reumatismele inflamatorii în faza puseului. Amplu demonstrate în practică,

efectele vasomotorii care se obțin prin aplicarea masajului sunt, în acest caz, inoportune. Pe de altă parte, trebuie ținut cont și de reacțiile inflamatorii locale, care se produc fără alterarea parametrilor biologici, cum ar fi cele întâlnite în tendinite, sechele ale entorselor etc., în care masajul se dovedește, în general eficient; apariția durerilor nocturne însă constituie un semnal pentru încetarea imediată a ședințelor de masaj.

Bolile infecțioase în stadiul evolutiv.

Fragilitatea vasculară. Dacă nu este evidentă, o corticoterapie de lungă

durată în antecedente trebuie să ne facă să bănuim posibilitatea apariției unor reacții nefavorabile și, ca urmare, să ne dicteze folosirea unui masaj foarte ușor.

Flebita, constituie, de asemenea, o contraindicație indiscutabilă, atâta timp

cât există posibilitatea mobilizării unui tromb.

În litiaze, lipsesc argumentele necesare pentru a afirma că masajul poate fi,

din punct de vedere mecanic, răspunzător de migrarea unui calcul, dar riscul de a fi acuzat de aceasta conduce la recomandarea de a nu se aplica nici o formă de masaj al abdomenului la subiecții cu litiază renală sau biliară.

Dintre afecțiunile cutanate: cancerele, diskeratozele maligne, infecțiile,

hematodermiile, dermatozele majore, micozele reprezintă contraindicații pentru aplicarea masajului.

Contraindicații relative

Încălcarea lor atrage mai mult producerea unor incidente decât a unor accidente, motiv pentru care contraindicațiile privesc mai mult unele procedee și tehnici și recomandă folosirea unui mod de acționare mai bine adaptat și nuanțat.

În dermatologie, printre contraindicațiile relative, se citează psoriazisul, exema,

pruritul; fragilitatea vasculară a bătrânilor și copiilor impune precauții, nu interdicții; existența echimozelor sugerează neaplicarea locală a unor tehnici cu intensitate mare, dar nu contraindică aplicarea masajului cu suprafață mare. În general, atunci când kinetoterapeutul dorește să aplice o fricțiune localizată, cu intensitate mai mare, el trebuie să se asigure că pielea nu prezintă fragilitate, deoarece există posibilitatea de a provoca apariția unor flictene.

Contraindicațiile topografice, se referă la spațiul popliteu, triunghiul Scarpa, zona

axilară, plica cotului, regiunea anterioară a gâtului, care nu sunt „tabu”, dar fiind mai vulnerabile, orice kinetoterapeut responsabil va ține cont de raporturile anatomice și mecanice între mâna sa și elementele regiunii respective.

În ceea ce privește spasmofilia, trebuie subliniată, mai degrabă, frecvența mare a

eșecurilor, decât faptul că reprezintă o contraindicație reală. În practică de fapt, nu s-a constatat că rezultatele s-au situat sub limita medie sau inferioară a eficienței, din acest motiv considerându-se că, în această afecțiune masajul reprezintă o contraindicație relativă.

În psihiatrie, nu există contraindicații, dar apare mai pregnant decât în cazul altor

categorii de afecțiuni riscul existenței unei incompatibilități manifeste între pacienți și kinetoterapeut.

False contraindicații

În această categorie se încadrează o serie de situații dintre care:

în cazul copiilor și al femeilor însărcinate, nu există nici un argument care să

susțină contraindicația masajului;

pacienții cu varice, pot primi tratament prin masaj, chiar și în cazul în care

prezintă ulcere varicoase.

Unele dintre aceste contraindicații s-au formulat ca urmare a faptului că unii kinetoterapeuți au tendința de a folosi doar anumite metode și tehnici care nu sunt totdeauna chiar cele mai potrivite; dacă aceștia ar accepta ideea că modul lor de acționare poate fi ghidat și adaptat, în permanență, în funcție de reacțiile fiecărui pacient, majoritatea contraindicațiilor ar putea să dispară.

Din punct de vedere al posibilităților de obținere a rezultatelor dorite, masajul are anumite limite, și dacă în unele cazuri el poate fi considerat un tratament kinetoterapic, aducându-și contribuția la:

facilitarea mișcărilor, prin ameliorarea posibilităților funcționale ale

elementelor articulare și periarticulare;

stimularea sensibilității nervoase superficiale și profunde;

facilitarea circulației sangvine și limfatice și drenarea acumulărilor patologice

(staze, edeme);

refacerea capacității de efort etc.

În cadrul programului complex kinetoterapic, masajul se execută, după caz, fie înainte de mobilizări, fie după, fie concomitent, modalitățile de acționare fiind bineânțeles diferite, această succesiune cronologică neexcluzând una sau alta dintre metode ci, dimpotrivă, oferind posibilitatea înglobării metodelor și mijloacelor specifice într-un tot unitar eficient.

Riscurile care pot apare ca urmare a aplicării masajului se datorează, mai ales, nerespectării unei contraindicații sau unei incorecte folosiri a procedeelor și tehnicilor. De obicei, nu se pot produce decât incidente (de genul reacțiilor dureroase, contuziilor, achimozelor), care sunt consecințe ale neadaptării corespunzătoare a masajului la particularitățile bolii și ale bolnavului.

Analiza eșecurilor înregistrate nu se poate efectua ușor, doarece de obicei masajul nu este folosit singur și efectele sale sunt greu de disociat de cele ale restului ansamblului terapeutic. O primă mare categorie de eșecuri este legată de o indicație terapeutică incorectă, aceste eșecuri fiind nuanțate în funcție de tipul contraindicației nerespectate: dacă nu s-a respectat o contraindicație totală, eșecul va fi total, dacă nu s-a respectat una parțială, se va înregistra un semieșec. Starea anatomică sau funcțională a bolnavului poate constitui ea însăși motivul rezultatului parțial obținut, nici tehnica și nici tehnicianul neavând nici o vină (de exemplu, în paralizia din poliomielita, oricare ar fi eforturile terapeutice, poate persista un anumit deficit motor). O serie întreagă de eșecuri totale sau parțiale pot fi puse pe seama terapeutului a cărui insuficientă pregătire tehnică nu asigură posibilitatea desfășurării corecte a tratamentului.

În cazul masajului se poate spune același lucru ca și în cazul folosirii altor terapii: folosirea sa competentă și pe baza unei complete documentări îi condiționează efectele. Această regulă condamnă irevocabil orgoliile iresponsabile ale unor specialiști care, prin atitudinea lor, au făcut masajul suspect în ochii multor medici și pacienți. Sperăm ca pe viitor, specialiștii vor da o mai mare importanță masajului și vor reda acestuia locul pe care îl merită în rândul terapiilor puse în slujba sănătății omului.

CAPITOLUL II

IPOTEZE, SCOP, SARCINI

2.1 Motivația realizării temei

Viața omului modern se derulează în ritmuri alerte și într-un cadru cu totul nou față de generațiile anterioare. Viața în orașele moderne supraaglomerate și poluate, solicitările fizice și mai cu seamă psihice, viața într-o continuă competiție, fac ca omul zilelor noastre să se îndepărteze tot mai mult de viața trăită doar cu câteva generații mai înainte. Viața omului modern este într-o permanentă stare de stres. Din acest motiv și a problemelor cotidiene, sănătatea omului este pusă în pericol de apariția unor boli sau afecțiuni, în unele cazuri destul de grave. Astfel, un mijloc important de tratare sau de diminuare a unor afecțiuni și de combatere a stresului îl constituie masajul.

