Statalitatea de Facto a Transnistriei

=== c25c2aa36508b964121208d149ef6bde18bb1d5b_190587_1 ===

2.2 Caracteristicile statale „de facto”

2.2.1 Teritoriul și poporul în Transnistria

Una dintre premisele existenței statului ca subiect principal al dreptului internațional este reprezentată de teritoriul și populația care îl locuiește. Definit ca spațiu geografic în al cărui limite statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă, teritoriul de stat este alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și aeriene. (Todos 2010: 50)

Dreptul internațional reglementează prin principiile și normele sale activitatea statelor în privința teritoriilor, fiind recunoscute independența și suveranitatea fiecărui stat, inviolabilitatea teritoriului și fa rontierelor sale, statutul juridic al populației, utilizarea resurselor naturale etc. Totodată este exclusă admiterea legitimității asupra teritoriilor obținute prin forță sau în baza unor acte arbitrare și în afara normelor dreptului internațional.

Prin Constituția Republicii Moldova din anul 1994, localitățile din stânga Nistrului au fost cuprinse într-o unitate autonomă, denumită Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului, iar Legea nr.173 din 22 iulie 2005, adoptată de Parlamentul de la Chișinău, îi acordă Transnistriei statut juridic special ca unitate teritorială autonomă în componența Republicii Moldova (art.3, pct.1).

Așadar, Transnistria, care nu a fost recunoscută de niciun stat membru al ONU, este „de jure” parte a teritoriului Republicii Moldova, care este „un stat suveran și independent, unitar și indivizibil”, conform Constituției din 1994 (art.1, pct.1). Teritoriul Republicii Moldova, așa cum reiese din Constituție, este inalienabil (art.3, pct.1), iar frontierele sale „sunt consfințite prin lege organică, respectându-se principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional” (art.3, pct.2). În acest context, modificările care privesc caracterul unitar al statului pot fi operate numai în urma referendumului, cu votul majorității cetățenilor cu drept de vot, conform Constituție (art. 142, pct.1). Ca urmare, înstrăinarea unei părți din teritoriul Republicii Moldova se poate face numai în cadrul constituțional al acestei țări. De asemenea, modificările teritoriale ale statelor sunt admise de dreptul internațional numai prin mijloace pașnice, cu acordul liber exprimat al statelor și în interesul poporului.

Teritoriul pe care se află Transnistria are o suprafață de 4163 km², fiind situat în partea de est a Republicii Moldova, de-a lungul râului Nistru, și reprezintă 10% din suprafața fostei RSS Moldova. Acest teritoriu pe care statul „de facto” Transnistria își exercită autoritatea are o lungimea totală a granițelor de 816 km, din care 411 km reprezintă frontiera la vest cu Rep. Moldova (aproape în întregime pe Nistru), iar 405 km reprezintă lungimea graniței la sud-est cu Ucraina.

Frontiera între Republica Moldova și Transnistria este însă unilaterală, deoarece a fost instituită doar de autoritățile de la Tiraspol, fiind păzită numai de acestea. Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat, iar Transnistria este un teritoriu moldovean autonom. La 10 iunie 2013, liderul regimului separatist de la Tiraspol, Evgheni Șevciuk, a semnat un decret privind granița de stat a Transnistriei, ce stabilește limitele acesteia, în care a fost inclus și orașul Tighina, cu trei sate aflate sub jurisdicția Chișinăului. Decizia unilaterală a Transnistriei cu privire la frontiera de stat a fost condamnată de OSCE și de Statele Unite, fiind în contradicție cu anumite prevederi ale Acordului privind principiile de reglementare pașnică a conflictului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992.

În ceea ce privește populația de pe teritoriul Transnsitriei, aceasta este formată trei grupuri etnice majore: moldoveni (31.9%), ruși (30.4%), și ucraineni (28.8%) care au stabilit relații de fraternitate, conflictele etnice între ele fiind absente. Mai mult, limbile vorbite de aceștia, moldoveneasca, rusa și ucraineana, sunt toate trei limbi oficiale în Transnsitria. Transnistria are o populație de 555.000 de locuitori, iar experții încă nu se referă la aceasta ca la o națiune.

Fiind un alt element al existenței statului, populația este definită ca o „comunitate națională” a acelui stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin cetățenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte state. Populația asupra căreia se exercită autoritatea de stat nu este alcătuită din indivizi uniți în mod întâmplător, ci din persoane care în totalitatea lor constituie o anumită comunitate istorică umană, care în epoca modernă și contemporană este națiunea. (Luburici 2000:121) Această comunitate umană trebuie să fie permanent si organizată, relative numeroasă, pentru a putea rezista prin resurse proprii și a forma rațiunea și substanța unui stat. (Popescu 2007: 66) Într-o altă definiție, populația este totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui stat sau altui stat la un moment dat și care sunt supuși jurisdicției acestuia și cuprinde cetățenii statului respectiv, cetățenii străini și persoanele fără cetățenie (Todos 2010: 37-38). Ceea ce înseamnă că populația unui stat este format din toți cetățenii, străinii, persoanele fără cetățenie sau cu dublă cetățenie, refugiații, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv și se supun jurisdicției sale. În cadrul exercitării competențe sale suverane fiecare stat stabilește situația juridică a populației sale reglementând statutul juridic, drepturile și obligațiile tuturor categoriilor de persoane care formează populația sa.

Spre desosebire de populație, națiunea este o comunitate umană caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, tradiție culturală și istorică, care aspiră să-și formeze un stat, în mod voluntar. (Girardet 2003:126) Din definiția dată de Renan, națiunea este „ un suflet, un principiu spiritual”, fiind constituită din ,,dorința de a trăi împreună’’; națiunea prezintă și o legătură psihologică ce unește oamenii și în același timp îi diferențiază, creează un sentiment de ,,omogenitate’’, de asemănare, de confundare (Renan, 1882, p. 125)

Dacă ținem cont de aceste definiții, nu se poate vorbi despre națiunea transnsitreană. Când se referă la comunitatea pe care pretend că o reprezintă, separatiștii transnistreni folosesc adesea sintagma „popor transnistrean”, iar nu de minoritate, deoarece comunitatea internațională sprijină aspirațiile la autodeterminare doar în cazul popoarelor, nu și al mișcărilor separatiste. Așa cum reiese din documentele internaționale, dreptul la autodeterminare poate fi revendicat de comunitățile care sunt băștinașe pe un anumit teritoriu si au exercitat înaintea altor comunități autoritatea asupra teritoriului revendicat. Însă nu toate popoarele băștinașe sunt îndreptățite să invoce dreptul la autodeterminare, deorece nu este necesară doar constatarea caracterului de popor băștinaș ci trebuie ca această comunitatea să fi exercitat autoritatea asupra teritoriului vizat.

Nu este unanim acceptat dacă „poporul transnistrean” poate fi definit ca „popor” în sensul în care acesta are calitatea de subiect titular de drepturi și obligații, și dacă poate revendica dreptul la autodeterminare în baza articolului 1 al Cartei ONU. Autoritățile transnistrene trebuie așadar să dovedească faptul că „poporul transnistrean”, este băștinaș, așa cum menționează documentele internaționale, ceea ce înseamnă că teritoriul actual era nepopulat și neguvernat în momentul venirii lor.

2.2.2 Sistemul politic

Al treilea element al statalității „de facto” este exercitarea puterii politice asupra teritoriului locuit de populație. Majoritatea politologilor lumii contemporane consideră sistemul politic ca fiind ansamblul instituțiilor și organizațiilor politice (partidele politice și grupurile de interes), al relațiilor dintre ele, și al normelor care le guvernează funcționarea. Cel care a fundamentat abordarea sistemului politic prin prisma analizei sistemice a fost sociologul american David Easton care a definit în 1953 sistemul politic ca fiind „alocarea autoritară a valorilor la nivelul întregii societăți”. În lucrările sale ulterioare, accepția dată sistemului politic a fost lărgită în sensul definirii lui ca „ansamblul interacțiunilor prin care resursele politice sunt repartizate pe cale autoritară într-o societate”, prin aceasta înțelegându-se modul în care statul (guvernarea), prin deciziile sale, face față cerințelor care vin din ambientul social. (Radu 2004:8)

Cea mai uzuală clasificare a sistemelor politice are în vedere criteriul libertății, respectiv măsura în care cetățenii au posibilitatea să-și apere și să-și promoveze interesele. Din perspectivă constituțională, regimurile politice se divid în două mari categorii: regimuri politice democratice și regimuri politice non-democratice (autocrate, dictatoriale, totalitare). Esența regimului politic democratic constă în sistemul drepturilor și libertățile omului, în accesul liber și egal al cetățenilor la viața publică. Funcționarea unui regim politic democratic presupune ca statul să fie liber, ca puterile sale să nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din grupările care le dispută. Suportul menținerii unui regim politic democratic se află în competiția permanentă dintre structurile pluraliste ale societății. Specific este faptul că grupurile și cetățenii posedă libertate și autonomie față de puterea statului, iar legitimitatea funcționării regimului politic democratic este dată de votul cetățenilor în cadrul alegerilor. (op.cit.:11)

În sistemele democratice moderne conducerea se înfăptuiește prin instituții reprezentative, cu respectarea libertăților publice. Democrația politică reprezintă tipul superior de organizare politică a statului. El se identifică practic cu regimul politic democratic fiind caracterizat prin parlamentarism, prin reprezentare politică, prin alegeri la intervale regulate, prin domnia legii, prin respectarea drepturilor și libertăților civile. (op.cit.:13)

Timp de 20 de ani, din 1991 și până în 2011, scena politică din regiunea separatistă Transnistria a fost dominată de Igor Smirnov, susținut de Rusia. Alegerile care au avut loc în această perioadă nu au fost recunoscute de comunitatea internațională, OSCE susținând că nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor, mai précis nu există presă independent, deci alegătorii nu pot primi informații din diferite surse.

Prima Constituție a Transnistriei independente a fost adoptată la 1 septembrie 1990, pe baza căreia au fost create Consiliul Suprem, organismele puterii judecătorești și sistemul legal și au fost organizate primele alegeri prezidențiale, în 1991. La referendumul din 24 decembrie 1995, a fost adoptată o nouă Constituție care prevede în art.1: „Republica Moldovenească Nistreană – stat de drept suveran, independent, democratic”, iar în art.11 era prevăzută constituirea Forțelor Armate în scopul „apărării suveranității și independenței Republicii Moldovenești Nistrene”. Sovietul Suprem continua să fie „bicameral”, compus din „Camera Legiuitorilor” (32 de deputați) și „Camera Reprezentanților” (35 de deputați), o structură absolut artificială pentru o regiune cu populația de circa 700 mii (în 1996). Referitor la organizarea internă, această Constituție califică regimul din stânga Nistrului drept „republică prezidențială”.

Anul 2000 a fost anul shimbărilor majore. Sovietul Suprem a modificat 69 de articole ale Constituției, fiind schimbate radical prevederile referitoare la Legislativ, care a devenit unicameral, cu numărul total de 43 de deputați, aleși în baza aceluiași sistem electoral majoritar. Transnistria a fost proclamată „republică prezidențială”, iar președintele desemna conducătorii structurilor teritoriale ale puterii executive.

În prezent, atât președintele cât și Parlamentul unicameral, numit Consiliul Suprem (Sovietul Suprem), se aleg pentru un mandat de cinci ani. Președintele este șeful statului și al executivului, numește Cabinetul de Miniștri, stabilește direcțiile generale ale tuturor structurilor guvernamentale și le coordonează. El reprezintă republica în relațiile internaționale și este Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale Republicii. În iunie 2011, legislativul a aprobat amendamente constituțioanle care au creat un de prim-ministru și a stabilit că președintele poate avea cel mult două mandate.

Organismul legislativ și reprezentativ, este Consiliul Suprem, din care fac parte 43 de deputați, aleși cu majoritate de voturi, care adoptă legi și acte normative cu caracter local. La ultimele alegeri legislative care au avut loc în 2010, partidul prorus Obnovlenie (Reînnoire) a obținut majoritatea (36 de locuri). Inițial Obnovlenie a fost o mișcare politică, fiind constituită în anul 2000; în 2006 a devenit partid politic și este asociat cu cea mai mare și mai influentă companie din Transnistria, Sheriff Enterprises.

Pe parcursul anilor în Transnistria au avut loc mai multe tentative de organizare a partidelor politice, dar numai Obnovlenie a reușit să devină o forță politică reală, care și-a consolidat pozițiile consecvent în campaniile electorale din 2000, 2005 și 2010. La alegerile legislative din 2005 a obținut 31 de locuri din totalul de 43 în Parlamentul transnistrean. Liderul de campanile al mișcării Obnovlenie a fost deputatul Evgheni Șevciuk, considerat un reprezentant al cercurilor de afaceri influente din Transnistria, care în perioada 1998-2000 a fost director adjunct al companiei Sheriff. Ca urmare a rezultatului alegerilor din 2005, Șevciuk a fost ales în funcția de președinte al Legislativului, iar în 2006, el a devenit și președinte al partidului Obnovlenie.

În Transnistria au fost întreprinse mai multe tentative de a crea partide politice „pro-prezidențiale”, dar în lipsa suportului, inclusiv a celui financiar, din partea lui Igor Smirnov toate acestea tentative au eșuat. Drept urmare, monopolul economic al companiei Sheriff s-a transformat în monopolul partidului Obnovlenie. Celelalte partide politice joacă un rol pur decorativ și nu influențează raportul de forțe în Transnistria.

În perioada 2005-2010, relațiile dintre partidul Obnovlenie și președintele Igor Smirnov au fost destul de tensionate, mai ales în privința versiunilor diferite propuse de cele două părți privind reformarea Constituției. În urma succesului în alegerile din 2005, Evgheni Șevciuk a lansat critici vehemente la adresa lui Igor Smirnov, pe care l-a acuzat de corupție, lăsând astfel impresia că este un concurent al acestuia pentru funcția de președinte. Însă acest lucru nu s-a întâmplat, iar la scrutinul din 2006 s-a anunțat că Igor Smirnov a obținut 82,4% din voturile valabil exprimate.

Pe măsură ce expira al patrulea mandat a lui Igor Smirnov tensiunea în relațiile lui cu partidul Obnovlenie devenea tot mai deschisă, mai ales că Igor Smirnov era suspectat că îl pregătește pe vicepreședintele său, Anatol Koroleov, să-i devină succesor la alegerile din 2011. Astfel, în 2009, 17 deputați printre care și Evgheni Șevciuk au depus în Sovietul Suprem o inițiativă legislativă de modificare a Constituției, cu scopul de apropiere treptată a modelului constituțional de cel din Federația Rusă. Inițiativa a provocat o reacție extrem de dură din partea lui Igor Smirnov și a susținătorilor lui, care au elaborat un proiect de Constituție nouă. Evgheni Șevciuk, președintele partidului Obnovlenie, a cerut demiterea președintelui Igor Smirnov. Drept urmare, Șevciuk a demisionat din funcția de președinte al Legislativului, iar în 2010 a fost destituit și din funcția de lider al partidului, fiind înlocuit cu Anatoli Kaminski. Totuși, înaninte de alegerile legislative din 2010, Evgheni Șevciuk a fost inclus pe lista candidaților susținuți de partidul Obnovlenie. Ruperea definitivă a relațiilor dintre Evgheni Șevciuk și partidul Obnovlenie a avut loc atunci, când el a încercat să concureze deschis cu Anatol Kaminschi pentru susținerea din partea organizațiilor teritoriale de partid în alegerile prezidențiale din decembrie 2011. Pentru a avea susținere la alegerile prezidențiale din 2011, Șevciuk a format mișcarea populară Vozrojdenie (Renaștere) care a fost transformată în partid politic în 2012, după ce a acesta a câștigat scrutinul.

După respingerea proiectului noii Constituții prezentat de echipa lui Igor Smirnov în 2009, a fost creată o Comisie Constituțională nouă, iar modificările au fost votate în Sovietul Suprem,fiind apoi promulgate de Igor Smirnov în iulie 2011. În urma acestui proces îndelungat de concurență între Igor Smirnov și Sovietul Suprem s-a revenit la versiunea Constituției înainte de modificările din anul 2000, fiind restabilită funcția de Președinte al Guvernului.

După mai bine de 20 de ani în fruntea autoproclamatei republici transnistrene, fondatorul Transnsitriei Igor Smirnov a candidat din nou la alegerile prezidențiale din 2011, pentru al cincilea mandat, dar a fost eliminat în primul tur, obținând 25.5% din voturi (locul trei). Dacă în cazul alegerilor anterioare, Smirnov se bucura de tot sprijinul Moscovei, pentru alegerile din 2011 nu a mai avut aceeași susținere, Rusia anunțând atunci prin fostul Coordonator al Administrației Prezidențiale din Federația Rusă, Serghei Narîșkin, că își va retrage sprijinul pentru președintele în exercițiu din acel moment în privința alegerilor prezidențiale din 11 decembrie 2011. Favoritul Moscovei de această dată a fost președintele legislativului local, Anatol Kaminski, dar acesta a pierdut în cel de-al doilea tur de scrutiny, obținând 19, 67% din voturi. Câștigătorul alegerilor prezidențiale, Evgheni Șevciuk, a avut 74% din voturile alegătorilor, fiind considerat un politician cu o atitudine mai conciliantă față de Chișinău, decât predecesorul său, Igor Smirnov.

Alegerile nu au fost recunoscute de Chișinău și nici de comunitatea internațională, însă Kremlinul a acceptat în mod oficial rezultatele scrutinului prezidențial din Transnistria.

