Socialismul Secolului Xxi In Venezuela

CAPITOLUL 1: Simón Bolívar

Venezuela este o țară situată în nordul Americii de Sud, cuprinzând terminațiile nordice ale Munților Anzi (care depășesc 5000 m), câmpia fluviului Orinoco și Podișul Guyanelor (care ajunge la 3000 m), dispuse în ordine de la nord-vest spre sud-est.

Venezuela este una din țările cele mai urbanizate din America Latină, principalele orașe fiind Caracas, Valencia și Maracaibo. În 2013, populația Venezuelei era de 27.227.930 persoane, dintre care 13.549.752 bărbați și 13.678.178 femei.

De-a lungul secolului XX, economia Venezuelei a fost cea mai prosperă din regiune, datorită descoperirii și exploatării zăcămintelor de petrol, care a început la mijlocul secolului.

Agricultura este reprezentată, în principal, de cultivarea următoarelor plante: cacao, tutun, cafea, banane și trestie de zahăr. În câmpiile întinse ale Venezuelei se cresc bovine și capre. Conform datelor din 2003, 11% din populația activă se ocupa cu agricultura (cu 4% mai puțin decât în anul 1990), iar agricultura contribuia cu 5% la PIB. În ultimii ani, s-a mecanizat cultivarea unor plante ca: porumb, orez, sorg, susan, floarea-soarelui și bumbac.

Venezuela este o țară industrializată, circa 51,6% (2003) din PIB provenind din industrie. De la mijlocul secolului al XX-lea, manufactura a devenit la fel de importantă. Principalele produse ale industriilor din Venezuela sunt cele de petrol, oțel, aluminiu, îngrășăminte, ciment, pneuri șiconstrucția de mașini. De asemenea, este importantă și industria de prelucrare a  produselor alimentare, băuturilor, industria textilă, îmbrăcăminte, încălțăminte, plastic și lemn. 

Resursele naturale regenerabile din Venezuela sunt reprezentate de păduri și pești. Importantă este și apa râurilor, care e utilizată pentru generarea de energie electrică și de resurse biotice, mărindu-se numărul terenurilor agricole. Printre resurse neregenerabile sunt cele de  petrol, gaze naturale, fier, bauxită, cărbuni, aur, diamante etc.

În Venezuela, există rezerve imense de gaze naturale. S-au mai găsit niște rezerve în regiunea de nord-est a țării. Atât pe continent, cât și în larg, sunt mai mult de 4,1 miliarde de m³ de gaze naturale, datorită cărora Venezuela se află pe locul 9 în lume.

Locuitorii Venezuelei provin dintr-o varietate de moșteniri. Majoritatea populației este metisă (mestizos). Structura rasială a Venezuelei poate fi clasificată ca 33% metiși (amestec dintre amerindieni și europeni), 32% albi și 21% negri. Indigenii,  724.592 de persoane, constituie 3,7% din totalul populației.

Cu toate că în Venezuela se vorbește în principal limba spaniolă, numită și limba castiliană (castellano), se mai vorbesc multe alte limbi. Alături de limba spaniolă, Constituția recunoaște peste treizeci de limbi indigene (wayuu, warao, pemón și multe altele ), majoritatea cu puțini vorbitori, care însumează sub 1% din totalul populației..

Venezuela, la fel ca majoritatea țărilor sud-americane, este un stat catolic, unde 92% din populație aparține acestei ramuri a creștinismului. Restul de 8% din populația țării sunt adepți ai protestantismului sau ai unei alte religii. După estimările Consiliului Evanghelic al Venezuelei, 10% din populația țării este protestantă. De asemenea, este prezentă o comunitate musulmană (100.000 de adepți), iudaică (15.000 de adepți) și sincretă.

Cultura Venezuelei este un amestec a trei culturi diferite: cultura indigenilor, cea africană și cultura europeană – în special cea spaniolă. (Site utilizat: http://ro.wikipedia.org/wiki/Venezuela)

Copilăria lui Simón Bolívar

Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco sau, mai pe scurt „Eliberatorul”, s-a născut pe 24 iulie 1783 în Caracas, Venezuela și a fost conducătorul celor mai ample mișcări de independență din America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”.

Simón Bolívar, copilul lui don Juan Vicente Bolívar, colonel de armată, și al donei Maria Concepción Palacios, a fost cel ce va duce mai departe neamul întemeiat de primul Bolívar venit în Lumea Nouă în 1590. Toți strămoșii săi au fost venezueleni influenți în corpul de funcționari ai monarhiei spaniole și astfel va moșteni o avere însemnată de plantații de trestie de zahăr, case, ferme, moșii și sclavi. Mama sa considera că o asemenea avere nu-l obliga pe Simón să aibă prea multe cunoștințe de gramatică ori matematică. Aceasta îi angajează totuși, un profesor pe nume Simón Rodriguez, care caută să-i stimuleze aptitudinile, înclinațiile sau dorințele lui firești după metoda filozofului francez Jean Jacques Rousseau.

La vârsta de 3 ani își pierde tatăl, iar la 10 ani, mama, amândoi victime ale tuberculozei. După moartea mamei, copilăria sa, practic, ia sfârșit, deoarece surorile lui, Juana și Maria Antonia se căsătoriseră cu un an înainte, bunicul Feliciano Palacios murise tot atunci – astfel Simón și fratele său mai mare rămân în grija mătușii Josefa și a unchiului Pedro Palacios.

 Pentru a micșora șocul pierderii mamei, tutorii îl trimit cu profesorul său la țară, unde va rămâne aici până la vârsta de 15 ani. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

Conștienți că, în ciuda averii sale, Simón nu era decât un sălbatic, necunoscător al ortografiei, al preceptelor filosofice ale lumii de rangul său și bunelor maniere, rămânea totuși un Bolívar. Așadar, unchii săi, Esteban și Pedro Palacios, hotărăsc să-l cheme la ei în Madrid, unde îl introduc în cercul aristocraților creoli. În contact cu viața de Curte, Simón înțelege carențele sale educative și cere ajutorul marchizului de Ustariz, originar din Caracas, care-i va dezvălui operele lui Homer, Vergiliu, Horațiu, Dante și Cervantes.

Simón Bolívar devine un autodidact studiind gramatica, filozofia, citește poezie și învață să respecte conveniențele sociale și să scrie fără greșeli de ortografie.

În trepidantul ritm al vieții madrilene, la 17 ani se îndrăgostește de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui bogat venezuelean. Timp de 20 luni, idila lor romantică devine serioasă și, la 30 noiembrie 1800, Simón Bolívar cere consimțământul și autorizația pentru a se căsători. Pentru că răspunsul întârzie câteva luni, Bolívar pleacă la Bilbao și apoi la Paris, unde asistă la proclamarea lui Napoleon ca prim consul, fapt foarte important ce-i va influența evoluția militară.

După luni de așteptare, în mai 1802, Simón și Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas și San Mateo. Fericirea de cuplu durează doar până în 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

În 1804, când Napoleon se apropia de apogeul carierei, Bolívar a revenit în Europa. La Paris, s-a întâlnit cu unul dintre foștii săi profesori din copilărie, Simón Rodríguez, care l-a instruit în operele gânditorilor raționaliști europeni, printre care Locke, Hobbes, Buffon, d’Alembert și Helvetius, dar și Voltaire, Montesquieu și Rousseau. În imaginația lui Bolívar a încolțit ideea independenței Americii hispanice și, în timpul unei călătorii la Roma, pe când se afla pe înălțimile Monte Sacro, a jurat să-și elibereze țara. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Rămas văduv la 20 ani și stăpân al unei imense averi, Simón Bolívar a jurat să nu se mai însoare niciodată, ce va și face și se întoarce la Madrid. Mai târziu, a declarat că moartea Teresei a fost cea care l-a transformat din bogatul latifundiar în generalul Bolívar.

După tragicul eveniment, se duce la Paris și, în saloanele aristocrației o cunoaște pe Fanny de Villars, soția unui colonel al lui Napoleon, cea care-i va deveni amantă. Tot aici va cunoaște și va avea lungi discuții cu madame de Recamier, fizicianul Gay Lussac, geograful Alexander Humboldt, botanistul Aime Bompland. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

Aflându-se la Paris, primește invitația de a asista la încoronarea lui Napoleon, dar nefiind de acord cu transformarea acestuia din revoluționar în Cezar, refuză să participe.

Modul de viață al lui Simón Bolívar în Paris i-a afectat sănătatea și, la îndemnul medicilor, face o călătorie prin Franța, Italia, Olanda, Germania, timp în care se reface, starea de spirit se îmbunătățește, iar întâlnirea și discuțiile avute la Roma și Napoli cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar și pentru viitorul Americii Latine. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

Francisco de Miranda, deja la vremea respectivă se număra printre cei mai cunoscuți oameni politici de la începutul secolului XIX în America Latină, a fost primul om politic care a elaborat un plan de câștigare a independenței Americii Spaniole. „Marea Columbie” (Gran Colombia), după cum numea el această regiune ce se întindea de la izvoarele fluviului Mississipi până la Capul Horn, în viziunea sa, trebuia să devină o mare națiune, o monarhie constituțională, condusă de un Inca ales dintre descendenții foștilor regi din Peru, iar în măsura în care acest plan era posibil, instituțiile indiene urmau să fie reînviate și adaptate obiceiurilor moderne. Astfel, a pornit în 1806 din New York expediția de eliberare a Venezuelei, iar Simón Bolívar credea că acesta era „marele bărbat” de care mișcarea de independeță avea nevoie, dar s-a înșelat, deoarece expediția întreprinsă a eșuat. (Site utilizat: http://razvanpantelimon.ro/uploads//Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/9_Uniunea_latino-americana.doc)

1.2 Începutul carierei politico-militare

Simón Bolívar s-a întors la Caracas, în iulie 1807 și, la numai cei 24 de ani ai săi, nutrește dorința de a înlătura stăpânirea spaniolă, aprobând părerile baronului german von Humboldt, referitoare la faptul că America Spaniolă este pregătită pentru a fi liberă.

Problema principală de care s-a lovit Bolívar a fost că el nu se considera acel conducător care să înceapă operațiunile de cucerire a independenței și de aceea a fost într-o continuă căutare a unui „mare bărbat” demn de această misiune. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

În 1809, se întoarce în țară.

Mișcarea de independență latino-americană a izbucnit la un an după întoarcerea lui Bolívar, pentru că invazia lui Napoleon în Spania a slăbit autoritatea spaniolă. Bolívar a participat la diverse întâlniri conspirative, iar la 19 aprilie 1810, guvernatorului spaniol i s-a luat oficial puterea și a fost expulzat din Venezuela. Puterea a fost preluată de o juntă. Pentru a obține ajutor, Bolívar a fost trimis într-o misiune la Londra, unde a ajuns în iulie. Misiunea sa era să explice în Anglia greutățile coloniei revoluționare, să obțină recunoașterea din partea acesteia și să primească arme și sprijin militar. Marchizul de Wellesley, la vremea aceea ministru de externe, aparent l-a primit cu brațele deschise, însă Bolívar nu a obținut decât autorizația de a exporta arme, plătind bani grei și multe taxe.

În martie 1811, la Caracas, s-a întrunit un congres național pentru a elabora o constituție. După lungi deliberări, la 5 iulie 1811 a fost proclamată independența Venezuelei. Bolívar a intrat în armata tinerei republici și i s-a încredințat Puerto Cabello, un port vital pentru Venezuela. În urma trădării unui ofițer, fortăreața a fost deschisă forțelor spaniole, iar Miranda, dictator și comandant suprem, a început negocierile cu comandantul spaniol. A fost semnat un armistițiu, în iulie 1812, care a lăsat întreaga țară la mila Spaniei. Miranda a fost predat soldaților spanioli, după ce Bolívar și ceilalți, care-l considerau un trădător, l-au împiedicat să fugă din Venezuela și și-a petrecut restul vieții în închisorile spaniole. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Hotărât să continue lupta, Bolívar a obținut permisiunea de a părăsi țara și a mers la Cartagena, în Noua Granada (Columbia de azi). Acolo și-a publicat prima din marile sale declarații politice – Manifestul de la Cartagena (El Manifiesto de Cartagena), în care a atribuit căderea Primei Republici lipsei unui guvern puternic și a făcut apel la un efort revoluționar unit pentru a distruge puterea Spaniei în America. Cu sprijinul patrioților din Noua Granada, Bolívar a condus o forță expediționară pentru a recuceri Venezuela. Într-o campanie rapidă și dură, i-a învins pe regaliști în șase bătălii pe muchie de cuțit, iar la 6 august 1813 a intrat în Caracas. A primit titlul de Eliberator și a instaurat dictatura politică, însă războiul de independență era abia la început. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Educația primită la San Mateo și Madrid conturează clar modul de gândire al Eliberatorului. Pentru Simón Bolívar, toți locuitorii Venezuelei – indieni, mulatri, metiși, creoli, negri, sclavi ori oameni liberi – erau considerați egali. Nu accepta ideea de sclavie și chiar i-a eliberat pe ai lui, când împrejurările i-au permis. Dorea independență și emancipare pentru statele sud-americane pe care le vedea prospere într-o federație sub conducerea unui singur om, dar nu voia să fie el acela. A urât ideea aducerii unui „rege al Americii”, a admirat geniul lui Napoleon și ideile lui militare, dar a fost dezgustat de pretenția lui de fi împărat și de modul tiran în care guverna în Franța și în Imperiul Francez. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

 Bolívar s-a descris ca fiind un liberal care credea în piața liberă și un admirator al Revoluției Americane și al Revoluției Franceze. Unul dintre cele mai importante modele pentru el a fost Thomas Jefferson, fapt demonstrat și prin decizia de a-și trimite nepotul să studieze la Universitatea din Virginia. Cu toate acestea, Bolívar se diferențiază clar la nivelul gândirii politice, față de liderii revoluției din Statele Unite, prin două aspecte, și anume, era anti sclavie, în ciuda faptului că provenea dintr-o regiune unde se punea accentul pe munca prestată de sclavi – probabil tocmai acest detaliu l-a convins că sclavia trebuie abolită. Al doilea aspect, probabil cel mai notabil, a fost faptul că Bolívar realizează, după căderea primei republici, că sistemul Statelor Unite nu ar fi putut funcționa și în America Latină, ceea ce se va dovedi adevărat până în zilele noastre. Dacă totuși ar putea fi puse bazele unei republici a națiunilor sud-americane, acestea ar trebui să fie făcute în contextul unor concesii ale libertății, datorate în special lăcomiei politicienilor din America de Sud. (Site utilizat: http://geopolitics.ro/simon-bolivar-el-libertador/ )

Într-o primă proclamație a sa, după ce a primit titlul de Eliberator, cunoscută drept „decretul războiului până la moarte”, Simón Bolívar se adresează nu doar compatrioților din Venezuela, ci și tuturor celor care se opuneau metropolei spaniole, pe care el îi numește generic americani: „Voi, americani, care ați fost abătuți de la calea dreptății prin eroare și perfidie, să știți că frații voștri vă iartă și vă deplâng rătăcirea, convinși că voi nu puteți fi de vină și că numai orbirea și necunoașterea în care v-au ținut până acum autorii crimelor voastre v-au făcut să comiteți aceste crime. Veți beneficia de imunitate completă pentru onoarea, viața și proprietățile voastre, simplul nume de american va constitui garanția și siguranța voastră.” Folosirea acestui termen dovedește că Bolívar gândea America Latină ca pe o unică națiune, în ciuda faptului că ea era divizată în mai multe state. (Site utilizat: http://razvanpantelimon.ro/uploads//Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/9_Uniunea_latino-americana.doc)

În 1814, Bolívar a fost înfrânt din nou de spanioli, care îi transformaseră pe așa-zișii llaneros (văcari) conduși de José Tomás Boves într-o cavalerie indisciplinată, dar eficientă, căreia Bolívar nu a reușit să-i facă față. Boves s-a purtat atroce cu patrioții creoli, iar momentul în care a cucerit Caracasul și alte orașe principale a pus capăt celei de-a doua republici venezuelene.

Foarte aproape de a avea aceeași soartă ca Miranda, Bolívar a fugit în Noua Granada, apoi în Jamaica. Aflat în exil, Bolívar a scris cel mai important document al carierei sale – Scrisoare din Jamaica (La Carta de Jamaica), în care a schițat o panoramă grandioasă, din Chile și Argentina până în Mexic. „Legăturile”, scria Bolívar, „care ne-au unit cu Spania au fost retezate”. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/). El reia ideea că populația hispano-americană este diferită de cea spaniolă, având propria identitate, și anume cea americană: „nu suntem nici indieni, nici europeni, ci o specie intermediară între proprietarii legitimi ai țării și uzurpatorii spanioli, fiind noi americani prin naștere, iar drepturile noastre cele din Europa, trebuie să le impunem pe acestea celor din țară și trebuie să ne menținem aici împotriva invaziei invadatorilor.” (Site utilizat: http://razvanpantelimon.ro/uploads//Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/9_Uniunea_latino-americana.doc).

A propus înființarea unor republici constituționale în toată America hispanică, iar pentru fostul viceregat al Noii Granade și-a imaginat un guvern construit după modelul celui din Marea Britanie, cu o Cameră superioară ereditară, o Cameră inferioară aleasă și un președinte pe viață. Ultima prevedere, asupra căreia Bolívar a insistat de-a lungul întregii cariere, reprezenta cea mai îndoielnică idee a gândirii sale politice. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

În 1815, Spania trimisese deja către coloniile sale răzvrătite cea mai mare forță expediționară care traversase vreodată Atlanticul. Comandantul său era Pablo Morillo. Între timp, Bolívar s-a orientat către Haiti, o republică mică, eliberată de sub stăpânire franceză, unde a fost primit cu prietenie și i s-au oferit bani și arme. Au urmat trei ani de înfrângeri și victorii indecise. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Bolívar a preluat de la Francisco Miranda și a susținut cu tărie ideea de unitate latino-americană și a încercat să o și pună în practică, acesta fiind principalul său vis.

O a doua fază a luptei pentru independență va începe în 1816, atunci când Bolívar va reveni din exil și va reuși să elibereze până în 1821 Venezuela, Columbia, Ecuador, pe care va încerca să le unească în „Gran Colombia” lui Francisco Miranda. (Site utilizat: http://razvanpantelimon.ro/uploads//Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/9_Uniunea_latino-americana.doc)

În 1817, Bolívar s-a hotărât să își stabilească cartierul general în regiunea Orinoco, fiindcă nu fusese devastată de război și nu putea fi alungat cu ușurință de acolo de către spanioli. A angajat câteva mii de soldați și ofițeri străini, majoritatea englezi și irlandezi, și-a stabilit capitala la Angostura (Ciudad Bolívar), a început să publice un ziar și a luat legătura cu forțele revoluționare din câmpie, printre care se aflau grupul condus de José Antonio Páez și alt grup, condus de Francisco de Paula Santander. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/). Acesta i-a solicitat lui Bolívar elemente militare pentru a invada acel teritoriu, deoarece populația era pregătită să lupte împotriva spaniolilor. Până la un anumit punct, Bolívar a putut satisface acea cerere.

Între timp, din Anglia, a sosit un sprijin important, constând în oameni, nave și muniții. Pe de altă parte, ofițeri englezi, francezi, germani și polonezi au înconjurat Angostura din toate părțile. În sfârșit, doctorul Juan Germán Roscio a reușit să câștige încrederea lui Bolívar, determinându-l să convoace, în ziua de 15 februarie 1819, un congres național, a cărui unică moțiune s-a dovedit a fi suficient de solidă pentru a constitui o nouă armată, formată din aproape 14.000 de soldați, cu ajutorul cărora Bolívar a trecut la ofensivă. Ofițerii străini i-au sugerat să planifice un atac asupra Caracasului pentru a elibera Venezuela de sub jugul spaniol, obligându-l astfel pe Morillo să-și retragă forțele din Nueva Granada și să le mențină pentru apărarea țării, după care Bolívar trebuia să revină brusc în vest, să se alăture gherilelor lui Santander și să se îndrepte spre Bogotá.

Pentru a pune în aplicare acest plan, Bolívar a plecat din Angostura, la 24 februarie 1819, desemnându-l pe Zea președinte al congresului și vicepreședinte al republicii, pe perioada absenței sale. Datorită manevrelor lui Páez, revoluționarii i-au învins pe Morillo și La Torre în Achaguas și i-ar fi anihilat complet, dacă trupele lui Bolívar s-ar fi alăturat celor ale lui Páez și Mariño. Cu toate acestea, victoriile lui Páez au avut drept rezultat ocuparea provinciei Barinas, rămânând astfel liberă ruta spre Nueva Granada. Fiindcă aici totul fusese pregătit de către Santander, trupele străine, compuse, în majoritate, din englezi, au decis soarta Noii Granade în urma victoriilor succesive din 1 și 23 iulie și din 7 august, în provincia Tunja. La 12 august, Bolívar a intrat în Bogotá, în vreme ce spaniolii, împotriva cărora se răsculaseră toate provinciile Noii Granade, s-au refugiat în orașul Mompós.

În octombrie 1819, congresul din Angostura l-a forțat pe Zea – numit de Bolívar – să renunțe, iar în locul lui a fost ales Arismendi. Ca urmare, Bolívar a plecat spre Angostura cu legiunea străină. Luându-l prin surprindere pe Arismendi, a cărui forță armată se rezuma la 600 de localnici, l-a deportat pe insula Margarita și l-a reînvestit pe Zea. I-a convins pe legislatori să proclame crearea unui nou stat; trei zile mai târziu era proclamată La República de Colombia, alcătuită din cele trei departamente Cundinamarca (Noua Granada), Venezuela și Quito (Ecuador). Cum cea mai mare parte a acestui teritoriu se afla încă sub control regalist, era mai mult o realizare pe hârtie. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Bolívar știa că victoria nu mai putea să-i scape. La începutul lui 1820, în urma revoluției din Spania, regele spaniol a fost obligat să recunoască idealurile liberalismului pe frontul de acasă, acțiune care a descurajat forțele spaniole din America de Sud. Bolívar l-a convins pe Morillo să înceapă negocierile pentru armistițiu, iar cei doi războinici au avut o întâlnire memorabilă la Santa Ana, unde au semnat tratatul care a pus capăt ostilităților timp de șase luni. Când au reînceput luptele, lui Bolívar i-a fost ușor, cu armatele sale superioare, să înfrângă forțele spaniole din Venezuela..

