Viata Lui Max Blecher

Max L. Blecher se naște la 8 septembrie 1909, în Botoșani, fiind fiul lui Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă. Familia sa, de origine evreiască, deținea un magazin destul de profitabil, de porțelanuri, pe una dintre străzile centrale ale orașului Roman, Strada Mare.

În perioada 1916 – 1927, M.Blecher, așa cum va semna mai târziu toate operele sale, urmează cursurile Gimnazului ,,Roman Vodă”, fiind un elev sârguincios. Promovează examenul de Bacalaureat cu o notă mare, după care pleacă la Paris pentru a studia medicina.

În 1928, după numai un an de stat în capitala Franței, se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă localizată la coloana vertebrală, Morbul lui Pott.

În literatura universală, mai ales în cea victoriană, artistul tuberculos era un ,,loc comun”. Tuberculoza, nu numai cea osoasă, a ucis, anual, în epoca menționată, 1% din populația engleză . În Jane Eyre, celebrul roman al lui Charlotte Brontë, de exemplu, internatul Lowood – loc al terorii și disconfortului emoțional, este sinonimul spațiului real, Clergy Daughter's School, unde surorile mai mari din familia Brontë au fost infectate cu tuberculoză. De altfel, toți cei șase frați Brontë au murit de tuberculoză. Din punct de vedere medical, tuberculoza este o boală care intervine în momentul în care sistemul imunitar este slăbit, pe baza unei tulburări emoționale. În cazul Brontë, ,,Charlotte, Emily și Anne aveau episoade depresive, fratele lor, Branwell, suferea de tulburare bipolară (psihoză periodică) și dipsomanie (nevoie patologică irezistibilă de a bea alcool), Emily suferea de sindromul Asperger”.

Franz Kafka și Thomas Mann, doi dintre scriitorii cu care Blecher a fost asociat, au suferit și ei de tuberculoză. Kafka, diagnosticat și cu depresie cronică, refuză să se interneze în 1917, moment în care i-au apărut primele semne ale bolii. De altfel, cinci ani mai târziu, în 1922, boala îi avansase atât de mult încât nu a mai putut lucra. Thomas Mann, surprinde momentul bolii sale în două dintre romanele sale – Muntele vrăjit și Moarte la Veneția. În ultimul roman menționat, scriitorul german surprinde și cealaltă latură a bolii sale – dualitatea personalități.

Exemplele pot continua, interesant de observat este că, în majoritatea cazurilor, boala are și un alt fond al problemei, de cele mai multe ori de natură psihică. La Blecher, halucinațiile pe care le descrie constant în toate cele trei romane ale sale, trădează și o altă posibilă latură, în afara motivației estetice pe care scriitorul o are.

Tratat inițial de reumatism, în sanatoriul din Techirghiol, moment surprins și în romanul Inimi cicatrizate,

– Așa se cheamă Morbul lui Pott… tuberculoză osoasă, la vertebre…Vă trebuie odihnă, hrană bună… mai ales liniște… la Berck, de pildă, pe malul oceanului, într-un sanatoriu de acolo… Curios lucru sanatoriu pe care îl pronunțase medicul aduse deodată în Emanuel o amintire suavă și plină de soare, ca o adiere de briză răcoroasă în atmosfera înăbușitoare a cabinetului medical. Anul trecut la Tekirghiol, unde stătuse o lună sa-și îngrijească presupusul reumatism (așa diagnosticasera toți doctorii durerile de spate), tot timpul fusese obsedat de ideea că foarte curând va trăi într-un sanatoriu. Își aducea acum perfect aminte de o dimineață însorită, pe plajă, la umbra unui parasol unde prieteni lui jucau cărți întinși cu burta pe nisip, cum îi trecuse așa brusc și absurd prin minte, că ar trebui să-și ia rămas bun de la ei, spunându-le că pleacă la un sanatoriu

Blecher va urma, fără rezultat însă, tratamente costisitoare în Franța, la Berck și în Elveția, la Leysin. Va face însă din boala sa, subiect de roman.

Astfel, debutul literar se va produce la doi ani după ce fusese diagnosticat cu tuberculoză osoasă, în 1930, în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal, cu schițele – Herrant și Don Jazz și aforismele – Limite I, II, III.

