Vestimentatia Claselor Superioare In Sec 18 19

Motto: “Haina îl face pe om. Oamenii goi au influențat puțin sau deloc societatea.” (Mark Twain)

INTRODUCERE

Ce reprezintă vestimentația în cadrul conceptului de modă?

Privind definițiile date termenului în dicționare, moda în sensul cel mai larg reprezintă schimbările frecvente petrecute în mediul ambiental, dans, muzică, literatură, și altele, dar și în activități și comportament, în funcție de evoluția și variațiile gustului. În sensul restrâns al cuvântului, moda se adresează în special costumului și accesoriilor sale. Împrospătarea imaginii umane are loc sub forma unui joc, schimbând câte un element din aspectul cunoscut. Nu se pune problema modificării întregii înfățișări, ceea ce ar presupune o travestire, ci numai de a stimula vederea printr-un detaliu surprinzător, ce pune în valoare altă parte a corpului decît în mod obișnuit, ducând la alte asociatii si trairi.

Departe de a fi un concept gol, moda reprezintă de fapt un puternic elixir, care ajută la o trăire mai intensă a clipelor care trec si din care este alcătuită însăși viața. O definiție ironică vede moda ca fiind “ceea ce se demodează “(Jean Cocteau). În alte cuvinte, ceea ce astăzi pare a fi nou și viu, după trecerea timpului devine obișnuit, învechit și nu mai merită păstrat. Moda este alcătuită dintr-o înșiruire continuă de experimente, efectuate de cei mai cunoscuți creatori de imagine, care devin accesibile marelui public și, în măsura în care corespund aspirațiilor majorității, sunt adoptate pe scară largă, iar după o vreme ajung să se banalizeze. Ea lucrează pe același principiu ca acela al unui motor în trei timpi: inventare, răspândire, perimare. Inovatorii, pentru a putea să lanseze mode și să poată fi priviți ca modele, trebuie să fie în văzul lumii, să ocupe poziții culturale privilegiate: în secolele trecute reprezentanții aristocrației erau centrul privirilor în cadrul ceremoniilor oficiale, apoi actorii de operă atrăgeau admirația publicului, urmati de vedetele de cinematograf si de muzică ușoară, carea aveau în beneficiul lor trăirile emoționale pe care spectacolele le presupuneau. În zilele noaste a fost creat un loc anume destinat expunerii experimentelor, fiind reprezentat de podiumurile prezentărilor de modă ale colecțiilor designerilor vestimentari, iar manechinele care prezintă ținutele au ajuns la rândul lor vedete. Privită în semnificațiile ei cele mai adânci, moda se reduce la împrospătare. Dar mai poate fi posibil să se inventeze ceva cu adevărat nou după atâtea milenii in care oamenii s-au imbracat in fel si chip, epuizând practic tot ce se putea încerca în materie de așezare pe corp a țesăturilor, blănurilor și podoabelor?

Majoritatea covârșitoare a surselor de inspirație se află chiar în trecut, în istoria costumului, din care câte un element de mult uitat în negura vremii e scos la lumină, șters de praf, prezentat ca o noutate și inclus în ansamblul purtat astăzi, pe care îl înviorează. Marea majoritate a noutaților de excepție ale modei nu reprezintă altceva decât variate combinații ale unor forme „retro”. Astfel, un tânar amintește astăzi de la prima privire de maniera în care arătau barbații de aceeași vârstă în orașele europene din secolul al XV-lea, având jachete scurte peste pantaloni pe picior și cizme. Diferența este faptul că hainele nu sunt croite din aceleași materiale. Ceea ce este într-adevăr nou în modă se datorează progreselor tehnice, realizării unor țesături care prezintă calitați inedite, cum au fost în secolul XX cele artificiale, ulterior cele sintetice ori in prezent cele termoreglabile, care își schimbă culoarea sau chiar forma. În acest moment, publicul s-a lamurit în privința faptului că ceea ce se prezintă în cadrul paradelor și festivalurilor de modă nu reprezintă modele de adoptat imediat de către un om obișnuit, ci, mai ales se referă la experimentarea unor noi posibilități compoziționale, activitate de cercetare, spectacol fantastic de anticipație, care nu este destinat neinițiaților. În ceea ce privește piata, ideile nou lansate urmează să fie supuse unui proces de transpunere în variante purtabile, într-o manieră relaxată. Fiecare creator, alergând în căutarea elementului de noutate, iși găsește alte referințe de inspirație, altă paleta a culorilor, alte materiale. De aceea s-a putut ajunge la concluzia că moda, în maniera cum era privită cu câteva decenii în urmă, ca o împrospătare sezonieră a imaginii ce caracteriza un întreg segment al societății, nu mai există. În realitate, noile sisteme de comunicare în masă (televizor, computer, telefon mobil) au contribuit la globalizarea unor modele vestimentare de grup; de exemplu, costumul clasic îi definește pe șefii de state și membrii administrației, ca și pe oamenii de afaceri, în timp ce tineretul studios este evidențiat prin ținuta compusă din blugi și geacă. Denumirile curentelor actuale, simple chic, minimalism sau clasic, scot în evidență lipsa de strălucire și de varietate pe care o comportă imaginea umană actuală. De altfel, tinerii nascuți în ultimele decenii nici nu au apucat obiceiul de a îmbraca haine de duminică sau de ceremonie; ei nu știu decât de “wash and wear”, prezentându-se la opera în blugi și tricou. Pe măsura curgerii timpului, dintre valurile mici ce au caracterizat modele trecătoare s-au conturat unele trasături mai persistente, care au creionat imaginea reprezentativă a omului unei epoci, integrându-l în concepția artistică ce definește un stil (cum au fost, de exemplu, stilurile gotic, renascentist, baroc etc.). Certitudinea faptului că hainele se uzează și se înlocuiesc cel mai repede, poate da naștere presupunerii că tranziția către un nou stil se petrece concomitent cu schimbările survenite în înfățișarea oamenilor.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, vestimentația desemnează totalitatea pieselor vestimentare care acoperă corpul unui om, sinonim cu veșminte și îmbrăcăminte.

CAPITOLUL I: REPERE PRIVIND ISTORIA VESTIMENTAȚIEI

Poetul francez Charles Baudelaire considera că noțiunea pe care omul și-o construiește despre conceptul de „frumos” îl definește într-atât încât acesta ajunge să semene cu ceea ce și-ar dori să fie.

În acest mod, idealul uman de frumusețe spre care se îndreaptă o colectivitate determinată, într-un anumit moment din istoria sa, ajunge să reprezinte însuși idealul estetic al epocii. Idealul acesta, cu o valabilitate generală atrage după sine socialul și economicul, cutumele acelei societăți și contribuie la conturarea din punct de vedere caracterologic a nației și a vremii pe care aceasta o reprezintă. Aplecându-se asupra studierii comportamentului uman, un alt nume de marcă al literaturii franceze, Honore de Balzac, susținea că un cercetător interesat de costumele unui popor, trebuie să studieze cu precădere “istoria cea mai națională cu putință” a nației respective.
De mii de ani, veșmântul, care inițial a apărut doar ca formă de protecție a omului în fața capriciilor naturii, ajunge să fie exponentul stării economice și politice a unui popor sau a unei structuri sociale și delimitează clar clasele sociale. Mai mult, fiecare cultură și-a construit chipul unui erou predilect, al cărui aspect fizic și moral a fost conturat în operele literare și dramatice și a fost redat de o manieră concretă în picturile și sculpturile maeștrilor în domeniu. Așadar, fiecare epocă este caracterizată de existența acestui mare erou, iar vizual, epoca respectivă este regasită prin prisma idealului de frumusete conturat de eroul respectiv ca, de exemplu, în antichitate, Apollo sau Venus. Consecința firească este că omul va dori să semene cu eroul sub aspectul fizic și moral si, în acest mod, un nou „look” va lua ființă, un nou stil, o noua modă care, împreună, vor influența viața de zi cu zi, comportamentul socio-politic, aria spirituală și arta, la modul general. Asemănarea cu eroul, cu natura, nu poate duce la altceva decât la apropierea acestora. A fi stăpân asupra realului reprezintă una din posibilitățile civilizației, ceva ce ea are vocația să înfăptuiască.Actul artistic a apărut în același moment cu apariția omului. Din epoca primitivă datează începuturile dezvoltării sociale și, strâns legate de aceasta, și primele forme de manifestare ale artei. Aceasta cuprinde epoca pietrei: cioplite (Paleoliticul); șlefuite (Neoliticul) și epoca metalelor.

Aspirația umană, idealul spre care tinde, este reprezentat de ocupațiile omului primitiv: de posibilitatea de a-și asigura hrana și de nevoia de a se pune la adăpost de fenomenele naturale, de atacul animalelor și al celorlalte grupări umane. Este posibil ca depozitele de grasime să fi reprezentat bunăstarea, superioritatea mult dorită, însemnând un ideal de frumusete. Femeia viza atragerea bărbatului, iar bărbatul să fie la adăpost de atacul dusmanului.

Epocă preistorică vorbește despre un costum care vizează aspectul funcțional, blănurile și pieile animalelor fiind utilizate pentru a-l apăra pe om de intemperii și de atacurile prădătorilor sălbatici. Mai mult decât atât, folosirea acestor blănuri transferă asupra omului neanderthalian ceva din vigoarea animalului, mărindu-i astfel forța. Costumul apare deci ca un mijloc de protecție și de semnalizare. În zonele calde, îmbrăcămintea putea fi realizată și din fibre vegetale. Apariția razboiului de țesut datează încă din Neolitic.

Arta se înfățișează ca purtătoare a unui scop precis, acela de a imbuna influența forțelor naturii. Faptul că atunci animalele erau în vârful ierarhiei este relevat de vestigiile conținute de pereții peșterilor unde sunt scrijelite cu ajutorul pietrelor ascutite și, ulterior, pictate cu oxizi colorați, figuri geometrizate, simplificate, reprezentând animalele.
Descoperirea roții olarului înseamnă un moment revoluționar pentru existența omului primitiv. Cu ajutorul ei, ceramica devine tot mai bogat ornamentată; mai ales cu figuri geometrice. Este momentul apariției bijuteriilor si a obiectelor de cult. Antichitatea reprezintă momentul când omul începe să dezvolte conștiința de sine. Deosebirile dintre clasele sociale se accentuează, iar idealul uman este privit prin prisma unor noi concepții, caracteristice diferitelor culturi și zone geografice: Egiptul, Grecia, Imperiul Roman, China, Japonia, India, Persia. Diferența este dată de civilizație, de comunitate, de stil de viață, de concepții și credințe. Religia este deja prezentă, iar cinstirea mortilor devine importantă. De asemenea, capăta importanță cinstirea zeilor, ofrandele, sacrificiile, toate reprezentând ritualuri ciudate, pline de magie si misticism.