În toamna aceluiași an, la Cúcuta, s-a întrunit un congres care a schițat o constituție pentru Gran Colombia. Prevederile acesteia l-au dezamăgit pe Bolívar. Deși fusese ales președinte, considera că acea constituție avea un caracter prea liberal pentru a garanta supraviețuirea operei sale. Însă, deoarece trebuia să acorde atenție unor chestiuni mult mai urgente, a acceptat acea structură șubredă. Lăsând administrația în mâinile lui Santander, a cerut permisiunea de a-și continua campania militară.

Bătălia de la Carabobo (iunie 1821) a deschis porțile Caracasului, iar pământul venezuelean natal al lui Bolívar era, în sfârșit, liber. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

La data de 7 septembrie 1821, Marea Columbie ia naștere oficial, avându-l drept președinte pe Simón Bolívar, iar pe Francisco de Paula Santander, vicepreședinte.

La sfârșitul anului, Ecuadorul era eliberat. În acea campanie, Bolívar a fost ajutat de cel mai strălucit ofițer al său, Antonio José de Sucre. În timp ce Bolívar a atras armata spaniolă în munții care apărau accesul nordic către Quito, capitala Ecuadorului, Sucre a mers de pe coasta Pacificului către interior.

În Quito, Eliberatorul (El Libertador) a întâlnit-o pe cea care avea să devină pasiunea vieții lui, Manuela Sáenz, o revoluționară înflăcărată, care și-a recunoscut deschis dragostea pentru Bolívar și l-a însoțit întâi în Perú, apoi în palatul prezidențial de la Bogotá. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Gândirea politică a lui Bolívar prevedea crearea unor state puternice și apoi unirea acestor state într-o federație care ar fi înlesnit menținerea libertății și crearea unei bunăstări generale. Această idee reiese cel mai bine din scrisoare adresată lui Bernardo O’Higgins, atunci, conducătorul suprem al statului Chile, datată 8 ianuarie 1822: „În ciuda victoriilor, marea zi a Americii nu a sosit încă; noi am gonit asupritorii, am sfărâmat tablele legilor lor tiranice și am creat instituții; dar ne lipsesc bazele unui pact social, care va face din această lume o națiune de republici.”

Concluzia la care ajunsese Bolívar era aceea că „cu siguranță că ceea ce ne lipsește pentru a putea completa opera refacerii noastre este unirea. Această unire nu ne va veni însă în urma unor minuni dumnezeiești, ci ca urmare a unor acțiuni pline de sensibilitate și a unor strădanii bine conduse.”

Ideea unității latino-americane a fost îmbrățișată în epocă cu un entuziasm remarcabil. Astfel, președintele Columbiei a afirmat că „proiectul acestei uniuni este un fapt a cărui importanță nu poate fi comparată decât cu căderea Imperiului Roman.” (Site utilizat: http://razvanpantelimon.ro/uploads//Materiale-SP/Politici_comparate_aplicate/9_Uniunea_latino-americana.doc).  În ciuda acestor declarații, visul lui Simón Bolívar se va spulbera sub presiunea intereselor particulare din întreaga regiune ce au respins cu desăvârșire modelul și principiile liberale, caracteristică de care lumea de astăzi nu este deloc străină, parcă mai mult ca oricând.

La 24 mai 1822, la Pichincha, a obținut victoria care a eliberat Ecuadorul de sub stăpânire spaniolă. În ziua următoare, capitala a căzut, iar la 16 iunie Bolívar și-a unit armatele cu cele ale lui Sucre. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Trei luni mai târziu, pe 22 iulie 1822, Bolívar se întâlnește cu generalul argentinian José Francisco de San Martín y Matorras, cel ce primise titlul de Protector al Libertății Peru-ului, în urma eliberării parțiale a acestui stat. Acesta din urmă este considerat al doilea eliberator ca importanță al Americii de Sud, după Bolívar. Aceste două personalități emblematice au reușit să-și împartă zonele de influență, Bolívar eliberând nordul continentului sud-american, iar José de San Martín sudul, mai exact Argentina, Chile și marea parte din Peru de astăzi. După întâlnirea celor doi libertadores, José de San Martín, în mod neașteptat, părăsește țara, renunță la comanda armatei sale, se exclude din politică și din armată și se stabilește în Franța.

În sfârșit, calea către realizarea celei mai mari ambiții a lui Bolívar era deschisă. În septembrie 1823, el a intrat în Lima. Armata spaniolă ocupa munții de la est de oraș și se considera imposibil de atacat. Bolívar a adunat sistematic trupe, cai, măgari și muniție pentru a alcătui o armată.

În 1824, s-a mutat din capitala temporară de la Trujillo și a început urcușul pe masivul muntos. Prima bătălie importantă a avut loc la Junín, iar Bolívar a câștigat-o cu ușurință și i-a încredințat restul campaniei comandantului său de stat major, Sucre. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Ca urmare, Bolívar preia misiunea de a elibera complet Peru, iar în1824, fiind numit dictator, de Congres, reorganizează complet armata și administrația. La 9 decembrie, bătălia de la Ayacucho din același an pecetluiește independența statului Peru și pune capăt războiului de independență din America de Sud.

Bolívar devenise președintele Gran Colombia și dictator al Peru. Doar o mică regiune a continentului – Peru Superior – se afla încă sub controlul forțelor regaliste. Eliberarea acestei regiuni i-a revenit lui Sucre, care, în aprilie 1825, a raportat că misiunea fusese îndeplinită. Noua națiune a ales să își ia numele de Bolivia, după cel al Eliberatorului. Pentru acest copil al geniului său, Bolívar a elaborat o constituție care i-a scos încă o dată în evidență înclinațiile autoritare: a impus o președinție pe viață, un corp legislativ alcătuit din trei camere și alegeri foarte restrictive. Bolívar era devotat propriei sale creații, însă, ca instrument de reformă socială, constituția lui s-a dovedit un eșec. Bolívar ajunsese în punctul culminant al carierei. Puterea lui se întindea de la Caraibe până la granița argentiniano-boliviană. Trecuse peste o boală gravă, care, în timpul șederii în Peru, îl transformase într-un invalid timp de luni întregi. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

1.3 Războiul civil

Bolívar a avut permanent dificultăți în menținerea controlului vastei „Gran Colombia”. În anul 1826, subdiviziunile administrative au aprins neînțelegeri pe toată întinderea acesteia, la un nivel fără precedent.

Alt proiect preferat al său, o ligă a statelor americane hispanice, s-a concretizat în 1826. Susținuse mult timp semnarea unor tratate de alianță între republicile americane, a căror slăbiciune o înțelesese. În 1824, aceste tratate erau semnate și ratificate de Columbia, Peru, Mexic, America Centrală și Provinciile Unite ale Rio de la Plata. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

În 1826, un congres american general s-a întrunit în Panama sub conducerea lui Bolívar. Față de propunerile inițiale ale lui Bolívar, era o acțiune fragmentară, la care doar Columbia, Peru, America Centrală și Mexic și-au trimis reprezentanți. Cele patru națiuni care au participat au semnat un tratat de alianță și le-au invitat pe toate celelalte națiuni americane să adere. S-au planificat organizarea unei armate și a unei flote comune și o adunare bianuală în care să fie reprezentate statele federative. Toate neînțelegerile dintre state urmau să fie rezolvate prin arbitraj. Doar Columbia a ratificat tratatul, însă congresul din Panama a furnizat un exemplu important pentru viitoarea solidaritate și înțelegere din America de Sud. Însă Bolívar era conștient că planurile sale pentru o organizație a întregii emisfere se îndepliniseră doar parțial. Contemporanii săi gândeau în termeni de stat-națiune individuală, iar Bolívar în termeni de continente.

În privința politicii interne, a continuat să fie un republican autoritar. Se considera un fel de punct de referință al revoluției și anticipa izbucnirea războiului civil când cuvintele sale nu vor mai fi ascultate. Această profeție, făcută în 1824, s-a adeverit în 1826.

Neînțelegerile dintre Venezuela și Noua Granada au început odată cu uniunea acestora în Gran Colombia. Între liderii fiecărei țări, Páez din Venezuela și Santander din Noua Granada, existau disensiuni care au dus la izbucnirea războiului civil. Bolívar a părăsit Lima în grabă, iar autoritățile au recunoscut că Peru s-a bucurat că stăpânirea sa de trei ani se încheiase, iar țara se eliberase de influența columbiană.

În Bogotá, Bolívar l-a găsit pe Santander susținând constituția de la Cúcuta și cerând ca Páez să fie pedepsit ca rebel. Însă Bolívar era hotărât să mențină unitatea Gran Colombia, astfel că dorea să îl ierte pe Páez, cu care s-a împăcat la începutul lui 1827. Páez s-a supus autorității supreme a Eliberatorului, iar Bolívar a promis o nouă constituție care să remedieze nemulțumirile venezuelene. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Dorințele regiunilor din Venezuela de a se desprinde din Marea Columbie atinseseră cote tot mai înalte și puneau sub semnul întrebării coeziunea sud-americană. La 2 martie 1828, Bolívar a cerut, la Ocaña, întrunirea unei așa-zise convenții constituționale, în încercarea de a menține națiunea într-o singură entitate. La această întâlnire avea să propună modificări în constituția Gran Colombiei – după modelul celei scrise de el, din Bolivia – care includeau, printre altele, președinția sa pe viața. Acest punct a stârnit, la acea vreme, mânia delegaților din Noua Granada – parte a Marii Columbii – ca urmare, tendința Convenției era de a adopta un document prin care puterile administrației centrale urmau să fie reduse foarte mult, în totală opoziție cu dorința lui Bolívar. Astfel, delegații pro-Bolívar se retrag de la reuniune, fără ei neputându-se vota și adopta modificarea Constituției. Bolívar a refuzat să influențeze alegerile, iar rezultatul a fost că liberalii de sub conducerea lui Santander au câștigat. El sperase că acea constituție de la Cúcuta va fi revizuită, iar autoritatea prezidențială întărită, însă liberalii au blocat orice încercare. Țara a intrat în impas. Argumentând că vechea constituție nu mai era valabilă și că nu fusese înlocuită cu una nouă, Bolívar și-a luat puteri dictatoriale în Gran Colombia. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Tentativa de asasinat petrecută în Bogotá, în urma căreia a scăpat doar datorită faptului că, în plină noapte, a sărit de la balconul casei sale și a rămas ascuns sub un pod, l-a determinat să folosească un soi de teroare militară. Cu toate acestea, Bolívar, a refuzat să-l aresteze pe Santander, deși acesta pusese la cale complotul. A ordonat asasinarea generalului Padilla, a cărui vinovăție nu a fost dovedită.

După acest eșec, Simón Bolívar s-a proclamat dictator, printr-un decret din data de 27 august 1828, ca o „măsură temporară”, cum avea să o numească el, necesară pentru a-și putea restabili autoritatea și pentru a salva republica. Această măsură nu a făcut altceva decât să agraveze lucrurile.

Starea precară de sănătate a lui Bolívar începea să se înrăutățească. Peru a invadat Ecuadorul cu intenția de a anexa Guayaquil. Încă o dată Sucre a salvat Ecuadorul și i-a înfrânt pe peruvieni la Tarqui (1829). Câteva luni mai târziu, unul dintre cei mai importanți generali ai lui Bolívar, José María Córdoba, a instigat o revoltă. Aceasta a fost înăbușită, însă Bolívar era dezamăgit de lipsa de recunoștință a foștilor săi adepți. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

În toamna lui 1829, Venezuela s-a separat de Gran Colombia. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/). Senatul Columbiei l-a sprijinit pe Bolívar, dar noi insurecții au izbucnit în mai multe locuri. După ce a demisionat pentru a cincea oară, în ianuarie 1830, Bolívar a revenit ca președinte și a părăsit Bogotá. La sfârșitul lunii martie, armata formată din 8.000 de bărbați, în frunte cu Bolívar, a cucerit Caracuta, care se răzvrătise, și a mers la Maracaibo, acolo așteptându-l Páez cu o armată de 12.000 oameni. Pentru o clipă, se gândea să i se spună lui Páez și să se pronunțe împotriva congresului, dar numărul partizanilor săi a scăzut, iar Bolívar s-a văzut obligat să-și prezinte demisia, dându-i-se de înțeles că trebuia să-și asume cuvântul și că, dacă se va retrage în străinătate, i se va acorda o pensie anuală. Și-a dat seama că propria sa existență reprezenta un pericol pentru pacea internă și externă a națiunilor care îi datorau independența, iar la 8 mai 1830 a părăsit Bogota, plănuind să se refugieze în Europa. Când a ajuns pe coasta Atlanticului, a aflat că Sucre, pe care îl instruise pentru a-i fi succesor, fusese asasinat. Durerea lui Bolívar a fost fără margini. Excursia în Europa a fost anulată și, acceptând invitația unui admirator spaniol, Bolívar a mers la moșia acestuia de lângă Santa Marta. Ironia a făcut ca viața lui să se sfârșească în casa unui spaniol. Aici, la 17 decembrie 1830, a murit de tuberculoză. (Site utilizat: https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/11/viata-lui-simon-bolivar/)

Printr-un decret al congresului Noii Granade, rămășițele lui Bolívar au fot mutate, în 1842, la Caracas, acolo unde a fost ridicat un monument în onoarea sa.

CAPITOLUL 2: Hugo Chávez și revoluția Bolivariană

Venezuela a căpătat un alt fel de vizibilitate datorită liderului său, generalul Hugo Chávez, adeptul unui socialism „antiimperialist”. Prima impresie este aceea a sărăciei paradoxale a majorității locuitorilor din cea mai dezvoltată țară latino-americane.

În afară de petrol, Venezuela se bazează nu numai pe o capacitate agricolă impresionantă, dar și pe un potențial turistic excepțional, rămas însă nevalorificat suficient. Deși beneficiază de o diversitate naturală aparte dată de vecinătatea la nord cu Marea Caraibelor (unde 600 de insule aparțin Caracasului), de lanțuri muntoase și defilee (cea mai mare cascadă din lume – Salto Ángel), de delta fluviului Orinoco, de câmpiile (llanos) sau de jungla din sud, Venezuela are foarte puțini turiști.

2.1. Viața lui Hugo Chávez

Hugo Rafael Chávez Frías s-a născut la Sabaneta, la 28 iulie 1954. A fost al doilea din cei șase copii ai lui Hugo de los Reyes Chávez și Elenei Frías, ambii învățători. Încă din tinerețe a fost pasionat de baseball, a fost copil de altar și avea înclinații spre pictură, muzică și teatru.

A urmat studiile primare la Grupul Școlar „Julián Pino”, în 1966 și, ulterior, studiile liceale la Liceul „Daniel Florentino O'Leary de Barinas”. Între 1971-1975, a urmat cursurile Academiei Militare a Venezuelei, unde a obținut gradul de sublocotenent.

Mai târziu, în anul 1977, este înaintat în grad de locotenent. Până în anul 1982, va ajunge la gradul de căpitan.

În cadrul Forțelor Armate Naționale, a ocupat mai multe funcții, printre care: Comandant al Comandamentului de Comunicații, Batalionul Vânătorii Cedeño, Barinas, Cumaná (1975-1977); Comandant al Unității de Tancuri AMX-30, Divizia Bravos de Apure Blindată, Maracay (1978-1979); Comandante de Companie și șef al Compartimentului de Educație Fizică din cadrul Academiei Militare a Venezuelei (1980-1981). De asemenea, în 1982, a fost numit șef al Departamentului de Cultură din cadrul aceleiași academii.

În anul 1982 – an în care s-a împlinit bicentenarul nașterii lui Simón Bolívar -, a creat Armata Bolivariană 200 (AB-200), printr-un jurământ simbolic a trei capitani ai Promoției „Simón Bolívar”: Jesús Urdaneta Hernández, Felipe Acosta Carlés și Hugo Chávez Frías), la poalele Samán de Güere, simbolul celor trei „rădăcini” (RRR): Bolivariană, Robinsoniană și Zamorană ale revoluției. În anul 1989, AB-200 se transformă în Mișcarea Bolivariană Revoluționară (MBR-200).

Și-a continuat cariera militară în cadrul Forțelor Armate, fiind avansat, în 1990, la gradul de locotenent-colonel. Între anii 1991-1992, urmează un curs de Comandă și Stat Major la Școala Superioară de Armată. În această perioadă, este și comandantul Batalionului Parașutiști „Coronel Antonio Nicolás Briceño”, Cuartel Páez, Maracay.

La 4 februarie 1992, 2.357 de tineri militari, conduși de Chávez, pe-atunci locotenent-colonel, au manifestat împotriva măsurilor economice neoliberale ale Fondului Monetar Internațional (FMI), puse în aplicare de către președintele venezuelean de la acea vreme, Carlos Andrés Pérez. Participanții aparțineau batalioanelor din Aragua, Carabobo, Miranda, Zulia și Caracas. Cei mai mulți dintre participanți aparțineau Mișcării Bolivariene Revoluționare 200, a cărei ideologie politică se baza pe gândirea lui Simón Bolívar.

În Maracaibo, Francisco Arias Cárdenas a asaltat sediul guvernului regional și l-a luat prizonier pe guvernatorul Zuliei, Oswaldo Álvarez Paz. La Caracas, Chávez își instalează o bază de operațiuni în sediul Muzeului Istoric Militar, situat în La Planicie, în apropierea Palatului Miraflores, în timp se forțele sale militare asediau stația locală a postului de televiziune. Un alt grup se confrunta cu Garda Națională din La Casona, în timp ce altul încerca să intre în Palatul Miraflores.

Încercarea de a răsturna guvernul Pérez și a îndrepta soarta țării pe un drum de justicia social a eșuat, toți cei care participaseră la această acțiune fiind duși la închisoare. Doi ani mai târziu, cazul a fost respins, iar militarii puși în libertate, în timpul președinției lui Rafael Caldera.

Chávez, după ce fusese arestat în aceeași zi în care izbucnise rebeliunea, le-a mulțumit „bravilor soldați» ai Regimentului Parașutiști din Aragua și Diviziei Blindate Valencia pentru curajul de care au dat dovadă, în timpul operațiunii.

Bilanțul morților a fost făcut public la 5 februarie. Potrivit cifrelor oficiale ale Ministerului Apărării, erau 14 morți și 53 de răniți. Cu toate acestea, surse neoficiale estimau că ar fi fost vorba de 50 de morți și peste 100 de răniți.

Combatanții din Valencia și Maracay s-au predat, în timp ce Chávez era luat prizonier și dus la Cuartel San Carlos, din nordul Caracasului. În ziua următoare, fostul președinte Rafael Caldera, parlamentar și liderul Partidului Social Creștin, a ținut un discurs în fața Congreso, în care-l ataca dur pe Pérez, justificând oarecum revolta militară.

După câteva zile, guvernul decide să-l transfere pe Chávez la o închisoare situată în San Francisco de Yare, din Miranda. La 27 noiembrie, un alt grup de ofițeri, majoritatea din Forțele Aeriene, se revoltă, fără succes, împotriva guvernului. Toate aceste evenimente au slăbit guvernul lui Carlos Andrés Pérez. În Congres, a fost deschis un proces de corupție care va duce la înlăturarea sa din funcție, în ziua de 20 mai 1993.

Chávez, împreună cu principalii lideri ai rebeliunii, a petrecut 2 ani în închisoarea din San Francisco de Yare, în așteptarea procesului. Acolo a scris manifestul „Ieșirea din labirint” (Cómo salir del laberinto), timp în care popularitatea lui creștea.

În anul 1994, ca urmare a cerințelor poporului venezuelean, președintele Rafael Caldera i-a eliberat pe liderul rebeliunii și pe ceilalți camarazi de luptă. Chávez iese din închisoare la 26 martie 1994. Atunci a început un nou capitol în istoria luptelor poporului venezuelean.

În 1999, este ales președinte al Venezuelei.

Hugo Chávez a decedat la vârsta de 58 de ani, pe 5 martie 2013 la Spitalul Militar din Venezuela, răpus de cancer. Moartea sa a fost primită cu mare durere de către popor. Guvernul venezuelean a declarat 7 zile de doliu național.

2.2. Revoluția Bolivariană

Revoluția Bolivariană este termenul folosit de președintele și liderul Hugo Chávez  pentru a desemna schimbarea ideologică și socială inițiată la 4 februarie 1992 și menținută până în prezent. Procesul bolivarian se bazează pe idealul independent, antiimperialist și latinoamerican al ilustrului Simón Bolívar și pe tezele formulate de Simón Rodríguez, Ezequiel Zamora și José Carlos Mariátegui.

Revoluția Bolivariană, împreună cu Revoluția cubaneză, a constituit unul dintre procesele socio-politices cele mai profunde din istoria Venezuelei. Sub îndrumarea lui Hugo Chávez, acest proces a constat în progrese sociale și economice, în ceea ce privește poporul venezuelean, dând naștere așa-numitului „Socialism al Secolului XXI"

În viziunea lui Trotsky, o revoluție este o situație în care masele încep să-și ia destinul în propriile mâini. Acesta este și cazul Venezuelei. Trezirea maselor și implicarea activă a acestora în viața politică este cea mai importantă caracteristică a revoluției venezuelene și secretul succesului acesteia.

În mod normal, Statul, fie el monarhic sau democratic, este deasupra poporului, dar, în momentele cruciale, atunci când ordinea stabilită la început devine insuportabilă pentru masele de oameni, acestea dărâmă barierele politice, creând un punct de plecare pentru un nou regim.

Clasa muncitoare trebuie să treacă prin experiența revoluției a crizei sociale, pentru a putea face distincție între anumite tendințe, programe și lideri. După cum explica Trotsky: „Diferitele etape ale procesului revoluționar, consolidate prin trecerea unor partide de la o extremă la alta, arată presiunea din ce în ce mai crescută către gândirea de stânga, până ce impulsul dat de acea revoltă se lovește de anumite obstacole obiective, provocând dezamăgirea anumitor sectoare ale clasei revoluționare, creșterea indiferenței și, ca urmare, consolidarea pozițiilor dobândite de către forțele contrarevoluționare.

Pentru prima dată în aproape două sute ani de istorie a Venezuelei, masele simt că guvernul este în mâinile unor persoane care doresc să le apere interesele. În trecut, guvernul a fost întotdeauna o putere străină împotriva lor. Masele nu au mai dorit revenirea vechilor partide corupte. Masele – locuitorii din mahalale și suburbii, șomeri, muncitori, țărani, indigeni, negri – au ieșit din starea de apatie și s-au ridicat. Ei au descoperit că acum viața are un nou sens.