Trebuie să recunoaștem că masajul este din ce în ce mai bine promovat și aplicat în scop terapeutic, dar și în scop profilactic. Orice durere musculară, încordare, umflarea mâinilor sau a picioarelor, etc. – singuri ne masăm zonele respective folosind mișcări naturale, fără să avem o pregătire specializată în masaj.

Datorită importanței masajului în viața omului, dar și în urma practicii efectuate la Spitalul de Recuperare și în cadrul Grupului Școlar „Ion Holban” m-au determinat să-mi aleg o temă pentru lucrarea de diplomă în domeniul acesta, pentru a putea aprofunda mai bine partea teoretică, dar și practică a masajului. Așadar, experiența trăită în instituțiile respective, m-a motivat să studiez efectele masajului din două puncte de vedere: ca mijloc principal și ca mijloc auxiliar.

În concluzie, orice persoană, bolnavă va dori să aibă în tratamentul de recuperare și masajul ca mijloc auxiliar pentru efectele lui benefice în tratarea unor boli. La fel, omul sănătos va dori să introducă la sfârșitul programului său de activități, și masajul – ca mijloc principal de relaxare și combatere a oboselii fizice și psihice.

2.2 Ipotezele cercetării

În lucrarea prezentă mi-am propus să constat următoarele:

dacă aplicarea masajului terapeutic are rol în tratarea a diverse afecțiuni și în

recuperarea după diverse îmbolnăviri, în tratamentul funcțional al leziunilor și tulburărilor evolutive, ca tratament recuperator aplicat în cazul unor evoluții lente spre vindecare și în cazul unor modificări morfo-funcționale și al existenței unor sechele patologice.

dacă masajul în tratamentul funcțional grăbește vindecarea sau ameliorarea

tulburărilor sau sechelelor, cu păstrarea intactă a formelor și funcțiunilor normale, în scopul prevenirii riscului apariției unor deficiențe sau a unor urmări nedorite ale bolilor și accidentelor.

dacă tratamentul kinetoterapeutic cu aplicarea și a masajului reușește să

stimuleze procesele de vindecare lentă și nesatisfăcătoare și să grăbească evoluția tratamentului, să scurteze convalescența, să corecteze sechelele.

dacă practicarea masajului în scop profilactic sau igienic asigură menținerea

stării de sănătate a omului și prevenirea unor tulburări funcționale sau a unor afecțiuni.

Prin aplicarea masajului corect asupra organismului pacientului în cadrul programului kinetoterapic , vreau să demonstrez că masajul poate fi un mijloc eficient în tratarea unor afecțiuni și o cale spre combaterea stresului.

2.3 Scopul și sarcinile (obiectivele) studiului

Scopul lucrării este acela de a argumenta științific rolul, importanța și efectele masajului în diverse categorii de afecțiuni dar, și în scop profilactic de menținere a stării de sănătate.

Lucrarea urmărește să arate importanța masajului atât igienic cât și terapeutic prin multitudinea de obiective pe care le are și prin largul număr de boli care au incluse în planul de recuperare și masajul.

Pentru a asigura posibilitatea verificării ipotezelor stabilite inițial, cercetarea desfășurată și-a propus atingerea următoarelor obiective.

Pentru masajul profilactic avem:

combaterea oboselii după activități intense;

relaxare;

menținerea stării de sănătate fizică și psihică;

prevenirea unor afecțiuni;

combaterea stresului.

Obiectivele masajului terapeutic:

tratarea unor boli;

recuperarea sechelelor;

combaterea durerii;

rearmonizarea funcțională;

activarea circulației locale, buna nutriție locală;

redarea elasticității țesuturilor;

acțiune excitantă asupra proprioceptorilor la toate nivelele: articulație, tendoane, teci sinoviale ale segmentelor mâinilor și picioarelor;

combaterea stazelor prin activarea circulației venoase și limfatice;

menținerea musculaturii într-o stare funcțională mai bună asigurând troficitate în limite normale.

2.4 Metode de cercetare utilizate în studiu

Metoda este definită ca modalitatea de obținere a anumitor rezultate în cunoașterea teoretică și cea practică. Termenul provine din limba greacă veche, în care “methodos” înseamnă cale, drum, mod de expunere și indică totalitatea demersurilor prin care omul reușește să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să provoace deliberat modificări în realitatea materială obiectivă. Metoda face parte din știință, fiind latura cea mai activă a acesteia, modalitatea dobândirii cunoașterii științifice. Regulile după care operează metoda sunt reguli standard, riguroase, uniforme și relativ constante. Întrucât ele reprezintă modalități de acțiune, au un caracter automat și rațional, iar dacă prezintă variații, acestea sunt strict delimitate.

Metodologia unei științe reprezintă sistemul celor mai generale principii ale investigației, ale cercetării, deduse din sistemul legilor generale, obiective stabilite de această știință în domeniul său.

Pentru realizarea acestei lucrări au fost folosite o serie de metode ce m-au ajutat la strângerea și prelucrarea datelor privitoare la cercetarea efectuată. Aceste metode sunt:

metoda documentării teoretice;

metoda observației;

metoda studiului de caz;

1. Metoda documentării

Documentarea în cercetare este o activitate indispensabilă ce are caracter individual. Orice activitate de cercetare, presupune ca după alegerea temei, să urmeze studierea unei bibliografii teoretice cât mai numeroase, care va ajuta la găsirea unor căi și mjloace de rezolvare a temei supuse cercetării.

Pentru documentare s-au folosit materiale de specialitate, făcând parte din bibliografia din țară, atât pentru partea teoretică cât și în cea practică.

2. Metoda observației

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, document, fenomen sau proces. De regulă observația este vizuală, dar nu sunt excluse cazurile în care participă și alți analizatori, în funcție de caracteristicile fenomenelor urmărite. Ea se aplică unui domeniu ale cărui date, documente sau fenomene, dorește să le cunoască, să le clasifice, cuantifice, caracterizeze, pentru a stabili ce este deosebit în ele, în ce relații sunt între ele, ce le provoacă si ce efecte au asupra altora. În această lucrare observația se face pe un eșantion de 7 pacienți într-o anumită perioadă de timp și într-un anumit loc.

Condițiile observației

Caracterul fundamentat teoretic și metodologic al observației este dat de următoarele caracteristici:

1. Trebuie să se facă deliberat;

2. Să aibă scopuri precis formulate – scopul să fie în concordanță cu ipoteza formulată;

3. Să aibă sarcini precis formulate și în conformitate cu scopul sau sarcinile urmărite;

4. Să se desfășoare metodic și sistematic (după un program, cu regularitate);

5. Să se efectueze o înregistrare fidelă și exigentă a datelor observate;

6. Prelucrarea și interpretarea datelor trebuie să fie exigentă;

7. Să se realizeze o pregătire a observatorului și a observației;

Înregistrarea observației

Complexitatea, durata în timp a fenomenelor observate impun cercetătorului pregătirea unor tehnici de înregistrare care să asigure obiectivitatea observației. Înregistrarea observației se poate face prin organele de simț, prin intermediul sau cu ajutorul aparatelor și instrumentelor adecvate, aparate de filmat, camere video. Toate datele vor fi înregistrate pe fișa de observație.

Prelucrarea și interpretarea datelor

Prelucrarea datelor poate fi cantitativă și calitativă. Fișele de observare sunt analizate, fiecare fișă va fi adnotată cu date sau aprecieri care te conduc spre anumite concluzii. Interpretarea datelor este operațiunea cea mai dificilă și nu va conduce la concluziile cele mai veridice, dacă acestea nu vor fi completate cu informații obținute din studiul unor documente din discuții cu subiecții cercetării, din unele experimente care au posibilitatea de a verifica mai precis relația dintre anumite fenomene. Dacă la început prelucrarea datelor este cantitativă prin centralizarea datelor, spre final prin trasarea concluziilor cercetării, prelucrarea este calitativă.

