Studiu de Caz – Razboiul Hibrid din Ucraina

Capitolul I

Conflictul

Domeniul relațiilor internaționale este un domeniu vast ce a condus la multe dezbateri pe tema „jocurilor” din viața internațională. Într-un mediu anarhic, dominat de relațiile dintre actorii mediului global, se desprinde teza realistă, statocentrică, conform căreia doar statele și numai statele sunt actorii vieții internaționale.

Odată cu trecerea timpului, se poate observa și în cadrul domeniului relațiilor internaționale o evoluție graduală și progresivă. „Monopolul conferit statului de către realiști a intrat într-o fază de contestare sistemică mai ales începând din anii ’70, când evoluțiile la nivel internațional au stimulat dezagrearea statului și tratarea ca actori autonomi a agențiilor birocratice guvernamentale, dar mai ales privilegierea actorilor nestatuali, în special a celor transnaționali.”

Așadar, alături de state s-au alăturat și alți actori ca organzațiile internaționale interguvernamemtale și organizațiile internaționle neguvernamentale, ce au căpătat un potențial considerabil de schimbare în politica internațională. Această perspectivă a fost susținută în special de liberalii ce încurajează cooperarea și dialogul între actori.

Viața internațională contemporană este guvernată de raporturi ce sunt influențate de o multitudine de actori. „Orice entintitate care joacă un rol indentificabil în relațiile internaționale” este catalogată drept actor internațional. Astfel, putem identifica:

Actori legitimi:

Statele-națiune;

Organizațiile internaționale, ce pot fi guvernamentale (OIG) și neguvernamentale (ONG);

Corporațiile transnaționale.

Actori nelegitimi:

Organizațiile teroriste – Al-Qaeda, ETA, Hezbollah, Hamas;

Grupări de crimă organizată.

Având în vedere natura atât de complexă a vieții internaționale și multitudinea de actori care interacționează cu interese diferite, scena internațională este vulnerabilă în ceea ce privește apariția de conflicte sau diferențe între actori.

Conflictele sau diferendele se manifestă prin diverse acțiuni contradictorii, care implică doi sau mai multi actori și iau expresia unori diferențe însoțite de multe ori de ostilități.

Definirea conceptului de conflict

În ciuda aplicabilității sale la o gamă largă de situații, definiția conflictului este, în mod tradițional, legată de competiția pentru resurse sau alte interese, diferențe de valori sau nemulțumiri privind asigurarea nevoilor de bază. Percepția deficitului agravează adesea situațiile de concurență care se nasc între state deoarece generează o dorință puternică de a avea acces la resursele limitate.

Astfel, nivelul de concurență este afectat de disponibilitatea și resursele unor teritorii sau de ale obiecte căutate simultan de actori. Mediul anarhic, lipsit de norme ce ar putea constrânge comportamentele, permite ca „jocul” să se poată transforma în activități care vizează distrugerea reicprocă.

Cea mai întâlnită cauză a conflictelor sunt deficitele din anumite domenii. Un exemplu elocvent în acest caz este degradarea solului sau epuizarea surselor de apă din bazinele hidrografice din Africa Centrală.

Un conflict poate fi prelungit prin incapacitatea actorilor de a gestiona relațiile antagonice. În ciuda dificultăților economice și a diversității culturale, societatea trebuie să fie capabilă să depășească rivalitățile transnaționale și să dezvolte diverse tipuri de intituții ce pot negocia interesele economice și politice opuse.

În înțelegerea conflictelor este necesară examinarea calității relațiilor care dezvăluie modul în care ne raportăm unul la celălalt social, economic și cultural, precum și la modul în care deciziile politice sunt făcute.

În societăți precum cele din Afganistan sau Somalia, conflictul a fost tratat ca pe o luptă necontrolată. Însă, diferențele dintre adservari pot fi tratate într-un mod non-contradictoriu. Pentru a stabili relații funcționale, soluția trebuie găsită prin intermediul unor acorduri, unor negocieri, decât prin recurgerea la tactici violente.

Într-un conflict, perpectivele părților sunt organizate în jurul propiilor interese acestea primând deoarece fiecare actor dorește câștigul maxim. Într-un conflict văzut ca un „joc” de sumă nulă o parte trebuie influențată sau forțată pentru a da sau a se retrage pentru a evitat confruntarea.

Modelele tradiționale de soluționare a intereselor divergente se concentrază pe managementul neînțelegerilor și tensiunilor în limitele constrângătoare ale sistemului.

Dacă privim în ansamblu, sursele profunde ale resentimentelor dintre actori ar putea fi legate de disparitățile economice și opresiunea politică. Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Uniunea Africană, precum și alte organizații regionale au dezvoltat mecanisme de atenuare și de gestionare a conflictelor începând cu misiuni de găsire a cazurilor de încălcare a drepturilor omului sau de încălcare a drepturilor minorităților naționale, până la bunele oficii (concepute pentru asistență în comunicare între statele ce se află în condradictoriu, sprijinind relaxarea tensiunilor).

În cazul unui coflict complex se pot identifica mai multe surse adiacente – structurale, psihologice – și este necesar ca acesta să se definească ca un într-un model specific de interacțiuni între adversari ce este influențat de diferențele de identitate și de relațiile sociale generale, precum și de puterea asimetrică.

Un conflict devine foarte greu de manevrat atunci când aspirațiile fiecărei părți nu pot fi îndeplinite simultan. Dificultățile pe care le întâlnim cu grupurile teroriste, precum Al-Qaeda, sunt date de faptul că acțiunile lor nu sunt motivate de obținerea unor obiective specifice, tangibile, negociabile, ci de doctrine largi, ideologice, ce caută distrugerea totală a unei societăți ce o considera inamică.

Una din cele mai importante sarcini ce trebuiesc îndeplinite pentru a preveni repetarea unui conflict este modificarea calitativă a relațiilor. Natura adversă a relațiilor trebuie să fie transformată prin sprijinirea consesului în relațiile de putere, creșterea bunăstării individuale și a grupurilor, dar și o garanție a securității.

Modalități de soluționare a conflictelor

În literatura de specialitate sunt uzitate numeroase definiții și perspective în ceea ce privește conceptul de conflict. Un conflict este definit drept „existența a două sau mai multe părți/sisteme, existența unor trebuințe, scopuri, valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt diferite sau incompatibile reciproc și prezența emoțiilor (anterioare, însoțitoare sau posterioare conflictului).”

R. Zikmann subliniază importanța înțelegerii conflictului și adoptă o analiză care include conflicte de interese, conflicte structurale, conflicte de valori, conflicte de relație și conflicte de date.

Există diverse proceduri pentru a răspunde la diferitele tipuri de probleme ce le întâlnim atât la nivel personal, cât și internațional. Dezacordurile pot fi depășite prin negociere directă, mediere, bunele oficii și arbitraj.

„Incompatibilitatea sau doar diferențele produc o tensiune care se cere eliberată, ceea ce conduce la conflict”, iar în cazul în care negocierea directă sau medierea eșuează în arena internațională, guvernele pot supune litigiile teritoriale unui instanțe internaționale.

Având în vedere costurile distructive ale conflictelor din lumea rezolvarea problemelor o abordare creativă pentru rezolvarea problemelor este esențială. Însă, trebuie să avem în vedere o abordare care să cuprindă teori și practici ce implică dezvoltarea de mecanisme de reglementare a conflictului.

Înțelegerile voluntare cum sunt negocierea și medierea sunt orientate spre un compromis de interese, dar sarcinile principale ale arbitrajului și litigiilor sunt legate de lua hotărâri corecte cu privire la respectarea dreptului și drepturilor.

Metodele folosite pentru a ajunge la un acord sunt definite drept metode cu diferite grade de formalitate, modele ce favorizează comunicarea. În mediere și alte procese de facilitare a unei înțelegeri, există un intermediar care nu are nici o autoritate, nici o calitate prin care ar putea impune o decizie. Așadar, calitățile acestor tipuri de înțelegeri depind în foarte mare măsură de comunicarea dintre părțile implicate în conflict. Cu toate acestea, nu există o interacțiune directă între protagoniștii unui arbitaj sau unei proceduri juridice, cu excepția momentelor când părțile încearcă să convingă judecătorii de validitatea cauzei lor.

În vreme ce hotărârile judecătorești sunt orietante spre luare unei decizii, însă fără a se gândi la consecințele pe care le poate avea asupra relațiilor părților implicate, soluționarea problemelor pe cale pașnică, prin înțelegeri urmărește crearea unei atmosfere detesionate și să ofere încredere. Am putea considera că cea din urmă ar avea totuși un dezavantaj față de hotărârile judecătorești în sensul că intermediarul nu poate să aibe nici un control asupra părților sau a rezultatului.