Proba decisivă pentru revoluționari este atitudinea acestora în fața revoluției. Sectele pseudo-troțkiste au fost incapabile să reacționeze la evenimente care aveau loc, neînțelegând că aceste lucri sunt posibile chiar și în lipsa unui partid marxist.

Masele nu merg la revoluție cu un plan de reformă socială, ci cu profundul sentiment că nu mai pot suporta vechiul regim. Inevitabil, primele etape ale revoluției se caracterizează printr-o viziune confuză și incoerentă. Există un sentiment de euforie, triumf și un progres irezistibil, la acestea adăugându-se ideea de unitate, că "toți suntem împreună", într-un soi de marș universal față de libertate și justiție socială

Primul guvern (1999-2001)

Chávez a fost ales președinte al Venezuelei în ianuarie 1999, după ce, la 6 decembrie 1998, l-a învins pe antreprenorul și economistul Henrique Salas Römer, atunci guvernatorul statului petrolifer Zulia. Salas Römer primit în ultimul moment sprijinul Partidului Acțiunea Democratică (AD) și al Partidului Social-Creștin, care au împărțit puterea în Venezuela încă din anii '60, dar acesta a primit doar 2,6 milioane de voturi, echivalentul a 39,97%. Chávez, care a fost sprijinit de Mișcarea pentru a V-a Republică (MVR) și susținut de mai multe organizații aparținând Polului Patriotic (PP), a fost ales obținând 3.673.685 de voturi, echivalentul a 56,2% din sufragii.

La 15 decembrie a aceluiași an, poporul venezuelean merge la un referendum pentru a decide dacă aprobă, prin vot, noua Constituție Bolivariană a Venezuelei. Propunerea respectivă a fost susținută în majoritate publicată în Monitorul Oficial, la 30 decembrie 1999. Astfel, se reinstaurează o societate democratică, participativă, multietnică și multiculturală, în cadrul unui stat federal și descentralizat, care asigură dreptul la viață, muncă, educație cultură, justiție socială și egalitate, fără discriminare sau subordonare. Acest fapt l-a transformat pe Hugo Chávez Frías în inițiatorul unui nou ciclu istoric pentru Venezuela, făcând ca vechile structuri de putere au cedat și s-au prăbușit, apărând apoi forțe și alternative sociale impregnate de speranță și cu provocări fără precedent.

Victoria lui Chávez la urne nu a însemnat o revoluție socială, ci a dat complet peste cap ordinea socială și a creat un „catalizator” social la scară largă. Oligarhia, conștientă de faptul că nu-l putea mitui sau pune presiune pe Chávez, a decis sa-l elimine prin forță, ceea ce a condus direct la lovitura contrarevoluționară de stat din 11 aprilie 2002.

În timp ce președintele Venezuelei, Hugo Chávez, lupta pentru viața sa în Cuba, presa de pe ambele maluri ale Atlanticului a continuat să-i distrugă guvernul. Importanța victoriei sale recente cu 12% peste competitor nu a fost încă recunoscută în mod oficial de către mass-media. Trebuie precizat că Hugo Chávez a câștigat, deși era bolnav de cancer, fiind „crucificat” de mass-media locală și internațională.

Unul dintre principalii factori ai victoriei răsunătoare a lui Chávez a fost reducerea sărăciei. Acest lucru este posibil pentru că guvernul a recâștigat controlul asupra companiei naționale de petrol PDVSA, folosind veniturile din petrol nu în beneficiul unui grup redus de rentieri, cum se întâmpla în vremea guvernelor anterioare, ci pentru construirea infrastructurilor necesare și a investi în servicii sociale de care era nevoie urgentă. În ultimii ani, guvernul a crescut cheltuielile sociale cu 60,6% (772.000 milioane de euro).

Hugo Chávez a vorbit despre Revoluția Bolivariană. Când Simón Bolívar a ridicat steagul revoltei împotriva imperialismului spaniol, a avut în minte un război de eliberare națională care ar uni toate popoarele din America Latină. Dar acest vis a fost trădat de așa-numita burghezie națională, care a organizat o balcanizare a Americii Latine. Aceasta este cauza reală a înrobirii și oprimării unui continent puternic.

Singura modalitate de a înfrânge imperialismul american este unirea revoluției din Venezuela cu luptele care au loc în toată America Latină. Pretutindeni, sistemul capitalist este în criză. Poporului i se ofereau numai sărăcie, mizerie și șomaj. Subjugă toate națiunile la controlul imperialismului american și dictaturii Capitalei, golind de conținut cuvintele "democrație" și "suveranitate". Era nevoie doar de o victorie și toate regimurile capitaliste falimentare vor cădea peste tot. Drumul va fi deschis pentru realizarea visului lui Bolívar, unicul mod posibil: Statele Unite Socialiste ale Americii Latine.

Revoluția din Venezuela ajunsese într-un punct critic. În zilele furtunoase de aprilie, burghezia a încercat o lovitură de stat împotriva guvernului reformist al lui Hugo Chávez. Deși a avut sprijinul marilor companii, lideri sindicali de dreapta și Ambasada SUA, lovitura de stat a eșuat. În doar 36 de ore, totul luase sfârșit. Prima încercare de contrarevoluție a fost învinsă de o revoltă spontană a maselor. Aceasta a servit drept sursă de inspirație pentru lucrătoriii și tinerii din întreaga lume. Fără un partid, o direcție, un program politic sau o idee clară către ce se îndreaptă, bărbați și femei din cele mai sărace cartiere ale Caracasului, pur și simplu s-au ridicat și și-au luat destinul în propriile mâini

Prăbușirea loviturii de stat a creat condiții extrem de favorabile pentru a pune la cale lovitura decisivă împotriva contrarevoluției și a trece la ofensivă. Fără îndoială că, dacă Hugo Chávez ar fi vrut, în luna aprilie ar fi răsturnat capitalism din Venezuela. În plus, la acea vreme, l-ar fi putut obține cu o oarecare ușurință, fără un război civil. Din păcate, Chávez a pierdut ocazia. În loc să apeleze la mase pentru a duce acțiunea la bun sfârșit, a încercat singur să-i împace pe contrarevoluționari. Aceasta a fost o eroare fatală. Ca urmare, raportul de forțe este acum mai puțin favorabilă decât înainte. Reacționarii se manifestă cu prudență, dar trec din nou la atac, folosindu-se de sistemul judiciar.

La 11 august 2002, Tribunalul Suprem de Justiție din Venezuela a aprobat achitarea a patru ofițeri acuzați de conducerea loviturii de stat împotriva președintelui Hugo Chávez, în luna aprilie. A fost a treia oară, în trei săptămâni, când majoritatea Tribunalului Suprem a refuzat să înceapă urmărirea penală a ofițerilor; cele două mandate anterioare au fost, de asemenea, respinse. Acest lucru indică o nouă fază periculoasă în conflict.

Decizia Tribunalului Suprem a fost o lovitură pentru Chávez. Este evident că reacțiunea se regrupează și oferă sprijin superiorilor din aparatul de stat. Mișcarea Tribunalului pregătește terenul pentru viitoarea învinuire a lui Chávez care, la rândul său, deschide calea pentru o lovitură „legală” de stat.

Toată lumea știe că Hugo Chávez a fost victima unei lovituri de stat „civico-militară”, în care ar fi putut fi ucis, dar, odată cu achitarea ofițerilor, Tribunalul Suprem a ridicat semne de întrebare cu privire la legitimitatea guvernului. Acest lucru indică faptul că Hugo Chávez a pierdut controlul celor mai ridicate niveluri ale sistemului judiciar din Venezuela.

Votul a deschis o „portiță” legală pentru ca adversarii politici ai lui Chávez să-și continue strategia de demitere a președintelui acuzat de corupție și alte acuzații penale, lăsând cale liberă pentru o lovitură de stat. Acest impas poate fi rezolvat doar cu o luptă deschisă între clase. Partidul Mișcarea pentru a V-a Republică a lui Chávez are o majoritate subțire în Adunarea Națională, dar apăruseră fisuri în propriul guvern. În orice caz, nu aritmetica parlamentară va determina soluția finală, ci lupta forțelor.

De la evenimentele din aprilie anul trecut, forțele de contrarevoluție s-au regrupat și organizat pentru o nouă ofensivă. Un fost aliat politic al lui Chávez, fostul ministru al Justiției și Afacerilor Interne, Luis Miquilena, a fondat recent o nouă organizație politică numită Partidul Solidarității, ca un punct de raliere pentru forțele de reacție. Miquilena cere revizuirea Constituiției pentru a scurta mandatul președintelui și roagă venezuelenii să iasă în stradă, pentru a forța Tribunalul Suprem și Adunarea Națională să scape de Chávez „legal și constituțional”. Noua organizație a lui Miquilena conspiră cu partidul de opoziție, Acțiunea Democratică, să convoace, în luna septembrie, proteste de stradă și greve pentru a forța demisia lui Chávez.

Încercările lui Chávez de a evita criza sunt greșite. Tensiunile sociale din Venezuela ating rapid punctul culminant, fapt care se reflectă în demonstrațiile pro și contra. Alarmat de intensificarea violenței, Chávez a făcut apel către lucrători, pentru ca aceștia să se dezarmeze, în timp ce existau rapoarte conform cărora, în cartierele clasei mijlocii, inamicii guvernului se înarmează până în dinți.

Din păcate, în lipsa unei direcții revoluționare strategice și a unui plan de acțiune coerent, energiile maselor se vor disipa într-o serie de șocuri izolate și necoordonate, sau chiar acte de terorism individuale.

Raportul de forțe este încă favorabil revoluției, dar nu va dura pentru totdeauna. În această situație, mediul diferitelor clase se poate schimba foarte repede. Timpul nu este de partea revoluției, ci al dușmanilor săi. Deja pierduseră timp prețios. După ce lovitura de stat a eșuat, forțele reacționare au fost demoralizate și dezorientate. Probabil încă nu s-au recuperat de pe urma loviturii. Recent, proteste violente au izbucnit împotriva lui Chávez, în zonele bogate din Caracas, în apropierea palatului prezidențial Miraflores și a clădirii Tribunalului Suprem, dar au participat numai câteva sute de protestatari, sugerând că clasa de mijloc nu are curajul să ducă o luptă serioasă chiar acum.

Dar situația aceasta nu va dura. Chiar și acum, imaginea este neclară și demonstrează că procesele au devenit contradictorii. În ultimele zile, Garda Națională a folosit gaze lacrimogene împotriva protestatarilor chaviști.

Cu toate acestea, Chávez ar fi trebuit să înțeleagă că riscul de urmărire penală și demitere crește pe zi ce trece. Următoarea lovitură nu va fi la fel de liniștită ca și ultima, așa că ar putea decide că nu există altă alternativă decât convocarea unei noi adunări constituționale. Cu toate acestea, mișcarea ar reuși doar dacă mobilizează singurele forțe pe care se poate pentru lupta împotriva contrarevoluționarilor. Unica lui speranță este să facă apel la masele de muncitori, țărani și soldați, lăsându-i la o parte pe birocrați și ofițeri reacționari.

Criza economică este acum cea mai gravă amenințare pentru Chávez, care promitea îmbunătățirea standardului de viață. Eșecul subminează baza de sprijin. Masele nu pot supraviețui cu o dietă bazată doar pe discursuri revoluționare.

Criza economică se adâncește. Se estimează că deficitul bugetar depășește 8% din PIB. Pentru a acoperi acest lucru, ministrul de finanțe, Tobías Nobrega, a anunțat că guvernul va mări producția de petrol cu ​​400.000 de barili pe zi. Inflația crește și, în acest an, va fi cuprinsă între 25% și 40%, standardele de viață deteriorându-se și mai mult. Moneda s-a depreciat rapid și, după unele estimări, rata șomajului depășea 15 procente.

A existat o fugă de capital: peste 80 de miliarde de dolari au fost depuși în străinătate. În același timp, potrivit celui mai recent Indice al Dezvoltării Umane al ONU, 23% din venezuelenii trăiau cu mai puțin de un dolar pe zi, iar 20% sufereau de subnutriție severă.

Revoluția venezueleană a ajuns într-un punct în care nu se mai putea face cale întoarsă: numai mobilizarea generală a clasei muncitoare și țărănimea o puteau salva. Organizați în comitete, revoluționarii aleși în mod democratic trebuie să se pregătească să ia puterea în mâinile lor. Masele trebuie să se înarmeze și să se pregătească pentru a se lupta cu reacțiunea, aceasta reprezentând singura garanție reală a succesului. Într-un fel, bătălia începuse deja. Masele de susținători ai revoluției se pregăteau în cartiere, fabrici, inclusiv în barăci.

Punctul central al contrarevoluției este furia directorilor de bănci și a marilor întreprinderi. Atât timp cât burghezia rămâne la putere, Venezuela nu va scăpa de amenințarea contrarevoluționară. O Venezuelă revoluționară ar confrunta din zi opoziție internațional.

Singura modalitate de salvare a revoluției venezuelene este adoptarea unei politice agresive de internaționalism proletar. Revoluția nu trebuie să se limiteze la Venezuela, ci să se extindă la alte țări din America Latină și, în final, la SUA. În acest caz, nu ar fi capabile să intervină, ci dimpotrivă, s-ar confrunta cu mișcări revoluționare chiar „în propria curte”.

Contrarevoluția, prin acțiunile ei, încearcă să sugrume economia Venezuelei și să arunce țara în haos. Cei din spatele noii lovituri de stat știau că industria petrolieră este „seva” țării, impunând embargou asupra acesteia. Pentru economia venezueleană, exporturile de petrol înseamnă 75% din totalul exporturilor și jumătate din veniturile guvernului.

În spatele haosului actual se află Washingtonul. Venezuela este principalul furnizor de petrol al SUA. Nemulțumit de planurile sale de a invada și ocupa doar Irakul pentru zăcămintele de petrol, Bush, dorește să pună stăpânire și pe petrolul Venezuelei. Cu toate acestea, efectul imediat al acestor fapte a fost creșterea prețurilor petrolului pe piețele mondiale.

Contrarevoluționarii cer un referendum imediat pe tema președinției lui Chávez, pe care îl acuză, în mod ipocrit, de instabilitatea economică și politică provocată de ei înșiși. În mod corect, Chávez a refuzat să accepte acest șantaj. El a acuzat liderii opoziției că doresc privatizarea companiei monopoliste Petróleos de Venezuela SA, cunoscută și sub numele de PDVSA.

Acțiunile opoziției sunt o amenințare directă la adresa revoluției din Venezuela. Bancherii si oamenii de afaceri bogați vor să răstoarne, prin manevre mafiote, un guvern ales în mod democratic, să lichideze toate reformele sociale din ultimii ani și toate activele de valoare ale țării la hoți și speculanților, și să pună, din nou, presiune pe clasa muncitoare și pe clasa de jos. Pentru aceasta, ei contează pe sprijinul puternic al imperialismului american, care se amestecă, în mod evident, în treburile interne ale țării.

Chávez a catalogat ca „act de piraterie” tentativa unui căpitan reacționar, Daniel Alfaro, angajat PDVSA, care și-a ancorat vasul petrolier Pilín León încărcat cu 280.000 de barili de benzină, în orașul Maracaibo. Potrivit generalului Alberto Gutierrez, comandantul armatei din Zulia, ofițerii marini au preluat nava și discutau cu echipajul său. Acest sabotaj a avut sprijinul proprietarilor de remorcher. Se pare că Zulia Towing, cea mai mare companie de remorcare maritimă privată din Maracaibo, i-a pus la dispoziție remorcherele. Compania asistă navele, inclusiv cisternele, în curse naționale și internaționale. Aceasta este o dovadă clară de conspirație națională a companiilor private din industria petrolieră, relevantă pentru a putea efectua o campanie masivă de sabotaj.

Aceasta este a doua încercare de lovitură de stat. Nouăsprezece persoane au fost ucise în timpul ultimei confruntări din 11 aprilie 2002. Disidenții l-au destituit pe Chávez a doua zi, dar două zile mai târziu a revenit în funcție, după ce guvernul interimar a abolit constituția, fiind forțat de izbucnirea unei revolte populare. Președintele Chávez a făcut o greșeală gravă, în aprilie, neprofitând de situația favorabilă care a existat după eșecul loviturii de stat, când a avut posibilitatea de a-i aresta pe contrarevoluționari și a le confisca proprietățile.

În scenă, au apărut mai mulți mediatori: Organizația Statelor Americane (OAS), Organizația Națiunilor Unite (ONU) și Centrul Carter din Atlanta, cu sediul în Georgia. Scopul lor este de a încerca să se asigure că victoria contrarevoluției burgheze se va realiza cât mai ușor posibil.

Nicăieri consecințele unei politici șovăitoare și instabile nu s-au dovedit a fi mai nocive decât în ​​armată. Prin faptul că, la momentul potrivit, nu au fost în stare să elimine elementele reacționiste, conspiratorii au putut să-și continue planurile. Aceste elemente au rămas, iar asta s-a văzut clar la lovitura de stat dată în luna aprilie.

Doar o ofensivă serioasă a maselor poate modifica echilibrul de putere din cadrul armatei și situa de partea revoluționarilor. O acțiune decisivă pentru oprimarea contrarevoluției va slăbi voința reacționarilor din corpul ofițerilor și va încuraja soldații și ofițerii care sunt de partea populației.

Clasa muncitoare trebuie să preia conducerea națiunii și să propună soluții pentru milioanele de șomeri, săraci și țărani fără pământ, să formeze organisme stabile putere, sub formă de comisii alese, comitete pentru apărarea Revoluției în fiecare sediu de lucru, cartier, școală, universitate, fermă și baracă.

Amenințarea contrarevoluției conține un pericol fatal: odată ajunsă la putere, masca zâmbitoare a „democrației” va cădea, dezvăluind violența clasei conducătoare. Antreprenori, bancherii și proprietarii de terenuri doresc să se răzbune pe populație, făcând-o să plătească pentru anii de „haos” și „anarhie”, să-i arate „cine este șeful” și să-i dea o lecție pe care populația nu o va uita niciodată.

Masele trebuie să se înarmeze împotriva acestui pericol. Singura soluție este înarmarea poporului și formarea unei miliții populare sub controlul comisiilor revoluționare, să le permită milițiilor să patruleze prin cartiere, pentru a-i proteja împotriva terorismului contrarevoluționar și a jafurilor. În loc să golească magazinele, căutând mâncare – gesturi disperate care nu fac altceva decât să determine comercianții să se alăture reacțiunii -, comisiile locale trebuie să pună la punct un control ferm asupra transportului și distribuției de produse alimentare.

Prețul produselor alimentare și al altor produse de bază ar trebui să fie controlat de către comisiile de muncitori, gospodine locuitorii săraci din mediul urban, pentru a evita speculațiile și frauda și să se asigure că acestea sunt de ajuns pentru toată lumea. Ar trebui să ia măsuri imediate pentru a rezolva problema locuințelor, prin confiscarea proprietăților nelocuite sau insuficient utilizate, a caselor bogaților etc.

Muncitorii trebuie să preia imediat fabricile și să repornească producția. Directorii care au contribuit la blocajul economic se confruntă cu o dilemă: fie repun pe picioare producția, sau intră la închisoare. Directorii corupți, ineficienți și contrarevoluționari trebuie destituiți și înlocuiți cu oameni cinstiți, ingineri, absolvenți și alte persoane pregătite pentru a servi cauzei revoluției.

Începuturile procesului revoluționar în Venezuela au trezit speranțele a milioane de oameni săraci de pe întregul continent, dar revoluția s-a oprit la jumătatea drumului, iar acest lucru nu trebuia să se întâmple. Nu poate exista o jumătate de revoluție, așa cum nici o persoană nu se poate naște pe jumătate. Este timpul să se lase deoparte toate iluziile, iar realitatea să fie privită în ochi. E timpul ca revoluția venezueleană să fie dusă la bun sfârșit.

Câmpul revoluționar trebuie să se pună în gardă împotriva manifestanților, care cu siguranță se vor infiltra în mișcarea de masă ,cu intenția de a provoca haos și panică. Scopul și, totodată, principalul obiectiv al contrarevoluționarilor este să împingă masele către conflicte armate inutile, din care ar putea rezulta un număr mare de victime. Din acest motiv, ideile foquismo și terorismului individual sunt nefaste pentru mișcare.

După o încercare eșuată, atenția reacțiunii a trecut de la stradă compania petrolieră PDVSA. Încă de la începutul campaniei de sabotare, producția de țiței a scăzut cu 40%, și multe rafinării importante sunt pe cale să fie închise. Exporturile de petrol reprezintă jumătate din veniturile guvernamentale, deci este o calamitate pentru țară.

Hugo Chávez a ordonat armatei să sporească paza la zăcămintele de țiței și a avertizat că ar putea declara stare de urgență, în cazul în care situația scapă de sub coontrol. De asemenea, a amenințat cu destituirea conducerii rafinăriilor. Dar contrarevoluționarii sunt de neclintit. Ei înțeleg că, dacă această mișcare – a patra din acest an – eșueaz, atunci se vor confrunta cu mari dificultăți.

Hugo Chávez și-a acuzat dușmanii de sabotaj și i-a încurajat pe oameni să „se mobilizeze în continuare pe străzi și pe câmp, pentru a apăra din nou revoluția.” Aceasta este, de fapt, unica modalitate de a salva revoluția de la dezastru iminent. Cu toate acestea, nu este de ajuns doar mobilizarea maselor.

În sistemul capitalist, libertatea presei este o frază goală. Peste tot, mass-media este deținută și controlată de o mână de marionete bogate, care numesc și resping cum directorii, în funcție de interese. Ei sunt cei care decid, în cele din urmă, linia politică a mass-media. Un grup mic de oameni puternici, aleși de nimeni și responsabili în fața nimănui, sunt în măsură să influențeze opinia publică, să aleagă și să elimine guverne. Asta este ceea ce ei numesc „democrație”.

Când Chávez a fost ales în urmă cu patru ani, a promis o schimbare fundamentală a societății venezuelene. Oamenii au crezut în el. Fără îndoială, onestitatea personală și dorința sa sinceră de a acționa în interesul săracilor, muncitorilor și țăranilor au contat. Chávez a avut realizări semnificative pe care trebuia să le protejeze, dar în final, problema reală rămăsese nerezolvată: economia încă era în mâinile unei mici oligarhii, care a furat și ruinat țara. Acești oameni bogați și puternici nu se vor împăca niciodată cu o Venezuelă liberă, echitabilă și egalitară. În măsura în care pământurile, băncile și industriile rămână în mâinile lor, nu va exista o soluție de durată.