În vara anului 1929, am trimis de la Berck, Biletelor de papagal câteva schițe literare. Eram de mult plecat din țară și n-aveam de unde să știu că între timp Biletele își încetaseră apariția. Apoi am uitat de aceste manuscrise. Iată însă că în 1930 Biletele reapăreau, publicând chiar în primele numere, schițele mele. Am avut atunci o dublă bucurie: mai întâi aceea de a mă vedea tipărit și apoi aceea de a ști că manuscrisele mele interesează pe cineva, de vreme ce fusesră păstrate atâta timp .

Proza scurtă nu face decât să anticipeze viitoarele romane ale autorului.

Tema narațiunii Herrant, prima dintre scrierile lui Blecher, a cărui titlu este dat după numele unui bolnav de tuberculoză, textul fiind scris de către autor în perioada șederii sale la Berck, descrie situația dramatică a bolnavilor, singura soluție pe care o au aceștia, pentru a evada din individualitatea dată, fiind incursiunile în imaginar. La fel vor proceda și personajele din romanele care vor urma. Pentru un bolnav, cel mai important lucru este puterea de a crede în acel ceva care va produce vindecarea. În acest prim text, ,,raza verde”, picătura de sare pe care i-a picurat-o preotul la naștere lui Herrant este tămăduitoarea bolii. Narațiunea se constituie într-o lungă așteptare a ,,razei” care vindecă. Herrant va rata momentul, revelația fiind experimentată de narator (Max Blecher).

Tot o poveste a bolnavilor din sanatoriu Berck este și Don Jazz, a doua narațiune scurtă publicată de Blecher. Ceva din acest personaj vom întâlni în Quitonce din Inimi cicatrizate. Discursul lui despre fantasticele spectacole de music-hall din Paris se situează la limita dintre real și imaginar. Incursiunile în imaginar sunt create cu ușurință și trensferate bolnavilor. De aici vine și tămăduirea. Sfârșitul personajului este tragic, asemenea morții în hohote de râs a lui Quitonce. Gheorghe Glodeanu observa în studiul său dedicat lui Blecher că

Moartea lui Don Jazz este explicată la modul urmuzian: ,,Don Jazz a murit dintr-o contrazicere de natură geometrică în care, bineînțeles, a avut rolul principal”. Mai exact, ea se datorează intersecției dintre gândul orizontal țesut de creierul personajului și gândul vertical țesut de mâna care ținea revolverul. Consecința a fost următoarea: ,,Glontele a pornit deci de la o tâmplă la alta orizontal, a întâlnit gândul verical, și la încrucișare Don Jazz a murit .

Tot în sanatoriul Berck este scrisă și schița Limite care este alcătuită din trei părți, fiecare dintre acestea reprezentând o meditație pe o anumită temă. Astfel că, prima dintre ele face diferența între furt și proprietate, a doua tematizează prostia, iar cea de a treia – logica, modestia și orgoliul.

Publicarea de către Tudor Arghezi în revista Bilete de papagal a primelor încercări literare ale lui Blecher, îi va deschide acestuia apetitul pentru scris, astfel că, în perioada 1933 – 1937, tânărul scriitor va publica în revistele Adam, Adevărul literar și artistic, Lumea românească, Vremea (București), Frize (Brașov), Le surré alism au service de la révolution (editată la Paris, sub coordonarea lui André Breton) și Les Feuillets inutiles (Paris), sub pseudonimele Mihail Bara și In-Interim, poezii, proză, eseuri, recenzii și chiar unele traduceri.

Dintre narațiunile publicate în revista Adevărul literar și artistic, Buțu și Jenică ,,propun o serie de portrete memorabile”. Prima dintre acestea, pare decupată din textele lui I.L.Caragiale, ficționalizând un raport atât de des întâlnit în textele marelui dramaturg: șef – subordonat. Este printre puținele texte ale lui Blecher care nu vorbește despre boala fizică, ci despre o altă maladie, socială, care afectează relațiile interumane până la radierea umaniății.

Celălalt text, Jenică, revine la tema bolii, plasată de data aceasta în sfera copilăriei și nu a oamenilor maturi. Cei doi copii-prieteni, Jenică și naratorul, au un punct comun: suferința. Jenică găsește alinarea în scris – compune poeme despre insule fantastice unde boala și suferința nu există. Trăiește cu iluzia că se va vindeca într-o zi. Incursiunile sale în imaginar, ,,trecerile dincolo” se relaizează prin intermediul scrisului. Universul ficțional pe care-l creează este de fapt spațiul dezirabil în care vrea să trăiască. Naratorul notează la prietenul său ,,diversitatea subtilă și admirabilă a visului”.