În Egipt, mormintele și templele având forme geometrice regulate, precum piramidele scot în evidență mareția, forța și permanența acestui ținut. Prin intermediul sculpturii și picturii erau fixate caracteristicile durabile ale aspectului exterior al omului, rezultând compozitii clare, cu volume compacte, la realizarea cărora erau utilizate materiale durabile. Ceea ce reprezenta idealul uman era în consens cu armonia cosmică, echilibrul suprem întrupate în figura zeului-faraon care reprezenta perfecțiunea prin proporțiile sale perfecte, ținuta solemnă care exprima o liniște pe care pasiunile pamantești nu o pot tulbura. Costumul scotea în evidență mareția sub trei aspecte date de utilizarea supradimensionărilor, a unei compoziții caracterizate prin simetria formelor, și a decorațiilor bogate. Caracteristica vestimentației antice egiptene era faptul că modela sculptural corpul. Costumul destinat faraonului era conceput pentru a ieși în evidență de la depărtare, atragând clar atenția asupra rangului celui care îl poartă, iar prin maniera lui de realizare, efectul optic creat era supradimensionarea staturii (utilizându-se tiare, peruci voluminoase, sau robe largi). În cadrul diferitelor clase sociale, îmbrăcămintea nu era aceeași. Vestimentația omului de rând era reprezentată de un simplu drapaj în zona șoldurilor, existând falduri masate în față. Preoțimea se diferenția net de restul populației, prin folosirea blălui exterior al omului, rezultând compozitii clare, cu volume compacte, la realizarea cărora erau utilizate materiale durabile. Ceea ce reprezenta idealul uman era în consens cu armonia cosmică, echilibrul suprem întrupate în figura zeului-faraon care reprezenta perfecțiunea prin proporțiile sale perfecte, ținuta solemnă care exprima o liniște pe care pasiunile pamantești nu o pot tulbura. Costumul scotea în evidență mareția sub trei aspecte date de utilizarea supradimensionărilor, a unei compoziții caracterizate prin simetria formelor, și a decorațiilor bogate. Caracteristica vestimentației antice egiptene era faptul că modela sculptural corpul. Costumul destinat faraonului era conceput pentru a ieși în evidență de la depărtare, atragând clar atenția asupra rangului celui care îl poartă, iar prin maniera lui de realizare, efectul optic creat era supradimensionarea staturii (utilizându-se tiare, peruci voluminoase, sau robe largi). În cadrul diferitelor clase sociale, îmbrăcămintea nu era aceeași. Vestimentația omului de rând era reprezentată de un simplu drapaj în zona șoldurilor, existând falduri masate în față. Preoțimea se diferenția net de restul populației, prin folosirea blănurilor de leopard care erau atașate pe umeri. Legătura dintre rangul social și vestimentație dăinuiește până în 1900 î. de Hr. Faraonul și consoarta acestuia foloseau pentru deplasare carele alegorice luxoase, pentru a scoate în evidență în fața maselor mareția lor. Capul îl aveau împobobit cu diademe având insemnul cobrei (în concepția lor, reprezenta înțelepciunea), iar în zona bărbiei erau atașate bărbi tronconice false (reprezentau însemnul conducătorilor). De o importanță deosebită erau machiajul feței și bijuteriile utilizate pentru împodobirea corpului. Formele geometrice ale piramidei și triunghiului există atât în structură, cât și în vestimentație. Caracteristic pentru linia generală este motivul triunghiului, simbol al Egiptului Antic. Grecia a fost locul în care s-a dezvoltat, cu începere din secolele IX-VII î. de Hr., civilizația elenică, care a stat la baza civilizației europene. Aici, datorită instaurării timpurii a regimului democratic, nu se poate vorbi despre extreme sociale în adevăratul sens al cuvântului, iar dezvoltarea economică pune bazele unui stat puternic. În contradicție cu ceea ce exista în Egipt și Mesopotania, templele și statuile grecești nu ieșeau în evidență prin dimensiunile zdrobitoare. Ele se caracterizau prin armonie.

Frumusețea mergea alături de structura compozițională clară. Aceasta reprezenta țelul suprem al artistului, fiind în strânsă legatură cu simetria tuturor părților care alcătuiesc corpul. Grecii antici sunt cei care pun în aplicare, pentru prima data principiile existente în tratatul teoretic asupra artei – “Canonul”, dăruit Greciei de către sculptorul Policlet din Argos. Aproape de sfârșitul mileniului al doilea (î. de Hr.) Grecia este cucerită de cotropitorii veniti din nord, fapt care dă naștere la instaurarea unei noi civilizații. Consecința care urmează pentru timp de aproape două secole este nașterea unei arte abstracte caracterizată prin utilizarea unei compoziții de linii care se frâng. Admirația pentru Apollo și Venus, pentru un corp tânăr, sănătos, echilibrat, armonios, conturează trăsăturile idealului de frumusețe în Grecia antică. Grecul își dorește foarte mult să se asemene cu modelele. Hainele erau foarte sumare, create prin folosirea sistemului specific grecesc. Pentru bărbați, barba simboliza vârsta matură, iar pe cap, părul lung, bogat, era strâns în coc sau împletit în coadă. Tunica dreptunghiulară, purtată pe umăr, era scurtă în cazul activităților zilnice și lungă când era necesară prezența la anumite ceremonii. Femeile purtau părul strâns în coc, sau lăsat liber în suvițe ondulate.
Roma devine republică la sfârșitul secolului al VI-lea î.de Hr., constituind cel mai mare imperiu din vremea Europei antice. Aici este locul dezvoltării unei civilizații și culturi deosebite; s-au construit șosele, stadioane, viaducte, apeducte, temple grandioase, bazilici, ieșind în evidență zidurile masive și arcurile semicirculare. Ca ideal de frumusețe umană, romanii nu puneau prea mare preț pe frumusețea atemporală, natura lor practică îndemnându-i să aprecieze cu precădere acele calități care făceau omul util statului: forță fizică, stăpânire de sine, putere de convingere. Era preferat mai ales genul sportiv, însă ceva mai puternic în comparație cu cel grecesc, având omoplații mai lați și gâtul mai gros. Utilitatea costumului este aceea de a amplifica prestanța. Pentru femei, trăsăturile căutate erau frumusețea, armonia și echilibrul, încercând să se găsească combinația perfectă între acestea. În cazul acestora, costumul a mers dincolo de croiala specific grecească, utilizând în plus modele și materiale de natură orientală. Toga, haina utilizată în mod tradițional, avea un efect de lațire optică a siluetei prin mascarea corpului, datorată pliurililor scurte. În cazul costumului feminin, această amplificare putea fi realizată prin suprapunerea mai multor straturi drapate drept, ca si prin purtarea unor peruci foarte mari. Toga se purta prinsă pe umar printr-o fibula. Picioarele erau încălțate în sandale. Pe parcurs, toga a fost înlocuită o vestimentație mai practică.
Sculptura, la fel ca și arhitectura, contribuia si ea la scoaterea în evidență a puterii și grandorii imperiului roman.

Arta grecească și romană, cu evidente influențe orientale, stau la baza formării artei bizantine, o artă caracterizată de o profundă religiozitate. Aceasta s-a dezvoltat în Imperiul roman de răsărit (Imperiul bizantin), care își avea capitala la Constantinopol (Bizanț), între secolele al IV-lea si al XV-lea. Imperiul a cunoscut o perioadă de deosebită inflorire artistică în vremea împăratului Iustinian.
Influența pătrunderii creștinismului se resimte în viața bizantinilor care este deviată, în mod exclusiv, spre religie. Consecințele se resimt asupra vieții sociale care va purta amprenta austerității excesive. Toate aceste influențe își vor găsi reflecția în ceea ce privește arta și costumul și, desigur, vor avea influență și asupra idealului uman al vremii – Hristos, alături de cohorta de sfinți (reprezentați artistic după modelul rigurosului canon de la Muntele Athos). În concepția teologică, sufletul care are o natură divină trebuie să fie separat de trupul păcătos. Sunt scoși în evidență ochii, care reprezintă oglinda sufletului, iar corpul este trecut în plan secund, fiind mascat prin folosirea unor țesături rigide.

În cadrul costumului, diferența dintre păturile sociale era evidențiată concret prin folosirea semnelor ierarhice (dungi, cercuri, pătrate, broderii). Era vorba despre o modă a formelor abstracte care păstra insă aspectele voluminoase. Materialele utilizate la realizarea hainelor erau extrem de scumpe, rigide, folosindu-se modele mari simetrice, figuri geometrice (aduse de influența siriană), sau motive animaliere fantastice (păsări, dragoni, vulturi cu două capete, lei inaripați). Se evidențiază broderiile, picturile și încrustațiile pentru realizarea cărora se folosesc pietre pretioase și perle.
Pictura și mozaicul (caracteristic epocii) relevau o figură umană cu ochi mari și sprâncene arcuite, cu orificiile nazale și gura strâmte, austere (caracteristice unei atitudini necomunicative). În cazul bărbaților, era prezentă peste tot barba amplă, stufoasă, care acoperea obrazul. La fel ca și nasul sau mâinile, corpul era subtire, cu o siluetă alungită, emaciată. Din întreaga artă, reiese tendința omului de a semăna cu sfinții. Peisajele conturate duc cu gandul la locuri ciudate, nepământene (perspectiva inversă), convenționale (care împiedică redarea senzatiei de volum).

În continuare, stilul romanic (sec. X-lea – XII-lea) se manifestă în special în domeniul arhitecturii. Elementele sale sunt reprezentate de castelul întărit (fortăreață), de construcțiile masive având zid plin, solid, cu deschideri foarte mici, de cetațile de apărare care beneficiază de creneluri, ridicate în zone mai înalte și inconjurate cu canale. În ceea ce privește idealul de frumusețe, care reliefează puterea și bogația, acesta era apanajul cuceritorilor războinici și al marilor biserici creștine. Perioada romanică este momentul apariției în scenă a cavalerului puternic, îmbrăcat în camașa lui de zale, având părul lung și barba stufoasă, și în general o figură masivă. El are un corp ce amintește de statui și picioarele bine înfipte în pământ, fiind prototipul reprezentantului armatei care are datoria de a apară cetatea de invaziile popoarelor migratoare. Costumul militar era destinat să apere trupul, contribuind la redarea unei imagini agresive a cavalerilor. Acesta era format din armură și un soi de husă având emblema castelului; pe cap purta casca metalică în formă de emisferă. Costumul reprezenta expresia ierarhiei feudale. Împaratul purta aceleași haine ca și reprezentantul bisericii, diferențiate prin simbolurile puterii lumești (coroana, sabie, sceptru) si prin luxul debordant, copiat de la bizantini, de cele ale oamenilor de rând. Materialele utlizate pentru realizarea veșmintelor erau mai puțin nobile în comparație cu cele folosite de bizantini: în linii generale, prioritară este stofa de lână garnisită cu unele țesături mai scumpe, modelată în falduri moi și ample, pentru a duce cu gândul la clădirile masive.

Etapa următoare a civilizației europene este cea gotică (sec. XII), caracterizată prin faptul că orașele – municipii ale evului mediu, locuite de cetățeni liberi și negustori, devin centrul de interes al vieții noi. Pentru că vorbim despre un teritoriu limitat ca și dimensiuni (cetatea fiind înconjurată de ziduri de aparare), se ivește necesitatea de a construi pe verticală. Orașenimea începe să influențeze arta și costumul, prin nerespectarea ordonanțelor care prohibeau purtarea unor materiale și blănuri scumpe. Sub influența orientală, europenii cunoșteau metode utile la realizarea construcțiilor în înălțime, și la confecționarea unor noi modele vestimentare.

În această perioadă, idealul de frumusețe umană cunoaște o evoluție concomitentă cu cea a stilului arhitectonic, caracterizată de impunerea verticalei ca element de bază. Acesta este reprezentat de averile foarte mari acumulate de nobili, care se puteau cheltui incă din adolescență. Era promovată o siluetă tânără, zveltă, înaltă, aproape de idealul adolescentin.

