Unirea Celor Trei Tari Romanesti Sub Sceptrul Lui Mihai Viteazul, Moment Important In Istoria Tarii Noastre

CAPITOLUL I :ISTORIA POLITICĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE

ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

1.1 Istoria politică a Țării românești în secolul al XVI-lea

O constantă importantă a istoriei Țării Românești în secolul al XVI-lea sunt legăturile pe multiple planuri cu Transilvania.În această periodă între ani 1508 si 1593 aproape 9 decenii de la (Mihnea cel Rău până la Alexandru cel Rău) se succed 34 de domni, cu 25 titulari, din care 23 carmuesc efectiv. Această frecvență a schimbărilor se datorează, în primul rând, acțiuni grupărilor si regrupărilor din boierimea munteană conducătoare care își favora pretendenții, fiecare era doritoare ca succesul în urcarea treptelor ierarhice politice să fie de partea candidatului lor. Domnii pentru apărarea poziției făceau apel uneori la trupe din Transilvania sau la trupe ale imperiului otoman determinând anumite incursiuni ale unor trupe străine pe pământul Țării Românești.Viața politică internă se caracterizează prin repetate confruntări între fracțiunile boierești si autoritatea centrală(domnie), execuțiile apar aproape la fiecare cârmuire, această pasiune politică nu a cruțat nici femei, nici copii și nici domnii aflați la conducearea Țării. O dovadă clară este faptul că în șapte ani, între ani (1529-1535) au fost asasinați Radu de la Afumați si Vlad Vintilă iar Moise a fost ucis de un rival.Toate aceste rivalitați ce se petrec la nivelul înalt al politici, pune presiune foarte mare pe clasa privilegiată și asupra țaranimii dependente și asupra micilor stăpâni de moși.

Accentuarea presiunii otomane este pe plan extern faptul dominant, ca urmare a unor schimbari de fortă in sud-estul Europei unde puterea militară turcească se afirmă, începând cu 1521 prin (cucerirea Belgradului). Relațiile cu poarta au rămas aceleași, Țara Românescă este în continuare un stat aparte cu hotare precis delimitate față de imperul otoman și față de ceilalți vecini, iar plata harâciului este făcută în continuare pentru păstrarea păci, pentru a feri teritoriul de atacurile otomane. Problema cu care avea să se confrunte era faptul că plata harâciului avea sa crească de la 8000 de galbeni la 155000 de galbeni. Folosind aceeași preponderență militar-politică. Poarta încălca integritatea teritorială a Țării Românești si transformă Brăila si o zonă înconjurătoare a acesteia în Raia.

MIHNEA ,,CEL RAU”.(aprilie 1508-octombrie1509; asociat cu fiul său Mirecea până în ianuarie 1510 ).

Începuturile domniei . La moartea lui Radu cel Mare era principe .

Opoziții interne. Chiar de la 1 ianuarie 1509, brașovenii scriu sibienilor despre uciderea unor boieri la porunca domnului si despre cruzimile acestuia. În anul 1509 Mihnea a ucis pe boierii munteni și sa culcat cu toate jupânesele și fetele lor chiar sub ochi lor. Unora le-a taiat nasu altora buzele, pe uni i-a spânzurat pe alți ia înecat, printre cei omorâți îi stim pe Pârvu din Rusi mare comis a lui Radu cel mare, pe Craiovești, domnul ia asigurat ca nu-i va omorî că nu le va face nici o nevoie, dar domnul plănuia în ascuns pierirea lor. De teamă frații Craiovești se refugiază la sud de Dunăre cu câțiva oameni si câteva avuți cât le-a mai rămas și cât au mai putut. Mihnea le-a ars casele, si pe cei care au mai rămas din neamul lor pe unii ia folosit la munci iar pe alții ia omorât. Patima politică era foarte mare in acele timpuri, pe langă toate acestea, Mihnea le-a tăiat nasurile tuturor preoților, dar în ciuda faptelor sale Mihnea a trecut la Catolicism și a construit biserici.

VLAD CEL TÂNĂR (VLĂDUȚ) (1510, februarie 1512, ianuarie, 23), fiu al Iui Vlad Călugărul, ia puterea ca exponent al Craioveștilor, și cu sprijinul militar al lui Mehmet-beg. în fața acestuia, Craioveștii jură credință noului domn, care, la rându-i, făgăduiește să nu le facă vreun rău sau vreun hicleșug… ."

Liniștea dinlăuntru, deși întărită prin jurăminte reciproce, n-a ținut mult timp. Puterea boierilor olteni este contestată. Bogdan din Popești, cumnatul domnului (era căsătorit cu o fiică a lui Vlad Călugărul, Caplea), susține ci Neagoe (viitorul voievod) ar umbla după domnie: ar trebui să i se sfarme capul sau să i se taie nasul sau să i se scoată un ochi.

Craioveștii, simțindu-se amenințați, se refugiază din nou la Mehmet-beg și, pentru a doua oară, solicită sprijinul său militar, afirmând că domnul a călcat jurământul și înțelegerea statornicite. Trupe otomane și detașamentul boierilor olteni pornesc, în plină iarnă, spre București. în marginea orașului, „la Văcărești” are loc lupta; învins și luat prizonier, Vlăduț este decapitat „supt un păr” Căsătorit cu Anca, Vlăduț a avut un fiu, pe Vlad înecatul.

NEAGOE BASARAB. începuturile domniei. în privința originii lui Neagoe Basarab, unii istorici îl socot fiu legitim ai lui Basarab cel Tânăr (Țepeluș), cu o sora a Craioveștilor, Neaga; alții îl consideră fiu nelegitim al aceluiași, Neaga fiind nu sora, ci soția lui Pârvu Craiovescu, Izvoare contemporane :Viața Patriarhului Nifon, un raport al heglerbegului Rumeliei și un memoriu al unor boieri pribegi adresat Porții înlătură cu totul paternitatea lui Țepeluș, și arată pe Neagoe ca fiu al lui Pârvu Craiovescu.

Opoziții interne. „Cu toți vecinii a fost împăcat" afirmă cronica. De fapt câr- muirea sa n-a fost, în primii ani, liniștită. Unii boieri fug în Transilvania, Moldova și la Poartă. Alții sunt uciși.

Relațiile cu Moldova și cu Transilvania. Dinspre Moldova raporturi încordate la început. Aci se refugiază o parte din boierii lui Vladuț.Bogdan al III-lea, căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Râu, dă sprijin cumnatului său, Mircea (Miloș), care se retrăsese, de altfel, în cetatea Ciceiului feudă a voievodului Moldovei.

Tratatul cu Ungaria. Cu Ungaria, legăturile au fost bune. Când Ludovic al II-lea urmează ca rege lui Vladislav al II-lea, Neagoe făgăduiește prin „cartea" de închinare și credință, de la 17 martie 1517, să fie potrivit formulării obișnuite a timpuluiprieten prietenilor regatului maghiar și dușman dușmanilor acestuia. Ludovic al Il-lea dă lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului (comitatul Hunedoarei cu 19 sate în jur ca loc de retragere, dacă ar fi silit să părăsească domnia.

Legături cu Veneția și Papalitatea. A stabilit contacte diplomatice cu Veneția și cu papalitatea. în ianuarie-martie 1518, solul domnului muntean, Horo- nim Matievici, se află în Veneția, unde Signoria îi acordă rangul de cavaler .

Neagoe închide ochii la 15 septembrie 1521. A fost înmormmtat în ctitoria sa de la Curtea de Argeș.

RADU DE LA AFUMAȚI. Luptele pentru apărarea Țării Românești. Alianțe cu Transilvania. Moartea lui Neagoe Basarab a fost semnalul unor îndârjite lupte pentru domnie.

Consolidarea domniei. După ce încercaseră mai întâi cu Teodosie voievod, pe urmă cu Vladislav al III-lea, apoi cu exponentul direct al partidei lor, Bădica, în sfârșit din nou cu Vladislav, Craioveștii și-au dat seama că nu-l pot elimina pe Radu de la Afumați; dar și acesta înțelese eă trebuie să ajungă la un acord de durată cu influenta familie. Obținând colaborarea acesteia, Radu de la Afumați alungă pe Vladislav, prin lupta de la Didrih (septembrie 1524).

Raporturile cu Moldova. Se produce curând un conflict de altă natură. Mu* rindu-i, spre finele lui 1525, soția, fiica vornicului Vlâdicul, Radu se căsătorește a doua oară cu Ruxanâra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab (la sfrșitul lui ianuarie 1526). Devine astfel rudă cu influenta familie a Craioveștilor care va fi de acum înainte alături de el. Dar își atrage dușmănia lui Ștefănvță, voievodul Moldovei, care voia și el de soție pe temeiul unei vechi făgăduieli.

Asasinarea lui Radu. Recunoscut de Poartă și sprijinit de Craiovesii, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată, dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre finele anului 1528 mai mulți boieri, în frunte cu Neagoe din Periș l-au urmărit pe domn si acesta a fost prins fara oaste langa el. El a încercat să fugă dar a fost prins si omorât într-o biserică.

MOISE VODĂ, fiul lui Vladislav al IlI-lea (și adversarul lui Radu de la afumațmați), vine direct cu steag de la Poartă. în a doua jumătate afcaimaîtae este instalat. A domnit puțin, până în iunie (înainte de 4). 1530.

Raporturile cu Transilvania. La porunca sultanului Solim zx Moise trimite armată în Transilvania în sprijinul lui Ioan Zâpotya pe care nu voiau să-l recunoască. Pentru aceasta el pretinde domeniile Yințnl dke și Vurpărul, stăpînite de predecesorul său, Radu de la Afumați. Vlad Moise și cumnatul său sunt uciși de comandantul corpului de oaste ungar, Ștefan Mailath

Mormântul lui Moise se află la Bistrița cu anul morți trecut greșit pe lespedea funerară.