Un alt text, publicat de Blecher, în revista Frize – In-Mix-Fix, aduce în prim plan două teme deja discutate de autor în proza sa scurtă, și care vor deveni mai târziu marile preocupări ale romanelor sale: boala și literatura / arta. Personajul creat, pseudo-contele vopsit în roșu pe picioare, purtând pe cap o pălărie cu ilustrate din Brazilia, ținând în permanență în mână un crin negru, pare desprins din tablourile lui Salvador Dlai. Blecher parodiază aici și ,,ideea de literatură văzută ca hrană spirituală”, contelele fiind cel care ,,mănâncă din aceeași pâine cu naratorul”.

Incursiunile pe care naratorul însuși la face în propriul text pentru a demasca identitatea contelui sunt în spiritul autenticității. De altfel, scriitorul se inserează în text printr-un ,,zbor suprarealist”, visul său situându-se ca și scenariile onrice din roamnele de mai târziu la granița dintre reverie și coșmar.

Zburam prin săli haotice cu pereții de nouri bulbucați și bolnavi. Eram agățat de vitrinele roze ale jumătății-de-câine călătoare, cu degetele înfipte în ele. Picioarele mele, prea lungi, atingeau podeaua metalică și în fuga aceasta nebună scântei lungi de un metru îmi țâșneau sub tălpi.

Imaginea umanității care se dizolvă, natura preluând atributele acesteia, va apărea frecvent în romanele lui Blecher. Ilustrativ în acest sens este omul-negru, cu picioarele care i se preling unindu-se cu pământul și transformarea copacilor în oameni din romanul Vizuina luminată. Paginile se pot reprezenta cu ușurință grafic, amintind de tablourile pictorilor flamanzi.

Unul dintre cele mai reprezentative texte ale lui Blecher, din această perioada, care trasează foarte clar direcția pe care romancierul va merge mai târziu, este Incursiuni. Gheorghe Glodeanu vedea în această narațiune ,,o colecție de meditații insolite, nonconformiste, în care elementul absurd pare din nou la el acasă”. Analizând cu o atenție sporită aceasta proză scurtă a lui Blecher, cu un titlul deosebit de sugestiv, luând în considerare convingerea naratorului însuși că ,,verosimilul pare mai adevărat decât adevărul” putem afirma faptul că, încă din această etapă, personajul blecherian consideră universul în care trăiește multidimensional. Blecher ridică un prim semn de întrebare asupra a ceea ce în mod normal numim realitate. Este ceea ce perecepem la un moment dat al existenței noastre și real?

Reportajul Berck. Orașul damnaților va sta la baza romanelor Inimi cicatrizate și Vizuina luminată. Textul este explicativ, o amplă introducere în lumea pe care Blecher o va descrie în scrierile de mai târziu. De altfel, titlurile capitolelor – Ceva despre ghips, Un oraș orizontal, Ce este o gutieră?, Hoteluri și sanatoria, sunt reprezentative în acest sens.

O primă descriere a omului blecherian care trăiește într-un univers ,,orizontal”, Berck, singurul spațiu de altfel unde anormalitatea devine normalitate, o avem în aceste pagini.

Închipuiți-vă un fel de landou rectangular cu coviltir la spate, un fel de ladă, un fel de barcă pe roate în care zace un om culcat, înfășurat în cuverturi, care mână calul. Ați crede poate că e vorba de cineva care șade foarte înclinat într-o trăsură, într-o poziție confortabilă și oarecum normală. Nu, bolnavul e completamente culcat pe un cadru de lemn așezat în trăsură și privește strict în sus și nicăieri altundeva. El nu întoarce capul nici la dreapta, nici la stânga, nu-l ridică, nu-l mișcă: se uită fix deasupra lui într-o oglindă prinsă într-un suport ce poate fi mișcat în toate direcțiile. Trăsura înaintează, cotește, evită un copil, se oprește în fața unui magazin și conducătorul ei a rămas tot timpul cu privirile pierdute în înălțimi, în timp ce mâinile trag hățurile într-o parte și alta cu gestul orbului care înaintează în propriile lui tenebre. Este în fixitatea acestei priviri în oglindă ceva ireal și trist, ceva ce seamănă într-adevăr cu umbletul orbilor care tatonează febril trotoarul cu bastonul, în timp ce ochii albi privesc indefinisabil în vag.