3. Metoda studiului de caz

Studiul de caz este metoda de cercetare prin care se verifică o relație. Metoda studiului de caz implică o activitate metodică orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze. Aceasta presupune activitatea intelectuală complexă a omului de știință, a cercetătorului, care provoacă, organizează, interpretează și înțelege.

Nu poate fi separată de observație care reprezintă izvorul ipotezelor. Selectarea subiecților și alcătuirea grupei experimentale trebuie să fie în concordanță cu ipoteza de lucru. Acest grup se mai numește și eșantion.

Examinatorul stabilește o categorie de teste care vor trebui să evidențieze efectul variabilelor independente. Se vor efectua cu diferite aparate și instrumente de măsură și control, astfel putem avea de a face cu mai multe categorii de teste și anume: masurători somatice, fiziologice, testări motrice și psihice.

Aceste testări vor fi :

a) inițiale atunci când se efectuează la începutul experimentului;

b) intermediare în timpul experimentului (pentru a se verifica efectele variabilelor la un moment dat);

c) finale la sfârșitul cercetării (pentru a se evidenția valoarea variabilei dependente).

După efectuarea testărilor finale se face diferența dintre testarea inițială și cea finală. În această etapă se folosesc în special parametrii tendinței centrale. În momentul finalizării studiului de caz se va efectua determinarea concluziilor și trasarea recomandărilor.

2.5 Teste și măsurători efectuate

În masaj, examinarea subiectului nu are scop de diagnostic, ci este o testare, care servește în permanență ca punct de referință pentru a interpreta corect starea acestuia pe măsura derulării tratamentului.

Masajul nefiind decât o parte din ansamblul tratamentului kinetoterapeutic, examinarea subiectului va pune accent pe dominanta acestuia, adică pe locul pe care îl ocupă actul palpatoriu. Între palparea exploratorie și atingerea terapeutică nu trebuie să existe diferențe și discontinuitate, această examinare fiind astfel continuă, în timpul aceleiași ședințe de masaj și repetată în fiecare ședință. Se elaborează o fișă de examinare, pe care se face inventarul tuturor semnelor descoperite, pentru a le putea urmări variațiile în timp.

Ținând cont de indicațiile masajului, în funcție de necesități, se va proceda, succesiv, la examinarea pielii, țesutul celular subcutanat, a mușchilor, a tendoanelor, a articulațiilor, a sistemului nervos și a circulației.

EXAMINĂRI

În cadrul programului de kinetoterapie, pe lângă examinarea subiectului privind masajul, mai sunt incluse și alte testări cum ar fi: bilanțul forței, bilanțul articular, bilanțul postural, bilanțul tonusului muscular, bilanțul durerii, bilanțul mio-neuro-artro-kinetic, bilanțul mișcărilor active.

Bilanțul forței

Scala pentru avaluarea forței de la 0 la 5:

0 – mișcare absentă

1- contracția musculară fibrilară, însă fără capacitatea de a deplasa segmentul asupra caruia actionează

2- exista contracție musculară, poate deplasa segmentul pe orizontală dar nu învinge gravitația

3- există mișcare, învinge gravitația 25%

4- mișcarea se efectuează satisfacator la 50% din capacitatea totală

5- la limite normale

Măsurarea și determinarea forței se realizează cu ajutorul dinamometrelor.

Bilanțul tonusului muscular

0- absența tonusului

1- tonusul este prezent slab

2- normal

Bilanțul durerii

0- este severă

1- medie

2- slabă

3- normală

Testarea în masajul antistres

În practica masajului antistres, primul contact este foarte important deoarece se consideră că masajul începe chiar înainte ca maseurul să atingă corpul celui masat. Calitatea privirii sale, disponibilitatea sa, siguranța care se degajă din comportamentul său, influențează mult calitatea relației care se stabilește între masat și maseur.

Efectul de relaxare va fi însoțit de conștientizarea greutății segmentului masat. În timpul aplicării masajului, progresivitatea este condiționată de testarea gradului de relaxare a regiunii pe care se lucrează. Maseurul va ridica segmentul sau regiunea masată de pe suprafața de sprijin și o va mobiliza pasiv, pentru a percepe dacă mai există tensiuni musculare reziduale. În cazul în care acestea nu au fost îndepărtate, maseurul va percepe o mai ușoară sau o mai puternică opoziție la mișcare sau tendința subiectului de a se implica activ în realizarea mișcării, reacții care vor trebui conștientizate și de subiect și înlăturate.

Se urmăresc reacțiile subiecților. Multe semne ne pot da informații despre starea de relaxare (de exemplu un oftat va fi semn de relaxare a brațelor).

Se pot ridica unele segmente și apoi li se dă drumul. Dacă nu cad liber și rapid, apărând un moment de frânare sau oprirea lor în aer, înseamnă că regiunea nu este relaxată.

În cazul în care subiectul nu se relaxează, se poate apela la o modalitate de folosire voluntară a tensiunilor musculare acumulate, eliberând astfel mușchiul. În loc de ridicarea membrului de pe suprafața de sprijin, acesta se fixează de către maseur într-o priză imobilă, iar subiectul este invitat să-i învingă rezistența încercând să miște membrul. Subiectul, va conștientiza astfel și senzația de efort în grupul muscular respectiv.

Am aplicat și teste privind gradul de stres înainte de începerea ședințelor de masaj și după terminarea acestora.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1 Locul desfășurării studiului de caz, materiale necesare, etapele studiului

Locul de desfășurare al studiului de caz din această lucrare de diplomă a avut loc în mai multe locații. Cercetarea cazurilor în care au avut masajul inclus în programul kinetoterapeutic s-a desfășurat în cadrul secției de neurologie al “Spitalului Clinic de Recuperare” Iași și în cabinetul de kinetoterapie al Grupului Școlar “Ion Holban” Iași, iar masajul antistres s-a efectuat la domiciliul subiecților.

Sălile de kinetoterapie ale celor două instituții sunt dotate cu: scări fixe, saltele din burete învelite în material plastic, bastoane din lemn, oglinzi, bare paralele pentru reeducarea mersului, căpăstru Glisson, panouri pentru reeducarea mâinii, extensoare, benzi elastice, biciclete ergometrice, mingi medicinale, manșete din piele prevăzute cu inele, ghete cu inele, săculeți cu nisip, cadre cu rotile pentru reeducarea mersului, suluri din burete învelite în plastic, banchetă pentru masaj, pedale etc.

Pentru o mai bună desfășurare a activității în cadrul programului kinetoterapeutic, dar și în masajul antistres am urmărit și modul de respectare a regulilor de igienă.

Subiecți și materiale necesare

Pentru realizarea lucrării am luat în studiu de 7 pacienți dintre care: 4 pacienți pentru masaj terapeutic și 3 pacienți pentru masajul antistres. Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul a trei luni pentru cazurile cu program kinetoterapeutic (februarie-martie-aprilie) și două luni pentru cazurile cu masajul antistres (februarie-martie), fiecărui pacient aplicândui-se manevrele de masaj în funcție de afecțiunea pe care o prezintă.

Materialele necesare pentru pacienții care au inclus în planul terapeutic, masajul sunt: banchetă pentru masaj, săculeți din nisip sau suluri și folosirea de ungvente sau uleiuri pentru o alunecare mai bună a mâinilor, ambiant plăcut, fond muzical adecvat, aromoterapie.

Pentru combaterea stresului, ca suprafață de lucru pentru masaj s-a folosit o saltea, pentru a avea suficient spațiu în jurul subiectului pentru schimbarea poziției de câte ori este nevoie.

Etapele studiului

Pentru realizarea cercetării sunt necesare patru etape:

1. În prima etapă – obținerea de informații privind starea generală a pacienților și afecțiunile pe care le prezintă.