VLAD ÎNECATUL. învingătorul de la Viișoara este fiul lui Vlădut, cel ucis in 1512. A cârmuit de la începutul lui iunie 1530 (înainte de 4), până în septembrie 1532. Confiscă mai multe averi ale adversarilor săi Craiovești, inclusiv locul lor de baștină, Craiova.

Sfârșitul sau vine brusc mergand de la Popesti se ineaca intr-un râu.

VLAD-VINTILĂ DE LA SLATINA (septembrie, după 18, 1532 iunie, după 10, 1535), fiul lui Radu cel Mare, a fost ales de boieri, care sfatuindu-se pentru domn, pe cine ar pune, au găsit cu socoteală să îl puna pe Vintilă, s-au decis toti au mers l-au luat si l-au pus domn.

La 25 iulie 1534, în drum spre Transilvania, Aloisio Gritti, trimis special al sultanului, intra în Muntenia, pe la Turnu-Măgurele. Aci este întâmpinat de mai mulți boieri ostili domnului, între ei Vâlsan logofătul și Stan pîrcălabul. Voievodul era acuzat de Vâlsan logofătul că stabilise înțelegere cu Ferdinand de Habsburg și că scosese „prin forță" mulți bani de la locuitori, bani folosiți tot pentru pregătirea unei răscoale împotriva Porții.

Uciderea domnului. In iunie (1535), o nouă încercare, care izbutește de astă dată. Vlad sa dus în primblare cătră Craiova , însuși cumnatul lui Vlad-Vintilă, logofătul Momce, învață două slugi ale sale „unul arvat (croat) și altul ungurean" cum să procedeze. Și aceștia, trecînd din fuga calului pe lângă domn —îl străpung cu sulițele.Vlad este înmormântat împreună cu sotia sa Rada.

RADU PAISIE (1535 iunie după 10 – 1545 martie, înainte de 17) este fiu nelegitim al lui Radu cel Mare, Numele său este Petru; călugărindu-se (a fost și egumen al Argeșului), i s-a spus Paisie. în toamna lui 1534, cu sprijinul unor adversari ai lui Vlad-Vintilă, cucerește puterea.

Opoziții interne și pretendenți. Raporturile cu Poarta. Cârmuirea sa, de aproape un deceniu, este de mai multe ori pusă în cumpănă de pretendenți, susținuți firește, de unii boieri din interior

Intervenția în Transilvania, Tratatul cu imperialii. Radu Paisie intervine cu oaste, la porunca Porții, în Transilvania, unde prinde pe Ștefan Mailath.

După constituirea pașalâcului de Buda, aflând de planurile de campanie ale habsburgilor contra Porții, poate și la sugestia lui Petru Rareș, Paisie înclină spre imperiali. Din înțelegerea cu imperialii, a venit și sfârșitul domniei lui Radu Paisie când este chemat, în martie 1545 la Istanbul și trimis în surghiun „la Eghipet", unde a și murit.

M IRCEA CIOBANUL. Cele două domnii ale lui (1545 ianuarie – 28 rie 1554; ianuarie 1558 – 21 septembrie 1559).

Confruntări cu opoziția internă. Era fiu al lui Radu cel Mare. I s-a spus Ciobanul, fiindcă înainte de a ajunge în fruntea statului a fost negustor de oi și a avut turme. Numit direct de Poartă în ianuarie 1545, intră în București la 17 martie. Mircea a avut mari probleme cu boierii care au vrut si au incercat de multe ori sa îl de-a jos.

Intervenția în Transilvania. în relațiile cu vecinii, reținem expediția în Transilvania, efectuată din dispoziția Porții (1550), împotriva lui George Martinuzzi, care deși ministru al reginei Isabella, urmărea totuși îndepărtarea dinastiei Zâpolya.

Turcii n-au fost probabil mulțumiți de expediție destul că la 28 februarie 1554 sultanul semnează ordinul de mazilire, Scos din scaun în martie, Mircea Ciobanul este trimis la Istanbul și exilat „tocmai în Etiopia".

PATRAȘCU CEL BUN (martie 1554 – 26 decembrie 1557), fiu al lui Radu Paisie, a fost numit de Poartă. Pătrascu a domnit bine țara fară morți, fară a se face vrun complot, asa cum trebuie condusă o țară.

Raporturile cu Transilvania. La ordinul Porții, merge cu oaste în Transilvania în (1556) spre a restabili pe Ioan Sigismund care, împreună cu mama sa, regina Isabella, a trebuit să se retragă în Polonia. El conduce oștile cu care la restabilit pe Sigismund, dupa aceasta Pătrașcu se retrage la Cluj unde se îmbolnăvește foarte grav si moare la 26 decembrie 1557.

A doua domnie a lui Mircea Ciobanul (ianuarie 1558 – 21 septembrie 1559) începe cu un act sângeros. În anul 1559 pribegii din Transilvania, împreună cu boieri din țară, plănuiesc iarăși înlăturarea Iui Mircea dar a esuat. Spre finele lui septembrie 1559 sosește la Brașov neașteptata știre că domnul a murit.

PETRU CEL TÂNAR (21 septembrie 1559 – iunie după 8, 1568) are numai doisprezece ani la moartea tatălui său. Conducerea efectivă aparține mamei sale doamna Chiajna o femeie foarte aprigă față de dușmani si foarte culta.

Luptele cu opoziția internă. Până când sa vina confirmarea Porții pentru tânărul domn s-au produs trei încercări de răsturnare. Cu boierii pribegi dar i-au înfrânt cu ajutorul turcilor, cu oltenii si alte încercari ale refugiaților din Transilvania.

A urmat conflictul cu Șeintanoglu cum era poreclit Mihain Cantacuyino din cauya unor probleme familiare in urma unei căsători. După vreo doi ani de intrigi complicate, Petru este chemat în persoană la Poartă să aducă tributul: chemare rău prevestitoare. Petru este arestat și doi ceauși pleacă la București, după Chiajna. Ambii sunt exilați la Alept în Siria, apoi la Konieh, în Asia Mică. Moartea surprinde aci pe fostul domn, la 19 august 1569; nu este exclus să fi fost și otrăvit.

Numit de Poartă după mazilirea lui Petru cel Tânăr, ALEXANDRU AL II-LEA (14 iunie 1568 întră în București la 3 septembrie, 1577) este fiul lui Mircea, pretendent în 1511 deci nepotul direct al lui Mihnea cel Rău (1508-1510), a așteptat vreme îndelungată să ia puterea

Opoziții interne. Ceea ce n-a adus implicit liniște în interior. Spre finele verii Iui 1568 se descoperă un complot pus la cale de emisarii Chiajnei, dar Alexandru i-a executat pe o mare parte din ei.

Luptele cu Ion Vodă cel Viteaz. Alexandru al 11-lea participă activ la mazilirea lui Ion Vodă cel Viteaz și conduce un corp de oaste la înscăunarea fratelui său Petru Șchiopul în Moldova.

Noi dări impuse țării. După războiul din 1574, pe plan intern se produce o nouă înrăutățire a situației birnicilor, adică a marii majorități a populației: domnul introduce o nouă dare „ce i-au zis oae seacă"

Alexandru a murit în 1577 de o boală grea și a fost îngropat la mănăstirea sa Sf. Troiță. În același an, la 20 februarie încetase din viață, la Istanbul, și fratele său Milos Vodă.

MIHNEA (AL II-LEA) TURCITUL (11 septembrie 1577- iulie 1583; 6 aprilie 1585- 19 mai 1591), fiul lui Alexandru al II-lea, are vreo 13 ani la moartea părintelui său. Așa încât, la început, conduce mama sa, doamna Ecaterina Salvaresso.

Confruntări cu pretendenți. O conspirație a boierilor, în favoarea unui fiu de domn aflător la Rhodos. Mai gravă a fost o răzmiriță a boierilor din Mehedinți, prin 1580 -1581, lupta s-a dat la Craiova și Mihnea-vodă a învins.

Noi dări impuse țării. Pentru a treia oară consecutiv, după Petru cel Tânăr și Alexandra al II-lea. În iunie 1583 când, după ce au sosit carele cu tributul Țării Românești, Petru a fost numit domn. Aduși la Istanbul, Mihnea și a sa mamă au fost exilați pentru puțin timp, e adevărat la Tripoli, pe coasta Africană

PETRU CERCEL intră în București la 29 august 1583, după o ședere la Adrianopole. Cârmuiește efectiv puțin nouăsprezece luni până la 16 aprilie 1585.

Reconstruirea curții domnești de la Târgoviște. înalță la Trgoviște un palat, reședință, ruinele se văd și astăzi.

Opoziții interne. Spirit larg cunoaște oameni și locuri din multe părți ale Europei.

Aceleași probleme cu boierii care aveau suspiciuni din cauza oamenilor ce îi avea Petru pe langa el.

Pierderea domniei și încercările de a o relua. Opoziția dinlăuntru, manevrele lui Mihnea, ostilitatea beglerbegului Greciei , față de domn, s-au însumat și au determinat chemarea lui Cercel în fața sultanului acesta nu a ajuns la sultan fiind jefuit pe drum si arestat. El reușește sa evadeze în 1587 iar în 1590 este omorât pe o corabie din ordinul lui Mihnea care avea să vină din nou la tron.

A DOUA DOMNIE A LUI MIHNEA TURCITUL. Cu sprijinul beglerbegu- lui Greciei și, firește, cu mari cheltuieli, Mihnea revine la putere (6 aprilie 1585 – până în 19 mai 1591).