Linia curbă ce caracteriza arcada perioadei romanice se frânge, intrând în scenă ogiva, bolțile stelate, construcțiile cu turnuri foarte înalte și ascuțite ce își aveau echivalentul în coifurile utilizate de femei. Zidurile solide uriașe ale clădirilor configurează optic jocul plin – gol, greutatea acestora fiind preluată de arcul butant. În linii generale, nota caracteristică este dată de eleganță și rafinament, însă există și un aspect de instabilitate, caracteristic perioadei istorice a goticului.

În ceea ce privește costumul, acesta era strâns pe corp pentru a-l subția cât mai mult posibil și trebuia să fie compus în mod obligatoriu din mai multe straturi și croieli, cu o cromatică a culorilor diferită, în scopul de a nu se intrezări foarte clar silueta, uneori plinuta. În cazul femeilor, rochia se amplifica în dreptul abdomenului (necesar pentru crearea contrastului), iar talia urca spre rebordurile costale (pentru a lua naștere iluzia optică de înalt și slab). Bărbații foloseau ciorapi-pantalon de culoare închisă, atașați cu ajutorul jartierelor, iar în picioare purtau pantofi cu botul extrem de lung și ascutit, câteodată prins de glezna cu ajutorul lantișoarelor sau șnururilor. De o importanță deosebită erau piesele vestimentare folosite pentru acoperirea capului precum berete, turbane, bonete, glugi cu moț, care aveau toate forme ciudate și hilare. Bărbații purtau parul tăiat sub urechi, iar femeile strâns (se practica chiar și epilarea parului de deasupra fruntii, pentru crearea unui efect de prelungire a figurii). Aspectul redat trebuia să dea impresia de subțire, înalt, orientare verticală, agitat, instabil.

Perioada Renașterii aduce cu sine o puternică revenire la valorile antichității, pentru care personalitatea umană și opera personală semnifică elementele fundamentale în cultură. Au loc noi descoperiri geografice care contribuie la lărgirea orizonturilor, iar dezvoltarea artei se face utilizându-se coordonate raționale. În orașul italian Forența ia ființă în 1450, sub patronatul respectabilei familii de Medici, Academia Neoplatoniciană, loc de întâlnire al personalităților ilustre ale culturii. Artiștii acestei epoci au o arie diversă a preocupărilor, sunt atrași de studu și , cateodată, sunt afectați de melancolie, “boală” specifică epocii. Cultura este foarte diversificată, majoritatea domeniilor artei și științei sunt evidențiate de nume faimoase, de genii ale speciei (de exemplu: Michelangelo Buonarotti, Leonardo da Vinci).

În ceea ce privește stilul arhitectural folosit, acesta este inspirat din cel greco-roman, fiind în contradicție cu stilul gotic. Construcțiile se potrivesc proporțiilor omenești, find caracterizate de o structură orizontală bine definită din care reiese stabilitate și forță. Ceea ce constituie motivul predominant al acestui stil este cercul, care simbolizează perfecțiunea.
Referitor la idealul de frumusețe, și acesta este în contradicție cu cel gotic. Iese în evidență omul puternic, echilibrat, ilustrat în opere precum Moise de Michelangelo. Folosind supradimensionarea siluetei, pictorii și sculptorii contribuie la scoaterea în evidență a vitalității, a vigorii trupului și a forței gândirii creatoare. Tipul predilect era cel al adultului, omul matur, caracterizat de prestanță și care este definit prin încredere in forțele proprii. Vestimentația era în ton cu idealul, iar materialele erau folosite în scopul precis de a contribui la mărirea volumului: mătase, stofă, catifea. Hainele se caracterizau prin existența mânecilor bufante, în timp ce linia taliei era ingroșată în mod deliberat. Bărbații folosesc ciorapi-pantaloni deschiși la culoare, pentru a crea iluzia că picioarele sunt mai puternice decât în realitate. Pantofii acestei epoci sunt confecționați din piele și se caracterizează prin botul pătrat. În linii mari, elementele din care este alcătuit costumul se îndreaptă înspre figuri geometrice în timp ce pe cap, sunt folosite beretele și palăriile care pun în lumină orizontala. În acele vremuri, era în vogă utilizarea mantalei scurte cu blană , în timp ce mantaua lungă era apanajul scolasticilor sau al vârstnicilor. Intră în scenă și pantalonul bufant, având dimensiunea până în dreptul genunchilor. Paleta coloristică utilizată era cea a culorilor de bază, cum sunt albastrul și roșul.
La origine, cuvantul baroc provine din limba spaniola unde denumește o perlă asimetrică, care se poate întâlni în scoicile cu cochilie fără formă. Diferențiindu-se față de formele ce caracterizau Renașterea care sunt simple și armonioase, Barocul aduce în prim plan monumentalul, grandiosul, tot ceea ce este apt să impresioneze. Cel mai potrivit pentru caracterizarea întocmai a epocii este epitetul exagerat. Arta a avut de suferit de pe urma absenței sobrietății și existenței exagerărilor, luând calea convenționalismului, fiind astfel îndepărtată de viață. Idealul de frumusețe umană specific barocului este un personaj care pare nefiresc, având o expresie teatrală, cu mișcări agitate. Acestea se regăsesc fidel și în ceea ce privește ornamentația, elementele de mobilier, costumul. Personajul uman care caracterizează epoca este prototipul ființei superioare, înzestrată cu har divin, care dă impresia de distanță si inaccesibilitate. Toate acestea se referă la clasele superioare.

Franța acelor vremuri, in imensa locație pe care o pune la dispoziție Palatul Versaille, îl arată pe regele Louis al XIV-lea ridicându-se pe verticală deasupra supușilor săi, nu datorită înălțimii sale ieșite din comun, ci întrucât folosea pantofi având tălpi și tocuri inalte și o imensă perucă. Se diferenția de restul curtenilor și pe orizontală, căci avea gesturi largi, scoase în evidență și mai mult de manșetele late, iar brațul se găsea uneori sprijinit de un baston, deci se poate concluziona că și pe orizontală ocupa un spațiu mare. Locațiile în care arta barocă a înflorit au fost cele din Vestul și Centrul Europei în secolul al XVII-lea. Barocul înseamnă lux și exagerări ornamentale. Ghirlandele, frunzele și florile reprezintă motive complicate care au apărut la curtea lui Louis al XIV-lea și apoi s-au propagat în restul Europei, fiind repede adoptate și în alte părți, în ciuda faptului că lipsa de originalitate le văduvea de valoare artistică.

Un costum care arată clar diferențele dintre păturile sociale este cel gotic. Reprezentanții nobilimii ieșeau în evidență față de oamenii de rând printr-o siluetă caracterizată de o mărime impresionantă, dată de utilizarea bonetelor înalte, a fustelor atașate pe cercuri de sârmă. Rolul vestimentației era acela de a mări volumul. Faptul că nobilimea promova asemenea ținute incomode poate fi privit ca un elogiu adus privilegiului bogaților de a nu munci.

Stilul rococo se caracterizează prin integrarea de o manieră armonioasă a arhitecturii în natură, cele două concepte devenind astfel mai apropiate. În Europa, in anii de început ai secolului al XVIII-lea, arta continuă să fie apanajul aristocrației feudale iar consecința este, la fel ca și în cazul celorlalte epoci dominate de aceasta, faptul că idealul de frumusețe îl reprezintă o persoană tânără, la vârsta adolescenței, care are o serie de calități din rândul cărora iese în evidență mișcarea grațioasă, relevată prin intermediul dansului. Femeia frumoasă absolut va fi de talie minionă, având aspectul unei păpusi, cu proporții armonioase, față rotundă, expresie ce emană candoare și umerii șterși. La fel ca și femeia, idealul masculin vizat de acest stil va avea constituție fizică fragilă, talie și trasături finuțe, mai pe scurt trebuie să fie vorba despre un bărbat puternic efeminat. Păstrarea tinereții este o iluzie bazată pe unele măsuri de estompare a urmelor timpului. Se ajungea astfel la evitarea încărunțirii părului cu ajutorul pudrei, utilizată pentru păr sau perucă. Pentru a masca cu succes oboseala feței se utiliza machiajul. Ridurile inestetice se ascundeau sub panglici, în timp ce pentru fermitatea trupului se recurgea la folosirea coresetului și a crinolinei. Este momentul debutului culorilor pastelate in cromatica costumului, și al bibelourilor, care incep să își facă loc in vitrinele din interioare. O împodobire exagerată, folosind motive precum scoica, frunza și altele caracterizează atât celebrele vase de Murano cât și vestimentația specifică acestei perioade. Ele vorbesc despre ritmul rebel, imprecis, al materialelor folosite pentru decorările interioare, ce se caracterizează prin libertate și arbitrariu. Se poate observa cum natura salbatică dar în același timp caldă, ajunge să fie prezentă nu numai în parcuri și curți, dar chiar și în interioare. Crengi asimetrice în culoarea razelor soarelui și ghirlande străbat pereții, iar mobilierul are curbe arcuite și forme neregulate. Pentru acest motiv aveau să fie comparate ulterior cu marginile de piatra spartă, care au același contur neregulat; cuvântul „rococo” provine din franțuzescul „rocialle”, desemnând piatră spartă.

Franța sfârșitului de secol XVIII, în contextul istoric dat de revoluție, nu a mai dorit să îl admire pe pe nobilul cu fața pudrată și mișcări line. Acesta a fost nevoit să cedeze locul său și admirația publică unui alt personaj, cel al republicanului provenit din rândurile plebei, care nu mai poarta pantaloni bufanți cu lungimea până la genunchi, căci vestimentația sa o reprezintă pantalonul lung și larg. Venise vremea să se pună accent pe frumusețea corpului, iar vestimentația nu avea voie să îl ascundă. Idealul uman al epocii revoluționare a fost descris în operele lui Louis David, ca exemplu de curaj și eroism, iar trăsăturile cerute omului erau naturalețe, armonie și robustețe. Pentru a se putea realiza costumul, era nevoie de o siluetă feminină (merveilleusa) care duce cu gândul la o statuie de marmură, iar silueta masculină (incroiable) cerută iese în evidență prin asemănarea cu eroul mitic Hercule și împăratul Napoleon Bonaparte, vestimentația sa bazându-se pe elemente împrumutate din ținuta acestuia din urmă.

Epoca romantică, la fel ca și curentul clasic, se evidențiază prin latura sa realistă care își dorește progresul, îndreptând energia creatoare a artiștilor spre realizarea acestui scop. De esența acesteia este atitudinea contemplativă de observare a vieții, însă cu unele accente retrograde, care privesc căutarea refugiului în trecut, lăsarea la o parte a raționalului. Curentul clasicist își găsește inspirația în ceea ce îi pun la dispoziție arta clasicilor greci și cea a etruscilor. Sunt scoase în evidență în această perioadă sentimentele cele mai pure ale omului, făcându-și loc în acest tablou pasiunea și visarea, spiritul fantezist. Pictura a beneficiat în ceea ce privește tehnica sa de o serie de inovații, la care nu spera în trecut. Culoarea romanticilor este vie, accentuată, capabilă să iasă în evidență. Operele artistice ale vremii se caracterizează prin strălucire, prospețimea dată de elementele de noutate, și o nouă expresivitate. O serie de artiști romantici sunt aplecați spre ilustrarea omului care are sufletul bolnav de pesimism. Idealul uman al secolului al XIX-lea, pune în față omul văzut ca spirit desprins de corp, punând accentul pe latura spirituală. Urmarea acestui fapt este că, nemaiavând importanță atât de mare corpul, costumul nu poate decât să servească la transformarea acestuia într-o iluziei. În România, cea mai repzentativă figură a romanticului este aceea a lui Nicolae Bălcescu, personajul principal al Revoluției pașoptiste. Privindu-l, se poate spune că trăsăturile esențiale ale romanticului erau privirea pătrunzătoare și sufletul consumat de idealuri mărețe. Vestimentația contura o siluetă grațioasă, în ton cu sensibilitatea sufletească, iar forța fizică trecea în plan secund. Pentru bărbatul acestui timp hainele dorite erau pantalonul care nu mai este larg, ci strâmt la glezne, fracul și cravata sau eșarfa purtate la gât. În acest moment își face apariția o nouă piesă, este vorba despre pălăria din fetru cu panglici, ce mai poartă denumirea de cilindru.