2. În a doua etapă – examinarea pacienților în vederea aplicării masajului și întocmirea fișelor de observație.

3. În a treia etapă – aplicarea procedeelor de masaj specifice fiecărei afecțiuni.

4. În a patra etapă – aprecierea evoluției generale a pacienților și prezentarea rezultatelor și interpretarea acestora.

Trebuie specificat că în cadrul programului kinetoterapeutic, masajul nu este aplicat singur, ci în asociere cu celelate mijloace kinetoterapeutice. Rezultatele cercetării vor fi influențate și de efectele celorlalte mijoace cum ar fi: mobilizări pasive, mobilizări active, eectroterapie, etc.

În principiu eu am urmărit numai efectele masajului asupra pacientului, amintind în studiu și participarea celorlalte mijloace ale kinetoterapiei.

După cum se știe, efectele masajului sunt mai greu de cuantificat, mai ales cele obținute la nivelul sistemului nervos, care se apreciază mai mult subiectiv, pacientul relatând senzațiile, stările pe care le resimte în urma masajului.

Aprecierele obiective sunt parte din evoluția pozitivă în plan funcțional, apreciată prin evaluări specifice – testări ale tonusului muscular, forței, mobilității articulare la care masajul contribuie semnificativ alături de exercițiul fizic și celelalte mijloace terapeutice.

3. 2 Prezentarea cazurilor și a procedeelor de masaj aplicate pentru acestea

3.2.1 Prezentarea cazurilor în care masajul face parte din cadrul programului kinetoterapeutic

CAZUL NR. 1

Istoricul bolii

Cifolordoza din punct de vedere anatomic este o deviație a coloanei vertebrale în plan sagital reprezentată printr-o exagerare a curburilor (tipic- dorsal și lombar). Instalarea cifolordozei are loc prin compensarea unei curburi cu cealaltă, curbura primară fiind de cele mai multe ori mai accentuată, iar când gradul curburilor se apreciază a fi identic se consideră că ele au apărut concomitent.

Depistarea acestei deviație a coloanei vertebrale, în acest caz, s-a efectuat printr-un examen radiologic evidențiind cifolordoza.

Aplicarea masajului

Subiectul în decubit ventral cu brațele pe lângă corp, cu palmele sub crestele iliace. Pentru zona lombară s-a aplicat o pernuță de delordozare în zona ombilicalo-iliacă.

Am aplicat următoarele procedee de masaj:

neteziri executate cu fața palmară;

fricțiuni executate cu vârful degetelor (index, medius, inelar);

fricțiuni executate paravertebral cu vârful degetelor index și medius ale

mâinii;

frământatul în cută executat între vârfurile degetelor;

tapotament;

vibrații executate cu fața palmară a mâinii.

Timp de efectuare a masajului: 15'

Durata tratamentului

Cercetarea cazului s-a desfășurat pe o perioadă de trei luni.

De specificat că masajul a fost asociat împreună cu mijloacele programului kinetoterapeutic specific diagnosticului sus amintit.

Obiective

Obiectivele în acest caz au fost:

– tonifierea musculaturii paravertebrale;

– pregătirea musculaturii în vederea aplicării mijloacelor kinetoterapeutice (exercițiul fizic).

TESTĂRI EFECTUATE

Bilanțul articular al coloanei vertebrale

Prezentarea bilanțului articular al coloanei vertebrale

1. FLEXIE – EXTENSIE (dorsal)

Poziția inițială: subiectul este așezat pe un taburet.

Tehnica măsurătorii: goniometrul se așează pe partea laterală a gâtului cu brațele deschise la 90° astfel încât un braț să fie orizontal la nivelul superior al osului hioid, iar brațul vertical să treacă peste mastoidă. Am urmărit flexia și extensia cu brațul vertical, notând cifra maximă.

2. ÎNCLINĂRI LATERALE (dorsal)

Poziția inițială: subiectul așezat pe un taburet, cu spatele spre examinator.

Tehnica măsurătorii: centrul goniometrului se așează pe proeminența apofizei spinoase a vertebrei C7 , cu un braț orizontal, iar cel vertical să treacă prin dreptul vertexului. Se înclină lateral capul spre dreapta și spre stînga, urmărind cu brațul vertical vertexul, notându-se cifra maximă.

3. FLEXIE – EXTENSIE (lombar)

Poziție inițială: ortostatism cu o latură spre examinator.

Tehnica măsurătorii: goniometrul cu brațele deschise la 180° se așează cu centrul la nivelul marelui trohanter. Brațul fix l-am menținut paralel cu axa longitudinală a coapsei, iar brațul mobil a urmărit linia medie axilară.

4. ÎNCLINĂRI LATERALE (lombar)

Poziția inițială: ortostatism

Tehnica măsurătorii: goniometrul se așează pe spatele subiectului cu centrul pe apofiza spinoasă L5, brațul vertical să urmărească apofiza spinoasă a verterei T9, iar celălalt braț să fie în poziție orizontală pe bazin. Am măsurat înclinările laterale maxime (fără ca poziția bazinului să fie modificată).

ACTIV – mișcările executate de pacient.

PASIV – mișcările executate de kinetoterapeut.

CAZUL NR.2

Istoricul bolii

Traumatismul s-a produs printr-un accident de căruța la vârsta de 6 ani. Membrul afectat este cel inferior stâng, respectiv gamba stângă.

Aplicarea masajului

Masajul s-a efectuat din două poziții fundamentale: decubit dorsal și decubit ventral. S-au aplicat toate procedeele principale de masaj împreună cu câteva procedee secundare de masaj, cum ar fi: rulatul.

Subiectului în decubit dorsal pe bancheta de masaj, cu membrele inferioare ușor depărtate i s-a aplicat următoarele procedee de masaj:

pe fața anterioară a gambei, am aplicat manevre lungi și ușoare de netezire și

fricțiuni mai intense, cu vârful degetelor pe partea externă.

am mai efectuat neteziri din aceeași poziție, dar cu membrul inferior îndoit

piciorul sprijinit pe banchetă.

Subiectul în decubit ventral – s-a aplicat următoarele manevre:

neteziri în „pieptene”, executate cu nodozitățile articulare ale regiunii dorsale ale

degetelor;

fricțiuni executate cu degetele ambelor mâini;

frământat constând din presiuni și stoarceri ale mușchilor prinși între podul

palmelor și degetele sprijinite pe creasta tibiei.

tapotament;

vibrații.

Timp de efectuare a masajului: 15'

Durata tratamentului

Studiul cazului s-a desfășurat pe o perioadă de trei luni, timp în care s-a aplicat masajul de trei ori pe săptămână.

Trebuie menționat că masajul a fost asociat cu celelalte mijloace kinetoterapeutice și rezultatele obținute au fost influențate și de acestea.

Obiective

Obiectivul principal în acest caz este aplicarea masajului ce are ca scop tonifierea musculaturii membrului afectat. Un alt obiectiv îl reprezintă relaxarea musculaturii în vederea aplicării mijloacelor kinetoterapeutice.

TESTĂRI EFECTUATE

Bilanțul articular al membrelor inferioare

Prezentarea bilanțului articular al membrelor inferioare

TESTAREA GENUNCHIULUI

1. FLEXIE

Poziție de testare: subiectul așezat cu genunchiul în afara mesei de testare sau din decubit ventral .

Tehnică: goniometrul se așează lateral cu vârful în articulația genunchiului, cu brațul fix așezat pe partea laterală mediană a coapsei și brațul mobil pe gambă spre maleola externă.

2. ROTAȚIA INTERNĂ

Poziție de testare: subiectul în decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°.