Sabotajul economic a avut un oarecare efect, provocând penurie de alimente și un val de panică în rândul cumpărătorilor din Venezuela. Greva generală a paralizat industria de petrol a celei de-a cincea mari țări producătoare din lume, iar rafinăriile, navele-cisternă, centrele de distribuție și benzinăriile au oprit lucrul. Situația era foarte gravă. Din Caracas, Garda Națională a luat cel puțin trei centre de distribuție benzină ce a fost închis de greva.

Guvernul a angajat civili pentru a duce camioane de livrare – confiscate de la proprietarii privați – la benzinării. Ministerul Energiei afirma că proprietatea privată va fi retrocedată proprietarilor, de îndată ce activitățile vor fi normalizate. Dar aici e problema. Lucrurile nu se vor normaliza în Venezuela până ce contradicția fundamentală nu va fi rezolvată. Este necesară distrugerea puterii economice a clasei capitaliste, prin înlăturarea ei din pozițiile înalte ale economiei, făcând imposibil sabotajul plănuit de către dușmanii revoluției. Cel mai important este că va permite poporului venezuelean să-și mobilizeze întreg potențialul productiv din industrie, agricultură și mâna de lucru, pentru a rezolva problemele urgente ale maselor.

Din păcate, Hugo Chávez s-a arătat de multe ori indecis în fața evenimentelor. Neavând o perspectivă clară, se cpnfruntă cu presiuni extreme din dreapta și din stânga.

Sărăcia nu înseamnă neapărat lipsa unui venit, așa cum nici sănătatea nu este definită de absența bolilor. Cele două sunt corelate și au o natură multifactorială, adică sunt determinate de o gamă largă de procese sociale. Pentru a evalua realizările Revoluției Bolivariene din Venezuela în ultimii 13 ani, este esențial să se revizuiască unele informații referitoare la factorii sociali: educația, discriminarea, ocuparea forței de muncă, venituri, servicii de sănătate, protecție socială.

Un factor social determinant al sănătății este echitatea, iar Venezuela este, astăzi, țara cu cel mai scăzut nivel de inegalitate, după ce a redus inegalitatea cu 54% și sărăcia cu 44% . Până în prezent, 2,1 milioane de bătrâni au primit pensii de bătrânețe, respectiv 66% din populație, în timp ce înainte de actualul guvern, doar 387.000 de persoane au primit pensii.

Pe educație, factor-cheie al sănătății și sărăciei, s-a pus un accent deosebit în timpul guvernului bolivarian, atribuindu-i peste 6% din PIB. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a recunoscut că Venezuela a reușit să elimine analfabetismul, devenind a treia țară din America Latină în care peste 50% din populație știe să citească. De la grădiniță până la învățământul universitar, educația este gratuită: 72% din copii care frecventează grădinițele de stat, 85% din copiii de vârstă școlară frecventează școala și există mii de școli noi sau renovate (inclusiv 10 universități noi.

În 1998, înainte de instalarea guvernului Chávez, 21% din populație era subnutrită. Venezuela are acum o rețea de distribuție subvenționată a produselor alimentare în magazine și supermarketuri. În 1980, se importau peste 90% din alimente; astăzi, procentul este mai mic de 30%. 454.238 producători autohtoni au primit credite. Cinci milioane de venezueleni au primit mâncare gratis: patru milioane sunt elevi și mai existau 6.000 de cantine care puteau hrăni 900.000 de oameni. Reforma agrară și politicile agricole au crescut oferta internă de produse alimentare. Rezultatul tuturor acestor măsuri de siguranță alimentară este că malnutriția este de doar 5%, iar malnutriția infantilă, care a ajuns la 7,7% în 1990, astăzi este de 2,9%. Oricum am privi lucrurile, este vorba despre realizări sociale de o importanță enormă pentru sănătatea populației.

Participarea intensă a democrației venezuelene include 30.000 de consilii comunale, care determină nevoilor sociale locale, permițându-le oamenilor să devină protagoniștii reali ai schimbărilor pe care le doresc.

Un indiciu al diversificării tot mai mari a economiei este că Statul obține acum aproape la fel de multe venituri din colectarea taxelor și impozitelor, cât obținea și din vânzarea de petrol, deoarece și-a consolidat capacitatea de colectare a impozitelor și redistribuirea bogăției. În numai un deceniu, statul a colectat 251 milioane de dolari din taxe și impozite, însemnând mai mult decât veniturile anuale obținute din petrol.

Printre cele mai importante repere economice din ultimii zece ani se numără: reducerea șomajului de la 11,3% la 7,7%, dublarea numărului de persoane care primesc indemnizații, datoria publică a scăzut de la 20,7% la 14,3% din PIB, precum și dezvoltarea a 50.000 de cooperative care au consolidat economiile locale endogene. Economia venezueleană a crescut cu 47,4% în zece ani, adică peste 4,3% pe an.

Guvernul președintelui Chávez a îmbunătățit semnificativ condițiile de viață a venezuelenilor care s-au angajat într-un proces dinamic de participare politică. Acest nou model de dezvoltare socialistă a avut un impact dramatic în toată America Latină, inclusiv în Columbia. În plus, acum guvernele de centru-stânga sunt majoritare și văd în Venezuela catalizatorul care a adus mai multă democrație, suveranitate națională și progres social și economic în regiune. Nicio retorică neoliberală nu poate nega toate aceste fapte.

Al doilea guvern (2001-2007)

Noua Constituție a stabilit ca mandatele prezidențiale să dureze 6 ani – în loc de 5 ani, cum era până atunci – și să înceapă mereu la 10 ianuarie a anului următor de la alegerea președintelui. Cât despre noile fundamente stabilite în Constituție, alegerile generale au avut loc la 30 iulie 2000, când, pe lângă șeful statului, oamenii au votat și pentru alegerea guvernatorilor, primarilor și deputaților.

Principalul adversar al președintelui a fost Francisco Arias Cárdenas, camaradul și prietenul său, participant la revolta progresiștilor condusă de Chávez, în 1992. În campania sa, Arias Cárdenas a fost prezentat ca fiind candidatul de consens în toate sectoarele societății și chiar a declarat că revoluția bolivariană a deviat de la originile sale.

Două decrete au fost adoptat de către președintele Hugo Chávez, între 1999 și 2001. Acestea includ legislații fiscale, eliminarea unor organisme publice, modernizarea procedurilor administrative și a relațiilor dintre stat și sectorul privat.

În 2001, președintele Chávez adoptă un sistem de microfinanțare, precum și legi care reglementează activitățile de producție din sectorul privat. De asemenea, este promulgată legea hidrocarburilor și creată Banca pentru Dezvoltare Socială și Economică din Venezuela. Astfel, se reia ideea că industria petrolului este ca o societate aparținând națiunii. Se conturează Planul General de Dezvoltare Economico-Socială 2001-2007, care vizează interacțiunea dintre cele cinci baze: economică, socială, politică, teritorială și internațională. Prin asta, Venezuela a devenit prima țară de pe continent care a reușit să construiască un program strategic economico-social independent de ordinele organismelor internaționale, cum ar fi Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, destinat Americii Latine și Zonei Caraibelor, cunoscut sub numele de Comisia economică pentru America Latină și Caraibe (CEPAL).

Anul 2002 a fost marcat de lovitura de stat din 11 aprilie, pornită din instigarea la grevă de către Federația Venezueleană a Camerelor de Comerț și Producție (FEDECAMARAS), Centrala sindicală a Muncitorilor din Venezuela (Central de Trabajadores de Venezuela), partidele politice de dreapta și cadrele militare care se împotriveau transformării societății.

Planificarea și punerea în practică a planului de lovitură de stat a fost aprobat și susținut de guvernul Statelor Unite, în timpul administrației Bush. Obiectivul său principal a fost să împiedice aplicarea legilor, pentru a opri adaptarea Statului și societății venezuelene la vremurile revoluției socialiste.

Oamenii, recunoascând luptele guvernului Bolivarian ca fiind ale lor, încă de la început a ieșit în stradă, arătând sprijin administrației Chávez. Milioane de venezueleni au folosit drept arme adevărul și puterea de unitate populară, pentru a cere eliberarea liderului național legitim.

Din fericire, la fel ca în trecut, Forțele Armate vemezuelene au reprezentat oamenii în uniformă. Militarii conștienți de moștenirea tradiției Bolivariene au decis să se alăture majorității, una câte una garnizoanele militare încep să nu se mai supună guvernului de facto al lui Pedro Carmona Estanga, decid să treacă de partea poporului și încep operațiunea de salvare a demnității, care se va finaliza cu revenirea lui Chávez de pe insula Orchila, de unde ar fi trebuit să fie expulzat din țară.

Ziua de 13 aprilie a marcat una dintre principalele puteri ale Guvernului Bolivarian: unitatea civico-militară a fost supusă, în 2002, unei probe „de foc” și a rămas în alertă față de revendicările burgheziei naționale de suprimare a reușitei socialismului bolivarian.

Ulterior, președintele face apel la un dialog constructiv pentru binele țării. Ca măsură singulară, Hugo Chávez își cere iertare pentru greșelile pe care le-ar fi comis. Cu toate acestea, dorințele politice ale grupurilor de opoziție insistă din nou pe înlăturarea violentă a șefului statului și promovează lovitura de stat de petrol. Încă o dată, Chávez se confruntă cu situații cumplite, deoarece majoritatea directorilor din industria petrolieră provoacă daune grave în rândul populației, punând sechestru tehnic pe industrie. Aceste fapte au fost calificate ca „acte de trădare a țării”.

La aceste alegeri viitorul țării a fost pus în joc, după cum afirmase Chávez în repetate rânduri, și a susținut că programul contracandidatului său are ca scop distrugerea tuturor realizărilor din timpul Revoluției Bolivariene din ianuarie 1999, reprivatizarea principalelor industrii, în special a celei de țiței și „predarea” țării multinaționalelor din SUA și Europa.

De la începutul administrației sale, Chávez a dezvoltat o politică externă foarte activă caracterizată prin participarea la numeroase summit-uri și vizite în multe dintre țări din lume, fiind un mare promotor al unității latino-americane prin promovarea unor instrumente integraționiste, cum ar fi ALBA, UNASUR, MERCOSUR sau CELAC.

Politica externă lui Chávez, departe de cele aplicate de guvernele Acțiunii Democrate și COPEI, s-a axat pe intensificarea relațiilor de prietenie cu toate țările, respectând ideologiile politice și instituțiile, și colaborând cu națiunile mai sărace sau nevoiașe. După administrarea lui, Venezuela menține relațiile comerciale cu cele mai multe națiuni ale lumii – China, Rusia, India, Belarus, Statele Unite ale Americii, Mexic, Columbia, Cuba – și ceilalți membri ai Mercosur (Argentina, Brazilia, Uruguay și Paraguay), principalii săi parteneri comerciali.

Legătura dintre Chávez și Cuba a început chiar înainte ca Hugo Chávez să fie ales președinte. Prima vizită a lui Chávez în Cuba au avut loc în decembrie 1994, când locotenent-colonelul de atunci, Hugo Chávez Frías Rafael, într-un gest de curaj, a acceptat invitația pe care cronicarul Eusebio Leal Spengler i-a lansat-o și a venit la Havana a venit încărcat cu vise și convingeri..

În timpul președinției sale, în perioada 1999-2013, relațiile dintre Venezuela și Cuba au fost constituit o prioritate pentru guvernul Chávez și s-au consolidat prin semnarea mai multor acorduri bilaterale și aranjamente.

Chávez a promovat integrarea latino-americană mai mult decât a făcut-o oricare alt președinte venezuelean, în ultimii ani, depășind proiectele altor lideri pro-latino-americani. Datorită unor politici precum vânzarea de petrol în condiții preferențiale de plată prin instrumente integraționiste, cum ar fi Petrocaribe și impulsionarea unor programe de cooperare în țările sărace ca Haiti, Chávez era considerat unul dintre liderii politici din America Latină.

Pe de altă parte, Chávez a menținut o legătură strânsă cu liderii cubanezi Fidel si Raul Castro și s-a declarat în favoarea politicilor de stânga. Relația lor a început chiar înainte ca Hugo Chávez să fie ales președinte, el implicându-se în proiecte care vizau Venezuela și Cuba, deopotrivă. Cel mai cunoscut proiect și criticat de către opoziție este vânzarea de țiței, în schimbul medicilor, profesorilor, antrenori sportivi și alte servicii profesionale. Refuzul opoziției față de strânsa relație cubano-venezueleană a fost exprimat deschis în timpul loviturii de stat din 2002, când Ambasada Cubei în Caracas a fost violent atacată de manifestanți extremiști. Chávez a acuzat militanții partidului Primero Justicia, în special pe liderii acestuia, Leopoldo López și Henrique Capriles Radonski – la vremea aceea, primar al municipiilor Chacao și Baruta – de acte de vandalism.

Chávez l-a considerat un mentor pe fostul lider cubanez Fidel Castro și s-a alăturat țărilor, printre care și Iranul, care se opuneau Statelor Unite. Cuba l-a pierdut pe binefăcătorul Chávez, a cărui aprovizionare cu petrol brut, sub prețul pieței, putea fi periclitată sub conducerea unui nou guvern. Deși Chávez l-a admirat pe Castro, a găsit o sursă de inspirație mai mare în Bolivar și chiar a redenumit țara în Republica Bolivariană a Venezuelei.

La preluarea mandatului, una dintre obligațiile sale a fost să rescrie Constituția. În iulie 2000, noua Constituție a fost ratificată prin referendum. Guvernul imprimat Constituția sub forma unei mici cărți albastre la care Chávez a recurs în mod regulat, ca un sprijin în timpul discursurilor.

În următorii ani, carismaticul Chávez a obținut o serie de victorii electorale care l-au făcut să pară aproape invincibil. El a fost reales în 2000.

Un punct de cotitură pentru Chávez a venit în aprilie 2002, atunci când o lovitură de stat l-a scos, pentru scurt timp, din funcție. Cu toate acestea, guvernul interimar nu a reușit să-și consolideze puterea și, în 48 de ore, cu ajutorul armatei, Chávez a revenit la putere.

În ciuda scurtei durate, lovitura de stat a avut un efect profund asupra lui Chávez, care a trecut la autoritarism și stânga politică. Lovitura de stat a oferit un pretext pentru a pune în aplicare politici care subminează drepturile omului.

O problemă cotidiană a discursurilor chaviste o reprezintă intenția Statelor Unite ale Americii de a-l înlătura fie prin asasinat, fie printr-un atac militar indirect, orchestrat de armata columbiană, care ar ataca dinspre sud în urma unui incident de frontieră. Dincolo de posibilitatea unui asemenea scenariu, rămâne dovada faptului că Hugo Chávez caută apropierea Venezuelei de Moscova, o comandă de armament în valoare de peste 400 de milioane de dolari urmând a servi la modernizarea noii armate venezuelene, inferioară celei columbiene, sprijinită din fonduri guvernamentale americane. În plus, Chávez poate astfel motiva mai bine recrutarea care ar trebui să-i aducă sub control direct peste 100.000 de noi soldați, în 2006, dar mai ales să justifice schimbările la vârful armatei și trecerea administrației sub control militar.

Într-una dintre cele mai memorabile insulte sale, la Adunarea Generală a ONU, din 2006, Chávez s-a referit la George W. Bush ca: „Diavolul a venit aici ieri. Chiar și astăzi încă miroase a sulf".

La alegerile prezidențiale din 3 decembrie 2006, a fost reales președinte, obținând peste șapte milioane de voturi (62,84%), comparativ cu 36,90%, obținute de candidatul opoziției, Manuel Rosales, care și-a recunoscut înfrângerea chiar noaptea aceea. În octombrie 2012, Chávez a câștigat din nou alegerile prezidențiale din țara sa, de data aceasta învingându-l cu 55% din voturi pe Henrique Capriles, guvernatorul orașului Miranda și candidat al coaliției de opoziție.

Al treilea guvern (2007-2013)

Anul 2006 a adus o nouă oportunitate de reafirmare atât a legitimității democratice, cât și a recunoașterii și extinderii Proiectului Simón Bolívar 2000. La fel, cu gândul de a consolida suveranitatea economică a Venezuelei și de a redirecționa veniturile obținute din petrol către consolidarea planurilor sociale ale guvernului, PDVSA a investit – în cadrul Planului de Investiții în Petrol (Plan Siembra Petrolera) – aproximativ 6 miliarde de dolari (5.940.000.000 $) pentru a dezvolta Proiectul Delta Caraibe al Complexului Industrial „Marele Mareșal de Ayacucho” (Complejo Industrial Gran Mariscal de Ayacucho), gazoductul transoceanic Venezuela – Panama – Columbia, precum și pentru dezvoltarea sub-proiectului „Magna Reserva” care vizează tratarea fâșiei petrolifere Orinoco.

Pentru a corecta greșelile comise de organizațiile administrației publice și a instituțiilor politice, în procesul de instaurare a socialismului bolivarian, președintele-comandant, Hugo Chávez, a prezentat societății venezuelene propunerea de revizuire, rectificare și relansare a proiectelor și programelor din guvernul bolivarian, declarându-se în favoarea consolidării modelului de societate înrădăcinată în valorile de justiție socială și solidaritate, idei proprii socialismului.

În timpul emisiunii „Aló Presidente”, în primul an de mandat, a prezentat noua echipă și a îndemnat sectoarele care îl susțineau, dar și pe cele care-i sunt împotrivă, să lucreze împreună, în special clasa de mijloc în care există personae care se opun revoluției. Acest sector a fost mereu văzut ca parte a oligarhiei din Venezuela. A îndemnat întreprinderile mici și mijlocii, marii producători (în viziunea cărora Chávez era inamicul), și chiar burghezia națională să lucreze pentru țară.

Mai mult decât atât, la alegerile pentru guvernatori și primari din 2008, candidații nu au fost votați „după deget” (ca în Camera Deputaților), ci de comunitate. Polul patriotic a fost relansat pentru alegeri și s-a făcut apel la lupta împotriva nesiguranței și corupției administrative. La 12 ianuarie, s-a întrunit congresul PSUV, ca o structură politică de vangardă a procesului politic prin care trece Venezuela. S-a promulgat, de asemenea, legea amnistiei, prin care au fost eliberați mulți dintre cei care s-au implicat în lovitura de stat din 11 aprilie 2002 și în alte acte de violență împotriva guvernului și a societății venezuelene.

În 2007, Chávez a cunoscut înfrângerea pentru prima dată într-un referendum privind aprobarea reformelor constituționale care contribuie la aprofundarea politicilor sale socialiste. Cu toate acestea, mulțumită unei Adunări Naționale favorabile, Chávez a îndeplinit o parte din obiectivele propuse, inclusiv realegerea, pe termen lung, ca președinte.

În același an, Chávez a creat un nou partid politic, Partidul Socialist Unit din Venezuela, care a fuzionat cu alte grupuri de stânga. Detractorii lui l-au acuzat că este un dictator autoritar, populist și chiar dictator, din cauză că forțase adoptarea unei reforme constituționale care permitea realegerea pe o perioadă nedeterminată.

Chávez se folosea frecvent de legislație pentru a cenzura televiziuni și alte mijloace de comunicare. Guvernul său a persecutat fără milă postul de televiziune al opoziției, Globovisión, pe care a acuzat-o de o serie de încălcări ale legii, începând de la evaziunea fiscală, până la ignorarea unei legi de răspundere a mass-media.

Alături de Cuba, Ecuador, Bolivia, Nicaragua și unele țări din Caraibe, Chávez a format Alianța Bolivariană pentru Popoarele Americii Noastre (ALBA), menită să ofere o alternativă la influența pe care Statele Unite o exercitau în regiune.

În calitate de președinte, Chávez a lăsat să se vadă clar ambițiile sale de a fi un lider regional și internațional și a lăsat, în felul său, schimbări care au stârnit pasiuni și sentimente pro și contra, dar, în niciun caz, indiferență.

La 7 octombrie 2012, după ce s-a aflat victoria candidatului venezuelean cu 56% din sufragii, președintele Hugo Chávez a anunțat că un nou ciclu a început din 8 octombrie.

Câteva zile mai târziu, la 20 octombrie, a avut loc prima reuniune a cabinetului ministerial al acestui nou ciclu politic, în care comandantul Chávez a făcut apel la critică și autocritică, la sporirea eficienței, consolidarea puterii comunale și dezvoltarea Sistemul Public Național de Sănătate, printre alte elemente de construire a socialismului.

În Venezuela, au loc unele evenimente dramatice. Pe 13 aprilie, la mai puțin de 36 de ore după ce un grup de oameni de afaceri de dreapta și generali ai armată preia controlul, lovitura de stat a eșuat, într-o mare de confuzie. La puțin timp după ora zece seara, președintele interimar Pedro Carmona a demisionat și a fost arestat.

Contrarevoluția din Venezuela a fost precedată de recentele greve împotriva Chávez în industria petrolului din Venezuela. Aceste greve au fost contrarevoluționare, echivalând cu greva conducerii din transportul rutier organizat de către CIA împotriva guvernului Allende în Chile și au fost organizate de către conducerea industriei petroliere din Venezuela (PDVSA), împreună cu birocrația sindicală a CTV. Faptul că mișcareacătre reacțiune a fost condusă de interesele petroliere nu este o coincidență. Managerii PDVSA au vrut să pună capăt restricțiilor privind producția de petrol și să revină la statutul de principal furnizor de țiței al Statelor Unite.

Însăși lovitura de stat este rezultatul evenimentelor din 11 aprilie, când a fost organizată o manifestație împotriva guvernului Chávez, la care au participat 50.000 de persoane. Se presupune că forțele de securitate și miliția chiavistă au tras asupra mulțimii de protestatari neînarmați, omorând 15 persoane și rănind alte 157.

Lovitura a fost condusă de către burghezia venezuelean și acoliții din armată, dar mâna care a tras sforile fost, în mod clar, a Washington-ului. Acest plan a fost născut și s-a dezvoltat în America. Administrația Bush, încântată de ideea de a-l vedea pe Chávez încătușat, era pregătită să ia industria petrolului venezuelean prin ușa din spate, oferind „ajutor” sub formă de investiții în petrol pentru noul guvern de la Caracas,. Aceasta este o parte mai amplă a unei strategii imperialiste americane după evenimentele din 11 septembrie, de intervenție agresivă oriunde în lume.