Urmează epoca modei burgheze ilustrată de curentul realist. Acesta se opune romantismului retograd însă îl continuă pe cel progresist. Se pune accentul pe noțiunea de responsabilitate pe care o afișau oamenii de afaceri ai vremii. Omul căutat de acest curent este o persoană matură, serioasă, cu un comportament solemn scos în evidență prin forme impunătoare. Costumul burghezului este nevoit să urmeze industria capitalistă în continuă dezvoltare, fiind auster și cu forme fixe, având mâneci tubulare și o culoare predominant închisă. Vestimentața masculină nu va mai suferi de aici încolo transformări majore de la o epocă la alta, schimbările ulterioare privind detalii minime. În ceea ce privește vestimentația femeilor, aceasta este mai complicată, întrucît în ea trebuie să se oglindească bunăstarea barbatului. Ea are o croială complicată, realizată din mult material. Era necesar ca prin intermediul soției să fie pus în valoare statutul social al soțului. Începând cu anul 1850 s-a pus accentul pe un costum amplu, pe o lenjerie bogată, având dantelă, pe rochia cu corsaj și decolteu larg de seară, ziua urmând să fie acopeit de pelerină, pe fustele cu multe volane orizontale.

După mijlocul secolului al XIX-lea, se naște la Paris, Impresionismul. Artiștii vremii nu au mai redat în operele lor realitatea concretă, ci pe ceea trecută prin filtrul lor interior. Ceea ce reise din pictură reprezintă impresia artistului despre realitatea ce-l înconjoară, folosind pentru redare culoarea și al lumina creată prin culoare. Reprezentanții curentului resping pictura oficiala, și este pentru prima data când pictura nu mai înseamnă redarea convingătoare a unui anumit subiect, ci numai o frumoasă pictura. Ca loc de realizare a operei, ei preferă să picteze în aer liber, atât schițele, cât și tabloul definitiv. Nu se pune accentul decât pe aparențele fugitive. Artistul așează pe pânză numai ceea ce se vede, nu ceea ce se știe. Pentru aceștia realul există numai în măsura în care este un produs al luminii, și,în consecință, îl pun în evidență numai cu ajutorul tentelor pure, care apar prin descompunerea acesteia. Referitor la idealul de frumusețe al vremii, acesta se eliberează de rigorile precedente, care îl sufocau. O tentă de degajare caracterizează costumul masculin, iar din vestimentația femeii dispare crinolina, rămânând o fustă plată văzută din față și cu trena triunghiulară văzută din profil. Marginile fustei sunt în continuare lungi, fiind uneori întoarse și prinse, dezvăluind astfel pantoful, fapt excepțional în acea vreme. În Statele Unite ale Americii apare o noutate, fusta cu lungime până la genunchi, purtată peste pantalonii lungi bufanți. Aceasta avea să fie luată în derâdere pe scenele teatrelor de revista de la Paris (“blumeriste”). Nu reprezentase decât un capriciu temporar al modei.

Începând din ultimul sfert al secolului XIX-lea până la data izbucnirii primului război mondial, în Europa se așterne o perioadă de pace și relativă bunăstare, cunoscută sub numele la belle epoque. Este momentul când se descoperă electricitatea, cinematograful, telefonul, tramvaiu. În domeniul culturii își face loc un nou curent, Iraționalismul. Obiectele și construcțiile vremii par desprinse din regnul vegetal sau animal. Este începutul perioadei Art Nouveau. Este debutul unei epoci agitate, care prefigurează mari schimbări, care vin în viteza, urmând planeta care nu mai are răbdare. Este începutul secolului XX. Există o tendință de naștere a unei noi arte, care a cuprins toată lumea.

Idealul de frumusește feminină este redat de sensibilitate, nervozitate, senzualitate, mister și mobilitate. Pentru barbați, se caută modelul burghezului respectabil, cu același costum sobru și țeapăn, care capătă însă o anumită mobilitate. Silueta de clepsidră datorită taliei strangulate a dorit să o pună în valoare costumul anului 1900. Corpul este suplu, misterios, întrezărindu-se suav din faldurile mișcătoare ale vestimentației.
Urmează primul război mondial, care creează o situație economică nefavorabilă, și astfel femeia este nevoită să recurgă la soluții practice, în toate domeniile, inclusiv în materie de vestimentație. Este normal că această sarcină a căzut asupra femeii, din moment ce ea a rămas acasă, în timp ce bărbatul s-a văzut nevoit să plece la luptă. Apare serviciul ca ocupație oficială pentru femeia începutului de secol XX. Pentru prima dată ea poarta pantalonul, chiar pe cel al soțului care este la război. Liderii admirației publice sunt militarul și sora de caritate, însă pe acest fundal începe să își facă loc si lupta femeii pentru emancipare, pentru egalitate cu bărbatul.

La data primului război mondial lumea artei se afla într-o varietate de stiluri și curente, evidențiindu-se Abstracționismul.

Urmând modelul arhitecturii și picturii cubiste, desenul de mode se baza pe geometrie. Se cereau haine simple și practice, iar acest stil a cunoscut o largă răspândire. Idealul de frumusețe feminină era o femeie tânără fără forme feminine, cu corpul mai degrabă baiețesc, ca o scândură. Piesa favorită a vestimentației o reprezintă taiorul. Feminitatea era ascunsă în mod deliberat prin purtarea părului tuns scurt, purtarea unei croieli drepte fără pense, existența cordonului care nu era folosit pentru evidențierea taliei, ci era lăsat coborât pe șolduri. Se promova o siluetă puternic geometrizată, iar în locul formelor ea avea contururi drepte.

CAPITOLUL AL II-LEA: VESTIMENTAȚIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Secțiunea I: Cadrul istoric și cultural general

În multe state din Europa, secolul al XVIII-lea a fost cunoscut sub denumirea de secolul luminilor, pentru a surprinde specificul unei perioade în care s-a pus accentul în special pe dezvoltare și extinderea cunoștiințelor culturale, pe ideea luminării maselor.

Iluminismul sau luminismul reprezintă un curent de gândire, cu variate consecințe pe diverse planuri, cum ar fi istoric, politic și cultural, care urmărește emanciparea ființei umane din poziția inflexibilă în care o fixase dogmatismul filozofiei tradiționale, în scopul de a deveni obiectul propriei sale activitati. Atât omul, cât și societatea în care el trăiește sunt perfectibili prin intermediul muncii și al culturii. Iluminismul înlocuiește concepția statică asupra omului cu una dinamică, fiind susținut în realizarea acestui demers de ideologii claselor dinamice ale societății, în special de burghezie. Acesta este motivul pentru care s-a născut în țările in care burghezia a aparut mai repede (Franța și Anglia) și a avut o dezvoltare lentă în cele în care încă dominau forțele feudale, în detrimentul celor burgheze (este cazul statelor din sud-estul Europei). De asemenea, acest curent a luat naștere și în America de Nord și Sud. Această clasă revoluționară s-a sprijinit în lupta sa pentru emancipare pe o serie de idei îndreptate în totalitate pe urmărirea unei direcții antifeudale. Aceasta epocă feudală începe declinul încă din anul 1688, când cu ocazia Revoluției burgheze din Anglia, parlamentulul adoptă "Declarația Drepturilor", proclamând suveranitatea poporului. Cu timpul se conturează o ideologie iluministă care va sta la bazele Marii Revoluții Franceze din anul 1789.

Caracteristicile specifice Iluminismului sunt:

– Acest curent are un caracter antifeudal și antidespotic. Tot ceea ce reprezenta instituție feudală a fost supus unei critici aspre începând de la monarhia absolută bazată pe ideea dreptului divin, până la biserică, scoală, justiție. Reprezentanții acestui curent cer să nu mai existe privilegiile feudale, puterea monarhului să nu mai fie nelimitată, să se acorde libertăți de natură socială și politică tuturor cetățenilor. Rațiunea acestor revendicari se baza pe principiile de egalitate și libertate, de suveranitate a poporului, pe conceptul dreptului natural și al contractului social, potrivit cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi și trăiesc în baza unei înțelegeri cu monarhul, și este dreptul lor să nu îl mai accepte dacă acesta nu este un om "luminat".

– Curentul este caracterizat de un spirit raționalist, materialist și laic. Secolul al XVIII-lea este perioada istorică în care s-a pus accent pe rațiune, fenomenele vieții fiind interpretate din punct de vedere materialist. Caracterul laic rezidă în separarea a ceea ce ține de știință și cultură de ceea ce ține de religie, și în combaterea fanatismului și a misticismului. Pierderea influenței autorității ecleziastice asupra vieții publice nu a dus și la reconsiderarea mentalității magice. Astfel, practicile oculte nu au mai fost supuse satanizării și condamnării juridice, deprecierea lor fiind una rațională, iar condamnării i-a luat locul luarea acestora în deradere. Locul magului pactant cu diavolul îl ia șarlatanul, acesta fiind considerat o persoană care abuzează de publicul credul. În ceea ce privește visul și magia, ca modalități de iluzionare și autoiluzionare, acestea au fost supuse unui proces de radicală psihologizare, fiind deconspirate din acest punct de vedere.

– Curentul luptă pentru emanciparea poporului prin intermediul culturii.

– Acesta încurajează expunerea problemelor sociale prin intermediul literaturii.

-Contribuie la generarea unei literaturi cu un caracter moralist.

Iluminismul românesc are puternice legături cu Școala Ardeleană. Acesta a servit realizării idealului național, având o contribuție esențială la fundamentarea acestuia. Iluminismul românesc va apela la argumente istorice pentru a reuși revendicări politice. Scoala Ardeleană a insemnat de fapt un grandios proces pentru afirmarea națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea și la inceputul secolului următor.

Secțiunea a II-a: Vestimentația

2.1. În Țările Române în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea

În perioada secolului al XVIII-lea (dupa anii 1711 – 1716 și până la 1821), Țara Românească și Moldova au fost conduse de principi fanarioți, greci creștini din Istanbul. Aceștia erau numiți de conducătorii Imperiului turcesc. Cele două țări au cunoscut o exploatare tot mai accentuată datorită contribuțiilor și darurilor tot mai mari făcute puterii suzerane. Modul de viață și portul constantinopolitan era impus Curții și organelor administrative, pentru a pune în lumină faptul adeziunii politice. Garda domnească era constitută din mercenari albanezi și arnăuți care proveneau din Peninsula Balcanică.

În schimb, Transilvania, parte a Imperiului habsburgic din 1699, a adoptat curentele artei apusene, ușurând, prin intermediul legăturilor pe care le avea cu țări de peste Carpați, procesul de pătrundere a acestora și în Țările Române.