Procesul prin care se poate ajunge la o înțelegere în cazul unui conflict poate fi modelat de diferitele roluri ale celor ce intervin, de mijloacele de influență și, nu în ultimul rând, de constrângerile temporale. Atunci când actorii implicați colaborează, soluțiile amiabile pot fi luate prin discuții deschise în tandem cu ajutorul oferit de mediatori. Un lucru care nu trebuie omis, este ca înaintea medierii oficiale trebuie ca părțile să își clarifice problemele și să reducă tensiunile. Însă, dacă nivel de colaborare este scăzut, iar situația este una deosebit de competitivă, ne aflăm în fața unui obstacol în ceea ce privește soluția comună satisfăcătoare. Pentru astfel de situații abitrajul este modalitatea potivită deoarece ofera pentru rezolvarea problemelor o definiție clară și cere un grad înalt de corectitudine.

O metodă nu trebuie să fie incompatibilă cu alte metode. Medierea se poate transforma în negociere dacă în faza inițială când au fost asistate de intermediar au dezvoltat o încredere reciprocă. În schimb, eșecul unei medieri poate duce la arbitraj sau la decizii judecătorești.

În 1969 J. Galtung a dezvoltat un model de conflict. În concepția acestui specialist, conflictul trebuie privit ca pe un triunghi identificând trei elemente ale acestui proces dinamic:

Contradicția – semnifică situația conflictuală care include incompatibilitatea scopurilor;

Atitudinea – cuprinde elemente afective, cognitive și conotative: convingeri și voință;

Comportamentul – poate include cooperarea sau coerciția, concilierea sau ostilitatea; comportamentul violent în conflict este caracterizat de amenințare, coerciție.

1.2.1 Negocierea

Din cele mai vechi timpuri, negocierea a jucat un rol important în gestionarea competiției umane ce se află într-o permanentă căutare pentru mai multă putere și bogăție, fiind folosită drept o alternativă pentru război sau cucerire. Negocirea este necesară pentru a ajunge la un acord în schimbul unor bunuri pentru satisfacerea intereselor materiale, precum și pentru împărțirea teritorială.

În lumea contemporană, negocierea a fost conceptualizată în general ca o parte inevitabilă a vieții de zi cu zi. Însă, negocierea este, de asemenea, parte din gestionarea relațiilor internaționale și poate însemna încheierea de tratate bi sau multilaterale.

În sens larg, activitățile de negociere implică tranzancționarea de concesii și inveții de opțiuni pentu un câștig reciproc. Se poate spune că explorează interesele părților și caută soluții agreabile și preusupune diferite aspecte ale interacțiunii umane afectate de emoții, cultură și mediul social. Neîncrederea și teama sunt o parte inevitabilă a relațiilor de negociere între părțile aflate în contradictoriu.

Părțile aflate în procesul de negociere au relații și scopuri diferite un față de cealalaltă. Este important să se examnize contextul, istoria angajării în procesul de negociere și probeleme de disputat. Dimensiunile structurale, strategice, psihologice, culturare au impact asupra negocierii și reîncadrează probleme și complexitate relațiilor de negociere.

Negocierea poate fi definită ca fiind un proces de rezolvarea a diferențelor de obiective care decurg din perspective și interese diferite. Negociatorii trebuie să împărtășească părților punctul de vedere pentru a stabilii zone, puncte comune pentru a ajunge la un acord. Rezultatele echitabile, eficiente nu decurg decât din schimburi de concesii în căutarea unui soluții creative.

Cooperarea și conflictul construiesc relația de negociere. Tratatul de Limitare a Armelor Strategice și Tratatul de Reducere a Armelor Strategice dintre Statele Unite ale Americii și URSS în timpul Războiului Rece sunt un exemplu de negociere ce reprezintă o încercare de a contrala vulnerabilitaea comună a cursei înarmării în spirală. A fost o negociere ce avea ca scop limitarea acumulării de arme și reducerea lor din stocuri.

Negocierea este posibilă deoarece actorii implicați in divergențe au, de asemenea, și interese comune după cum am putut observa și mai sus. Într-o negociere, o parte își dorește ceva de la celălalt actor implicat.

Într-o negociere de succes, este adoptată, de obicei, persuasiunea ca modalitate de influențare pentru a schimba percepțiile adversarului. Soluționarea conflictelor prin aplanare se face prin cofirmarea recunoașterii legitimității reciproce a revendicărilor celuilalt.

O pierdere sau un câștig se resimte diferit în cadrul unei relații contradictorii care include și implicarea de emoții negative. Acestea crează mai multe dificultăți ce nu pot fi soluționate decât prin numeroase concesii. Nivelul de încredere existent, precum și antecedentele din cadrul relației de cooperare, pot afecta angajamentul către deschidere și colaborare dintre actori. Profunda neîncredere a fost și principalul obstacol între aliații occidentali și Iran în cadrul negocierilor asupra programelor nuclare ale acestuia din urmă, precum și dificultățile în măsurarea adevaratelor intenții.

1.2.2. Medierea

Concilierea este prima formă de mediere care a apărut în relațiile internaționale și este cunoscută în mediul internațional și ca shuttle diplomacy. Concilierea este un proces de mediere a conflictului doar ca părțile conflictuale nu se întâlnesc, nu au un contact direct. Conciliatorul, cel care intermediază acest proces, trebuie să facă numeroase călători pentru a trata cu fiecare actor în parte și a îmbunătăți comunicare dintre actori.

Termenul de shuttle diplomacy a fost folosit pentru prima data pentru a descrie eforturile făcute de secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, Henry Kissinger, în anii ’70, eforturi care au facilitat încetarea ostilităților în urma Războiului de Yom Kippur.

Conciliatorul trebuie să fie o parte terță, imparțial și neutru, ce ar drept îndatorire transportul informațiilor între părțile aflate în diferend asistându-le separat.

Această modalitate de soluționare a diferendelor este folosită deobicei atunci când părțile își doresc un acord, însă nu reușesc să comunice și să se înțeleagă reciproc pentru a pune capăt ostilităților.

Medierea este adesea recomandată ca un mod de rezolvare amiabilă a conflictelor care să încheie o negociere contradictorie. Realizarea rezultatelor reciproc satisfăcătoarea, într-un mod eficient, rezultă din voința adversarilor de a fi deschiși la satisfaceare nevoilor și intereselor celuilalt.

Față de arbitraj, medierea este mai potrivită atunci când emoțiile conduc la percepții greșite și la stereotipuri, acestea fiind datorate unei comunicări slabe sau unor probleme de comunicare. În cadrul unui conflict, oamenii nu văd problemele în același fel și nu fac aceleași presupuneri, medierea este un mijloc eficient pentru a clarifica neînțelegerile.

Mediatorii activi tind să interpreteze informațiile și să facă sugestii la un nivel limitat, să evalueze preferințele și cererile părților și să propună soluții și modificări. De fapt, un mediator puternic poate adopta strategi active pentru a întoarce armele adversarilor dacă ințelegerea care este esențială pentru încheierea conflictului este amânată, prelungită.

Un exemplu elocvent în acest caz este sfârșitul războiului civil din Bosnia-Herțegovina, unde eforturile americane de mediere au condus la o înțelegere forțată. Dacă cel care intervine are simțul dreptății și corectitudinii și nu trebuie să calmeaze, să liniștească una dintre părți, atunci un intermediar poate aduce o înțelegere mai echilibrată.

Unul din cele mai importante aspecete ale medierii este faptul că deciziile finale cu privire la termenii conflictului sunt luate de părțile implicate, de actori, împreună cu un angajament de aplicare a deciziilor aferente.

În principiu, părțile nu sunt obligate de vreo amenințare sau de vreo teamă sau forțate să accepte rezultatul negociat. Atfel spus, dacă una din părți sau toate părțile implicate în procesul de mediere nu sunt de acord cu acesta și se consideră nedreptățiți pot refuza acordul deoarece medierea este un proces voluntar.

1.2.3. Bunele oficii

Deși acest demers se regăsește în practica internațională încă de la inceputurile diplomației, bunele oficii apar abia în secolul al XIX – lea în cadrul Congresului de la Viena din 1815, a Conferinței de Pace de la Paris din 1856, a Congresului de la Berlin din 1885.

Bunele oficii reprezintă „un mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale, care constă în demersul întreprins pe lângă statele părți în litigiu de un terț – stat sau organizație internațională –, din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge părțile să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice.”

Scopul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariției unui diferend dintre state sau soluționarea acestui diferent pentru a nu degenera într-un conflict armat. Rolul statului sau organizației terțe încetează în momentul în care părțile din litigiu ajung să negocieze. Spre deosebire de mediere, terțul nu poate face propuneri pentru soluționarea diferendului și nici să participe la negocierea propriu-zisă. Terțul este responsabil de falicitarea începerii tratativelor de negociere.

