Statutul Femeii In Societatea Comunista a Anilor 1948 1964

Statutul femeii in societatea comunista a anilor 1948-1964

CUPRINS

CAPITOL METODOLOGIC

Scopul lucrării de disertație

Organizarea pe capitole a lucrării

Capitolul I. INSTAURAREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA. SCURTĂ PREZENTARE

I.1 Regimul lui Gheorghiu-Dej

I.2 Alegerile parlamentare din 1946

Capitolul II. IDEOLOGIA COMUNISTĂ ȘI PREZENȚA FEMEII ÎN SOCIETATE

II.1. Rolul și importanța femeii în retorica regimului comunist; situația din URSS

II.2. PCR și problema femeii în societatea românească (1944-1948)

II.3 Ana Pauker. Prototipul “luptătoarei comuniste”

Capitolul III. FEMEIA ETALON

III.1 “Modelul” Ana Pauker

III.2 Femeia ca om politic

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOL METODOLOGIC

“În cele din urmă, dar cu siguranță nu cea din urmă, era Ana Pauker…De fiecare dată când mă aflam în preajma ei mi se părea că era asemenea unui șarpe boa care tocmai fusese hrănit și deci nu te-ar fi mâncat, pentru moment! Greoaie și înceată cum părea, avea tot ceea ce este respingător și în același timp teribil de fascinant la un șarpe. Îmi puteam ușor imagina, doar privind-o cum își denunțase soțul, care drept urmare, a fost împușcat, cunoscând-o mai bine, mi-am dat seama de inteligența ei rece și dezumanizată care o adusese pe poziția puternică pe care o ocupa .”

În cadrul acestei lucrări am încercat să prezint statutul femeii în societatea comunistă a anilor 1948-1964 având-o ca reprezentantă pe Ana Pauker. Am ales această temă, deoarece am dorit să fac o prezentare a femeii în perioada comunistă, o femeie obișnuită, o femeie “etalon”, o femeie ca om politic.

Lucrarea e structurată ca o biografie politică remarcabilă, provocatoare a uneia dintre personalitățile reprezentative ale comunismului european, am încercat o abordare inedită și echilibrată a rolului contradictoriu pe care Ana Pauker l-a jucat în istoria comunismului românesc și internațional. O lectură captivantă, structurată mai presus de expunerea aridă a datelor istorice, o reconstiuire a episoadelor unei vieți politice agitate, în care cel puțin patru identități și-au disputat întâietatea și adesea au intrat în conflict: Ana Pauker, stanilist, român, evreu, femeie.

Ana Pauker a rămas în istorie ca exponent al cruzimii și ipocriziei staniliste. Este prezentată ca o femeie între două vârste, solidă și impunătoare, cu o privire cutezătoare și îndârjită, cu părul pieptănat vâlvoi pe spate și cu o expresie trufașă, aproape amenințătoare, este prezentată ca fiind cea mai puternică femeie în viață.

Lucrarea este structurată în trei capitole. Primul capitol intitulat “Instaurarea comunismului în România” ce prezintă o scurtă descriere a instaurării comunismului în România precum și femeia obișnuită în viziunea propagandei comuniste. Condiția femeii reflectată în legea electorală din 1946 acoperă perioada când s-a aflat la putere și acțiunile de epurare ce au urmat. Studiul se concentrează asupra rolului personal al Anei Pauker în conducerea partidului și a atitudinii ei în legătură cu o serie de subiecte-cheie: politică, epurări în partid și emigrarea evreilor. O atenție deosebită am acordat propagandei din 1946 și anume legii electorale.

Al doilea capitol se intitulează “Ideologia comunistă și prezența femeii în societate”, având trei subcapitole.

Un prim subcapitol “Rolul și importanța femeii în retorica regimului comunist, situația din URSS ”. În acest subcapitol am subliniat rolul femeii în societatea comunistă, importanța Anei Pauker ca lider comunist, precum și opiniile unor istorici evrei. Propagandiștii comuniști români au avut grijă să o prezinte pe Ana Pauker ca pe o stalinistă radicală și dogmatică, principalul promotor al politicii de inspirație sovietică în zorii regimului comunist din România.

Întreaga lucrare prezintă viața și cariera Anei Pauker pentru a dezvălui faptul că, în bună parte ceea ce se credea că se știe despre Ana Pauker ține mai mult de legendă. Datele ne dezvăluie o persoană caracterizată mai curând de contradicții decât de dogmatism: un lider comunist a cărui loialitate față de Statul și Uniunea Sovietică atingea dimensiunile fanatismului. Am pornit de la premisa că povestea Anei Pauker, a comuniștilor evrei în general, reconstituie o pagină de istorie esențială nu doar din perspectiva comunismului și a românilor, dar și de aceea a destinului contemporan al evreității.

Al doilea subcapitol “PCR și problema femeii în societatea românească (1944-1948)” prezintă istoria PCR și implicarea Anei Pauker în politica partidului.

Al treilea subcapitol se intitulează “Ana Pauker. Prototipul luptătoarei comuniste”. Destinul Anei Pauker ilustrează eșecul fundamental al femeilor în timpul comunismului de a răsturna șabloanele tradiționale ale societăților din care proveneau.

Aceste ultime două subcapitole examinează copilăria și perioada de început a carierei ei revoluționare.

Ultimul capitol intitulat “Femeia etalon și regimul Gheorghiu-Dej” cu cele două subcapitole “Modelul Ana Pauker” și “Femeia ca om politic” prezintă activitatea politică a Anei Pauker, modelul Ana Pauker atât în viața personală, familială cât și pe scena politică. Aceste personaj contradictoriu, deși a fost o stalinistă convinsă și a jucat un rol fundamental în instaurarea comunismului în România, a reprezentat în mod paradoxal o alternativă la stalinismul rigid și dur, devenit în scurtă vreme un emblematic pentru viața de partid din România, și a lăsat o moștenire secretă ca susținător constant al țărănimii în sânul ierarhiei comuniste.

Capitolul I. INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST. SCURTĂ PREZENTARE.

I.1 Regimul lui Gheorghiu-Dej

Gheorghiu-Dej a fost ales prim-secretar al partidului comunist la data de octombrie 1945, ca apoi să devină conducător al partidului unic până în 1965, când a decedat. Ca și conducător, urmând ca exemplu politica lui Stalin, acesta a fost, se poate spune unul autoritar și care nu a manifestat niciun fel de toleranța pentru opoziție. Regimul Dej a urmărit trei etape generale ale luptei partidului, trei oportunității pe care le-a folosit, urmând modelul stalinist, pentru a numii persoane din anturajul său în conducerea statului sau pentru a elimina posibili adversari, care erau sau nu reali.

Prima etapă ce a aparținut epurărilor întrepinse de către Dej a început în anul 1945, prin lichidarea rapidă a lui Ștefan Foris, unul dintre conducătorii partidului comunist pe durata războiului, și a atins punctul de culminație cu arestarea, în anul 1948, a unui dintre liderii de partid Lucrețiu Pătrășcanu, un comunist convins, care dispunea de o mare pregătire intelectuală și a carui ambiție îl determina pe Dej să vadă în acesta un adversar politic aprig. În urma închiderii, Pătrășcanu a fost supus la numeroase torturii fizice cât și psihice, în vederea recunoașterii colaborării cu diverse servicii secrete din Occident.

Nikita Hrușciov, din poziția de conducător al Uniunii Sovietice, după moartea lui Stalin (5 martie 1953), a dat indicații în legatură cu refacerea echipelor aflate la conducerea țărilor satelit. Presimțind că Hrușciov dorea să îl numească pe Lucrețiu Pătrășcanu în locul său, Dej a hotărât în 1954 eliminarea totală a adversarului său, a urmare a unui proces regizat de culise.

Următoarele victime ce au căzut pradă celei de a doua etapă a epurării realizate chiar în interiorul propriului partid, au fost Ana Pauker și colaboratorii apropiați ai acesteia, Vasile Luca și Teohari Georgescu, numită și gruparea moscovită, pe când Dej și ai săi colaboratorii fiind numiți fracțiunea internă. Colaborarea celor două fracțiuni a durat atâta timp cât au avut de dus o luptă contra dușmanilor comuni. În 1952, cu acordul lui Stalin, gruparea condusă de Dej a pornit operațiunii deschise împotriva grupării dirijate de Ana Pauker, pe care au acuzat-o de practicarea unei politici de stânga, precum și de împăciuitorism. ’’Unul dintre avantajele lui Dej provenea și din faptul că atacul său la adresa Anei Pauker (care era evreică) coincidea cu începutul unei campanii antisemite a lui Stalin la Moscova.’’

Nu în ultimul rând, s-a trecut la o epurare internă, începând cu iunie 1957, când Dej a eliminat, însă de această dată doar la nivel politic, alți doi importanți lideri de partid în care vedea eventuali adversari: Miron Constantinescu și Iosif Chisinevschi.

Acum, ca și în etapele de dinainte, în concordanță cu ritualul politic utilizat de majoritatea regimurile comuniste, Dej a pus pe seama adversarilor săi înlăturați principalele abuzuri, eșecuri și nereușite ale regimului; în ceea ce privește locul celor pe care i-a epurat, acesta a fost sublinit de oameni loiali, din cadrul propriei sale echipe.

După 1958, an ce marca retragerea trupelor armatei sovietice din România, începe o modificare sensibilă a liniilor principale ce caracterizau politica sa: este vorba de o anumită îndepărtare de ceea ce însemna modelul sovietic, cu precădere în ceea ce privește politica externă.

În cazul politicii interne, schimbarea adoptată s-a manifestat printr-o oarecare liberalizare atât a vieții culturale, cât și a învățământului. Legăturile culturale și cele științifice stabilite cu țările din Vest, ce au fost rupte după anul 1948, sunt reluate și, deși ating, un nivel în principal modest, dar care părea să promită. Dej reia și relațiile cu Iugoslavia, care era condusă de liderul comunist, Iosip Broz Tito, în a cărui persoana Stalin, avusese un adversar redutabil. Totuși, este important faptul că, perspectiva politică, partidul unic și-a păstrat neștirbit dominația internă asupra societății, astfel că nu a abandonat nici unul dintre prerogativele sale.

Reformele inițiate Nikita Hrușciov, precum și procesul destalinizare început de acesta imediat după după moartea lui Stalin, în 1953, nu au fost văzut cu prea mare încântare de către Gheorghiu-Dej, care era considerat un stalinist dur.

Dej s-a opus printre altele și realizării obiectivelor de ordin economic ale CAER-ului, prin care România devenea “coșul de pâine” pentru blocul sovietic, a inițiat pe de altă parte un program promițător în ceea ce privește progresul industriei grele. Dej a închis unele dintre cele mai importante lagăre destinate prizonierilor politici, a încetat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a anulat raționalizarea alimentelor și a mărit salariile muncitorilor.

Au fost adoptate de altfel măsuri cu scopul de a limita influența culturii ruse pe teritoriul țari: “limba rusă a încetat să mai facă obiectul obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura Cartea Rusă a fost și ea închisă.”

Totalitatea acestor evenimente, corelate cu resentimentele în privința ocupării unor provincii istorice ce aparțineau României, de către sovietici (Bucovina de Nord, devenita regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia aparținând RSS Moldovenească), au făcut că România comunistă să meargă spre un drum mai mult sau mai puțin independent și naționalist.

Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, era de părere că regimul mai liberal adoptat de Hrușciov amenința să îi pună în pericol autoritatea. În vederea îmbunatățirii poziției în țară, acesta a stabilit pornirea unei cooperări cu toate statele, neținând seama de natura sistemul economico-politic, cât timp principiile egalității internaționale erau acceptate precum și neamestecul în afacerile interne. Această politică conducând la întremarea relațiilor cu Republica Populară Chineză, stat care, de asemenea, promova principiul autodeterminării naționale.

Începând cu anul 1954, Dej a renunțat la rolul de Secretar General al partidului, însă și-a păstrat funcția de premier al guvernului. Pe de altă parte s-a înființat un secretariat alcătuit din patru membri, printre care îl regăsim și pe Nicolae Ceaușescu, secretariat ce a avut rolul de a controla partidul pe durata unui an, până în momentul când Dej a preluat preluat frâiele puterii. Deși România practică o nouă politică de cooperare internațională, aceasta a aderat la Pactul de la Varșovia în anul 1955, permițându-epublica Populară Chineză, stat care, de asemenea, promova principiul autodeterminării naționale.

Începând cu anul 1954, Dej a renunțat la rolul de Secretar General al partidului, însă și-a păstrat funcția de premier al guvernului. Pe de altă parte s-a înființat un secretariat alcătuit din patru membri, printre care îl regăsim și pe Nicolae Ceaușescu, secretariat ce a avut rolul de a controla partidul pe durata unui an, până în momentul când Dej a preluat preluat frâiele puterii. Deși România practică o nouă politică de cooperare internațională, aceasta a aderat la Pactul de la Varșovia în anul 1955, permițându-se astfel subordonarea unei importante părți a armatei naționale mașinăriei militare sovietice.

Ulterior, România nu a permis efectuarea unor manevre militare aparținând trupelor Pactului de la Varșovia în interiorul spațiului românesc și a redus participarea armatei proprii la manevre desfășurate pe teritoriul diverselor state membre ale Pactului.