Referitor la cadrul artistic al vremii, în Transilvania, stilul dominant era barocul întârziat, evidențiat de variate catedrale și de palate (de exemplu, Palatul Episcopal din Oradea, Palatul Banffy situat în Cluj sau Palatul Bruckenthal aflat la Sibiu. Stilul baroc a cunoscut o evoluție de simplificare neoclasică.

gravură, opera lui Ch. Doussault din anul 1843 reprezentându-l pe Boierul Iordache Filipescu

Țara Românească sau Moldova epocii fanariote aveau case construite în stil turcesc, special concepute pentru traiul linistit și lipsit de griji. Canapelele erau acoperite cu covoare și perne moi. Existau chioșcuri sau umbrare pentru relaxare într-un parfum de trandafiri și chiparoase.

2.1.1. Vestimentația

Silueta domnitorilor și boierilor era impunătoare și greoaie, orientală, în timp ce aceea a doamnelor se caracteriza prin suplețe, sub influența modei apusene.

În ceea ce privește idealul uman al epocii, țara noastră era locul de întâlnire a două concepții total opuse, cea a Răsăritului și cea a Apusului. Pe teritoriul Țării Româneaști și al Moldovei era promovat idealul de frumusețe otoman, care scoate în evidență o siluetă supradimensionată prin turban, unde hainele ample sunt suprapuse, șalvarii. Toate acestea indică inactivitatea fizică, fiind vestimentația cea mai indicată relaxării pe pernele turcești.

În schimb, Transilvania secolului al XVIII-lea era mai familiarizată cu moda apuseană. Mediile aristocratice de aici puneau preț pe ceea ce era caracteristic stilului rococo, al cărui ideal uman promova o înfățișare prețioasă și artificială. Erau utilizate machiajul, perucile albe, corsetele. La polul opus se afla burgezia, care nu punea preț pe acest ideal, preferând în schimb stilul englez, un stil sportive, practice, comod. Vestimentația preferată o constituia costumul de călărie pentru bărbat și rochia de lână pentru femeie.

Idealul de frumusețe neoclasic și-a făcut simțită prezența în țara noastră în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, în special prin intermediul refugiaților și ai dascălilor francezi.

2.1.1.1. Vestimentația bărbaților

1.Vestimentația domnitorilor

O dată cu suirea pe tron, viitorul domnitor primea de la Înalta Poartă cuca cu pene în formă de evantai, caftanul și sabia.

Acesta are barba întreagă, e ras în cap așa cum cere moda turcească și la fel sunt și toți boierii care îl înconjoară. Dolmanul de blană de samur este prins într-o copcă scumpă, în timp ce haina din brocart este diferită de aceea pe care o purtau domnitorii dinainte, prin faptul că lasă la vedere șalvarii de culoare roșie. Când au loc evenimente importante la curte, domnul și invitații nu renunță la mantia lor, însă o lasă pe umeri ținută numai într-o copcă.

Este știut numele unora dintre veșmintele obișnuite epocii, când tot ceea ce denumește “fanariotismul”este existent, cu toate că lipsește încă “fanariotul”. Sarvanalele se deosebeau de feregelele vechi, de conteșele de modă apuseană, de serhatlîcurile constantinopolitane noi. Stofa care se punea pee le era canevațul de fabrică italiană (canevazzo) care reprezintă postavul obișnuit, mătasea, atlazul. Culorile purtau tot denumiri turcești, rose-ul purta denumirea de “ghiurghiuliu”, orange-ul pe cea de “turungiu”. De asemenea, și termenii de croitorie proveneau tot din limba turcă. De exemplu, folosind o blană de samur se puteau face “limii”. Nasturele de mătase care încheie unde nu se folosește nasturele de metal scump cu pietre poartă denumirea de “ceapraz”, iar cel care pregătește astfel de lucruri de galanterie se numește “ceaprazar”.

Domnii schimbă forma dulămii vechi și uneori înlătură gulerul de blană. Începând cu anul 1800, cațaveica îmblănită, cu mânecile aproape întregi, considerat cel mai urât dintre veșmintele domnești, apare în imagine. Portul acesteia a fost ilustrat de Alexandru Ipsilanti, însă ea nu va înlocui total haina fără mâneci care o precedase.

2.Vestimentația boierilor

La aceștia, turbanul de pe cap era în mod obișnuit înlocuit cu ișlicul din blană lipită pe carton, care avea forme și culori deosebite în funcție de rangul celor care le purtau.

Conform modei orientale, hainele erau îmblănite, suprapunându-se pe corp atât cele lungi, cât și cele scurte.

Boierii Grigore Alexandru Ghica și Alexandru Moruzi foloseau haine cu mâneci lungi până la cot, pe care le utilizau peste anterie, iar deasupra se găseau altele lungi care aveau mânecile mai scurte, în timp ce gulerul era lat. Ciorapii purtați în picioare în casă erau cusuți de șalvarii roșii.

Logofătul Petrache, Erotocritul, aproximativ anul 1787, București,

Academia Română, Cabinetul de Stampe- logofăt este un titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului Domnesc

3.Vestimentația negustorilor s-a deosebit întrodeauna sub anumite aspecte de aceea a boierilor. Ea este relevată de abia în acest secol XVIII, când negustorii au devenit ctitori de biserică și astfel chipurile lor se pot vedea în picturile care acoperă pereții acestora. În biserica bucureșteană a Icoanei, întemeiată în anul 1786 de boiernașul Panait Băbeanu, se văd între ctitori bărbați cu fesuri rotunde pe cap, identice cu acelea care se pot zări sub ișlicul boierilor, cu veșmântul de deasupra tivit pe marginile din lung, precum și la mâneci cu blana neagră.

2.1.1.2 Vestimentația feminină

1.Vestimentația doamnelor și boieroaicelor era deosebit de elegantă. Acestea, neavând funcții publice, erau deschise față de moda apuseană. Foloseau căciulițe rotunde de blană, rochii decoltate din mătase, având văl drapat pe piept. Erau închise in față cu nasturi și acoperite cu haine mai lungi sau mai scurte croite din brocart sau catifea, îmblănite, croite pe corp și având manșetele late, iar în picioare purtau pantofi cu toc.

Pe cap, doamna Mărica, cele șapte fete ale ei, jupînesele și jupînițele au lese de mărgăritar, în care prind bani de aur, podoaba de cap a fetelor din acele vremuri, sau vălurile vechi, care sunt prinse în ace cu gămălia prețioasă. Cu ocazia sărbătorilor mari, ele folosesc ișlicul, în care surguciul de pene este ținut între flori de pietre scumpe. Haina de dedesubt poartă denumirea de “zăbun”, dacă este lungă, iar în cazul în care ține loc de pieptar se numește “ghiordie”. Stofele folosite sunt orientale sau venețiene. Rochiile sunt împodobite cu copci, numite și “căpătaie”, cu flori de fir și de mătăsuri, cu șireturi, cu nasturi vechi și scumpi, cu mărgăritare. În privința blănurilor, samurul rămâne în continuare prima în ordinea preferințelor, însă încep să fie apreciate și cele de râs și jder. La mijloc există un brâu. Bijuteriile folosite sunt vechi giuvaiere, cercei, lanțuri, lefți și leftișori, salbe, brățări.

Așa-zisa modă nouă începe din anii 1770-1780 și este vizibilă atât în veșmânt cât și în locuință.

Călătorul Petty, care a vizitat aceste locuri in perioada menționată cu ocazia unui bal la București, nu relatează nimic despre toaleta europeană, ci numai despre toalete de inspirație grecească și românească. O doamnă englezoaică, Lady Craven, care a vizitat Bucureștiul pe vremea lui Vodă Mavrogheni relatează numai despre persoane care poartă turban si o tânără boieroaică “cu o pălărie de samur foarte înaltă, prinsă în dosul părului, care era ridicat drept în sus, peste un fel de legătură subțire”.

Costum de domniță din secolul al XVIII-lea,

Muzeul Municipiului- București

2.Vestimentația negustoreselor este formată din rochii largi cu flori, un guler alb răsfrânt, precum și bentițe de gallon aurit în jurul gâtului; un colan de blană se prelungește până la mijlocul strâns cu o cingătoare de paftale (încheietoare ornamentală la haine sau la cingători, lucrată de obicei din metal prețios și împodobită cu pietre prețioase) scumpă, discuri de aur legate între ele. Pe cap poartă o căciulită de postav, denumită “șlic”, care se așează pe codițele împletite; ea este prinsă într-un galon cu flori și are pe o parte o stea de mărgăritare sau pietre scumpe cu multe ramuri.

Vestimentația englezească din secolul al XVIII-lea

În această perioadă, în Anglia, moșierii preocupați de furnizarea lânii către țesătorii, de exploatările miniere, participau la aceste activități și foloseau același tip de vestimentație ca și industriașul asociat. Era considerat la modă faptul ca tinerii bogați să folosească veșminte asemănătoare cu cele ale servitorilor lor.

Piesele vestimentare folosite permiteau corpului libertatea de mișcare necesară unei vieți active. Ele erau practice, călduroase și rezistente. Se mergea în continuare în mare măsură pe tradiția costumului burghez de inspirație olandeză, de care Anglia a luat cunoștiință datorită amplelor legături de natură politică și comercială existente între cele două state încă din secolul precedent.

1.Vestimentația bărbaților

În general, părul, care avea o lungime destul de lungă, era purtat liber. Foarte rar se recurgea la folosirea perucii. Pălăria folosită era rotundă și de culoare neagră.

Corpul era înveșmântat în camașă si cravată de culoare albă. Cravata era lată, învârtită de câteva ori în jurul gâtului, iar sub bărbie era strânsă într-un nod. Apare un element de fantezie în ținută, dat de vestă. Aceasta în mod obișnuit era de culoare albă, din pichet, însă se puteau folosi și alt tip de materiale, și alte culori.

O altă piesă vestimentară o reprezintă jacheta (sau fracul). Acesta a debutat ca o haină utilizată pentru călărie, ca atare confecționată dintr-un material rezistent, stofa groasă, și de culoare închisă. Avea o linie simplă și comodă, mâneci tubulare, un guler mic cu rever, poalele rotunjite, iar în lateral și la spate existau șlițuri. Lungimea pantalonului era până la genunchi.

În picioare se foloseau ciorapii de culoare albă sau neagră, cizmele care erau moi și pantofii cu cataramă.

Un accesoriu foarte utilizat este bastonul care înlocuia sabia militară.

Câteva imagini cu vestimentația bărbatului englez de-a lungul secolului:

din anul 1738

din anul 1770

2.Vestimentația femeilor

Părul era lăsat natural, purtat nepudrat se coafa în bucle lungi ori se strângea într-un coc lat, purtat spre ceafă.

Era utilizată boneta, purtată mai ales spre interior. Se folosea și pălăria, de pai sau de filț, care avea boruri largi, pentru a proteja de soare, pe câmp sau pe stradă. Se purta peste bonetă.

Corpul era înveșmântat într-o rochie. Fiind croită dintr-un singur strat, era largă, comodă, nu avea corset, în schimb avea cusătură în dreptul taliei, care era accentuată prin folosirea unui cordon sau a unei eșarfe late. Fusta preferata era dreaptă, fără încrețituri exagerate. În mod obișnuit, materialul folosit pentru croirea ei era bumbacul de culoare albă. Mătasea era folosită foarte rar. Pantofii utilizați erau comozi, având un toc jos și lat.