Interesele SUA în Venezuela sunt parțial economice. Se vorbește de redresare economică în SUA, dar acest lucru este încă instabil. Cererea în America de Nord se reface, dar în Europa este încă mică, Japonia are probleme serioase.

Cu instabilitatea în creștere din Orientul Mijlociu și reducerea producției de petrol în Irak, interesul SUA s-a concentrat asupra subminării coeziunii OPEC. Înainte de sosirea Chávez, în februarie 1999, Venezuela a fost membra OPEC care a depășit cota de producție de petrol. În decembrie 1999, a depășit cu milioane de barili, dar noul guvern, în încercarea sa de a rezista imperialismului american, a transformat Venezuela în cea mai entuziasmată țară a OPEC, în ceea ce privește atingerea cotei de producție.

În timpul președinției sale, Chávez a condus cauza de obținere a numeroase reduceri de producție, iar în 1998 a călătorit în întreaga lume pentru a obține, cu un oarecare succes, noi reduceri, ceea ce însemna că Venezuela riscă să intre în conflict cu marile companii petroliere și imperialismul din SUA.

Dar există activități ale imperialismului american în Venezuela, care transcend, de departe, problema economică: armata americană este implicată activ într-un război murdar împotriva gherilelor FARC și ELN din Columbia și este cunoscut faptul că Hugo Chávez a menținut relații de prietenie cu gherilele columbiene. Acest lucru era suficient pentru ca CIA să încerce să-l excludă. Principalul motiv a fost că radicalizarea maselor din Venezuela a amenințat să se răspândească și în celelalte țări din America Latină care acum suferă o criză economică și socială profundă.

Rolul maselor a fost decisiv în înfrângerea contrarevoluției. Confruntându-se cu revolta spontană a maselor, Chávez încearcă să impună o dictatură care nu a reușit imediat. Fără sprijinul forțelor armate, burghezia nu a putut stabili cu ușurință o dictatură, dar reacția maselor a agravat imediat diviziile din armată.

Este evident că Hugo Chávez încă se bucură de un suport considerabil nu numai în rândul maselor, dar și în rândul armatei. General Baduel s-a declarat împotriva guvernului Carmona, chiar înainte de a depune jurământul, la 12 aprilie. Sub comanda sa a avut 2.000 de parașutiști de elită și un arsenal mare de arme și muniții. Asta nu a fost nici pe departe o amenințare nesemnificativă. Generalul-maior Julio García Montoya, secretarul permanent al Consiliului de Apărare și Securitate a Țării, a pledat de partea rebeliunii, iar opoziția sa față de guvernul interimar a fost făcută publică prin intermediul un interviu telefonic la o televiziune cubaneză care transmitea în Venezuela. Stratfor spunea că un grup este condus de generalul Efraín Vásquez Velasco, care a apărut pe 11 și 12 aprilie ca lider al unei facțiuni de centru-dreapta formată din ofițeri care s-au opus încercărilor lui Chávez de a politiza Forțele Armate Naționale (FAN) și de a îndepărta Venezuela de o democrație capitalistă. Grupul lui Vásquez Velasco a negociat acordul cu liderii opoziției civice și politice care l-au instalat pe Carmona în funcția de președinte interimar.

Cel de-al doilea grup este format din ofițeri militari ultraconservatori din cele patru corpuri ale FAN. Unii dintre ei sunt de mult timp protejați de Rojas și alți membri ai Opus Dei – desemnați de Partidul democrat-creștin COPEI, condus de fostul președinte Rafael Caldera (care este, de asemenea, tatăl lui Rojas). Potrivit unor surse citate de către Stratfor, grupul a planificat o lovitură de stat împotriva lui Chávez la 27 februarie, dar au respins încercarea, din cauza presiunii puternice din partea colegilor de centru din interiorul FAN și a administrației Bush la Washington.

Cel de-al treilea grup este format din ofițeri pro-Chávez, inclusiv generalul Raúl Baduel, care conduc Batalionului 42 Parașutiști din Aragua, Maracay. Aceasta este vechea unitate a lui Chávez, iar Baduel este unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi și aliat politice în armată.

2.3. Planul Bolívar 2000

Proiectul este conceput ca o serie de situații în cadrul unui proces de transformare. Situația inițială este însăși realitatea cruntă în care se afla națiunea venezueleană: marcată de o criză istorică fără precedent, care a cuprins toate componentele structurale:

socio-economică;

politico-legală;

ideologică.

Această criză structurală se reflectă zilnic în toate aspectele sectoarelor: social, economic, politic, militar, religios, de mediu, tehnologic etc.

Proiectul Național Simón Bolívar propune stabilirea unui orizont de maximum douăzeci de ani de la începutul acțiunilor de transformare a situației inițiale, pentru ca actorii și acțiunile să se încadreze în obiectivul strategic. Cu toate acestea, proiectul susține existența unei regiuni fezabile care transcende orizontul maxim definit, adică să se situeze deasupra obiectivului strategic și să constituie laitmotivul procesului. Această regiune-scenariu poartă numele de „utopia concretă robinsoniană”.

Proiectul Național Simón Bolívar vizualizează situația-țintă într-un orizont de maximum douăzeci de ani, plecând de la situația pe termen lung, care implică strategia micro-politică de transformare.

Situația țintă este, în același timp, o realitate generală, un scenariu cuprinzător: modelul de societate originală și modul de viață solidar, către care efortul național se va orienta. „Original” a fost termenul folosit de profesorul Simón Rodríguez pentru a defini modelul de societate pe care trebuie să îl urmărească America Latină. America de spaniolă este originală, originali trebuie să fie și instituțiile și guvernul său.

Modul de viață solidar (Modo de Vida Solidario)

Un mod de viață sunt tendințele sociale profunde și persistente care permit clasificarea evenimentelor de zi cu zi și le conferă un sens. Studierea modului de viață înseamnă să facem trimitere la sociologia familiei, educarea privind petrecerea timpului liber, cultură și muncă.

Definirea stilului de viață este o sarcină extrem de complexă. Proiectul Național Simón Bolívar se confruntă cu un nivel ridicat de generalizare, în încercarea de a deschide calea către participarea societății venezuelene în procesul dificil de definire și construire a modul de viață solidar.

Modul de viață solidar este produsul social rezultat din modelul societății originale și în construirea sa trebuie să se aibă în vedere trei factori determinanți:

1. determinarea economică (condițiile de viață și de muncă);

2. determinările ideologice (sistem de norme socio-culturale);

3. determinările politice (sistem de decizie economico- politic).

Modelul Societății Originale (El Modelo de Sociedad Original)

Structura modelului este determinată de elementele situaționale și interacțiunea dintre ele. Elementele strategice situaționale care interacționează pentru a defini modelul de societate, în cadrul unui concept global, sunt:

a) Sistemul social;

b) Cultura;

c) Factorii individuali.

Sistemul social poartă o povară mare în determinarea modelului de societate. Practic, el este format din structura economico-socială și structura politico-juridică. Dincolo de sistemul social, există cultura ca model de element strategic al societății, înțeleasă într-un nivel extrem de dinamic, conceptualizare care transcende simpla noțiune de patrimoniu inventiv și cognitiv, până la includerea structurii ideologice a corpului social.

Într-o panoramă mai profundă, Proiectul Național Simón Bolívar atribuie culturii un rol extrem de transformator și revoluționar, prin promovarea și dezvoltarea liberă a creativității, continuată din gândirea robinsoniană: „Inventăm sau greșim” („Inventamos o erramos”). Individul este rezultatul interacțiunii dintre cele două componente situaționale menționate, proces în care structura socială determină, într-o mare măsură, caracterele individuale.

Individul, ca actor social, exercită o influență variabilă asupra sistemului social. Modelul societății originale trebuie să stimuleze capacitatea și relativa autonomie creatoare.

Proiectul Național Simón Bolívar abordează inițial modelul societății originale punând accent pe cuprinderea definită prin interacțiunea a sistemului social de cultură și pe factori individuali, vizualizând în perspectivă situația-obiectiv a procesului de transformare la nivel elementar, în care vor fi definite criteriile generale specifice fiecărui aspect strategic al modelului, adică sistemul social, cultura și factorii individuali.

Sistemul social – Structura politico-juridică

Toate forțele conținute și active în societate alcătuiesc puterea socială. Cu toate acestea, puterea socială devine, prin Constituție, puterea în stat. Prin urmare, Constituția ocupă un loc important în elementele juridico-politice și structurale ale unui stat.

La începutul lunii ianuarie, președintele Chávez a anunțat noi măsuri de consolidare pentru extinderea reformei agrare, o componentă esențială a Revoluției Bolivariene. Area de aplicare a reformei este modestă: se concentreze pe problema fermelor slab exploatate. Argumentând legea terenurilor agricole din 2001, guvernul poate impozita sau confisca terenuri agricole neutilizate. Autoritățile din Venezuela au identificat peste 500 de ferme, inclusiv 56 de moșii mari inactive.

Aceste măsuri sunt foarte modeste și evazive, dacă este vorba de satisfacerea nevoii de bază a revoluției democratice naționale. Opoziția a acuzat statul de „violare de domiciliu” și introducerea unor „măsuri comuniste”. Protestele opoziției din Venezuela sunt temperate, în comparație cu furia din rândul mass-media internațională.

Reforma agrară din America Latină este incontestabilă. În Venezuela, peste 75% din terenuri sunt controlate de mai puțin de 5% din proprietarii de terenuri. Așa cum afirmă președintele Chávez, aceasta este o nedreptate care trebuie să se încheie. Dacă nu, nu poate exista viitor pentru Revoluția Bolivariană.

Grupul venezuelean pentru drepturile omului, PROVEA, a salutat războiul guvernului împotriva moșiilor mari, calificând ca „pozitivă” voința politică demonstrată de către guvern și guvernatorii din opoziție. Cu toate acestea, revoluționarii ar trebui să fie conștienți de unde provin aceste laude. Burghezii „democrați” ai PROVEA nu sunt prieteni ai Revoluției Bolivariene, lauda lor „mascând” un potir otrăvit oferit revoluției, al cărui scop nu este acela de a ajuta, ci de a o paraliza și a-i slăbi eficiența. Guvernului i se cere să se implice în politica agrară și să evite violența din mediul rural. Cu alte cuvinte, trebuie să reprezinte interesele tuturor claselor, atât a proprietarilor de pământ, cât și a fermierilor.

Revoluția Bolivariană a făcut multe pentru a remedia această situație: a anulat vechea Constituție a oligarhiei, înlocuind-o cu o Constituție nouă, mai democratică. Toate acestea sunt binevenite, dar nu suficiente pentru a schimba situația maselor și a elimina nedreptățile din trecut.

Constituția Bolivariană este doar o armă în mâinile populației, dar o armă este inutilă, dacă nu poate fi folosită în luptă. În mâinile avocaților și birocraților, Constituția Bolivariană poate fi redusă cu ușurință la o bucată de hârtie, care poate fi „întoarsă” și transformată într-un act lipsit de valoare. La urma urmei, chiar și constituția cea mai democratică din lume are puteri limitate: stabilește anumite limite în cadrul cărora se poate încheia lupta claselor, ceea ce este important, deoarece aceasta poate cântări, mai mult sau mai puțin, pentru muncitorii și țăranii care doresc să ducă o luptă proprie. Ceea ce nu se poate face, însă, este să acționeze ca un substitut al luptelor de clasă.

Mobilizarea revoluționară a țăranilor reprezintă singura garanție că reforma agrară a Revoluției Bolivariene va fi pusă în practică și că nu rămâne doar o „vorbă-n vânt”, o bucată inutilă de hârtie păstrată pe biroul vreunui birocrat din Caracas. Țăranii sunt realiști: ei înțeleg că, indiferent de legile adoptate în Caracas, proprietarii de terenuri nu vor renunța la puterea, pâmânturile și privilegiile lor fără luptă. Proprietarii de pământuri reacționari se mobilizează pentru a-i învinge pe țărani și, pentru a-și apăra puterea și privilegiile, nu ezită să recurgă la violență. Ei au bani, arme și influență și se bazează pe ajutorul unor sectoare ale aparatului de stat.

La 4 ianuarie 1999, poporul dorea o nouă Constituție. Președintele ales, Hugo Chávez, a chemat, la Hotelul Hilton, Comandamentul pentru Apărarea Patriei, format din forțele politice care susțin și conduc transformarea pașnică națională și a căror responsabilitate era impulsionarea, coordonarea și promovarea procesulului constituțional în toate zonele societății. Hugo Chávez a explicat obligația de a face Revoluția din Venezuela, a cărei cale fusese trasată: Adunarea Națională Constituantă, care are sprijinul poporului și devine steag național.

La 9 februarie 1999, la un post de radio și televiziune, președintele Hugo Chávez se adresează națiunii, în timpul unei conferințe de presă, anunțând majorarea cu 20%, de la 1 mai, a salariilor din sectorul public. În materie de securitate socială, a anunțat crearea Fondului Social de Resurse Financiare pentru Situații de Urgență și a făcut un apel public Bisericii Catolice să se implice în programele caritabile din mai multe zone sărace. A anunțat participarea forțelor armate naționale în activitatea civilă, organizată în 26 de zone de operare în care trupele vor satisface nevoile de bază ale cartierelor și satelor. El a spus că exista o probabilitate de 99% ca acea măsură să fie adoptată.

Consiliul Suprem Electoral aprobă formularul pentru lista de semnături pentru Adunarea Constituantă. Președintele CNE, Andrés Caleca, spunea că aspiranții la conducerea Adunării, pe lângă prezentarea în fața CNE a listelor semnate, au obligația să garanteze că datele sunt autentice. A mai spus că va decreta stare de urgență națională, în cazul în care Parlamentul insistă să-i refuze aprobarea puterilor legislative. A avertizat că nu va accepta „niciun fel de manipulări din partea grupurilor politice” și a cerut, din nou, o lege privind guvernarea.

Într-o conferință de presă, infirmă o serie de speculații cu privire la procesul constituțional, referendumul și adoptarea legii de abilitare, amintindu-le venezuelenilor să voteze un proiect pentru țară, „Proiectul Bolivar”, pentru o Venezuelă democratică, liberă și dezvoltată. Din nou, a explicat că abilitarea puterii constituante stabilește axa centrală de reconstruire a Republicii. Ce urma să se întâmple fusese scris: la 25 aprilie, pentru prima dată în istoria țării, a avut loc referendumul național. La sfârșitul lunii iunie, a fost aleasă Adunarea Constituantă. În decembrie, s-a aprobat noua Constituție, iar în ianuarie 2000, a început o nouă viață pentru Venezuela. Ca parte a Planului Bolívar 2000, președintele Hugo Chávez a inaugurat centrul de pregătire civico-militară „La Placera”, în Maracay, Aragua, inclusiv în Bolivar Proiect 2000.

Cancelarul José Vicente Rangel a declarat că secretarul general al OEA, César Gaviria, a exclus posibilitatea de a vizita țara, pe motiv că „democrația în Venezuela nu este amenințată”. El a respins scrisoarea trimisă de AD, în care a solicitat convocarea protocolului de cooperare cu SUA – din care sunt excluse țările în care sistemul democratic este încălcat -, argumentând existența pericolelor împotriva puterilor constituite. Rangel acuzat sectoarele politice de promovarea unei campanii internaționale de discreditare a procesului constituțional, prin care acestea lăsau de înțeles Venezuela s-ar afla, practic, într-o dictatură.

El a considerat că descentralizarea a degenerat într-un proces de haotizare a statului-națiune care transformase Venezuela într-un grup de „bisericuțe”, în interiorul cărora au apărut lideri militari regionali care nu doresc să se alăture puterii centrale. Comandantul Chávez consideră că există guvernatori regionali care se cred șefi de stat, iar președintele nu are nici o autoritate acolo, pentru că este vorba despre o „bisericuțe”.

Chávez a avertizat că nu va face parte din societatea de complici în gestionarea finanțelor publice și va aloca resurse pentru puterea locală numai atunci când se justifică. El a mai spus că nu este de acord cu crearea unor municipii „cerșetoare”, care nu vor altceva decât să obțină resurse financiare și să subordoneze autoritatea centrală, încălcând grav suveranitatea națională.

În timpul primei adunări naționale a Polului Patriotic, organizată în Sala de plen a Parcului Central, Chávez a reamintit că nu toate revoluțiile sunt la fel și nici nu au același ritm sau aceeași semn, fiecare dintre ele fiind marcată de o „ștampilă” specifică timpului în care se declanșează. „Revoluțiile nu se planifică, ele apar”, spunea Chávez. El a considerat că Venezuela are o structură economică reală puternică și tineri îndărătnici dispuși să lupte și să supraviețuiască. El a fost categoric în declarații: „Nu există Mesia, nici lider care să poată conduce un proces revoluționar, în afară de popor”. El a invitat adepții procesului de transformare să facă efortul de a se mobiliza și lansa o campanie de conștientizare, bazată pe cele mai solide principii: morală și dragostea imensă de țării. În dorința de a maximiza succesul referendumului, a cerut ca răspunsul majorității să fie copleșitor și, în consecință, și-a întărit convingerea că trebuie să viziteze toate colțurile țării. Le-a cerut tinerilor să se organizeze: studenți și elevi de liceu.

Președintele a fost clar afirmând că, dacă instrumentul juridic îndeplinește cerințele formulate de Parlament, în mod cert va începe să emită decrete-legi de urgență orientate spre gestiunea deficitului bugetar, reformarea statului și luarea de măsuri destinate îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației.

A amintit că Adunarea Constituantă este o necesitate istorică, vitală pentru țară, deoarece sistemul politic al ultimilor 40 de ani și-a pierdut esența democratică, legitimitatea și nu mai are capacitatea de a conduce națiunea spre acele obiectivele foarte mari: de a căuta justiția socială, egalitatea, creșterea economică, de a asigura sănătatea, locuințe, locuri de muncă și securitate socială pentru toți venezuelenii.

Într-un gest fără precedent, peste patru milioane de alegători care au participat la referendumul constituțional, din care mai mult de 90% au votat pentru convocarea Adunării Naționale Constituante, prin intermediul căreia procesul de tranziție a revoluție pașnice și democratice progresează rapid în Venezuela. Este pentru prima dată în istorie când un președinte al Venezuelei invită oamenii să ia o decizie importantă. El a reamintit că primul Congres Constituant instalat în Venezuela a fost la 19 aprilie 1810, când un grup de compatrioți s-a răsculat împotriva căpitanului general spaniol și începe procesul de independență care, la 5 iulie, a devenit Constituție, atunci născându-se oficial Prima Republică.

Referendumul din 2004 face parte din strategia concepută de Hugo Chávez. Punerea în aplicare a unui proces revoluționar durează aproximativ douăzeci de ani, după cum a declarat acesta, când se afla în închisoarea Yare, unde a fost încarcerat în urma încercării de lovitură de stat din 1992. Președintele a menționat o „situație tranzitorie”, care să acorde timp pentru dezvoltarea unui nou model de societate, cunoscut ca Proiectul Național Simón Bolívar. Proiectul consta în fuziunea dintre societatea civilă și armată, concept creat de fostul lider de gherilă, Douglas Bravo. În acest sens, participarea la alegeri nu era, așadar, decât un element tactic, iar acceptarea referendumului confirma acordul semnat la 29 mai 2003 între Guvern și opoziție, sub auspiciile organizațiilor internaționale (OAS, Prietenii Venezuelei – Amigos de Venezuela, Brazilia). Intenția a fost aceeași ca și în iulie 1996, momentul creării Mișcarea pentru a V-a Republică (MVR), pentru a participa la alegerile prezidențiale din 1998, într-un plan alternativ bolivarian, și culminând cu victoria referendumului. Acest program sau proiect a fost considerat începutul unei noi societăți și reformarea statului și a întregului sistem politic, fiind aplicat diverse domenii, precum rolul statului, politica petrolieră, educație și cultură, știință și tehnologie, datoria externă, administrarea și îmbunătățirea sectorului productiv și a echilibrelor macroeconomice și sociale.

La Palatul Miraflores, președintele constituțional, Hugo Chávez, a declarat la o conferință de presă succesele Planului Bolívar 2000, cu ocazia aniversării a 140 de ani (20 februarie 1859) de la începutul Revoluției Federale, pe care a condus-o Generalul Poporului Suveran, Ezequiel Zamora. Spre deosebire de revoluția socială care s-a purtat cu arme, revoluția care tocmai începea în Venezuela se bazează pe rațiunea, moralitatea și puterea poporului, după cum spunea presedintele venezuelean. El a mai afirmat că Forțele Armate trebuie să fie, împreună cu populația, „motorul” dezvoltării naționale.

Planul revoluționar avea ca scop omul – dimensiunea spirituală și morală a ființei umane, ridicarea nivelului de trai al venezuelenilor. Organizația funcțională, la nivel regional, va fi coordonată de către un comandant al fiecărei garnizoane și foarte importante vor fi comunitățile organizate, în calitate de combustibil pentru a conduce proiectul pe termen lung. Chávez a semnalat că planul civico-militar acționează pe trei niveluri: primul, al protecției sociale, de numit „Pentru țară” (Propaís), se va adresa celor mai urgente nevoi ale săracilor marginalizați și excluși de la serviciile sănătății, educației, de locuințe, siguranță și hrană. Al doilea nivel, Propatria, va fi activat în funcție de organizare socială și muncă productivă. Și al treilea nivel va fi pe termen lung.

Peste 100.000 de persoane, inclusiv civili și militari, inițiază Planul Bolívar 2000. Agențiile internaționale au subliniat că ziua s-a caracterizat prin punerea în aplicare a unui plan masiv de intervenții, eliberarea drumurilor, refacerea unor instituții de învățământ și clădiri, în 26 de teatre din operațiuni sociale desfășurate în întreaga țară, fiind vorba despre cea mai mare mobilizare militară pașnică din istoria democratică a Venezuelei. În planul Propaís, prima faza a proiectului Bolívar 2000, comandantul Chávez a supravegheat activitățile planului civic-militar, care dă startul „revoluției venezuelene pașnice”. La zece ani de la evenimentele din 27 februarie 1989, președintele a vizitat cartierul Santa Cruz, în Baruta și parohia El Valle, unde a fost așteptat o mulțime de oameni umili cărora le-a reamintit de moartea maiorului bolivarian Acosta Carles, căzut în timpul revoltei El Caracazo. "Pentru ei, pentru cei care au căzut în care trăim, lupta și de a câștiga", a spus el ca să dovedească adevăratul rol al Forțelor Armate ", care poate însemna doar lupta pentru poporul său." "Eu nu am de gând să utilizeze armata împotriva populației." Din Cumaná, statul Sucre, inspectează progresul Planului Bolívar 2000.