Tehnică: goniometrul se așează paralel cu fața plantară a piciorului, cu vârful în dreptul calcaneului, brațul fix pe linia mediană a labei ce trece prin metatars III. Brațul mobil urmărește mișcarea spre interior a labei piciorului.

3.ROTAȚIA EXTERNĂ

Poziția de testare și tehnica măsurării este aceeași ca în rotația internă, dar mișcarea este în sens opus.

TESTAREA PICIORULUI

1. FLEXIA DORSALĂ

Poziția de testare: subiectul așezat la marginea banchetei cu genunchiul flectat.

Tehnica masurătorii: goniometrul se așează cu brațul fix pe linia laterală a gambei de-a lungul peroneului, brațul mobil se așează de-a lungul metatarsului V.

2. FLEXIA PLANTARĂ SAU EXTENSIE

Poziția de testare și tehnica masurării este aceeași ca la flexia dorsală.

ACTIV – mișcările executate de pacient.

PASIV – mișcările execuate de kinetoterapeut.

Bilanțul muscular al membrelor inferioare

Prezentarea bilanțului muscular al membrelor inferioare

1. FLEXIA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

Mușchii principali: – mușchiul biceps femural;

– mușchiul semimembranos;

– mușchiul semitendinos.

Poziția de testare:

F.3 – subiectul în decubit ventral a efectuat flexia genunchiului, eu fixând coapsa.

F.4 – subiectul în decubit ventral a efectuat flexia genunchiului contra unei rezistențe aplicate la capătul distal al gambei.

F.5 – aceeași mișcare ca la F.4 , dar contra unei rezistențe mai mari.

2. EXTENSIA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

Mușchii principali: – mușchiul cvadriceps crural, care este format din 4 mușchi: mușchiul drept anterior; mușchiul crural; mușchiul vast intern; mușchiul vast extern.

Poziția de testare:

F.4 – subiectul în decubit dorsal cu gamba atârnată în afara planului de sprijin. Subiectul va executa extensia contra unei rezistențe mici aplicată la capătul distal al gambei.

F.5 – aceeași mișcare , dar contra unei rezistențe mai mari.

3. FLEXIA DORSALĂ A PICIORULUI

Mușchii principali: – mușchiul gambier anterior;

– mușchiul extensor comun al degetelor;

– mușchiul extensor propriu al halucelui.

Poziția de testare:

F.3 – subiectul așezat cu gamba atârnând la marginea banchetei va executa o flexie dorsală completă.

F.4 – subiectul în decubit dorsal va executa flexia dorsală contra unei rezistențe mici aplicată pe fața dorsală a piciorului.

F.5 – subiectul în decubit dorsal, aceeași mișcare ca la F.4 dar contra unei rezistențe mai mari.

4. FLEXIA PLANTARĂ A PICIORULUI

Mușchii principali: – mușchiul triceps sural format din: gemenul intern, gemenul extern și mușchiul solear.

Poziția de testare:

F.4 – subiectul în decubit ventral, gamba în flexie la 90° sprijinită de testator. Subiectul va executa flexia plantară contra unei rezistențe mici.

F.5 – subiectul în stând va executa ridicarea pe vârfuri.

CAZUL NR. 3

Istoricul bolii

Piciorul plat reprezintă o deformație prezentă la nivelul membrelor inferioare și se caracterizează prin prăbușirea bolții plantare care uneori este căzută, ștearsă și de cele mai multe ori în valg. Deformația este întâlnită frecvent la copii, având drept cauze: de origine congenitală, rahitism, paralizii musculare, traumatisme.

În acest caz, pacientul prezintă platfus bilateral.

Aplicarea masajului

În acest caz masajul s-a efectuat din decubit dorsal, aplicându-se următoarele procedee de masaj:

neteziri executate cu fața palmară a mâinilor;

neteziri efectuate cu fața dorsală a mâinilor;

fricțiuni executate cu vârful degetelor;

frământat executat cu pumnul închis;

rulări;

tapotament;

vibrații executate cu pumnul închis;

Timp de efectuare a masajului: 20'

Durata tratamentului

Cercetarea cazului s-a desfășurat pe o perioadă de trei luni, timp în care s-a aplicat masajul de trei ori pe săptămână. De menționat că masajul a fost asociat împreună cu celelalte mijloace kinetoterapeutice, iar rezultatele obținute sunt influențate și de acestea.

Obiective

Masajul terapeutic pentru piciorul plat urmărește tonifierea musculaturii extrinseci și intrinseci, care asigură flexia plantară și flexia dorsală, mișcările de adducție și abducție. Un alt obiectiv îl reprezintă pregătirea piciorului pentru aplicarea celorlalte mijloace kinetoterapeutice.

TESTĂRI EFECTUATE

Bilanțul articular al picioarelor

Prezentarea bilanțului articular al picioarelor

1. FLEXIA DORSALĂ

Poziția de testare: subiectul așezat la marginea banchetei cu genunchiul flectat.

Tehnica masurătorii: goniometrul se așează cu brațul fix pe linia laterală a gambei de-a lungul peroneului, brațul mobil se așează de-a lungul metatarsului V.

2. FLEXIA PLANTARĂ

Poziția de testare și tehnica masurării este aceeași ca la flexia dorsală.

3. ADDUCȚIE

Poziția de testare: subiectul așezat cu gamba în extensie.

Tehnica măsurătorii: am așezat goniometrul perpendicular pe axul longitudinal al piciorului la nivelul articulației metatarsofalangiene. Centrul goniometrului l-am aplicat pe marginea externă a plantei, iar brațul mobil a urmărit mișcarea de adducție.

4. ABDUCȚIE

Poziția de testare: subiectul așezat cu gamba în extensie.

Tehnica măsurătorii: am așezat goniometrul perpendicular pe axul longitudinal al piciorului la nivelul metatarsofalangiene. Centrul acestuia l-am aplicat pe marginea internă a plantei, iar brațul mobil a urmărit mișcarea de abducție.

Bilanțul muscular al picioarelor

Prezentarea bilanțului muscular al picioarelor

1. FLEXIA DORSALĂ A PICIORULUI

Mușchii principali: – mușchiul gambier anterior;

– mușchiul extensor comun al degetelor;

– mușchiul extensor propriu al halucelui.

Poziția de testare:

F.3 – subiectul așezat cu gamba atârnând la marginea patului, executând o flexie dorsală completă.

2. FLEXIA PLANTARĂ A PICIORULUI

Mușchii principali: – mușchiul triceps sural format din: gemenul intern, gemenul extern și mușchiul solear.

Poziția de testare:

F.3 – subiectul în decubit ventral cu gamba în flexie la 90° sprijinită de testator, va executa flexia plantară completă.

F.4 – subiectul în decubit ventral, gamba în flexie la 90° sprijinită de testator. Subiectul va executa flexia plantară contra unei rezistențe mici.

CAZUL NR. 4

Istoricul bolii

Pacienta în vârstă de 59 ani instalează în anul 2005 și ulterior 2006 ictusuri ischemice carotidiene stg. și vertebro-bazilare prezentând deficit motor membre drepte. În 2005 a fost diagnosticată și cu sindrom mieloproliferativ și anevrism de sept interatrial. În februarie 2007 a prezentat un episod epistaxis masiv care a necesitat internare având sindrom anemic posthemoragic. Deficitul motor persistă și bolnava este transferată la Spitalul Clinic de Recuperare Iași în secția de recuperare neuromotorie pentru instituirea unui program de recuperare.

Aplicarea masajului

În acest caz, am aplicat următoarele procedee de masaj la membrul superior drept astfel:

neteziri executate cu fața palmară a mâinii din așezat;

fricțiuni executate cu vârfurile degetelor;

fricțiuni sub formă de cută;

frământat prin rularea mușchilor;

vibrații executate cu vârful degetelor.

La membrul inferior am aplicat aceleași procedee de masaj.