Terțul, cel care îndeplinește bunele oficii, trebuie să aibe o autoritate morală ridicată și să fie recunoscut pentru obiectivitate și imparțialitate. De asemenea, acesta trebuie să mai îndeplinească calități precum discreția, prudența pentru a asigura succesul procesului.

Bunele oficii sunt confundate adesea cu medierea, iar acest lucru este posibil să se datoreze faptului că nu puține sunt cazurile în care bunele oficii s-au transformat în mediere. Însă procesul bunelor oficii au un rol limitat la determinarea apropierii părților, funcția lor principală fiind doar facilizarea comunicării pentru a preîntâmpina recurgerea la forță armată.

1.2.4. Arbitrajul

Originile arbitrajului se pierd în istoria omenirii, însă o data cu trecerea timpului acesta a ajuns să ocupe un rol important în viața internațională.

„Arbitrajul este considerat un mijloc de soluționare pe cale pașnica a unui diferend, de către un organism terț, în baza unei proceduri care rezultă din acordul parților în litigiu, ca alternativă la soluționarea pe cale judecatorească clasică.”

Arbitrajul este considerat modalitatea care are ca scop examinarea conflictului sau litigiului dintre actori, iar deciziile sunt luate în conformitate cu normele de drept sau cu echitatea și este obligatorie numai pentru părtile aflate în litigiu.

Curtea Permanentă de Arbitraj a fost înființată în anul 1899 pentru a răspunde nevoilor de soluționare a disputelor internaționale între state, organizațiilor guvernamentale și părților private. Tribunalele și comisiile patronate de Curtea Permanentă de Arbitraj au examinat de-a lungul vremii dispute teritoriale, dispute în ceea ce privesc drepturile omului, dar și litigii comerciale și de investiții.

Arbitrajul este un proces quasi-judiciar în cadrul sistemului legal. Meritul arbitrajului este faptul că permite acorduri private, precum și un anumit nivel de informalitate și flexibilitate. Dat fiind faptul că este un mecanism cvasi-judiciar reprezintă un avantaj deoarece adjudecarea este mai puțin costisitoare și mai convenabilă, însă deciziile arbitrilor sunt obligatorii la fel ca hotărârile judecătorești.

Un alt avantaj al arbitrajului poate fi considerat faptul că acesta este mai previzibil decât un proces obișnuit la tribunal ce uneori poate fi un joc de noroc sau un joc bazat pe emoțiile unui juriu. Arbitrajul, permite cu ușurință părților în diferend să accepte și să modifice agenda și planul.

Arbitrul oferă posibibilitatea părților aflate în conflict să fie ascultate și luate în considerate toate cererile însoțite de probe și fapte aduse în susținerea acestora. Acest model este caracterizat de procedurile prin care părțile aduc argumente, răspund acuzațiilor părții adverse și răspund arbitrului la întrebări. Cel mai important punct în ceea ce privește arbitrajul este că hotărârea este imparțială.

Atunci când arbitrii „cântăresc” un caz consideră obiectivele drept probleme de facto, iar preocupările majore pentru aceștia sunt corectitudinea, imparțialitatea, echitatea și natural justice. Acest concept, natural justice este definit de două principii care ar trebui să ghideze aribitrajul, și anume că arbitrubul trebuie să asculte ambele părți și că nimeni nu trebuie să își judece singur cauza.

Arbitrii trebuie sa fie experți în domeniul în care este activ conflictul și, de asemenea, să aibe capacitatea de a oferi o judecată imparțială.

Soluționarea conflictelor pe cale pașnică reprezintă una dintre cele mai importante modalitățile ce trebuie urmate fiind unul dintre pașii fundamentali în menținerea păcii. Este esențial pentru sociatatea umană și pentru dezvoltarea relațiilor interstatele să fie umărit acest mecanism dezvoltat de natură umană de-a lungul vremii.

Capitolul II

Războiul în diplomație

Diplomația tradițională este arta, măiestria comunicării și interacțiunii dintre state prin reprezentații lor – diplomați – ce umăresc interesul național (de natură politică, economică, științifică, socială etc.) prin mijloace pașnice. Aceste mijloace nu exclud utilizarea presiunilor fie politice, fie economice, ceea ce înseamnă folosirea diplomației coercitivă.

Diplomația este metoda care articulează politica externă, este instrumentul de implementare a politicii externe. Pe de altă parte, relațiile internaționale reprezintă știința socială care se ocupă de analiza politicii extene.

De-a lungul vremii nu puțini sunt autorii care au încercat să definească conceptul de diplomație. Graham Evans vorbește de diplomație ca fiind „unul dintre instrumentele utilizate pentru a concretiza substanța, scopurile și atitudinile din relațiile unui stat și alții, axat pe dialog și negociere.” O viziune mai clară o are Martin Wight ce vede diplomația drept „sistemul și arta comunicării.”

Altfel spus, diplomația folosește un anumit set de competențe, instrumente, proceduri, metode, norme și reguli că practici sociale, în scopul de a orchestră și modera dialogul dintre state. Prin urmare, pentru a optimiza calitatea și conținul relațiilor internaționale trebuie să fi un bun dirijor.

În contextul actual, globalizarea crează o lume ce îndeamnă la relații extinse transnaționale și rețele caractetizate de intesivitate și viteză, cu un impact mare asupra vieții economice și mediului social. Cu alte cuvinte, aș putea afirma că mediul relațiilor internaționale a fost revoluționat de tehnologie.

Diplomația și conceptul de război

Privită prin filtru teoriilor relațiilor internaționale diplomația poate fi percepută diferit. Principalele paradigme aduc diverse transpuneri ale termenului de diplomație.

Idealismul definește diplomația pleacând de la diplomația purtată în secolul al XIX-lea ce a dus la izbucnirea Primul Război Mondial. Acea lume care avea la baza înțelegeri ascunse între marile puteri avide după putere, era o lume bolnăvicioasă, ce se îndepărta de la principiile unei societăți democratice. Idealismul propune pentru menținerea păcii „egalitate între puterile mari și mici, […] un sistem de securitate colectivă și, mai ales, o diplomație deschisă.”

Teoria realismului clasic vede în diplomație o modalitate de conservare a puterii, precum și o posibilă creștere a acesteia. Diplomația este „asociată cu utilizare forței, ca potențialitate permanentă în relațiile dintre state.”

Considerată un intrument al balanței de putere, diplomația, precum și relațiile internaționale, pentru realiști este atributul marilor puteri, actorilor majori ai scenei internaționale. Statele mici care se află în dezvoltare folosesc diplomația pentru a modifica balanța de putere în favoarea lor, fiind încadrată în high politics.

Pentru neorealism, diplomația nu este remarcantă „nici ca instituție a sistemului internațional, pentru că insitituțiile internaționale nu sunt semnificative ca impact, nici ca instrument al politicilor externe a statelor, pentru că astfel ține de nivelul unu sau de “prima imagine” a relațiilor internaționale”.

Neoliberalismul este paradigma care oferă un suport diplomației deoarece aceasta este văzută drept un cumul ce înglobează „importanța câștigurilor relative prin opoziție cu cele absolute, ierarhizarea variabilă a temelor și politicilor […], relevanța procesului de stabilire a agendei politice, importanța stabilirii unei strategii de legătură între domenii diferite, negocierea la pachet și găsirea punctului optim pentru fiecare actor, accentuarea importanței temelor economice în relațiile internaționale contemporane.” Se poate observa față de teoria neorealistă că neoliberalismul are o vedere mai bună per ansamblu, mai complexă asupra diplomației în relațiile internaționale și că renunță la rigiditate în ceea ce privește disctinția high politic – low politics.

Constructivismul plasează conceptul de diplomație între nivelul sistemic și cel statal deoarece acordă o importanță sporită unității, comunicării și cunoașterii între actori. Teoria constructivistă are câteva elemente esențiale pentru înțelegerea diplomației:

Procesul de constituire reciprocă ce are loc în orice interacțiune între state prin contacte diplomatice, plecând de la identități și percepții prestabilite, dar care se pot schimba odată cu amularea de interacțiuni;

Semnificația absolută a percepțiilor, identităților atribuite propriului stat și statelor partenere;

Importanța statusului, a simbolurilor care generează, comunică și perpetuează identități și stătu;

Raportul dintre instituții și valorile comunității pe care sunt fondate;

Capacitatea comunicării sau a dialogului de a modifica realități sau de a le perpetua, prin consecințee discursului diplomatic.

O teorie care face trimitere la diplomația clasică este postmodernismul, teoreticianul Der Derian propunând „înțelegerea diplomației ca modalitate de a media între persoane, comunități sau state inevitabil supuse procesului de aliniere.” Astfel, este introdus conceptul de aliniere ca o necesitate a comunităților politice.