În discursul său inaugural, Șevciuk a vorbit între altele despre nevoia stopării declinului economic și asigurării unei vieți decente pentru locuitorii regiunii, despre nevoia restabilirii respectului față de lege și a extinderii libertăților individuale, inclusiv cea antreprenorială și libertatea cuvântului, care, a spus Șevciuk, vor fi scoase de sub influența politică. Printre prioritățile externe ale Transnistriei, el a menționat „obținerea recunoașterii internaționale și un nivel calitativ mai înalt de colaborare cu partenerii din Federația Rusă”, precum și „relații deschise, reciproc avantajoase și de bună vecinătate cu Ucraina și Moldova”. „Contăm pe înțelegerea partenerilor noștri că Transnistria numai prin dezvoltare va aduce stabilitate vecinilor și regiunii în general. În acest sens, a continuat Șevciuk, suntem gata să acționăm în mod deschis și onest, deschizând noi posibilități pentru cetățeni și întreprinderi. Noi tindem să deschidem posibilitățile secolului al XXI-lea, în primul rând pentru oameni, pentru că ei sunt cei care contează”, a declarat liderul administrației transnistrene.

Evgheni Sevciuk a declarat de la bun început că va accepta să negocieze cu Moldova doar dacă Tiraspolul și Chișinăul vor fi părți egale în cadrul formatului 5+2, alcătuit din Transnistria, Republica Moldova, Ucraina, Rusia și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), alături de SUA și UE.

Potrivit Ministerului de Externe al Transnistriei, unul dintre obiectivele majore ale politicii externe ale Transnistriei este consolidarea stabilității și securității în regiune. În conformitate cu Conceptul de politică externă al Transnistriei, prioritățile fundamentale ale politicii externe sunt: consolidare și apărarea independenței și suveranității sale; protecția drepturilor omului, a libertăților și demnității cu privire la etnicitate; deschidere în dezvoltarea echitabilă și reciproc avantajoasă a relațiilor cu statele din vecinătatea apropiată și îndepărtată; stabilirea de relații cu Republica Moldova numai prin metode pașnice, politico-democratice și de negociere; asigurarea condițiilor extene favorabile pentru promovarea reformelor socio-economice cu scopul de a îmbunătăți nivelul de trai al populației. De asemenea, conform Ministerului de Extene al Transnistriei, realizarea interesului național al Transnistriei este în principal asigurat prin dezvoltarea prieteniei, a relațiilor reciproc avantajoase cu statele vecine, cu marile puteri și integrarea în comunitatea internațională. În acest sene, încă din primele zile ale proclamării independenței sale, Transnsnistria a stabilit, menținut și extins relații de prietenie cu Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabach.Transnistria modernă urmărește dezvoltarea relațiilor bilaterale și multilaterale, mai ales cu Rusia și Ucraina, dar și cu țările din vecinătatea apropiată și îndepărtată care se bazează pe interese reciproce, abordări pragmatice, înțelegerea realităților prezente, și ultimele tendințe în domeniul relațiilor internaționale. De-a lungul unei perioade mari de timp, a stabilirii relațiilor între Moldova și Transnistria, au fost semnate peste 80 de documente și acorduri.

Pentru îndeplinirea acestor obiective de politică externă Transnistria trebuie să ofere argumente solide comunității internaționale în privința statalității sale. Fără o competiție reală între partide politice, și fără o informare corectă a alegătorilor în perioada campaniilor electorale, alegerile nu pot fi recunoscute de comunitatea internațională. Referendumul din 2006 privind alipirea la Rusia, atât de des invocat de autoritățile de la Tiraspol, nu poate fi un argument, atâta timp cât nu este recunoscut pe plan internațional. Transnistria are instituții necesare funcționării statului, are propriile simboluri- drapel național, stemă, imn național- are armată proprie și forțe de poliție, serviciu de securitate și un teritoriu controlat, dar nu face dovada că poate fi un stat independent. Deși există o separație a puterilor în stat, președintele are un rol foarte important, iar despre opoziție politică nu se poate vorbi. Un asemenea stat, în care grupurile alternative sunt eliminate, formele de asociere sunt controlate, mass media este, de asemenea, controlată, cu o relație de dependență economică de o mare putere, nu poate fi decât un stat slab, în eventualitatea în care ar fi recunoscut ca subiect de drept internațional. Iar în ceea ce privește statele slabe, literatura din domeniul securității evidențiază aceste state ca sursă de insecuritate.

Dincolo de retorica liderilor transnistreni și de planurile lor ambițioase privind cooperarea Transnistriei cu alte state, se află rapoarte care critică încălcarea drepturilor omului, traficul de ființe vii și contrabanda, o economie suținută datorită subvențiilor din partea Rusiei.

În raportul din 2013, Organizația Freedomhouse arată că rezidenții din Transnistria nu își pot alege liderii în mod democratic și nu pot participa în mod liber la alegerile din Moldova; mass media din Transnistria este aproape în totalitate proprietatea statului sau este controlată de stat, și se abține de la criticarea autorităților. Deși are propriile organisme legislative, executive și judiciare ale guvernului, nicio țară nu îi recunoaște independența. Același raport menționează că etnicii moldoveni sunt discriminați de autorități și nu sunt reprezentanți în guvern. De asemenea, se arată că dreptul la asociere nu este respectat, autoritățile permițând rareori organizarea de proteste, iar activitățile organizațiilor neguvernamentale trebuie să fie coordonate de autoritățile locale.

În octombrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Rusia pentru încălcarea dreptului la educație al unor cetățeni din regiunea separatistă transnistreană care studiază în școli cu predare în grafia latină și a obligat-o să achite, în termen de trei luni, câte 6.000 de euro celor 170 de reclamanți și 50.000 de euro cheltuieli de judecată. După aproape un an și jumătate, Rusia nu și-a onorat obligațiile în acest caz. În prezent, CEDO pregătește penalizarea Rusiei pentru nerespectarea deciziei, deoarece nu au fost plătite până acum reclamanților despăgubirile stabilite de CEDO. Instanța a condamnat Federația Rusă deoarece a considerat că a contribuit la crearea regimului separatist din regiunea transnistreană, dar și pentru că Moscova a susținut Tiraspolul acordându-i sprijin militar, economic și financiar. CEDO a condamnat Federația Rusă după opt ani de la depunerea dosarului. În 1994, autoritățile separatiste transnistrene le-au interzis instituțiilor de învățământ din regiune să predea în grafia latină. Opt instituții care nu s-au conformat au fost supuse mai multor presiuni, iar numărul elevilor din aceste școli a scăzut de câteva ori în ultimii 20 de ani.

2.2.3 Armata transnistreană

Autoproclamata republică transnistreană are propriile forțe armate, care au fost create în 1991 pentru a proteja suveranitatea și independența Republicii Moldovenești Nistrene, în conformitate cu articolul 11 din Constituție. Întrucât nu este un stat recunoscut de comunitatea internațională, nu există informații oficiale care să releve adevărata structură a armatei transnistrene, capacitățile ei ofensive și defensive, cantitatea și calitatea armamentului convențional aflat în dotare, precum și posibilitatea existenței unor arme nucleare. Totuși, informațiile din mass media internațională și o serie de studii realizate de unele ONG-uri, au permis anumite concluzii privind potențialul forțelor militare ale Transnsitriei, acesta fiind identic cu cel din 1992. Schimbările au vizat trecerea cadrelor militare ruse din fosta Armată a 14-a sovietică în serviciul militar al Transnistriei, precum și transferul tehnicii de luptă din dotarea fostelor unități ale Armatei 14 sovietice în înzestrarea armatei Transnistriei. Pe timp de pace, Ministerul Apărării de la Tiraspol dispune de aproape 5.000 de militari, tancuri și TAB-uri, tunuri și lansatoare de mine, sisteme de lansare a rachetelor antiaeriene și rachete antitank. De asemenea, Ministerul de Interne al Transnistriei are în subordinea sa un efectiv de 2.900 de oameni înarmați. Analiștii din SUA estimează că numărul maxim de rezerviști din Transnistria disponibili pentru situații de război ar fi de 114. 840 de persoane.

Armata a 14-a sovietică a fost creată în noiembrie 1956 ca urmare a comasării corpurilor de armată sovietice 10 și 24 care făceau parte din Districtul Militar Odessa. Misiunea ei principală era de a asigura supremația militară a Uniunii Sovietice asupra Europei de Sud-Est (România, Iugoslavia, Grecia și Italia) în cazul unui conflict militar cu NATO și de a efectua o ofensivă strategică pe teatrul de operațiuni militare din Balcani intitulat Frontul de Sud-Vest în planurile de operații sovietice. Canalul de Suez și coasta de nord a Africii constituiau, totodată, un al doilea obiectiv strategic al acestei Armate ce-și subordona Divizia 59 de Gărzi Motorizate și care se constituia într-un vârf de lance al ofensivei Armatei Roșii în cadrul unui război împotriva NATO și a Europei.

La începutul anului 1990, forțele militare sovietice din spațiul transnistrean numărau peste 3.000 de ofițeri și specialiști militari și peste 12.000 de militari în termen și cadre pe bază de contract. Depozitul militar de la Colbasna (raionul Râbnița) are o suprafață de circa 132 de hectare, 428 de construcții și încăperi cu subsoluri în care se găseau peste 2.000 de vagoane de armament și muniție: obuze pentru instalațiile de rachete și pentru tunuri, aruncătoare de mine, tancuri, sisteme de rachete, pistoale automate și mitraliere, trei spitale militare cu echipamentele aferente, echipamente ale serviciului de intendență etc.

Construită în anii 40 ai secolului al XX-lea, pentru a fortifica frontul sudic între NATO și Pactul de la Varșovia, baza de la Colbasna se află la doi kilometri de frontiera cu Ucraina și este unul dintre cele mai mari depozite de armament din Europa, în care se află o cantitate imensă de arme și muniții, unele datând din cel de-Al Doilea Război Mondial. În perioada sovietică, depozitul de muniții de artilerie nr. 1411 reprezenta un arsenal strategic al Districtului Militar de Vest. Dar marea parte a armamentului de aici a fost adusă după retragerea trupelor militare sovietice din fosta RDG și Cehoslovacia. Dupa dispariția Pactului de la Varșovia, zeci de tone de armament, chiar și din anii 1930, au fost transportate din statele est-europene în Republica Moldova. În 1990, armata rusă abia începuse să repatrieze o parte din arsenal, când Transnistria și-a autoproclamat independența,

În prezent, în depozit sunt păstrate aproximativ 20 de mii de tone de armament și muniții. Evaluarile oficiale ale Chișinăului indică însă o cantitate de două ori mai mare, mai precis 40.000 de tone în total. Potrivit unui raport al Academiei de Științe a Moldovei, o eventuală explozie a depozitelor de la Cobasna ar echivala cu explozia unei bombe atomice cu capacitatea de 10 kilotone, care a explodat în Hiroshima, în august 1944. Autoritățile separatiste de la Tiraspol consideră armamentul și munițiile din depozitul de la Colbasna “proprietate a poporului transnistrean”.

Guvernul de la Chișinău și țările vestice consieră că această mare cantitate de armament din Transnsitria reprezintă o amenințare reală pentru stabilitatea și securitatea întregii regiuni, dar și un obstacol serios în procesul de reglemnatre a conflictului din Transnsitria.

Un raport al OSCE publicat în 2007 avertiza asupra unei eventuale catastrofe la Colbasna, unde o explozie ar provoca ”un dezastru ecologic și uman”.

Moscova a promis in anul 1999, cu ocazia summitului OSCE, ca își va evacua trupele de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002, împreună cu armamentul greu și cu munițiile aflate în dotare. Între anii 2000 și 2003, Rusia a distrus, potrivit datelor OSCE, 300 de tancuri și alte vehicule blindate și și-a retras peste 22.000 de tone de muniții, transportate de circa 50 de convoaie militare, după care procesul a fost suspendat, oficial la cererea Transnistriei, care susține că se teme de o eventuală agresiune din partea Chișinăului.

Scutul format de Forțele Armate ale Transnistriei este Armata a 14-a care și-a schimbat numele în Grupul Operativ de Forțe Ruse din Transnistria (GOTR), care îndeplinește și rolul de forță de “pacificare”, în conformitate cu “Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” din 21 iulie 1992. Forțele comune de menținere a păcii din Transnistria sunt formate din 1.200 militari – 402 ruși, 490 militari ai regimului de la Tiraspol și 355 moldoveni precum și 10 observatori ucraineni – care sunt prezenți în 15 locații din Zona de Securitate care se întinde de-a lungul Nistrului pe o lungime de 225 km. Rusia nu intenționează să-și retragă militarii din Transnsitria și respinge propunerea Occidentului de demilitarizare a misiunii, deoarece nu s-a ajuns la una acord politic între cele două părți care să garanteze pacea în regiune.

2.2.4 Structura economică

În economia Transnistriei cel mai important rol îl are producția industrială, domeniu care asigură peste 30% din PIB. Sunt peste 110 întreprinderi, în care lucrează 37.000 de oameni, cele mai importante fiind cele care produc energie electrică, metale și materiale de contrucții, mobilă, dar și cele din industria chimică, industria ușoară și alimentară. Activitatea întreprinderilor este orientată spre piețele externe – peste 90% din totalul producției-, volumul anual al exporturilor depășind 800 de milioane de dolari.

Supusă unei intense industrializări după Al Doilea Război Mondial, Transnistria contribuia cu până la 40% la PIB-ul Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Producția de electricitate a Moldovei era asigurată în 1990 în proporție de 90% de Transnistria. Acum Moldova absoarbe 44% din produsele transnistrene. De asemenea, importurile de electricitate din Transnistria asigură Moldovei jumătate din necesar.

Economia Transnistriei este bazată pe exporturi, ceea ce face ca regiunea să fie vulnerabilă la problemele partenerilor săi comerciali. În acest context, Sheriff este singura entitate economică importantă din Transnistria care raportează profit în mod regulat și nu este dependentă în așa mare măsură de situația externă. În 2012, companiile din regiune au exportat produse de circa 700 milioane dolari, sau 70% din PIB. Ponderea cea mai mare în exporturi o au industria metalurgică, energetică și textilă, iar producția în fiecare dintre aceste sectoare este asigurată de un singur producător. Principalii parteneri comerciali ai regiunii erau în 2012 Moldova, Rusia, Romania, Ucraina și Italia. Cheltuielile „statului“ sunt de aproape trei ori mai mari decât veniturile, potrivit Centre for Eastern Studies.

Industria transnistreană este strâns legată de Uzina Metalurgică Moldovenească, care în trecut aducea Transnistriei 60% din veniturile bugetare. În 1998 a fost vândută companiei energetice rusești Itera, iar acum aparține holdingului rusesc Metalloinvest, prezent în industria minieră și metalurgică. Metalloinvest a cumpărat în 2004 și fabrica de ciment din Rîbnița, iar o mare parte din producție este exportată în Rusia.

Transnistria asigură jumătate din necesarul de energie electrică al Moldovei prin Centrala Termoelectrică Cuciurgan din orașul Dnestrovsc, care este una dintre cele mai mari din Europa de Est. Are o capacitate instalată de 2.520 MW și a fost dată în exploatare în 1964, fiind deținută în prezent de Inter RAO, un conglomerat energetic cu sediul la Moscova.

TiraspolTransGas, principalul transportator de gaze din regiunea transnistreană, are legături strânse cu Gazprom, compania de stat care deține monopolul exporturilor de gaze rusești. TiraspolTransGas transportă gaz rusesc către Moldova și de aici mai departe spre vest.

Puternica firmă Sheriff din Transnistria, este un adevărat imperiu comercial și un lider incontestabil printre cei mai mari contribuabili ai Transnistriei. După trimestrul I din 2014, compania Sheriff conduce în mod tradițional topul celor mai mari contribuabili din Transnistria, achitând la bugetul și la fondurile extrabugetare ale regiunii peste 161,1 milioane de ruble (14,5 milioane dolari), ceea ce reprezintă a șasea parte din bugetul consolidat. Corporația a fost înființată în 1993, iar de atunci este implicată în toate în toate sectoarele economiei. De ascensiunea acestei companii se leagă trasformarea economiei transnistrene, unde ponderea industriei și agriculturii a scăzut dramatic după căderea URSS, iar sectorul serviciilor a ajuns să aibă o pondere de 70% în PIB după 2008. Așadar, Sheriff controlează intrările de produse petroliere, alcoolși tutundinspre Ucraina, deține monopolul telecomunicațiilor locale și are propriul miniimperiu media care controlează și modelează discursul public al societății transnistrene, are propria rețea de magazine și depozite, propria echipă de fotbal și prorpiul partid. (Cioroianu 2009: 314). Compania are afaceri și controlează Tirotex, cea mai mare fabrică din industria textilă transnistreană, și una dintre cele mai mari din Europa, care își exportă produsele în principal în Austria, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Suedia, Elveția, Portugalia, România, Polonia și Statele Unite. Grupul deține și producătorul de vin și votcă Kvint, unul dintre cei mai mari exportatori din regiunea transnistreană, pe care l-a preluat de la stat.

Cu o infrastructură din era sovietică, fără investiții străine și fără un sistem bancar internațional, cu un guvern care nu poate beneficia de asistență străină deoarece nu este recunoscut pe plan internațional, Transnistria supraviețuiește datorită asistenței financiare acordată de Rusia, sub forma subvențiilor la gaze și a ajutoarelor umanitare. Transnistria consumă două treimi din gazul pe care Moldova îl cumpără de la Gazprom, situație care îi asigură venituri semnificative având în vedere că Tiraspolul nu a plătit nimic Moldovei începând cu 2007 pentru gazele consumate. În raportul din 2013, Freedomhouse arată că datoria Transnistriei către Gazprom pentru importul de gaze, ajunge astfel la aproape 3,5 miliarde de dolari.