Timp de efectuare a masajului: 30'

Durata tratamentului

Cercetarea cazului s-a desfășurat pe o perioadă de trei luni. Masajul a fost asociat împreună cu mijloacele kinetoterapeutice în perioada de externare la domiciliul pacientei.

Obiective

Ca obiectiv principal , aplicând masajul am urmărit diminuarea spasticității și relaxarea psihică și fizică a pacientei. Un alt obiectiv important este pregătirea membrelor în vederea aplicării celorlalte mijloace kinetoterapeutice.

TESTĂRI EFECUATE

Bilanțul articular al membrelor superioare

Prezentarea bilanțului articular al membrelor superioare

1. ANTEDUCȚIA ARTICULAȚIEI SCAPULO-HUMERALE

Poziția de testare: subiectul stând cu brațele pe lângă corp.

Tehnica măsurătorii: am așezat goniometrul pe partea laterală a brațului cu centrul pe capul humeral. Brațul fix al goniometrului rămâne paralel cu trunchiul, iar cel mobil urmărește anteducția.

2. RETRODUCȚIA ARTICULAȚIEI SCAPULO-HUMERALE

Poziția de testare: subiectul stând cu brațele pe lângă corp.

Tehnica măsurătorii: am aplicat goniometrul pe partea laterală a brațului cu centrul pe capul humeral. Brațul fix al goniometrului rămâne paralel cu trunchiul, cel mobil urmărește retroducția.

3. ABDUCȚIA ARTICULAȚIEI SCAPULO-HUMERALE

Poziția de testare: subiectul în poziția stând cu brațele pe lângă corp.

Tehnica măsurătorii: am aplicat brațul fix al goniometrului pe trunchi pe linia medioaxilară, iar brațul mobil pe linia mediană a feței posterioare a brațului orientat spre olecran.

4. ADDUCȚIA ARTICULAȚIEI SCAPULO-HUMERALE

Poziția de testare: subiectul în decubit dorsal cu brațele pe lângă corp.

Tehnica măsurătorii: am aplicat goniometrul pe fața anterioară a brațului cu centrul pe trohinter. Brațul fix al goniometrului rămâne paralel cu trunchiul, iar celălalt urmărește mișcarea de adducție.

5. FLEXIA COTULUI

Poziția de testare: subiectul în ortostatism cu brațele pe lângă corp.

Tehnica măsurătorii: Brațul fix al goniometrului l-am așezat pe linia mediană a feței exterioare a brațului, iar brațul mobil al goniometrului l-am așezat pe linia mediană a feței radiale a antebrațului.

6. EXTENSIA COTULUI

Din poziția 0 cotul nu are extensie decât în cazurile speciale de hiperlaxitate care poate ajunge până la 5°-10°.

7. FLEXIA MÂINII

Poziția de testare: subiectul în poziția stând cu antebrațul în flexie de 90°, cu fața palmară a mâinii în jos.

Tehnica măsurătorii: am aplicat goniometrul pe fața dorsală a mâinii cu centrul pe articulația radio-carpiană. Brațul mobil al goniometrului urmărește mișcarea de flexie a mâinii.

8. EXTENSIA MÂINII

Poziția de testare: subiectul în poziția stând cu antebrațul în flexie de 90°, cu fața palmară a mâinii în jos.

Tehnica măsurătorii: am aplicat goniometrul pe fața palmară a mâinii cu centrul la articulația radio-carpiană, iar brațul mobil al goniometrului urmărind mișcarea de extensie a mâinii.

9. ÎNCLINAREA ULNARĂ A MÂINII

Poziția de testare: aceeași poziție ca la flexia și extensia mâinii.

Tehnica măsurătorii: am aplicat goniometrul pe fața dorsală a mâinii cu centrul în articulația radio-carpiană în dreptul degetului mediu. Brațul mobil urmărește deplasările degetului mediu spre exterior, iar brațul fix rămâne pe antebraț.

10. ÎNCLINAREA RADIALĂ A MÂINII

Poziția de testare: aceeași poziție ca la înclinarea ulnară a mâinii.

Tehnica măsurătorii: aceeași tehnică numai că brațul mobil urmărește deplasările degetului mediu spre interior.

ACTIV – mișcările executate de subiect.

PASIV – mișcările executate de kinetoterapeut.

Bilanțul articular al membrelor inferioare

Obs.: Bilanțul mucular nu este folosit la bolnavii neurologici cu leziuni centrale cerebrale – la spastici.

Prezentarea bilanțului articular al membrelor inferioare

1. FLEXIA ARTICULAȚIEI COXOFEMURALE

Poziția de testare: subiectul în decubit dorsal.

Tehnica măsurătorii: am așezat goniometrul în dreptul marelui trohanter cu brațul fix spre creasta iliacă pe linie medioaxilară și brațul mobil pe linia mediană laterală a coapsei.

2. EXTENSIA ARTICULAȚIEI COXOFEMURALE

Poziția de testare: subiectul în decubit ventral.

Tehnica măsurătorii esta la fel ca la flexie.

3. ABDUCȚIA ARTICULAȚIEI COXOFEMURALE

Poziția de testare: subiectul în decubit dorsal cu genunchiul întins.

Tehnica măsurătorii: am aplicat goniometrul cu brațul fix pe linia paralelă cu linia dintre cele două spine iliace anterosuperioare, pe plan orizontal, cu vârful în dreptul articulației coxofemurale, iar brațul mobil de-a lungul coapsei pe fața anterIoară, pe linia mediană.

4. ADDUCȚIA ARTICULAȚIEI COXOFEMURALE

Din poziția zero nu se poate executa adducția, de aceea membrul inferior opus va fi abdus. Poziția de testare și tehnica de măsurare este aceeași ca la abducție.

5. FLEXIA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

Poziția de testare: subiectul în decubit dorsal cu coapsa în extensie.

Tehnica măsurătorii: am pus goniometrul lateral cu centrul pe condilul extern. Unul din brațe a rămas paralel cu axa longitudinală a coapsei, iar celălalt cu la gambei care se flectează.

6. EXTENSIA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI

Poziția de testare: subiectul în decubit dorsal cu coapsa în extensie.

Tehnica măsurătorii: am pus goniometrul lateral cu centrul pe condilul extern. Unul din brațe va rămâne paralel cu axa longitudinală a coapsei, iar celălalt cu al gambei.

7. FLEXIA DORSALĂ A PICIORULUI

Poziția de testare: subiectul în poziția așezat la marginea banchetei cu genunchiul flectat.

Tehnica măsurătorii: am așezat goniometrul cu brațul fix pe linia laterală a gambei de-a lungul peroneului, brațul mobil l-am așezat de-a lungul metatarsului V.

8. FLEXIA PLANTARĂ A PICIORULUI

Poziția de testare și tehnica măsurătorii este aceeași ca la flexia dorsală.

ACTIV – mișcările executate de pacient.

PASIV – mișcările executate de kinetoterapeut.

Rezultatele testărilor – bilanțului articular în astfel de cazuri pot fi influențate(?) benefic și de aplicarea masajului care, prin diminuarea (temporară) a spasticității permite realizarea mișcărilor (exerciții fizice) în condiții mai bune. De asemenea menținerea elasticității și troficității țesuturilor, a stării psihice bune pot fi luate în calcul la aprecierea evoluției pacientului, prin sumarea contribuției tuturor mijloacelor terapeutice aplicate, fără a cuantifica influența masajului în acest tip de afecțiuni.

3.2.2 Prezentarea cazurilor unde s-a aplicat masajul antistres

CAZUL NR. 1

Cauza stresului: susținerea examenului de bacalaureat

Aplicarea masajului

Masajul a fost aplicat pe întreg corpul în următoarea succesiune: spate, membre inferioare, membrele superioare și gâtul.