Privind diplomația prin ochiul critic al paradigmelor explicate anterior, s-ar putea spune că „războiul este un fenomen social-politic, un mijloc al politicii și se supune, deci, legilor societății, ale politicii.”

În ciuda evoluției tehnice și tehnologice, a progresului nemaipomenit din statele occidentale și a globalizării, războiul rămâne tot război. Războiul poate fi catalogat drept o activitate politică dar care, în loc să se desfășoare pașnic, diplomatic, recurge la mijloace violente.

Gheorghe Văduva identifică chiar niște legi ale războiului care îl configurează pe acesta ca și realitate:

Legea concordanței dintre scopul politic, forțe, mijloace, resurse și obiective;

Legea integralității, adică a unității și complementarității acțiunilor;

Legea dependenței războiului de potențial;

Legea incompatibilității voințelor, care duce totdeauna la conflict;

Legea flexibilității și interdependențelor active.

Într-un mediu internațional anarhic, războiul nu este determinat de neputința statelor, actorilor de a se împăca unul cu celălalt, ci este consecința intereselor divergente ce se transformă în tensiuni. De cele mai multe ori, rezultatul tensiunilor în relațiile internaționale conduc la conflicte / războaie.

Realismul clasic vede războiul ca fiind „inevitabil deoarece nu există nici un alt mijloc viabil de a rezolva interesele conflictuale ale statelor – actori raționali și egoiști – într-un sistem internațional anarhic.”

Mediul anarhic face ca războiul să fiu un fenomen cu un grad de complexitate ridicat, îndeplinind o funcție negativă: funcția de distrugere. Este un fenomen cu ample consecințe asupra omenirii deoarece aduce atingeri în toate segmentele unei societăți.

Războiul mai poate fi definit ca un cumul de factori, deoarece pentru a înțelege unde diplomația a dat greș trebuie avută în vedere o cunoaștere multilaterală. Chiar dacă interesele divergente sunt de ordin economic, social, idelogic, „războiul este totdeauna un mijloc și niciodată un scop.” Cu alte cuvinte, un stat are „o serie de interese pe care le definește în termeni de putere.”

Organizația Națiunilor Unite – garantul păcii mondiale

„Cele două războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și făcuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victime. Părinții Națiunilor Unite și ai Cartei doreau să împlinească dorința profundă a omenirii de pace și convingerea că, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrățite vor putea realiza o ordine mondială pacifistă de durată.”

Organizația Națiunilor Unite (ONU) este o organizație guvernamentală fondată în 1945 la San Fransico prin semnarea de către 50 de state a Cartei de la San Fransisco. Având sediul la New York, ONU este o organizație cu caracter universal ce are drept obiective principale menținerea păcii și securității internaționale pe cale pașnică, fără recurgerea la forță și dezvoltarea relațiilor interstatale prin promovarea cooperării internaționale din toate domeniile fundamentale ale unei socități.

Carta Națiunilor Unite evocă credința în drepturile fundamanetale ale omului, în egalitatea în drepturi și demnitate, având ca și scopuri crearea de condiții pentru menținerea justiției, respectarea prin dreptul internațional a drepturilor care decurg din tratat, susținerea progresului social și economic, susținerea dezvoltării umane, menținerea păcii, a toleranței și securității internaționale.

Organizația Națiunilor Unite are drept organisme:

Adunarea Generală – este principalul organism de dezbatere și analiză; caracterul său de lucru este nepermanet, întrunindu-se în sesiuni anuale și extraordinare. Aceasta discută probleme legate de pace și securitate mondială, hotărârile sale prin rezoluții.

Consiliul de securitate – este un organ colegial restans ce are ca responsabilitatea menținerii păcii și securității internaționale; este format din 15 membri, 5 dintre aceștia fiind membrii permanenți: SUA, Marea Britanie, China, Rusia și Franța (membri cu drept de veto).

Consiliul economic și social – este format din 6 membri și este organ consultativ în domeniul economic, social, educațional și cultural.

Consiliul de tutelă – administreză teritoriile sub tutelă/mandat.

Curtea Internațională de Justiție – cu sediul la Haga, este organul judiciar principal format din 15 judecători independenți aleși pe o perioadă de 9 ani de către Adunarea Generală și Consiliu.

Secretariatul – are un rol politic deosebit atrăgând atenția Consiliului asupra oricărei probleme care amenință pacea și securitaea. Acesta realizează și bunele oficii.

Pentru gestionarea unor situații de criză, ONU poate iniția și conduce misiuni de menținere a păcii cu aproabarea Consiliului și votul Adunării Generale. Forța militară a ONU, căștile albastre au fost înființate în 1948 și sunt trupe aflate sub mandat și comandă ONU, înarmate cu aramanent ușor și sunt responsabile cu menținerea păcii și securității prin realizarea de măsuri colective de prevenire și de dezamorsare a amenințărilor la adresa păcii – măsuri de reprimare a actelor de agresiune.

Adunarea Generală a ONU, conform competențelor sale, a adoptat de-a lungul timpului mai multe rezoluții generale, un loc deosebit ocupându-le cele privind neutilizarea forței – de la Essentials of Peace din 1949 până la Declaration on the Rights of Peoples to Peace din 1984.

Istoricul elaborării Declarației de Neutilizarea a Forței a reflectat diviziuni profunde între state în ceea ce privește crearea de rezoluții cu privire la utilizarea forței. Inițiativa care a condus la crearea rezoluției a venit din partea URSS. Au existat nenumărate discuții despre această inițiativă care au adâncit aceste acele diferențe între state datorită invaziei URSS în Afganistan.

Declarația de Neutilizare a Forței este o continuare firească a eforturilor Națiunilor Unite de consolidare a păcii internaționale și consolidează și Carta ONU.

O altă rezoluție importană a Adunării Generale a ONU este The Declaration on Principles of Internațional Law concerning Friendly Relations and Co-operation among States adoptată în 1970 ce vine în completarea Cartei Națiunilor Unite ce stipulează că „statele vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice în așa fel încât pacea și securitatea internațională și justiția nu sunt puse în pericol”.

Cu toate acestea, nu este suficient doar să se prescrie utilizarea mijloacelor pașnice de soluționare. Interdicția utilizării forței necesită elaborarea unui ghid pentru acțiune, astfel încât obligația de a soluționa litigiile în mod pașnic să capate valoare, să fie bine stipulată și limitată. Astfel, Carta Națiunilor Unite prevede că părțile aflate în diferend „trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor”.

Declarația este astfel în mare măsurp o confirmare a Cartei. Este de remarcat că în cazul în care părțile nu ajung la un compromis folosind mijloacele de soluționare pașnică, acestea au obligația de a urma acest obiectiv. Toate statele trebuie să se abțină de la acțiuni ce ar putea agrava litigiile și să aibe în vedere soluționarea „pe baza egalității suverane a statelor și în conformitate cu principiul alegerii libere a mijloacelor”.

Aceste principii deși se regăsesc și în Carta ONU vin ca o clarificare a poziției organizației și sunt, de asemenea, o reflecție a practicii internaționale deoarece egalitatea suveranității și libertatea de alegere sunt elemente centrale ale scenei internaționale.

Un alt principiu care guvernează scena internaținală este principiul non-intervenției. Marele diplomatul francez Talleyrand spunea despre non-intevenție că C’est un mot métaphysique et politique, qui signifie à peu près la même chose qu’intervention.

Principiul non-intervenției, în diferitele sale forme, a apărut frecvent în perioada postbelică. Organizația Națiunilor Unite a încercat să indice principiul non-intervenției, Carta în sine conținând interdicții privind folosirea forței prin stipularea faptului că „nici o dispoziție din prezenta Carta nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”.

Pentru a întări totuși articolul mai sus menționat Adunarea Generală a adoptat Rezoluția 2131 prin care „nici un stat nu are dreptul de a interveni, direct sau indirect, indiferent de motiv, în afacerile interne sau externe ale oricărui alt stat. Prin urmare, intervenția armată și toate celelalte forme de interferență sau amenințări la adresa personalității statului sau contra elementelor sale politice, economice și culturare sunt condamante.”

În ciuda nenumăratelor provocări și realizări, ONU rămâne un factor important de decizie in arenă internațională mai ales ca peace-maker, rolul său fiind consolidarea păcii. Consolidarea păcii este un efort multilateral ce nu poate înlocui politca externă națională.

Rolul ONU privind asigurarea păcii și securității

Principală reponsabilitate a Consiliului de Securitate al ONU este să mențină securitatea și pacea mondială. Pentru îndeplinirea acestui scop, acesta are menirea de a adopta diferite măsuri pentru a preveni și îndepărta orice amenințare a păcii mondiale, dar și pentru a opri orice fel de act de agresiune sau încalcare a principiilor oridinii globale.

Capitolul 6 și Capitolul 7 ale Cartei tratatează aceste două puncte foarte importante și sensibile, și anume rolul ONU privind asigurarea păcii și securității.