Transnistria este o miză importantă pentru Rusia. Astfel, datoria TiraspolTransGaz către transportatorul moldovenesc de gaze MoldovaGaz, controlată de Gazprom, este folosită de Moscova ca “un instrument de presiune politică asupra Moldovei. Având în vedere că Moscova nu recunoaște oficial Transnistria, poate să împovăreze Chișinăul cu datoria acesteia“, potrivit Centre for Eastern Studies.

În ceea ce privește ajutorul umanitar, organizația Integrarea Euroasiatică, susținută de Guvernul Federației Ruse a acordat în 2013 91,2 milioane dolari către regiunea transnistreană, pentru construcția unor obiecte de infrastructură. Criza economică cu care se confruntă regiunea nu permite realizarea unor ample proiecte de infrastructură. În acest context, suportul financiar acordat de Federația Rusă reprezintă un suport importantă pentru economia regiunii.

Consiliul Suprem al regiunii transnistrene a adoptat bugetul consolidat pentru anul 2014, fiind planificate venituri la buget în sumă de 267,1 milioane dolari, iar volumul cheltuielilor se prognozează a fi de 402.3 milioane dolari. Astfel, se anticipează că nivelul deficitului bugetar să fie de 135,2 milioane dolari. Enormul deficit bugetar, de aproape 70%, denotă gravele probleme cu care se confruntă regiunea transnistreană. Situația indică asupra stării precare a economiei regiunii, ce cu greu poate genera venituri, și implicit încasări bugetare. Pe de altă parte, acesta reprezintă un mare risc pentru stabilitatea financiară a regiunii.

Pentru a moderniza economia și a face față oricăror provocări externe, președintele autoproclamatei Republici Nistrene a semnat ordinul de implementare a Strategiei Statale de Securitate Economică, care subliniază necesitatea alinierii Transnistriei la spațiul economic al Uniunii Vamale. O provocare serioasă pentru regimul de la Tiraspol, în perioada imediat următoare, va fi modernizarea rapidă a unei industrii învechite și neperformante, dependentă atât energetic, cât și ca piață de desfacere de Rusia și spațiul CSI. În același timp, supraviețuirea industriei metalurgice și energetice din regiune depinde și de modul în care aceasta se va adapta cerințelor pieței UE, dar și modului de atragere a investițiilor necesare pentru modernizare. De altfel, deciziile necesar a fi luate sunt de ordin politic, căci indiferent de calitatea și conținutul strategiei de revitalizare economică – simplu fapt că Transnistria rămâne un teritoriu autonom nerecunoscut internațional – condamnă proiectul la eșec.

În timp ce liderii și o mare parte din populația transnistreană vor să se alipească de Rusia, regiunea separatistă a Republicii Moldova are legături comerciale strânse cu Uniunea Europeană. În prezent, producătorii transnistreni beneficiază de Regimul Preferințelor Comerciale Autonome pentru export în UE, care le permit să livreze pe piața comunitară produse fără taxe vamale în limita cotelor stabilite pentru Republica Moldova. Totuși, valabilitatea Preferințelor Comerciale va fi prelungită doar până la sfârșitul anului 2016, după care întreprinderile din regiune vor trebui să se conformeze normelor europene de calitate și securitate impuse de Acordul de Liber Schimb. UE reprezintă unul din partenerii principali în schimburile comerciale ale regiunii. Astfel, exporturile de mărfuri către statele membre UE declarate la punctele vamale ale Republicii Moldova de întreprinderile și organizațiile din partea stângă a Nistrului, în ianuarie-martie 2014, au însumat 71,74 milioane de dolari, ceea ce reprezintă aproximativ 64% din volumul total al exporturilor regiunii transnistrene. În același timp, exporturile către statele CSI dețin o cotă mult mai mică, și anume 26% din volumul total.

Un obstacol în dezvoltarea economiei Transnsitriei este contrabanda. Potrivit raportului din 2013 al organizației Freedomhouse, corupția, contrabanda și crima organizată sunt probleme serioase în Transnistria. Raportul citează declarația directorului adjunct al SIA – Seviciul de Securitate și Informații al Moldovei – care în octombrie 2011 susținea că grupările criminale foloseau sistemul bancar din Transnsitria pentru spălare de bani din traficul de persoane și traficul de droguri și de arme; oficialii transnistreni au respins însă cu fermitate aceste acuzații.

=== c25c2aa36508b964121208d149ef6bde18bb1d5b_190587_2 ===

2.3 Discurs legitimare elite transnistrene

După anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, autoritățile de la Tiraspol au intensificat apelurile privind recunoașterea Transnistriei, considerând că ar fi momentul potrivit și pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Astfel, în aprilie, Sovietul Suprem a votat în unanimitate o solicitare adresată Dumei de Stat, Consiliului Federației Ruse și președintelui rus, Vladimir Putin, în vederea recunoașterii independenței regiunii transnistrene ca stat unitar și unirii ulterioare cu Rusia, însă Moscova a dat asigurări că nu are în vedere recunoașterea regiunii separatiste. Textul votat de Parlamentul din regiunea separatistă conține, între altele, următoarea declarație: “Dreptul popoarelor la autodeterminare ar trebui să stea la baza deciziilor politice și fiecare stat este obligat să respecte acest drept în conformitate cu normele universal recunoscute ale dreptului internațional”. Invocarea acestui drept nu este singurul argument adus de oficialii de la Tiraspol pentru legitimarea administrației, cel mai des fiind adus în discuție rezultatul referendumului din 2006, potrivit căruia 98% din populație s-a pronunțat în favoarea independenței Transnistriei și posibilei uniri cu Rusia. Însă acest plebiscit a fost calificat drept “nelegitim” de președinția de la Chișinău, iar UE, SUA, România, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Croația și Norvegia l-au catalogat drept “ilegal”.

În paralel, liderul regiunii transnistrene, Evgheni Șevciuk, a cerut și Moldovei să recunoască independența Transnistriei. În discursul anual de bilanț, rostit la 7 aprilie 2014, liderul de la Tiraspol a repetat că idealul său este „o Transnistrie independentă împreună cu Rusia”, insistând că între cele două maluri ale Nistrului ar trebui să aibă loc un „divorț civilizat” intre Chișinău și Tiraspol.

Această separare este ”cea mai bună soluție” în viziunea lui Evgheni Șevciuk, după cum a afirmat în interviul acordat postului de televiziune Euronews. Referindu-se din nou la referendumul din 2006, liderul d ela Tiraspol a afirmat că locuitorii regiunii transnistrene nu vor reunificarea cu Republica Moldova, precizând: “Primul nostru obiectiv este, bineînțeles, (obținerea) independenței și recunoașterea acesteia de către comunitatea internațională. Vrem ca voința poporului Transnistriei să fie luată în considerare. Întrebat dacă ia în calcul o eventuală reintegrare, liderul transnistrean a declarat că “reunificarea ar fi o idee bună dacă nu ar exista unele contradicții”.

Referitor la raportul Parlamentului European dat publicității în timpul mandatului președintelui Igor Smirnov, care descrie Transnistria ca locul de organizare a crimei organizate, contrabandei și traficului de ființe, Șevciuk a declarat în același interviu că Transnistria nu a fost implicată în contrabanda de arme și trafic de ființe vii, așa cum a fost acuzată, precizând că acestea sunt zvonuri răspândite cu scopul de a genera teama în țările UE pentru ca acestea să intervină în Transnistria și să rezolve această problemă.

Cu toate acestea, liderul transnistrean Evgheni Șevciuk a îndemnat și Uniunea Europeană să recunoască independența Transnistriei dacă dorește “pace și stabilitate”. Într-un alt interviu, acordat Agenției France Presse, Șevciuk a declarat: “Uniunea Europeană trebuie să recunoască Transnistria, care nu prezintă și nu va prezenta niciun risc pentru Blocul comunitar. Doar în acest mod va fi creată o zonă de stabilitate regională”.

În ceea ce privește situația economică a regiunii separatiste, Șevciuk a spus în discursul său de bilanț, în al treilea an de mandat, că bilanțul economic al anului 2013 este în multe privințe pozitiv, că economia a crescut cu peste 2 la sută, că investițiile au crescut și ele, că moneda a rămas stabilă și că s-au colectat de 1,5 ori mai multe impozite față de anul precedent și de aproape 5 ori mai multe impozite față de anul 2011. Cu sprijinul Rusiei, investițiile în infrastructura educației s-au mărit de 2,6 ori, iar în cea a sănătății de peste 3 ori. Însă marile întreprinderi au continuat să fie în pierdere, chiar dacă sunt subvenționate cu zeci și sute de milioane de dolari pentru resursele energetice. Însă căderea producției industriale și a exporturilor, cu circa 10 la sută fiecare, a fost cauzată nu numai de conjunctura nefericită de pe piețele externe, dar și de ceea ce Tiraspolul numește constant, din 2006 încoace, drept blocadă economică.

Tot despre blocada economică vorbește și ministrul de Externe al Transnistriei, Nina Ștanski, care a afirmat într-un interviu că, în 2006, Ucraina, la solicitarea Republicii Moldova, a interzis tranzitul mărfurilor transnistrene prin teritoriul său, fără documente aprobate de autoritățile din Moldova. Ministrul de externe a spus că pe fondul presiunii din partea Republicii Moldova și a Ucrainei, Rusia joacă un rol-cheie în depășirea acestor obstacole. Referindu-se la sprijinul Rusiei în Republica Transnistreană, ministrul a subliniat că Moscova oferă pace și stabilitate, susține financiar grupurile social vulnerabile; școlile și spitalele sunt construite pe banii alocați de ruși; sute de mii de ruși locuiesc în prezent în Transnistria, și un număr similar de oameni de alte naționalități se consideră compatrioți ruși, precizând: „Un asemenea suport ne face să ne simțim cu adevărat parte a Federației Ruse”.

=== c25c2aa36508b964121208d149ef6bde18bb1d5b_190588_1 ===

Anexa 5

Majoritatea cetățenilor din Republica Moldova nu doresc alipirea Transnistriei la Rusia

Sondajul “Barometrul de Opinie Publică” realizat de Institutul de Politici Publice de la Chișinău în perioada 28 martie – 13 aprilie 2014, pe un eșantion de 1.115 persoane din R. Moldova (cu excepția regiunii transnistrene) arată că integritatea teritorială a țării este foarte importantă pentru 69 la sută dintre persoanele intervievate, care spun că nu ar fi de acord cu alipirea Transnistriei la Federația Rusă. În plus, 43 la sută spun că este mare riscul extinderii conflictului din Ucraina pe teritoriul R. Moldova.

În viziunea Dvs., este justificată intervenția militară a Rusiei în Crimeea?

Cum credeți, decizia de includere a Crimeii în componența Federației Ruse a fost o voință liber exprimată a populației?

În cazul în care scenariul de alipire a Transnistriei la Rusia va avea loc, Dvs. personal ați susține acest fapt?

Sursa: Institutul de Politici Publice, la: http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=681

=== c25c2aa36508b964121208d149ef6bde18bb1d5b_193084_1 ===

2. Stat „de facto” – Transnistria

2.1 Edificarea statalității „de facto” a Transnistriei

Statele sunt „de facto”, și nu „de jure”, deoarece îndeplinesc doar primele trei criterii ale Convenției de la Montevideo din 1933, care definește statul suveran. Astfel, acestea au o populație permanentă, un teritoriu definit și un guvern, dar nu au și capacitatea de a stabili relații cu alte state, care reprezintă al patrulea criteriu din Convenție. Regimurile instalate aici au control asupra teritoriului, însă nu sunt recunoscute pe plan internațional, ceea ce înseamnă că exercită doar suveranitatea internă, fără să aibă o legitimare externă. În cazul Transnistriei vom vedea în ce condiții istorice s-a format acest stat și care au fost etapele pe care le-a parcus în evoluția sa, cum s-a implicat comunitatea internațională și de ce nu a reușit în mai bine de 20 de ani să obțină recunoaștere din partea niciunui stat. Pornind de la definiția lui Pegg pentru statul „de facto”, dar ținând cont și de argumentele altor cercetători în această privință, vom vedea dacă sunt îndeplinite condițiile statalității, cum funcționează instituțiile statului și economia, dacă sunt asigurate serviciile guvernamentale către populație și cum sunt respectate drepturile și libertățile oamenilor. Totodată, vom arăta și care este poziția organizațiilor internaționaleîn legătură cu Transnistria, care nu foloseasc termenul stat „de facto” în documentele lor, considerând că este o regiune separatistă în compenența Republicii Moldova.

2.1.1 Condițiile istorice ale conflictului

După ce România a obținut teritoriul Basarabiei, în urma Primului Război Mondial, relațiile dintre țara noastră și URSS au cunoscut o perioadă de tensiuni, din cauza chestiunii moldovenești. Astfel, la Conferința pentru reglementarea relațiilor bilaterale, care a avut loc în 1924, la Viena, Uniunea Sovietică a cerut organizarea unui referendum în Basarabia care avea să decidă dacă această regiune rămâne românească sau se transformă în republică sovietică socialistă. România a refuzat această cerere, dar Stalin a conceput o strategie menită să acrediteze ideea legitimității apartenenței Moldovei la Uniunea Sovietică, și astfel a fost creată Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RSSAM), pe teritoriul de la est de Nistru, în care locuitorii moldoveni reprezentau 34% din populație. O parte din acest teritoriu, care reprezintă actuala Transnistrie, a fost încorporată în RSS Moldovenească în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După ce Moldova a fost inclusă în URSS, s-a produs o deplasare masivă a populației, așa încât procentul locuitorilor moldoveni de aici a scăzut (64% în 1979).

Deoarece URSS a început să se prăbușească în 1990, Transnistria și-a autoproclamat independența, de teamă să nu fie forțată să se unească cu Republica Moldova, iar aceasta, la rândul ei, să redevină parte intregrantă a României. Transnistria era cea mai industrializată parte a Republicii Moldova, iar în momentul secesiunii aici se găsea cel mai mare depozit de armament sovietic din Europa.

Proclamarea independenței a declanșat violențe care s-au soldat cu sute de victime și peste 100.000 de refugiați. Încercările Chișinăului de a prelua controlul asupra zonelor secesioniste au dus la declanșarea unui război civil. Guvernul Moldovei s-a dovedit neputincios în fața rezistenței combatanților transnistreni, sprijiniți de Armata a 14-a a Rusiei. Este vorba despre armata rusă staționată în RSS Moldova, în perioada sovietică, unde a rămas până în zilele noastre ca forță autoproclamată de menținere a păcii. Intervenția Rusiei a pus capăt violențelor, iar de atunci Kremlinul a sprijinit regimul de la Tiraspol.

Perioada fierbinte a conflictului a fost din aprilie când forțele armate moldovenești au încercat să recâștige controlul asupra teritoriului Transnistriei, până în iulie 1992 când s-a semnat acordul de încetare a focului între Mircea Snegur și Boris Elțân. Părțile s-au angajat atunci să negocieze pe marginea reglementării conflictului. Documentul a fost semnat la Moscova și prevedea crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova și ai regiunii separatiste.

În ceea ce privește cauzele conflictului, analizele ulterioare au dus la concluzia că, deși există un element interetnic, acesta nu poate fi considerat drept cauză a violențelor și a lipsei unei soluții durabile în tot acest timp, ci este vorba de o dispută care implică valori, ideologii și experiențe diferite, în care un rol important îl are factorul politico-economic. Acesta nu este un conflict între moldovenii vorbitori de limba română și ruși., deoarece sunt mulți moldoveni care trăiesc în Transnistria și susțin secesiunea, precum și multi etnici ruși și ucraineni în R. Moldova care susțin integritatea teritorială a statului. Există însă și unele considerente de natură istorică, regională, internă și externă care au jucat un rol important în acest conflict. De la începutul discuțiilor și negocierilor privind soluționarea conflictului, s-au conturat patru probleme cruciale pentru o soluție politică: problema limbii, problema unirii cu România, Armata a 14-a a Rusiei și statutul special pentru Transnistria.

Regiunea separatistă, situată între Nistru și granița cu Ucraina, cu populație majoritar rusofonă, și-a declarat independența înainte de căderea Uniunii Sovietice, devenind autoproclamata Republică Transnistreană Moldovenească (RTM), dar nu este recunoscută de nici un stat al lumii. O nouă Constituție a Moldovei, adoptată în 1994, a acordat Transnistriei autonomie, dar regiunea separatistă este considerată în continuare una dintre zonele conflictelor înghețate.

2.2.1 Negocieri de soluționare a conflictului

În încercarea de a identifica o formă eficientă de soluționare a conflictului dintre R.Moldova și regiunea separatistă prorusă Transnistria, au fost create mecanisme ale procesului de negociere, încă de la începutul anilor ’90, în care a fost inclusă și operațiunea trilaterală de menținere a păcii. Aceasta constă în trupe rusești, transnistriene și moldovenești, ce au ca misiune monitorizarea zonei demilitarizate de securitate care separă teritoriul controlat de guvernul moldovean de cel controlat de autoritățile transnistriene.