Bolnavul din trăsură e de altfel îmbrăcat corect, are haină, cravată, batistă albă în buzunarul de sus și mănuși. Cine ar bănui că sub cămașă el poartă o carapace de ghips, o adevărată capcană ermetică pe măsura corpului, o zale rigidă și albă, pe care, poate, n-a dezbrăcat-o de trei luni?”.

Perspectiva exterioară a acestor pagini va fi înlocuită, mai târziu, în ultimele două romane ale autorului, cu cea interioară. Ipostaza bolnavului va fi cea care-l va defini cel mai bine pe Blecher. ,,Orașul de ghips” va devei ,,metafora obsedantă” a prozei blecheriene.

Ultima dintre narațiunile scurte ale autorului, Ioniță Cubiță, nu are nimic din atmosfera ,,de spital” a celorlalte scrieri. Fragmente din această scriere, acaparată de un personaj situat la limita dintre grotesc și machiavelic, regăsim în Întâmplări în irealitatea imediată. Spectacolul atroce al vieții care cuprinde ororile la care asistă copiii în prezența acestui caracter insolit, va pregăti celălalt spectacol în care Blecher va intra, de data aceasta nu ca martor, ci ca personaj.

Blecher este privilegiat încă de la începutul debutului său literar, purtând o corespondență permanentă cu André Breton, Martin Heidegger (de filosofia heidegeeriană fiind influențat în mod evident), Sașa Pană (pe care îl cunoaște în 1934, acesta fiind și cel care va păstra și edita opera postumă a scriitorului) Geo Bogza (pe care-l va întâlni tot în 1934, în momentul șederii sale de câteva luni la Brașov) și Elisabeta Bogza, Pompiliu Constantinescu, Lucia Demetriade-Bălăcescu, Lucia Demetrius, Emil Ocneanu, Ieronim Șerbu, Mihail Sebastian și Ilarie Voronca.

Critica literară a discutat și analizat, îndelung, corespondența pe care autorul o poartă în epocă cu Geo Bogza. Într-adevăr, aceasta este cea mai consistentă, între cei doi existând o relație strânsă de prietenie. O deosebită atenție merită, însă, scrisorile pe care Blecher i le trimite pictoriței și prozatoarei Lucia Demetriade-Bălăcescu. Blecher a fost pasionat de pictură, fapt declarat de nenumărate ori. Mai puțin cunoscut este că, unele dintre picturile de sucees ale Luciei Bălăcescu sunt realizate în urma indicațiilor pe care însuși scriitorul i le dădea.

În volumul Max Blecher, mai puțin cunoscut , avem redată o scrisoare a lui Blecher către pictoriță, în care autorul îi sugerează, cu detalii amănunțite, un posibil tablou.

Iată nudul pe care ar trebui să-l lucrați, subiectul contează mai puțin, e o femeie adormită cu o eșarfă albastră pe șolduri, dar văd mai ales realizarea: corpul brun al femeii, desenat ca al celor două femei pe care le-ati pus pe coperta catalogului; contururile corpului s-ar face prin trăsături puternice în tuș, gen Barque, așa cum mi-ați arătat în ,,Arta”, iar armonia brunului, negrului și albastrului va fi chiar aceea din ,,Arta” care este foarte artistică. Puteți să așezați femeia pe un divan, să n-o lăsați să doarmă în aer, în acest caz florile divanului vor fi trase din penel ca în desenul lui Dufy, tabloul care e agățat pe perete”.

Această scrisoare scrisă de autor pictoriței, în toamna anului 1933 când se afla internat, împreună cu prozatoare, în sanatoriul de la Eforie, va inspira tabloul de mai târziu al artistei – Sheherezada.

Lucia Demetriade-Bălăcescu, Sheherezada

Exemple de acest gen pot continua, Blecher fiind cel care va scrie, la un moment dat, prefața la Catalogul expoziției de pictură al Luciei Bălăcescu.

Un an mai târziu de la această corespondență, Blecher publică volumul de poezii Corp transparent, volum pe care inițial îl intitulase Iarba viselor.