Rezolvare pașnică a conflictelor – Capitolul 6 – stipulează rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale, inclusiv prin recurgerea la autoritatea Consiliului; iar Capitolul 7 vorbește despre acțiunile Consiliului și despre acțiunile statelor membre ONU în cazul amenințărilor.

Acțiunea în caz de amenințări împrotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune – Capitolul 7 – stabilește acțiunile care trebuiesc întreprinse în cazul amenințării sau violării păcii și a altor acțiuni de agresiune: recomandări și decizii.

Consiliul de Securitate invită părțile să analizeze cauzele conflictului care a luat naștere. De asemenea, hotărăște măsuri de rezolvare a conflictului fără folosirea forței. Aceste hotărâri sunt măsuri coercitive sau punitive folosind fortele terestre, maritime etc.

Membrii ONU au obligația de a pune la dispoziție forțe armate dispuse de Consiliul de Securitate. Aceștia au obligația să aibe forțe imediat utilizabile.

În cadrul ONU se înființează un comitet de stat major ce se ocupă de problemele militare și pentru acțiunile sale este consultat Consiliul de Securitate. Comitetul este format din șefii statelor majore ai membrilor Consiuliului de Securitate.

2.3. Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este un organ judiciar, independent cu sediul la Haga, ce a fost înființată prin Carta Națiunilor Unite. Prima încercare pentru creeare unui astfel de organ judiar a fost la sfârșitul Primului Război Mondial datorită bilanțului negativ al războiului fiind creeată Curtea Permanentă Internațională de Jusție (CPIJ). Însă, aceasta a eșuat odată cu Societatea Națiunilor și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel Curtea Internațională de Justiție este o continuatoare a activității CPIJ.

Formată din 15 judecători aleși de către Adunarea Generală și Consiliul de Securitate cu un mandat de 9 ani, Curtea Internațională de Justiție este organul care se ocupă cu probleme de natură judiciară. Conform Cartei Națiunilor Unite, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate pot cere Curții avize consultative în orice problemă judiciară.

Curtea Internațională de Justiție este deschisă tuturor statelor. Articolul 93 prevede că statele membre ale Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție. De asemea, Carta dă liberatea alegerii mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor, dând astfel caracter facultativ Curții. Însă, în cazul în care, statele aflate în diferend aleg ca modalitate de soluționare hotărârea Curții de Justiție, hotărârile acesteia au caracter obligatoriu. În cazul în care una din părți nu respectă decizia Curții, cealaltă parte se poate adresa Consiliului de Securitate ce face recomandări sau poate lua măsuri în vederea ducerii la îndeplinire a celor dispuse de hotărâre.

Având competențe diverse, în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție intră litigii privind:

Diferende referitoare la suveranitate exercitată asupra unor teritorii;

Suprapuneri de revendicări teritoriale și diferende;

Diferende referitoare la delimitări maritime și alte ligii în domeniul dreptului mării;

Diferende născute din exercitarea protecției diplomatice acordată cetățenilor aflați în străinătate;

Diferende născute din circumnstanțe legate de folosirea forței;

Litigii legate de neexercitarea unor obligații izvorâte din tratate internaționale în vigoare sau dispune violării consecutive ale unor norme și principii de drept internațional public.

Este recunoscut unanim rolul mondial pe care îl are Curtea Internațională de Justiție, dar și importanța acesteia datorită faptul că ia hotărâri în virtutatea dreptul internațional public contemporan și este garantul respectării și interpretării corecte al acestuia.

Așadar, Curtea Internațională de Justiție este instanța cu caracter univesal ce poate fi interpretată drept mecanisul de „reglementare jurisdicțională a disputelor interstatele în temeiul unui acord expres între liganți și un forum de interpretate, articulare, armonizare și aplicare a regulilor dreptului internațional public.”

2.4. Curtea Penală Internațională

Curtea Penală Internațională este singura instanță, potrivit Statului său, ce are personalitate juridică internațională. Competența sa îi dă dreptul să își exercite funcțiile pe teritoriul tuturor statelor membre ale Statutului.

Bazele Curții Penale Internaționale au fost puse odată cu adoptarea la Roma a Statului Curții Penale Internaționale din 1998. Statutul a rămas semnare la New York, la sediul Organizației Națiunilor Unite, pana la sfârșitul anului 2000.

Deși jurisdicția Curții are o întindere destul de mare pe glob, aceasta are o jurisdicție relativ restrânsă, acoperind inițial trei tipuri de crime care aducea atingeri majore comunității internaționale.

Chiar dacă, este un organ internațional cu jurisdicție independentă, Curtea Penală Internațională vine în strânsă legătură cu scopurile Organizației Națiunilor Unite. Curtea „va contribui la pregătirea jurisdicțiilor naționale pentru a investiga și pedepsi săvârșirea celor mai grave crime, care aduc atingere comunității internaționale în ansamblu.”

Curtea Penală Internațională are următoarea structură organizatorică:

Președenția;

Secția de Apel;

Secția de Primă Instanță;

Secția Preliminară;

Biroul Procurorului;

Grefa.

Formată din 18 judecători, independenți aleși prin vot secret tinând cont de niște principii bine definite pentru formarea unei armonii între sistemele judiciare ale lumii, o reprezentare echitabilă greografic și un echilibru între bărbați și femei. Curtea este condusă de un complet de trei judecători – un președinte și doi vicepreședinți.

Curtea are la baza jurisdicției sale un mecanism denumit mecanismul complementarității, ceea „ce înseamnă că instanța internaționlă reprezintă ultima opțiune, care se poate aplica numai în momentul în care autoritățile interne nu sunt funcționale, deci se află în imposibilitatea de a aplica justiția sau refuză jurisdicția.” De asemenea, jurisdicția Curții are în vedere numai crimele de război care au reprezentat o politică sau un plan.

În Statutul Curții Penale Internaționale sunt cuprinse crimele precum genocidul, crimele de război și agresiune. Asupra acestor crime jurisdicția este universală deoarece cei care comit una sau mai multe din crimele menționate anterior sunt priviți drept hostis humani generis.

În conformitate cu Statutul Curții, procurorii pot iniția o anchetă pe baza unei cereri primite de la un stat membru al Statutului sau de la Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. În plus, procurorii pot iniția anchete propio motu, pe baza informațiilor privind infracțiuni de competența Curții primite de la persoane fizice sau de la organizații.

Se poate observa, că la nivel internațional au fost create diferite și diverse organizații, organisme și instituții pentru a veni în întâmpinarea rezolvării conflictelor pe cale pașnică, pentru a funcționa drept un garant al securității și păcii globale, dar și pentru a pedepsi actorii vinovați pentru punerea în pericol a păcii și securității și a crimelor cu atingere asupra mediului de securitate.

Însă, într-un mediu anarhic, dominat de evoluția tehnică și tehnologică și o lume unde resursele nu sunt distribuite în mod egal, nu putem fi siguri de nimic.

Capitolul III

Conflictul modern

Istoria ne învață că războiul nu a fost niciodată o știință exactă. Războiul, ca fenomen social, s-a schimbat semnificativ în ultimii 20-30 de ani. Unele dintre aceste schimbări sunt rezultatul progreselor tehnologice, în timp ce altele au de-a face cu apariția actorilor non-statali ca fiind unul dintre actorii marcanți din războiul contemporan. Aceste circumstanțe implică faptul că cele mai multe războaie contemporane și viitoare că fiind asimetric într-o formă sau alta.

Tehnologia și progresul tehnologic a fost, este și va rămâne un punct foarte important în lupta pentru putere. Capabilitățile reprezintă unul dintre pionii cheie de pe imensa tablă de șah a relațiilor internaționale.

Într-o lume multipolară unde dezvoltarea armanetului a cunoscut dezvoltări fără precedent, un conflict simetric ar fi absurd. Globalizarea aduce cu sine și asimetrie.

3.1. Războiul asimetric

Războiul de astăzi a căpătat noi forme și a dezvoltat noi nivele. Teoretic războiul nu este nou, ci doar câteva tactici sunt noi. Ceea ce este nou este faptul că războiul asimetric a ajuns recent la un nivel global.

Mulți au încercat să descrie acest nou tip de război asimetric. Înțelegerea conceptului de război asimetric a fost întotdeauna o provocare. În timpul Războiului Rece, cele două superputeri mondiale au participat la diverse curse ale înarmării – fiecare parte având mereu teama unui decalaj al capabilităților în comparație cu celălalt. Pacea era asigurată prin distrugerea reciprocă.

Aș putea aprecia că acest concept de război asimetric se învârte în jurul nostru de secole. Toate războiele au fost asimetrice deoacere în timp ce unul își exploateză punctele forte, inamicul atacă slăbiciunile lui. De fiecare dată când o nouă așezare tactică sau o nouă inveție a schimbat puterea armată sau puterea economică, un dezechilibru sau o asimetrie a avut loc. Cu alte cuvinte, au fost create condițiile necesare asigurării victoriei unei părți.