În paralel, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a sprijinit eforturile de identificare a unei soluții complexe, durabile și pașnice a conflictului. Astfel, a fost demarat un proces de negocieri referitoare la statutul Transnistriei, la care au participat inițial părțile conflictului – Moldova și Transnistria, precum și mediatorii – OSCE, Federația Rusă și Ucraina. Acest mecanism de negociere, numit „formatul pentagonal, a devenit formatul „5+2”, din 2005, atunci când s-au alăturat UE și Statele Unite, ca observatori.

Negocierile oficiale în acest format au fost suspendate în februarie 2006, la inițiativa Tiraspolului și indirect a Moscovei, la scurt timp după introducerea noului regim vamal între Ucraina și Republica Moldova- prin care exportatorii din Transnistria erau obligați să se înregistreze la Chișinău. Tiraspolul și Moscova au calificat atunci acțiunile Moldovei și Ucrainei drept „blocadǎ economică”, cu implicații umanitare severe asupra populației din Transnistria. Decizia de a se retrage de la masa negocierilor a fost o reacție la defășurarea aproape simultană a Misiunii UE de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina.

În absența unor negocieri active „5+2”, președintele Vladimir Voronin a demarat negocieri bilaterale cu Rusia și a făcut demersuri pentru ca Republica Moldova să ducă o politică externă pe aceeași linie cu cea a Kremlinului. Totuși o alianță proeuropeană l-a înlăturat de la putere pe Vladimir Voronin la alegerile din iulie 2009, iar presiunile internaționale pentru reînnoirea negocierilor privind statutul Transnistriei au crescut. Se aștepta ca procesul de negociere să deschidă tehnic perspectiva adoptării unor decizii oficiale în formatul „5+2” și să ofere posibilitatea intensificării dialogului între Chișinău și Tiraspol pe diverse paliere.

În acest context, negocierile oficiale în formatul „5+2” privind reglementarea transnistreană care au fost reluate în 2011, în condițiile în care regimul vamal instituit ȋn 2006 era în vigoare, misiunea UE își continua activitatea la frontieră, iar Transnistria era mai dependentă de piața europeană. La prima reuniune care a avut loc după o întrerupere de șase ani, Germania a propus un plan pentru reglementarea conflictului, care era practic o reluare a memorandumului Kozak: eliminarea de pe agenda convorbirilor a problemei retragerii trupelor ruse din Transnistria, stabilirea unui statut autonom pentru Transnistria în cadrul statului reunificat și acordarea unei perspective de aderare a Moldovei la UE, pentru un proces de reunificare mai ușor.

O nouă rundă de negocieri în formatul „5+2”, care s-a desfășurat la 5-6 iunie 2014, a transmis un semnal pozitiv privind potențialul pentru reducerea tensiunilor în Europa de Est. Discuțiile s-au axat pe problemelor stringente ce țin de asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor și serviciilor, situația fermierilor din raionul Dubăsari, intensificarea cooperării între structurile de forță, și situația privind școlile cu predare în grafia latină din Transnistria administrate de autoritățile de la Chișinău.

În evoluția conflictului transnistrean, dar mai ales în tergiversarea soluționării acestuia timp de peste două decenii, trebuie menționat și rolul crucial al unui actor important – Rusia. Moscova a avut un rol important atât în faza de început a conflictului, cât și în procesul negocierilor vizând identificarea unei soluții pașnice, general acceptabile, în deceniile următoare. Sprijinul militar acordat de Armata a 14-a regiunii separatiste, precum și cel politic și economic acordat de Moscova au fost decisive, Transnistria devenind de facto independentă. De la încetarea ostilităților armate, în 1992, Moscova a acordat în permanență sprijin politic, economic și militar regiunii separatiste, devenind astfel forța majoră în menținerea statu quo-ului și obstrucționarea procesului de soluționare a conflictului.

După ce a obținut victoria în alegerile din 2001, Guvernul comunist de la Chișinău, a urmat o politică de concesii, recunoscând dependența Tiraspolului față de Moscova și faptul că reglementarea conflictului ar fi imposibilă fără Rusia. Președintele Voronin a preferat procesul de soluționare în format trilateral cu Moscova și Tiraspol, ignorând medierea occidentală, și astfel a deschis posibilitatea prezentării Memorandumului Kozak. Planul poartă numele celui care l-a conceput (Dmitri Kozak, adjunctul șefului Administrației prezidențiale ruse) și a fost propus de Rusia, în 2003. Este un proiect de Constituție federală a Republicii Moldova, potrivit căruia Transnistria ar fi avut o largă suveranitate în cadrul Republicii Moldova și dreptul de veto în chestiuni de politica internă și externă ale viitorului stat, propria legislație și constituție; de asemenea, trupele rusești staționate pe teritoriul Moldovei ar fi garantat implementarea Memorandumului până în 2020. Perspectiva federalizării Republicii Moldova și cererile exagerate ale Transnistriei au dus la demonstrații antiguvernamentale de masă, iar la presiunea acestora și a Occidentului președinteleVladimir Voronin a anulat, în ultimul moment, ratificarea memorandumului. Mai multe țări membre ale OSCE au fost împotriva planului, deoarece prevedea menținerea trupelor rusești în regiunea separatistă. Insuccesul memorandumului a dus la deteriorarea relațiilor între R.Moldova și Rusia și oprirea retragerii trupelor rusești din Transnistria.

Negocierile care se desfășoară de peste 20 de ani nu au dus până în prezent la încheierea unui acord final între Chișinău și Tiraspol, iar Transnistria rămâne una dintre zonele conflictelor înghețate. Eșecul negocierilor este pus pe seama obiectivelor opuse ale părților: liderii transnistreni acționează pentru independență; Moldova prefera reunificarea, fără un drept special pentru Transnistria; iar Rusia dorește reunificarea,dar cu un drept de veto al Transnistriei (care ar bloca aspirațiile Moldovei de integrare în Uniunea Europeană).

2.2 Caracteristicile statale „de facto”

2.2.1 Teritoriul și poporul în Transnistria

Una dintre premisele existenței statului ca subiect principal al dreptului internațional este reprezentată de teritoriul și populația care îl locuiește. Definit ca spațiu geografic în al cărui limite statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă, teritoriul de stat este alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și aeriene. (Todos 2010: 50)

Dreptul internațional reglementează prin principiile și normele sale activitatea statelor în privința teritoriilor, fiind recunoscute independența și suveranitatea fiecărui stat, inviolabilitatea teritoriului și fa rontierelor sale, statutul juridic al populației, utilizarea resurselor naturale etc. Totodată este exclusă admiterea legitimității asupra teritoriilor obținute prin forță sau în baza unor acte arbitrare și în afara normelor dreptului internațional.

Prin Constituția Republicii Moldova din anul 1994, localitățile din stânga Nistrului au fost cuprinse într-o unitate autonomă, denumită Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului, iar Legea nr.173 din 22 iulie 2005, adoptată de Parlamentul de la Chișinău, îi acordă Transnistriei statut juridic special ca unitate teritorială autonomă în componența Republicii Moldova (art.3, pct.1). Așadar, Transnistria, care nu a fost recunoscută de niciun stat membru al ONU, este „de jure” parte a teritoriului Republicii Moldova, care este „un stat suveran și independent, unitar și indivizibil”, conform Constituției din 1994 (art.1, pct.1). Teritoriul Republicii Moldova, așa cum reiese din Constituție, este inalienabil (art.3, pct.1), iar frontierele sale „sunt consfințite prin lege organică, respectându-se principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional” (art.3, pct.2). În acest context, modificările care privesc caracterul unitar al statului pot fi operate numai în urma referendumului, cu votul majorității cetățenilor cu drept de vot, conform Constituție (art. 142, pct.1). Ca urmare, înstrăinarea unei părți din teritoriul Republicii Moldova se poate face numai în cadrul constituțional al acestei țări. De asemenea, modificările teritoriale ale statelor sunt admise de dreptul internațional numai prin mijloace pașnice, cu acordul liber exprimat al statelor și în interesul poporului.

Chiar dacă a făcut mai multe concesii separatiștilor, autoritățile de la Chișinău nu au renunțat niciodată la principiul integrității teritoriale a Republicii Moldova. Transnistrenii dețin “de facto” controlul teritoriului, după conflcitul armat din 1992, fiind ajutați de prezența trupelor militare rusești de menținere a păcii, ceea ce este remarcat și de organizațiile internaționale care sunt reprezentate în regiune. Dacă ne referim la definița lui Pegg în care teritoriul definit, controlat efectiv de o perioadă de timp de autorități, reprezintă un criteriu al statului de facto, atunci putem spune că în cazul Tranistriei acesta este îndeplinit. Un exemplu în acest sens este decizia liderului transnistrean Igor Smirnov de a scoate Transnistria de pe harta infrastructurii energetice și feroviare a Republicii Moldova, în 2004, după refuzul Republicii Moldova față de varianta Kozak de reglementare a conflictului. Smirnov a anunțat atunci un ambițios plan de privatizare a centralei electrice de pe malul stâng al Nistrului, a combinatului metalurgic de la Râbnița și a întreprinderii de vinificație Buchetul Moldovei, fără acordul Chișinăului. Atunci a apărut Societatea transnistreană a căilor ferate care prelua controlul inclusiv asupra tronsonului feroviar ce lega Republica Moldova de Ucraina (până atunci tronsonul feroviar transnistrean făcea parte din societatea națională moldavă de căi ferate). Chișinăul a încercat să reinstituie controlul asupra mărfurilor venite dinspre Ucraina, însă fără rezultate remarcabile. În semn se solidaritate cu autoritățile moldovene, Ucraina care era afectată de traficul ilegal la această frontieră a înăsprit regimul vamal la granița sa, cerând documente moldovenești pentru toate mărfurile tranzitate aici. Decizia a stârnit proteste și indignare la Tiraspol, care avertiza că această „blocadă economică” risca să producă o “catastrofă umanitară” în rândul populației rusofone de acolo.

Teritoriul pe care se află Transnistria are o suprafață de 4163 km², fiind situat în partea de est a Republicii Moldova, de-a lungul râului Nistru, și reprezintă 10% din suprafața fostei RSS Moldova. Acest teritoriu pe care statul „de facto” Transnistria își exercită autoritatea are o lungimea totală a granițelor de 816 km, din care 411 km reprezintă frontiera la vest cu Rep. Moldova (aproape în întregime pe Nistru), iar 405 km reprezintă lungimea graniței la sud-est cu Ucraina.

Frontiera între Republica Moldova și Transnistria este însă unilaterală, deoarece a fost instituită doar de autoritățile de la Tiraspol, fiind păzită numai de acestea. Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat, iar Transnistria este un teritoriu moldovean autonom. La 10 iunie 2013, liderul regimului separatist de la Tiraspol, Evgheni Șevciuk, a semnat un decret privind granița de stat a Transnistriei, ce stabilește limitele acesteia, în care a fost inclus și orașul Tighina, cu trei sate aflate sub jurisdicția Chișinăului. Decizia unilaterală a Transnistriei cu privire la frontiera de stat a fost condamnată de OSCE și de Statele Unite, fiind în contradicție cu anumite prevederi ale Acordului privind principiile de reglementare pașnică a conflictului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992.

În ceea ce privește populația de pe teritoriul Transnsitriei, aceasta este formată trei grupuri etnice majore: moldoveni (31.9%), ruși (30.4%), și ucraineni (28.8%) care au stabilit relații de fraternitate, conflictele etnice între ele fiind absente. Mai mult, limbile vorbite de aceștia, moldoveneasca, rusa și ucraineana, sunt toate trei limbi oficiale în Transnsitria. Transnistria are o populație de 555.000 de locuitori, iar experții încă nu se referă la aceasta ca la o națiune. Transnistria a evoluat ca un teritoriu multietnic care s-a integrat pe parcursul timpului tot mai mult în RSS Moldovenească datorită investițiilor făcute în sectoare economice strategice (energetică, siderurgie, construcții de mașini și industrie de apărare) , astfel încât în 1989 era considerată „motorul economic” al RSS Moldovenești.

Fiind un alt element al existenței statului, populația este definită ca o „comunitate națională” a acelui stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin cetățenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte state. Populația asupra căreia se exercită autoritatea de stat nu este alcătuită din indivizi uniți în mod întâmplător, ci din persoane care în totalitatea lor constituie o anumită comunitate istorică umană, care în epoca modernă și contemporană este națiunea. (Luburici 2000: 121) Această comunitate umană trebuie să fie permanent si organizată, relative numeroasă, pentru a putea rezista prin resurse proprii și a forma rațiunea și substanța unui stat. (Popescu 2007: 66) Într-o altă definiție, populația este totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui stat sau altui stat la un moment dat și care sunt supuși jurisdicției acestuia și cuprinde cetățenii statului respectiv, cetățenii străini și persoanele fără cetățenie (Todos 2010: 37-38). Ceea ce înseamnă că populația unui stat este format din toți cetățenii, străinii, persoanele fără cetățenie sau cu dublă cetățenie, refugiații, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv și se supun jurisdicției sale. În cadrul exercitării competențe sale suverane fiecare stat stabilește situația juridică a populației sale reglementând statutul juridic, drepturile și obligațiile tuturor categoriilor de persoane care formează populația sa.

Spre deosebire de populație, națiunea este o comunitate umană caracterizată prin unitate etnică, limbă comună, tradiție culturală și istorică, care aspiră să-și formeze un stat, în mod voluntar. (Girardet 2003:126) Din definiția dată de Renan, națiunea este „ un suflet, un principiu spiritual”, fiind constituită din ,,dorința de a trăi împreună’’; națiunea prezintă și o legătură psihologică ce unește oamenii și în același timp îi diferențiază, creează un sentiment de ,,omogenitate’’, de asemănare, de confundare (Renan, 1882, p. 125)

Dacă ținem cont de aceste definiții, nu se poate vorbi despre națiunea transnistreană. Când se referă la comunitatea pe care pretend că o reprezintă, separatiștii transnistreni folosesc adesea sintagma „popor transnistrean”, iar nu de minoritate, deoarece comunitatea internațională sprijină aspirațiile la autodeterminare doar în cazul popoarelor, nu și al mișcărilor separatiste. Așa cum reiese din documentele internaționale, dreptul la autodeterminare poate fi revendicat de comunitățile care sunt băștinașe pe un anumit teritoriu si au exercitat înaintea altor comunități autoritatea asupra teritoriului revendicat. Însă nu toate popoarele băștinașe sunt îndreptățite să invoce dreptul la autodeterminare, deorece nu este necesară doar constatarea caracterului de popor băștinaș ci trebuie ca această comunitatea să fi exercitat autoritatea asupra teritoriului vizat.

Nu este unanim acceptat dacă „poporul transnistrean” poate fi definit ca „popor” în sensul în care acesta are calitatea de subiect titular de drepturi și obligații, și dacă poate revendica dreptul la autodeterminare în baza articolului 1 al Cartei ONU. Autoritățile transnistrene trebuie așadar să dovedească faptul că „poporul transnistrean”, este băștinaș, așa cum menționează documentele internaționale, ceea ce înseamnă că teritoriul actual era nepopulat și neguvernat în momentul venirii lor.

În pofida unor eforturi susținute de a clădi o conștiință națională, Transnistria este departe de a avea o recunoaștere internațională. Statalitatea sa nu a fost recunoscută nici măcar de Rusia, puternicul său vecin și prieten de la răsărit, garant al însăși existenței sale. De altfel Transnistria reprezintă pentru Rusia un „pivot geostrategic” la Marea Neagră, rolul său, în contextul retragerii trupelor rusești din Europa Centrală și al independenței Ucrainei, devenind aproape similar cu cel al exclavei Kaliningrad de la Marea Baltică. Singurele „republici” care au recunoscut oficial independența ransnistriei sunt Abhazia și Osetia de Sud, republici separatiste din Georgia, a căror independență, spre deosebire de a Transnistriei, a fost recunoscută oficial de Moscova. Acestea și-au deschis reprezentanțe diplomatice într-o clădire din centrul Tiraspolului.

2.2.2 Sistemul politic

Un alt element al statalității este exercitarea puterii politice asupra teritoriului locuit de populație. Sistemul politic este ansamblul instituțiilor și organizațiilor politice (partidele politice și grupurile de interes), al relațiilor dintre ele, și al normelor care le guvernează funcționarea. (Radu 2004:8) Cel care a fundamentat abordarea sistemului politic prin prisma analizei sistemice a fost sociologul american David Easton care a definit în 1953 sistemul politic ca fiind „alocarea autoritară a valorilor la nivelul întregii societăți”. În lucrările sale ulterioare, accepția dată sistemului politic a fost lărgită în sensul definirii lui ca „ansamblul interacțiunilor prin care resursele politice sunt repartizate pe cale autoritară într-o societate”, prin aceasta înțelegându-se modul în care statul (guvernarea), prin deciziile sale, face față cerințelor care vin din ambientul social. (Radu 2004:9)

Cea mai uzuală clasificare a sistemelor politice are în vedere criteriul libertății, respectiv măsura în care cetățenii au posibilitatea să-și apere și să-și promoveze interesele. Din perspectivă constituțională, regimurile politice se divid în două mari categorii: regimuri politice democratice și regimuri politice non-democratice (autocrate, dictatoriale, totalitare). Esența regimului politic democratic constă în sistemul drepturilor și libertățile omului, în accesul liber și egal al cetățenilor la viața publică. Funcționarea unui regim politic democratic presupune ca statul să fie liber, ca puterile sale să nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din grupările care le dispută. Suportul menținerii unui regim politic democratic se află în competiția permanentă dintre structurile pluraliste ale societății. Specific este faptul că grupurile și cetățenii posedă libertate și autonomie față de puterea statului, iar legitimitatea funcționării regimului politic democratic este dată de votul cetățenilor în cadrul alegerilor. (op.cit.:11)

În sistemele democratice moderne conducerea se înfăptuiește prin instituții reprezentative, cu respectarea libertăților publice. Democrația politică reprezintă tipul superior de organizare politică a statului. El se identifică practic cu regimul politic democratic fiind caracterizat prin parlamentarism, prin reprezentare politică, prin alegeri la intervale regulate, prin domnia legii, prin respectarea drepturilor și libertăților civile. (op.cit.:13)

Timp de 20 de ani, din 1991 și până în 2011, scena politică din regiunea separatistă Transnistria a fost dominată de Igor Smirnov, susținut de Rusia. Alegerile care au avut loc în această perioadă nu au fost recunoscute de comunitatea internațională, OSCE susținând că nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor, mai précis nu există presă independentă, deci alegătorii nu pot primi informații din diferite surse.