Odată cu anul 1956, Nikita Hrușciov a dezaprobat politica predecesorului său, Stalin, printr-un discurs secret suținut în fața delegaților cu ocazia Congresului al XX-lea al Partidului Comunist sovietic. În ceea ce privește situația din România, Gheorghiu-Dej și conducătorii Partidului Muncitoresc Român au susținut că Pauker, Luca și Georgescu ar fi fost principali vinovați ai exceselor comuniste din trecut menționând că partidul eliminase deja elementele staliniste încă de când Stalin era în viață.

În luna octombrie a anului 1956, conducătorii comuniști de etnie poloneză nu au fost de acord să se supună în fața amenințărilor ce veneau din partea militarilor sovietici, care doreau intervenția militară în cadrul afacerilor interne neacceptând numirea în fruntea conducerii partidului a unui politburo mai supus. Câteva săptămâni după, Partidul Comunist ungar s-a dezintegrat pe durata unei mari revoluții de natura populară.

Sfidarea poloneză și revoluția populară maghiară au fost surse de inspirație pentru studenții și muncitorii din România determindu-i pe aceștia să militeze prin universități și în unele orașele industriale pentru obținerea unei mai mari libertăți, pentru ameliorarea condițiilor de trai, de asemenea și în favoarea încetării dominației sovietice. De teama unei revolte maghiare a cetățenilor de etnie maghiară, Dej a acordat ajutor pregătirilor intervenție sovieticilor la Budapesta, astfel că s-a consolidat prezenta Armatei Roșii în România, cu precădere în zona de vest a țării, de-a lungul graniței.

“În România, în ceea ce privește revoltele populare, acestea s-au dovedit a fi fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.”

În urma revoluției din 1956, Gheorghiu-Dej a colaborat intens cu mai noul conducător maghiar, în persoana lui János Kádár. Deși în prima fază România admisese prezenta în teritoriul ei a lui Imre Nagy, fostul premier din Ungaria exilat, în final, acesta din urmă a fost predat organelor de la Budapesta în vederea judecării și mai apoi a executării. În ceea ce îl privește pe Kádár, acesta a renunțat la cererile Ungariei cu privire la Transilvania denunțându-i pe ungurii ardeleni care care susținuseră revoluția, denumindu-i șovini și iredentiști.

În plan intern, guvernul român a hotărât luarea de măsuri pentru a domolii nemulțumirile populare concretizate prin reducerea investițiilor în cadrul industriei grele, mărirea producției de bunuri destinate largului consum, descentralizarea conducerii din sectorul economic, creșterea salariilor populației și implementarea unor elemente favorabile pentru autoconducerea muncitorească.

Autoritățile au încetat utilizarea sistemului cotelor obligatorii ce fuseseră impuse producătorilor agricoli din domeniul privat, dar a grăbit punerea în practică a programului ce consta în colectivizarea agriculturii, program ce se defașura în deceniul al șaselea, și se pare că prin metode mai blânde decât cele utilizate în trecut. În 1962, guvernul susținea că procesul de colectivizare se încheiase, în acel moment, aproximativ 77% din suprafața arabilă se găsea în posesia unor cooperative agricole de producție și întreprinderi agricole de stat.

În ciuda declarațiilor lui Gheorghiu-Dej privitoare la epurarea partidului de toate elementele staliniste, el rămând susceptibil la atacurile venite de la dușmanii politici, din cauza complicității lui evidente la toate ilegalitățile din perioada cuprinsă între anii 1944–1953. Cu ocazia plenarei Partidului Muncitoresc Român din anul 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, ambii membri ai Biroului Politic precum și vicepremieri, l-au atacat dur pe Gheorghiu-Dej.

“Constantinescu, care era considerat a fi adeptul liberalizării hrușcioviste, reprezenta o amenințare cu caracter special pentru Gheorghiu-Dej, deoarece acesta se bucura de legături foarte trainice la Moscova. Constantinescu și Chișinevschi au fost epurați de către Partidul Muncitoresc Român în 1957, denunțându-i pe amândoi că fiind staliniști și acuzându-i de a fi complici cu Pauker. Până la final, Gheorghiu-Dej a reușit să scape de toți concurenții politici, care i-ar fi amenința poziția de lider al partidului. Ceaușescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcția de șef al serviciului de cadre al PRM, o poziție care ulterior se va dovedi extrem de folositoare în pregătirea ascensiuni sale viitoare.”

În cazul problemei legate de Transilvania, Gheorghiu-Dej nu a fost capabil niciodată să convină la o înțelegere convenabilă cu liderii maghiari. Însă, acesta a adoptat două măsuri în vederea încercării de a rezolva problema minorității maghiare din teritoriul românesc: a trecut la arestarea liderilor Alianței Populare Maghiare, iar pe de altă parte a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, zone ale României locuite compact de către secui.

În ceea ce îi privește pe evreii din România, aceștia s-au arătat a fi în favoarea comunismului la începutul regimului lui Dej, totul venind pe fondul reacției la antisemitismul practicat de fasciști. Totuși, la sfârșitul anilor șaizeci, majoritatea evreilor erau dezamăgiți de politica discriminatorie din partid precum și de limitările legate de dreptul la emigrare în Israel.

Ana Pauker a fost văzută ca o activistă comunistă, de origine evreică, agent al sovieticilor și un lider desăvârșit al Partidului Comunist din România. “Sunt femeie, evreică, intelectuală…” declara Ana Pauker în anul 1944. După ce a revenit în România, a fost arestată în anul 1935 și a fost judecată împreună cu alți lideri ai Partidului Comunist, printre care și Alexandru Moghioroș precum și Alexandru Drăghici, acesta primind o condamnare la zece ani de închisoare.

În mai 1941 a fost exilată în Uniunea Sovietică, iar în schimbul exilării ei este trimis în România un deținut capturat de către autoritățile sovietice odată cu ocuparea Basarabiei. În Moscova a ajuns șefa grupului comuniștilor români exilați, grup care mai târziu se va face cunoscut sub denumirea de facțiunea moscovită.

Întoarcerea Anei Pauker în România în anul 1944, a fost una magistrală, aceasta purtând o uniformă sovietică, însă acest lucru s-a întâmplat doar după ce Armata Roșie eliberase țara. În URSS împreună cu ea s-a făcut simțită și prezența lui Walter Roman care s-a întors într-un tanc sovietic, în calitate de șef de stat major pentru o brigadă de voluntari. În 1947 Ana Pauker a obținut funcția ministru de Externe.

În această funcție a semnat actul ce obliga României să cedeze Insula Șerpilor către Uniunea Sovietică. A rol un rol sumbru în istoria României, prejudiciind statul român în numeroase cazuri. Datorită fermitatii cu care a condus țara a primit denumirea “Stalin în fustă” în acele vremuri. Se pare de altfel că în acele timpuri circula sloganul: “Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burgheji iar ordinea numelelor arata importanța deținută de respectivii în partid, după cum urmează: Ana Pauker, Vasile Luca (Lazlo Luka), Teohari Georgescu (Burach Tescovicle) și Gheorghiu .”

I.2 Alegerile parlamentare din anul 1946

Alegerile parlamentare românești din anul 1946 au avut loc pe data de 19 noiembrie 1946 în interiorul Regatului României. În urma încheierii votului, rezultatele oficiale arătau către comuniștii români (PCR) precum și aliații acestora din Blocul Partidelor Democrate (BPD): Uniunea Populară Maghiară (UPM/MNSz), facțiunea proguvernamentală țărănistă din jurul lui Dr. Nicolae Lupu și Comitetul Democrat Evreiesc. Prin aceste alegeri s-a realizat un vizibil pas decisiv în vederea destabilizării monarhiei constituționale din România precum și pentru stabilirea regimului comunist, lucru că se va realiza la sfârșitul anului următor.

Blocul Partideor Democrate, cu ajutorul Comisiei Aliate de Control, a susținut o campanie electorală evidențiată prin utilizarea tacticilor de intimidare precum și a unor abuzuri electorale adresate partidelor istorice – Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și Partidul Social Democrat. Deși există anumite discuții în legătură cu rezultatele exacte ale alegerilor, era posibilă aprecierea că BPD împreună cu aliații lui nu ar fi fost în stare să câștige mai mult de 48% din voturi. “Cert este că rezultatele oficiale au ilustrat o victorie zdrobitoare a regimului: Blocul Partidelor Democrate (alianța condusă de comuniști) a obținut 83,8% din voturi (adică 347 de mandate dintr-un total de 414), Uniunea Populară Maghiară (MADOSZ, aliată doctrinar cu BPD) a primit 7%, iar opoziția (liberalii și țărăniștii) doar 8,69%. în semn de protest față de această clară măsluire, PNȚ și PNL și-a retras din guvern cei doi reprezentanți (Hațieganu, respectiv Romniceanu), dar răul era deja produs.”

Alegerile ce au avut loc în România în anul 1946, organizate la scurt timp după încheierea celei de a doua conflagrații mondiale, în contextul prezenței trupelor de ocupație ale armatei sovietice în țară, au urmărit același șablon cu procesele electorale desfășurate în celelalte țări care au fost eliberate de către Armata Roșie, ce aveau să devină după o scurtă perioadă de timp Blocul Răsăritean, denumire ce o vor primii mai târziu.

După ieșirea din rândul Axei, spre sfârșitul anului 1944, pentru România s-a impus de către Aliați o supraveghere realizată cu ajutorul Comisiei Aliate de Control. Începând cu februarie 1945, s-a făcut mult mai simțită prezența și presiunile exercitate de către autoritățile sovietice în România, în timp ce interesul Aliaților occidentali în vederea reglementarii situației de la București nu s-a manifestat în mod constant.

După conferința desfășurată la Potsdam, guvernele statelor occidentale nu au fost de acord să recunoască guvernul Groza, guvern ce fusese impus de către sovietici. Drept consecință, regele Mihai s-a opus semnării decretelor-lege emise de către guvern prin intermediul așa numitei greve regale. Pe data de 8 noiembrie 1945, a avut loc demonstrație cu scopul de a oferii sprijin regelui, organizată chiar cu ocazia zilei de sărbătoare, Sfântul Mihail, însă aceasta a fost reprimată rapid de către autorități. Susținând că acest eveniment reprezenta o inițiativă în vederea organizării unei tentative de lovitură de stat, s-a decis de către autorități să deschidă focul spre mulțimea adunată la Palatul Regal, acțiune ce adus la uciderea a până la zece demonstranți.

“Acest război al nervilor deschis în vara și toamna lui 1945 între suveranul Mihai I (susținut, -pro forma, de către partidele tradiționale ale României și de aliații anglo-americani) și guvernul Groza (susținut de Uniunea Sovietică) a trenat până în luna decembrie a aceluiași an, când el a fost unul dintre subiectele principale ale discuțiilor purtate la Moscova în cadrul Conferinței trilaterale a miniștrilor Afacerilor Externe ai URSS (Veaceslav Molotov), Statelelor Unite (J.E Byrnes) și Marii Britanii (Ernest Bevin). Soluția de compromis aleasă aici a fost includerea în guvernul roman a unor reprezentanți ai țărăniștilor și liberalilor și organizarea, în scurt timp, a unor alegeri libere.” Astfel că în luna ianuarie a anului 1946, regele Mihai a pus capăt “Grevei regale” după ce premierul și-a dat acordul de includere în cadrul cabinetul său a doi oameni politici din partidele de opoziție, în persoana țărănistului Emil Hațieganu precum și a liberalului Mihail Romniceanu.

Spre mijlocul lunii decembrie din 1945, cele trei mari state aliate și-au trimis reprezentanți, A.Vâșinski din Uniunea Sovietică, W. Averell Harriman reprezentant pentru Statele Unite precum și Archibald Clerk-Kerr trimisul din partea Marii Britanii, în vizită la București unde aceștia și-au dat acordul pentru organizarea unor alegeri generale în luna mai din anul următor. Cu toate protestele venite din partea opoziției, și neluând în calcul contextul existent, guvernul lui Groza a hotărât să amâne alegerile, după ce pe data de 17 iunie a promulgat un decret în vederea fixării unei noii proceduri electorale.

“În aceeași zi, primul ministru Groza, a semnat un nou decret de această dată de desființare a Senatului, ce a dus la transformarea Parlamentul din bicameral în Adunarea Deputaților, legislativ unicameral.”

Momentul organizării alegerilor a coincis cu momentul înrăutățirii relațiilor desfășurate între Uniunea Sovietică și puterile din Occident și al izbucnirii unui nou război, Războiul Rece, accentuat de discursul “Cortina de fier” susținut de către Winston Churchill de data de 5 martie a anului 1946. În tot acest timp, Aliații occidentali s-au arătat mai intresați de oferirea de sprijin forțelor anticomuniste grecești.

Se pare astfel că România s-a văzut abandonată, mai ales că părea o țara pierdută pentru ceea ce însemna cauza capitalismului, iar în ceea ce privește interesul imediat manifestat de occidentali, cu precădere cel al britanicilor, era adresat mai degrabă pentru menținerea controlului în Greciea și, astfel, a rutei strategice a Canalului Suez.

Data aleasă pentru alegeri a coincis cu aniversarea a patra pentru așa numita Operațiunea Uranus, moment în care atât armata română cât și cea germană au avut parte de o înfrângere de mari dimenisunii pe frontul răsăritean. Se pare însă ca adversarii comuniștilor, printre care îl menționam pe generalul Constantin Sănătescu, alegerea acestei date nu a fost una întâmplătoare ci mai de grabă avea un scop sfidător.