Anul 1750 Anul 1780

T. Gainsborough, Domnul W. Hogarth, Din Căsătoria la modă, Contractul

și doamna Andrews, (detaliu), nupțial, 1744, Londra, National Gallery

1748, Londra, National Gallery

3.Vestimentația copiilor

De abia în secolul al XVIII-lea vestimentația copiilor începe să se diferențieze de aceea a adulților. Pe parcursul dezvoltării pedagogiei, concomitent cu răspândirea scrierilor unor gânditori care puneau în discuție probleme noi de educație, s-a croit pentru copii o îmbrăcăminte mai comodă (este vorba de costumul gen marinar pentru băieți, după 1770).

Vestimentația franțuzească din secolul al XVIII-lea

În ceea ce privește vestimentația, tendința generală era aceea a îmbinării unei structurii riguroase cu decorul curtean. Aceasta s-a manifestat în vestimentație în mod deosebit în hainele bărbătești, avându-se în vedere că acestea sunt mai accesibile unor sugestii ce țin de aspectul funcțional. Deși era folosit modul de croială englez, de tip practic, materialul folosit pentru confecționarea veșmintelor curtenilor regelui era mătasea, acestea fiind brodate manual.

Se poate observa că vestimentația feminină de la curtea reginei Maria Antoaneta arată ea insăși rangul social al celei care o poartă, strigând parcă o superioritate și o supremație socială care era tot mai greu de justificat contemporanilor. Cu toate acestea, acest fapt nu a fost de natură să o împiedice pe regină să se impună prin etalarea de ținute somptuoase și bijuterii extreme de scumpe. Ea miza de asemenea și pe mărirea volumului capului și fustei, în același efort de a se impune vizual ca o ființă superioară. Însă istoria nu avea să o ierte, imaginea ei ce aducea cu un balon, dispărând concomitent cu Revoluția Franceză. În mod ironic, se pare că insăși obsesia acesteia pentru haine multe si încărcate ar fi dus-o la ghilotină, deoarece se crede ca ar fi reușit să scape dacă nu și-ar fi luat cu ea când a fugit multe bagaje pline cu haine.

1.Vestimentația bărbaților

Se purta pălăria de diferite forme. Hainele erau sobre, nu se mai punea accentul pe talie. În ținuta celor de la curtea regelui se păstrează materialele prețioase. Croiala hainelor era inspirată de modelele engleze, iar redingota a început să fie folosită pe post de jachetă. În picioare, se poartă în continuare pantofi sau cizme.

Materialul folosit la croiala veșmintelor era mătasea, ele find brodate cu aur, argint și pietre prețioase.

Le Clerc, Gallerie des Modes, G. Drouais, Contele de Vaudreuil, 1758,

1778 – 1787 Luvru

2.Vestimentația femeilor

Perucile folosite pe cap erau din ce în ce mai înalte, fiind de trei sau patru ori mai mari decât mărimea capului. Erau susținute cu vată și ace ornamentale. Părul era pudrat cu făină sau cretă, rezultând o coafură foarte greu de întreținut, pentru aceasta recurgându-se la folosirea de “scărpinători”, care arătau ca niște andrele, iar la capete aveau mânuțe. Corsetul folosit era alungit în față de o manieră exagerată. Fusta avea o multitudine de volane, panglici, dantele și ghirlande. Materialele folosite pentru realizarea veșmintelor erau scumpe și delicate. Se foloseau satinul, catifeaua, mătasea brodată.

Se simte și o influență a costumului burghez prin folosirea unei croieli mai comode. Este vorba, de exemplu, despre rochia largă, pe panier, dar fără corset, cunoscută sub numele de neglije. Treptat, panierul se scurtează până la nivelul genunchiului sau se reduce la două fragmente laterale.

Ținuta burgheză se caracteriza prin faptul că era mai practică, și deci și mai comodă. Părul era lăsat natural în bucle lungi sau strâns în coc. Pălăria era de pai, amplă, cu panglici și pene. Era utilizat mantoul, echivalentul feminin al redingotei, care se purta deschis sau inchis până jos cu nasturi. De asemenea, era intens folosită și jacheta scurtă, strânsă pe corp, cu poale la spate, revere pe piept și mânecile lungi. Pentru călărie, ținuta adoptată imita pe cea bărbătească, folosindu-se același haine, vesta, redingota, cravata și pălăria. Până și accesoriul folosit, bastonul, era identic.

Fr. Goya, Umbrela, 1777, Madrid, Prado

J.B. S. Chardin, Toaleta de dimineață,detaliu, J.B.S. Chardin, Guvernanta, detaliu,

1739, Cheshire, Tatton Park

1741, Stockholm, Muzeul Național

J.B.S. Chardin, Rugăciunea la masă, detaliu,

1740 Paris, Luvru

Louis David, Maria Antoaneta spre eșafod,

1789

Vestimentația turcească în secolul al XVIII-lea

În cazul acesteia, culorile predominante erau: movul, rozul, verdele, bleul.

Materialele folosite erau scumpe și serveau la deosebirea claselor privilegiate.

1. Vestimentația bărbaților

Pentru cei privilegiați, cum erau, de exemplu, demnitarii, supradimensionarea siluetei se realiza pe verticală prin mărirea capului cu ajutorul turbanului, care are menirea de a indica funcția celui care îl poartă. Se purta barba mare, rotunjită, scopul acesteia fiind acela de a lăți porțiunea gâtului.

În ceea ce privește vestimentația, erau folosite mai multe haine largi, care se suprapuneau pe corp. Aveau o croială de caftan, erau mai lungi sau mai scurte, și nu lăsau să se vadă aproape deloc șalvarii extrem de largi, care permiteau așezarea pe jos, tipică turcilor.

Exista chiar și o îmbrăcăminte specifică relaxării pe canapea, formată din ciorapi de piele cusuți de pantaloni. Peste ei se încălțau papuci fără spate pentru statul în casă, și cizme pentru ieșitul afară.

În imaginile care urmează în stânga este sultanul Ahmed al III-lea, iar în dreapta un ofițer și un marinar.

2.Vestimentația femeilor

Vestimentația musulmanelor oscila între extreme date, pe de o parte, de ascunderea totală în public prin intermediul feregealei și revelarea în intimitate, locul unde ținuta în ansamblul ei scotea în evidență caracterele specific feminine date de părul lung, sâni, șolduri, mișcări grațioase. Veșmintele folosite scoteau în evidență opulența formelor, având contururi date de curbele largi, fiind rotunjite de faldurile libere ale bluzei și șalvarilor, în timp ce încheieturile erau subțiate prin mânecile și pantalonii încrețiți la extremități.

În interior, ținuta sumară era acoperită de un entari lung, având o croială de caftan. Acesta, în comparație cu cel bărbătesc, la femei era mai strâns pe corp. Ornamentul folosit era dantela lucrată manual, cu acul. Pentru stradă era preferată o piesă vestimentară ce purta denumirea de biniș iar fața era acoperită cu un văl de muselină albă, ce poarta denumirea de yașmac. Se observă influența stilului rococo asupra ornamentelor, vizibilă în cazul broderiilor cu fir auriu făcute pe catifea de culoare vișinie, pe care apar buchete de trandafiri si lalele, caracteristice acestui stil.

CAPITOLUL AL III-LEA: VESTIMENTAȚIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Secțiunea I: Contextul cultural, istoric, social și politic în secolul al XIX-lea

Romantismul reprezintă o mișcare literară și artistică, născută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-Iea și începutul secolului al XIX-Iea. Acest curent a avut influențe puternice în diferite domenii precum ar fi istorie, filozofie, drept, lingvistica, politică, economie. Romantismul a pornit din Anglia, ulterior s-a extins în Germania și Franța, pentru ca mai apoi să fie prezent în întreaga Europă. Această mișcare culturală, care s-a manifestat nu numai în literatura, ci și in domeniul artelor plastice și al muzicii, a militat împotriva rigorilor, a ordinii, a dogmatismului estetic, a ratiunii lipsite de sentimente, în scopul de a iași din tot ceea ce înseamnă convențional și abstract. Romantismul a militat pentru manifestarea fanteziei și revelarea sentimentelor, a originalității, spontaneității și sinceritatii emoționale, promovând libertatea de exprimare. În alte cuvinte, romantismul și-a propus să exploreze universul interior al ființei umane.
Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a stabilit și a identificat direcțiile și caracteristicile acestui curent cultural în cadrul "Prefaței" operei sale dramtice "Cromwell" (din 1827), considerată un veritabil program-manifest.

Secolul al XIX-lea în țările din Europa poate fi considerat un secol al revoluțiilor. Indiferent că au fost revolutii de natură socială sau națională, industrială sau culturală, toate acestea au ca efect modernizarea statelor europene. De asemenea, în secolul al XIX-lea s-au conturat noi ideologii cu o contribuție esențială la schimbările fundamentale pe care le cunoaște Europa în secolul al XIX-lea și în secolul următor. Societatea europeană a trecut în secolul al XIX-lea prin schimbări fundamentale în diferite domenii, cum ar fi cultural, economic, politic și social față de ceea ce exista în perioada Vechiului Regim. Aceste schimbări poarta denumirea generică de modernizare. Procesul modernizării a avut loc în viața culturală si socială a europenilor prin extinderea instrucției școlare, prin nașterea unei culturi omogene, care sa poată lega masa rezultată ca urmare a exploziei demografice și a urbanizării de societate. Creșterea demografică, procesul urbanizării și societatea de masă au reprezentat în plan social modernizarea economică și politică europenă din secolul al XIX-lea, care și-a spus cuvântul cu ajutorul revoluției industriale, și al afirmării ideologiei liberale sau a ideii de democrație.