Prima Constituție a Transnistriei independente a fost adoptată la 1 septembrie 1990, pe baza căreia au fost create Consiliul Suprem, organismele puterii judecătorești și sistemul legal și au fost organizate primele alegeri prezidențiale, în 1991. La referendumul din 24 decembrie 1995, a fost adoptată o nouă Constituție care prevede în art.1: „Republica Moldovenească Nistreană – stat de drept suveran, independent, democratic”, iar în art.11 era prevăzută constituirea Forțelor Armate în scopul „apărării suveranității și independenței Republicii Moldovenești Nistrene”. Sovietul Suprem continua să fie „bicameral”, compus din „Camera Legiuitorilor” (32 de deputați) și „Camera Reprezentanților” (35 de deputați), o structură absolut artificială pentru o regiune cu populația de circa 700 mii (în 1996). Referitor la organizarea internă, această Constituție califică regimul din stânga Nistrului drept „republică prezidențială”.

Anul 2000 a fost anul shimbărilor majore. Sovietul Suprem a modificat 69 de articole ale Constituției, fiind schimbate radical prevederile referitoare la Legislativ, care a devenit unicameral, cu numărul total de 43 de deputați, aleși în baza aceluiași sistem electoral majoritar. Transnistria a fost proclamată „republică prezidențială”, iar președintele desemna conducătorii structurilor teritoriale ale puterii executive.

Constituția recunoaște că Transnistria este „multinațională” și stipulează că puterea de stat este împărțită între organele legislative, executive și judecătorești – fiecare independente unul de celălalt. Conține o listă extinsă a prevederilor democratice și a drepturilor omului care trebuie să fie protejate: libertatea de exprimare și de întrunire, dreptul la un nivel de trai decent și la asistență medicală; dreptul la educație, la proprietate și locuințe; dreptul la un mediu sănătos și dreptul la condiții decente de muncă.

Așadar, textul constituțional este extensiv în lista sa de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale, iar formulările sunt în mare parte în concordanță cu tratatele internaționale privind drepturile omului. Autoritățile de la Tiraspol s-au angajat unilateral, prin deciziile Sovietului Suprem, să respecte unele dintre tratatele internaționale importante, considerând că acestea fac pare din legislația lor: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Convenția cu privire la Drepturile Copilului. Raportul ONU arată că toată legislația era în deplină concordanță cu aceste elemente ale legislației internaționale privind drepturile omului, dar recomandă o revizuire a legislației generale.

Conform Constituției, atât președintele cât și Parlamentul unicameral, numit Consiliul Suprem (Sovietul Suprem), se aleg pentru un mandat de cinci ani. Președintele este șeful statului și al executivului, numește Cabinetul de Miniștri, stabilește direcțiile generale ale tuturor structurilor guvernamentale și le coordonează. El reprezintă republica în relațiile internaționale și este Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale Republicii. În iunie 2011, legislativul a aprobat amendamente constituțioanle care au creat un de prim-ministru și a stabilit că președintele poate avea cel mult două mandate.

Organismul legislativ și reprezentativ, este Consiliul Suprem, din care fac parte 43 de deputați, aleși cu majoritate de voturi, care adoptă legi și acte normative cu caracter local. La ultimele alegeri legislative care au avut loc în 2010, partidul prorus Obnovlenie (Reînnoire) a obținut majoritatea (36 de locuri). Inițial Obnovlenie a fost o mișcare politică, fiind constituită în anul 2000; în 2006 a devenit partid politic și este asociat cu cea mai mare și mai influentă companie din Transnistria, Sheriff Enterprises.

Pe parcursul anilor în Transnistria au avut loc mai multe tentative de organizare a partidelor politice, dar numai Obnovlenie a reușit să devină o forță politică reală, care și-a consolidat pozițiile consecvent în campaniile electorale din 2000, 2005 și 2010. La alegerile legislative din 2005 a obținut 31 de locuri din totalul de 43 în Parlamentul transnistrean. Liderul de campanile al mișcării Obnovlenie a fost deputatul Evgheni Șevciuk, considerat un reprezentant al cercurilor de afaceri influente din Transnistria, care în perioada 1998-2000 a fost director adjunct al companiei Sheriff. Ca urmare a rezultatului alegerilor din 2005, Șevciuk a fost ales în funcția de președinte al Legislativului, iar în 2006, el a devenit și președinte al partidului Obnovlenie.

În Transnistria au fost întreprinse mai multe tentative de a crea partide politice „pro-prezidențiale”, dar în lipsa suportului, inclusiv a celui financiar, din partea lui Igor Smirnov toate acestea tentative au eșuat. Drept urmare, monopolul economic al companiei Sheriff s-a transformat în monopolul partidului Obnovlenie. Celelalte partide politice joacă un rol pur decorativ și nu influențează raportul de forțe în Transnistria.

Dacă ținem cont de informațiile oficiale, transnistrenii participă în număr mare la alegeri și doresc un stat independent, nu protestează față de politica guvernamentală și nici nu critică leadershipului, iar sondajele de opinie sunt favorabile guvernului, ceea ce înseamnă că autoritățile de la Tiraspol, se bucură de sprijinul populației. Este greu de stabilit dacă acestea sunt informații reale, atâta timp cât mijloacele de informare în masă sunt controlate de stat, specialiștii în relații internaționale și reprezentanții ONG-urilor internaționale atrăgând atenția asupra acestor date, care pot fi obținute prin manipulare și propagandă. Dealtfel, faptul că alegerile din Transnsitria nici măcar nu sunt monitorizate de observatorii străini, în special din OSCE, ridică un mare semn de întrebare în privința corectitudinii organizării lor. Așadar, criteriul din definiția lui Pegg, privind susținerea populară a liderilor care ajung la putere nu se poate verifica, deoarece nu există transparența autorităților transnistrene în privința datelor.

După mai bine de 20 de ani în fruntea autoproclamatei republici transnistrene, fondatorul Transnsitriei Igor Smirnov a candidat din nou la alegerile prezidențiale din 2011, pentru al cincilea mandat, dar a fost eliminat în primul tur, obținând 25.5% din voturi (locul trei). Dacă în cazul alegerilor anterioare, Smirnov se bucura de tot sprijinul Moscovei, pentru alegerile din 2011 nu a mai avut aceeași susținere, Rusia anunțând atunci prin fostul Coordonator al Administrației Prezidențiale din Federația Rusă, Serghei Narîșkin, că își va retrage sprijinul pentru președintele în exercițiu din acel moment în privința alegerilor prezidențiale din 11 decembrie 2011. Favoritul Moscovei de această dată a fost președintele legislativului local, Anatol Kaminski, dar acesta a pierdut în cel de-al doilea tur de scrutin, obținând 19, 67% din voturi. Câștigătorul alegerilor prezidențiale, Evgheni Șevciuk, a avut 74% din voturile alegătorilor, fiind considerat un politician cu o atitudine mai conciliantă față de Chișinău, decât predecesorul său, Igor Smirnov.

Alegerile nu au fost recunoscute de Chișinău și nici de comunitatea internațională, însă Kremlinul a acceptat în mod oficial rezultatele scrutinului prezidențial din Transnistria.

În discursul său inaugural, Șevciuk a vorbit între altele despre nevoia stopării declinului economic și asigurării unei vieți decente pentru locuitorii regiunii, despre nevoia restabilirii respectului față de lege și a extinderii libertăților individuale, inclusiv cea antreprenorială și libertatea cuvântului, care, a spus Șevciuk, vor fi scoase de sub influența politică. Printre prioritățile externe ale Transnistriei, el a menționat „obținerea recunoașterii internaționale și un nivel calitativ mai înalt de colaborare cu partenerii din Federația Rusă”, precum și „relații deschise, reciproc avantajoase și de bună vecinătate cu Ucraina și Moldova”. „Contăm pe înțelegerea partenerilor noștri că Transnistria numai prin dezvoltare va aduce stabilitate vecinilor și regiunii în general. În acest sens, a continuat Șevciuk, suntem gata să acționăm în mod deschis și onest, deschizând noi posibilități pentru cetățeni și întreprinderi. Noi tindem să deschidem posibilitățile secolului al XXI-lea, în primul rând pentru oameni, pentru că ei sunt cei care contează”, a declarat liderul administrației transnistrene.

Evgheni Șevciuk a declarat de la bun început că va accepta să negocieze cu Moldova, doar dacă Tiraspolul și Chișinăul vor fi părți egale în cadrul formatului 5+2, alcătuit din Transnistria, Republica Moldova, Ucraina, Rusia și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), alături de SUA și UE.

Potrivit Ministerului de Externe al Transnistriei, unul dintre obiectivele majore ale politicii externe ale Transnistriei este consolidarea stabilității și securității în regiune. În conformitate cu Conceptul de politică externă al Transnistriei, prioritățile fundamentale ale politicii externe sunt: consolidarea și apărarea independenței și suveranității sale; protecția drepturilor omului, a libertăților și demnității cu privire la etnicitate; deschiderea în dezvoltarea echitabilă și reciproc avantajoasă a relațiilor cu statele din vecinătatea apropiată și îndepărtată; stabilirea de relații cu Republica Moldova numai prin metode pașnice, politico-democratice și de negociere; asigurarea condițiilor externe favorabile pentru promovarea reformelor socio-economice cu scopul de a îmbunătăți nivelul de trai al populației. De asemenea, conform Ministerului de Externe al Transnistriei, realizarea interesului național al Transnistriei este în principal asigurat prin dezvoltarea prieteniei, a relațiilor reciproc avantajoase cu statele vecine, cu marile puteri și integrarea în comunitatea internațională. În acest sens, încă din primele zile ale proclamării independenței sale, Transnistria a stabilit, menținut și extins relații de prietenie cu Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabach. Transnistria modernă urmărește dezvoltarea relațiilor bilaterale și multilaterale, mai ales cu Rusia și Ucraina, dar și cu țările din vecinătatea apropiată și îndepărtată, care se bazează pe interese reciproce, abordări pragmatice, înțelegerea realităților prezente, și ultimele tendințe în domeniul relațiilor internaționale. De-a lungul unei perioade mari de timp, a stabilirii relațiilor între Moldova și Transnistria, au fost semnate peste 80 de documente și acorduri.

Calitatea de stat suveran îi conferă acestuia dreptul de a-și stabili singur propria politică internă și externă, fără amestecul altui stat, cu repectarea normelor dreptului internațional. Transnsitria este puternic susținută de Rusia, care însă nici nu o recunoaște, nici nu dorește să o alipească, așa cum a procedat cu Crimeea, menține forțe de peacekeeping și depozitul de armament din perioada sovietică, și nici nu oferă o soluție pentru reglemenatarea conflictului înghețat cu peste 20 de ani în urmă. Din acest punct de vedere, Transnistria se apropie mai mult de „statul-marionetă” decât de statul „de facto”. Modelul statul-marionetă Mancioko era mai aproape de statul real pentru că a reușit să obțină recunoaștere din partea unor state, printre ele și mari puteri, și a putut să stabilească relații diplomatice cu acestea. După cum se menționează în tratateloe internaționale, statul ca subiect de drept internațional trebuie să aibă calitatea de a încheia tratate și de a semna documente internaționale în nume propriu.

2.2.3 Armata transnistreană

Autoproclamata republică transnistreană are propriile forțe armate, care au fost create în 1991 pentru a proteja suveranitatea și independența Republicii Moldovenești Nistrene, în conformitate cu articolul 11 din Constituție. Întrucât nu este un stat recunoscut de comunitatea internațională, nu există informații oficiale care să releve adevărata structură a armatei transnistrene, capacitățile ei ofensive și defensive, cantitatea și calitatea armamentului convențional aflat în dotare, precum și posibilitatea existenței unor arme nucleare. Totuși, informațiile din mass media internațională și o serie de studii realizate de unele ONG-uri, au permis anumite concluzii privind potențialul forțelor militare ale Transnsitriei, acesta fiind identic cu cel din 1992. Schimbările au vizat trecerea cadrelor militare ruse din fosta Armată a 14-a sovietică în serviciul militar al Transnistriei, precum și transferul tehnicii de luptă din dotarea fostelor unități ale Armatei 14 sovietice în înzestrarea armatei Transnsitriei. Pe timp de pace, Ministerul Apărării de la Tiraspol dispune de aproape 5.000 de militari, tancuri și TAB-uri, tunuri și lansatoare de mine, sisteme de lansare a rachetelor antiaeriene și rachete antitank. De asemenea, Ministerul de Interne al Transnistriei are în subordinea sa un efectiv de 2.900 de oameni înarmați. Analiștii din SUA estimează că numărul maxim de rezerviști din Transnistria disponibili pentru situații de război ar fi de 114. 840 de persoane.

Armata a 14-a sovietică a fost creată în noiembrie 1956 ca urmare a comasării corpurilor de armată sovietice 10 și 24 care făceau parte din Districtul Militar Odessa. Misiunea ei principală era de a asigura supremația militară a Uniunii Sovietice asupra Europei de Sud-Est (România, Iugoslavia, Grecia și Italia) în cazul unui conflict militar cu NATO și de a efectua o ofensivă strategică pe teatrul de operațiuni militare din Balcani intitulat Frontul de Sud-Vest în planurile de operații sovietice. Canalul de Suez și coasta de nord a Africii constituiau, totodată, un al doilea obiectiv strategic al acestei Armate ce-și subordona Divizia 59 de Gărzi Motorizate și care se constituia într-un vârf de lance al ofensivei Armatei Roșii în cadrul unui război împotriva NATO și a Europei.

La începutul anului 1990, forțele militare sovietice din spațiul transnistrean numărau peste 3.000 de ofițeri și specialiști militari și peste 12.000 de militari în termen și cadre pe bază de contract. Depozitul militar de la Colbasna (raionul Râbnița) are o suprafață de circa 132 de hectare, 428 de construcții și încăperi cu subsoluri în care se găseau peste 2.000 de vagoane de armament și muniție: obuze pentru instalațiile de rachete și pentru tunuri, aruncătoare de mine, tancuri, sisteme de rachete, pistoale automate și mitraliere, trei spitale militare cu echipamentele aferente, echipamente ale serviciului de intendență etc.

Construită în anii 40 ai secolului al XX-lea, pentru a fortifica frontul sudic între NATO și Pactul de la Varșovia, baza de la Colbasna se află la doi kilometri de frontiera cu Ucraina și este unul dintre cele mai mari depozite de armament din Europa, în care se află o cantitate imensă de arme și muniții, unele datând din cel de-Al Doilea Război Mondial. În perioada sovietică, depozitul de muniții de artilerie nr. 1411 reprezenta un arsenal strategic al Districtului Militar de Vest. Dar marea parte a armamentului de aici a fost adusă după retragerea trupelor militare sovietice din fosta RDG și Cehoslovacia. Dupa dispariția Pactului de la Varșovia, zeci de tone de armament, chiar și din anii 1930, au fost transportate din statele est-europene în Republica Moldova. În 1990, armata rusă abia începuse să repatrieze o parte din arsenal, când Transnistria și-a autoproclamat independența.

În prezent, în depozit sunt păstrate aproximativ 20 de mii de tone de armament și muniții. Evaluarile oficiale ale Chișinăului indică însă o cantitate de două ori mai mare, mai precis 40.000 de tone în total. Potrivit unui raport al Academiei de Științe a Moldovei, o eventuală explozie a depozitelor de la Cobasna ar echivala cu explozia unei bombe atomice cu capacitatea de 10 kilotone, care a explodat în Hiroshima, în august 1944. Autoritățile separatiste de la Tiraspol consideră armamentul și munițiile din depozitul de la Colbasna “proprietate a poporului transnistrean”.

Guvernul de la Chișinău și țările vestice consieră că această mare cantitate de armament din Transnsitria reprezintă o amenințare reală pentru stabilitatea și securitatea întregii regiuni, dar și un obstacol serios în procesul de reglemnatre a conflictului din Transnsitria.

Un raport al OSCE publicat în 2007 avertiza asupra unei eventuale catastrofe la Colbasna, unde o explozie ar provoca ”un dezastru ecologic și uman”.

Moscova a promis in anul 1999, cu ocazia summitului OSCE, ca își va evacua trupele de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002, împreună cu armamentul greu și cu munițiile aflate în dotare. Între anii 2000 și 2003, Rusia a distrus, potrivit datelor OSCE, 300 de tancuri și alte vehicule blindate și și-a retras peste 22.000 de tone de muniții, transportate de circa 50 de convoaie militare, după care procesul a fost suspendat, oficial la cererea Transnistriei, care susține că se teme de o eventuală agresiune din partea Chișinăului.