Manevrele folosite în vedera aplicării masajului au fost:

neteziri executate cu fața palmară sau/și dorsală a mâinilor, simultan și alternativ;

fricțiuni;

frământat superficial;

vibrații executate cu fața palmară a mâinii.

Procedeele de masaj au fost executate în sensul circulației de retur.

Durata aplicării masajului: 1h și 15'.

S-au efectuat câte trei ședințe de masaj pe săptămână.

Obiective:

combaterea stresului;

prevenirea apariției unor afecțiuni (cum ar fi în cazul acesta o depresie nervoasă

pe fond de stres);

diminuarea oboselii fizice și mentale.

TEST

CAZUL NR. 2

Aplicarea masajului

Masajul s-a aplicat pe întreg corpul, astfel: spate, membre superioare și membre inferioare. În regiunea spatelui am efectuat neteziri, fricțiuni, frământat, vibrații și tapotament. Pe membre am aplicat manevre specifice acestora.

Am insistat pe regiunea spatelui pentru că la nivelul coloanei vertebrale, masajul reflexogen este foarte eficient, de asemenea coloana vertebrală este mult solicitată în meseria practicată de subiect.

Durata ședinței de masaj: 1h.

S-au efectuat câte trei ședințe pe săptămână.

Obiective:

combaterea oboselii ;

diminuarea stresului și a tensiunilor musculare;

prevenirea apariției unor afecțiuni.

TEST

CAZUL NR. 3

Aplicarea masajului

Masajul a fost aplicat pe întreg corpul în următoarea succesiune: spate, membre inferioare și membre superioare.

Procedeele de masaj folosite în vederea aplicării masajului au fost: neteziri, fricțiuni, frământat , tapotament și vibrații respectând alegerea manevrelor în funcție de afecțiunile pacientei.

Știind că pacienta suferă de varice, manevrele de masaj aplicate la membrele inferioare au fost reprezentate de neteziri executate ușor, pentru a combate o eventuală contractură la nivelul adductorilor membrelor inferioare, care ar putea îngreuia circulația de întoarcere (unii autori consideră aceste contracturi ca fiind consecutive apariției varicelor).

Durata ședinței de masaj: 1h și 30'.

S-au efectuat câte trei ședințe de masaj pe săptămână.

Obiective:

diminuarea stresului și a tensiunilor musculare, în special la membrele inferioare;

combaterea oboselii fizice cât și psihice;

prevenirea apariției bolilor.

TEST

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

4.1 Prezentarea rezultatelor

Cazul nr. 1

În acest caz, pacientul se prezintă la internare cu o cifolordoză evidențiată prin examen radiologic, necesitând tratament kinetoterapeutic. S-a instituit un program de kinetoterapie care constă în: masaj, exerciții fizice, electroterapie.

În cazul acesta am aplicat manevrele necesare efectuării masajului, urmărind și efectele acestuia asupra subiectului. Procedeele de masaj aplicate la nivelul coloanei vertebrale au fost: neteziri, fricțiuni, frământat, tapotament, vibrații. De specificat că am efectuat și testări înainte de începerea programului kinetoterapeutic, dar și după o perioadă de trei luni de tratament.

În urma aplicării masajului împreună cu celelalte mijloace kinetoterapeutice s-au obținut următoarele rezultate:

Bilanțul articular al coloanei vertebrale

Cazul nr. 2

În acest caz pacientul se prezintă la internare cu sechele post-traumatice membrul inferior stâng, în urma unui accident de căruță pentru a urma un tratament kinetoterapeutic. Programul de kinetoterapie cuprinde: masaj, mobilizări pasive, mobilizări active, exerciții fizice la scara fixă, exerciții fizice cu diferite obiecte, pedalare la bicicletă.

Am aplicat următoarele procedee de masaj: neteziri și fricțiuni executate din diferite poziții, frământat, rulări, tapotament și vibrații. Obiectivele în acest caz au fost tonifierea musculaturii lezate și pregătirea acesteia pentru programul kinetoterapeutic. Masajul a fost asociat împreună cu mijloacele kinetoterapeutice; s-au efectuat testări inițiale și testări finale.

În urma aplicării masajului și a mijloacelor terapeutice s-au obținut următoarele rezultate:

Bilanțul articular al membrelor inferioare

Bilanțul muscular al membrelor inferioare

Cazul nr. 3

În acest caz pacientul s-a prezentat la internare cu platfus bilateral necesitând tratament recuperator prin kinetoterapie. Programul de kinetoterapie cuprine: masajul boltei plantare cu preponderență pe bolta longitudinală, mobilizări pasive, mobilizări active, exerciții specifice platfusului.

Am aplicat următoarele procedee de masaj: neteziri, fricțiuni, frămîntat, tapotament, vibrații. Obiectivele tratamentului prin masaj au fost tonifierea musculaturii boltei plantare și pregătirea piciorului pentru mobilizările pasive. De precizat că masajul a fost asociat și cu mijloacele kinetoterapeutice. S-au efectuat testări inițiale și testări finale.

În urma aplicării procedeelor de masaj și a mijloacelor kinetoterapeutice s-au obținut următoarele rezultate:

Bilanțul articular al picioarelor

Bilanțul muscular al picioarelor

Cazul nr. 4

În acest caz pacienta se prezintă la internare cu o hemipareză stângă spastică cu sindrom mieloproliferativ cronic idiopatic veche, însoțită și de un episod epistaxis masiv care necesită instituirea unui program de recuperare. Programul de kinetoterapie cuprinde: masajul membrelor afectate, mobilizări pasive, mobilizări auto-pasive, electroterapie.

Am aplicat următoarele procedee de masaj pentru ambele membre afectate: neteziri, fricțiuni, frământat și vibrații. Obiectivele tratamentului prin masaj au fost diminuarea spasticității și pregătirea membrelor pentru programul kinetoterapeutic.

Masajul a fost asociat și cu mijloacele kinetoterapeutice care au influențat obținerea de rezultate. Am efectuat și teste pentru a aprecia evoluția pacientei în urma aplicării programului kinetic.

În urma efectuării masajului și a celorlalte mijloace kinetoterapeutice s-au obținut următoarele rezultate:

Bilanțul muscular al membrelor superioare

Bilanțul muscular al membrelor inferioare

Prezentarea rezultatelor obținute prin aplicarea masajului antistres

Cazurile care au necesitat masaj antistres au fost:

P.V. de 19 ani, elevă în clasa a XII-a;

L.D. de 27 ani, mecanic-auto;

A.P. de 46 ani, casieră.

Pentru fiecare în parte am aplicat procedee de masaj executate în sensul circulației de retur în următoarea succesiune: spate, membre inferioare, membre superioare și regiunea gâtului. Manevrele de masaj aplicate au fost: neteziri, fricțiuni, frământat, tapotament și vibrații. Manevrele de masaj au fost adaptate pentru fiecare caz în parte, în funcție de afecțiunile pe care le prezintă fiecare subiect.

Ca obiective primordiale în masajul antistres au fost stabilite în funcție de caz, astfel:

diminuarea oboselii fizice cât și psihice;

combaterea stresului;

prevenirea unor afecțiuni;

relaxarea corpului.

Am efectuat și teste privind nivelul de stres înainte de începerea masajului și după două luni de masaj.

În urma aplicării procedeelor de masaj și a testelor efectuate s-au obținut următoarele rezultate:

P.V.

TEST

L.D.

TEST

A.P.