Creșterea exploatării prin noi dări asupra țării. Pentru acoperirea datoriilor, au mai adăugat în țară un bir ce i-au zis năpaste. După alarma din 1589, Mihnea își continuă cârmuirea până în mai 1591 când este mazilit a treia oară, de frică pentru a nu fi exilat la Alep a trecut la mahomedanism. Mihnea a murit în octombrie 1601

Din februarie 1591 și până în septembrie 1593, când este numit Mihai Viteazul, Țara Românească a avut patru domni. Primul, ILIAȘ, fiu al lui Alexandru Lăpușneanu, a fost numai învesti și înlocuit, în aceeași lună, cu un fiu al lui Mircea Ciobanul, RADU. Îi ia însă locul un fecior al lui Ion Vodă cel Viteaz, ȘTEFAN SURDUL, și acesta este efectiv instalat în mai 1591- până în iunie 1592). Și într-un an al domniei lui nu să știe ce au fost. Poarta însăși, constatîndu-i slăbiciunea, numește pe ALEXAN¬DRU ZIS CEL RĂU ( din august 1592- pâna în septembrie 1593) , fiu al lui Bogdan Lăpușneanu, fostul voievod. Acesta sa îndatorat foarte mult pentru a obține tronul Țarii Romanești. Cu banii săi a zidit mănăstirea Prodromul de la Muntele Sinai, înzestrată de același cu averi și venituri.

Sfârsitul secolului al XVI-lea la ia aparținut lui Mihai Viteazu ce a domnit in Țara Românesca din 1593 până in 1601 despre el vă voi relata in capitolul trei.

1.2 Istoria politică a Moldovei în secolul al XVI-lea

CARACTERIZAREA PERIOADEI. În intervalul 1504 -1606 (de la Bogdan al III-lea la Ieremia Movila inclusiv) se succed 28 domnii, cu 23 titulari, din care 21 cârmuiesc efectiv. Schimbările se produc ca și în Țara Româneasca prin acțiunea grupurilor boierești dar, deopotrivă, prin intervenția militară a puterilor vecine, Polonia și Imperiul otoman, urmărind să așeze in fruntea statului moldovean o persoană mai „înțelegătoare", dispusă la o aliniere mai apropiată față de politica și interesele amintitelor puteri străine.

Alegerea domnilor se face, în primele șapte decenii ale secolului al XVI-lea de către factorii de răspundere ai țării, cu obținerea ulterioară a confirmării de la Poartă. Odată cu Ion Vodă încep numirile de la Istanbul; în cazul lui Ieremia Movilă proclamarea sa ca domn are loc în mijlocul armatei polone, trimisă să-l instaleze la putere.

În viața politică internă, aceeași confruntare ca și în Țara Românească intre domnie și felurite grupuri ale boierimii ce urmăresc, prin reușita candidatului lor, să ajungă pe treptele superioare ale exercitării puterii.

Pe plan extern, ca și în situația Țării Românești și a Transilvaniei, faptul dominant este accentuarea presiunii Imperiului otoman, după ce forța sa militară își afirma preponderența în sud-estul continentului, odată cu cuce¬rirea Belgradului (1521).

Însemnătate au avut și raporturile cu Polonia care face repetate încercări de a-și exercita un fel de suzeranitate asupra Moldovei. Raporturile bilaterale oscilează de la tratat între părți egale (în 1518), la luptă armată (în anii lui Bogdan al III-lea și Petru Rareș), la omagiul prestat de Alexandru Lăpușneanu și chiar la plata unei sume anuale de către Ieremia Movilă. Nici alternativa unei alianțe cu habsburgii, nu oferă o modalitate reală de echilibrare a raporturilor moldo-otomane, în schimb, dă prilejuri pentru ingerințele imperialilor în desfășurările interne din țară.

De consemnat că Moldova ca și Țara Românească dispune de forță militară pentru a-și apăra anume drepturi esențiale atunci când nesocotirea lor de către guvernul otoman devine flagrantă.

Pentru Țara Românească, o constantă a istoriei Moldovei în secolul al XVI-lea sunt legăturile multiple cu Transilvania. Nu putem urmări evenimentele politice și diplomatice și deopotrivă alte desfășurări din sectoarele economic sau cultural, decât dacă ținem seama de interdependența, pe toate aceste planuri, a celor două voievodate.

BOGDAN AL III-LEA (2 iulie 1504-20 aprilie 1517), Bogdan a moștenit din însușirile genialului său părinte; n-a avut însă discernământul și simțul politic al acestuia, n-a știut nici să-și fixeze unele scopuri care să merite sacrificiile impuse țării. Și ca fizic era mai prejos părintelui său, cum pierduse un ochi în vreo luptă sau în vreo altă împrejurare, arăta lumii o față mai puțin atrăgătoare.

Lupte cu pretendenți. Dinspre boieri, par să nu fi fost împotriviri. în primii ani rămân, cu puține excepții, în sfatul domnesc, titularii din timpul lui Ștefan cel Mare. N-au lipsit însă pretendenții. în 1507 un „Roman pribeagul“ pătrunde cu ajutor de la Radu cel Mare în părțile Putnei și Șiretului, face multă pradă și se retrage

Relațiile cu Polonia sunt dominante, în prima parte a cârmuirii. Nu se împlinise anul de la moartea lui Ștefan că Bogdan trimite solie la regele Alexandru și îi cere de soție pe sora acestuia, Elisabeta. Căsătorie determinată, probabil, de rațiuni politice, dar nu primește răspuns pozitiv in mai multe rânduri, ceea ce iscă mai multe conflicte intre Polonia si Moldova.

Lupte cu tătarii. Abia reglementate raporturile cu vecinul dinspre nord, are loc atacul tătarilor, chiar în 1510. Invazia se produce, pare-se, în două rânduri, în aprilie-mai și august-septembrie. Moldovenii întâmpina pagube mari.

Raporturile cu Transilvania au fost normale. în 1507 Bogdan pierde prin neprezentare un proces cu Ecaterina Pongracz și este somat să restituie Cetatea de Baltă. Situația generală politico-diplomatică este evocată și în tratatul ungaro- polon din 1507 unde se afirmă că voievodul Moldovei va presta, în continuare, omagiul său regelui Ungariei într-o expediție împotriva otomanilor.

Relațiile cu Imperiul otoman s-au desfășurat după normele existente din timpul lui Ștefan cel Mare, adică plata unui haraci pentru păstrarea păcii dintre cele două state. Bogdan moare in 1517, iar mormântul lui se afla la Putna.

La moartea părintelui său și la preluarea domniei ȘTEFĂNIȚĂ (20 aprilie 1517 – 14 ianuarie 1527) este foarte tânăr.

Politica internă. Opoziția unei părți a boierimii în politica internă

se află pe primul plan conflictul, ajuns până la confruntarea armată, cu o fracțiune a boierimii și încheiat în favoarea domniei.

Tratatul cu Polonia și evoluția relațiilor moldo-polone. Anii cârmuirii lui Ștefăniță sunt decisivi pentru evoluția raporturilor de forță din sud-estul Europei. Încheiat în 1518, tratatul cu Polonia (4 mai, Hârlău) este o convenție între părți egale; nu înseamnă o recunoaștere a suzeranității polone, iar Moldova își păstrează situația dobândită în timpul lui Ștefan și consacrată prin pacea din 1499.

Raporturile cu Imperiul otoman și cu Transilvania. Față de Poartă obiectivul central rămâne menținerea statutului stabilit de Ștefan cel Mare și continuat cu excepția măririi haraciului. Cu transilvania au fost mici neînțelegeri din cauza unui sat. Dar relațiile au fost in general bune ba chiar voievodul a trimis informații suveranului Ungariei asupra celor ce se pregăteau la sud de Dunăre.

Lupte cu tătarii. Față de tătari politica a rămas constantă: respingerea lor cu armele. A urmat o serie de mai multe lupte duse cu tatarii din care moldovenii au ieșit de cele mai multe ori învingători. Cu Țara Românească. Liniște, pânâ la începutul lui 1526 când Ștefăniță trece cu trupe la sud de Milcov, pricina a fost proiectele sale matrimoniale. Întors în Moldova, Ștefăniță, care se îmbolnăvise între timp, moare la 14 ianuarie 1527, în cetatea Hotinului uni spun ca ar fi fost otrăvit de doamna sa, alții spun că a fost o miscare a boierilor.

PETRU RAREȘ (20 ianuarie 1527 – 18 septembrie 1538; februarie 1541 – 3 septembrie 1546). A fost fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare și al Măriei.

Evoluții interne. A luat conducerea statului ca ales al țarii si se care că si ca ales a predecesorului său după spusele lui Grigore Ureche.

Relațiile externe ale Moldovei sunt condiționate de noile raporturi de forță, ca urmare a bătăliei de la Mohâcs. Relațiile moldo-polone inițial, au fost normale, chiar amicale, dacă socotim termenii tratatului din 13 decembrie 1527 unde Sigismund I și Petru Rareș încheie „alianță și pace perpetuă'', își făgăduiesc ajutor reciproc împotriva eventualilor probleme ce aveau sa apară cu dușmanii lor.

Tratative cu imperialii. Rareș căuta o contrapondere la imperiali. Prin actul emis, din Iași, la 4 aprilie 1535, domnul cerea lui Ferdinand de Habsburg să ia sub ocrotirea sa Moldova cu toate vechile ei drepturi și libertăți.

Evenimentele din 1538. Invazia otomana. Forțe externe șt interne s-au însumat convergent și au dus, într-o dramatică înlănțuire, la răsturnarea lui Rareș. Acesta sa refugiat in munți este ajutat de diferiți oameni ce îi întâlneste. Este inlocuit de ȘTEFAN LĂCUSTĂ care a domnit puțin timp din septembrie 1538 pâna in decembrie 1540. Deoarece nu sa înțeles cu boierii sai s-a realizat un complot asupra sa condus de hatmanul Mihu și logofătul Trotușanu care îl omoară.