După părăsirea Axei, scopul partidelor de stânga a fost de creștere a aderenților în numeroase rânduri. Comuniștii, care își organizaseră prima lor conferință, de această dată legală, în luna octombrie 1945, au dat startul unei campanii masive de recrutări. Printre cei noi alăturați tabărei lor se găseau foștii membri din Garda de Fier. Până în anul 1947, numărul aderenților la comunism a crescut se pare de la o mie în anul 1944 până la peste 700.000 în anul 1947. Prin urmare, un scop bine urmărit al Blocului răsăritean, se pare că era reprezentat de creșterea efectivelor PCR-ului.

În tot acest timp, se pare că Blocul Partidelor Democratice conta ca un procent de 60-65% dintre voturile pe care își doreau să le obțină urmau să survină din partea electoratului ce aparținea Frontului Plugarilor. Până la data alegerilor, Frontul ce era condus de către Groza suferise numeroase presiuni în vederea sprijiniri programului comunist, în urma unei scurte perioade de conflict, generată de opoziția manifestată de frontiști în ceea ce privește programul prezentat de comuniști cu scopul de a colectiviza agricultură.

PSD-ul care de altfel fusese ademenit să se alăture colaborării strânse cu PCR-ul încă din 1944 (reprezentând partea Frontului Unic Muncitoresc), a avut de a face de asemenea cu o creștere constantă a efectivelor. “Partidul Social Democrat era dominat încă din perioada de dinaintea alegerilor de aripa procomunistă la conducerea căreia se aflau Ștefan Voitec precum și Lothar Rădăceanu.”

Această facțiune procomunistă înlăturând din cadrul partidului grupul reformist la a cărui conducerea se afla Constantin Titel Petrescu în lună martie a anului 1946. Constantin Titel Petrescu alături de sprijinitorii săi urmau să creeze un mic partid, pe care îl declarau urmașul social-democrației române. De astfel chiar și Ana Pauker nota cu lipsa de satisfacție că unii membrii ai Partidului Social Democrat manifestau în continuare ostilitate comuniștilor; fiind vorba în mod special de intelectualii din cadrul partidului și de numeroși membri de rând.

În cazul Partidului Național Liberal, ce consideră că reprezenta clasa de mijloc precum și un important sprijinitor al capitalismului, și acesta deținea o relație destul de tensionată cu PCR.

Un alt caz este cel al Uniunii Populare Maghiare (UPM/MNSz), uniune ce reprezenta minoritatea maghiară, care la fel ca și PNL deținea relații oarecum tensionate cu PCR-ul, prin prisma faptului că era suspectată de șovinism, însă pentru comuniști în contextul asigurării securității Transilvaniei aceștia considereau că era însă folositor să se păstreze relații cât se poate de bune cu UPM-ul.

Ca rezultat al infiltrării unor elemente de natură comunistă în interiorul corpurilor reprezentative pentru evreii din România, un alt grup etnic afililat Blocului Partidelor Democratice era Comitetul Evreiesc, ce a apărut pe data de 22 aprilie 1946.

De altfel în acele timpuri, numeroase elemente de stânga își făcuseră simțită prezența în majoritatea principalelor instituții media și precum și în instituțiile culturale. Prezența acestor elemente a resimțit-o și Nicolae Carandino, editor-sef la ziarul partidului țărăniștilor, în momentul în care a primit o avertizare din partea generalului sovietic I. Susaikov, care îi sugera o temperare a criticilor adresate BPD-ului, amintindu-i acestuia că guvernul Groza reprezintă Rusia Sovietică însăși.

În vederea lărgirii dreptului masculin la votul universal, a fost concepută o nouă legislație electorală, acordând drept de vot tuturor cetățenilor care aveau împlinită vârsta de douăzeci și unu de ani, printre care, acordându-se acest drept și militarilor activi, însă exista și o limitare, sus-numitul drept al persoanelor ce au avut funcții importante în timpul dictaturii Conducătorului Statului, și anume a mareșalului Ion Antonescu.

“Ultima prevedere a condus la multe abuzuri, luându-se de către administrații o serie de decizii arbitrare, fiind eliminate de pe scena politică numeroase personalități ce au fost supuse judecăților din cadrul comisiilor de epurare, ( de altfel toate aflate sub controlul PCR-ului) sau de către Tribunalele Poporului (împuternicite să investigheze crimele războiului și sprijinite în mod constant de către propaganda de partid ).”

Această hotărâre de a acorda militarilor activi și precum și funcționarilor publici dreptul să voteze a avut scopul de a întări șansele de câștig în favoarea comuniștilor. În apropierea alegerilor, cabinetul lui Petru Groza deținea controlul complet al administrației publice atât la nivel central cât și la nivel local și de asemenea controla tot ceea ce însemna canale de comunicație între organismele administrației și populație.

Din surse sovietice ale acelor vremuri rezultă convingerea fermă a comuniștilor români, ca prin votul funcționarilor publici și al militarilor, aceștia aveau asigurat aproximativ un milion de voturi.

Cu doar câteva luni înainte de începerea alegerilor, liderii comuniști aveau mare încredere în șansele lor de câștigare a unui procent de 70 sau poate chiar de 80% a mandatelor de deputat.

“Paradoxal, acest rezultat nu i-a uimit pe români în foarte mare măsură — nu din cauza unui fatalism anistoric, ci pentru că, înainte de alegeri cu câteva luni, mai mulți reprezentanți sovietici sau comuniști români oferiseră, în scop propagandistic, o prognoză ce ulterior s-a dovedit foarte aproape de realitate. Câteva exemple: într-un dialog cu ambasadorul american Harriman, în decembrie 1945, vicecomisarul sovietic Vâșinski prevedea o victorie a guvernului cu 70 de procente; înaintea alegerilor, ambasadorul sovietic la București Serghei Kavtaradze spunea că partidul comunist prin anume tehnici, poate spera chiar la 90 la sută din voturi”

În ceea ce o privește pe Ana Pauker, aceasta amintea de aceste technici în cadrul unei discuții cu oficialii sovietici. Ea era însă de părere că în final rezultatele nu vor depășii procentul de 60%. De altfel, aceasta își exprima temerea legată de faptul că, deși BPD deținea rezultate bune, populația urma să îi vadă pe comuniști ca fiind minoritari în cadrul alianței.

Oficiali din cadrul alianței, precum Bodnăraș, recunoșteau că realizau preparative în vederea efectuării uneia dintre cele mai mari fraude electorale. Comparând cu rezultatele oficiale, ceea ce estimase Bodnăraș nu erau diferite cu mult, undeva la un procent. Kavtaradze spunea că se teme că nu cumva o parte din informațile legate de preparativele făcute în scopul fraudării alegerilor să ajungă în tabăra opoziției, și astfel PCR riscând să piardă voturi extrem de prețioase din cauză că a încălcat regulile acțiunilor conspirative.

În ceea ce privește desfășurarea lor “inițial, se pusese în discuție organizarea lor la sfârșitul primăverii – era dorința opoziției politice, grăbite să încheie aventura politică a avocatului Groza. Alianța la putere, procomunistă, dorea că alegerile să aibă loc toamna – în ideea că țăranul român devenea mult mai destins în momentul în care avea recolta anului adusă deja în hambarul din gospodăria proprie.” Trebuie menționat că această tactică nu era nicidecum una nouă, majoritatea guvernele interbelice punând-o în aplicate.

În anul 1946 din cauza unei secete extrem de pronunțate, s-a declanșat foametea în diverse zone ale țării. Autoritățile comuniste au pretins că, catastrofa provocată în urma secetei a fost amplificată și de lipsa de competența a funcționarilor administrației locale, precum și de către funcționarea deficitară transportului căilor ferate. Pe de altă parte unele autorități din Uniunea sovietică, condamnau direct guvernul ca fiind responsabil pentru această situație dificilă.

În urma unei întâlniri cu responsabili Ambasadei Sovietice, liderul comunist, Ana Pauker susținea că românii sunt îngrijorați, în special de ceea ce se întâmpla în industria petrolieră, (cu precădere de situația întâlnită în județul Prahova), care se găsea în declin. Ministrul minelor și al petrolului, Tudor Ionescu, era de acord cu inițiativa americanilor precum și cea a britanicilor de a retrage investițiile din industria petrolieră, însă s-a lovit de o opoziție puternică a comuniștilor, ce erau de părere că o asemenea mișcare conducea la scăderea sprijinului poporului pentru guvern, din cauza valului de șomeri. Pauker sutinea că: “o acțiune similară urma să fie adoptată de către Sucursala din București ce aparținea Companiei Ford. În acesta situație, guvernul a început împărțirea unor stocuri de alimente cu scopul de a-și îmbunătăți imaginea în fața electoratului. Pauker declara că pe durata campaniei de achiziționare a cerealelor, funcționarii statului au întâmpinat refuzul țăranilor, care susțineau că prețurile fixate erau cu mult prea mici.”

În cele din urmă, Comitetul Central a decis importarea unei mari cantități de grâu dar și alte cereale, acțiunea urma să fie supravegheată chiar de Dej. Ambasadorul Kavtardze susținea că aceste încercări s-au dovedit în final doar un succes limitat.

Pauker declara mai târziu că, pe timpul campaniei electorale, o mare parte din foști țărani ce nu deținuseră pământ au devenit sceptici în privința BPD. Se pare că în multe județe, faptul că nu au fost prezenți la urne, a reprezentat o formă de protest aparținând acestei categorii sociale împotriva politici guvernamentale, politică ce era considerată a fi una ostilă.
“Pauker amintea că țăranii fără pământuri, ce fuseseră împroprietăriți considerau că prin ultima reformă agrară, guvernul Groza nu făcuse decât un pas premergător în vederea colectivizării. Țăranii răspundeau că același lucru s-a întâmplat și în Rusia Bolșevică, în prima fază pământul fiind împărțit, doar ca apoi să fie luat de către colhozurile nou înființate”.

Capitolul II. IDEOLOGIA COMUNISTĂ ȘI PREZENȚA

FEMEII ÎN SOCIETATE

II.1 Rolul și importanța femeii în regimul comunist, situația din URSS

“În septembrie 1948, pe coperta revistei Time apărea portretul unei femei între două vârste, solidă și impunătoare – cu o privire cutezătoare și îndârjită, cu părul pieptănat vâlvoi pe spate și cu o expresie trufașă, aproape amenințătoare, confirmând cu ușurință descrierea celor de la Time: cea mai puternică femeie în viață. Într-un articol publicat câteva luni mai târziu, Life, o descria ca având “o putere de netegăduit…vocea îi este profundă, tonul încrezător, maniera energică. Este o femeie extraordinar de dinamică ”.

După părerea multor oamenii politici, Ana Pauker era un adevărat ministru, o prezență remarcabilă printre atâția demnitari, era o figură excepțională, ea era fascinată, plină de viată și devotată totală idealurilor ei.

Există și alte păreri mai puțin măgulitoare: mulți văzând-o ca pe o femeie aspră, inteligentă și diabolică, o femeie nemiloasă, o persoană orgolioasă, violentă și lipsită de scrupule .

“Cu toate acestea, din orice punct de vedere, Ana Pauker era un personaj fascinant, iar povestea vieții ei întrunește toate datele unui scenariu de succes: fiica unor evrei evlavioși de condiție modestă, Ana Pauker s-a ridicat pe culmile puterii într-o țară în care, prin tradiție, disprețuia atât femeile, cât și evreii. Era bineînțeles, Ana Pauker, pe atunci Doamna roșie a blocului sovietic și luceafărul de pe cerul României comuniste.”

Oficial de Externe al României între 1947 și 1952 – cea dintâi femeie din istoria modernă care a deținut o asemenea funcție, Ana Pauker era defapt liderul neoficial al Partidului Comunist Român imediat după război și, ani la rând, conducătorul din umbră al țării.

Întotdeauna menționată în fruntea bogatei liste a femeilor care s-au distins de-a lungul timpului prin activitatea lor revoluționară, Ana Pauker, spre deosebire de Rosa Luxemburg sau Dolores Ibarruri, a ajuns în vârf , cea dintâi și cea din urmă femeie ce a reușit o astfel de performanță în lumea comunistă. Cu toate acestea, astăzi, iarăși spre deosebire de celelalte, Ana Pauker aproape a dispărut din istorie.

Considerată printre cei mai longevivi lideri staniliști despre Ana Pauker nu se știe aproape nimic în afara granițelor României. Foarte puțini dintre contemporani care aderă la politica progresistă sau de stânga par să fi auzit de ea, în timp, dintre feministe, chiar și cele care încearcă să reconsacre elemente matriarhale din trecut ca modele demne de urmat în prezent nu au nici cea mai vagă idee cine a fost Ana Pauker.

În același timp, Ana Pauker lipsește cu desăvârșire din istoriografia evreiască. Acest lucru se datorează probabil perceperii convenționale a comuniștilor evrei ca “evrei non-evrei” care și-au repudiat identitatea și și-au abandonat poporul în favoarea universalismului revoluționar. Nemaiavând statutul conferit de identitatea religioasă și nefiind interesați exclusiv de interesele proprii evreilor, istoria poporului evreu i-a exclus pe acești protagoniști.

“Într-adevăr, istoricii evrei o descriau pe Ana Pauker în termenii pe care îi utiliza primul-ministru israelian David Ben-Gurion în 1949: “Această fiică a unui rabin evreu care acum locuiește în Israel încearcă să distrugă comunitatea evreiască din țara ei. Pentru ea, orice evreu e fascist. Ar vrea să abată foametea, pentru a-i descuraja pe evrei să vină aici ”.