Scutul format de Forțele Armate ale Transnistriei este Armata a 14-a care și-a schimbat numele în Grupul Operativ de Forțe Ruse din Transnistria (GOTR), care îndeplinește și rolul de forță de “pacificare”, în conformitate cu “Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” din 21 iulie 1992. Forțele comune de menținere a păcii din Transnistria sunt formate din 1.200 militari – 402 ruși, 490 militari ai regimului de la Tiraspol și 355 moldoveni precum și 10 observatori ucraineni – care sunt prezenți în 15 locații din Zona de Securitate care se întinde de-a lungul Nistrului pe o lungime de 225 km. Rusia nu intenționează să-și retragă militarii din Transnsitria și respinge propunerea Occidentului de demilitarizare a misiunii, deoarece nu s-a ajuns la una acord politic între cele două părți care să garanteze pacea în regiune.

2.2.4 Structura economică

În economia Transnistriei cel mai important rol îl are producția industrială, domeniu care asigură peste 30% din PIB. Sunt peste 110 întreprinderi, în care lucrează 37.000 de oameni, cele mai importante fiind cele care produc energie electrică, metale și materiale de contrucții, mobilă, dar și cele din industria chimică, industria ușoară și alimentară. Activitatea întreprinderilor este orientată spre piețele externe – peste 90% din totalul producției-, volumul anual al exporturilor depășind 800 de milioane de dolari.

Supusă unei intense industrializări după Al Doilea Război Mondial, Transnistria contribuia cu până la 40% la PIB-ul Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Producția de electricitate a Moldovei era asigurată în 1990 în proporție de 90% de Transnistria. Acum Moldova absoarbe 44% din produsele transnistrene. De asemenea, importurile de electricitate din Transnistria asigură Moldovei jumătate din necesar.

Economia Transnistriei este bazată pe exporturi, ceea ce face ca regiunea să fie vulnerabilă la problemele partenerilor săi comerciali. În acest context, Sheriff este singura entitate economică importantă din Transnistria care raportează profit în mod regulat și nu este dependentă în așa mare măsură de situația externă. În 2012, companiile din regiune au exportat produse de circa 700 milioane dolari, sau 70% din PIB. Ponderea cea mai mare în exporturi o au industria metalurgică, energetică și textilă, iar producția în fiecare dintre aceste sectoare este asigurată de un singur producător. Principalii parteneri comerciali ai regiunii erau în 2012 Moldova, Rusia, Romania, Ucraina și Italia. Cheltuielile „statului“ sunt de aproape trei ori mai mari decât veniturile, potrivit Centre for Eastern Studies.

Industria transnistreană este strâns legată de Uzina Metalurgică Moldovenească, care în trecut aducea Transnistriei 60% din veniturile bugetare. În 1998 a fost vândută companiei energetice rusești Itera, iar acum aparține holdingului rusesc Metalloinvest, prezent în industria minieră și metalurgică. Metalloinvest a cumpărat în 2004 și fabrica de ciment din Rîbnița, iar o mare parte din producție este exportată în Rusia.

Transnistria asigură jumătate din necesarul de energie electrică al Moldovei prin Centrala Termoelectrică Cuciurgan din orașul Dnestrovsc, care este una dintre cele mai mari din Europa de Est. Are o capacitate instalată de 2.520 MW și a fost dată în exploatare în 1964, fiind deținută în prezent de Inter RAO, un conglomerat energetic cu sediul la Moscova.

TiraspolTransGas, principalul transportator de gaze din regiunea transnistreană, are legături strânse cu Gazprom, compania de stat care deține monopolul exporturilor de gaze rusești. TiraspolTransGas transportă gaz rusesc către Moldova și de aici mai departe spre vest.

Cu o infrastructură din era sovietică, fără investiții străine și fără un sistem bancar internațional, cu un guvern care nu poate beneficia de asistență străină deoarece nu este recunoscut pe plan internațional, Transnistria supraviețuiește datorită asistenței financiare acordată de Rusia, sub forma subvențiilor la gaze și a ajutoarelor umanitare. Transnistria consumă două treimi din gazul pe care Moldova îl cumpără de la Gazprom, situație care îi asigură venituri semnificative având în vedere că Tiraspolul nu a plătit nimic Moldovei începând cu 2007 pentru gazele consumate. În raportul din 2013, Freedomhouse arată că datoria Transnistriei către Gazprom pentru importul de gaze, ajunge astfel la aproape 3,5 miliarde de dolari.

Transnistria este o miză importantă pentru Rusia. Astfel, datoria TiraspolTransGaz către transportatorul moldovenesc de gaze MoldovaGaz, controlată de Gazprom, este folosită de Moscova ca „un instrument de presiune politică asupra Moldovei. Având în vedere că Moscova nu recunoaște oficial Transnistria, poate să împovăreze Chișinăul cu datoria acesteia“, potrivit Centre for Eastern Studies.

Consiliul Suprem al regiunii transnistrene a adoptat bugetul consolidat pentru anul 2014, fiind planificate venituri la buget în sumă de 267,1 milioane dolari, iar volumul cheltuielilor se prognozează a fi de 402.3 milioane dolari. Astfel, se anticipează că nivelul deficitului bugetar să fie de 135,2 milioane dolari. Enormul deficit bugetar, de aproape 70%, denotă gravele probleme cu care se confruntă regiunea transnistreană. Situația indică asupra stării precare a economiei regiunii, ce cu greu poate genera venituri, și implicit încasări bugetare. Pe de altă parte, acesta reprezintă un mare risc pentru stabilitatea financiară a regiunii.

Pentru a moderniza economia și a face față oricăror provocări externe, președintele autoproclamatei Republici Nistrene a semnat ordinul de implementare a Strategiei Statale de Securitate Economică, care subliniază necesitatea alinierii Transnistriei la spațiul economic al Uniunii Vamale. O provocare serioasă pentru regimul de la Tiraspol, în perioada imediat următoare, va fi modernizarea rapidă a unei industrii învechite și neperformante, dependentă atât energetic, cât și ca piață de desfacere de Rusia și spațiul CSI. În același timp, supraviețuirea industriei metalurgice și energetice din regiune depinde și de modul în care aceasta se va adapta cerințelor pieței UE, dar și modului de atragere a investițiilor necesare pentru modernizare. De altfel, deciziile necesar a fi luate sunt de ordin politic, căci indiferent de calitatea și conținutul strategiei de revitalizare economică – simplu fapt că Transnistria rămâne un teritoriu autonom nerecunoscut internațional – condamnă proiectul la eșec.

În timp ce liderii și o mare parte din populația transnistreană vor să se alipească de Rusia, regiunea separatistă a Republicii Moldova are legături comerciale strânse cu Uniunea Europeană. În prezent, producătorii transnistreni beneficiază de Regimul Preferințelor Comerciale Autonome pentru export în UE, care le permit să livreze pe piața comunitară produse fără taxe vamale în limita cotelor stabilite pentru Republica Moldova. Totuși, valabilitatea Preferințelor Comerciale va fi prelungită doar până la sfârșitul anului 2016, după care întreprinderile din regiune vor trebui să se conformeze normelor europene de calitate și securitate impuse de Acordul de Liber Schimb. UE reprezintă unul din partenerii principali în schimburile comerciale ale regiunii. Astfel, exporturile de mărfuri către statele membre UE declarate la punctele vamale ale Republicii Moldova de întreprinderile și organizațiile din partea stângă a Nistrului, în ianuarie-martie 2014, au însumat 71,74 milioane de dolari, ceea ce reprezintă aproximativ 64% din volumul total al exporturilor regiunii transnistrene. În același timp, exporturile către statele CSI dețin o cotă mult mai mică, și anume 26% din volumul total.

Caracteristici pro și contra statalității „de facto”

Transnistria este condusă de autorități „de facto”, chiar dacă nu este recunoscută ca stat independent. Astfel, în raportul ONU privind drepturile omului în Transnsitria, din 2013, se utilizează termeni ca „legislație”, „Constituție”, „președinte”, „ministru”, „procuror” și „Soviet suprem”, dar se precizează că această folosire nu este un indicator pentru recunoașterea „de jure” a acestor acte normative, autorități sau instituții „de facto”.

Deși nu poate fi parte la tratatele internaționale privind drepturile omului, acest lucru nu a împiedicat autoritățile de la Tiraspol să recunoască relevanța standardelor internaționale în domeniul drepturilor omului și să stabilească o cooperare cu agențiile internaționale, printre care OMS, UNICEF și UNFPA. Constituția semnaleză intenția de a respecta pe deplin tratatele internaționale privind drepturile omului, iar declarația unilaterală de acceptare a unora dintre aceste acorduri pare o dovadă în acest sens. Raportul ONU arată că „normele acestor convenții joacă un rol limitat în sistemul judiciar”, și „nu par să fi inspirat în vreun fel procesul de legiferare”, accentuând astfel că problema-cheie în Transnistria este implementarea standardelor convenite. În conformitate cu aceste angajări pozitive, este recomandată o revizuire a legislației ordinare, pentru a aborda punctele din legile care nu sunt în concordanță cu legislația internațională privind drepturile omului. Decidenții de la Tiraspol au recunoscut că un obstacol în calea implementării, în afară de resursele financiare limitate, este lipsa de competențe de specialitate, educația în domeniile-cheie ale reformei din Transnistria. În acest sens este nevoie de dezvoltarea unui sistem îmbunătățit de colectare și prelucrare a datelor, cu capacitatea de a colecta date-cheie, ca o bază pentru reformele bazate pe drepturile omului.

Noua conducere aleasă la sfârșitul anului 2011 s-a confruntat cu un număr mare de probleme structurale și de atitudine privind drepturile omului. Corupția era profundă și răspândită, încrederea în sistemul de justiție era în mare parte limitată în rândul oamenilor, iar instituțiile publice nu erau obișnuite să fie supuse monitorizării. În plus, problemele sociale erau uriașe, iar situația financiară, precară. Cu toate acestea, raportul ONU menționează că au existat semne de îmbunătățire, și că astfel de probleme nu sunt soluționate rapid.; iar unele măsuri suplimentare ar trebui să fie luate în considerare pentru a asigura integritatea, independența și imparțialitatea sistemului judiciar.

Transnistria și-a stabilit prioritățile fundamentale ale politicii externe, printre acestea fiind apărarea independenței și suveranității sale și integrarea în comunitatea internațională, restabilirea de relații reciproc avantajoase cu statele vecine și cu marile puteri, protecția drepturilor și liberăților omului, dar pentru îndeplinirea lor trebuie să ofere argumente solide comunității internaționale în privința statalității sale. Dincolo de retorica liderilor transnistreni și de planurile lor ambițioase privind cooperarea Transnistriei cu alte state, se află rapoarte care critică încălcarea drepturilor omului, traficul de ființe vii și contrabanda, economia susținută datorită subvențiilor din partea Rusiei.

Fără o competiție reală între partide politice, și fără o informare corectă a alegătorilor în perioada campaniilor electorale, alegerile nu pot fi recunoscute de comunitatea internațională. Referendumul din 2006 privind alipirea la Rusia, atât de des invocat de autoritățile de la Tiraspol, nu poate fi un argument, atâta timp cât nu este recunoscut pe plan internațional.În Transnistria există puține publicații relevante și date on-line disponibile pentru publicul larg, accesul la internet fiind restricționat, iar serviciile de statistică nu beneficiază de resurse suficiente și nu sunt suficient de dezvoltate, deci nu pot face evaluări privind starea economică și socială.

În raportul din 2013, Organizația Freedomhouse arată că rezidenții din Transnistria nu își pot alege liderii în mod democratic și nu pot participa în mod liber la alegerile din Moldova; mass media din Transnistria este aproape în totalitate proprietatea statului sau este controlată de stat, și se abține de la criticarea autorităților. Deși are propriile organisme legislative, executive și judiciare ale guvernului, nicio țară nu îi recunoaște independența. Același raport menționează că etnicii moldoveni sunt discriminați de autorități și nu sunt reprezentanți în guvern. De asemenea, se arată că dreptul la asociere nu este respectat, autoritățile permițând rareori organizarea de proteste, iar activitățile organizațiilor neguvernamentale trebuie să fie coordonate de autoritățile locale.

În octombrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Rusia pentru încălcarea dreptului la educație al unor cetățeni din regiunea separatistă transnistreană care studiază în școli cu predare în grafia latină și a obligat-o să achite, în termen de trei luni, câte 6.000 de euro celor 170 de reclamanți și 50.000 de euro cheltuieli de judecată. După aproape un an și jumătate, Rusia nu și-a onorat obligațiile în acest caz. În prezent, CEDO pregătește penalizarea Rusiei pentru nerespectarea deciziei, deoarece nu au fost plătite până acum reclamanților despăgubirile stabilite de CEDO. Instanța a condamnat Federația Rusă deoarece a considerat că a contribuit la crearea regimului separatist din regiunea transnistreană, dar și pentru că Moscova a susținut Tiraspolul acordându-i sprijin militar, economic și financiar. CEDO a condamnat Federația Rusă după opt ani de la depunerea dosarului. În 1994, autoritățile separatiste transnistrene le-au interzis instituțiilor de învățământ din regiune să predea în grafia latină. Opt instituții care nu s-au conformat au fost supuse mai multor presiuni, iar numărul elevilor din aceste școli a scăzut de câteva ori în ultimii 20 de ani.

Transnistria are instituții necesare funcționării statului, are propriile simboluri – drapel național, stemă, imn național- are armată proprie și forțe de poliție, serviciu de securitate și un teritoriu controlat, dar nu este un stat independent. Deși există o separație a puterilor în stat, președintele are un rol foarte important, iar despre opoziție politică nu se poate vorbi. Un asemenea stat, în care grupurile alternative sunt eliminate, iar formele de asociere sunt controlate, cu o relație de dependență economică de o mare putere, nu poate fi decât un stat slab, în eventualitatea în care ar fi recunoscut ca subiect de drept internațional. Iar în ceea ce privește statele slabe, literatura din domeniul securității evidențiază aceste state ca sursă de insecuritate.

Un obstacol în dezvoltarea economiei Transnsitriei este contrabanda. Potrivit raportului din 2013 al organizației Freedomhouse, corupția, contrabanda și crima organizată sunt probleme serioase în Transnistria. Raportul citează declarația directorului adjunct al SIA – Seviciul de Securitate și Informații al Moldovei – care în octombrie 2011 susținea că grupările criminale foloseau sistemul bancar din Transnsitria pentru spălare de bani din traficul de persoane și traficul de droguri și de arme; oficialii transnistreni au respins însă cu fermitate aceste acuzații.

Într-un raport al Parlamentului European, din 2002, este menționată existența unei „găuri negre” în Europa, la frontiera între Ucraina și Republica Moldova (granița de est a Transnsitriei), unde are loc traficul ilegal de arme, de ființe umane și spălarea de bani a rețelelor criminale. Totodată, Mark Galleoti, expert în crima organizată din Rusia și Eurasia, descrie Transnistria ca o „națiune-fantomă”, care este destul de puternică pentru a nu fi reintegrată în Moldova, și suficient de slabă în privința statalității. Autorul se referă la faptul că Transnistria, deși are steag, monedă și armată (și o simbolică protecție din partea soldaților ruși din forțele de menținere a păcii), nu este recunoscută de comunitatea internațională, este săracă și dependentă de contrabandă și de traficul de arme.

Traficul de ființe umane este considerat o problemă gravă și în raportul ONU privind Transnistria. Documentul arată că Transnistria este o „zonă sursă” de victime ale muncii forțate și ale exploatării sexuale comerciale și atrage atenția că ar trebui să se acorde prioritate măsurilor împotriva acestei forme de sclavie. În raport se subliniază că un procent ridicat de tineri au părăsit regiunea sau intenționează să o fac㸠și astfel sunt implicați în migrația neregulată și vizați de traficanți. Dintre aceștia, un număr de copii au devenit victime ale traficului de persoane, mulți dintre ei fiind fără pregătire profesională, iar unii nici măcar nu au frecventat instituții de învățământ primar. Raportul citează organizația non-guvernamentală La Strada, potrivit căreia mulți dintre acești copii provin din familii sărace, mari și incomplete, unele cu probleme ce țin de abuzul de alcool și violență. După cum se menționează în document, pentru toate aceste probleme este nevoie de un grad înalt de conștientizare publică, o analiză clară a cauzelor și a factorilor de bază care contribuie la această realitate, o coordonare a principalelor organe regionale și cooperarea autorităților locale, dar și de implementare a Legii privind contracararea traficului de persoane, adoptată în 2010, precum și a Regulamentului Comitetului interdepartamental cu privire la combaterea traficului de ființe umane din 2011.

Din cauza activităților ilegale transfrontaliere, inclusiv traficul de ființe umane, contrabanda și alte activități comerciale ilicite, se desfășurau de-a lungul frontierei moldo-ucrainene, mai ales pe porțiunea adiacentă Transnistriei care nu este controlată de guvernul Republicii Moldova, ci de Tiraspol, a fost creată în 2005 Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EUBAM). Finanțată în întregime de Uniunea Europeană, EUBAM este un instrument unic prin intermediul căruia UE tinde, pe de o parte, să încurajeze comerțul și călătoriile legitime, iar, pe de altă parte, să garanteze securitatea cetățenilor săi prin combaterea criminalității. Misiunea acoperă toată lungimea frontierei moldo-ucrainene, de 1.222 km. “Hotarul intern” între cele două maluri ale rîului Nistru nu este monitorizat de către grănicerii din Moldova, dar există cîteva posturi de control vamal, activitatea cărora este susținută de poliție la punctele de trecere rutiere.