TEST

4.2 Analiza rezultatelor

4.2.1 Analiza rezultatelor inițiale

Pentru cazurile în care a fost aplicat masajul având rol terapeutic, s-au efectuat testări inițiale obținându-se anumite rezultate. În urma acestora am constat următoarele: o mobilitate redusă a membrelor inferioare și a membrelor superioare cât și a coloanei vertebrale, un tonus muscular scăzut, postură deficitară, mers greoi în cazul pacientei cu hemipareză. Profilaxia ca și terapia sunt extrem de însemnate pentru restabilirea tuturor funcțiilor organismului.

În primele zile de la începerea masajului și a tratamentului kinetoterapeutic s-a observat la toate cazurile o adaptare deficitară a organismului la efort. Pacienții execută mișcările cu amplitudine mai mică, nu se pot atinge valorile normale ale unei flexii, extensie, adducție, abducție de membru inferior sau membru superior. Aceste evaluări trebuie repetate la două-trei săptămâni de kinetoterapie pentru că pot arăta starea organismului cât și adaptarea la efort.

În cazul masajului antistres pacienții prezintă diverse simptome datorate stresului cum ar fi: oboseală fizică și psihică, dificultatea de a dormi, somn agitat, tulburări digestive, dificultăți de concentrare, tensiune în mușchi, interiorizare, lipsa comunicării, nerăbdare, frământare mentală a problemelor. Aceste simptome trebuie combătute pentru a nu apărea complicații, cum ar fi apariția unor boli mai grave pe acest fond.

4.2.2 Analiza rezultatelor finale

Rezultatele finale sunt acele rezultate care sunt relatate în urma testările efectuate după trei luni de tratament kinetoterapeutic în cazul masajului terapeutic și după două luni în cazul masajului antistres.

În cazul masajului terapeutic asociat cu mijloacele kinetoterapeutice se observă clar o îmbunătățire a mobilității articulare, un tonus muscular normal (în funcție de diagnostic), o postură mai corectă, îmbunătățire a tuturor funcțiilor organismului.

Masajul asociat cu mijloacele kinetoterapeutice a ajutat la o recuperare mai rapidă și eficientă a pacienților, atât din punct de vedere fizic cât și psihic. S-a observat creșterea valorilor mobilității articulare cât și a tonusului muscular. S-a remarcat și o predispoziție spre o efectuare mai bună a mișcărilor, acestea încadrându-se în limitele normale, făcându-se cu sau fără rezistență la 80% dintre pacienți.

În cazul masajului antistres am remarcat o îmbunătățire a tuturor funcțiilor organismului, pacienții simțindu-se mult mai bine după ședințele de masaj. Simptomele existente în faza incipientă au dispărut complet, iar pacienții au prezentat o stare de bine, mult mai siguri pe ei, mai relaxați și privind mai realist problemele de zi cu zi.

90% dintre pacienți au constatat o îmbunătățire psihică manifestată prin: depășirea rapidă a stării de stres, o încredere mai mare în propria persoană , o adaptare mai bună la condițiile de viață și la activitățile zilnice.

Masajul împreună cu mijloacele kineterapeutice a contribuit semnificativ la restabilirea funcțiilor organismului și la o îmbunătățire a concepției de a vedea altfel viața după terminarea tratamentului. De asemenea masajul aplicat ca mijloc principal în combaterea stresului a ajutat mult persoanele nu numai din punct de vedere fizic, dar și psihic oferindu-le o altă viziune despre viață.

Datorită acestor rezultate pacienții au dorit să continue tratamentul și la domiciliu, în deosebi masajul pentru efectele benefice asupra organismului.

4.3 Interpretarea rezultatelor

Caz nr. 1

Caz nr. 2

Caz nr. 3

Caz nr 4

Cazurile unde am aplicat masajul antistres

CONCLUZII

Masajul are un rol important fiind folosit ca metodă de relaxare și tratament în cazul recuperării diverselor afecțiuni.

În cazul recuperării la aproape toate afecțiunile vom găsi în cadrul planului de tratament și masajul, de la afecțiunile neurologice (hemiplegii, paraplegii, paralizii faciale) la cele reumatologice (poliartrita reumatoidă, picior plat, gonartroză, coxartroză etc.), ortopedice și traumatice, în afecțiunile cardio-vasculare și respiratorii.

Masajul alături de celelalte tehnici și metode folosite în programul terapeutic de kinetoterapie a contribuit la realizarea obiectivelor recuperării.

Ipotezele lucrării consider că se confirmă astfel:

aplicarea masajului terapeutic are rol în tratarea a diverse afecțiuni și în

recuperarea după diverse îmbolnăviri, în tratamentul funcțional al leziunilor și tulburărilor evolutive, ca tratament recuperator aplicat în cazul unor evoluții lente spre vindecare și în cazul unor modificări morfo-funcționale și al existenței unor sechele patologice.

masajul în tratamentul funcțional grăbește vindecarea sau ameliorarea tulburărilor

sau sechelelor, cu păstrarea intactă a formelor și funcțiunilor normale, în scopul prevenirii riscului apariției unor deficiențe sau a unor urmări nedorite ale bolilor și accidentelor.

tratamentul kinetoterapeutic cu aplicarea și a masajului reușește să stimuleze

procesele de vindecare lentă și nesatisfăcătoare și să grăbească evoluția tratamentului, să scurteze convalescența, să corecteze sechelele.

practicarea masajului în scop profilactic sau igienic asigură menținerea stării de

sănătate a omului și prevenirea unor tulburări funcționale sau a unor afecțiuni.

Importantă consider că a fost și comunicarea (consilierea) în aceste situații, aplicând mijloacele cele mai adecvate și respectând principiile “psiho-pedagogice”, conducând astfel la stimularea interesului pacientului pentru activitate, respectiv la creșterea încrederii pe care pacientul o are în terapie și în terapeut.

BIBLIOGRAFIE

APOSTOL I. (1992) – “CAIET DOCUMENTAR 1-BAZELE TEORETICO-METODICE ALE KINEZITERAPIEI; EVALUAREA NEUROMIOARTROKINETICĂ; EVALUAREA FUNCȚIONALĂ CARDIO-RESPIRATORIE”, Editura Omnia, Iași

BĂLTEANU VERONICA (2003) – “CURS DE MASAJ”, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași

CORDUN M. (1992) – “MASAJUL (tehnici și aplicații în sport)”, Editura Ministerului Tineretului și Sportului, București

IONESCU ADRIAN (1980) – “AUTOMASAJUL”, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București

IONESCU ADRIAN (1982) – “MASAJUL”, Editura Stadion, București

MÂRZA DOINA (2002) – „MASAJUL TERAPEUTIC”, Editura Plumb, Bacău

MÂRZA DOINA (1998) – „METODE SPECIALE DE MASAJ”, Editura Plumb, Bacău

MÂRZA DOINA (2005) – „MASAJ ANTISTRES”, Editura Didactică și pedagogică, R.A. București

MARCU VASILE (1983) – „MASAJ ȘI KINETOTERAPIE”, Editura Sport-Turism, București

FOZZA CRISTINA, NICOLAESCU VIORICA (1980) – „GIMNASTICA CORECTIVĂ ȘI MASAJ”, Editura Medicală, București

SIDENCO ELENA LUMINIȚA (2003) – „MASAJUL ÎN KINETOTERAPIE”, Editura Fundației România de Mâine, București

WU O. TIOSHI (2003) – „MASAJUL TERAPEUTIC”, Editura Antet, Prahova

SBENGHE TUDOR (1992) – „KINETOLOGIA PROFILACTICĂ, TERAPEUTICĂ ȘI DE RECUPERARE”, Editura Medicală, București

LIDELL LUCY (2002) – „MASAJUL-GHID PRACTIC DE TEHNICI ORIENTALE ȘI OCCIDENTALE”, Pro-Editura, București

TEODORESCU R., POPESCU H.N. (1990) – „CATALOG DE TESTARE MUSCULO-ARTICULARĂ”, Iași