După cum observa se putea observa, Ana Pauker a ajuns să reprezinte arhetipul urii de sine în rândurile comuniștilor evrei.

În România, pe de altă parte, Pauker a devenit o figură nutică, simbol al reprezentării preponderente a evreilor în comunismul românesc si, de asemenea, al terorii și asupririi din anii staniliști.

Subiect de referință în discursul public al României postcomuniste, Ana Pauker ilustrează exemplar ceea ce desemnează astăzi termenul cominternist elementul străin strecurat în sistemul comunist românesc, provenit în mod invariabil din rândul minorităților etnice si întotdeauna contrastând negativ cu patrioții etnici români de tipul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu.

“Această schimbare în comuniști buni și răi își are sorgintea într-un trecut dominant de neîncredere și blamare a celuilalt, străini sau membri ai minorităților interne, specific regiunii. Dar îl definim pe celălalt și prin prisma apartenenței sexuale; Ana Pauker nu era detestată numai pentru faptul că era evreică, deci și străină, dar si pentru că, femeie fiind, a avut îndrăzneala să conteste normele impuse de traditie.”

Mai mult, vreme de patruzeci de ani, propangandiști comuniști români au avut grijă să o prezinte pe Ana Pauker ca pe o stalinistă radicală și dogmatică, principalul promotor politicii de inspirație sovietică în zorii regimului comunist din România. Această caracterizare continuă și astăzi, unii dintre acoliții acelui regim formulând-o limpede recent că Ana Pauker a excelat în implementarea stalinismului în România în cel mai scurt timp posibil .

Se considera de altfel că aceasta era conducătorul de partid cel mai orientat spre stalinism din perioada respectivă. Acțiunile ei se ghidau, după o formulă simpla: teroare, dezbinare, pauperizare.

Această caracterizare a fost în mare măsură preluată de cercetătorii din Occident, refuzându-li-se multă vreme accesul la arhivele Partidului Comunist, ei nu aveau nici o posibilitate de a aprecia adevăratele reacții ale liderilor statelor-satelit la stalinizarea forțată a respectivelor regimuri. Istoricii par să fi asimilat ca o certitudine obediența Anei Pauker: înconjurată din toate părțile de zvonurile care o acuzau că și-ar fi denunțat propriul partener de viață ca troțkist în zilele Marii Terori de la sfârsitul anilor ‘30 , “servilismul său fanatic față de Moscova nu numai că era pus la îndoială, ci devenise de-a dreptul legendar ”.

Una dintre nenumăratele anecdote pe această temă o prezintă pe Ana Pauker plimbându-se pe străzile Bucureștiului cu umbrela deschisă, într-o zi senină de vară. Fiind intrebată de ce face acest lucru, ea răspunde: “N-ai ascultat postul de radio sovietic azi? Plouă la Moscova! ”

Ana Pauker este prezentată mai degrabă ca o persoană caracterizată mai curând de contradicții decât de dogmatism: un lider comunist a cărui loialitate față de Stalin și Uniunea Sovietică atingea dimensiunile fanatismului, dar care s-a opus activ liniei staliniste și a înfruntat cu bună știință directivele sovietice referitoare la câteva chestiuni importante.

Faptele o prezintă pe Ana Pauker ca pe un evreu comunist câtuși de puțin afectat de ura de sine. Aparent detașată de orice aspect legat de evrei și iudasm, ea promova o viziune independentă în chestiunile evreiești, de respingere a abordării tradiționale marxist-leniniste din perspectiva apartenenței de clasă și de autorizare a liberei emigrări a evreilor români în Israel, chiar după ce sovieticii au adoptat o atitudine tot mai ostilă față de statutul evreu.

Mai mult decât atât, în tot acest timp Ana Pauker s-a dedicat cu fermitate internaționalismului revoluționar, identificându-se totodată sincer cu poporul român.

Gradul în care personalitatea Anei Pauker a devenit un stereotip este emblematic pentru ideile tradiționale despre comuniștii evrei în general “iudeo-bolșevismul” nutic denotând preponderența evreilor în mișcarea comunistă. În cazul României, Ana Pauker făcea parte dintr-un cerc restrâns de evrei care s-au adăugat Partidului Social al muncitorilor din România înainte de primul război mondial.

Destinul Anei Pauker ilustrează eșecul fundamental al femeilor în timpul comunismului de a răsturna șabloanele tradiționale ale societătilor din care proveneau.

Cazul Pauker are chiar o dimensiune instructivă, prin aceea că facilitează o dată în plus clarificarea problematicii asimilării evreilor, asupra căreia istoricii evrei au revenit recent cu revizuiri considerabile.

La prima vedere, atitudinea Anei Pauker de susținere a emigrării evreilor sugerează faptul că ea reconsiderase potențialul internaționalismului revoluționar de a realiza “chestiunea evreiască” probabil în replică la dezvoltarea antisemitismului popular sau de stat în cadrul blocului sovietic în timpul ultimilor ani ai lui Stalin. Totuși această dileotomie nu explică deciziile Anei Pauker de raliere la grupări evreiești în primii săi ani de activitate in cadrul mișcării socialiste și comuniste, când partidul i-a acceptat si i-a tolerat cel mai mult pe evrei; nu explică nici respectul, nici consecvența în relațiile ei cu părinții și fratele, evreii ortodocși, de-a lungul carierii sale comuniste.

“Cercetările asupra cazului Ana Pauker au creat probleme de la început, nu numai din cauza refuzului prelungit al României de a-și deschide arhivele, dar și a numeroaselor copeane incrente cercetării Partidului Comunist.”

II.2 PCR și problema femeii în societatea românească(1944-1948)

La data de 6 mai 1941 Ana Pauker s-a întors în Uniunea Sovietică. Presa sovietică nu a informat despre sosirea ei, dar vorba s-a răspândit repede printre puținii români care locuiau acolo, majoritatea fiind veterani ai războiului civil spaniol aduși din lagărele de concentrare din Franța în 1939 și 1940. Ana a fost sărbătorită la o recepție dată în onoarea ei la Moscova și apoi numită imediat reprezentanta PCR în Comintern. I s-a oferit și o locuință în clădirea în care locuiau toți mai marii comitern-ului, fapt ce a subliniat poziția sa de frunte în ierarhia acestuia.

“Ea i-a mărturisit odată unui coleg că, atunci când a trecut frontiera spre URSS, observase trupele germane și române comasate la graniță, dar la vremea respectivă a fost sfătuită să nu spună nimic; șase săptămâni mai târziu începea atacul nazist asupra Uniunii Sovietice.”

La 16 octombrie, Ana Pauker și alți ofițeri ai Comintern-ului au fost evacuați în orașul Ufa. Călătoria spre celălalt capăt al Volgăi a durat o săptămână dupa cum susținea unul dintre călători. Nu exista nimic de mâncare. La un moment dat oamenii au coborât din tren pentru a cerși mâncare. Orice ar fi spus, că erau oameni bolnavi sau răniți în tren, nu avea nici un efect. Dar într-unul din sate, când au auzit că Ana Pauker era în tren, s-a găsit de mâncare pentru tot trenul”.

La acea vreme Ana Pauker era deja un renumit simbol propagandist, iar numele ei era bine cunoscut chiar și printre locuitorii simpli din mediul rural rusesc. La Ufa, Ana Pauker conducea stația de radio România Liberă a Comintern-ului care se baza pe reportajele sale pe ziarele românești, care ajungeau foarte rar.

Reîntorși la Moscova în 1942, Ana Pauker și activiștii PCR Vasile Luca și Manole H. Manole au format un comitet împuternicit să elaboreze o platformă pentru un Front Național Democrat în România.

Ana a început munca la Institutul nr.25 după dizolvarea Comintern-ului în 1943 colaborând și cu Luca pentru a organiza primele devizii de voluntari dintre prizonierii români de război, sub auspiciile conducerii generale a Armatei Roșii și prezidând Congresul Prizonierilor Români de la Krasnagorsk în septembrie 1943.

În primăvara anului 1944, Ana Pauker a fost trimisă, din nou împreună cu Luca, în orașele eliberate Bălți și Botoșani pe frontul românesc, petrecându-și două luni în aceasta din urmă, iar apoi a fost numită pentru scurt timp la Institutul “Marx-Engels-Lenin” din Moscova.

În România, Ana Pauker a rămas într-un con de umbră, limitându-și funcțiile publice la conducerea unei inofensive organizații a femeilor (Uniunea Antifascistă a Femeilor din România), calitate în care a călătorit în Franța și Elveția în 1945. Dar a devenit cunoscută în scurt timp printre români și presa străină drept Doamna de Fier a României, mâna atotputernică din spatele demonstrațiilor comuniste împotriva guvernului Nicolae Rădescu în februarie 1945. Ana Pauker a continuat să acționeze din culise și nu a fost numită în nici un post administrativ până în noiembrie 1946, când a fost aleasă în Parlamentul României.

Un an mai târziu, a fost numită ministru de Externe al României, devenind primul evreu dintr-un post ministerial din istoria țării și prima femeie ministru de Externe din lumea modernă în urma îndepărtării lui Tătărascu din fruntea Ministerului Afacerilor Străine. “Cea dintai femeie-ministru externe din istoria continentului european. Fata hahamului din Codaiești! Și, pentru ca extazul să fie complet profund, ea deține si portofoliul vicepresedinției Consiliului de Ministri! La instalarea ei, mosierul convertit la comunism, ajuns prim-ministru, dr.Petru Groza rosteste cu convingere: “ Această schimbare de funcții are o însemnatate mult mai mare decăt o simpla înlocuire de ministri. De data aceasta nu e vorba că pleacă un ministru (va fi expediat la munca forțată pe șantierul Canalului Dunare-Marea Negra) Și altul îi ia locul, ci că vechea Românie a murit și că o nouă Românie s-a născut.”

Se pare ca Ana Pauker apărea drept: cea mai păzită femeie din toată ierarhia comunistă română. Înainte de a deveni ministru de Externe, vizitatorii care apăreau la sediul ei de partid, aflat pe mondena alee Eliza Filipescu, erau întâmpinați de trei soldați cu puști automate după o poartă de fier, încă trei în hol și doi pe fiecare palier. Ana gonea prin București pe locul din față al unui Cadillac blindat, lângă un șofer de la poliția secretă.

Când s-a întors în România, Ana Pauker nu știa prea multe despre situația partidului de aici întrucât Comintern-ul pierduse orice contact cu ilegaliștii PCR din țară după invazia nazistă.

“Condus oficial de secretarul general Stefan Foriș, atât înainte, cât și în timpul războiului, PCR se caracterizase printr-o luptă internă permanentă între organizațiile regionale și centru și fricțiuni sporite între Foriș și cadrele comuniste aflate în închisorile din țară”.

Fiind interogată de o comisie de partid în 1956, Ana Pauker a dezvăluit faptul că Gheoghi Dumitrov, fostul secretar general al Comintern-ului îi ordonase să revină în România împreuna cu doi specialiști în radiotransmisie și să raporteze regulat la Moscova pentru că nu aveau încă nici un contract cu partidul din România și nu știa nimic despre ceea ce se petrecea aici. Dimitrov o instruise să preia conducerea PCR din București. “Și atunci pe loc am spus: Tovarășe Dimitrov, eu sunt femeie, n-am fost în țară în timpul războiului, am fost în închisoare, înainte de aceasta și n-am habar cum stau lucrurile. Au trecut zece ani și este greu de făcut lucrul acesta, conducerea partidului.”

În schimb, declara Ana Pauker, i-a propus lui Dimitrov ca noul lider de partid să fie Gheorghiu-Dej. “Nu-l cunoșteam prea bine, l-am văzut două ceasuri la Caransebeș, dar știam că este un tovarăș popular, ceferist, un om încercat”. Însa Dumitrov nu a fost de accord: “ De 4-5 ani de zile nu avem nici o informație din România. Nu cunoaștem pe nimeni dar te cunoaștem pe tine”.

Astfel cu mandatul dat de Dimitrov, Ana Pauker a preluat prompt conducerea PCR din mâinile liderilor săi provizorii (secretarul general Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheț, Emil Bodnăraș și, în spatele lor Gheorghe-Gheorghiu-Dej).

În realitate, Ana Pauker a activat ca secretar general în timpul Conferinței naționale a PCR din octombrie 1945. Când anume s-au hotărât sovieticii să-l numească pe Gheorghiu-Dej lider al PCR nu este clar, deși, dacă una din mărturii este corectă, chiar Stalin a decis aceasta în ianuarie 1945.

În orice caz, Ana înșăși a propus numirea lui Dej ca secretar general la una din ședințele conducerii de partid. Gheorghiu-Dej confirmă ceva mai târziu: “Zice ea: având în vedere starea de înapoiere culturală a poporului nostru prejudecățile puternice cu privire la femei, o femeie să conducă Partidul Comunist și încă evreică și venită nu demult din Uniunea Sovietică? ”

Cu toate acestea, Gheorghiu-Dej urma să nu fie singur în Secretariatul partidului, căci alături de el mai fuseseră numiți secretari CC Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Lider veteran de sindicat și membru de seamă a ierarhiei de partid începând cu mijlocul anilor ‘20, Luca fusese deputat al Sovietului Suprem și ofițer în Direcția politică a Armatei Roșii în timpul războiului. Lucrase pentru o agenție sovietică de spionaj până a revenit în România, în octombrie 1944.