2.3 Discurs legitimare elite transnistrene

După anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, autoritățile de la Tiraspol au intensificat apelurile privind recunoașterea Transnistriei, considerând că ar fi momentul potrivit și pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Astfel, în aprilie, Sovietul Suprem a votat în unanimitate o solicitare adresată Dumei de Stat, Consiliului Federației Ruse și președintelui rus, Vladimir Putin, în vederea recunoașterii independenței regiunii transnistrene ca stat unitar și unirii ulterioare cu Rusia, însă Moscova a dat asigurări că nu are în vedere recunoașterea regiunii separatiste. Textul votat de Parlamentul din regiunea separatistă conține, între altele, următoarea declarație: „Dreptul popoarelor la autodeterminare ar trebui să stea la baza deciziilor politice și fiecare stat este obligat să respecte acest drept în conformitate cu normele universal recunoscute ale dreptului internațional”. Invocarea acestui drept nu este singurul argument adus de oficialii de la Tiraspol pentru legitimarea administrației, cel mai des fiind adus în discuție rezultatul referendumului din 2006, potrivit căruia 98% din populație s-a pronunțat în favoarea independenței Transnistriei și posibilei uniri cu Rusia. Însă acest plebiscit a fost calificat drept „nelegitim” de președinția de la Chișinău, iar UE, SUA, România, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Croația și Norvegia l-au catalogat drept “ilegal”.

În paralel, liderul regiunii transnistrene, Evgheni Șevciuk, a cerut și Moldovei să recunoască independența Transnistriei. În discursul anual de bilanț, rostit la 7 aprilie 2014, liderul de la Tiraspol a repetat că idealul său este „o Transnistrie independentă împreună cu Rusia”, insistând că între cele două maluri ale Nistrului ar trebui să aibă loc un „divorț civilizat” între Chișinău și Tiraspol. Șevciuk a mai spus că politicienii de la Chișinău ar trebui să-și dea seama că pentru regiunea transnistreană „a venit vremea deciziilor” și să treacă la discutarea viitorului statut al regiunii.

Această separare este „cea mai bună soluție” în viziunea lui Evgheni Șevciuk, după cum a afirmat în interviul acordat postului de televiziune Euronews. Referindu-se din nou la referendumul din 2006, liderul d ela Tiraspol a afirmat că locuitorii regiunii transnistrene nu vor reunificarea cu Republica Moldova, precizând: „Primul nostru obiectiv este, bineînțeles, (obținerea) independenței și recunoașterea acesteia de către comunitatea internațională. Vrem ca voința poporului Transnistriei să fie luată în considerare. Întrebat dacă ia în calcul o eventuală reintegrare, liderul transnistrean a declarat că „reunificarea ar fi o idee bună dacă nu ar exista unele contradicții”.

Într-un alt interviu, în martie 2014, Șevciuk a subliniat că Rusia „întotdeauna a dat dovadă de răbdare” în încercarea de a soluționa conflictul transnistrean. „Vreau să spun că avem o poziție clară și fermă. În 2006, a fost organizat un referendum, în cadrul căruia 97 la sută dintre locuitorii Transnistriei au votat pentru independență și, ulterior, pentru unire cu Rusia. Acesta este scopul nostru politic”, reamintind că „poziția noastră în această privință a rămas neschimbată timp de 24 de ani”. „Însă astăzi situația s-a schimbat radical, deoarece R.Moldova a delegat practic o mare parte din suveranitatea sa economică Europei, iar suveranitatea militară i-a delegat-o României. Există un acord de cooperare militară între R.Moldova și România. Astfel, conflictul (transnistrean) rămâne nesoluționat”, a afirmat liderul separatist de la Tiraspol, exprimându-și nemulțumirea față de recunoașterea limbii române drept limbă de stat a Republicii Moldova.

Referitor la raportul Parlamentului European dat publicității în timpul mandatului președintelui Igor Smirnov, care descrie Transnistria ca locul de organizare a crimei organizate, contrabandei și traficului de ființe, Șevciuk a declarat în același interviu că Transnistria nu a fost implicată în contrabanda de arme și trafic de ființe vii, așa cum a fost acuzată, precizând că acestea sunt zvonuri răspândite cu scopul de a genera teama în țările UE pentru ca acestea să intervină în Transnistria și să rezolve această problemă.

Cu toate acestea, liderul transnistrean Evgheni Șevciuk a îndemnat și Uniunea Europeană să recunoască independența Transnistriei dacă dorește „pace și stabilitate”. Într-un alt interviu, acordat Agenției France Presse, Șevciuk a declarat: „Uniunea Europeană trebuie să recunoască Transnistria, care nu prezintă și nu va prezenta niciun risc pentru Blocul comunitar. Doar în acest mod va fi creată o zonă de stabilitate regională”.

În ceea ce privește situația economică a regiunii separatiste, Șevciuk a spus în discursul său de bilanț, în al treilea an de mandat, că bilanțul economic al anului 2013 este în multe privințe pozitiv, că economia a crescut cu peste 2 la sută, că investițiile au crescut și ele, că moneda a rămas stabilă și că s-au colectat de 1,5 ori mai multe impozite față de anul precedent și de aproape 5 ori mai multe impozite față de anul 2011. Cu sprijinul Rusiei, investițiile în infrastructura educației s-au mărit de 2,6 ori, iar în cea a sănătății de peste 3 ori. Însă marile întreprinderi au continuat să fie în pierdere, chiar dacă sunt subvenționate cu zeci și sute de milioane de dolari pentru resursele energetice. Însă căderea producției industriale și a exporturilor, cu circa 10 la sută fiecare, a fost cauzată nu numai de conjunctura nefericită de pe piețele externe, dar și de ceea ce Tiraspolul numește constant, din 2006 încoace, drept blocadă economică.

Tot despre “blocada economică” vorbește și ministrul de Externe al Transnistriei, Nina Ștanski, care a afirmat într-un interviu că, în 2006, Ucraina, la solicitarea Republicii Moldova, a interzis tranzitul mărfurilor transnistrene prin teritoriul său, fără documente aprobate de autoritățile din Moldova. Ministrul de externe a spus că pe fondul presiunii din partea Republicii Moldova și a Ucrainei, Rusia joacă un rol-cheie în depășirea acestor obstacole. Referindu-se la sprijinul Rusiei în Republica Transnistreană, ministrul a subliniat că Moscova oferă pace și stabilitate, susține financiar grupurile social vulnerabile; școlile și spitalele sunt construite pe banii alocați de ruși; sute de mii de ruși locuiesc în prezent în Transnistria, și un număr similar de oameni de alte naționalități se consideră compatrioți ruși, precizând: „Un asemenea suport ne face să ne simțim cu adevărat parte a Federației Ruse”.

2.4 Contribuția Rusiei

În evoluția conflictului transnistrean, trebuie menționat rolul crucial al Rusiei atât în faza de început a conflictului, cât și în procesul negocierilor vizând identificarea unei soluții pașnice, general acceptabile, în deceniile urmãtoare. Forțele prosovietice de la Moscova au fost aliații „naturali“ ai autoritãților transnistrene de la bun început. Sprijinul militar acordat de Armata a 14-a regiunii separatiste, precum și cel politic și economic acordat de Moscova au fost decisive pentru Transnistria.

Rusia este membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU , statut care îi oferă una dintre puținele pârghii de putere mondială, este înarmată nuclear și face parte din G8 – grupul țărilor puternic industrializate. UE este primul partener comercial al Rusiei și cel mai mare investitor în această țară. Fiind unul dintre cei mai mari producători de petrol și gaze din lume, Rusia este considerată o țară bogată, cu economie în creștere, însă nu suficient de dezvoltată încât să genereze și o armată puternică; dimpotrivă, aceasta este învechită și slab finanțată. Din cauza slăbiciunii militare, Rusiei îi este greu să se comporte agresiv față de alte state din zonă. Rusia a avut o creștere economică medie de 7% în perioada 1998-2008, însă anul trecut a fost de 1,3%, după ce în 2012 a fost 3,4%, iar în 2011 a fost 4,3%. Totuși, pentru acest an experții se așteaptă la o creștere economică zero, din cauza intervenției militare în Ucraina.

2.4.1 Mecanisme de sprijin rusești

Moștenitoarea fostei superputeri a lumii bipolare, Rusia se străduiește să își refacă spațiul geopolitic constituit de-a lungul celor 70 de ani de putere sovietică, care se suprapune acum cu zona de interes a SUA. Rusia s-a retras din Estul Europei, a pierdut republicile din sud și, odată cu ele, accesul la mările calde – visul de veacuri al conducătorilor săi. În plus, acolo unde URSS avea ieșire la aceste mări există acum un arc de instabilitate cu conflicte înghețate. Nu mai controlează nici regiunile care dechideau drumul maritim al Rusiei spre Vest. Recompunerea postsovietică, care a început prin crearea CSI, fără țările baltice, nu a avut însă succesul așteptat. Umilită, Rusia și-a revenit cu greu din șocul care a urmat prăbușirii și, la început de secol XXI, face eforturi pentru a-și reconstitui zona de influență, nu prin anexare teritorială, ci prin cooperare cu statele din “vecinătatea apropiată”.

Doctrina militară a Rusiei, adoptată în 2010, plasează însă NATO în fruntea posibilelor amenințări la adresa securității Rusiei. Documentul include la principalele amenințări militare externe' încercările NATO de a-și mondializa funcțiile, chiar violând normele de drept internațional și denunță apropierea infrastructurii militare a țărilor membre NATO de frontierele ruse, inclusiv pe calea „lărgirii blocului”. Între alte amenințări cărora Rusia trebuie să le facă față, noua doctrină militară indică posibila dezvoltare a unui sistem strategic antirachetă și dezvoltarea armelor strategice convenționale de înaltă precizie. De altfel, aliații și partenerii Moscovei sunt amintiți de mai multe ori în Doctrina Militară. Cauza acestei repetiții textuale se datorează în primul rând instrumentelor pe care liderii de la Moscova le-au creat pentru a-și restabili influența politică în spațiul ex-sovietic. Utilizarea mijloacelor retorice sunt destinate convingerii partenerilor că intențiile de susținere și dotare a acestor instituții regionale, precum sunt Organizatia Tratatului de Securitate Colectivă, Comunitatea Statelor Independente sau Organizația Cooperării de la Shanghai, vor fi susținute prin acțiuni concrete.

După destrămarea URSS, pentru statele din componența CSI a fost important să mențină spațiul defensiv unic. Astfel a fost elaborat Tratatul pentru Securitate Colectivă (TSC), care din 2002 a devenit Organizația Tratatului pentru Securiatte Colectivă OTSC), orientat spre contracararea și îndepărtarea pericolelor la adresa comunității, apărarea comună împotriva agresiunii, asigurarea suveranității și integrității teritoriale a fiecăruia dintre participanți. S-a decis asigurarea acestor lucruri prin orice fel de mijloace, fiind prioritare cele pașnice. Din punct de vedere politic și militar, membrii OTSC – Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan și Turkmenistan – nu consideră adversar nicio țară sau coaliție de țări și consideră toate statele comunității internaționale parteneri egali. Cu alte cuvinte, OTSC nu și-a propus să fie o contrapondere la NATO. În plus, Organizația încearcă să stabilească cu alte alianțe militare, în principal cu Alianța Nord-Atlantică, o colaborare mai strânsă în ce privește asigurarea securității regionale. OTSC – organizația condusă de Rusia – vrea un parteneriat pe principii de egalitate cu NATO și speră să obțină recunoaștere la nivel internațional, asemenea celei de care se bucură Alianța Nord-Atlantică.

2.4.1.1 Mecanisme de soluționare a conflictului

Rolul crucial al Moscovei și al prezenței sale militare în conflictul din Transnsitria se reflectă foarte clar în acordul de încetare a focului, din 21 iulie 1992, care a pus capăt ostilităților. Convenția privind principiile de soluționare pașnică a conflictului (Convenția Elțîn-Snegur) a fost semnat la Moscova de cei doi președinți, consfințind activa implicare a Rusiei. Convenția stipulează, de asemenea, crearea Comisiei Unificate de Control și a forțelor unificate de menținere a păcii (ruse, moldovene și transnistrene), legalizând astfel prezența militară a Rusiei în Moldova. Totuși, negocierile privind retragerea trupelor Rusiei au continuat. În 1994, părțile au ajuns la un acord conform căruia Kremlinul se angaja sã-și retragă forțele în decurs de trei ani de la ratificarea acordului. Acesta, însă, n-a fost niciodată ratificat de Moscova.

Consolidarea puterii de stat în timpul celor două mandate ale președintelui Vladimir Putin a avut drept consecință directă reluarea ofensivei în vederea recâștigării controlului asupra unor zone pe care Moscova le consideră de interes aparte pentru ea – așa-numita “vecinătate apropiată”. O etapă importantă în procesul de soluționare a conflictului a înceut în 2000, prin implicarea în dosar a SUA, acceptată cu mari reticențe de Rusia și Ucraina, primele consultări ruso-americane la nivel de experți pe tema Transnistriei având loc la Bruxelles, în 2000. În anii următori s-a ajuns formatul deja cunoscut “5+2” al negocierilor.

Începând din 2000, prima propunere concretă a Rusiei pentru ieșire din impas a fost „Planul Primakov”, după numele lui Evgheni Primakov, fost ministru de Externe și prim-ministru, devenit, în 2000, șef al Comsiei de stat a Federației Ruse pentru Transnistria. Documentul menționa ca Republica Moldova să renunțe la idea de stat unitar și să devină federație, în care să intre atât zona controlată de Chișinău, cât și cea controlată de Tiraspol. Transnistria urma să aibă un parlament propriu și anumiți împuterniciți care să gireze relația cu Chișinăul. Acest statut al Transnistriei urma să fie recunoscut de comunitatea internațională, cu drepturile și obligațiile decurgând de aici. Republica Moldova și Transnsitria ar fi reprezentat în viitor un spațiu economic unic (ceea ce înseamnă o singură monedă și o singură legislație comercială), dar Tiraspolul ar fi avut dreptul de a opta pentru autodeterminare, în cazul în care, în viitor, Chișinăul ar fi încercat o apropiere de România.

Totodată, Primakov a fost primul care a oferit o explicație pentru încălcarea de către Rusia a promisiunii pe care singură o făcuse în 1999: Rusia nu poate retrage trupele și armamentul din Transnistria din simplul motiv că, deși era vorba despre 2.500 de soldați, pe teren se aflau aproape un million de mine de luptă antipersonal și alte tipuri de armament. Rusia nu putea lăsa responsabilitatea dezafectării acestora pe umerii unui stat deja excedat de probleme (Republica Moldova), așa că OSCE ar trebui să ia în calcul o prelungire a termenelor de evacuare.

A doua propunere de soluționare a fost la începutul lui iulie 2001, când deputații Dumei de Stat a Rusiei (la propunerea deputatului Gheorghi Tihonov, președinte al Comitetului pentru Transnistria din Parlamenetul rus) au lansat un apel comun către autoritățile de la Chișinău și cele de la Tirapsol prin care cele două entități statale erau invitate să adere simultan la Uniunea Rusia-Belarus, aceasta fiind considerată baza cea mai potrivită pentru soluționarea problemei transnistrene. Vladimir Voronin, tocmai declarase în campania electorală a partidului său că are în plan includerea Republicii Moldova în acea Uniune. În realitate, Vladimir Voronin se temea de această propunere a Dumei de Stat ruse, care i-ar fi putut aduce o fragilizare a poziției sale. Guvernul comunist din Chișinău, după victoria în alegerile din 2001, a urmat o politică de concesii, recunoscând dependența Tiraspolului de Moscova și faptul că soluționarea conflictului ar fi virtual imposibilă fãrã Rusia. Președintele Voronin a preferat procesul de soluționare în format trilateral cu Moscova și Tiraspol, ignorând medierea occidentală.

O altă propunere a apărut oarecum simultan, tot prin anumiți parlamentari ai Dumei de Stat și tot la inspirația lui Tihonov. În vara lui 2001, acesta a vizitat Tiraspolul și declarațiile sale din a doua parte a acelui an se înscriau pe două coordonate de bază: prima viza importanța strategică a enclave transnistrene pentru Rusia, iar a doua viza încurajarea Chișinăului de a continua negocierile cu Tiraspolul într-un format strict bilateral ( Republica Moldova-Transnistria), fără implicarea altor state sau organizații. Potrivit acestei idei, “negocierile”între cele două părți ar fi avut mai multe șanse de success dacă s-ar fi făcut într-un format restrâns, redus la părțile direct interesate, fără implicarea unor mediatori sau observatori terți. Dintre toate, această propunere era cea mai dezavantajoasă pentru Republica Moldova, deoarece era greu de crezut că un dialog direct Chișinău-Tiraspol (sortit eșecului timp de un deceniu până atunci) ar deveni brusc capabil să furnizeze soluția. În al doilea rând, acceptarea de către Chișinău a acestui format “1+1”ar fi dus la ridicarea autorităților de la Tiraspol la un statut de egalitate și ar fi însemnat legitimarea acestora prin recunoașterea lor ca partener.