Este ridicat în locul său ALEXANDRU CORNEA, portarul Sucevei, omul de încredere al conjuraților, aceștia solicită și obțin de la regele Poloniei recunoaș-terea noului voievod. Acesta nici el nu domnește mult fiind tradat de boierii si apropiatii lui îi este tăiat capu la Galați in februarie 1541.

A DOUA DOMNIE A LUI RAREȘ. În a doua sa cârmuire Rareș da urmare firește sfaturilor ce le primește de la Istanbul și este nevoit sa accepte o gardă de 500 de spahii și să plătească tribut de 12000 de ducați anual.

Raporturile cu Transilvania. In iunie 1541, împlinind dispozițiile Porții, voievodul intră, pe la Oituz, cu oaste în Transilvania, împotriva lui Ștefan Mailath ce trecuse de partea lui Ferdinand de Habsburg. Rareș a facut alianțe si cu Ioachim electorul de Brandenburg, de asemenea pe Rareș nu-l parasea nici gandul de a scapa de sub dominație otomană. Ultimii doi ani ai domniei au trecut în liniște. în vara lui 1546 Rareș este grav bolnav iar la 3 septembrie închide ochii.

Ales domn de boieri, ILIAS RAREȘ (3 septembrie 1546 – îl iunie 1551) păstrează în sfat pe aproape toți dregătorii părintelui său.

Opoziții interne. Ceea ce n-a însemnat și liniște, implicit, Cronicile con-semnează, fără amănunte, tăierea hatmanului Petrea Vartic la 7 aprilie 1548, în plus acesta a omorât mai mulți boieri care au complotat împotriva sa.

Tratatul cu Polonia. Îndată după începerea domniei Iliaș încheie cu polonii un tratat, făgăduindu-le ajutor împotriva dușmanilor și renunțând la orice drept asupra Pocuției. Dupa toate aceste in anul 1551 la 1 mai pleaca din țara pe motiv sa micșoreze tributul țarii dar doi ani mai târziu este exilat in în Bursa apoi în Alep unde si moare în anul 1562.

ȘTEFAN RAREȘ (11 iunie 1551 – 1 septembrie 1552) urmează fratelui său, cu asentimentul țării; sultanul îl confirmă, după ce sporește haraciul cu 5000 de galbeni

Politica față de Transilvania și imperiali. în relațiile externe încearcă o apropiere de Ferdinand de Habsburg, solicită acestuia un subsidiu pentru un corp de mercenari și cetățile Ciceiu și Cetatea de Balta, însă acesta a rămas fara raspuns. El moare asasinat la 1 septembrie în urma unei mișcari boierești.

ALEXANDRU LĂPUȘNEANU (septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și din martie 1564 – 5 mai 1568). Fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea cu Anastasia. Opoziții interne. Noul domn arată, de la început, că dorește să ralieze pe toți în jurul său. Liniștea este de scurtă durată, prima opoziție o face Negrilă, deși se bucurase, primele zile, de încrederea deplină a lui Lăpușneanu, primise o dregătorie de mare răspundere hatman și portar al Sucevei. Acesta este banuit ca plănuiește moartea voievodului. Alți complotiști sunt unul pe nume Lupul păhărnicel și fratele sau Stanciu pârcălabul dar sunt executați de domn. Urmează câțiva ani de relativă liniște, până când apariția lui Eraclid Despot și acțiunea sa duc și la declanșarea unei noi crize interne încheiată prin înlăturarea lui Lăpușneanu.

Viața economica. Voievodul a dat atenție negoțului. El însuși trimite, în Transilvania mai ales, porci și boi „bine îngrășați"', apoi vase cu vin. A ridicat un han în munții Câmpulungului pentru adăpostul și odihna călătorilor.

Raporturile cu Polonia, Imperiul otoman și Transilvania. Venit la domnie cu ajutorul polonilor, era normal ca Lăpușneanu să le fie prieten. Cu otomanii, raporturile au fost normal, le-a plătit cu regularitate tributul și nu a încercat să se ridice împotriva lor. Fiind în bune relații cu Poarta și cu Polonia, Lăpușneanu nu putea avea în problemele transilvane decât o atitudine favorabilă dinastiei Zâpolya.

DESPOT VODĂ. Luarea domniei. în vremea când se retrocedau posesiunile transilvănene, apărea la curtea din Suceava un personaj extrem de interesant: Iacob Heraclid Despotul. Era foarte deștept și datorită vicleniei lui reușeste sa intre în grațiile boierilor și a voievodului. În prima faza Despot încearcă să îl otrăvească pe domn, nu reușeste si fuge în Ungaria. Ajutat de Imperiali atacă Moldova în doua rânduri și cu ajutorul boierilor cucerește tronul si Lapușneanu fuge la Istanbul

Raporturile cu boierimea. în sfat, Despot menține și cîțiva din dregătorii lui Lăpușneanu. S-au adăugat tulburări produse de un impozit extraordinar un galben de familie, lucru care a stârnit mare dușmănie și ura împotriva lui Despot.

In politica externă avea multe planuri, dincolo de realitatea posibilă a momentului: visa recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Voia să reia și posesiunile transilvane și chiar săcuimea, să ocupe și Țara Românească. Deși sprijinitor al politicii habsburgice, Despot a păstrat față de Poartă, cum era și firesc, atitudinea predecesorilor săi, cu plata, la termen a haraciului.

Complotul boierilor și uciderea lui Despot. În uciderea lui Depot boierii au avut din nou un rol foarte important el fiind tradat de acestia și de oastea sa deoarece le-a omorât capitanul. Despot este omorât de Tomșa la 6 noiembrie 1563. A DOUA DOMNIE A LUI LĂPUȘNEANU. Oficialitățile otomane, văzând frământările din Moldova, restituiseră, încă de la finele lui octombrie, domnia lui Lăpușneanu. Represiuni în interior. A doua domnie a Lăpușneanului începe printr-o represiune politică, după o știre polonă din noiembrie 1564 care spune ca au fost uciși la Suceava 12 boieri.

Relațiile externe si sfârsitul lui Alexandru Lăpușneanu. Relațiile cu Transilvania nu au fost cele din prima domnie. O pricini a fost adăpostul aflat aici de feluriții pribegi, o alta, faptul că Lăpușneanu nu a primit înapoi posesiunile sale, pierdute în 1561. Față de Poartă, voievodul se obligase, la restabilirea în domnie să dărâme cetățile țării. La 5 martie 1568, Alexandru Lăpușneanu cere bistrițenilor, pentru ultima dată, pe medicul Andrei. Acesta sosește după încetarea voievodului din viață. Se spune ca acesta a fost otrăvit chiar de soția lui Ruxandra.

BOGDAN LĂPUȘNEANU ( între 5 și 16 martie, 1568 – februarie 1572). Era tânăr 15 ani și|învățat la carte, viteaz, cu cugetul îndrăzneț, meșter în a mișca sulița și a întinde coarda arcului. Voievodul fiind minor, treburile țării sunt îngrijite de mama sa Ruxandra, de Gavril logofătul și Dumitru portarul. După moartea Ruxandrei 12 noiembrie 1570, Bogdan preia singur conducerea.

Tratatul cu Polonia. Politica externă a fost orientată spre Polonia. La 2 octombrie 1569 domnul și toți boierii săi făgăduiau suveranului polon să păstreze în toate împrejurările pacea, credința și „ascultarea"; să ajute regatul cu un contingent armat împotriva oricărui adversar.

Opoziția interna. Marele logofăt Gavriil trimite pâra la Instanbul împotriva domnului, iar otomanii trimit oaste în Moldova sa îl schimbe pe Bogdan cu unul zis Ion. Prin mișcare boiereasca se reușește acest lucru și Bogdan fuge la Moscova unde se căsătorește cu o principesă si rămâne acolo până moare.

ION VODĂ CEL VITEAZ (februarie 1572 – iunie 1574) a fost fiul, nelegitim, al lui Ștefănițâ cu o armeancă. De o statură și forță impunătoare, în bătălia de la iezerul Cahul a tras singur un tun după el, cu darul vorbirii, a fost iubit de soldați.

Politica internă. Reprimarea unor noi opoziții, Și după reprimarea complotului din primăvara lui 1572 sunt amintite noi execuții când cad mai multe persone inmportante ale țarii. Ion vodă a acordat atenție stăpânitorilor de mici ocini, descendenți ai unui strămoș comun, care țineau împreună un sat, fără să-și fi separat părțile fiecăruia. Documentele mai amintesc șt confiscări de sate mănăstirești efectuate la porunca lui Ion vodă.

Luptele cu turcii. în ultima decadă din februarie 1574, Poarta cere lui Ion vodă să dubleze haraciul; dacă refuză, este chemat la Istanbul unde se află deja un pretendent, iar în caz de împotrivire, hotărârea va fi împlinită cu armele. Domnul urmă altă cale. Convocă „adunarea țării" (reprezentanți ai boierimii, ai dregătorimii de diferite trepte) și le înfățișă situația: să aleagă între plata unui haraci de două ori mai mare sau lupta cu arma. De aici a urmat o serie lunga de lupte pe care le-a dus Ion vodă precum lupta de la Jiliște sau de la Iezerul Cahul unde Ioan vodă a dobândit un curaj si o forță enormă. La fel ca în trecut domnul vodă a fost trădat de boierii săi fiindule promise bogații și un statut social foarte bun de catre Poartă si domnul ce avea să urmeze la tron. Ion vodă este ucis si spulberat de catre turci.

PETRU ȘCHIOPUL (14 iunie 1574 – 21 noiembrie 1579; septembrie 1582 -19 august 1591) a fost domnul ideal, foarte blând, liniștit, nelacom, nebețiv, necurvar.