“Deși propusese includerea lui Luca în conducerea partidului, Ana nu îl prea simpatiza la acea vreme îl considera îngâmfat și limitat la minte, era nemulțumită că pleacă cu el împreuna în țară. Dar în cele din urmă s-a aliat cu Luca, pe de-o parte, întrucât cu timpul au adoptat aceleași vederi asupra politicii de partid. În ceea ce îl privește pe Luca, acesta era considerat îndeobște ca având o atitudine extrem de servilă față de Ana Pauker, întotdeauna consultându-se cu ea asupra problemelor importante.”

Superioritatea inițială a Anei Pauker în cadrul Secretariatului a apărut clar în ședința din 24 octombrie 1945, la trei zile după Conferința Națională a partidului. Observând greutățile pe care le-ar putea întâmpina Gheorghiu-Dej în îndeplinirea atât a sarcinilor sale ministeriale precum si a celor de partid, se propunea ca public să fie tovarăsul Gheoghiu-Dej secretar politic, dar în practică tovarășa Ana .

Ana a dezabrobat acest lucru imediat. Totuși ea nu a respins în mod explicit propunerea ulterioară, conform căreia, nu i se poate diminua autoritatea Ana, dându-i rol de ajutor. La început, totuși Ana părea că reprezintă perfect linia politică sovietică – dând glas de pildă dezaprobării Moscovei în legătură cu răsturnarea lui Ion Antonescu din 23 august 1944.

Mai mult, Lucrețiu Pătrășcanu, cu care fusese în conflict în această privință, o descria la vremea respectivă ca principalul agent al Moscovei în impunerea ordinii sovietice în România. Cu toate acestea, acțiunile ei au devenit tot mai contradictorii, Ana Pauker situându-se pe poziții opuse celor ale patronilor sovietici ale lui Gheoghiu-Dej.

Aceasta s-a văzut clar atunci când Ana Pauker de frica opiniei publice așa cum se spunea, a trecut în dreapta lui Pătrășcanu însuși susținând continuarea coaliției cu Partidul Național Țărănesc și cu Partidul Național Liberal, în februarie 1945, în opozitie cu gruparea mai restrictivă care a cuprins în scurt timp și guvernul Groza.

Atitudinea Anei în această privință și mai mult, atitudinea ei din perioada postbelică în general păreau să-și aibă sorgintea în descoperirea slăbiciunii extreme a PCR, care nu avea decât vreo 700 de membri în anul 1944. Din acest motiv, Ana Pauker și-a reconsiderat rapid poziția față de evenimentele de la 23 august: caracterizând lovitura de stat ca pe un act de salvare a burgheziei române ea fiind convinsă că lovitura trebuia totuși susținută, date fiind slăbiciunile actuale a partidului.

Până în noiembrie a insistat ca partidul să-și deschidă porțile, făcând presiuni asupra liderilor locali să reducă restricțiile privind acceptarea de noi membri. În primăvara anului 1945, a dat directive categorice în sensul acceptării în masă de noi membri PCR.

Ba mai mult confruntată cu un număr mare de muncitori români care se alăturaseră cândva Gărzilor de Fier, Ana Pauker le-a permis unora dintre ei să intre în partid în anumite condiții, făcând acest lucru fără a se consulta cu Dej, “si nici cu Luca sau Teohari”.

Totuși această politică mergea mână în mână cu represiunea pe scară largă de care Ana Pauker era, fără îndoială, vinovată. Din dezvăluirile făcute de Teohari Georgescu, Comitetul Central al PCR, nu mai puțin de 50.000-70.000 de români au fost dați afară din administrația de stat până la sfârșitul anului 1945. În acea zi de 7 martie, într-o cuvântare dură și tăioasă despre arestarea dușmanilor, Ana Pauker i-a informat pe cei din activul central al partidului că “sarcinile imediate sunt sarcini de curățirea terenului, adică epurarea, dar nu lăsând oamenii în stradă ca să devină dușmani activi, ci ducându-i cu timpul în lagăre, unde vor fi triați și supuși să muncească, și arestându-i imediat pe criminalii de război ”.

În septembrie 1945 a hotărât desființarea unilaterală a lagărelor de concentrare fără a se consulta cu liderii de partid și l-a influențat activ pe Teohari Georgescu în direcția negocierii unui pact de neagresiunii cu liderul Gărzii de Fier, Nicolae Pătrașcu.

Conștienți de faptul că pretutindeni în țară se formau detașamente armate de legionari și temându-se de o răscoală prelungită, Ana Pauker și Teohari Georgescu ofereau amnistierea oricărui membru a Gărzii de Fier care se preda de bunăvoie și, de asemenea, oricăruia dintre aceștia care se dovedea a nu fi comis nici o crimă gravă.

Ca un gest de bună-credință, au început să-i elibereze pe legionarii arestați chiar înainte ca negocierile cu Pătrașcu să aibe loc. Așadar până în august 1945, numărul persoanelor arestate în toată țara se situau între două și trei mii.

Astfel că, Ana Pauker hotărârea ei de a cădea la întelegere cu legionarii a fost luată din cauza influenței faptului erau mai mulți decât și-a închipuit și mai cu seamă muncitori și a cuprins-o un soi de panică gândindu-se ce avea să facă cu ei. Se profila de asemenea , o atitudine nouă a Anei Pauker în privința necomuniștilor, în general , preferând includerea lor, în defavoarea luptei de clasă, în noua ordine.

Se știa că Ana Pauker numise sistematic intelectuali, oameni de știință și personalități ale vieții culturale necomuniști în posturi de ambasadori ai României în diferite țări atunci când a devenit ministru de Externe în 1947; se cunoștea faptul că se opusese “curățirii” de elemente străine a Ministerului Agriculturii, ea asumându-și responsabilitatea pentru agricultură doi ani mai târziu; totodată a promovat integrarea categoriei rurale înstărite din România (chiaburii) în socialism.

Și într-adevăr, după cum dezvăluia secretara sa personală, Ana Toma, de-a lungul anilor din perioada postbelică, Ana Pauker a cultivat relații cu straturile superioare ale burgheziei române pe a cărei membri îi primea oricând doreau.

Era de la sine înțeles că în cele din urmă sovieticii au dejucat multe dintre planurile politice ale Anei, respingând pe loc o parte dintre ele. După refuzul lui Stalin privitor la coaliția cu partidele istorice, în 1945, Ana Pauker și pe Teohari Georgescu au fost aspruu criticati pentru negocierile lor cu Garda de Fier.

Cu toate acestea, dată fiind lipsa de coordonare din interiorul mișcării comuniste în perioada postbelică, Ana Pauker avea mână liberă în majoritatea chestiunilor de factură politică. De exemplu, se spune că promova recrutarea în masă fără îndrumarea obligatorie a tovarășilor, în ciuda obiecțiilor categorice ale lui Gheorghiu-Dej. Acesta s-a opus și tratativelor Anei Pauker cu Garda de Fier și și-a menținut pozitia exprimată în toamna anului 1944, și anume că legionarii ar trebui lichidați ca niște năpârci.

“Într-adevăr cele mai mari probleme afirma Dej și erau destul de multe, am să apar ca un opoziționist de profesie pentru că nu pot fi de accord cu toate problemele pe care le ridicau ei. După cum sublinia mai târziu un marcant lider de partid, lupta pentru puterea dintre Gheorghiu-Dej și Ana Pauker era intensă și permanentă începând imediat după război, dar, în același timp, acesta reflecta veritabile dispute politice”.

III.3 Ana Pauker. Prototipul “luptătoarei comuniste”

Detalii despre copilăria Anei Pauker pot fi cu greu schițate. Ea nu și-a scris memoriile și se pare că evita să vorbească pe larg despre trecut, chiar și în prezența familiei. Din fericire mai multe documente din dosarul ei de arhivele Comintern-ului, aflate la Moscova, completează câteva dintre numeroasele goluri din biografia sa.

Ana Robinshon s-a născut la 13 decembrie 1893 din părinți evrei ortodocși, în satul cu populație majoritatea evreiască Codăiești, județul Vaslui, unde locuiau bunicii ei, dar și-a petrecut întreaga copilărie la București. Părinții se mutaseră în capitala României la sfârsitul secolului XIX, asemenea multor alți evrei care inițial locuiseră în provincie. Evreii din București erau împărțiți pe clase, cu o burghezie puțin numeroasă, înstărită, înconjurată de o majoritate săracă.

Familia Robinshon aparținea clar celei de-a doua categorii: Ana Pauker trăind în condiții foarte grele pe tot timpul copilăriei.

Tatăl Anei, Herș Kaufman Robinshon îndeplinise diferite funcții religioase în tinerețe, inclusiv cea de profesor de ebraică și cantor; mai târziu el si-a câștigat existența la București ca măcelar ritual, lucrând în paralel ca funționar la una din sinagogile orașului.

“Fostul șef-rabin Mases Rosen l-a descris ca pe un “evreu ultrareligios, cu multă carte evreiască, sever și principial în ceea ce privește repectul normelor religioase” care a acuzat pe față rabinatul din București pe motiv că nu sprijinea suficient viață religioasă evreiască. Ana Pauker l-a descris, după cum se știe, ca pe “un romantic exaltat” și lipsit de simțul realității, care în problemele de viață cotidiană se baza mereu pe mama ei, Sarah Robinshon, o femeie întreprinzătoare si modestă, sufletul și stâlpul familie și evident mai pragmatică și mai orientată spre afaceri.”

Părinții aveau un venit modest, nici pe departe suficient pentru a-și întreține cei patru copii (doi dintre ei decedați in prima copilărie) sau pentru a scăpa de sărăcia extremă în care trăiau, dar nu părea a fi o femeie care să pună confortul material mai presus de sentimentul religios.

Din ceea ce se știe despred Ana, se pare că a crescut mai ales sub influența bunicului ei dinspre tată, un rabin foarte interesat de cultură, inteligență și omenia lui și neîndoielnic, patriarhul familiei.

El personal i-a stabilit Anei numele la naștere nu după un mort din familie, cum se obișnuiește la evrei ci după Anna (Hanale în ebraică), mama profetului Samuel, simbol de curăție sufletească și modestie, ca și după Anna, femeia din epoca Maccabeilor care, cu un eroism vrednic de istorieînainte de propria sa moarte, și-a văzut cei sapte fii uciși cu sălbăticie pentru refuzul de a abandona credința în Dumnezeul lor. Bunicelul a transmis nepoatei sale dorința ca ea să ducă o viață demnă de numele lor.

Complet devotată eruditului și charismaticului ei bunic, Ana neavând mai mult de șapte ani și-a convins părinții să-i permită să străbată de una singură aproape două sute și cinzeci kilometri pâna la Codăiești pentru a fi cu el.

“Încă din primii ani de viață s-a remarcat printr-o inteligență ieșită din comun, și până la vârsta de șapte ani învătase deja de la el ceea ce sora ei numea în mod ciudat cele mai grele părți din învățătura evreiască”.

Ea a frecventat școala primară “Frăția sionului” a comunității evreiești, una dintre cele două școli primare așkenozi din București. Înființată în 1890 au un efectiv de 400 elevi, școala se afla în incinta sinagogii Templului Coral, cea mai importantă sinagogă din capitală.

În 1905, Ana a absolvit cursurile școlii primare de patru ani ca șefă de promoție, dar în ciuda insistențelor pe lângă părinți de a-și continua studiile, a fost nevoită să lucreze în croitorie, întrucât nu a mai putut face față cheltuielilor. Grație intervenției renumitului rabin doctor A.M.Beck, care o luase pe eleva supradotată sub ocrotirea sa, școala profesională: “Rașela și Filip Focșănescu” i-a permis în scurt timp Anei să-și continue studiile cu amânarea plății. Era singura școala profesională așkenazi din București, cu un efectiv maxim de 150 de elevi. Când a absolvit cursurile, o combinație de studii profesionale și teoretice, în 1909 Ana a simțit iarăși îndemnul de a-și continua învățătura, dar din nou nu a mai avut mijloacele necesare și a revenit la munca de croitoreasă într-un atelier de confecții, în timp ce studia în particular cu doctorul Beck pentru a se prezenta la examenele de admitere într-un institut de limba ebraică.

După ce și-a trecut examenele la ebraică și la religia ebraică, școala “Frăția Sionului” a angajat-o să predea la clasa I și a început să țină lecții aici în 1910 sau poate în 1911.

Deși Ana Robinshon a absolvit oficial doar opt ani de școală, ea era cu mult peste nivelul majorității fetelor evreice din Europa de Est la vremea respectivă. La o analiză mai atentă educația Anei depășea anumite restricții impuse instruirii unei fete, fiind cu un pas înaintea semenelor ei. Bunicul său nu era un oarecare, ci un rabin, și el nu s-a limitat doar la a o învăța pe Ana să scrie și să citească, după cum era obiceiul, ci a învățat-o, în rând cu verii ei într-un sistem complex de obiecte de studiu ebraice.

Chiar și numai frecventarea unei școli primare particulare era ceva ieșit din comun, căci, în general, familiile sărace nu-și puteau să-și permită să achite studiile de școlarizare. Educația specială gratuită la acea școală profesională subliniază clar statutul ei special și exemplar printre ceilalți colegi.

Ceea ce a împiedicat-o în cele din urmă pe Ana Robinshon să-și continue studiile a fost sărăcia și, mai ales, opresiunea statului în privința evreiimii în România.

“În 1893, anul nașterii Anei, guvernul României a interzis copiilor evrei să urmeze școala elementară publică în mod gratuit. De asemenea se stipula că străinii (adică evreii) nu se puteau înscrie la o școală profesională decât dacă rămâneau locuri libere și doar în urma achitării unor taxe exorbitante”.