Întreaga Europă se găsea în cadrul unui proces de constituire a noilor structuri organizatorice, stare de fapt care necesita și o regândire a principiilor filozofice care constituiau baza noii ordini internaționale. La începutul secolului are loc perioada de ascensiune a imperiului napoleonian și, în consecință, influența franceză crește progresiv în toată Europa, situație care va conduce, în jurul anului 1813, la alierea mai multor țari împotriva Franței. Urmarea o va constitui căderea Imperiului Francez și nașterea Sfintei Alianțe care, așa cum reiese din actul final stabilit în cadrul congresului din 1815 (înaintea confruntării de la Waterloo), reprezintă o organizație supranațională al cărei scop este de a apăra interesele marilor monarhi si de a ignora, în cele mai multe dintre cazuri, dorințele și nevoile maselor populare. Este cazul, în special, al Italiei și Germaniei, al căror ideal de unitate națională nu își mai întrezărește viitorul. Acest ideal de unitate națională va reprezenta, nu numai în cazul acestor două țări, una dintre direcțiile principale ale "secolului naționalităților", așa cum mai este cunoscut secolul al XIX-lea. Referitor la evoluția ulterioară a Franței, o dată cu restaurația dinastiei de Bourbon sunt păstrate valorile Revoluției Franceze (egalitatea în drepturi și în fața legii, libertatea individuala, religioasă și de exprimare, inviolabilitatea proprietății), prin intermediul prevederilor "Chartei constituționale" a lui Ludovic al XVIII-lea. În același timp, însă, principiul politic îl constituia legitimitatea monarhiei de drept divin, "Charta" emanând de la monarh, fiind rezultatul puterii sale absolute căreia voința populară nu i se putea opune. Tarele absolutismului și conservatorismului se perpetueaza și în Rusia, unde marii proprietari nu doreau să renunțe la privilegiile deținute. În Anglia, în 1819, au loc mișcările sociale care sunt reprimate cu violență și au ca efect adoptarea celor Șase Acte care nu permit reformele sociale și electorale si restrâng o serie de libertăți, cum ar fi ibertatea de întrunire și cea a presei. În Italia și Spania structura socială se menține, iar în Țările de Jos există o organizarea socială asemanatoare cu cea din Franța. Estul Europei cunoaște scăderea dominației turcești, Imperiul Otoman pierzându-si progresiv influența chiar în provinciile proprii. Din perspectivă generală, în toată Europa privilegiile economice de care se bucurau clasele dominante sunt integral refacute, iar acestea devin și clase dominante din punct de vedere politic. Sfânta Alianță are ca obiectiv combaterea ideilor revoluționare în Europa, mai ales în contextul în care aproape toate țările europene trăiau o teamă constantă de revolutie și se confruntau cu apariția societăților secrete, cu revolte și conspirații orientate spre răsturnarea orânduirilor existente. Nemulțumirile populare conduc la apariția, pe scena culturală, socială și politică, a unui nou concept: ideologia nationala, care se va extinde în întreaga Europă și va reprezenta pilonul principal al întregii evoluții ulterioare a continentului. Noua ideologie dă glas dorințelor de reformă care se bazau pe principiile Revoluției Franceze și principiile naționalității. Influența acesteia, în tarile Europei, este, însă, determinată de condițiile sociale și politice existente în fiecare stat: Franța și Austria erau preocupate de garantarea libertăților esențiale prin intermediul prevederii acestora în constituții. În Italia, Germania și țările Europei Centrale și de Sud-Est, se punea accentul pe realizarea unității naționale și obținerea independentei. Cu toate diferențele existente în fiecare stat, conștiința europeană părea că ajunsese la un numitor comun: credința în rolul națiunii și al statului național.

Cu toate acestea, Revoluția de la 1848, axată și pe ideologia națională, nu se bucură de un succes răsunător: nicio nouă națiune nu se naște atunci iar, din prisma organizării politice, modificările înregistrate sunt nesemnificative. Naționalismul și ideologia natională reprezentau încă doctrine prea abstracte pentru masele populare, ele fiind accesibile numai intelectualilor, care însumau un procent redus din totalul populatiei. Victoria acestei ideologii are loc după dispariția Sfintei Alianțe, o dată cu izbucnirea razboiului din Crimeea de la 1854 , după 1856 când, în Italia și Germania, dar și în Tările Române, idealul unității naționale este atins. Evenimentul istoric de la 1848 aduce cu el și o modificare de viziune politică din partea reformatorilor sociali: credinta în necesitatea recurgerii la mișcări revoluționare pentru a obține schimbările dorite este înlocuită cu credința, matură din punct de vedere politic, ca idealurile se pot atinge și în alt mod, în special prin abilitate diplomatică. Acesta este motivul scăderii serioase a numărului revoltelor populare după 1848, în special datorită faptului că organizarea forțelor de ordine, la nivel european, este net calitativă față de cea existentă în perioada anterioară Revoluției de le 1848.

Acesta era contextul social și politic existent la nivel internațional.

În Țările Române, din punct de vedere istoric, Revoluția de la 1821 semnifică sfârșitul perioadei fanariote în Moldova și Tara Româneasca. Programul revoluției redă poziția națională a lui Tudor Vladimirescu, fiind axat pe viziunea sa reformatoare, dar și pe reluarea unor idei mai vechi existente în cultura română. Acestea sunt: readucerea la conducerea țării a domnitorilor pamânteni, înființarea unei structuri politice cu rol suprem în stat, si anume "Adunarea norodului", reorganizarea dregătoriilor, reducerea puterii boierilor, crearea condițiilor necesare pentru dezvoltarea unei clase sociale de mijloc, rezervarea rangurilor înalte bisericești pentru pamânteni, subvenționarea școlilor să fie realizată cu fondurile bisericii. Programul mai prevedea eliberarea țării sau îmbunătațirea statutului ei internațional, reducerea sau chiar eliminarea dominației străine precum și colaborarea cu alte națiuni vecine, în special cu grecii, prin intermediul Eteriei, cu sârbii și cu bulgarii, în scopul eliberării naționale. Tot un program național a urmărit și Revoluția de la 1848 din Țările Române, chiar daca acesta a fost criticat, sub aspectul formei lui documentare, de Rusia, Curtea de la Viena și Imperiul Otoman, rezultatul fiind că ideile referitoare la unitatea națională și independență reies vag din textele scrise în acea vreme. Constiinta unitatii nationale a românilor se dezvolta progresiv, fapt care va conduce la necesitatea materializarii acestui deziderat pe plan politic. Rediscutarea acestei probleme este ajutată și de schimbarea, cu ocazia momentului istoric din anul 1848, a condițiilor politice existente la nivel internațional, cu toate că Revoluția nu contribuit la aducerea unor schimbări majore în privința problematicii națiunilor. Cu toate acestea, necesitatea participarii românilor la revoluție era evidentă, în caz contrar existând riscul compromiterii idealului național și izolării față de desfășurarea evenimentelor, fapt care ar fi presupus amânarea până la un termen nedeterminat a realizării aspirațiilor privitoare la problema unității naționale și independența.

Secolul al XIX-lea se înfațișează ca o succesiune de etape, fiecare etapă semnificând caștigarea unui anume drept pentru români. În 1821 are loc înlăturarea domnitorilor fanarioți de la conducerea țării. 1829 este anul în care se obține, la Adrianopole, autonomia și dreptul de reorganizare politică conform cu nevoile și alegerile poporului. 1848 aduce în discuție temele unității și independenței naționale. În desfășurarea acestui moment istoric, românii se manifestă politic în două moduri semnificative: mai întâi, nu acceptă recunoașterea legitimității cerințelor conducătorilor revoluției maghiare de a uni Transilvania cu Ungaria iar apoi, au curajul politic și național de a "vedea", dincolo de autonomia reglementată prin Regulamentele organice, independența, dar și constituirea în fapt a unui corp politic unit, statul român, fiind astfel în concordanță cu spiritul revolutiei europene.

Ulterior anului 1848 urmează o perioadă definită de succesiunea la tron a mai multor domni, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Unii dintre acestia au fost toleranți cu dezvoltarea miscării pentru unire (de exemplu, Alexandru Ghica), în schimb alții au manifestat o atitudine negativă față de aceasta (de exemplu, Teodor Bals). Mișcarea a avut susținători în rândul revoluționarilor exilați, de exemplu Nicolae Bălcescu, iar în Principate iese în evidență, grație activității sale, Mihail Kogălniceanu. După ce, în perioada 1849-1855, Principatele Române reprezentaseră zona de tranzit și staționare pentru trupele rusești și turcești, în 1856, în cadrul Congresului de la Paris, se discută problema unirii celor două țări românești, însă turcii, susținuți de reprezentantul britanic, nu sunt de acord. În afara acestui fapt, dorința românilor de unitate nu concorda nici cu interesele Austriei, care avea controlul asupra unei alte provincii românești, Transilvania, care putea să ceară unirea cu Principatele. Însă unioniștii români beneficiază de susținerea ambasadorului francez, care este pentru unire. În tara, începând cu 1856, se desfășoară manifestații de proporții în favoarea unirii și, din același an, în casa lui Mihai Cantacuzino ia ființă societatea "Unirea". Protestele desfășurate la nivel național, dar și internațional, au avut și menirea de a contribui la oprirea fraudării alegerilor din 1857 și. în consecință, din acel an, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu și C.A. Rosetti sunt aleși deputați. Cu toate că vocile împotriva unirii sunt încă puternice, apare răspunsul la problema dificultăților legate de forma de realizare a unirii: Alexandru Ioan Cuza este ales domn în ambele principate. Realizarea unirii de la 1859 încheie o etapă istorică firească, consecventă etapelor politice anterioare existente în istoria poporului român, România fiind de la acel moment un stat național și modern care deja se putea gândi la progresele viitoare.

Momentul care finalizează procesul istoric descris mai sus îl reprezintă cel al câștigării independenței naționale, țelul suprem prin care programele reformatoare ale secolului XIX își găsesc finalitatea. Începând cu anul 1877 se poate considera că națiunea română este aproape complet constituită la nivel politic, poporul român fiind organizat într-un stat național. Ceea ce va urma, la începutul secolului XX, în 1918, adică aducerea laolaltă a tuturor provinciilor românești, va semnifica momentul constituirii politice și naționale complete a națiunii române.

Secțiunea a II-a: Vestimentația

2.1. Vestimentația în Țările Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea

În Principatele Române, stilul romantic a pătruns pe măsura adoptării de către tineretul progresist al anilor ’30 a costumului apusean, în semn de recunoaștere publică a poziției lor împotriva conservatorismului.

În perioada secolului al XIX-lea, Turcia, aflându-se în declin, nu a mai putut păstra autoritatea asupra Țărilor Române, fiind nevoită să renunțe la monopolul comercial și a fost obligată să accepte, ulterior răscoalei condusă de Tudor Vladimirescu din 1821, reinstaurarea domnilor pământeni.

Pe parcursul deceniilor următoare, sub influența revoluției de la 1848, s-a petrecut ieșirea Țărilor Române din sfera de influență turcească pentru a fi antrenate în revoluția țărilor europene.

Din punct de vedere al cadrului artistic al vremii, au început să apară deosebite construcții în stiluri apusene, neoclasic (de exemplu, biserica Frumoasă din Iași ori Palatul Ghica-Tei, din București), iar ulterior și stilul neogotic (de exemplu, Palatul Administrativ de la Iași).

În țara noastră, figura cea mai romantică, în adevăratul sens al cuvântului, rămâne cea a lui Nicolae Bălcescu, sufletul Revoluției de la 1848. Aceasta este caracterizată de privirea pătrunzătoare, chipul scoțând în evidență spiritualitatea unei trăiri exagerat de intense. Linia obrazului este estompată de barba scurtă și de mustăți, accentuând fața dominată de bolta frunții și arcadele umbrite.

Gh.Tattarescu, Nicolae Bălcescu, 1851, Bucuresti

Caracteristici generale ale vestimentației

În timpul Revoluției de la 1848, în timp ce bătrânii boieri purtau în continuare costumul vechi de tip oriental, cei tineri au adopat nerezervat moda apuseană, de stil romantic, care era în vogă în Franța, țară unde studiaseră majoritatea pașoptiștilor, motiv pentru care mai eru numiți și “bonjuriști”.

Susținătorii revoluției purtau haina la modă și pălăria moale cu panaș.

În anul 1831 a avut loc schimbarea uniformelor armatei române. Chiar domnitorii foloseau ținuta de comandant militar de tip apusean. Se observă pierderea interesului claselor superioare pentru vestimentația de tip oriental, aceasta nemaifiind folosită decât de negustori, dascăli și lăutari. Numai vestimentația lor mai amintea de hainele boierilor de dinainte. Veșmintele purtate altădată de arnăuți, erau acum folosite de valeți.

O tendință specific locală în această vreme este ca femeile de la oraș să își acopere capul cu o năframă răsucită în jurul creștetului ca un turban (poartă denumirea de „tulpan”), legat în frunte cu o fundă.