Definiția conceptului de război asimetric este foarte controversată deoarece poate viza cel puțin trei elemente determinate. În primul rând trebuie avute în vedere motivația politico-economică, apoi tactica, și ultimul rând armele ce sunt folosite în mod asimetric.

„Războiul asimetric nu este altceva decât un război primitv (de cele mai multe ori, nejustificat) al celui slab împotriva celui puternic, în care, datorită faptului că, totdeauna, cel puternic respectă regulile și principiile războiului, normele de drept și întreaga legislație internațională, fiind legat astfel de mâini și de picioare (evident, de către legi), el, cel slab, are, deopotrivă, și inițiativă strategică și și toate mijloacele pentru a-l pune pe cel puternic într-o situație dificilă, întrucât el nu respectă nimic.”

Asimetria înseamnă, de fapt, ca o parte beligerantă să adopte mijloace, strategii și structuri diferite și moral controversate pentru a-și maximiza un avantaj sau să ia inițiativa să exploateze slăbiciunile adversarilor. La această abordare au recurs nu numai statele, ci și forțele de gherilă sau organizațiile teroriste.

Lupta asimetrică face parte din ce în ce mai mult din viețile noastre, o epocă a decalajelor tehnologice uriașe, unde lupta pentru resurse stă la baza intereselor; se reconfigurează centrele de putere. În viziunea americană, asimetria este dată „pe de o parte de o axă a răului, din care parte țări care adăpostesc terorismul, care amenință proliferarea armelor de distrugere în masă, care nu prezintă garanții, în sensul că nu pot controla violența care se opun procesului de democratizare a lumii și de constituire a unei noi ordini mondiale și, pe de altă parte, de existența unui eșalon al țărilor înalt tehnologizate, care au responsabilități (sau își asumă responsabilități) în ceea ce privește gestionarea crizelor și menținerea unui mediu de securitate care să prevină confruntările armate majore.”

Astfel, pot afirma că războiul asimetric aduce în față un tip de război tactic, speculativ prin care o forță militară inferioară încearcă să gasescă orice modalitate să câștige avantaje fața de adversari.

În opinia lct. Col. Ionel Bărbulescu conflictul asimetric „împrumută ceva din ceea ce unii analiști denumesc conflict global sau metarăzboi în care, cel puțin în ce-l privește pe cel puternic, violența nu mai este la vedere, ca dominantă a procesului distructiv. Tipul de acțiune al celui puternic, care întrunește toate componentele manifestării conflictuale – politică, diplomatică, psihologică, economică, socială, culturală, spirituală, militară – glisează pe la suprafață către miezul societății și de la temporar către permanență. În esență, violența este mascată în nonviolență, iar agresiunea este instrumentată nonviolent.”

Un exemplu de război asimetric poate să fie și războiul de gherilă, tacticile teroriste cum ar fi deturnările și atentatele sinucigașe și, de asemenea, atacurile asupra civililor – prin definiție aceastea sunt considerate deja o direcție a războiului. Un alt exemplu clasic pentru războiul asimetric ar fi confruntarea dintre o țară care are capabilitățile necesare și este dispusă să folosească arma nucleară și o țară care nu are această disponibilitate.

Evoluția și dezvoltarea extraordinară la care este supusă lumea contemporană din punct de vedere economic, social, politic și militar este în strânsă legătură cu globalizarea. Aceste ar trebui să pună o mulțime de semne de întrebare în ceea ce privește evoluția războiului și securității globale.

3.2. Războiul Hibrid

Într-un mediu internațional dominat de actori statali și non-statali și care poartă amprenta globalizării și dezvoltării inegale a capabilităților, s-au creat condițiile propice unui război de ultimă generație: războiul hibrid. De fapt, acesta păstrează din formele vechiului război sau războiului clasic, însă înglobează o combinație de metode convenționale și neregulate pentru a-și atinge interesele, scopurile și obiectivele.

Tehnica informatică și multitudinea actorilor de pe scena internațională a deschis noi oportunități pentru atingerea obiectivelor și intereselor folosind alte tactici decât confrunarea armată clasică.

Conceptul de război hibrid este unul foarte dezbătut în ultimii ani și se presupune că „a apărut și s-a dezvoltat în gândirea militară americană a ultimului deceniu, ca un răspuns teoretic la necesitatea de adaptare a forțelor SUA la noile realități ale unui mediu neclar de confruntare.”

Războiul hibrid aplică „capacități convenționale, tactici neregulate și formațiuni, precum și actele de terorism, inclusiv violență generalizată, contrângere și activități criminale” în același timp. Cu alte cuvinte, războiul modern combină simultan competențe convenționale, neregulate și teroriste, reprezentând o provocare complexă ce necesită capabilități militare flexibile și adaptabile pentru a depăși adversarul.

„Războiul prezentului și al viitorului are caracteristici noi, atât în ceea ce privește universul conceptual, cât și în ceea ce privește dinamismul și dimensiunea practică, acțiunea militară se integrează în noul concept și aduce elemente noi, ea devine deosebit de flexibilă, adaptabilă la împreujurări, la acțiunea și reacția inamicului, dependentă de variația condițiilor inițiale, variabilă și diferită ca amploare și intenșitate, în funcție de tipul de beligeranță, de nivelul tehnologic al războiului și de modul de angajare.”

Analiștii consideră că atacul de la 11 septembrie 2001 a adus în prim plan acest tip de război, denumit și a patra generație de război. Un efect clar al acestui eveniment este că acest război neconvențional a devenit principala formă de manifestare a conflictelor actuale și, în mare măsură, și a celor viitoare.

Din punct de vedere social, acest tip de război „urmărește utilizarea contextelor internaționale, transnaționale și naționale pentru atingerea scopurilor; în acest sens, se urmărește paralizarea politică a adversarului, în primul rând prin izolare și demoralizare”.

Strategic vorbind, scopul acestui tip de război urmărește succesul militar prin acțiuni planificate ce vor urmări influențare factorilor de decizie ai părții adverse urmând că deciziile politice luate să fie în avantajul propriu. Așadar, nu sunt atât de importante efectele directe, ci cele indirecte prin mesajele pe care le transmit. Această metodă poartă numele de Effect Based Operations și a fost adaptată la particularitățile războiului neconvențional, scopul mesajelor fiind de a provoca obținerea efectelor dorite.

Războiul hibrid este purtat atât de armate regulate, ceea ce este specific pentru războiul clasic, cât și de formațuni neregulate, paramilitare și război de gherilă. De asemenea, acesta poate fi dus și prin influențarea populației locale din statul împotriva căruia se duce războiul. Negarea oricărei relații sau a cooperări între ele este elementul cheie în desfășurarea acțiunii; o altă caracteristică foarte importantă a războiului hibrid este „faptul împlinit”.

Populația civilă locală, grupările paramilitare, luptătorii individuali pot efectua acțiuni pe care un stat nu le poate conduce datorita normelor și principiilor de drept internațional public. Altfel spus, trupele neregulate înfăptuiesc interesele și obiectivele statului fără să implice în vreun statul inițiator și / sau imaginea acestuia. Multe voci de pe scena relațiilor internaționale consideră că acest tip de raăzboi – războiul hibrid – va sta la baza confruntărilor viitoare.

Având în vedere toate aceste aspecte, rezultă că acest război este mai puțin dependent de domeniul tehnic, bazându-se în principal pe utilizarea interconexiunilor sociale. De asemenea, poate prespune o perioadă lungă de desfășurare, ceea ce crează o antiteză cu conceptul de modernitate ce se axează pe importanța superiorității tehnice și pe o victorie rapidă. O altă caracteristică a acestui tip de război, este dată de inexistența limitelor în spațiu, timp și metode, motiv pentru care distncții fundamentele de pe scena relațiilor internațioare, precum cele dintre pace și război, civili și militari, tactică și strategie, ordine și dezordine, aproape dispare.

Capitolul IV

Studiu de caz – Războiul hibrid din Ucraina

Europa este acum lăcașul unui război hibrid. Evenimentele din ultimul deceniu, nu mai vorbim de cele din ultimii ani, au reafirmat conceptul pe care au căutat să îl explice foarte mulți specialiști prin diverse instrumente.

Război hibrid este un termen care surprinde și estompează amestecul diferitelor categorii ale conflictelor anterioare. Se folosește un amalgam compus din militar, economic, diplomatic, criminal, și informațional pentru ca gruparea să-și atingă scopurile politice dorite.

Generalul american Martin Dempsey, a făcut referire la amenințările conflictului hibrid ca la un punct de inflexiune în război modern. Într-adevăr, în lumea anarhică de după Războiul Rece, războiul hibrid rămâne cadrul pentru înțelegerea caracterului schimbare al război.