La 4 martie, CSJ a respins cinci plângeri cu privire la Decretul nr. 3. Alte cinci cereri de anulare au fost respinse de Instanța de Judecată a Curții Supreme de Justiție. Înalta Curte a explicat că recursurile intentate încearcă să atace un decret supus revizuirii de către Consiliul Național Electoral, iar Curtea va putea revizui numai ordinul pe care CNE îl va emite. Pentru cele zece plângeri, au existat șase acțiuni de anulare și patru cereri de interpretare, toate fiind declarate inadmisibile.

Președintele Hugo Chávez prezintă în fața țării bazele convocării Adunării Constituante. El a denunțat campania orchestrată de adversarii procesului revoluționar care au încercat să întârzie, umbrească sau să schimbe cursul procesului politic prin provocări nu numai împotriva Decretului nr. 3, ci și împotriva Consiliului Național Electoral și a deciziei de a organiza un referendum. De asemenea, documentul prevede că timpul de funcționare a Adunării va fi de 180 de zile, adică șase luni de la instalare.

Noua Constituție din anul 1999 va fi supusă unui referendum consultativ. Agricultorii nu vor fi agresați de Garda Națională. Președintele i-a invitat cei care au luat proprietăți privată să se retragă și a negat că ar fi favorizat invaziile care avuseseră loc în toată țară. A clarificat faptul că nu va permite Gărzii Naționale să intervină pentru a potoli invaziile și a cerut guvernatorilor și primarilor să preia conducerea, capacitatea de dialog și poliția, dacă este necesar pentru a rezolva problema proprietății asupra terenurilor țăranilor.

Garda Națională (GN) este parte a Forțelor Armate și se supune instituțiilor militare, cum ar fi Armata, Forțele Aeriene și Marine de Război. Niciun guvernator nu este autorizat să ordone GN să reprime poporul, deoarece asta ar însemna violarea unei legi militare. Comandantul Chávez a declarat că nu va ridica armele împotriva băieților și a țăranilor.

După întâlnirea cu președintele Chávez, Generalul Charles Wilhelm, reprezentantul Forțelor Armate ale Statelor Unite, a sancționat dorința țării sale de a coopera activ cu Venezuela, în desfășurarea Planului Bolivar 2000.

Peste 1.300 de școli și 383 de drumuri au fost reparate în timpul Planului Bolivar 2000. Președintele s-a întâlnit la Fuerte Tiuna cu 26 de comandanți militari de garnizoane, cu care a evaluat decursul activităților în prima lună a Planului. Coordonatorul interministerial a spus că peste 16.000 de persoane – 11.408 de militari și 4.940 de civili – au lucrat la repararea și întreținerea a 71 de spitale și 381 de clinici. În plus, s-au reparat 383 de drumuri, 2.221 de străzi, 487 de trotuare și 24 de terenuri de sport. De asemenea, s-au efectuat lucrări de mentenanță la 449 de cursuri de apă și 120 de șanțuri.

Sărăcia din Venezuela este similară cu cea a țărilor africane. Președintele Chávez, într-un discurs adresat națiunii, a anunțat măsuri economice care vor determina tranziția bienalului 1999-2000, vizând patru „fronturi de răboi”: însănătoșirea finanțelor publice, stimularea producției interne, activarea locurilor de muncă și transformarea aparatului instituțional al Statului.

În ultimii ani, indubitabil, revoluția s-a radicalizat. Nu mai regăsim un punct de mijloc: ori suntem pro, ori suntem contra. Diferitele opțiuni politice chaviste, care converg într-o formă de neopopulism, par să reunească atât simbolismul „Copacului celor trei rădăcini” (Simón Bolívar, Simón Rodríguez și Ezequiel Zamora), prezent intens în conștiința colectivă națională, cât și influența sociologului revizionist argentinian, Norberto Ceresole, adeptul relației Lider-Armată-Popor.

Datorită punerii în aplicare a celor trei R, alianța forțelor progresiste a reușit să mențină controlul politic al majorității guvernelor și municipalități la nivel national, la alegerile regionale organizate în 2008.

Prima Rădăcină: Rădăcina Robinsoniană este modelul teoretic original, denumit „Robinsonian”, pentru că s-a născut din gândirea și practica celui care a schimbat numele său inițial, Simón Rodríguez, în Samuel Robinson.

Modelul Robinsonian a fost construit într-un interval de doar jumătate de secol, din vremea tinereții lui Robinson, educator al copiilor din Caracas, când a scris, în 1794, reflecțiile sale asupra defectelor care viciază Școala Primelor Litere din Caracas și mass-media, pentru a realiza transformarea acesteia într-un „nou stil”, când, în 1851, a publicat „Sfaturile unui Prieten”, la Colegiul din Latacunga".

Modelul se bazează pe un sistem de idei care poate fi perfect încadrat într-o dilemă existențială profundă, care delimitează în mod clar o dihotomie în mișcare: „inventăm sau greșim”. Ca orice sistem ideologic, modelul conține un set de elemente conceptuale strâns legate între ele, care constituie structura sistematică robinsoniană.

Studiul modelului, începând de la geneză și până la dezvoltarea lui, demonstrează că o astfel de structură rămâne neschimbată și se supune aceleiași dileme, când vine vorba de a crea noi instituții pentru republicile în curs de dezvoltare din America Latină sau de a greși drumul, căzând în simplismul copierii modelelor din alte vremuri, alte atitudini, alți indivizi. În concluzie, dacă nu inventăm, vom cădea într-o eroare fatală.

În acest model, se află cea mai adâncă rădăcină a sistemului EBR (Ezequiel Zamora-Bolívar-Rodríguez/Robinson), rădăcina R – robinsoniană.

A doua Rădăcină: Rădăcina Bolivariană – Modelul robinsonian transcende individul, profesorul, pentru a genera și a servi ca bază a altui model de mai mari dimensiuni, nu în plan filosofic, ci în proiecție sa istorică și geografică: Modelul Bolivarian. Acesta se suprapune peste modelul robinsonian și acoperă un teritoriu vast, cu aceeași nuanță dihotomică: inventarea unei societăți în America Spaniolă sau eșuarea, încercând să copieze modele vechi și irelevante.

Elementele conceptuale care formează modelul Bolivarian sunt mult mai complicate, dar nu face imposibilă identificarea unei structuri perfect omoloagă cu modelul Robinsonian. Ambele sunt rezultatele unei epoci și provin dintr-un proces de observare și practică a aceluiași fenomen.

Cea de-a treia Rădăcină: Rădăcina Zamorană este modelul care completează trilogia ideologică a proiectului politic care se naște acum din istoria țării. Se compune dintr-o sinteză filosofică orientatoare, care a „zguduit” oligarhia conservatoare, atunci când Ezequiel Zamora, „Generalul Poporului Suveran”, a lansat sloganuri federale extraordinare: „Terenuri și oameni liberi”, „Alegerea Poporului”, „Groază de oligarhie”

2.4. Marxiștii și revoluția bolivariană

Forțele contrarevoluționare ale oligarhiei venezuelene au pregătit o lovitură de stat contând pe sprijinul ofițerilor de dreapta ai armatei. Chávez a fost arestat și s-a proclamat o "dictatură democratică", dar masele s-au revoltat cu mâinile goale și au răsturnat guvernul reacționar, deschizând calea pentru un nou avans al revoluției. Încă o dată, masele s-au alăturat revoluționarilor armatei. Reacțiunea s-a prăbușit precum un castel din cărți, în numai 48 de ore. Marx afirma că „pentru a avansa, revoluția are nevoie de biciul contrarevoluției.

În Venezuela, fiecare încercare contrarevoluționară a folosit la provocarea unei mișcări colosale a maselor care au distrus totul în calea lor. De fiecare dată, starea de spirit a maselor devenea din ce în ce mai dură, hotărâtă și militantă. Nevoia adoptării unei măsuri decisive pentru a potoli contrarevoluționarii este în creștere și insistentă: este necesară o „mână forte”. După eșecul loviturii de stat, ar fi fost posibil să se realizeze revoluția socialistă într-un mod pașnic și fără vărsare de sânge. Din păcate, oportunitatea a fost ratată, iar reacționarii au fost provocat o grevă patronală care a cauzat daune grave în economie.

Noua încercare a fost învinsă de muncitori, care au preluat controlul fabricilor și instalațiilor petroliere, alungând reacționarii. Din nou exista posibilitatea unei transformări radicale, fără război civil. Ocazia a fost ratată din nou. Situația este acum complet polarizată spre dreapta și stânga. S-a deschis o prăpastie foarte adâncă între clasele antagoniste: bogați și săraci, chaviști și opoziție, revoluționari și contrarevoluționari, toți aceștia aflându-se într-o stare de ostilitate permanentă.

Societatea trăiește o perioadă alarmantă și se află într-o agitație continuă. Aerul este îndesat cu zvonuri de lovituri de stat, conspirații, agresiune din exterior. Atmosfera este încărcată electric, la fel ca înainte de furtună care, mai devreme sau mai târziu, va izbucni.

Corelația forțelor de clasă în interiorul Venezuelei este încă extrem de favorabilă pentru realizarea unei revoluții proletare clasice. Ceea ce este necesar este o implementare viguroasă a politicii de front național, dar asta nu înseamnă dizolvarea mișcării lucrătorilor sau a aripii marxiste într-un „front popular”, în general. Asta înseamnă că clasa muncitoare și avangarda ei au datoria de a ajunge la un acord de luptă cu mica burghezie revoluționară, țăranii săraci, locuitorii săraci din mediul urban și toate celelalte elemente revoluționare ale populației, pentru a putea duce la capăt o luptă împotriva imperialismului și oligarhiei.

Mișcarea Bolivariană nu este un partid stalinist monolitic, ci, în esență, o mișcare amplă a maselor, în care există tendințe și curente diferite. Aripa stângă, reflectând aspirațiile revoluționare ale maselor, încearcă să ducă mai departe revoluția, depășind rezistența oligarhiei și înarmând poporul. Aripa dreapta (formată din reformiști și social-democrații) dorește să pună piedică revoluției, sau cel puțin să o încetinească și să ajungă la o înțelegere cu oligarhia și imperialismul.

Opoziției burgheze, care conspiră constant împotriva democrației, îi este permisă apărarea propriilor idei, deoarece dispune de principalele canale de televiziune care mereu lansează campanii de propagandă contrarevoluționară și instigă la lovitura de stat. Argumentele aduse de dușmanii revoluției sunt ironice, atunci când spun că Hugo Chávez este un dictator. Spre deosebire de ocupantul actual al Casei Albe, care nu a obținut niciodată o majoritate, dar, cu toate acestea se bucură de funcție, deoarece rezultatul alegerilor fusese fraudat, Hugo Chávez a câștigat incontestabil două alegeri și alte cinci procese electorale au ratificat programul său, totul într-un interval de șase ani. Chávez a introdus o nouă constituție caracterizată prin idealul său democratic.

Ironic, această nouă constituție este cea care acordă poporului dreptul de a convoca un referendum, pentru a demite un guvern nepopular și care se folosește de opoziție pentru a încerca să-l alunge pe Chávez din guvern, dar fără succes, astfel încât ambele părți apelează la aceleași legi și Constituție.

La început, oligarhia nu a știut ce să facă cu guvernul lui Chávez. Credea că va fi ca și celelalte guverne. Și în Venezuela, la fel ca în orice altă țară în care nu există democrație formală, guvernele alese sunt o „marfă” ca oricare alta: se pot cumpăra și vinde, trebuie doar să se stabilească prețul exact. Prețul lui Hugo Chávez nu a fost cunoscut, dar, fiind fost ofițer de armată, s- a crezut că se va răzgândi în curând. Pentru clasa conducătoare, discursurile pe care politicienii le rostesc în timpul campaniilor electorale nu sunt importante și nu trebuie luate în serios.

Democrația, Parlamentul, alegerile, libertatea de exprimare și sindicatele libere sunt văzute de către clasa conducătoare ca fiind un rău necesar, care poate fi tolerat doar în măsura în care nu prezintă o amenințare la adresa dictaturii băncilor și a monopolurilor. Atunci când mecanismul democrației este folosit de mase pentru a introduce o schimbare fundamentală în societate, atitudinea clasei dominante se modifică: începe să strige cuvântul „dictatură” chiar și atunci când guvernul a fost ales democratic cu o majoritate covârșitoare de voturi și își exercită puterea economică, controlează viața economică a națiunii, mass-media și a sistemul judiciar pentru a hărțui, sabota și submina guvernul ales în mod democratic, recurgând, cu alte cuvinte, la metode extraparlamentare ca să răstoarne guvernul.

Atitudinea față de revoluție este proba decisivă pentru revoluționari, dar surprinzător, mulți dintre cei care se autodefinesc marxiști s-au dovedit incapabili de a înțelege revoluția din Venezuela sau de a interveni. Atunci când a avut loc lovitura de stat împotriva guvernului lui Chávez a fost învinsă de mișcarea revoluționară a maselor, răspunsul stângii, pe plan internațional, a constat într-o tăcere asurzitoare.

Ideea că revoluția venezueleană poate reuși, în timp ce capitaliștii și bancherii continuă să controleze pârghiile vitale ale puterii economice, este o mare greșeală. În condiții moderne, burghezia din țările coloniale și post-coloniale este incapabilă să efectueze sarcinile revoluției democratice burgheze. Nicio cucerire a revoluției nu poate fi garantată fără exproprierea oligarhiei.

Cu toate acestea, starea de spirit a maselor rămâne în întregime favorabilă lui Chávez, dar critică liderilor reformiști ai Comandoului Ayacucho, care a fost demontat brusc, după ce a fost complet discreditat.

Mișcarea Bolivariană este o mișcare de masă, apărută ca o mișcare de revoluție democratică națională, adică o revoluție care a apărat programul democrației avansate, dar nu a contestat bazele capitalismului. Cu toate acestea, progresul revoluției a intrat în conflict cu interesele create de oligarhie. La fiecare pas, cererile maselor, atât din ​​oraș, cât și de la țară, se ciocnesc cu așa-numitul drept sacru de proprietate. Viitorul revoluției depinde de rezolvarea acestei contradicții.

Marxiștii sprijină revoluția democratică națională și aplaudă curajul lui Hugo Chávez a lupta cu oligarhia venezueleană și imperialismul. Pentru ca revoluția să reușească, mai devreme sau mai târziu, Chávez trebuie să meargă dincolo de limitele capitalismului: ar trebui să exproprieze proprietarii de pământ și capitaliștii din Venezuela. Experiența a demonstrat că marxiștii au avut dreptate. La fiecare pas, Revoluția Bolivariană s-a confruntat cu o rezistență acerbă a proprietarilor de terenuri și capitaliștilor susținuți de imperialism. Pentru a depăși această rezistență, a trebuit ca Hugo Chávez să se bazeze pe songurele clase cu adevărat revoluționare: muncitorii, orășenii săraci și țăranii din mediul rural. Acum începe o etapă decisivă a acestui conflict.

Distribuția de pământ este o aspirație veche a țăranilor săraci venezueleni. Țăranii doresc să lucreze pământul și să-și îmbunătățească nivelul de trai, dar această aspirație justificată se confruntă cu o rezistență acerbă din partea marilor proprietari funciari care, împreună cu bancherii și capitaliștii mari, constituie piatra de temelie a oligarhiei venezuelene. În Venezuela, nu va fi posibil niciun progres real, până când nu se va fi destrămat puterea acestei oligarhii. Aceasta este importanța reală a revoluției agrare.

Poporul venezuelean dă o lecție lumii, cu privire la ceea ce ar trebui să fie o nouă democrație, născută prin referendum și prin consensul majorității.Adunarea Constituantă este convocată. Urmatoarea etapă va fi alegerea numărului de constituanți stabiliți prin lege. Șeful statului, în cadrul unei conferințe de presă, a recunoscut că, în Venezuela, se duce o luptă frontală între o majoritate care provoacă modificările transcedentale și o minoritate înrădăcinată în privilegiile ei și care dorește să le păstreze cu orice preț.

De când Hugo Chávez a venit la putere în 1999, femeile au început să se implice activ în politică și în organizațiile Puterii Populare.

Ca urmare a punerii în aplicare a politicilor publice de protejare și abilitare a femeilor, femeile din Venezuela și-au asumat roluri de conducere, lucru fără precedent în politica națională și locală. În momentul de față, în Venezuela, conducerile Consiliului Național Electoral, Curții Supreme de Justiție, Biroului Procurorului General și vice-președinția Adunării Naționale sunt în mâinile femeilor.

În plus, cabinetul are 12 miniștri care dețin portofolii importante cum ar fi: Educație, Sănătate, Comerț, Muncă, Protecție Socială, Tineret, Servicii Penitenciare, Popoare Indigene, Femei și Egalitatea de gen, acesta din urmă fiind ultimul portofoliu stabilit oficial în anul 2009, după transformarea instituțională a Institutului Național pentru Femei.

Datorită acestui impuls instituțional și practic pe care președintele Chávez l-a promovat încă de pe vremea guvernului Bolivarian, începând cu Constituția de la 1999 – care are limbaj non-sexist și include articole care interzic discriminarea pe motive de sex, asigură servicii de planificare familială și asistență pentru mame, protejează egalitatea între soții și soți și extinde beneficiile de securitate socială pentru gospodine, deoarece femeile sunt protagonistele și fețe ale Revoluției Bolivariene.

În plus față de evoluțiile la nivel constituțional și instituțional, care includ crearea Băncii pentru Dezvoltarea Femeii (Banco de Desarrollo de la Mujer – BANMUJER) și la nivel legislativ s-a făcut un pas mare, odată cu adoptarea, în 2006, a Legii organice privind dreptul femeilor la o viață fără violență, care definește 19 de forme de violență împotriva femeilor și stabilește mecanisme de apărare, acțiune și protecție.

Prin aceste acțiuni, Venezuela a atins Obiectivul de Dezvoltare al Mileniului în Națiunile Unite privind egalitatea genurilor și abilitarea femeilor.

Femeile, apărători ai Revoluției Bolivariene, sunt lideri în cartierele și comunitățile lor, conducând consiliile comunale și sunt prezente în toate tipurile de organizații ai puterii populare. De asemenea, ele continuă să fie principalul sprijin al familiei, în zonele cele mai defavorizate.

Președintele Chávez a declarat că, fără o eliberare reală a femeilor, ar fi imposibilă eliberarea deplină a popoarelor și, de asemenea, a subliniat de mai multe ori importanța femeilor în viața sa personală.

Printre realizările sale cele mai importante se numără mobilizarea persoanelor sărace din țară, conferindu-le statutul de ființe umane. Această mobilizare a stârnit entuziasm în rândul majorității sărace, excluse din cauze de clasă și de „rasă” – locuitorii din suburbiile Caracasului sunt dovada – care, pentru prima dată, a simțit că unul de-al lor a ajuns în fruntea Republicii și că programele lui guvernamentale îi avantajează direct, pentru că Hugo Chávez le cunoștea problemele și se identifica oarecum cu aceștia. Aceste sectoare populare au fost „seva” chavismului, susținându-și puternic, la toate alegerile în care a câștigat, candidatul și au împiedicat lovitura de stat a dreptei, în aprilie 2002. Aceste clase inferioare sunt cele care au beneficiat primele de sănătate, educație, cultură și sport din partea Statului, ca parte a proiectului care urma să le redea demnitatea și să le rezolve problemele majore.

O a doua realizare a lui Chávez a constat în depărtarea de neoliberalism și globalizarea imperialistă, încă de când a câștigat alegerile, în 1998, când a propus administrarea suverană a resurselor de petrol și distanțarea de Acordul cu Washington, prin care hegemonia Statelor Unite ale Americii este pusă sub semnul întrebării și s-a pus în evidență recuperarea autonomiei politice în privința gestionării resurselor naturale, plecând de la ideea unei suveranități naționale și energetice, fapt care a oferit o viață nouă Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Această politică anti-imperialistă este importantă, deoarece mai mulți politicieni din America Latină au fost și sunt marionete neoliberale care servesc, la prețuri mici, proiectele imperialismului american și european.

O a treia realizare a lui Chávez a fost repunerea în aplicare a integrării continentale care ar scoate Venezuela de sub tutela Statelor Unite, ducând la anularea proiectului imperialist al ALCA, pe care nimeni nu l-a contestat în 1998 și care intenționa să integreze o zonă de comerț liber, gestionată de SUA și multinaționale sale, din Alaska până în Țara de Foc. Proiectul integraționist promovat de liderul venezuelean a reînviat ideologia bolivariană și ALBA, a consolidat MERCOSUR, a dus crearea de UNASUR și CELAC, precum și a unei politici solidare bazate pe schimbul de țiței la cel mai mic pret, cu servicii si produse din Cuba, Nicaragua și alte țări din Caraibe. Astfel, el a concretizat o altă formă de relații comerciale și a pledat pentru o integrare a popoarelor, plecând de la nevoile lor și folosind propriile forțe.

O a patra realizare a lui Chávez s-a evidențiat prin calitatea sa de profesor și pedagog popular și practice, după cum reiese din consiliile comunale și discuții la televizor. Prin intermediul mass-media nu doar că a comunicat cu adepții săi, dar i-a și instruit, le-a transmis idei, i-a invitat la reflecție, le recomada cărți și autori, ceva ce niciun președinte al lumii nu mai face în ziua de astăzi, pentru simplul motiv că acum politicienii nu citesc.

Din toate aceste motive Chávez a fost urât și este și după moarte, pentru simplul fapt că a mobilizat oamenii de rând – oameni umili, femei sărace, mulatri -, a alimentat această mobilizare cu vise și speranța de a construi alt tip de societate. De asemenea, îl urăsc atât capitaliții, cât imperialiștii din lume, oligarhiile din țările latinoamericane și o mare parte din așa-numita „clasă de mijloc”, care nu pot concepe existența săracilor ca un subiect social autonom și deliberativ, pentru că pune în pericol modul lor de viață, bazat pe arivism și consum la scară largă.