În istoria costumului românesc, veșmântul popular nu a fost niciodată îmbrăcat doar de țărani, ci a fost etalat întocmai ca și un drapel de luptă, strângând în jurul său tot neamul. L-a folosit, de asemenea, și burghezia progresistă de la 1848, iar mai târziu, în perioada Războiului de independență avea să fie considerat la Curte un veșmânt oficial. Acestuia i se datorează trăsăturile caracteristice cele mai originale ale costumului românesc.

C. Petrescu, Revoluționari la 1848, București, Academia Română

Pașoptist, detaliu, gravură, 1848

E. Delacroix, Libertatea conducând poporul, Paris, Luvru, 1830

2.2. Vestimentația în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Idealurile pentru care a fost pornită Revoluția de la 1848 și-au găsit consacrarea prin realizarea Unirii Principatelor din anul 1859, și ulterior prin câștigarea independenței cu ocazia războiului din anul 1877.

Cu ocazia încoronării regelui Carol I din 1881, pictorul Theodor Aman a proiectat coroana viitorului rege din oțelul tunurilor turcești, capturate în timpul Războiului de Independență.

Obiectivul principal al culturii secolului al XlX-lea a fost stăpânirea mijloacelor de comunicare europene (limba franceză, arta și literatura în stilurile apusene).

Locuința preferată a vremii era clădită în stil eclectic, existând o varietate de ornamente din stuc și pentru grilaje era utilizat fierul forjat.

De asemenea, se punea un foarte mare accent pe vestimentația elegantă, în funcție de materialele, munca și banii investiți în realizarea acesteia.

Coroana regelui Carol I,

1881, Muzeul Național de Istorie, București

1. Vestimentația bărbaților

Relațiile sociale existente în acea perioadă presupuneau respectarea unor convenții stricte. Codul manierelor elegante din anul 1870 cerea unui bărbat „a se prezenta la un superior în redingotă, gheroc, jachetă ori pardesiu, și nu în frac, era o grosieră lipsă de politețe”.

Era folosită pălăria tare, în formă cilindrică cunoscută sub denumirea de „joben”, după numele negustorului francez Jobin, de pe Calea Victoriei din București.

Modul de realizare a tunsorii părului, bărbii și mustăților scotea în evidență alianțele politice. Alexandru Ioan Cuza și miniștrii săi, de exemplu Mihail Kogălniceanu, aveau cărarea pe o parte, mustăți drepte și barbișonul în pensulă, conform modei lansate de împăratul Napoleon al lll-lea al Franței. În schimb, Carol l de Hohenzollern și cei de la curtea sa aveau cărare la mijloc și favoriți pe care îî aranjau pentru a da feței o formă pătrată, stil impus de împăratul Franz Ioseph al Austiei sau cancelarul Bismark al Germaniei.

Uniformele militare erau de stil apusean.

Vestimentația ofițerilor superiori încă amintea de eleganța ținutei curtene a deceniilor anterioare prin folosirea epoleților cu franjuri de fir. Culorile folosite erau vii, cele dominante fiind roșul și albastrul, alături de care se întâlneau și negrul, cenușiul, bleumarinul sau brunul.

Ținuta adoptată de diferitele ranguri militare corespundea claselor sociale. Ofițerii erau recrutați din rândurile boierilor burhezi avuți, având o uniformă impecabilă, din stofă fină și fireturi, care constrasta puternic cu mantaua aspră a soldaților de rând, scoțând la iveală două lumi total opuse.

Pictorul Gh. Tattărescu în 1864, fotografie

2. Vestimentația femeilor

Ținuta citadină nu era străină de moda pariziană. Se folosea crinolina, denumită „malacof”, de la bastionul de apărare a Sevastopolului (Crimeea) cucerit de trupele franceze, în 1855, iar jacheta scurtă era cațaveica. Se remarcă rapiditatea cu care își făceau loc ultimele noutăți în domeniul vestimentar: vivandierele armatei române, care au fost pe front în 1877 în Războiul de Independență, purtau fustă până la genunchi, peste pantaloni, lansată de americanca cu cele mai progresiste viziuni, Miss Amelia Bloomer doar cu câțiva ani în urmă.

În imaginile de mai sus în stânga este Doamna Elena Cuza, într-o gravură din anul 1895, iar în dreapta este Frusina Racoviță Stamatopol, într-o fotografie din anul 1875.

2.3. Vestimentația în Anglia în secolul al XIX-lea

Vestimentație bărbătească de zi din anul 1805:

Perioada de după anul 1811 este cunoscută ca “perioada regenței” căci Prințul de Wales, viitorul rege George al IV-lea a fost numit regent de la acel moment până la moartea tatălui său, George al III-ea, în anul 1820.

Vestimentația acelor vremuri ne este destul de familiară azi, stilul vestimentar fiind prezentat în adaptările televizate ale romanelor scriitoarei Jane Austen- imaginea din dreapta.

Urmează apoi vestimentația specifică perioadei timpurii a epocii victoriene, între anii 1837-1850, în imaginea din stânga jos.

În ultimul deceniu al epocii își face apariția toaleta pentru plimbare, care are un efect de alungire optică a siluetei, așa cum se poate vedea in imaginea din stânga.

2.4.Vestimentația în Franța în secolul al XIX-lea

1.În primul sfert al secolului

Este posibil ca niciodată schimbările vestimentare să nu fi fost mai rapide și mai radicale decât cele survenite în Franța la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Revoluția a condus la încetarea admirării nobilului pudrat, noul erou fiind cetățeanul obișnuit care avea o bluză de lucru peste care punea cocarda tricoloră.

Influența artei antice, cunoscută mai ales prin statuara greco-romană, a devenit fundamentală atât în ceea ce privește structura corpului în proporții și dimensiuni, cât și în ceea ce privește realizarea ținutei: silueta feminină tindea să semene cu cea a unei statui de marmură a zeiței Venus, datorită drapajului din țesături albe, transparente, care mulau corpul. În schimb, ceea bărbătească miza pe forme herculeene.

În 1793, Louis David a primit comanda să proiecteze costumele noii societăți franceze, fără deosebiri de rang. Pentru cetățenii obișnuiți el a desenat o jachetă ca o redingotă largă, peste pantaloni lungi, strâmți, și cizme scurte, singura podoabă fiind eșarfa brodată cu deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Cei cu funcții oficiale aveau și o manta lungă, și o caschetă cu cozorocul ridicat și cu un smoc de pene.

Pentru bărbați, era promovată silueta Incroyable, iar pentru femei aceea de Merveilleuse.

2.În al doilea sfert al secolului

Moda oscila în această epocă între două limite extreme: concepția engleză asupra eleganței, care nu trebuia să bată la ochi, și creațiile fanteziste ale artiștilor, între gustul burghez care punea accentul pe aspectul comun, banal și cel artistic romantic, urmărind să scandalizeze burghezia.

În fața oglinzii, gravură de modă, 1830

3.În al treilea sfert al secolului

Între anii 1850–1870 tendințele modei erau dictate, din nou, de Curtea franceză a celui de-al doilea Imperiu. În 1853 a avut loc căsătoria împăratului Napoleon al III-lea cu Eugenia de Montijo. Perechea imperială atrăgea atenția întregii lumi, cei doi apărând ca prototipuri ale modei, afișând un lux exorbitant, necesar susținerii prestigiului politic al Franței.

Crinolina contribuia la păstrarea distanței, dansatorii neputând să se atingă decât cu vârful degetelor.

Costume din 1850 – 1870, silueta masculină și cea feminină, rochie pe crinolină, bărbat cu jachetă și cilindru, mantilă, scheletul crinolinei, pardesiu scurt, Amelia Bloomer, vivandieră în armata română în 1865, pălărie-basma și pălărie impératrice

4.În ultimul sfert al secolului

După războiul din 1870 dintre Franța și Germania a urmat „la belle epoque“ de pace și prosperitate. Pictorii ca Manet, Degas, Monnet, Renoir s-au concentrat asupra luminii și culorii, inspirându-se direct din natură și pregătind stilul „Art-Nouveau“ 1900. Vestimentația deosebea net clasele sociale.

Vestimentația femeilor

După anul 1870, amploarea fustei era masată în spate, într-un drapaj bogat, formând „tournure”.

Coafura era în armonie cu silueta complicată, existând multe bucle, prinse fiecare separat, cu mănunchiuri de zulufi lungi la ceafă, într-o mișcare asemănătoare faldurilor fustei cu „tournure”. Apărută în epoca de sporită valoare artistică a „impresionismului”, noua modă, deplasând la spate drapajul și podoabele (funde și flori pe buclele părului și pe turnură), a dat siluetei o prezență în spațiu mai diversă, cu mai multe fațete atractive, ca o statuie de Rodin, care se cerea privită de jur împrejur.

Rochie cu turnura drapată, 1886

Vestimentația bărbaților

Pe cap, mai conservator, a păstrat pălăria tare, melon, canotier.

Pe trup, spre sfârșitul secolului se purta, pentru toată ziua, redingota (Rock) la un rând, cambrată pe talie, cu poale lungi, evazate, la o palmă deasupra genunchiului, cu șliț la spate.

O variantă era gherocul (Gehrock) închis la două rânduri, cu poale evazate, până la jumătatea coapsei. Fracul a devenit haină de gală, s-a strâmtat nemaiînchizându-se în nasturi și lăsând să se vadă vesta.

În picioare, se încalțau în continuare ghete.

Cezanne, Autoportret cu pălărie melon

CAPITOLUL al IV-lea: CONCLUZII

Vestimentația are legătură cu modul de dezvoltare a unui popor, nu poate fi concepută în afara contextului istoric, economic, politic și social existent în fiecare stat în parte. De asemenea, există o legătură și între modul de a se îmbrăca de la un anumit moment și stilul construcțiilor importante, în cadrul ținutei putându-se recunoaște uneori elemente ce țin de domeniul architectural.

Aceasta deoarece vestimentația reprezintă până al urmă o artă, si putem găsi conexiuni cu alte arte.

Secolele XVIII și XIX sunt două secole cu evenimente fundamentale pentru evoluția ulterioară a lumii. Astfel, secolul XVIII a fost cunoscut sub denumirea de secolul luminilor, pentru a surprinde specificul unei perioade în care s-a pus accentul în special pe dezvoltare și extinderea cunoștiințelor culturale, pe ideea luminării maselor.

Secolul al XIX-lea în țările din Europa poate fi considerat un secol al revoluțiilor. Indiferent că au fost revolutii de natură socială sau națională, industrială sau culturală, toate acestea au ca efect modernizarea statelor europene. De asemenea, în secolul al XIX-lea s-au conturat noi ideologii cu o contribuție esențială la schimbările fundamentale pe care le cunoaște Europa în secolul al XIX-lea și în secolul următor. Societatea europeană a trecut în secolul al XIX-lea prin schimbări fundamentale în diferite domenii, cum ar fi cultural, economic, politic și social față de ceea ce exista în perioada Vechiului Regim.

Acesta a fost cadrul istoric în care a strălucit vestimentația celor bogați. Deși multe elemente au fost preluate de la o țară la alta, datorită legăturilor existente între ele, au existat și elemente proprii fiecărei nații, pe care am urmărit să le surpind în prezenta lucrare.

Bibliografie:

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1997;

Istoria românilor, coordonator Dan Berindei, Editura Enciclopedică, București, 2003;

Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, Editura Humanitas, București, 1992;

Adina Nanu, Artă-Stil-Costum, Editura Polirom, București, 2008;

Michel Perronet, Le XVIII-eme siecle: des Lumieres a la Sainte-Alliance, Paris, Hachette, 1973.