Politica față de boierime. Instalat prin puterea armelor otomane, Petru caută să ralieze de la început în jurul său pe fruntași, rămânând chiar și foști dregatori ai lui Ion vodă. Încep sa apară pretentenți si opoziții interne din cauza faptului ca petru nu dădea atenție răzășimii de aici pornind si revolta. Crețul sa ridicat mai întâi care era frate după mamă cu voiedodul ucis la Cahul.Tentativa dă greș. La finele lui august sau în primele zile din septembrie 1577 are loc încercarea unuia ce i se spunea Ivan valahul, prima încercare da greș dar a doua reușește. Acesta cunoscut sub numele de Nicoară Potcoavă nu este placut de Poartă și este alungat iar apoi omorât dincolo de Nistru de Ștefan Bathory. În această perioadă si-au facut prezența si dorința mai mulți pretendenți dar ori nu au fost placuti ori tradați.

IANCU SASU (21 noiembrie 1579 – septembrie,1582, fiu al lui Petru Rareș). Izvoarele istorice ne arată ca era foarte ciudat și foarte lacom acesta a marit tributul si în plus pune un nou impozit zeciuiala din boi ce stârneste furia lapușnenilor.Motivele principale ale Opozițiilor interne sunt: eriticia domnului, lăcomia de avuție și curvariu peste seamă. Este decapitat la 28 septembrie 1582.

A DOUA DOMNIE A LUI PETRU ȘCHIOPUL. La 27 octombrie 1582 Petru Șchiopul intră la Iași. Pribegii, spune cronica „cu dragoste s-au întors la domnu său. pe care i-au miluit iară cu boeriile lor”. În politica externa a urmat fara greș indicațiile primite de la Istanbul. Toamna lui 1589 aduse lui Petru Șchiopul o veste neplăcută, era mazilit și chemat la Poartă. Nu făcuse nici un gest ostil față de puterea suzerană, dar se schimbase vizirul. în anul următor însă, Petru Șchiopul este anunțat oficial să sporească tributul, cum nu era o personalitate care să aleagă calea împotrivirii cu armele, el hotărî să părăsească țara. Petru încheie toate socotelile și însoțit de familie și de câțiva mari boieri, luîndu-și averile, porni în exil (19 august 1591).

ARON VODĂ TIRANUL („CEL CUMPLIT") (septembrie 1591- iunie 1592; 18 septembrie 1592 – 24 aprilie 1595). Aron, reușește să obțină domnia, după multă competiție și cu sprijinul politic și financiar al agentului diplomatic britanic la Istanbul, Eduard Barton.

Răscoale interne. Pentru a-și achita datoriile, noul domn pune dări grele, acestea nu puteau fi suportate primindu-și și numele de TIRANUL.

Tratatul de alianța cu imperialii și declanșarea acțiunii armate împotriva Porții. Dându-și seama de situația sa precară, ca și de apăsarea crescândă a Porții, Aron hotărăște să se ridice împotriva puterii suzerane, alăturându-se coaliției „creștine”. După lungi conflicte Aron vodă este închis de către Sigismund Bathory.

În locul lui Aron la câra tronului vine RĂZVAN interimar doar, care își schimbă numele în ȘTEFAN VODĂ și încheie un tratat prin care Țara se supune lui SIGISMUND.

IEREMIA MOVILĂ(septembrie 1595 – mai 1600; septembrie 1600 – 30 iunie 1606). Ieremia îl omoară pe Răyvan si pe fratele acestuia, așa ajunge domn. Sprijinit de Zamoyski, Ieremia primește și de la Poartă sprijin, prin intermediul hanului tătar intrat și el cu oaste în Moldova, deci îi este confirmată domnia. Față de poloni rămâne cu totul supus, le dă încă din august 1595, un angajament scris prin care Moldova se consideră o provincie prea credincioasă. Ieremia asculta de sultan si îi este credincios în așa fel încât acesta il ajută cu bani si în repetate rânduri încearca sa îl oprească pe Mihai Viteazu din campania pe care o pregătise.

Ieremia Movilă fiind supus tot timpul celor puternici și-a prelungit domnia pâna în 1606 când a murit la 30 iunie având parte de o moarte liniștita.

Politica militară in Moldova în secolul al XVI-lea seamănă foarte mult cu cea din Țara Românească unde boierii si comploturile ce le puneau la cale au schimbat mulți domni, unde relețiile externe erau foarte importante pentru domni și popor.

1.3 Istoria politică a Transilvaniei in secolul al XVI-lea

În secolul al XVI-lea Transilvania devine principat autonom și relațiile ei politice, economice ți culturale cunosc o nouă dezvoltare. Practic istoria politică a Transilvaniei este formată din două mari parți, de la anul în care moare Iancu de Hunedoara 1456 până în 1526 odată cu bătălia de la Mhacs iar a doua periadă din 1526 pâna la moartea voievodului Mihai Viteazu în 1601. Prin înfringerea de la Mohâcs și prăbușirea statului ungar, începe o dezvoltare nouă a țării de peste munți, care se transformă, în această de a doua perioadă, în principat sub suzeranitate turcească, având deci o situație similară aceleia a Munteniei și Moldovei.

TRANSILVANIA PRINCIPAT. La 21 ianuarie 1529 a fost convocată adunarea generală a staturilor Transilvaniei, adunare cunoscută sub numele de dieta de la Grind. Hotărârile ei înseamnă începutul statului autonom al Transilvaniei, membrii dietei hotărând că nu recunosc autoritatea împăratului de la Viena. Tot în 1529 avu loc o nouă campanie a sultanului; în fruntea unei armate uriașe se zice 200 000 de oameni porni acesta împotriva lui Ferdinand. Zâpolya trebuie să i se înfățișeze tocmai la Mohâcs unde, cu trei veri mai înainte, ungurii suferiseră cea mai mare înfrângere din istoria lor.

La 3 septembrie 1529 a început asediul Budei iar mercenarii au deschis portiile în a șasea zi. La 27 septembrie turcii au atacat Viena dar aceasta nu a putut fi cucerita. Soliman se întoarse atunci îndărăt, lăsînd Buda în stăpânirea vasalului său Ioan Zâpolya, dar razboiul cu Ferdinad nu sa încheiat. Ungaria a fost împarțita în doua turceasca si germana. Războiul a durat pâna în 1538 când sa ajuns la o convenție fiecare cât sa stapâneasca. Lui Zâpolya i se recunoscu titlul de rege și stăpânirea asupra Transilvaniei, dar acesta moare in 1540 și moștenitor la tron rămâne pâna va crește fiul lui Zâpolya, George Utieszevycs Martinuzzi, un călugăr născut în Croația, dar legat de multă vreme, încă din 1504, de Zâpolya care făcuse din el omul său de încredere. Până la urmă la cârma Transilvaniei a rămas Soliman care a făcut din Transilvania pașalâc. Reîntors în Transilvania, Martinuzzi convocă în 1544 dieta la Turda și se hotăraște ca unicul conducator să fie Ioan Sigismund dar pâna acesta va împlini vârsta corespunyătoare pentru a conduce.

RAPORTURILE CU POARTA. Din punct de vedere politic însă, Transilvania rămase sub suzeranitatea turcească, întocmai ca și Moldova și Muntenia plătind tribut regulat.

STĂPÂNIREA IMPERIALILOR ASUPRA TRANSILVANIEI. în anuf 1551, situația imperialilor devenind bună, Carol al V-lea fiind biruitor asupra vrăjmașilor săi, se păru că a sosit momentul pentru o acțiune împotriva turcilor, pentru o încercare de a reface vechea Ungarie. Spre a facilita acest plan, Martinuzzi convinse pe Isabella să renunțe, în numele fiului ei, la tron,, primind în schimb de la Ferdinand suma de 100 000 de florini și ducate pentru ea și fiul ei. Ferdinand reușește să cucereasca un garie și la ceva timp îl omoară pe Martinuzzi pentru trădare pe bună dreptate. Stăpânirea austriacilor în Transilvania se arătă însă foarte aspră. Soldații lui Castaldo făceau tot felul de neorânduieli astfel într-un târziu Izabella și Ioan-Sigismund fug în Moldova la Lăpușneanu.

IOAN-SIGISMUND, PRINCIPE. în 1559, după moartea mamei sale, Ioan- Sigismund, deși n-avea decât nouăsprezece ani, luă singur conducerea statului; domnia lui a ținut până în 1571. Nici Ferdinand, nici urmașul acestuia Maximilian nu l-au recunoscut ca rege.

ȘTEFAN BÂTHORY, PRINCIPE. După moartea lui Ioan-Sigismund (14 martie 1571) a fost ales principe al Transilvaniei Ștefan Bâthory, împotriva acestuia se ridică însă Gaspar Bekes, român de origine, și stăpân al cetății Făgărașului, acesta a încercat ăn doua rânduri sa îi ia locul lui Bathory dar fara succes. Ștefan Bathory a fost ales în 1575 rege al Poloniei și a lasat în locul său pe fratele lui Cristofor acesta domnește păna în 1581. Izvoarele istorice spun ca atât Ștefan Bathory cât si Cristofor au fost conducatori foarte buni ai Transilvaniei.

SITUAȚIA SOCIALĂ. RĂZBOIUL ȚĂRĂNESC DIN 1514. LEGIUIREA LUI VERBOCZI. O mișcare la care au participat românii din Transilvania a fost războiul țărănesc din 1514. El a izbucnit în următoarele împrejurări: Papa Leon al X-lea proclamase cruciada împotriva turcilor care își cotitinuau cucerile în apusul Peninsulei Balcanice. La apelul său răspunseră o mulțime de țărani, unguri și români, care, părăsind ogoarele, s-au adunat ăn centrele de mobilizare precum: Bucla, Oradea sau Alba. Acasă rămăseseră bătrânii, femeile și copiii. Țăranii s-au răsculat împotriva nobililor dar fara mare succes doar daune materiale acestia au fost învinși de armata lui Ioan Zapolya si conducătorul țărănimii Gheorghe Doja a fost omorât într-un mod crunt.