Ca parte a moștenirii lăsate de Hugo Chávez, este esențial de amintit ceea ce nu a apucat să realizeze, precum și greșelile comise sub conducerea sa, nu numai pentru că a devenit parte a istoriei, ci pentru că studiul lor ar trebui să servească drept învățătură din aceste greșeli și să încerce modificarea, atât în ​​Venezuela, cât și în toate locurile în care se înaintează procese de depășire a capitalismului. Există trei tipuri de critici. În primul rând, sunt cele venite din partea dreptei și a aliaților săi, al căror scop este menținerea diferențelor de clasă, rasismul și dominația imperialistă, care nu și-au ascuns fericirea, când au aflat de moartea dușmanului periculos.

În al doilea rând, sunt criticile unor grupuri minoritare și sectare de stânga, considerate ca fiind iluminate și refuză să participe în mod direct la procese și, în unele cazuri, se transformă voluntar în aliați ai dreptei, așa cum s-a întâmplat la sfârșitul anului 2012 cu anumiți candidați la președinție, care au rămas până la final într-un grup presupus de stânga și au primit câteva voturi.

Și, în al treilea rând, există critici cu adevărat revoluționare făcute pentru a depăși greșeli, pentru a avertiza în cazul răsturnărilor de situație nedorite pe care, în anumite momente și împrejurări, le adoptă procesul revoluționar, critici corecte ale căror scop este de a evidenția problemele și dificultățile, întotdeauna în vederea găsirii unor rezultate mai bune.

Conducerea personalistă a fost evidentă o lungă perioadă a procesului, dar nu trebuie atribuită relei-voințe a lui Chávez, ci, mai degrabă, greutății motivelor obiective, deoarece în Venezuela nu existau organizații politice și sociale puternice, atunci când în 1998 avea loc prima victorie electorală. Pentru asta, el și-a însușit rolul de conducător principal, cu toate că, în timpul vieții sale, nu apăruse niciun proiect care să asigure continuitatea procesului.

În absența unui partid marxist revoluționar al maselor, forțele de revoluție s-au adunat în jurul lui Chávez și a Mișcării Bolivariene. Hugo Chávez este omul din centrul furtunii. Indiferent ce s-ar crede despre acest om, el a rupt barajul și a deschis porțile. El singur a îndrăznit să se confrunte cu puterea oligarhiei și să sfideze puterea imperialismului nord-american. Nici măcar dușmanii lui declarați sau criticii nu pot nega faptul că Hugo Chávez a dat dovadă de un curaj colosal.

Venezuela se află încă într-o criză economică profundă, aproape la fel ca prăpastia existentă între clasele sociale. Există o polarizare tot mai mare între stânga și dreapta. Criza imediată a reprezentat o piedică pentru contrarevoluție. Cu toate acestea, conflictul nu este nici pe departe terminat. Raportul de forțe care s-a întors în favoarea lui Chávez, la 13 aprilie, se poate întoarce oricând împotriva comandantului, aflându-se permanent sub presiunea implacabilă a imperialismului american. Burghezia, cu sprijinul activ și încurajarea CIA, va intensifica campania de sabotare și distorsionare.

Marxismul nu a negat niciodată rolul individului în istorie și nici că indivizii sau grupurile de indivizi pot juca un rol esențial în momente determinante ale procesului istoric. Marx a explicat că, în ultimă instanță, viabilitatea unui sistem socio-economic depinde de capacitatea sa de a stimula sectorul de producție. Criza generală a capitalismului mondial reflectă, actualmente, incapacitatea capitalismului de a stimula sectorul de producție la fel ca în trecut. Acest fapt de netăgăduit oferă contextul istoric larg în care se dezvoltă marea dramă a politicii mondiale și determină complet procesele generale și limitelesale. Dar în aceste procese generale pot exista tot felul de răscruci în care caracterul indivizilor joacă un rol decisiv. De fapt, slăbiciunea factorului subiectiv, la nivel global, are un rol decisiv, întârziind și denaturând mișcarea spre revoluția socialistă.

CAPITOLUL 3: Socialismul secolului XXI în Venezuela

În contextul politic și economic internațional, secolul XXI este marcat, încă de la început, de atacurile din 11 septembrie 2001 și de „războiul împotriva terorismului”, inițiat de Statele Unite ale Americii (care nu reprezintă decât un pretext pentru a ocupa țări și jefui materii prime, în special petrol) și, de asemenea, de criza economică globală din 2008, care continuă și astăzi.

Anul 2005 a fost marcat de saltul spre construirea socialismului secolului XXI, atunci când guvernarea Chávez a reușit să influențeze poziția și extinderea misiunilor sociale. Aceste programe masive au contribuit la nașterea noilor instituții și a noii viziuni sociale care stau la baza procesului revoluționar, deoarece formează structuri emergente care conferă viabilitate unei schimbări instituționale unde mai multe organizații transcend domeniile exclusive de competență, pentru a atinge un scop comun.

Establishment-ul academic de toate orientările doctrinare respinsese, până la finele celui de-al doilea război mondial, argumentul categoric al economistului vienez, potrivit căruia natura socialismului – proprietatea comună (de stat, publică) asupra resurselor – este incompatibilă cu controlul rațional al activităților productive.

Deși argumentele teoretice vehiculate de principalele școli economice care au combătut în problema socialismului nu au fost niciodată reconciliate până la limitelele lor ultime, epistemologice, o bună parte din marii economiști ai epocii au preferat adâncirii analizei, un drum perdant în domeniul științei: au hotărât democratic clasarea subiectului.

Una dintre realitățile fundamentale cu care omul se confruntă în această lume – și care este și problema centrală a științei economice – este raritatea resurselor. Sfera scopurilor fiind mai extinsă decât cea a mijloacelor, omul se vede nevoit să le economisească pe cele din urmă – adică să le aloce către cele mai urgente nevoi, pentru a nu le risipi.

Atât economiile „capitaliste”, cât și cele „socialiste”, au fost „economii mixte”, însă proporția covârșitoare în care au fost prezente trasăturile unui model sau ale celuilalt le-a determinat atât apelativul descriptiv, cât și evoluția structurală.

Capitalismul desemnează conceptul economic asociat aranjamentului instituțional bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Prin însăși natura sa, un astfel de sistem de organizare permite și stimulează cooperarea socială voluntară în condiții de diviziune a muncii, calculul economic (de rentabilitate), acumularea capitalului, îmbunătățirile tehnologice, toate acestea într-o economie de piață în care producția de masă este destinată comunității suverane de consumatori.

În opoziție cu capitalismul, socialismul reprezintă acel sistem de organizare socială întemeiat pe ideea de proprietate publică asupra mijloacelor de producție. Conceptul denumește și acea politică care are drept scop construirea unei societăți în care toate mijloacele materiale să se afle sub controlul exclusiv al comunității organizate – mai precis al statului (guvernului), „aparatul social de constrângere și represiune”. În socialism, „comunitatea organizată” determină nu numai ce, cât mai ales cum, cine, pentru cine și pentru ce trebuie produs. (Sursă utilizată: Bal, A., Candidatu, C., Dumitrescu, S., Dumitriu, D., Ilie, A. G., Jora, O., Zaharia, R. M. (2006). Economie mondială. București: ASE. Capitolul 8: Capitalism și socialism.)

Alocarea unei unități dintr-o resursă este rațională, atunci când unitatea respectivă este utilizată în cadrul unui proiect de investiții care e mai important decât oricare alt proiect în care aceasta ar mai fi putut fi folosită.

Când vine vorba de marile puteri, democrația modernă se transformă într-o democrație birocratică și este normal să se întâmple asta, fiindcă aristocrații de rang sau alți funcționari neplătiți sunt înlocuiție de către un corp de funcționari plătiți. Primul lucru pe care socialismul trebuie să îl aibă în vedere este nevoia de o formare profesională de mai mulți ani, o specializare profesională din ce în ce mai intensă și o direcție a unui grup de funcționari pregătiți pentru aceasta. În caz contrar, va fi dificilă gestionarea economiei moderne.

Socialismul secolului XXI este un concept despre care începe să se vorbească de la ianuarie 2005, fiind introdus de președintele Venezuelei, Hugo Chávez, în Forumul Social Mondial, în cadrul Revoluției Bolivariene, indicând că trebuie să se parcurgă o etapă cunoscută ca Democrația Revoluționară.

În ceea ce privește aspectul ideologic și scopul vieții sociale, s-a reușit să se determine în ce fel de socialism se încadrează, când Hugo Chávez a răspuns ierarhiei ecleziastice venezuelene, în timpul depunerii jurământului noului său cabinet ministerial, pe 8 ianuarie 2007: „Le recomand episcopilor să-i citească pe Marx, Lenin, să studieze Biblia pentru a vedea originea socialismului, în Vechiul și Noul Testament, în Predica de pe Munte”.

În cadrul aceluiași eveniment, Chávez a declarat că este troțkist. Astfel, se poate deduce că socialismul secolului XXI deține elemente ideologice diferite, cum ar fi marxism-leninism, troțkism și socialismul creștin, păstrând, în același timp, practici ale neoliberalismului, după cum o demonstrează și procesul de concesiune a întreprinderilor de stat către multinaționale private.

Deși era subestimat de adversarii săi, Președintele venezuelean Hugo Chávez a reușit să se impună ca un lider carismatic, dar și ca strateg. Având în vedere importanța politică și economică a Venezuelei în regiune ca parte a relațiilor „emisferice” cu SUA și marja de manevră pe care o are în OPEC, Hugo Chávez a contribuit la reactivarea armei politice, petrolul. Pentru un guvern considerat „populist-revoluționar”și „petro-populist”, acești doi termeni – revoluție și petrol – devin inseparabili. Din acest motiv, Revoluția Bolivariană a Președintelui Chávez a schimbat nu numai ordinea, ci și regulile jocului. Această evoluție este esențială pentru reconstituirea circumstanțelor și cronologiei politice a acestei evoluții, dacă se dorește înțelegerea situației actuale, la nivel național și internațional.

Principala sarcină pe care a lăsat-o liderul Revoluției Bolivariene, Hugo Chávez, a fost transformarea modelului economic care va duce la căderea capitalismului, pentru a construi un socialism productiv.

Procesul venezuelean de industrializare, în prima etapă (de la sfârșitul secolului XIX până în 1936), a fost paralel cu restul continentului, și a apărut în corelație directă cu extinderea pieței interne generate de urbanizare.

Într-adevăr, structura încă era predominant rurală, cu modele de consum ce, chiar și în sectoarele sociale care obțineau venituri mai mari, se limitau la nevoile de bază (alimente și îmbrăcăminte) și a stabilit că cererea de produse industriale a fost foarte limitată. Cererea pentru bunuri de capital, pe de altă parte, a fost extrem de limitată, dat fiind faptul că metodele de producție s-au bazat pe echipament tradițional, lucrat manual.

Descoperirea petrolului din Venezuela a accelerat procesul de urbanizare și a dat naștere la apariția unei industrii importante de materiale de construcții și la dezvoltarea industriei de energie electrică.

Consolidarea „noii stângi latinoamericane” a contribuit, în decursul ultimilor ani, la modificarea semnificativă a echilibrului geostrategic pe continentul latinoamerican, în special relațiile „emisferice”. Revoluția Bolivariană a lui Hugo Chávez joacă, în acest sens, un rol important. Spre deosebire de predecesorii săi, aceasta s-a bazat pe două elemente cheie ale geopoliticii regionale – Forțele Armate și petrol, pentru a instaura ceea ce noi cunoaștem ca „socialism al secolului XXI”. Prin urmare, cuvinte ca „populismul revoluționar” și „petro-populismul” sunt folosite acum pentru a descrie regimul său. Retorica prezidențială se axează, de asemenea, pe tema „războiului asimetric”, care se depărtează de tradiția democratică potrivit căreia armata nu trebuie să influențeze direct procesul politic, ci doar îl însoțește.

3.1. Statele Unite ale Americii și „revoluția petrolului”

Până de curând, se punea întrebarea cu privire la problema dacă guvernul venezuelean și Revoluția Bolivariană s-au angajat în găsirea unei soluții pașnice la criza politică care a „zguduit”, la intervale regulate, țara, începînd din 2001. Referendumul din august 2004 privind continuarea sau nu a lui Hugo Chávez în fruntea țării, a cărui organizare a fost întârziată de guvern înainte ca președintele să câștige în mod categoric, a constituit o scăpare constituțională a crizei, dar în niciun caz o soluție politică definitivă. În ciuda boom-ului petrolier alimentat de cele mai ridicate prețuri la care un baril de țiței nu ajunsese niciodată (în aprilie 2006, a atins nivelul record de 75$), țara nu duce lipsă de probleme economice: 60% din forța de muncă este în sectorul „informal” al economiei, după cum indică rapoartele publicate de organizații internaționale (CEPAL).

De asemenea, în ciuda proliferării programelor sociale sau a„misiunilor” pe care guvernul le-a dezvoltat, un procent semnificativ din populație trăiește încă sub pragul de sărăcie (această rată ar fi ajuns de la 52%, în 1999, la 72%, în primul trimestru al anului 2004), într-o țară considerată odată „Arabia Saudită a Americii Latine”. Un alt indicator este că, în prima jumătate a anului 2003, economia Venezuelei a suferit una dintre cele mai grave contracții din istoria sa (-18.5% din PIB), o recesiune atribuită grevei naționale de la sfârșitul anului 2002 și începutul anului 2003.

Acest „populism revoluționar” care este adesea etichetat ca autoritarist, a fost votat de majoritatea alegătorilor, la alegerile prezidențiale din 1998 și 2000 (56%, respectiv 59%). Mai mult de o treime din electorat continuă să sprijine și să se mobilizeze pentru liderul său carismatic. Mai mult decât atât, polarizarea opiniei publice rămâne la 59% în favoarea lui Chávez (dintre care 30% îl susțin necondiționat) și 41% în favoarea opoziției, în ciuda protestelor slabe înregistrate înainte de alegerile municipale din 7 august 2005 (absența la vot era de 69,19%), precum și apropierea alegerilor prezidențiale din 3 decembrie 2006.

La nivel continental, diferențele între proiectul sau „procesul” venezuelean (termen folosit de susținătorii guvernului) și stilul de guvernare al altor guverne din America Latină crecs în fiecare zi. Unii șefi de stat din regiune, aleși prin propunerea programelor de stânga, deși uneori s-au solidarizat cu guvernul lui Chávez (cum s-a întâmplat în urma tentativei de lovitură de stat, în aprilie 2002) și chiar au servit drept mediatori (pentru Brazilia), s-au distanțat, de asemenea, de unele dintre declarații și inițiative ale sale. Mai mult decât atât, recenta integrare a Venezuela în Mercosur confirmă această idee. Un fost ambasador brazilian chiar a sugerat că țara sa ar putea exercita o influență pașnică asupra Hugo Chávez.

În politica internă, divizările și ineficiența opoziției s-au manifestat, în primul rând, în tentativa eșuată de lovitură de stat din aprilie 2002, condusă de aripa conservatoare (inclusiv adversarii de stânga), apoi în eșecul diferitelor greve naționale, inclusiv cea mai lungă grevă generală din istoria țării, în decembrie 2002 – ianuarie 2003, care a eșuat în ciuda participării companiei naționale de petrol, PDVSA. Într-un moment-cheie pentru cronologia politică națională – când trecuse deja prima jumătate a mandatului său prezidențial – președintele Chávez începe să-și dorească realegerea în funcția de președinte, plănuind o confruntare nu împotriva candidatului opoziției, Manuel Rosales, guvernatorul statului Zulia, ci împotriva „Diavolului Bush”, figură omniprezentă în retorica războinică de revoluție.

Paradoxul lui Chávez părea a fi mai mult al unui strateg fin decât al unui lider populist clasic sau al unui demagog, care a reușit să se joace, pe termen lung, cu un element-cheie de stabilitate, ForțeleArmate, pe care Președintele a reușit să le pună în funcție, ca parte a proiectului său bolivarian. Împărțite și transformate într-un partid politic în primii ani ai guvernului Chávez, astăzi sunt reduse la tăcere, deoarece dizidenții refuză să-și asume poziții neconstituționale și să se deghizeze în golpiști. Acest paradox ar fi apropiat, în termeni civico-militari, Venezuela de vecinii săi, după zeci de ani în care a trăit într-o democrație atipică Americii Latine, în care Forțele Armate au însoțit și influențat procesul politic.

Un alt factor care trebuie luat în considerare este dinamica violenței, pretinsă de acțiunea politică a guvernului: revoluția „pașnică și democratică” a candidatului Chávez s-a transformat într-o „revoluție armată”, iar cetățeanul, într-un „cetățean soldat”. Această „transformare” a constat în formarea milițiilor, chemarea rezerviștilor și crearea unei gărzi teritoriale. Mai mult decât atât, propaganda revoluționară se extinde la scară continentală (astfel, putem vorbi de o axă Havana – Caracas – La Paz), dar și la nivel global, dacă luăm în considerare diplomația petrolului aplicată de președintele Chávez. Blocarea principalelor organisme de stat și de guvern, inclusiv armata, a devenit o realitate în cursul anilor 2003 și 2004, după numirea noilor judecători ai Tribunalului Suprem și Consiliului Național Electoral (CNE), entități statale care, până atunci, se numărau printre puținele instituții care încă se opuneau șefului statului.

Perioada democratică a fost marcată de mari câștiguri din petrol, care ar face posibilă generarea unor condiții pentru a ascunde greșelile Statului „binefăcător” clientelist permițând, totodată, o anumită mobilitate socială. O altă particularitate a acelor 40 de ani de democrație a fost lipsa de intervenție a sectorului militar modernizat în timpul conducerii lui Gómez, care a însoțit, dar nu a influențat sistemul partidic rezultat în urma Pactului Punto Fijo (spre deosebire de țările vecine).

Pretorianismul, un concept adaptabil la cazul Venezuelei, se referă la o „situație în care sectorul militar al unei societăți exercită o influență politică abuzivă, folosind forța sau amenințarea pentru asta”. Pretorianismul continuă să se manifeste într-o formă latentă, chiar și mult timp după modernizarea forțelor armate. Tentativa de lovitură de stat din 1992 (condusă de Chávez) ar fi, în acest sens, „o expresie a pretorianismului recurent din secolul XX”.

Secolul XX a însemnat pentru Venezuela perioada de structurare a instituției militare la nivel național. Modernizarea și profesionalizarea forțelor armate (inițiate în timpul regimului lui Gómez) au fost cele două constante ale acestui proces, mai mult sau mai puțin afectate de guvernul învestit, dar notabil încă din anii 1960. Noua versiune a acordului secular civico- și politico-militar venezuelean a fost aplicată atunci când controlul acestor forțe a deschis calea către cea mai mare magistratură națională Generalului Eleazar López Contrerars (care a guvernat în perioada 1935-1941), apoi generalului Isaías Medina Angarita (1941-1945), apoi colonelului Delgado Chalbaud (1948-1950) și, în cele din urmă, generalului Marcos Pérez Jiménez (1952-1958). Tot atunci, nu apare numai o „simbioză” între popor și armată, ci și o etapă de acomodare în care forțele armate își redefinesc rolul și mijloacele lor de exprimare.

„Foquismul” din Venezuela a contat pe sprijinul strategic și logistic al Cubei, între anii 1964-1968, până la „pacificarea” care a avut loc în perioada 1968-1971. Acesta este și momentul înființării Mișcării spre Socialism (MAS), unul dintre fondatorii săi fiind Teodoro Petkoff, un fost membru de gherilă, fost ministru în al doilea guvern al lui Rafael Caldera, astăzi unul dintre cei mai înverșunați adversari ai regimului Chávez. Totodată, ia naștere o divizie a Partidului Comunist din Venezuela (PCV), precum și alegerea strategiilor electorale și democratice. Forțele Armate Venezuelene intensifică tacticile împotriva gherilelor, beneficiind de asistență din partea SUA. Această etapă este considerată ca parte a procesului de profesionalizare a armatei.

Instaurarea Planului Columbia sub auspiciile Statelor Unite cu scopul de a combate traficul de droguri, extins apoi prin Planul Patriot din 2005 conceput sub o viziune anti-gherilă, a contribuit la crearea unui dezechilibru regional între Venezuela și Columbia. Președintele Chávez acordat doar Cartagenei ajutor pentru acest plan, în aprilie 2001. Nu fusese prevăzută nicio acțiune de coordonare militară între cele două țări, în vreme ce armata din Venezuela era implicată în Planul Bolívar 2000. Riscurile de izbucnire a războiului intern în Columbia au fost deja identificate de către experți. Ca o consecință previzibilă: militarizarea politicii venezuelene plecând de la implicațiile militare precizate în planul respectiv. Tocmai acestea au fost punctele slabe ale acestui tip de control civil, precum și incertitudinile cu privire la această relație de putere, care au ieșit la lumină în timpul insurecțiilor din 1992.

Chestiunea încorporării în Constituție a problemei de securitate a națiunii se numără printre cele mai controversate din America Latină. În ceea ce privește puterea civilă, ea a pierdut o bună parte din capacitatea de control al instituției militare. Directorul (în acest caz, Președintele Republicii, în calitatea sa de comandant suprem al Forțelor Armate), decide promovările. Extinderea funcțiilor atribuite forțelor armate în cadrul politicii interne și de dezvoltare și intenția prezidențială de a atribui cadrelor intermediare din domeniul militare responsabilități din cadrul guvernului și administrației publice, fără a include managementul resurselor destinate lucrărilor de interes social, face ca Forța Armată Națională să devină singura instituție care efectuează un control real asupra statului. De asemenea, lipsa de mediere între cele mai înalte nivele ale guvernului și societatea civilă (poporul) a facilitat o comunicare directă a președintelui cu electoratul său.

Proiectul Președintelui Chávez se referă, în paralel, la crearea unei veritabile Armate Revoluționare Bolivariene formate dintr-un milion de soldați, ducând la dispariția armatei oficiale în forma sa actuală, urmând fidel modelul cubanez. Pentru aceasta, sunt necesare formarea milițiilor, mobilizarea unei rezerve în eventualitatea unui atac din partea Statelor Unite – evocat constant în discursurile prezidențiale.

De fapt, chavismul nu are nicio ideologie cu care să se poată identifica. O broșură vândută la chioșcurile de ziare, intitulată „Oracolul Războinicului” (El Oráculo del Guerrero) nu reprezenta identitatea, deși președintele întotdeauna a spus că nu a fost un marxist, ci bolivarian.