Nicolae Manolescu observa în Istoria critică a literaturii române , influența pe care simbolismul a exercitat-o asupra acestor prime scrieri. Criticul observa picturalitatea textelor poetice ale lui Blecher, unele versuri fiind adevărate reprezentări grafice ale operelor lui Degas și Dali. Dintre toate poeziile lui Blecher, Manolescu se oprește asupra unui text în proză, mai puțin cunoscut, Poemul grotesc, apreciindu-l ca fiind de factură avangardistă, ,,un Salvador Dali în cuvinte”.

Soldatul verde care locuiește în lună îmi trimite un fir de salivă, câtodată o porocală, câtodată o frunză de pătrunjel (păr smuls din barba verde) și câtodată ceasul lui cu cifre fosforescente. Ceasul cade în fundul mării și bate atât de sălbatec, încât sparge valurile (pânzele corabiei plesnesc ca pocnitorile). Copiii, după-amiază, jucându-se cu zmeul, țin în mână un fir de salivă pe lungul căruia soldatul nu le trimite nimic, nici viezuri, nici smochine uscate .

Analizând poemele lui Blecher, Gheorghe Glodeanu le asocia, de asemenea, cu tablouri din Dali, neinsistând, la fel ca și Manolescu, pe acest aspect, deloc de neglijat de altfel, comparând textele lirice ale autorului cu poezia suprarealistă și literatura absurdului.

Imaginile șocante, ce nu ascultă de logica obișnuită a lucrurilor, revin în creația intitulată Poem. La fel ca în proză, realul comunică cu imaginarul în lirica lui M. Blecher. Numeroasele proiecții insolite amintesc de o veritabilă descătușare a visului, ce apropie lirica lui Blecher de poezia suprarealistă: ,,Privirea ta înăuntru poartă o luntre și mi-o trimite / încărcată cu catifea de ochi negri și diamante / mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat / s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire / și aripile lui căzute scârție sub picioarele tale pe / zăpada ce de flori ce de ramuri ce de degete”… Ca și în literatura absurdă, impresia de insolit este garantată și prin alăturarea unore termini neobișnuiți, adesea contradictorii, bizari.

Paralel cu publicara volumului său de poezii, în același an, Blecher va scrie numeroase eseuri și recenzii. Remarcabile sunt cele despre Andre Gidé, apărut în Adevărul literar și artisitic, despre William Blake, din Vremea, intitulat – William Blake – un vizionar genial și chinuit și despre Kirkegaard – Conceptul repetiției la Kirkegaard, publicat tot în Vremea.

Tot în această perioadă, Blecher va începe să lucreze la primul său roman, pe care inițial l-a intitulat – Exerciții din irealitatea imediată.

Irealitatea și ilogismul vieții cotidiene nu mai sunt de mult pentru mine vagi probleme de speculație intelectuală: eu trăiesc această irealitate și evenimentele ei fantastice. Întâia libertate pe care mi-am acordat-o a fost aceea a iresponsabilități actelor mele interioare unul față de celălalt – am încercat să rup bariera consecințelor și – ca o onestitate față de mine însumi, am căutat să ridic la egal de lucidă și voluntară valoare orice tentație a halucinantului. Cât însă și cum își dezvoltă în mine suprarealitatea tentaculele ei, nu știu și n-aș putea ști. Știu doar că voi juca până la ultimele jetoane…. Încerc să mă definesc în Exerciții în irealitatea imediată. Vă voi trimite câteva pagini și, dacă le veți citi cu mare indulgență, poate le veți găsi și calități. Eu lucrez într-o mină fără fund, cu capul otrăvit de febră și chinuit că nu iasă așa cum vreau manuscrisul .

În 1936 este publicat Întâmplări în irealitatea imediată, roman foarte bine primit de critica literară a vremii, care s-a bucurat, de asemenea, de o receptare pozitivă din partea cititorilor.

Publicarea Întâmplărilor ține de întâlnirea mea cu Geo Bogza, la Brașov, în 1934, și de marea prietenie ce s-a legat de atunci între noi. În viața mea, două întâlniri au fost de covârșitoare importanță: aceea cu Pierre Minet într-un sanatoriu din Breck (dar despre asta voi vorbi cândva pe larg) și aceea cu Geo Bogza și, trebuie să adaug, admirabila lui soție, la Brașov.