Estonia și tările baltice și-au manifestat îngrjorarea față de noua formă de conflict care se desfășoara în Europa Estică. Aceste preocupări sunt luate în calcul deoarece Estonia și vecinii săi sunt posibile obiective vizate ale acestei forme de război.

Din punctul meu de vedere, contextul creat în toamana anului 2013 a fost unul dintre momentele de vulnerabilitate de care Rusia a profitat și care mai apoi a condus la un război hibrid. Atunci Ucraina a decis să nu semneze acordul comercialo-politic cu Uniunea Europeană prin care Ucraina ar fi trebuit să își însușească anumite valori și principii europene.

Această decizie a creat o criza ce a condus la un nivel ridicat de corupție și la schimbarea regimului. Poporul a ieșit în stradă, demonstrațiile începând din Kiev și întinzându-se apoi pe întreg teritoriu țării. Cei mai multi protestatari au fost studenți și tineri. Aceste proteste au fost o oportunitate și pentru lupta împotriva corupției. De asemenea, au atras și atenția Rusiei, care a pus accentul pe demonstrațiile din Peninsula Crimeea în momentul intervenției armate.

În timp ce în vest lucrurile începuseră să se liniștească, odată cu noul guvern și căderea președintelui Yanukovych, partea estică a devenit mai dezorientată deoarece acesta era liderul lor.

Istoria arată că Ucraina a fost o țără divizată din punct de vedere politic și cultural – vestul a fost mereu înclinat către Occident, către Europa, în timp ce estul a fost înclinat către Rusia. Și acest decalaj consider ca a fost speculat de Rusia în cadrul acestui conflict, motivată fiind și de majoritatea populației pro-ruse.

Când forțele speciale ruse au confiscat Crimeea la sfârșitul lunii februarie 2014, fără însemnele lor, dar cu cele mai recente kituri militare, se pare ca a fost începutul unei noi ere de război. Desigur, conflictul din Ucraina a demonstrat că Moscova, în încercarea de a păstrat ambițiile sale regionale, cu resursele limitate brusc, a dezvoltat asiduu și eficient un nou stil, prin diferite pârghii care au capacitatea de a dezorienta, blufa și prin operațiuni secrete și violență, orientate în așa fel încât să își maximizeze oportunitățile. Totuși, este devreme să afirmăm că acestea reprezintă o transformare nouă pentru că aventura Moscovei în Ucraina a demonstrat nu numai o putere hibridă, cât și un conflict neliniar.

Odată cu înlocuierea steagului ucrainean cu steagul rusesc la clădirea Parlamentului din Crimeea și a Consiliului de Miniștri după ocuparea din februarie, soarta pensinsulei Crimeea a fost în mâinile Moscovei.

În martie 2014, s-a desfășurat un referendum pentru populația din Crimeea, majoritar pro-rusă, în ceea ce privește anexarea provinciei la Rusia. Observatorii OSCE nu au fost lasați să asiste la referendum. Moscova a anunțat că au fost îndeplinite condițiile validării referendumului prin care populația este de acord cu anexarea Crimeei.

Organizația Națiunilor Unite a declarat drept invalid referendumul din Ucraina prin Rezoluția 68/262 din 27 martie 2014, considerând că Rusia nu face altceva decât să complice rezolvarea crizei.

Lupta propriu-zisă a început în aprilie 2014 și a durat câteva luni bune până ce Ucraina și separatiștii au ajuns la un acord în septembrie pentru oprirea violențelor și elbierarea prizonierilor. Însă, încetarea focului nu a fost respectată în totalitate. S-a creeat o stare acalmie relativă în ambele tabere. Rebelii nu au încetat să încerce să profite și să contruiască diverse tactici pentru a lua sub control aeroportul din Donets, considerat un punct strategic. În ianuarie 2015 rebelii au reușit să asedieze aeroportul.

În tot acest timp Uniunea Europeană împreună cu Nato au dezbătut problema crizei din Ucraina. Scopul Uniunii Europene a fost să mențină presiunea asupra Rusiei, acesta fiind responsabilă pentru criza ucraineană și pentru războiul hibrid ce a pus pe jar toată Europa.

Sancțiunile Uniunii Eurone au blocat exporturile de serviicii și tehnologie pentru industria petrolieră a Rusiei. Accesul firmelor petroliere ruse pe piața financiară a fost limitat. De asemenea, au fost interzise facilitățile de creditare și alte servicii financiare în Uniunea Europeană, fiind exclusă de la obținerea creditelor cu o scandență mai mare de o lună. Au fost impuse restricții și în ceea ce privește spațiul aerian european pentru avionele rusești.

Statele Unite ale Americii și președintele Barack Obama au susținut toate măsurile pe care Uniunea Europeană le-au luat, precum și presiunile pentru oprirea focului.

Uniunea Europeană și SUA au acuzat Kremlinul că a ajutat direct separatiștii pro-ruși din regiune prin trimiterea de soldați, armamenet sofisticat și chiar tancuri. Granița estică a Nato și UE a fost securizată cu trupe însumând aproximativ 20 000 de soldați.

Conform unui raport al Organizației Națiunilor Unite de la începutul anului, pierderile umane din Ucraina au atins cifre impresionante:

5 665 de morți;

13 961 de răniți în estul Ucraine;

5,2 milione de oameni au trăit sub teroare în zona conflictului;

978 482 de persoane au fost strămutate în alte regiuni ale Ucraina inclusiv 119 832 de copii;

600 000 de refugiați, din care 400 000 au ales Rusia.

Preșendintele Rusiei, Vladimir Putin, împreună cu președintele Ucrainei, Petro Poroșenko, însoțiti de Anghela Merkel, Francois Hollande și alți lideri politici europeni au negociat o pace fragilă pentru Crimeea. Astfel, au semnat Armistițiul de la Minsk ce a intrat în vigoare pe 15 februarie 2015, ora 00:00. Acest acord de pace este alcătuit din 13 punte foarte importante, dacă nu vitale pentru stabilizarea zonei. Punctul cel mai sensibil l-a reprezentat statutul celor două regiuni de la graniță.

Armistițiul de la Minsk prevede următoarele:

1. Încetarea focului în estul Ucrainei va intra în vigoare duminică, 15 februarie, la ora 00.00 (ora Kievului).

2. Retragerea armamentului greu. Părțile au convenit asupra unei zone demilitarizate, de-a lungul liniei de front care era în vigoare în septembrie. OSCE va monitoriza această zonă care va avea o întindere cuprinsă între 50 și 150 de kilometri, în funcție de raza de acțiune a armelor. Retragerea se va încheia la 1 martie.

3. OSCE își va folosi dronele și observatorii pe teren, precum și imagini din satelit și date radar pentru a se asigura că ambele părți respectă acordul.

4. Kievul și rebelii vor negocia termenii viitoarelor alegeri locale în zonele rebele, ceea ce îi va readuce în cadrul legal al Ucrainei. Kievul va adopta o legislație privind autoguvernarea care să fie acceptabilă pentru republicile autoproclamate.

5. Kievul va declara amnistie generală pentru rebeli.

6. Un schimb de prizonieri trebuie să aibă loc la cinci zile de la retragerea completă, respectiv în 19 zile dacă retragerea armamentului se va face în perioada maximă prevăzută de acord.

7. Convoaiele cu ajutor umanitar vor primi acces neîngrădit în zonele afectate de război. Va fi pus în funcțiune un mecanism internațional de monitorizare.

8. Kievul va relua legăturile economice, plățile sociale și serviciile bancare în zonele separatiste, întrerupte anterior ca răspuns la alegerile organizate în republicile autoproclamate. Această prevedere este subiectul unor negocieri ulterioare.

9. După organizarea alegerilor locale în regiunile Donețk și Lugansk, Kievul va reinstaura controlul asupra granițelor cu Rusia. Tranziția ar putea dura, perioada fiind necesară unei reforme constituționale cuprinzătoare în Ucraina.

10. Toate trupele străine, armamentul greu și mercenarii vor fi retrași din Ucraina. Grupările armate ilegale vor fi dezarmate, dar autoritățile locale din Donețk și Lugansk vor putea avea unități de miliție legale.

11. Kievul va implementa o reformă constituțională cuprinzătoare până la sfârșitul anului, care va descentraliza sistemul politic ucrainean și va oferi privilegii regiunilor Donețk și Lugansk. Privilegiile includ autodeterminare în privința limbii, libertatea de a numi procurori și judecători și stabilirea unor relații economice cu Rusia.

12. Observatorii OSCE la alegeri vor verifica dacă alegerile locale din republicile autoproclamate corespund standardelor internaționale. Procedura exactă pentru alegeri este subiectul unor negocieri ulterioare.