Din 1998, președintele Chávez întărește evoluția planului alternativ bolivariane, atunci când, în discursurile sale, folosește expresia „democrație participativă” – care se utilizează și în ziua de astăzi – și noul model de creștere economică endogen, umanist și chiar autogestionar. Este semnat un acord pentru aplicarea Alternativei Bolivariene pentru Americi (ALBA), similar în principii, dar destinat întregului continent latinoamerican și al cărui obiectiv era contracararea Acordului Nord-American de Comerț Liber inițiativă a Statelor Unite ale Americii. Prima a fost semnat la Havana, în decembrie 2004, într-un moment în care Revoluția Bolivariene a sărbătorit a cincea aniversare.

În cadrul OPEC, deciziile cu privire la prețul unui baril de petrol au fost îndreptate, cu sprijinul Venezuelei, împotriva intereselor americane. Inițial, sub adiministrațiile Clinton și chiar Bush, Hugo Chávez s-a declarat în favoarea menținerii relațiilor cordiale. „Noua fază” a Revoluției a inaugurat un limbaj mai radical bazat pe confruntare, evidențiat în retorica antiimperialistă și schimbările din Venezuela în doctrina securității naționale, dar păstrând relațiile comerciale, fluxurile financiare și petroliere intacte. Venezuela, al cincilea producător mondial de petrol, furnizează 12% din producție Statelor Unite, această țară rămânând unul dintre principalii parteneri comerciali ai Venezuelei. Politica externă a Venezuelei ar avea, în consecință, o fisură provenită din opoziția persistentă între interesele poporului și nevoia prioritară de consolidare a regimului, profitând de puterea pe care o conferă profitul din petrol. Acest decalaj nu este recent, din moment ce este găsit în formularea doctrinei Betancourt care, mai târziu, va deveni Carta Democratică Inter-americană, prin care Venezuela ar putea rupe relațiile diplomatice cu orice țară al cărei guvern a fost un „accident” al unei lovituri de stat.

În 2005, Hugo Chávez și-a exprimat voința de a înceta dependența energetică a Statelor Unite. Crearea unei companii petroliere latinoamericane (Petroamérica), precum și intenția de privilegiere a consolidării relațiilor cu unele țări europene și asiatice reprezintă obiectivul proiectului de cesiune a Citgo (sucursală a PDVSA). De-atunci, militarii controlează organismele politice ale țării. În septembrie 2005, Forțele Armate au fost cele care au coordonat exproprierile care simbolizau „reforma agrară”. Victoria referendumului a deschis o etapă nouă, descrisă de șeful statului ca fiind „saltul înainte”, atât la nivel național, cât și internațional (discursurile provocatoare anti-americani contrastează cu mai multe acorduri economice și politice, inclusiv petroliere, adoptate pe continentul latino-american).

În ceea ce privește „războiul intern”, acesta a atins un nou nivel, cu ocazia alegerilor parlamentare din 4 decembrie 2005. Retragerea candidaturilor pentru parlament a principalelor partide de opoziție (AD, COPEI, Primero Justicia, Steagul Roșu – Bandera Roja), ca urmare a faptului că scrutinul nu garanta secretul și fiabilitatea votului, a generat o criză de reprezentare fără precedent. Procentul de abținere, peste 75% (depășind nivelul obișnuit de o treime din alegători), cel mai mare de la căderea dictaturii lui Pérez Jiménez (1958) a dovedit, de asemenea, că alegătorii chaviști nu s-au mobilizat, chiar dacă erau mulțumiți de Chávez, reprezentanții acestora obținând majoritatea absolută în Adunarea Națională: 167 de deputați și 12 parlamentari andini. Chávez a indicat că dorește să organizeze, în 2010, la jumătatea mandatului său prezidențial (după ce a fost reales în 3 decembrie 2006), un referendum pentru a prelungi durata mandatului său pe termen nelimitat.

Trei aspecte importante legate de politicile contemporane din Venezuela, care par să se fi inspirat din gândirile politice din America Latină sunt:

– apariția condițiilor oportune pentru deformarea democrației liberale reprezentative venezuelene într-o democrație participativă, coruptă și demagogică. Aceste condiții vin ca urmare a financiarizării activității politice a statului și, în special, a activității administrative a executivului național. În acest sens, democrația venezueleană, puternic slăbită de două lovituri de stat și declinul partidelor politice care nu au servit, printre altele, la formarea unei clase politice serioase, a avut nevoie de un răspuns la această instabilitate găsit, la început, la Rafael Caldera și apoi în persoana lui Hugo Chávez. Având în vedere aceste fapte, democrația venezueleană parcurge două etape: reapariția bolivarianismului și construcția socialismului în secolul XXI. Ambele construcții ideologice sunt bazate pe legitimitatea oferită de un lanț de distribuție a resurselor ale statului prin programe, cum ar fi misiunile guvernamentale și oferă împrumuturi fără dobândă (nu numai la nivel național, ci și internațional). Această situație a rămas stabilă încă de la creșterea prețurilor la petrol, în anul 2000;

– financiarizării acțiunii politicii guvernamentale a urmat constituirea mixtă a clasei politico-administrativă din țară. Bolivarianismul primei perioade a guvernului chavist a conferit sens militar organizării administrative a statului venezuelean, însemnând caracterizarea unui stat ierarhic piramidal, pe al cărui vârf se regăsesc Președintele, cabinetul său ministerial și apoi celălalte puteri ale statului.

– bolivarianismul a fost înlocuit, printre altele, de incapacitatea de a gestiona ordinea internă, prin construirea unui socialism al secolului XXI.

Contextul în care este construit acest socialism al secolului XXI este oarecum un context anti-politică, în care acea politică democratică reprezentativă, partidele politice sau grupuri și mișcări electorale care au încercat să concureze pentru o carieră politică istorică și experiență în cadrul politicii (administrative sau parlamentare) a fost înlocuită cu sosirea unor persoane care nu au făcut o carieră politică, cum este cazul președintelui venezuelean, Hugo Chávez.

Condițiile în care construcția socialismului secolului XXI par să semene mai degrabă cu un context instituțional de populism, decât cu un socialism adevărat.

Financiarizării activității politice se adaugă declinul condițiilor de concurență politică și demagogia discursivă a președintelui Chávez și o industrie culturală prost concepută și fără niciun scop strategic.

Un stat care luptă pentru binele comun este prevăzut în Constituția Republicii Bolivariene a Venezuelei, aprobată de poporul venezuelean. Un stat social, democrat, de drept și just, care exprimă visul mai multor generații, a devenit o realitate pentru milioane de venezueleni.

Revoluția Bolivariană, sub impulsul hotărât al comandantului Chávez, a reușit, fără îndoială, democratizarea veniturilor rezultate din petrol, controlul acestora de către statul revoluționar și orientarea către lichidarea datoriei sociale acumulate în timpul regimului capitalist. Tot atunci, a început un proces complex și de lungă durată de demontare a rentismului. Această democratizare a rentei petroliere a condus, până în prezent, la înregistrarea următoarelor progrese, în urmărirea binelui comun:

1) investițiile sociale: Dacă între 1985 și 1998, având un venit național de 213.286.000 $, cheltuielile sociale erau de 78.540.000 $ (36,82%), între 1999 și 2012, cu un venit național de 883.089.000 $, investiția s-a ridicat la 551.639.000 $ (62,46%). Redistribuind veniturile petroliere, Revoluția Bolivariană a dublat investițiile sociale.

2) lupta împotriva sărăciei: În 1998, 21% din gospodăriile din Venezuela se aflau în sărăcie extremă. În 2014, rata a scăzut la 5,5%. De asemenea, între 1998 și 2013, sărăcia în țară a scăzut de la 49% la 19%.

3) dreptul la sănătate: Dacă, în 1998, Venezuela a avut 5.360 de centre medicale, în 2011, această cifră a crescut la 13.731, însemnând o creștere de 150%. Până la acea dată, au fost reabilitate 182 de spitale, iar centrele de sănătate din sectorul public au fost dotate cu 27.620 de paturi de spital. Printre altele, s-a realizat construcția și punerea în funcțiune a Spitalului de Cardiologie Pediatrică „Dr. Gilberto Rodríguez Ochoa”, cu o capacitate de operare anuală de 4.500 de intervenții chirurgicale și 80.000 de îngrijiri în regim ambulatoriu.

4) dreptul la educație: Revoluția Bolivariană a crescut rata de înscriere în sistemul școlar cu 29%, ajungând la 7.878.538 de studenți. Rata netă de școlarizare primară a crescut cu 7 procente, ajungând la 93%. Din 19.682 de instituții de învățământ, s-a ajuns la 24.603, rezultând creștere de 25%. Numărul cadrelor didactice a crescut cu 188%.

1.756.250 de oameni au fost alfabetizați, iar 789.436 și-au finalizat studiile primare. În 2005, UNESCO a declarat oficial că în Venezuela nu mai există analfabetism.

5) dreptul la cultură: Revoluția a creat o adevarată rețea de instituții care au jucat un rol important în dezvoltarea culturii venezuelene: Centrul pentru Diversitate Culturală (Centro de la Diversidad Cultural), Fundația Bibliotecilor din Sud (Fundación Librerías del Sur) are 61 de biblioteci pe întreg teritoriul național, Institutul Artelor Scenice și Muzicale (IAEM), Centrul Național Istoric, Fundația Muzeelor ​​Naționale etc. Până în 2012, Misiunea Cultura a oferit 12.465 de diplome absolvire în domeniul educațional, la specializarea Dezvoltare Culturală.

6) dreptul la sport. Din 1999, Guvernul bolivarian a lansat o nouă politică special concepută pentru a spori dezvoltarea sportivă. În ultimii doisprezece ani, s-au investit în sport 6.830.614.741 bolivari, ceea ce a permis construirea sau restaurarea a 2.885 de instalații, construirea 3 stadioane de fotbal și modernizarea altor 6, crearea Universității Ibero-Americane de Sport (Universidad Iberoamericana del Deporte), 27 de unități de educație sportivă și 14 centre ale științei și medicinei asociate cu această activitate de care beneficiază 6.479.713 persoane.

7) dreptul la comunicare și accesul la tehnologia informației: Revoluția a făcut progrese semnificative în democratizarea comunicațiilor și a Internetului.

Comandantul Chávez a fost foarte clar în privința socialismului, spunând că acesta ar trebui să fie construit pe integritatea tuturor fațetelor sale. În opinia lui, nu poate fi un socialism rentier; fără înfrângerea rentismului, nu este posibil să se dezvolte o economie productivă socialistă.

În paralel cu redistribuirea echitabilă a veniturilor și pentru a extinde garanțiile drepturilor sociale, în ultimii ani, Revoluția Bolivariană a adoptat o serie de măsuri pentru a construi o cultură a muncii, care permite o expansiune a economiei productive socialiste, cum ar fi:

a) relațiile economice internaționale s-au diversificat, datorită acestora fiind consolidate nu numai independența și suveranitatea statului, ci și un proces de transfer de tehnologie care a constituit o pârghie puternică pentru industrializarea țării.

b) a început procesul de naționalizare și recuperare a numeroase companii de importanță strategică pentru națiune, majoritatea dispunând de tehnologie învechită și probleme financiare, dar acestea erau necesare Marii Misiuni Venezuelene privind Locuințele (peste 600.000 de locuințe fuseseră construite), dar și industriilor cimentului, oțelului și a energiei electrice.

c) suprafața agricolă recoltată a fost extinsă în mod semnificativ. Între 1998 și 2010, suprafața de teren recoltată a crescut de la 1.638.923 ha la 2.433.943 ha (creștere de 49%), producția agricolă internă a crescut de la 17.160.577 tone la 24.686.018 tone (creștere de 44%), iar producția din zootehnia națională a crescut de la 2.575.443 tone la 4.699.120 tone.

d) s-au făcut investiții în infrastructura de transport.

e) au fost construite și extinse importante instalații termoelectrice.

f) a fost dat un impuls semnificativ dezvoltării industriei petrochimice.

  Rezultatul acestui efort fără precedent de a diversifica economia Venezuelei se reflectă cel mai bine în reducerea ratei șomajului cu peste 15%, garantând astfel stabilitatea locurilor de muncă și siguranța venitului familiei. 

Între timp, revoluția își continuă traseul dincolo de granițele naționale și continentale: în august 2006, Venezuela a aderat la Liga Arabă în calitate de observator, etapă premergătoare integrării oficiale.

Astfel, socialismul în secolul XXI care a apărut ca din senin este ceva nou. Trebuie să fie vorba despre un element cu totul nou, iar unul dintre lucrurile esențiale în acest model este caracterul său democratic, o nouă hegemonie democratică. Nu impunerea este obligatorie, ci convingerea.

Schimbarea culturală este, de asemenea, vitală pentru procesul revoluționar și pentru construirea democrației socialiste a secolului XXI din Venezuela.

3.2. Cartea Albastră a lui Hugo Chávez

Cartea albastră a servit ca jurnal și a fost și o referință solidă care respinge ideile celor care au insistat și continuă să insiste că Hugo Chávez nu a avut niciodată un plan stabil. În 1998, după eliberarea din închisoare, și-a trădat propunerile inițiale, la fel și proiectul național atârnat în fiecare locuință din Venezuela, Era convins, cu mult înainte de 4 februarie 1992, de necesitatea istorică și politică a unei convocări naționale a Adunării Constituante, în cazul în care rebeliunea va triumfa. Aceasta a fost singura sa propunere electorală în anul 1998 și prima decizie pe care a luat-o după ce a fost ales președinte al Venezuelei.

A fost făcut apelul constant către Poporul Legislativ, un concept Robinsonian, pentru ca poporul să poată aproba proiecte de legi venezuelene, așa cum a solicitat Bolívar în Angostura. Legea împotriva corupției și Legea pentru echilibrarea regulilor jocului economic au determinat necesitatea legiferării unor noi coduri morale. Acum, mai mult ca niciodată, Poporul legislativ se mobilizează; este dovada vie și eficace a poporului participativ și protagonist al societății originale la care se aspiră.

În Cartea albastră, Chávez studiază cu pasiune realitatea națională: pasiunea pentru patria bolivariană care poartă cu sine o povară imensă de primejdie și, în același timp, speranță.

Pentru Chávez, în această etapă în care gândirea lui începe să prindă contur.

Cartea albastră se încadrează pe deplin în curentul istoric, filozofic și politic al bolivarianismului contemporan: este vorba de un bolivarianism pentru secolul XXI, după cum declara însuși Comandantul Chávez. Din perspectiva lui Chávez, idealurile bolivariene de libertate, egalitate și dreptate reprezintă fundamentul unei etici republicane care să facă față provocărilor contemporane.

Din toate punctele de vedere, se consideră că a fost necesară reînvierea bolivarianismului, pentru a trezi conștiința popurului venezuelean și, în felul acesta, a putea recupera toate bunurile care, la rândul lor, ne permite recâștigarea celui mai important bun: Independența. Chávez va fi mereu alături de Bolivar în lupta pentru independență continuată în secolul XXI și care nu a fost încă finalizată.

CAPITOLUL 4: Concluzii

Socialismul secolului XXI în Venezuela unește două linii istorico-politice care, înainte de experiența instituțională venezueleană, păreau mai degrabă două elemente dihotomice care se succedau, și anume populismul demagogic distributiv al veniturilor publice și autoritarismul militarist, ca urmare a tulburărilor socio-politice și politico-economice declanșate de financiarizarea activității politice.

După anul 1999, răspunsul militar la acțiunile contradictorii ale unei clase politice naționale și ale unor partide politice slăbite din interior părea să se transforme într-un proces acceptabil pentru masele de oameni, deși acestea au întotdeauna rezerve cu privire la politicile restrictive ale unui guvern care părea să reînvie istoria, printr-o ideologie bolivarianistă.

Revoluția bolivariană socialistă reprezintă o serie schimbări sau transformări radicale care se petrec în diverse domenii – social, economic, cultural, politic. Aceste modificări apar ca urmare a proceselor istorice și a revoltelor colective, după cum spunea Hugo Chávez.

Revoluției socialiste bolivariene îi corespunde, în primul rând, ideea de schimbare radicală a societății mondiale. Nu este vorba doar de înlăturarea capitalismului, ci și de construirea unei civilizații care depășește multe dintre opresiunile „moștenite” de societăților precapitaliste (patriarhat, rasism), care au fost reluate în capitalism. Trebuie mers mult mai departe, depășind aspectele distructive ale postmodernismului, care nu pot fi legate direct de capitalism, chiar dacă acestea au fost intensificate în acea perioadă.

Revoluția Bolivariană socialistă și chavistă înseamnă ideea de emancipare a întregii populații. O nouă civilizație nu se va naște din procesele politice conduse de lideri, dictatori militari sau partide, ci apărea doar atunci când majoritatea populației se „trezește” și pune mâna pe conducerea politică și economică a tuturor aspectelor din viața socială, eliminând uzurparea puterii de către orice minoritate: capitaliști, corupți, birocrați sau religii.

Președintele Hugo Chávez Frías a acționat în favoarea socialismului secolului XXI, bazându-se pe resursele generate de petrol, pentru a atinge obiectivele stabilite de guvernul Venezuelei pentru acest mileniu, cum ar fi eradicarea sărăciei și a foametei, oferirea educației, realizarea egalității de gen și a emancipării femeilor, reducerea mortalității copiilor sub 5ani, îmbunătățirea sănătății materne, combaterea anumitor boli, printre care și malaria; asigurarea sustenabilității mediului înconjurător și dezvoltarea unui parteneriat mondial pentru dezvoltare.

Revoluției socialiste bolivariene i se atribuie construirea unei căi politice care trebuie urmată conștiincios pentru a atinge aceste obiective. Acest scop ajută la orientarea intervenției politice cotidiene de stânga radicală, la formularea de idei care apără revoluția.

Un alt obstacol al procesului bolivarian este legat de faptul că nu se puteau pune bazele unui model economic alternativ la extractivism, care de asemenea nu este o chestiune de voință pură, ci are de-a face cu un model care a existat în istoria Venezuelei încă de la începutul secolului al XX-lea. De departe, diferența dintre Chávez și predecesorii săi era că el a împărțit populației câștigurile rezultate din vânzarea petrolului, construind școli, spitale, biblioteci, universități. Chiar dacă, datorită acestei reușite de redistribuire, nu s-au făcut pași importanți spre un alt model de economie postextractivistă care, de asemenea, a consolidat poziția boliburgheziei, formată din birocrația parazitară și schimbările membrilor regimului puntofijismo, în chaviști de ocazie și nu convinși, atunci când puterea bipartidă – Acțiunea Democratică și COPEI – s-a prăbușit, la sfârșitul anilor 1990. Acest lucru a favorizat corupția din sectoarele aparatului de stat a scăzut, care au devenit un mijloc de stopare a măsurilor anticapitaliste care vizează interesele claselor dominante nu numai din domeniul politic, dar mai ales din domeniul economic și din mediul de afaceri.
Cu toate acestea, făcând bilanțul realizărilor și al limitărilor lui Hugo Chávez, principala concluzie trasă este că a fost un revoluționar integral, a cărui figură a dinamizat politica din America Latină și a dat glas săracilor din țara sa și de pe continent sud-american, propunând o confruntare cu dominațiă imperialistă. Din acest motiv de clasă și "rasă", puterile hegemonice din Americii și din lume au luptat împotriva sa, în decursul celor cincisprezece ani cât a fost președinte legitim și au inventat cele mai grosolane calomnii la adresa lui Chávez și a poporului său.

Hugo Chávez, prin proiectul Revoluția Bolivariană, nu doar că a scos mii de venezueleni din anonimat, nu doar că le-a oferit miilor de țărani șansa de a-și lucra cu demnitate, pământurile, nu numai că le-a oferit educație și sănătate celor care nu au avut niciodată nimic, dar de asemenea, a confruntat cu demnitate și luptă dreaptă imperiul american și modelul economic capitalist neoliberal.

Ca niciun alt conducător din lume, Chávez a denunțat crimele imperialismului și ai partenerilor săi sioniști și, în diferitele ocazii în care a intervenit, cum s-a întâmplat la Conferințele ONU, el a îndrăznit să denunțe criminalii din Statele Unite și s-a solidarizat cu popoarele bombardate și supuse, irakian și palestinian. Prin asta, a dovedit că se opune războiului imperialist și a cerutdreptul la autodeterminare pentru națiunile oprimate.

Chávez a fost un șef de stat revoluționar, considerând că revoluția ar trebui să ajute la reorganizarea statului. În asta constă măreția lui, dar se lovește, totuși, de câteva limite în încercarea sa de a transfera puterea birocrației și a crea contra-putere populară, fiindcă politica sa este paternalistă, iar asta se explică în mare parte prin „dezorganizarea și imaturitatea relativă a celor oprimați”. În acest sens, în dorința de a instituționaliza revoluția, s-a constituit PSUV care este, mai degrabă, un instrument electoral decât un partid politic. Chávez a fost un partizan al naționalismului, în sprijinul integrării latino-americane. De aici a rezultat și sprijinul acordat Cuba.

În aceste condiții, singura posibilitate ca Venezuela să rămână un bastion al luptei împotriva neoliberalismului și antiimperialismului pentru restul continentului rezidă în radicalizarea procesulului, în loc de promovarea unei politici de dreapta. Această posibilitate nu este realistă, deoarece în Venezuela, spre deosebire de restul continentului, predomină apatia politică care, în sine, este moștenirea conducerii lui Hugo Chávez.

Revoluția venezueleană nu se poate opri la jumătatea drumului. Hugo Chávez a început procesul, dar numai muncitorii și țăranii îl pot încheia, odată cu preluarea puterii în mâinile lor. Revoluția Bolivariană, în cazul în care nu se reduce la o frază goală, trebuie să însemne revoluția socialistă în Venezuela. Iar clasa muncitoare din Venezuela trebuie să scrie pe steag obiectivul Statelor Unite Socialiste ale Americii Latine. Aceasta este singura perspectivă care poate garanta victoria finală.

Victoriile electorale din august și octombrie 2004 au supus mișcarea revoluționară bolivariană la o serie de provocări:

Asigurarea unui management eficient care să răspundă așteptărilor cetățenilor;

Dezvoltarea unor mecanisme rapide de formare a consensului necesar pentru formularea politicilor publice revoluționare;

Eliminarea excluziunii sociale, politice și economice.