Educația Anei Pauker a fost una neobișnuită pentru copiii acelor vremuri. Pe lângă școala primară “Frăția Sinonului”, Ana a mai beneficiat de educație în cadrul comunității evreiești căreia îi aparținea. Familia Robinshon s-a mutata spre sfârșitul secolului al XIX-lea, la București, oraș cu cea mai mare comunitate evreiască din Vechiul Regat.

Aici și-a petrecut Ana copilăria și a început studiile la o școala evreiască (heder) destinată în special băieților. În ciuda faptului că termina cursurile primare ca premiantă, cutumele evreiești în ceea ce privește educația fetelor cât și sărăcia părinților au făcut să înceapă ulterior o școală profesională de rit askenaz către 1910, după susținerea unor examene la limba ebraică și la religia mosaică, a fost angajată de o școală evreiască să predea în clasa I.

Din aceeași perioadă datează și primele sale contacte cu literatura marxistă. A fost influențată în orientarea politică de colegul și iubitul ei din acea vreme Heinriche S.

În 1915 se alătură socialiștilor bucureșteni. În timpul primului Război Mondial în Bucureștiul ocupat de germani, mișcarea socialistă a trebuit să-și desfășoare activitatea în clandestinitate. Ana Pauker s-a remarcat în acei ani ținând discursuri la diferite întalniri împărțind manifeste și încercând să organizeze o tipografie a mișcării.

Iată cum motivează Ana opțiunea ei ideologică: “Am intrat în mișcarea muncitorească revoltată de nedreptatea socialistă, am văzut-o și despre care știam și deoarece,din ceea ce am citit, am perceput clasa asuprită care lupta împotriva exploatării și nedreptății sociale”. Este evident o opțiune sinceră căci nu se intră într-o mișcare revoluționară,care este persecutată de guvern, din motive ordinare sau oportuniste.”

Curând după înscrierea în rândurile socialiștilor, Ana Robinshon a fost desemnată să activeze în cadrul serviciului financiar al organizației din București. Urmările implicării sale politice nu va întârzia să se vadă.

Perioada războiului este una de cotitură pentru mișcarea socialistă internațională. Deși PSDMR fusese oficial interzis, membrii acestuia se întâlneau în clandestinitate pentru a analiza desfășurarea războiului mondial și evenimentele din Rusia anului 1917.

Totodată începe să se manifeste tot mai pregnant tendința de radicalizare a mișcării socialiste sub imboldul cuceririi puterii de către bolșevicii ruși. Ana Robinshon se implica în această perioadă în mai multe acțiuni interzise cum ar fi: distribuirea de manifeste, transmiterea de mesaje clandestine și ajutorarea activiștilor de partid aflați în detenție.

În 1918 îl va cunoaște pe Marcel Pauker, fiul proprietarului ziarelor de stânga “Dimineața” si “Adevărul ”. Simpatiile socialiste comune îi vor apropia pe cei doi tineri în plină revoluționară, ei decid să părăsească România pentru a-și definitiva studiile.

Ana va locui la Geneva, unde va studia medicina, iar Marcel la Zurich, pentru a-și desăvârși studiile în inginerie. Greutățile de adaptare la cerințele sistemului de învățământ elvețian și dificultățile o vor forța pe Ana să-și abandoneze studiile. Marile câștiguri ale stagiului elvețian au fost pentru Ana Robinshon diversele întâlniri pe care le-a avut cu personalitățile reprezentative ale mișcării socialiste internaționale cum ar fi: Humbert Droz, Henry Barbusse, Stasia Stanislavs, Platten Nicon.

L-a cunoscut chiar și pe celebrul Tristan Tzara, l-a începutul anului 1921 i s-a alăturat lui Marcel Pauker la Zurich unde s-au căsătorit. În același an au revenit în România. Aici și-au dedicat întreaga energie mișcării revoluționare autohtone aflate în acel moment în criză.

Soții Pauker vor avea o ascensiune rapidă în rândurele nou înființatului Partidului Comunist din România. Marcel este cooptat în conducerea provizorie a partidului, Ana va ocupa poziția de secretară a Comisiei Centrale a Femeilor afiliate la partid. În acest timp organizează o campanie pentru recrutarea de noi membri, încearcă să organizeze sindicatele și să le pregătească pentru grevă.

În octombrie 1922 va participa la al doilea Congres al partidului desfășurat la Ploiești prilej cu care este aleasă în Consiliul General. Tot în anul 1922 participă la al XIV congres al Cominternului, de la Moscova. Punctul culminant al carierei sale politice de până atunci a fost numirea sa în poziția de secretară a Comitetului Central al “Ajutorului Rosie”.

Urmare a activităților sale, Ana Pauker a fost arestată pentru prima dată în toamna anului 1923. În mai puțin de doi ani urmează alte perioade de detenție. În acest timp legăturile ei și ale lui Marcel Pauker în conducerea din acea vreme a partidului se vor deteriora constant. Ca urmare , soții Pauker au plecat în februarie 1926 în străinătate.

“Activista cu înaltă calificare politică și teoretică dar prezentându-se destul de slab în munca practică, mai ales în privința conducerii concrete(…). Din caracterizările făcute de tovarăși rezultă că, în munca ei se constată o insuficientă capacitate de mobilizare și o anumită indiferență ”.

Capitolul III. “FEMEIA ETALON” ȘI REGIMUL

GHEORGHIU-DEJ

III.1 Modelul Ana Pauker . Biografie

La sfârșitul anului 1953, eliberată din penitenciarul Malmezon, însă Ana Pauker a mai petrecut o lună de arest într-o locuință a partidului situată în Otopeni, în preajma Bucureștiului. ‘Nu îi era permis contactul cu cei din afară, cu excepția câtorva lideri de partid care îi adresau în mod ocazional întrebări, și era obligată să doarmă în același pat cu femeia care o supraveghea. La 18 aprilie în cadrul unei conversații telefonice cu Alexandru Moghioroș, ea si-a exprimat dorința de a preda la țară , ca învățătoare, însă Moghioroș nu i-a făcut nici o promisiune.”

Două zile mai târziu, a fost transferată la București, aplicându-i-se o formă de arest la domiciliu în condiții mai blânde, întrucât i se permitea să părăsească locuința, însă întotdeauna însoțită de un șofer sau de femeia care se ocupa de gospodărie, ambii fiind agenți ai securității.

În tot acest timp, o comisie specială de partid a preluat ceea ce începuseră anchetatorii din penitenciar inițiând la rândul ei o anchetă oficială. Dacă în primele șapte luni de la înlăturare, Ana Pauker adoptase o atitudine supusă și autocritică, fiind, în opinia familiei sale “foarte necăjită,tulburată, deprimată și dezorientată”, conduita ei a fost cu totul alta după arestare.

Din acel moment a început să se apere cu încăpățânare și să nege în permanență și cu fermitate orice acuzație, lucru care a continuat să îl facă și în fața comisiei de partid. Raportul înaintat de comisia Biroului Politic la începutul anului 1954 presupunea excluderea Anei Pauker din rândurile partidului și continuarea anchetei sub tutela unei “agenții a statului”. Totuși, sancțiunile propuse de comisie nu au fost aplicate.

Dimpotrivă autoritățile au sfârsit prin a decide, în februarie 1954, încetarea arestului ei la domiciliu și i-au permis să locuiască împreuna cu fiica sa Tatiana, cu fiul său Vlad, cu fiul ei adoptiv Sandu, cu soțul Tatianei, Gheorghe Brătescu și cu cei trei copii ai acestora.

În septembrie i s-a oferit un post la Editura Politică, unde urma să se ocupe de redactarea unor texte socio-economice și de traducerea unor lucrări din limbile franceză și germană, propunându-i-se un salariu lunar de 1.500 lei.

Se pare că, în aprilie 1954, i s-a oferit “într-o oarecare măsură” reabilitatea, în condițiile în care ar fi depus mărturie împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, lucru pe care Ana Pauker l-a refuzat categoric.

Ulterior, după câtiva ani, unul dintre avocații apărării în cazul Pătrășcanu reconstiuia replica ei: “Nu mă grăbesc să primesc reabilitatea voastră. Istoria va face acest lucru”.în anul următor, relata Robinshon, Ana Pauker i-a solicitat o întrevedere cu Gheorghiu-Dej, în care intenționa să ceară eliberarea fratelui ei din închisoare: “Mai mult decât oricine, tu ar trebui să știi că fratele meu nu este vinovat de activitățile antiguvernamentale! De ce a fost atunci închis?”.

Nu după multă vreme în vara anului 1955 Zalman Robinshon a fost pus în libertate și trimis în Israel. În iunie, anchetatorii trimiși de partid au revenit și au supus-o la o nouă rundă de întrebări concentrate de această dată pe prespusele ei “devieri de stânga”.

Când comisia a insinuat că Ana Pauker ar fi fost agent sovietic în perioada în care a fost la putere, a avut o nouă izbucnire: “Eu nu am dat informații cum a făcut Bodnăraș care trimitea rapoarte la NKVD” a replicat ea atât de furioasă , încât interlocutorii săi au fost nevoiți să o roage să se calmeze. În cursul acestei ședințe, au asigurat-o pe Ana Pauker că era încă membră de partid, mai mult chiar, la una dintre întâlniri i s-au adresat cu apelativul “tovarășă”.

O dată cu campania de destalinizare a lui Hrusciov, când Gheorghiu-Dej a căzut în dizgrație, reabilitatea Ana Pauker părea, într-un asemenea context, să aibe mai multe șanse.

Totuși în cele din urmă, Ana Pauker un paria ostracizat până la sfârsitul vieții. În afară de rude, doar câteva persoane au îndrăznit să o viziteze după epurare: Maria(Băbica) Andreescu, o muncitoare în vârstă pe care o cunoscuse la închisoare; Bernard Teitel profesor de farmacologie ; Livia Ardeleanu, o evreică ieșită la pensie, vechi simpatizant comunist; și Radu Olteanu un avocat care îi apărase pe comuniști în procesele din perioada interbelică, închis sub acuzația de homosexualitate, în 1949.

Mulțimea de admiratori, tovarășii ei, inclusiv femeile care le întâlnise la penitenciarul Dumbrăveni, păreau acum că o uitaseră cu totul. Dată fiind nevoia ei acută de susținere și admirație, este foarte probabil ca atitudinea cunoscuților să o fi dezamăgit. Cu certitudine însă, nimeni nu a simțit mai bine decât ea la constrângerile impuse de diciplina de partid și sancțiuni severe aplicate celor ce abăteau de la calea cea dreaptă.

Pentru aparatul de partid, atacarea și abandonarea tovarășei Ana Pauker, vreme îndelungată țintă a unei profunde afecțiuni,devenise un test de loialitate însă și un sacrificiu dureros de așteptat din partea revoluționarelor de profesie.

În 1955 sau 1956, Ana Pauker și-a însoțit familia la o reprezentanție în sala mare a Operei: Deși balul era plin de foști prieteni și colegi ea nu a schimbat nici un cuvânt cu niciunul dintre ei. După spectacol, când Ana Pauker se pregătea să plece, mulțimea activiștilor de partid s-a grupat în mod spontan, formând un coridor și luând în tăcere poziția de drepți , în vreme ce ea se îndrepta spre iesire.

“În vara anului 1958, starea ei de sănătate s-a înrăutățit din nou suferind de ceea ce inițial părea să se datoreze unei intoxicații. Pentru că nu dădea nici un semn de recuperare, ci dimpotrivă, în primăvara anului 1959 i s-a propus internarea la spital. Ea a refuzat să se interneze la spitalul Elias, unde erau tratate în mod obișnuit oficialtățile de partid, și ales să fie îngrijtă în clinica medicală de la Spitalul Colentina, condusă de profesorul N.Gh.Lupu.”

Acolo s-a stabilit că boala ajunsese într-un stadiu grav, mult prea avansat pentru a i se putea prescrie un tratament eficient. O lună mai târziu, a ieșit din spital, și a plecat însoțită de fiica mai mică, Marie (Mașa), la munte, la o vilă a partidului. La scurtă vreme după revenirea la București, a sosit o scrisoare din Uniunea Sovietică. În urmă cu trei ani, fiul și fiica lui Marcel Pauker trimiseseră Prezidiului Sovietului Suprem o scrisoare în care solicitau informații despre soarta tatălui lor.

Răspunsul oficialităților sovietice a venit în cele din urmă prin intermediul Crucii Roșii din România: Marcel Pauker, îi informa scrisoarea, a murit la 16 august 1938, și adăuga că nici o altă informație nu mai era disponibilă.

Tulburată peste măsură, Ana Pauker a căzut la pat și a rămas în această stare până la moartea ei, nouă luni mai târziu.

Deși au existat zvonuri despre o vizită la căpătâiul soțului, aflat pe moarte, în gulagul siberian sau despre descinderea secretă la presupusul mormânt al acestuia, într-un cimitir din Moscova, chiar înainte de revenirea la București, se pare că Ana Pauker a urmat întocmai sfatul Variei Manuilski și și-a înăbușit orice dorință de a afla ce s-a întâmplat cu soțul ei.

La revenirea în țară, i-a vizitat pe părinții lui Marcel și i-a asigurat vag că acesta era încă în viată, deși sora lui Marcel Pauker aflase de la ea că probabil fratele ei murise. Când tatăl ei a întrebat-o, ea i-a răspuns că nu dorește să mai vorbească vreodată despre acest subiect, și a evitat să deschidă discuția chiar și în prezența copiilor.