CONTINUAREA MIȘCĂRILOR ȚĂRĂNEȘTI ÎN SECOLUL AL XVI-LEA. O mișcare țărănească, de proporții mai mici, a avut loc și în 1526, în Banat. Aci iobagii s-au ridicat sub conducerea lui Io van Țarul, fiu de român; tulburările s-au întins până la Orăștie. în același an, statul ungar era izbit de moarte, la Mohâcs, de armatele sultanului Soliman Legislatorul.

Ultima mișcare a țăranilor români din Transilvania, în secolul al XVI-lea, a fost în toamna anului 1599, după bătălia de la Șelimbăr. Aflând că tara are acuma un principe din neamul lor, ei puseră mâna pe arme și începură să atace pe nobili și să le prade curțile; pe unii îi și uciseră. În Transilvania dupa Chirstofor la tron urmează pentru perioade scurte de timp conducatori ca: ales Ghenadie, care-și ia titlul de „prea sfințitul mitropolit chiar Ghenadie al Ardealului” și reședința îi este la Alba lulia. Ghenadie păstorește până la sfârșitul lui februarie 1585 când, decedând, îl urmează Ioan de la Prislop pâna în 1588 când încep mandatele de domnie a lui Sigismund Bathory la frageda vârstă de 15 ani.

Istoria politica militară în Transilvania după cum v-am prezentat a suferit dezvoltări. Cele mai importante fiind lupta de la Mohacs si suveranitațiile sub turci si habsburgi.

CAPITOLUL II: ORGANIZAREA MILITARĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVI-LEA

O etapă de adânci prefaceri în organizarea militară a poporului român s-a conturat la mijlocul secolului al XVI-lea. Ea a fost generată de noile condiții social-economice și politice ale societății românești, precum și de concomitența agresiunilor străine efectuate din diferite puncte cardinale, realități care au modelat corespunzător organismul militar și sistemul de apărare. creșterea agresivității puterilor vecine spațiului românesc Imperiul otoman. Imperiul habsburgic și Polonia au determinat importante urmări în organizarea militară, tinzându-se ca, atât cantitativ cât și calitativ, să existe capacitatea de ripostă necesară. În perioada războaielor lungi si inportante un rol tot mai important avea să revină oștenilor de profesie și armelor de foc, din ce în ce mai perfecționate. Războiul a început să implice sume uriașe atât în vederea constituirii, echipării și funcționării unor categorii de trupe în compunerea cărora precumpănea armamentul de foc, precum și pentru instruirea militarilor în scopul utilizării lui. Accentul tot mai mare pus pe profesionalizarea meseriei ostășești a redus ca frecvență, dar nu a anulat detot, recurgerea la oastea cea mare, care presupunea nu numai achiziționarea unor însemnate cantități de armament modern costisitor, dar și instruirea îndelungată a tuturor luptătorilor. Conducătorii țărilor române au adaptat în noile condiții dimensiunile și structura propriilor organisme ostășești în funcție atît de pericolele ce veneau din partea agresiunilor străine, cât și de posibilitățile financiare ale statelor românești.

2.1 Organizarea oastei și categoriile militare

Oastea cea mare continuă să fie și în această epocă istorică o componentă de bază a sistemului militar de apărare al poporului român. Ridicarea la luptă a tuturor celor capabili să poarte arme și să producă pierderi agresorilor modalitate care dăduse strălucire izbânzilor militare românești în secolele anterioare reprezintă și acum mijlocul extrem la care se apeleaza pentru a apăra țara în primejdie. Ca și în perioadele anterioare, țărănimea română a constituit baza alcătuirilor ostășești și a jucat rolul esențial în lupta pentru apărarea gliei străbune, pentru independență, pentru dreptate națională și socială. Țărănimea a fost întotdeauna vajnica apărătoare a gliei strămoșești împotriva dominației străine.

Oșteni-țărani, oștenii „de țară” sunt amintiți în numeroase izvoare din epoca lui Mihai Viteazul, îndeosebi în perioada 1595—1597, când ei au dus greul luptelor împotriva otomanilor. Și mai târziu, în campaniile din Transilvania și Moldova, ei vor alcătui o bună parte din armata lui Mihai Viteazul.

Componente anterioare și însemnate ale oastei celei mari, tradiționale, cetele sau „gloatele” boierești au continuat să ființeze până după mijlocul secolului al XVII-lea. în afară de așa numitele gloate și slugi, ca și în Țara Românească Transilvania, boierii erau obligați ca la chemarea voievodului să aducă la oaste un anumit număr de oșteni de pe moșiile lor și să-i țină pe cheltuiala lor trei luni.

În Transilvania efectivele detașamentelor nobiliare, care făceau parte din așa numitele „trupe insurecționale”, erau proporționale cu întinderea domeniilor nobililor respectivi și cu importanța funcției ce ocupau aceștia în stat. Astfel, la campania din 1595 au participat Ștefan Bocskay cu 300 de oșteni, cancelarul Joszika și Ladislau Gyulaffi cu câte 200, Ștefan Csâki cu 100 de călăreți.

Trupele insurecționale, la care se apela în caz de primejdie, erau compuse din: detașamentele nobililor, amintite deja; oastea ,,portală” (ridicată după numărul „porților”); contingentele furnizate de secui, de orașe; garda curții principelui, formată în mare parte din lefegii.

Haiducii au reprezentat în această epocă o componentă militară importantă a oastei celei mari a țării. Documentația istorică atestă prezența acestor haiduci atât în Transilvania, cât și în Muntenia, ale căror teritorii se aflau în vecinătatea imediată a Imperiului otoman și erau supuse raidurilor prădalnice ale corpurilor de oaste neregulată ale acestuia.Fiind așezați într-o zonă de permanente conflicte militare, haiducii din Transilvania dobândiseră o bogată experiență militară, fiind buni călăreți și pedestrași. Ei puteau ajunge, sub raport numeric, până la 30 000 de oșteni.

în Țara Românească Muntenia, în vremea domniei lui Mihai Viteazul, voievodul dispunea de circa 8 000 de haiduci liberi . Veniți în țară, cu deosebire de la sud de Dunăre sau din Partium, ei primeau de la domnie arme și muniții.

Oastea permanentă. Corespunzător evoluțiilor în domeniu pe plan european, în structurile oștirii române a epocii intrau o serie de categorii militare cu caracter de permanență, datoare a presta serviciul ostășesc ori de câte ori o asemenea prestație era necesară. între aceste categorii militare, mai însemnate erau următoarele: curtenii (sau roșii), slujitorii, lefegiii (sau mercenarii) și trabanții roșii.

Curtenii au continuat să furnizeze efectivele de bază ale cavaleriei oștirii Moldovei și, în special, Munteniei.

Această categorie ostășească a avut un rol militar de seamă atât în vremea domniei lui Mihai Viteazul, cât și în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, pentru modul în care era alcătuit, ca și pentru vitejia luptătorilor, corpul de curteni ai lui Mihai Viteazul a stîrnit admirația observatorului ungur I. Darahi, care vorbește de „o prea frumoasă armată a roșiilor” în număr de câteva mii curtenii au fost prezenți în campaniile întreprinse în Transilvania și Moldova de către domnul unificator în 1599 și 1600.

Slujitorii. Funcțiile sporite ale statului, necesitatea existenței unor categorii militare specializate care să facă față acestora și, totodată, imperativul profesionalizării crescânde a elementului ostășesc au dus, la sfârșitul secolului al XVI-lea, la înființarea acestui nou corp de auxiliari ai domniei, în acest chip au apărut slujitorii, care depindeau direct de domnie și care aveau să fie folosiți în secolul următor împreună cu o parte a curtenilor în calitate de corp militar al statului feudal și ca aparat executiv al acestuia.

Alcătuiți din două corpuri călărașii și dorobanții , slujitorii nu mai făceau așa zisă slujbă de curte cum prestau curtenii. Ei serveau în primul rând în oastea țării, motiv pentru care vor fi și numiți, în secolul al XVII-lea, „slujitorii țării”. Slujitorii. Funcțiile sporite ale statului, necesitatea existenței unor categorii militare specializate care să facă față acestora și, totodată, imperativul profesionalizării crescînde a elementului ostășesc au dus, la sfîrșitul secolului al XVI-lea, la înființarea acestui nou corp de auxiliari ai domniei. în acest chip au apărut slujitorii, care depindeau direct de domnie și care aveau să fie folosiți în secolul următor împreună cu o parte a curtenilor în calitate de corp militar al statului feudal și ca aparat executiv al acestuia.

Alcătuiți din două corpuri călărașii și dorobanții , slujitorii nu mai făceau așa-zisa slujbă de curte cum prestau curtenii; ei serveau în primul rînd în oastea țării, motiv pentru care vor fi și numiți, în secolul al XVII-lea, „slujitorii țării”. În majoritatea cazurilor, slujitorii erau puși sub comanda marilor boieri, din rândurile cărora se recrutau căpitanii.