O propunere de aceeași factură a venit din partea unor reprezntanți ai armatei ruse, tot în a a doua jumătate a anului 2001. Astfel, după o vizită efectuată la Tiraspol cu scopul declarat de a revizui termenii de retragere a efectivelor militare rusești pe care Moscova le promisese la summitul OSCE din noiembrie 1999, generalul rus Vladimir Iaskov a sugerat un fel de political trade din care, aparent, toată lumea ar fi avut de câștigat: pe de o parte,R republica Moldova, prin autoritățile și parlamentul său, ar fi oferit garanția că aderă la sistemul de securitate al CSI, iar în replică, Rusia ar fi susținut soluționarea conflictului transnistrean în concordanță cu pretențiile Chișinăului ( și tot Rusia ar fi urmat să convingă Tiraspolul că această cale este benefică pentru toți). Chiar dacă inițial se arăta un partizan hotărât al apropierii de Uniunea Rusia-Belarus (cu tot ceea ce ar fi decurs din ea, inclusiv înscrierea Republicii Moldova în sistemul de securitate al CSI), după 2002 Voronin a început să dea semnale diferite: îndepărtarea lui de România nu a fost întotdeauna echivalentă cu o apropiere fără condiții de Rusia. De-a lungul celor două mandate ale lui Voronin și Putin, care s-au suprapus, întâlnirile bilaterale au fost numeroase.

Uniunea Rusia-Belarus a luat naștere în 1997, fiind semnată de președinții Boris Elțân, respectiv Alexandr Lukașenko. Belarus se evidențiase din primii ani 90 ca fiind cel mai fidel aliat al Rusiei și cel mai apropiat stat de spritul CSI. Imediat ce a devenit președinte, în 1994, pe baz unui program populist Lukașenko a tins consecvent spre o re-unire cu Rusia. În 1994 cele două stat au convenit asupra unei uniuni monetare (cu rubla ca monedă comună). În 1996, a fost constituită Comuniattea Rusia-Belarus, iar un an mai târziu Uniunea propriu-zisă. În virtutea ei, fiecare stat își păstrează suveraniatea, dar ambele au multe insituții în comun și cooperează direct în probleme economice și militare.

Memorandumul Kozak asupra problemei transnistrene propunea, în 2003, federalizarea Republicii Moldova, adică acceptarea de către Chișinău a statului de partener egal, cu interese proprii, cu un grad sporit de autonomie politică (cu instituții cvasistatale proprii) a regiunii de sub controlul Tiraspolului. Această federalizare urma să se producă sub garanții oferite de Rusia acoperind un catalog mai larg de domenii, de la cele politice la cele economice. În urma acestei federalizări, deputații transnistreni ar fi urmat să vină într-un parlament federal al Republicii Moldova, asigurând astfel “reprezentarea” populației din stânga Nistrului, dar și o reprezentativitate crescută unui astfel de parlament, modificat de la Chișinău. Transnistria ar fi avut drept de veto în problemele de politică externă ale Republcii Moldova. Cu alte cuvinte, în condițiile în care acest parlament s-ar fi apropiat de România, eventualii deputați transnistreni s-ar fi opus unor astfel de orientări. De asemenea, statutul trupelor și depozitelor militare rusești din Transnistria urma să fie reglementat în sensul prelungirii staționării lor, una dintre variante fiind atunci de 20 de ani. Totodată, statutul limbii ruse în Republica Moldova urma să fie reglementat, în sensul oficializării sale.

Memorandumul lui Kozak era văzut ca o sursă de inspirație pentru o viitoare Constituție federal a Republicii Moldova. Și totuși, Republica Moldova nu a acceptat, în primul moment, acest plan al lui Kozak, iar în anii următori memorandumul a revenit în discuție, în contextual dosarului transnsitrean și al Republicii Moldova, în împrejurări diferite. În primele luni după definitivarea lui și înaintarea lui către autoritățile moldovene, planul a fost respins de partea occidentală ( SUA, UE, OSCE), ca fiind unul care “înclina prea mult spre interesele rusești și transn sitrene”.

În 1999, la summit-ul OSCE de la Istanbul, a fost semnat Tratatul Adaptat privind Forțele Armate Convenționale în Europa. Angajamentele de la Istanbul includ prevederi privind retragerea trupelor Rusiei din Georgia și Moldova. După summitul de la Istanbul, Rusia a început implementarea angajamentelor. Conform datelor OSCE, în perioada 2000-2004 forțele armate ale Rusiei au retras și distrus o cantitate uriașã de muniții (aproximativ 22.000 tone) și armament greu dinTransnistria. În 2002, Consiliul Ministerial al OSCE de la Porto a salutat aceste mãsuri („sunt întrunite condițiile necesare“) și a prelungit termenul pentru viitoarele retrageri. Din păcate, atitudinea pozitivă a OSCE s-a dovedit a fi prematură. Din 2004 nu au mai avut loc alte retrageri. De menționat cã oprirea de către Rusia, în 2003, a retragerii forțelor sale a coincis cu insuccesul procesului de reconciliere politică.

La 18 martie 2009, doar cu câteva săptãmâni înainte de alegerile generale în Republica Moldova, președintele Rusiei, președintele Republicii Moldova și președintele Transnistriei au semnat o Declarație Comunã care menționează egalitatea părților participante (dând satisfacție pretențiilor Transnistriei de a fi con-siderată subiect de drept internațional) și condiționeazã retragerea Rusiei din Transnistria de o soluție politică generală a conflictului (cu alte cuvinte, trupele rusești pot rãmâne în Transnistria pânã la soluționarea finalã a conflictului), ceea ce contravene total poziției oficiale a Republicii Moldova, conform căreia trupele Rusiei trebuie sã fie retrase necondiționat, conform angajamentelor de la Istanbul, și înlocuite cu o misiune internaționalã de observare.

2.4.1.2 Sprijin economic

De la încetarea ostilităților armate, în 1992, Moscova a acordat în permanență sprijin politic, economic și militar regiunii separatiste, devenind astfel forța majoră în menținerea statu quo-ului și obstrucționarea procesului de soluționare a conflictului. Federația Rusă este de departe cel mai important partener comercial și sursa principală de sprijin financiar pentru Transnistria. Contribuția bugetară este considerabilă și un număr de persoane în vârstă din Transnistria beneficiază de alocații de pensii din Rusia.

Din punct de vedere economic și social, Transnistria devine tot mai integrată în structurile rusești: tinerii din Transnistria studiază la Moscova și la St. Petersburg, peste 200.000 de transnistreni dețin pașapoarte rusești, iar sute de firme transnistrene sunt deținute de companiile rusești. Transnistria este total dependentă de gazul rusesc, iar economia ei se menține datorită subvențiilor directe și împrumuturilor acordate de Rusia.

În ceea ce privește ajutorul umanitar, organizația Integrarea Euroasiatică, susținută de Guvernul Federației Ruse a acordat, în 2013, 91,2 milioane dolari către regiunea transnistreană, pentru construcția unor obiecte de infrastructură. Criza economică cu care se confruntă regiunea nu permite realizarea unor ample proiecte de infrastructură. În acest context, suportul financiar acordat de Federația Rusă reprezintă un suport important pentru economia regiunii. Astfel, în prezent, în raioanele de Est ale Moldovei se desfășoară o amplă acțiune de modernizare a infrastructurii sociale-economice cu suportul financiar al Rusiei, lucrările fiind avansate la 15 obiective (grădinițe, școli și spitale), precum și o fabrică de producere a betonului.

De asemenea, Guvernul Rusiei a semnat în iulie 2014 șapte memorandumuri cu Transnistria care vizează cooperarea în domeniul economiei, industriei, transportului, agriculturii, activității antimonopol, educației și științei, culturii între ministerele de profil. În memorandumul de cooperare în sectorul comercial-economic se vorbește despre crearea în Transnistria a unui cluster high-tech al întreprinderilor de prelucrare, asigurarea schemelor optime de livrare a mărfurilor din regiune pe piețele Rusiei și alte țări ale Uniunii Economice Eurasiatice, majorarea fluxului de investiții rusești în Transnistria. În memorandumul de cooperare în agricultură se constată disponibilitatea institutelor științifice specializate din Rusia de a acorda asistență producătorilor agricoli din Transnistria prin intermediul utilizării celor mai noi invenții științifice din domeniul complexului agroindustrial.

Cooperarea cu Federația Rusă este una strânsă și în alte domenii. Deciziile în Duma rusă au servit drept sursă de inspirație pentru procesul de legiferare transnistreană și există o cooperare în ceea ce privește curriculumul școlar. Aceste relații par să fi contribuit la o poziție consolidată pentru limba rusă și experiența din viața de zi cu zi, nu în ultimul rând în administrație însăși.

2.4.2 Perspectiva Rusiei

În contextul crizei din Ucraina, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov declara, într-un interviu pentru Bloomberg TV, că Rusia garantează integritatea și suveranitatea Republicii Moldova, “cu condiția ca Republica Moldova să își păstreze neutralitatea înscrisă în Constituție și să ajungă la un acord cu Tiraspolul pentru ca Transnistria să aibă un statut special”. Totodată, adjunctul ministrului rus de Externe, Grigori Karasin, a declarat în iunie 2014, la Tiraspol, că este important ca Transnistria să urmeze procesul de integrare eurasiatică și l-a asigurat pe Evgheni Șevciuk că Rusia va finanța în continuare diferite proiecte în regiunea transnistreană.

Pe lângă implicarea liderilor de la Moscova în susținerea Transnistriei, cetățenii Rusiei privesc și Transnistria cu interes. Potrivit unui sondaj realizat de Centrul Rus pentru Studierea Opiniei Publice, în 2013, circa 37% din cetățenii Rusiei consideră că Transnistria face parte din teritoriul Federației Ruse. Respondenții au fost întrebați „care dintre teritoriile menționate fac parte din Federația Rusă”, iar rezultatele au arătat următoarele: 56% au răspuns că Crimeea este pământ rus, 41% au zis că este Daghestan, 39% s-au referit la Cecenia, 37% au spus că este Transnistria, 30% -Osetia de Sud , iar 29% Ucraina. Sondajul a ami arătat că aproximativ jumătate dintre ruși sunt gata să-i numească ruși pe ucrainenii și bielorușii care locuiesc pe teritoriul Federației Ruse.

În privința trupelor rusești din Transnistria, reprezentantul Kremlinului la negocierile in problema reglementarii transnistrene, ambasadorul rus cu misiuni speciale Serghei Gubarev, declara în aprilie 2014 că Rusia nu intenționează să-și retragă militarii din regiunea separatist. Ambasadorul rus a respins și propunerea de demilitarizare acestei misiuni, prin transformarea ei în una de garantare a păcii, idee pe care o atribuie Occidentului: „Termenul de „garantare a păcii” presupune existența unui acord politic, pe care această misiune trebuie să îl garanteze. Deocamdată, părțile nu au ajuns la nicio înțelegere politic. Tocmai de asta, mandatul operațiunii de menținere a păcii nu este nici pe departe epuizat. Noi suntem gata să începem reformatarea misiunii, dar numai după ce va fi atins un acord politic între părți”, a declarat Gubarev. Acesta spune că retragerea pacificatorilor ruși din regiune ar fi posibilă numai după semnarea unui acord politic dintre Chișinău și Tiraspol. El a mai adăugat că misiunea de pacificare nu este o componentă a negocierilor în formatul 5+2, deoarece nu figurează în competențele mandatului Consiliului politic permanent pentru reglementarea conflictului transnistrean, adoptat acum doi ani la Viena.

Pe de altă parte, tot în aprilie 2014, Derek Chollet, consilier al Pentagonului, responsabil de Securitatea Internațională, declara în fața membrilor Comisiei Forțelor Armate a Camerei Reprezentanților. că SUA intenționează să-și modifice dispozitivul militar din Europa, inclusiv din cauza trupelor ruse din Transnistria. Afirmând că „Republica Moldova are trupe ruse pe teritoriul său, teoretic forțe de menținere a păcii, dar acestea susțin regiunea separatistă Transnistria”, Chollet a precizat apoi că “acțiunile ruse în Europa și în zona Eurasia ar putea conduce Statele Unite să reexamineze dispozitivul militar și necesitățile în privința deplasărilor viitoare de trupe, a exercițiilor militare și antrenamentelor în regiune”. Referindu-se la “intervenția militară ilegală a Rusiei în Ucraina”, Chollet spus că aceste acțiuni modifică “peisajul de securitate în Europa”, fiind o sursă de instabilitate la frontierele NATO.

Potrivit Centrului pentru studierea opiniei publice, două treimi dintre cetățenii ruși, adică 66 la sută, sunt împotriva introducerii trupelor în Ucraina. Autorii studiului publicat în iulie 2014 menționează că de această părere sunt în mare parte oamenii în vârstă și cei care locuiesc în zone urbane. Pe de altă parte, necesitatea unei intervenții armate o susțin un sfert dintre cei interogați. Discuțiile despre posibilitatea unui asemenea scenariu au început în luna martie, când Consiliul Federației Ruse i-a acordat președintelui Vladimir Putin dreptul de a trimite trupe în Ucraina. Recent, prerogativa a fost retrasă, la cererea liderului de la Kremlin.

=== c25c2aa36508b964121208d149ef6bde18bb1d5b_193156_1 ===

BIBLIOGRAFIE

Eugen Popescu, „Drept internațional public”, Editura Alma Mater, Sibiu, 2007

Todos Victor, „Drept internațional public , Note de Curs, Universitatea de Stat “Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul, 2010

Emilian Ciongaru, „Teoria generală a statului, ca disciplină de studiu, privită prin prisma aderării României la Uniunea Europeană”, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2013

Vasile-Sorin Curpăn cu participarea: Ștefan Alexa și Anton Doboș, „Statul. Instituție Social- Politică și Juridica Fundamentală”, Bacău, 2006

Ioan Mircea Pașcu, „Teoria relațiilor internaționale”, Universitatea creștină „Dimitrie Cantemir”, București, 2002

Ion Diaconu „Curs de drept internațional public”, ed. „Șansa”, București,1993

Ionel Nicu Sava, „Studii de securitate“, Editura Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005

M. Luburici, „Teoria generală a dreptului”, Editura Oscar Print, București, 2000

Oleg Serebrian, „Va exploda Estul? : Geopolitica spațiului pontic”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1998

Nina Caspersen, „Unrecognized States”, Cambridge: Polity, 2012

Radu Alexandru, „Sisteme politice contemporane”, Editura Cartea Universitară, București, 2004

Renan, Ernest, „Ce este o națiune?”, 1882, apud. Raoul Girardet, Naționalism și națiune, Institutul European, Iași, 2003, pp. 125-126.

Scott Pegg, „De Facto States in the International System”, Institute of International Relations, The University of British Columbia, 1998

Reviste și publicații online

Alexandra Sarcinschi, „Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate”, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” , București, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate , 2010

Charles King, „The Benefits of Ethnic Wars”, în World Politics 53, July, 2001, 525.

Deon Geldenhuys, „Contested States”, în World Politics, New York: Pelgrave Macmillan, 2009

Dov Lynch, „Engaging Eurasia’s Separatist States: Unresolved Conflict and De Facto States”, Washington DC: United States Institute for Peace, 2004

Dov Lynch, „Separatist states and post-Soviet conflicts”, in International Affairs, Vol 78, 4, 2002, pp 831-848

Dov Lynch „Unrecognized states in Eurasia”, în The World Today, August/September 2001, pp.36-38

Ioan V. Maxim, “Dreptul internațional și autonomia teritorială”, în INFOSFERA, Revistă de studii de securitate și informații pentru apărare, Direcția Generală de Informații a Apărării, Anul I nr. 2 2009, pp.16-21.

Nina Caspersen, „From Kosovo to Karabakh: International Responses to De Facto States”, Südosteuropa, 56 (1), pp. 58-83

Nina Caspersen, „Separatism and Democracy in the Caucasus”, Survival 50, 4 (2008), 113-136

Pål Kolstø, „The Sustainability and Future of Unrecognized Quasi-States”, în Journal of Peace Researc, Vol. 43, no. 6, 2006, pp.723-740

Ruxandra Ivan, „Conflicte înghețate în zona extinsă a Mării Negre.Cazurile Transnistria, Nagorno-Karabach și Cecenia”, în Revista Institutului Diplomatic, semestrul I, 2009, pp.5-25

Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale

Stanislav Secrieru, „Cum sa evitam capcanele eurasiatice. Dosarul transnistrean si parcursul european al Republicii Moldova după ultima rundă de negocieri 5+2”, Centrul Român de Politici Europene, Policy Memo nr.26, mai 2012

Pagini oficiale ale instituțiilor naționale și organizațiilor internaționale:

http://www.vspmr.org/?Lang=Eng Parlament Transnistria

http://www.mfa-pmr.org/en Ministerul de Externe Transnistria

http://www.moldova.md/ pagina oficiala a Rep. Moldova

http://www.presedinte.md/rom/presidency Președinția Rep.Moldova

http://www.parlament.md/ Parlamentul Rep.Moldova

http://www.gov.md Guvernul Rep. Moldova

http://www.justice.gov.md Ministerul Justiție din Republica Moldova

http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&id=2193&idc=263 Biroul Național de Statistică al Rep.Moldova 

http://www.ipp.md/lib.php?l=ro&idc=162 Institutul de Politici Publice din Moldova

http://www.freedomhouse.org Organizația Freedomhouse

http://www.europarl.europa.eu Parlamentul European

http://www.un.md Organizația Națiunilor Unite în Moldova  
http://www.eubam.org/md Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EUBAM),

www.osce.org/moldova Misiunea OSCE în Moldova 

Acte normative naționale și internaționale:

Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994

Constituția Republicii Moldovenești Transnistria din 2000

Convenția privind tratatele internațional de la Viena din 1969

Charta Organizației Națiunilor Unite

Convenția de la Montevideo privind drepturile și îndatoririle statelor din 1933

Carta Organizației Statelor Americane din 1948

Declarația cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice din 1992

Raportul Subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților din 1950

Declarația ONU cu privire la dreptul popoarelor băștinașe din 2007