La scurtă vreme după război, activistul de partid, Mihai Alexandru le spunea prietenilor că: ”era aproape convins că, în timpul unei vizite recente la Paris, îl văzuse pe Marcel defilând la o demonstrație a Partidului Comunist; Iosif Chișinevschi i-a cerut fără întârziere să descrie cele mai mici detalii ceea ce a văzut. A avut impresia fermă, relata el mai târziu că cererea venise de fapt din partea Anei Pauker. Așa cum a relevat familiei reacția sa neliniștită din 1959 și oricât de surprinzător ar părea, Ana Pauker nu a știut niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat cu Marcel și a continuat, împotriva oricărei rațiuni, să spere că el își va face într-o bună zi apariția.”

Ana Pauker a murit, după o lungă perioada de suferință, în urma unui atac cardiac, survenit pe 3 iunie 1960, cancerul îi invadase inima și plămânii. În străinatate s-a anunțat moartea ei două săptămâni mai tărziu, însă presa românească a ignorat cu desăvârsire evenimentul.

La ceremonia de incinerare au participat, alături de familie, cei patru prieteni care nu încetaseră să o viziteze și, ironia sorții, Gheorghe Cristescu, vechiul ei dușman din anii ‘20, care exclus fiind de multă vreme din Partidul Comunist, era liber să își urmeze conștiința. Nici unul dintre protejații sau admiratorii ei din cadrul partidului nu au îndrăznit să se arate.

“Într-adevăr, deși Ana Pauker a întâmpinat deschis reformele lui Hrușciov și părea mai în elementul ei în perioada destalinizării, mai mult chiar, vorbea despre revenirea lui Marx în vreme ce îl ignora în mod evident pe Lenin, ea a rămas pâna la sfârsitul vieții o comunistă sincera și devotată.”

Atunci când fiica sa Tatiana, i-a dăruit la aniversare un caiet destinat memoriilor ei, Ana Pauker menționat că nu și le va scrie niciodată Evident toate amintirile ei, ca de fapt tot ce însemnase viața ei aparțineau partidului, pe care hotărâse să nu îl pună niciodată în primejdie și să nu îl trădeze. Deși începuse să critice diferite greșeli sau neajunsuri, nu și-a exprimat niciodată vreo îndoială cu privire la partid în ansamblu.

Ana Pauker susținea în anul 1956 că se poate ca oamenii să nu fie cei mai buni însă ideologia va triumfa. Se pare că acesta era, cu precadere, unul dintre numeroasele argumente pe care le utiliza pentru a evita trasarea unor concluzii absolute.

În luna mai a anului 1952, a avut loc denunțarea devieri de dreapta. Folosind drept pretext aceasta acuzatie, Gheorghiu-Dej a izbutit să îi înlăture pe A. Pauker, T. Georgescu și V. Luca atat din aparatul de partid cât și din cel de stat.

Pe 19 februarie 1953, Pauker a fost reținută și supusă anchetei unei comisii de partid, ce o incrimina de legături cu servicii de spionaj străine, precum si de promovarea legionarilor în partid, amânarea colectivizării.

Se pare astfel că prin căderea Anei Pauker, în primavara lui 1952, s-au facut un prim pas în derularea procesului de verificare realizată cadrelor de partid, verificare ce a fost declanșată în 1948 incheindu-se în 1950 cu epurarea unai numar de aproximativ 200.000 de membrii de partid, ce erau vazuți a fi elemente dușmănoase.

În cele trei scrisori redactate în 1953 de Ana Pauker și ce erau adresate Partidului Muncitoresc Român, Ana Pauker realizase un fel de îndreptar autocritic care debuta cu formula: “Am dezamăgit încrederea pe care o avea în mine partidul, clasa muncitoare precum și întreg poporul, dându-mi munca de conducere atat în partid cât și în stat”.

Această sinceritate a mărturisiri ei era pusă oarecum la îndoiala de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, care remarca că faptele arătate sunt extrem de grave, iar ea ar trebui să lămurească exact lucrurile, și nu trebuie lăsată să apeleze la astfel de explicații de ordin sentimental.

Rezultă, de altfel tot din acele scrisori că Ana Pauker răspundea acuzațiilor, printre care aceea că ar fi deschis porțile partidului elementelelor legionare. De altfel aceasta constientizează că acordase prea multă atenție numărului membrilor partidului pe când ar fi trebuit să stăruie asupra calităților lor. Prin urmare Ana Pauker realizase că prin această abatere oportunistă ce i-a aparținut, a creat daune partidului și a ajutat dușmanul.

Aceasta a văzut atunci :’’că principalul pericol era reprezentat de PNȚ, care, în mod diferit față de Garda de Fier, nu era total compromis în fața largilor mase, admitea că PNȚ trebuie împiedicat să se folosesca în scopuri proprii masa de oamenii ce au fost înscriși în Garda de Fier.

Partidul în momentul ieșiri din ilegalitate avea aproximativ 1000 de membri. Însă la scurt timp după eliberare au mai fost primiți în partid un numar de câteva mii de membrii.

De asemenea aceasta recunoștea că a zorit organizațiile partidului să primească și să deschidă porțile partidului numeroaselor elemente cinstite, ce se evidențiau în rândul maselor muncitoare, printr-o combativitate nemaiîntâlnită precum și prin conștiința de clasă. Asemenea situație excludea o verificare amanuțită a fiecăruia, a acelora care își doreau să intre în rândurile partidului, iar acea dorința de extindere, a facut ca completarea datelor, precum și a recomandațiilor sau a aprobării cererii de intrare să ramână doar o formalitate, ceea ce a permis strecurarea în cadrul partidului a unor elemente străine, dușmane.

Ana Pauker, menționa de asemenea că: “în fața luptei ce partidul o avea contra partidelor istorice care nu erau încă demascate și compromise pe deplin, am nesocotit amenințarea ce vine din partea legionarilor și am văzut un pericol reprezentat doar de PNȚ, și doar în cazul în care PNȚ-ul reușea să manipuleze masa legionarilor, a cărei am considerat-o una reală.”

În vederea îndepartării acestui pericol aceasta a considerat prielnice acordurile cu șefii legionari, ce urmau să cheme aderenții proprii la neagresiune.

De altfel acesta considera, că o mare parte a membrilor de rând din cadrul Gărzii de Fier, în urma nemulțumirilor create de participarea la război și stapânirea hitleristă, precum și din cauza condițiilor de natura revoluționară ce au avut loc în urma eliberării țării, vor începe să își revină la realitate și să conștientizeze că au greșit, în momentul în care s-au înrolat în odioasa Gardă de Fier. Prin urmare legionarilor de rând trebuia să li se arate calea spre reabilitare, care le este deschisă doar participând activ la lupta împotriva șefilor precum și a politicii acestora, dar și împotriva reacționarilor și politicii lor.

III.2 Femeia ca om politic

Victoria Uniunii Sovietice a transformat disperarea și deznădejdea provocate de Marea Teroare și de anii de la începutul războiului într-o nedisimulată euforie. Astfel că, de cele mai multe ori, cea mai neagră disperare coexistă cu aspirațiile cele mai utopice. Cu cât pierderile sunt mai grele cu atât speranțele spre viitor sunt mai îndrăznețe.

“ În 1930, în închisoare, Ana Pauker și ceilalți comuniști români au îndrăznit să viseze că foarte curând vor ajunge să conducă România. Dintr-odată, au dispus de puterea de a pune în practică idealurile care inspiraseră o întreagă generație cu două decenii în urmă. Ei puteau nega realitatea evidentă a faptului că puterea lor nu era decât o consecință a ocupației sovietice, susținând ororile și vărsarea de sânge din timpul războiului creand în regiune o aspirație împărtășită pretutindeni pentru o mișcare socială semnificativă.”

Ana Pauker spunea în 1956 familiei sale că rămăsese fidelă partidului în pofida crimelor săvârșite de Stalin pentru că era convins cu adevărat că lucrurile se vor schimba în bine după război. Un asemenea mod de gândire era destul de răspândit în rândul comuniștilor după cel de-al doilea război mondial. Mulți presupuneau că, dacă sovieticii erau forțați să facă anumite lucruri într-un anumit fel lor li se va permite să adopte, în propria țară, propriile strategii, mulți vorbeau despre crearea unor noi modele de socialism, pe baza propriilor particularități de cultură.

Un alt factor decisiv l-a constituit sentimentul puternic, împărtășit de numeroși comuniști, că ar avea dreptul la o recompensă morală după anii petrecuți în închisoare sau în ilegalitate. Astfel de sentimente au stat cu certitudine la baza multor acțiuni întreprinse de Ana Pauker după sfârșitul războiului, atât în preferința ei pentru traiul decent și pentru onorurile pe care i le oferea funcția, cât și în comportamentul egoist, narcisic în cadrul familiei.

Așadar, imediat ce a avut puterea în mână, Ana Pauker a găsit toate rațiunile pentru a închide ochii în fața oricărui lucru în măsura sa îi tulbure conștiința și pentru a continua să se supună colectivului.

De vreme ce visul unui comunism cu fața umană se destrămase, ea a decis să revină la filosofia individuală, esoterică, a fiecărui comunist educat,al cărui scop nu era acela de a interpreta faptele, ci de a le diminua importanța. Elementul crucial din această ecuație pare să fi fost frica. Pe de o altă parte, spectrul constant al fricii de sovietici, în special în rândul “moscoviților” cei care ca și Ana Pauker, reveneau în patria mamă după un exil prelungit în URSS. Dar în mod evident un efect realmente paralizant îl avea frica înstrăinării de sine și a regăsirii de sine într-un viitor lipsit de orice perspectivă. Totul, întreaga ta lume se prăbușește. Partidul devenise familia, școala, biserica, căminul tot ce era în afara acestor granițe trebuia distrus și construit altfel.

Ana Pauker nu a încetat să creadă în comunism, chiar și după epurarea ei, după seria de false acuzații la adresa ei și după stigmatizarea la care a fost supusă fără menajamente. În opinia lui Gheorghe Brătescu ea nu a avut vreme să ajungă la concluziile esențiale care, ulterior, au alimentat deziluzia multor comuniști.

Dacă există vreun cuvânt să rezume întreaga psihologie a Anei Pauker acela ar fi duplicitatea. Aici intră iluziile cu care nu contenea să se amăgească, că toate răsturnările și revenirile în politica partidului erau cumva bazate pe o metodă științifică, că desființarea structurii sociale existente însemna cumva alterarea naturii umane; că ovațiile și elogiile reflectau cumva sentimente sincere ale poporului român; că Marcel Pauker supraviețuise cumva masacrelor staliniste. “Dar mai presus de toate acestea, termenul includea inducerea deliberată în eroare a celor pe care îi conducea. În câte discursuri, mitinguri și întâlniri cu caracter privat nu și-a folosit talentul oratoric pentru a convinge o gloată plictisită și dubioasă despre meritele acelui iubit conducător și mentor marele tovarăș Stalin?”

E adevărat, ea nutrea convingerea că astfel își va putea urmări propria politică de favorizare a integrării pașnice, eliminând lupta de clasă, și tot adevărat e că sovieticii au impus represiunea care a urmat, pe fundalul unei temeri tot mai accentuate privind eventualitatea unui război. Dar ca mai toți liderii de partid contemporani cu ea, Ana Pauker nu se putea sustrage responsabilitătii ei morale și rolul ei crucial în impunerea comunismului într-o Românie lăsată de izbeliște și care totuși a rezistat.

În mod evident, odată cu stalinizarea regimului din România politica anterioară a Anei Pauker, acum discreditată, a devenit sursa vulnerabilității sale și din teama de a nu-și zdruncina poziția, acceptat în repetate rânduri diferite compromisuri cinice, dar necesare.

Poate că singura alternativă morală ar fi fost aceea a retragerii, a refuzului de a participa. Dacă dăm crezare unei mărturii, Ana Pauker a cochetat cu ideea de a face un asemenea pas, însă s-a temut de eventualele consecințe. Din aceea ce i-a relatat fratele Anei Pauker unui lider sionist rezultă că, la revenirea lui în România în noiembrie 1949, ea ar fi spus că ar vrea să se retragă, dar se teme că va fi împușcată . Pe de altă parte cancerul i-ar fi permis să invoce argumentul incapacității fizice și să evite astfel orice fel de acuzație de trădare formulată în mod obișnuit la adresa oricărui lider comunist care își făcea cunoscută decizia de a se retrage de la conducere.

Concluzii

Viața Anei Pauker este viața minunată a femeii revoluționare, care în cele mai grele condiții de viața nu a dat înapoi în fața greutăților, suferințelor și cumplitelor persecuții ale dușmanului de clasa și care capată mereu forțe și energii noi din adânca încredere în dreptatea cauzei sale.

Este sigur că Ana Pauker ducea o politică de fracționism, în opoziție nu doar cu Gheorghiu-Dej ci și cu sovieticii în general. Cu excepția lui Tito, nici un alt lider stalinist nu manifestase rezistență față de linia impusă de sovieticii asa cum făcuse Ana Pauker.

În vreme ce politica dusă de Ana Pauker în anii de după război a urmat în mod exemplar tendința generală specifică întregului bloc sovietic, aceea de a alege în mod independent orice cale posibilă spre socialism, nu același lucru se poate afirma și despre acțiunile sale ulterioare instruirii stanilismului de vârf începând din 1948.