Trabanții roșii (denumire primită după culoarea îmbrăcăminții ce purtau), numiți și pușcași sau pixidari, constituie o categorie militară distinctă formată în aceasta epocă. În rândurile ei serveau, în Țara Românească Transilvania, secuii, îndatorați, de asemenea, după cum se menționează la 1552, ca „să facă slujbă ostășească fără plată o lună de zile”, totodată, secuii furnizau pentru paza curții principelui câte 100 de ostași călări, care făceau serviciul militar cu rândul, fiind schimbați de trei ori pe an. Categoria trabanților roșii s-a format și din foștii iobagi ai principelui, deveniți foarte numeroși după 1562. Ei erau obligați să fie gata oricând să participe la campanii militare, trebuind să aibă asupra lor sabie și pușcă. În rândurile trabanților pușcași intrau, de asemenea, și pușcași români, ca aceia din districtul Chioarului, care slujeau cetății respective în schimbul scutirii de sarcini feudale.

Lefegiii. Generalizarea și perfecționarea armelor de foc au determinat, pe lângă alte consecințe de ordin militar, și modificări în alcătuirea și compoziția vechiului sistem al oastei feudale, ducând, printre altele, la creșterea treptată a numărului de lefegii, cu o mai temeinică pregătire. în epoca dată, mercenarii își făceau o meserie din participarea la campaniile militare.În țările române Muntenia și Moldova au existat mai multe categorii de lefegii: cătanele (oșteni veniți din Transilvania), cazacii (îndeosebi în vremea domniei lui Mihai Viteazul), seimenii, levenții (veniți din Moldova în Muntenia), drăganii sau nemții. Începînd din a doua jumătate a secolului al XVI-lea mulți oșteni lefegii din Moldova și Muntenia erau recrutați din Transilvania. Un număr însemnat de asemenea oșteni au venit în oastea lui Despot Vodă.

Formarea de oșteni permanent instruiți din rândurile românilor și dezvoltarea categoriei militare a lefegiilor era obiectiv impusă de misiunile care stăteau în fața organismului militar al țărilor române: redobândirea independenței depline și realizarea unității lor. Necesitatea organizării într-un termen scurt a unei oștiri puternice a obligat pe domni să recurgă la înrolarea de oșteni străini platiți.

Așadar, corespunzător documentației istorice, organismul militar românesc în Secolul Unirii, dominat de personalitatea de excepție și de neuitat a lui Mihai Viteazul, era alcătuit din oastea cea mare, ridicată la luptă la ceas de mare primejdie, și de trupe care compuneau oștirea permanentă. în cadrul acestei ultime structuri intrau o serie de categorii militare, diferențiate adt prin specificul modului de luptă (cavalerie sau infanterie), cît și al armamen¬tului din dotare (pușcașii sau trabanții) ori al plății serviciului militar (curteni, slujitori sau lefegii). Schematic, această structură generală a organismului militar românesc se poate reprezenta în felul următor în figura 1:

În ansamblul său, această compunere a oastei românești diversificată ca volum și calitate a asigurat executarea unui larg evantai de misiuni. Cea fundamentală apărarea teritoriului și ființei politice a poporului român a putut fi realizată fie prin recursul la oastea cea mare în condițiile unor invazii străine superioare ca forță, fie prin angajarea oștirii permanente atunci când agresiunile erau declanșate cu scop limitat (înlocuirea domnilor sau expediții de pradă etc.).

2.2 Mobilizare și recrutare

În această epocă în care, pe de o parte, continuă să existe îndatorirea fiecărui locuitor bărbat valid să participe la apărarea patriei în vreme de primejdie, și, pe de altă parte, se înmulțesc categoriile de militari cu statut permanent (roșii, dorobanți, slujitori, trabanți etc.), mobilizarea și recrutarea la oaste au un rol aparte, multiplicându-se căile și mijloacele de concretizare a lor.

În ceea ce privește componentele oastei celei mari, ele erau mobilizate la chemarea domnului (principelui), fiecare oștean având obligația să se prezinte la locul și data indicată. Dacă în principatele românești extracarpatice mobilizarea se făcea prin chemarea „de sîrg”, strigată în toate localitățile, în Țara Românească Transilvania a continuat, de asemenea, să fie utilizat în acest scop străvechiul obicei de purtare a „săbiei însângerate” prin întreaga țară. Locuitorii din zonele de frontieră erau permanent în stare de alarmă, gata să respingă invaziile tătarilor, cazacilor, otomanilor sau trupelor polone. Astfel, locuitorii din ținutul Orheiului, cei din Câmpulungul Moldovei ori haiducii din partea de vest a spațiului românesc, adevărați luptători de frontieră, erau permanent sub arme, împletindu-și îndeletnicirile pașnice cu datoria de apărare a țării în fața dușmanului.

Mobilizarea oastei celei mari avea loc pe structurile admimstrativ teri- toriale ale țării de genul județelor și ținuturilor, același sistem fiind folosit și în cazul categoriilor militare cu statut permanent. Pentru rapiditatea mobilizării, precum și din rațiuni de optimizare a pregătirii pentru campanie a oștenilor astfel de categorii de luptători au fost grupate în adevărate „garnizoane militare”, ca Ploiești și Rușii de Vede în Muntenia, Orhei sau Hodivoaia în Moldova.

Locul de concentrare al oștirii era anunțat de comandantul suprem prin eșaloanele subordonate. Acele locuri deveneau veritabile tabere militare. Acolo se obișnuia să fie trecute în revistă trupele în preajma angajării lor în campanie.

Lefegii proveniți din țări străine erau angajați în armatele voievozilor și principilor români prin trimitere de recrutori în statele respective, după ce se obținea consimțămîntul conducerii acestora. Astfel, Mihai Viteazul scria, la 7 martie 1596, hatmanului cazacilor că trimite „oameni speciali” pentru a recruta luptători în leafă 44. Obligația lefegiilor era de a fi gata în orice moment, la ordinul comandantului suprem, de a porni în campanie, avînd asupra lor întregul armament și echipament în bună stare.

Locul de „tabără” era fie cel stabilit prin tradiție — îndeobște în capi¬talele celor trei țări românești, fie în funcție de intențiile urmărite de inamic și intuite sau prevăzute cu o precizie adesea exemplară de către conducătorii țărilor române în urma unei analize ample a o multitudine de factori de natură politică, strategică, geografică, economică.

Pe plan local, concentrarea efectivelor permanente se făcea, de obicei, în zona garnizoanei celei mai mari, de unde trupele se puteau dirija cu ușurință și cu multă rapiditate în funcție de ordinele eșaloanelor superioare.

Așadar, mobilizarea oastei celei mari, precum și a categoriilor militare permanente avea loc pe baza principiului teritorial, urmîndu-se fidel structurile administrative ale țării

Recrutarea a urmărit să asigure necesarul de oșteni specializați în mânuirea armelor de foc mai ales că ei aveau obligația de a se prezenta cu armele lor.

Sistemul de mobilizare și recrutare în ansamblul său a asigurat concentrarea în timp optim a efectivelor necesare pentru a face față unor complexe situații militare ce vor face obiect de analiză la locul potrivit.

2.3 Organica oastei și cadre de comandă

În etapa istorică analizată a avut loc un proces accelerat de diversificare și permanentizare a cadrelor oștirii, determinat de mutațiile intervenite în ansamblul organismului militar românesc.

Ca și în secolele precedente comandantul suprem al oștirii era domnul țării (principele), care avea ca locțiitor pe marele vornic, apoi pe marele spătar în Țara Românească Muntenia, pe portarul de Suceava, numit încă de mai înainte uneori și hatman, iar din timpul domniei lui Ieremia Movilă precizându-i-se atribuțiile, între altele și de comandant al slujitorilor în Țara Românească Moldova, pe cancelar sau un membru al consiliului principelui în Țara Românească Transilvania. Acestora li se subordonau direct o serie de comandanți de mari corpuri de oaste cum au fost: vornicul și banul Craiovei în Muntenia, vornicii Țării de Sus și Țării de Jos în Moldova și, respectiv, marele căpitan în Transilvania.

Categoria militară a curtenilor a rămas sub comanda marelui paharnic în Muntenia și a marelui logofăt în Moldova. Cam în aceeași vreme a apărut și funcția de mare agă amintit prima oară la 1592, care va fi, în secolul al XVII-lea, comandantul dorobanților, subordonat hatmanului în Moldova și marelui spătar în Muntenia.

În Muntenia, alături de vătafi, comandanți ai curtenilor, au apărut, la sfârșitul secolului al XVI-lea, iuzbașii și căpitanii, care vor comanda, în veacul următor, atât pe slujitori, cât și pe curteni. Primele mențiuni ale căpitanilor în documentele de epocă datează din vremea domniei lui Mihai Viteazul, când structurile de comandă ale oștirii Munteniei au fost mai bine organizate.

Cele mai mici subunități de curteni și slujitori erau comandate de ceauși (chehaiele) și stegari; mai multe asemenea subunități formau un steag.

În organizarea militară a Munteniei și a Moldovei s-au resimțit și anumite influențe străine: unele denumiri de comandanți de rang mai mare (agă, serdar) sau mai mic (iuzbașă, ceauș, chehaia) sunt de origine turcă sau otomană. Termenul de hotnog a fost împrumutat din Transilvania, unde avea aceeași accepțiune ca și în Moldova.

În Transilvania, un rol militar de seamă îndeplineau căpitanul gărzii princiare și marele căpitan (sau general) al secuilor, precum și căpitanii princi-palelor cetăți (Satu Mare, Chioar, Gherla, Oradea, Ineu, Făgăraș, Deva etc.). Existau, de asemenea, comandanți de structuri militare mai mici. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea secuii aveau căpitani, care comandau câte o subunitate cu un efectiv de 50 de oameni, și decurioni, care comandau câte 10 oșteni. Structura de comandă schematic va fi reprezentata în figura 2.

În țările române extracarpatice se desemnează comandanții militari pe trepte ierarhice superioare, în competența cărora intra dirijarea unor structuri distincte ale oastei. Ei erau direct răspunzători în fața comandantului suprem, atât pentru pregătirea de luptă, înzestrarea și dotarea structurilor militare din subordine, cât și pentru modul de îndeplinire a misiunilor încredințate în cursul campaniilor.