Eram cufundat pe atunci într-una dintre cele mai cumplite și dezolante epoci de marasm. Aveam un maldăr de manuscrise și nu știam, ce vor deveni. Începusem mai de mult Întâmplările. Am citit câteva pagini lui Geo Bogza și el m-a încurajat îndată să continui și să termin această carte. Cred că fără îndemnul și prezența acestor rari și neprețuiți prieteni, Geo Bogza și soția lui, n-aș fi putut scrie această carte .

Tot Nicolae Manolescu, în studiul citat, aprecia că primul roman al lui Blecher are influențe expresioniste, naturaliste și suprarealiste, ,,fără a-i ignora existențialismul hrănit de Kirkegaard și Blake, care i-a indus în eroare pe partizanii autenticității în anii ’30”.

La un an distanță, în 1937, Blecher publică romanul Inimi cicatrizate, lucrând în paralel la ultimul său roman, Vizuina luminată. Acesta va apărea postum, în 1947.

Mihail Sebastian, în Jurnalul său, notează, în luna martie a anului 1937, anul publicării celui de-al doilea roman al autorului, cumplita suferință prin care trecea Blecher.

Blecher mereu mai pe moarte. Nu știu cât va mai dura. Suferă acum de un nou abces, care trebuie spart sau lăsat să spargă singur. Totul e atroce…. Blecher este de ieri în București, internat la Saint-Vincent de Paul, camera 15. A venit pentru abcesul care încă nu s-a scurs, cu toate că i s-au făcut la Roman două puncții măcelărești. Mi-a povestit drumul cu trenul și m-am înfiorat. Plecarea de acasă, în plină noapte, luna pe cer, străzile pustii, gardiștii care priveau mirați targa care trecea, așteptarea în biroul șefului de gară, urcarea în vagon, prin fereastră, sosirea dimineață în gara București, hamalii care refuzau să-l scoată prin fereastră…. Atroce suferinți. Totul devine absurd de inutil lângă o atât de mare durere. A crezut că moare. Era la un moment dat decis să se sinucidă. Și-a rupt toate hârtiile, toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman început, 70 de pagini dintr-un jurnal. Abia am avut curajul să-l dojenesc .

Momentele pe care Sebastian le surprinde în Jurnalul său, vor deveni pagini de roaman.

În compartiment era destul de cald și deschisei ușa. Era un vagon vechi cu compartimente separate, fiecare cu ușa lui, și cu două banchete de-a latul trenului; pe una stătea gutiera mea… În stații, călătorii dădeau să urce în compartimentul meu și se retrăgeau repede explicând celorlalți:

Este un bolnav înăuntru… un invalid…

În gară, la Paris, trebui să aștept câteva ore până la venirea ambulanței, într-o sală de așteptare cu ferestre enorme de cristal ce dădeau spre holul de așteptare. Eram însă așezat în mijlocul sălii cu dosul la vitrine și sala era plină de lume, aveau cu toții impresia că era un catafalc arânjat acolo și oamenii aceia cu toții, veniți ca să consoleze familia, atât doar că fumau și mă serveau și pe mine, cel de pe catafalc, cu bomboane, și că trăgeam și eu dintr-o pipă bună… În geamul vitrinelor își turteau nasurile palide și-și holbau ochii o mulțime imensă de gură cască…. ,privind cu toții în sală la bolnav și șoptind între ei tot felul de presupuneri și informații despre boala, vârsta și gravitatea cazului meu

În același roman, avem și momentul mărturisit de Blecher lui Sebastian de a se sinucide.

Explicația era cu totul alta și o țineam ascunsă în intimitatea mea. Când știui că trebuie să fiu operat îmi spusei: iată o ocazie minunată pentru a isprăvi cu viața în mod simplu și nedureros. Îmi zumzăia de mult gândul ăsta în cap și începuse să devie o arzătoare dorință. În câteva rânduri, încercasem, de altfel, ca să mă sinucid fără să izbutesc. Eram și destul de laș.

Îmi trebuia ceva sigur, destul de simplu și fără dureri.

– Când mi se va da cloroformul, voi înghiți puternic până la doza care ucide, îmi spuneam. Este o moarte simplă și ușoară și nimeni nu va ști că m-am sinucis….

Critica literară nu a primit foarte bine cel de-al doilea roman al lui Blecher, Inimi cicatrizate, considerat ca fiind, încă de la momentul apariției, un ,,roman ratat”.