Deși în acea perioadă mulți lideri din lagărul comunist au recurs la subterfugii pentru a eluda o serie de aspecte ale politicii staliniste, sfidarea Anei Pauker oricât de imperfectă sau de insuficientă s-ar fi înfățișat ea, a fost calitativ diferită.

Așadar, acuzația de “deviere de dreapta” adusă Anei Pauker și aliaților săi, deși o evidentă hiperbolă politică, era totuși adevărată, și nicidecum o acuzație arbitrară, considerată de istorici multă vreme ca mascând ceea ce defapt era o simplă luptă pentru putere între Ana Pauker și Gheorghiu-Dej.

În schimb acuzatia paralelă de “deviere de stânga” care a constituit cheia de boltă a considerațiilor despre Ana Pauker vreme de aproape patru decenii, era într-adevăr falsă.

Cazul Anei Pauker, cea considerată multă vreme prototipul moscovitului, ridică întrebarea dacă nu cumva traumele provocate de Marea Teroare și anii de război petrecuți în URSS au reprezentat motive suficiente de solide pentru unii comuniști de a decide să nu repete exemplul sovietic în propria țară.

Nu există explicații simple, în măsură să justifice comportamentul Anei Pauker. Poate că permanenta amenințare a morții, datorită cancerului la sân și incertitudinea unei însănatoșiri, au făcut-o să se elibereze de teama de sovietici. Deși acest factor a jucat probabil un rol Ana Pauker începuse să acționeze împotriva implicării lui Pătrășcanu într-un proces, desființase comisia de anchetare a spaniolelor, intervenise pentru emigrarea neîngrădită a evreilor și refuzase stabilirea unui număr fix și excesiv de gospodării colective, înainte de a i se fi diagnosticat cancerul în iunie 1950.

Sau poate că din trufie, Ana Pauker s-a simțit imună la orice sancțiune mizând pe prestigiul său în cadrul mișcării. “Într-adevăr, insubordonarea Anei Pauker era cu atât mai demnă de admirație cu cât nu viza nici un câștig pe plan politic.”

Pe deplin conștientă de regulile politice ale puterii staliniste, știa prea bine că menționându-și pozițiile, își asigura înfrângerea în lupta tot mai aprigă pentru putere dintre ea și Gheorghiu-Dej.

Mai mult, lipsa legitimității politice explică în mare măsură încercările ei de după război, de a crea o bază veritabil populară pentru guvernarea de partid, decizia ei de a renunța de bunăvoie la funcția de secretar general și preferința pentru o coaliție lărgită, cu democrați români. Pozițiile adaptate de Ana Pauker amintesc unele demersuri similare, întreprinse de anumiți evrei, figuri reprezentative ale mișcării revoluționare rusești, în urmă cu câteva decenii.

Ca majoritatea evreilor care au intrat în rândurile PCR între cele două războaie mondiale, Ana Pauker a devenit comunistă nu numai în calitate de membru al unei clase oprimate, dar și în calitate de membru al minorității naționale persecutate. Astfel, doar evreii se simțeau atrași de opoziția manifestată de PCR față de naționalismul românesc, întrucât ei erau singurele victime ale acestuia.

Avem de-a face cu un comunism evreu care nu s-a încadrat în prototipul umanim acceptat al “evreului neevreu” din mișcarea comunistă. Internaționalistă convinsă, care renunțase demult la o identitate strict evreiască, Ana Pauker nu a manifestat acea ură de sine tipică revoluționarului evreu, și nici nu s-a eschivat de la promovarea unei politici favorabile evreilor din România.

După ce a fost vreme îndelungată țapul ispășitor al propagandei de partid pentru toate ororile din perioada stalinistă, Ana Pauker continuă să pună la zid în România postcomunistă, ca liderul de partid cel mai vinovat de represiunea din anii postbelici.

Dar adevărul este că acest personaj permanent contradictoriu, deși a fost o stalinistă convinsă și a jucat un rol fundamental în instaurarea comunismului în România, a reprezentat în mod paradoxal o alternativă la stanilismul rigid și dur, devenit în scurtă vreme emblematic pentru de viața de partid din România, și a lăsat-o moștenire secretă ca susținător constant al țărănimii în sânul familiei ierarhiei comuniste.

Întradevar, viața Ana Pauker este o pilda minunată de curaj și devotament nemarginit față de cauza clasei muncitoare. Din anii tineretei Ana s-a aflat necontenit în lupta pentru binele poporului muncitor, în posturile de răspundere incredințate de partid.

Hotărârea, dârzenia și intransigența, ura neîmpacată contra exploratorilor și dragostea fierbinte față de poporul muncitor au fost trăsăturile caracteristice ale Anei încă de la începuturile activității ei în vechea mișcare socialistă. Dezvoltate în lupta aprigă și grea cu dușmanul, călite și educate de partid, aceste însușiri ale Anei au facut ca ea să devină una din marile figuri ale poporului nostru, ale partidului clasei muncitoare.

“Căderea Anei Pauker a fost un pas semnificativ într-un proces care a făcut imposibilă preluarea puterii de către o conducere reformistă în România și care le-a hărăzit cetățenilor români un destin de privațiuni externe ce au culminat cu regimul Ceaușescu. Măcar pentru atât merită ca românii să arunce o altă privire, mai atentă, asupra acestui lider enigmatic din trecutul lor.”

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări speciale

Constantin, Florin, O imagine falsă despre confruntările din conducerea PCR/PMR (1947-1952)

Levy, Robert, Gloria și decăderea Anei Pauker, Editura Polirom, Iași, 2002

II. Lucrări generale

Alexandrescu, Ion, Rolul tovarășilor de drum din guvernul Petru Groza în viziunea PCR, În 6 martie 1945, București,1955

Barcan, Doina;Sterpu Bogdan, Regimul Comunist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Iași, 2003

Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx, Editura Curtea Veche, București, 2007

Cereșeanu, Ruxandra, Femei din infernul concentraționar (Gulagul românesc) În: Prezențe feminine : Studiul despre femei în România, Cluj, 2002

Miles, Rosalind, The Women 's History of the World, Londra, 1989

Mircu, Marius, Dosar Ana Pauker, Editura Gutenberg-Casa cărții, București, 1991

Marinescu,Aurel, Instaurarea conducerii comuniste în România Mărturii(1946-1953) Câmpul Lung Muscel, 2002

Morar-Vulcu,Călin, Între “noi” și “ei”: Identitatea politică a femeii în discursurul comunist. În: Condiția femeii în România sec XX, Cluj Napoca, 2002

Principesă de România, Arhiducesă de Austia, Ileana, Trăiesc din nou, Editura Humanitas, București, 2008

Rădulescu, Zoner, Șerban; Bușe Daniela; Marinescu, Beatrice, Instaurarea totalitarismului comunist în România, București, 2002

Suciu, Mircea; Chițăroiu, Mircea “Ana Pauker: Repere pentru o biografie neretușată”, Dosarele Istoriei 2, nr.8 (13), 1997

Surpat, Gheorghe, România în anii socialismului, 1948-1978, București, 1980

Zub, Alexandru, Sovietizarea României.Implicații biografice, 2000-2001

III. Reviste

Avram, Cezar, Gabriel, Regimul comunist de la general la particular, Revista de Științe Politice, 2004, 1, nr.1,

Betea, Lavinia, Gheorghiu-Dej și Ștefan Foriș. În lupta pentru putere în PCR. Dificultăți de stabilire a adevărului factual, Studii și Materiale de Istorie Contemporană, 2002, nr.1,

Bodeanu, Denisa, Florentina, Politica demografică a regimului comunist reflectat în revista “ Femeia” (1966-1989). În: Condiția femeii în România în secolul XX, Cluj Napoca, 2002,

Cătănuș, Dan, Destalinizarea în versiunea lui Emil Bodnaraș, DI, 2001, 6, nr.5,

Constantin, Florin, Comunismul international, comunismul național, DI, 2000, nr.6,

Dobeș, Andrea, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964, Anuarul de Istorie Orală, 2003, 4,

Denize, Eugen, Comunismul românesc de la începuturi pâna la moartea lui Gh.Gheorghiu-Dej. Câteva considerații, Memoria, 2000, nr.30

Iordache, Anastasia, O valoroasă mărturie despre preliminariile instaurării comunismului în România 1947. Raportul generalului Brătescu, DI, 2002, 7, nr.4

Olteanu, Cristina-Liana, Gheonea, Elena-Simona; Gheonea Valentina, Femeile din România comunistă. Studii de istorie socială, București, SNSPA, 2003

Popescu, Alexandru, Procesul Vițianu și prespusele conturi ale Anei Pauker, Magazin Istoric, 2001, 35, nr.3

Sandru, Dumitru, Onișoru, Gheorghe, Procesul lui Vasile Luca, Anale Sighet , 2000, nr.8

Tudoraș, Liviu, Umor din spațiul concentraționar comunist românesc, Memoria, 2002, nr 38

Tudoraș, Liviu, Nelegiuirea și josnicia justiției comuniste din România, Memoria, 2002, nr. 40-41

Văcărescu, Theodora-Eliza, Women and/in the Comunist Political Prisons: The first and the Second Circle of Suffering România, 1947-1965, The Romanian Journal of Society and Politics, 2003, 3, nr.1

Wexler, Teodor, Popa, Mihaela, Viitorul poporului evreu-varianta comunistă, Magazin Istoric, 2001, 35, nr.10

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări speciale

Constantin, Florin, O imagine falsă despre confruntările din conducerea PCR/PMR (1947-1952)

Levy, Robert, Gloria și decăderea Anei Pauker, Editura Polirom, Iași, 2002

II. Lucrări generale

Alexandrescu, Ion, Rolul tovarășilor de drum din guvernul Petru Groza în viziunea PCR, În 6 martie 1945, București,1955

Barcan, Doina;Sterpu Bogdan, Regimul Comunist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Iași, 2003

Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx, Editura Curtea Veche, București, 2007

Cereșeanu, Ruxandra, Femei din infernul concentraționar (Gulagul românesc) În: Prezențe feminine : Studiul despre femei în România, Cluj, 2002

Miles, Rosalind, The Women 's History of the World, Londra, 1989

Mircu, Marius, Dosar Ana Pauker, Editura Gutenberg-Casa cărții, București, 1991

Marinescu,Aurel, Instaurarea conducerii comuniste în România Mărturii(1946-1953) Câmpul Lung Muscel, 2002

Morar-Vulcu,Călin, Între “noi” și “ei”: Identitatea politică a femeii în discursurul comunist. În: Condiția femeii în România sec XX, Cluj Napoca, 2002

Principesă de România, Arhiducesă de Austia, Ileana, Trăiesc din nou, Editura Humanitas, București, 2008

Rădulescu, Zoner, Șerban; Bușe Daniela; Marinescu, Beatrice, Instaurarea totalitarismului comunist în România, București, 2002

Suciu, Mircea; Chițăroiu, Mircea “Ana Pauker: Repere pentru o biografie neretușată”, Dosarele Istoriei 2, nr.8 (13), 1997

Surpat, Gheorghe, România în anii socialismului, 1948-1978, București, 1980

Zub, Alexandru, Sovietizarea României.Implicații biografice, 2000-2001

III. Reviste

Avram, Cezar, Gabriel, Regimul comunist de la general la particular, Revista de Științe Politice, 2004, 1, nr.1,

Betea, Lavinia, Gheorghiu-Dej și Ștefan Foriș. În lupta pentru putere în PCR. Dificultăți de stabilire a adevărului factual, Studii și Materiale de Istorie Contemporană, 2002, nr.1,

Bodeanu, Denisa, Florentina, Politica demografică a regimului comunist reflectat în revista “ Femeia” (1966-1989). În: Condiția femeii în România în secolul XX, Cluj Napoca, 2002,

Cătănuș, Dan, Destalinizarea în versiunea lui Emil Bodnaraș, DI, 2001, 6, nr.5,

Constantin, Florin, Comunismul international, comunismul național, DI, 2000, nr.6,

Dobeș, Andrea, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964, Anuarul de Istorie Orală, 2003, 4,

Denize, Eugen, Comunismul românesc de la începuturi pâna la moartea lui Gh.Gheorghiu-Dej. Câteva considerații, Memoria, 2000, nr.30

Iordache, Anastasia, O valoroasă mărturie despre preliminariile instaurării comunismului în România 1947. Raportul generalului Brătescu, DI, 2002, 7, nr.4

Olteanu, Cristina-Liana, Gheonea, Elena-Simona; Gheonea Valentina, Femeile din România comunistă. Studii de istorie socială, București, SNSPA, 2003

Popescu, Alexandru, Procesul Vițianu și prespusele conturi ale Anei Pauker, Magazin Istoric, 2001, 35, nr.3

Sandru, Dumitru, Onișoru, Gheorghe, Procesul lui Vasile Luca, Anale Sighet , 2000, nr.8

Tudoraș, Liviu, Umor din spațiul concentraționar comunist românesc, Memoria, 2002, nr 38

Tudoraș, Liviu, Nelegiuirea și josnicia justiției comuniste din România, Memoria, 2002, nr. 40-41

Văcărescu, Theodora-Eliza, Women and/in the Comunist Political Prisons: The first and the Second Circle of Suffering România, 1947-1965, The Romanian Journal of Society and Politics, 2003, 3, nr.1

Wexler, Teodor, Popa, Mihaela, Viitorul poporului evreu-varianta comunistă, Magazin Istoric, 2001, 35, nr.10