Benefică sub raportul instruirii și comportamentului în luptă al unor corpuri specializate de oșteni a fost permanentizarea funcției de comandant superior al acestora, răspunzător direct în fața domnului. Hatmanul era astfel, în Moldova, comandant al slujitorilor, iar marele logofăt al curtenilor, în timp ce roșii în Muntenia erau sub comanda marelui paharnic. În Transilvania căpitanul gărzii princiare avea atribuții de comandă asupra corpurilor oastei permanente, în timp ce trupele secuiești se aflau sub comanda unui mare căpitan.

Verigile intermediare și inferioare de comandă ale oștirilor române corespundeau variatelor compartimente tactice și asigurau executarea actului de comandament în ansamblul organismului militar. Se asigura conducerea unitară la niveluri de 10, 100 și 500 de luptători, fapt ce crea posibilități largi de acțiune în câmpul tactic totalității oștirii și, mai ales, în condițiile desfășurării unor acțiuni de luptă specifice războiului întregului popor: hărțuire, urmărire, ambuscade etc.

În general, structurile de comandă ale oștirilor române în această epocă asigurau acțiunea lor ca un tot unitar, permițînd o legătură facilă între diversele eșaloane. Unitatea tactică de bază era steagul, care, așa cum s-a subliniat, avea în compunere un număr variabil de oameni. Comandantul acestuia avea în subordine hotnogi, respectiv subunități cu un număr diferit de oșteni fiecare. O structură superioară steagului era pâlcul, unitate capabilă să desfășoare acțiuni militare cu un grad de autonomie ridicat.

Așa cum rezultă din aceste scheme, oștirea românească avea în cuprindere, în principal, trei genuri de armă de bază, corespunzător standardelor continentale de organizare militară: cavaleria, infanteria și artileria.

În alcătuirea dispozitivelor pregătitoare pentru bătălie, unitățile de infanterie erau dispuse în cadrul marelui patrulater pe care îl forma întreaga oaste. Dispozitivul de luptă al unităților de infanterie era dreptunghiular, în scopul de a face față atacurilor inamice declanșate din indiferent ce direcție. îndeobște, infanteriștii erau grupați în unități după felul armamentului din dotare: pe de o parte, arme de foc portative (archebuze, puști), pe de altă parte, arme albe (sulițe, arcuri, arbalete, ghioage, securi etc.).

Formațiile dreptunghiulare de infanterie erau alcătuite din efective variabile de la 200 până la 1 000 de oșteni, urmărindu-se realizarea unei mase de izbire îndeajuns de puternică și, totodată, asigurarea protecției împotriva șarjelor cavaleriei.

În cursul desfășurării campaniilor sau bătăliilor, unități sau subunități de infanterie executau și alte misiuni de luptă: ambuscade, cercetare la inamic, siguranța în cantonament etc.

Cavaleria era folosită îndeosebi pentru executarea izbirii asupra dispozitivului de luptă inamic sau, mai ales, pentru manevrele de învăluire. Unități sau subunități de cavalerie aveau, de asemenea, misiuni de siguranță a marșului sau pentru cercetare și diversiune la inamic. în anumite împrejurări cavaleria oastei, ori doar o parte a ei era pedestrită, luptând alături de infanterie.

În dispozitivul de luptă premergător bătăliei, unitățile de cavalerie erau dispuse, de regulă, pe flancuri, protejînd unitățile de infanterie așezate în mijloc. Formația de luptă a cavaleriei în cadrul dispozitivului era, ca și în cazul infanteriei, în formă de dreptunghi, pe două sau pe mai multe linii.

În cadrul campaniei, cavaleria îndeplinea și alte misiuni, specifice modului de luptă al oștirilor române: hărțuire, recunoașteri, atacuri nocturne, urmărirea adversarului etc.

Artileria s-a dezvoltat și diversificat tot mai mult ca gen de armă de importanță deosebită pe câmpul de bătălie. Pe plan general european, în acest secol se înregistrează numeroase căutări în direcția stabilirii unei proporții corespunzătoare exigențelor câmpului de luptă între artilerie și celelalte genuri de armă. Conform unor recomandări făcute de reputați specialiști din perioadă, cît și prin evaluări asupra componenței arti- leristice a diferitelor armate europene în campanie, se apreciază că, în funcție de întregul efectiv (infanterie și cavalerie), o piesă de artilerie revenea la 500— 1 000 de oșteni (proporția ideală fiind un tun la 500 de militari).

Plecând de la aceste standarde continentale în structurarea oștirilor se observă că în armatele române ponderea artileriei era corespunzătoare. în campania eliberatoare din Țara Românească Transilvania, de pildă, oastea lui Mihai Viteazul a avut o piesă de artilerie la 750 de militari, în timp ce la Cahul, în înfruntarea cu otomanii, proporția, în oastea lui Ion Vodă, era de un tun la 250 de oșteni.

Alături de genurile de armă de bază specifice oștilor române în secolele analizate infanteria, cavaleria și artileria, au cunoscut o anumită dezvoltare în epocă flotila, serviciile și corpurile speciale.

În ceea ce privește flotila, ea avea în dotare șeici multe dintre ele capturate de la otomani, care au fost folosite în campanii pentru transportul trupelor.

Serviciile au cunoscut în această etapă un salt în organizare. Motivele acestei dezvoltări sunt multiple și țin mai ales de complexitatea crescândă a condițiilor câmpului de luptă, de înmulțirea armelor de foc portative și a pieselor artileristice, precum și de deplasarea pe distanțe mari în timp relativ scurt a unor mase de luptători în genere profesionalizați.

Serviciile de aprovizionare (logistice) au devenit acum și în perioada urmă-toare o componentă distinctă a oștirii în campanie. Hatmanul în Moldova, probabil vornicul în Muntenia și căpitanul general în Transilvania aveau în competența lor administrarea oștirilor, adică, pe lingă înzestrarea acestora cu armamentul necesar, obținerea cantităților de alimente și furaje trebuitoare trupelor în vreme de război. Aprovizionarea oștirii se făcea, ca și înainte, în primul rând prin exploatarea locală a teritoriului unde aveau loc campaniile, bătăliile sau luptele. Asigurarea oștenilor cu hrană se făcea de către așa-numiții „aducători de merinde pentru oaste” sau „strângători de zaherea”, amintiți în documentele vremii.

În acest secol XVI organizarea militară a suferit multe schimbari si a crescut foarte mult. Armatele române din epocă au fost capabile să desfășoare acțiuni manevriere, să înfrângă deseori dușmani superiori numeric și în înzestrare cu armament. Aceste rezultate au fost posibile atât datorită flexibilității compunerii acestor armate, ceea ce le da putința aplicării unor manevre de învăluire cu corpuri de cavalerie cu acțiune independentă, cât și măiestriei în organizarea dispozitivelor de luptă. Structurarea și organizarea oștirilor române a făcut din ele organisme luptătoare care s-au înfruntat de la egal la egal cu armatele experimentate ale unor mari imperii ale vremii, biruindu-le de multe ori.

CAPITOLUL III: UNIREA CELOR TREI ȚARI ROMÂNE SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, MOMENT IMPORTANT ÎN ISTORIA ȚĂRII NOASTRE

3.1 Cine a fost Mihai Viteazul ?

Motto:

“Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Titlul lui Mihai Viteazul în hrisoavele sale din vara anului 1600

Despre marele domnitor Mihai Viteazul putem spune că a fost cu siguranță unul dintre cei mai mari și mai viteji români, spunem asta pentru că el a crezut și a reusit prin puterea lui de izbândă, prin curajul și calitățile lui de bun conducător, foarte bun strateg și tactician militar sa faca unirea celor trei țări române: Muntenia, Transilvania și toată Țara Moldovei cum spune în citatul de mai sus.

Mihai Viteazul sa născut în zona Olteniei în anul 1558 într-o familie de boieri foarte bogați. Mama sa a fost Teodora Cantacuzino și oficial tatăl sau a fost Pătrașcu cel Bun, dar șansele ca acest lucru sa fie adevarat sunt foarte mici deoarece Mihai sa născut la scurt timp după ce Pătrașcu a murit, iar boierul înainte sa moară a dus o lungă suferință si era foarte bătrân. Mihai înainte de a veni la cârma țării în 1593 a fost mai întâi ban de Mehedinți.apoi stolnic și ban de Craiova. El era un tip foarte inteligent, știa să scrie să citească si chiar să socotească un lucru foarte însemnat în acea vreme printre boieri si voievozi, aceste calități lau ajutat foarte mult în viitor, el știind foarte bine să vorbească si să scrie în limba turcă, de asemenea era unul dintre cei mai bogați și influențabili locuitori din Țara Românească. Mihai se folosește de averea sa în anul 1593 pentru a cumpara a cumpăra tronul Țării Românești si totodată pentru a ajunge domn. El a reușit acest lucru nu doar prin averea foarte mare care a plătit-o imperiului otoman ci și prin relațiile pe care le avea cu familia Cantacuzino la Constantinopol, el fiind ajutat de patriarhul Constantinopolului în acest pas uriaș de a trece de la ban de Craiova la cârma Țării Românești.

Din lucrarea „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși” vă prezint următorul citat: „În timpul acesta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăși viața mea, ci am purtat războiul așa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinatate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam”, din care reiese ca acele cuvinte, fraze spuse de Mihai denotă o gandire foarte modernă si fără îndoială o gândire dincolo de interesele personale a acestuia. Din acest citat mai reiese și faptul că el sa gândit mai mult la binele oamenilor pe care ia condus și ia îndrumat spre o viața mai bună și mai democratică, el renunțând la toată averea sa pentru un ideal extraordinar.