Cartea a atras atenția, însă, dramaturgilor și regizorilor, după 2005. Astfel, spectacolul de teatru Inimi cicatrizate, jucat pe data de 12 noiembrie 2007, în București, la Sala Atelier a Teatrului Național, a fost receptat foarte bine de către spectatorii Festivalului Național de Teatru. Spectcolul, în regia lui Radu Afrim, scenografia Alinei Herescu, cu actorii Teatrului de Stat din Constanța, Marian Adochiței, Lana Moscaliuc și Nicoleta Lefter în rolurile principale, a fost desemnat de revista Cuvântul, cel mai bun spectacol al anului 2006 – an în care a avut loc premiera sa, câștigând și ,,Premiul pentru cel mai bun spectacol” la Festivalul de Teatru, ,,Pledez pentru Tine(ri)” de la Piatra Neamț. Cele aproape trei ore de spectacol se încheie cu un citat reprezentativ al romanului, ,,Nimeni nu poate măsura trecerea timpului cu propriul său puls”, proiectat pe ecranul din spatele scenei, sugerând drama omului captiv într-un timp fizic limitat, imposibiltatea acestuia de a interveni în destinul care i-a fost dat.

Imagine de Radu Afrim, Inimi cicatrizate, dramatizare după Max Blecher

În aceeași direcție se înscrie și proiectul cinematografic al lui Radu Jude, aflat în derulare la casa de producție ,,Hi Film”, proiect care se vrea o adaptre liberă a romanului Inimi cicatrizate a lui Blecher. Conform comunictului de presă al Casei de Producție, filmul lui Jude va participa la concursul organizat de C.N.C. Regizorul vede în acest film o ,,descrierea amănunțită a unei experiențe umane limită la care să ne raportăm cu duioșie, cu teamă și cu respect”. Scenariul filmului este finalizat, la momentul acesta casa de producție ,,Hi Film” se ocupă de finanțarea lui, producători din Franța și Germania exprimându-și interesul față de acest proiect.

Dacă Inimi cicatrizte este considerat de critica literară un roman mai puțin reușit, în care chiar și ,,boala însăși ar avea nevoie de un alt ritm” , cu romanul Vizuina luminată, Blecher se desparte de scriitorii ionici care considerau cu certitudine real ceea ce era trăit subiectiv, apropiindu-se, în opinia lui Nicolae Manolescu, de Kafka, Breton și Schulz, în proza cărora nimic nu mai este cu certitudine real: ,,Universul nu mai este explorat psihologic, ci poetic și vizionar. Blecher nu jură pe realitate, ci pe irealitate, care poate fi onirică, suprarealistă, fantomatică sau mitică”. Natruralismul expresionist al Întâmplărilor în irealitatea imediată nu se mai regăsește în romanele care urmează, fizionomiile descrise aici detreminându-l pe Manolescu să-l apropie pe Blecher de Urmuz. Criticul consideră Vizuina luminată o carte neglijată de critica literară, recunoscându-i adevărata valoare, apreciind că

cele mai izbutite pagini de proză ale lui Blecher, după Întâmplări, se află în Vizuină: descrierea piațetei Casei de Economii în alb și roșu; portretul femeii în roșu care va inspira titlul unui celebru roman cu mai mulți autori din anii ’90; acea primă political fiction din literatura noastră în care câinii polițiști se revoltă, ocupă închisoarea după ce-i încătușează pe gardieni, și sunt reprimați la sfârșit în cel mai pur stil orwellian din Ferma animalelor, grădina din vis de la Breck și castelul ei, ca în Le Grand Meaulnes, toate ireproductibile din pricina lungimii… Sunt puțini prozatori români de după Eminescu cărora le-au reușit viziunile pur poetice, Blecher se numără printre ei .

La 31 mai 1938, la un an după publicarea Inimilor cicatrizate, Max Blecher moare. Scriitorul nu implinise încă 29 de ani. La moarte sa, Mihail Sebastian nota

A murit Blecher. L-au înmormântat marți, la Roman.

Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârșit îndurătoare, ci la viața lui care mă cutremură. Era o suferință prea mare pntru a putea primi o compasiune, o tandrețe. Puțin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia într-o altă lume. Niciodată nu am putut avea față de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un parloir. Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea? .