13. Discuțiile în cadrul "grupului de contact" (format din liderii autoproclamatelor republici Donețk și Lugansk, un reprezentant al OSCE, fostul președinte ucrainean Leonid Kucima și ambasadorul rus în Ucraina) se vor intensifica în diverse moduri.

Esența tacticilor dezvoltate de Rusia a fost să pară că încercă să evite deschiderea focului cât mai mult posibil, și apoi să încerce și să se asigure că orice foc care a fost tras, s-a datorat circumstanțelor care au constrâns la această decizie. Pentru îndeplinirea acestui scop, rușii au amestecat utilizarea unei game de mijloace, de la aliațe cu mercenarii până la manipulare media.

Rusia este o țără cu o armată impresionantă, însă în ciuda dimensiunilor sale aceasta se confruntă cu echipamente învechite și o pregătire destul de slabă. Totuși din punct de vedere economic și militar, Rusia rămâne o putere predominantă în Eurasia. Toate acestea consider ca sunt un avantaj aparent în situația acutală de neutralitate, însă implicarea SUA, China sau a Uniunii Europene ar avea efecte copleșitoare.

Realitățile economice și geopolitice fac din Rusia să fie totuși un actor constrâns ce nu poate decide agenda relațiilor internaționale și are nevoie de orice mijloc pentru a-și juca punctele forte – astfel a apletat și la acestă formă de război de hibrid – gherilă.

Acest tip de război hirbid a cuprins și o dimensiune de inteligence, întrucât Moscova a trebuit să investească resurse specifice către serviciile de informații. Trebuia să joace cartea avantajului informației și să răspandească dezinformarea.

Manipularea media a fost un alt punct pe care Moscova l-a dezvoltat puternic pentru a transmite informații de război și pentru a transmite propriile mesaje. Postul de televiziune internațional RT, de exemplu, a devenit un jucător important în propagarea liniei Kremlinului.

Crimeea reprezintă noua formă a războiului hibrid, și anume un amestec de măsuri militare evidente ale Rusiei și acțiuni sub acoperire, combinate cu o propogandă agresivă și dezinformare, foarte bine calcultate. Toate acestea au fost făcute în așa fel încât să evite răspunsul militar.

Prin implementarea de operațiuni speciale cu forțe în uniforme nemarcate, Putin a semănat confuzie și îndoieli pentru a preveni luarea de contramăsuri pentru acțiunile sale.

Având în vedere toate aceste aspecte, Rusia râmane totuși un actor major, superior din punct de vedere economic, strategic, tactic etc. Ucrainei. Din punctul meu de vedere, forurile internaționale (OSCE, ONU) împreună cu Uniunea Europeană și Nato, trebuie să încerce să mențină pacea și echilibrul fragil în zonă prin mijloace diplomatice și soluționare pașnică. Insuccesul acestor tactici, conduc la încălcarea integrității și suveranițătii statului ucrainean; ceea ce implicit va duce la anexarea Crimeei și posibil a întregului stat ucrainean. O întrebare pe care ar trebui să ne-o punem cu toții, atât noi ca și cetățeni, cât și statele, organizațiile și forurile internaționale este dacă planul lui Putin se oprește la granița Ucrainei sau trecem mai departe spre țările baltice; caz în care Putin s-ar folosi tot de războiul hibrid pentru a-și atinge scopurile fără să aducă atingere articolului 5 din Carta Națiunilor Unite.

Ceea ce poate la prima vedere nu se observă, este diferența dintre „de fapt” și „de drept”. Uniunea Europeană și Statele Unite ale Amercii nu recunosc anexarea Crimeei de către Rusia, dar de fapt Rusia a realizat acesta fără să poată să fi acuzată ca ar fi tras vreun foc de armă.

Nu putem trece cu vederea peste istoria Rusiei și ce a însemnat Uniunea Sovietică. Statul ucrainean a avut deja foarte mult de suferit din pricina acestui război hibird și nu putem risca și mai mult. Intervenția militară trebuie să rămână ca ultima soluție. Trebuie să oferim sprijin pentru liniștirea situației deoarece în întreaga istorie a omenirii războiul sub orice formă nu a adus nimic bun.

Pacea și securitatea sunt amenițate de conflicul estic. Rusia rămane un actor imprevizibil. Europenii nu pot face altceva decât să suțină Ucraina în demersurile sale și să fie pe pregătiți în orice moment deoarece încălcare principiilor dreptului internațional trebuie să înceteze cât mai curând posibil.

Ar fi dezirabilă o acțiune mai concretă, mai amplă a Organizației Națiunilor Unite. Măsuri mai drastice decât adoptarea rezoluțiilor ar trebui luate în calcul. Nu putem omite faptul că Rusia este membru al ONU, cu drept de veto în Consiliul de Securitate, atfel acesta fiind „legat de mâini”.

În opinia mea, Uniunea Europeană, nu trebuie să renunțe la sancțiunile și constrâgerile impuse Rusiei până aceasta nu va respcta suveranitatea statului ucreainean. Există riscul declanșării unui conflict deschis, armat care să devasteze estul Europei. Privind în urmă, Europa a fost focarul marilor conflicte începând de la cruciadele creștine și terminând cu marile conflicte ale secolului trecut.

Concluzii

Bibliogragfie

Bărbulescu Nineta, Curtea Internațională de Justiție și Dreptul Mărilor, editura Finmedia, Bucurerești, 1999

Biro Daniel, Relațiile internaționale contemporane – Teme centrale în politia mondială, editura Polirom, Iași, 2013

Cîndea Diana Larisa, Curtea Penală Internațională. O analiză interdisciplinară, editura Militară, București, 2008

Cloșcă Ionel, Dicționar de drept internațional public, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Gray S. Colin, Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică, editura Polirom, Iași, 2010

Fenn Peter, Gamneson Rod, Construction Conflict Management and Resolution, University of Manchester Institute of Science and Technology, editura E & F N Spon, Londra, 1992

Filip Adrian, Curtea Penală Internațională, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 2006

Hoffman G. Frank, Conflict in the 21st Century: the Rise of Hybrid War, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington, Virginia, 2007

Jeong Ho-Won, Conflict Management and Resolution, editura Routledge, New York, 2010

Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, Biro Daniel, Dîrdală Lucian-Dumitru, Toderan Olivia, Apahideanu Ionuț, Soare Simona, Secrieru Stanislav, Manual de relații internaționale, editura Polirom, Iași, 2006

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Stoica-Constantin Ana, Fundamentele teoretice ale conflictului – curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008

Ungureanu Radu-Sebastian, Securitate, suveranitate și instituții internaționale, editura Polirom, Iași, 2010

Carta Națiunilor Unite din 26 iunie 1945, Monitorul Oficial din 26 iunie 1945

Valerică Cruceru, Despre conceptul de răboi hibrid în gândirea americană, Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Septembrie, 2014

Duță Paul, Panait Ion, Considerații privind aranjamentele asupra armelor convenționale în Europa, Policy Paper nr. 2/2012, Institutul Diplomatic Român, București, 2012

Floroiu Mihai, Stănciulescu Marcel, Considerații pe marginea arbitrajului internațional și investițiilor internaționale, Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, Universitatea din Craiova, Craiova, 2006

Legea nr. 111 din 13 martie 2002 pentru ratificarea Statutului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998

Nicolae Jingăroiu, Războiul din generația a patra, Revista Forțele terestre, nr. 1 din 2009, Buletin de teorie militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, http://www.revista.forter.ro/2009_1_t/02-tgl/04.htm#_ednref1

Trocan Laura Magdalena, Bunele Oficii – Mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 3/2011, Târgu Jiu, 2011

Văduva Gheorghe, Principii ale războiului și luptei armate – realități și tendințe, Universitatea Națională de Apărare , Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, 2013

UN General Assembly Resolution 290, http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/051/09/IMG/NR005109.pdf?OpenElement

UN General Assembly Resolution 39/11, http://www.un.org/documents/ga/res/39/a39r011.htm

UN General Assembly Resolution 42/22 (1988), 27 I.L.M. 1672, T. Treves, Declaration on the Enhancement of the Effectiveness f the Principle of Regraining from the Threat or Use of Force in Internationa Relations, http://legal.un.org/avl/pdf/ha/ga_42-22/ga_42-22_ph_e.pdf

UN General Assembly Resolution 2625, http://www.un-documents.net/a25r2625.htm

UN General Assembly Resolution 2131, Declaration on the Inadmissibility of Intervention in the Domestic Affairs of States and the Protection of Their Independence and Sovereignty, , http://www.un-documents.net/a20r2131.htm

TRATATUL NORD-ATLANTIC, Washington DC, 4 aprilie 1949

http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_2/un-entwicklung_1.htm

www.rt.com

www.icc-cpi.int

www.bbc.com

http://www.un.org/press

www.gandul.info