Sfintii Brancoveni Martirizarea Si Cinstirea Lor

CUPRINS

Introducere

Martirii au fost aceia care au păzit toate poruncile lui Hristos în viața lor zilnică și au ajuns la îndumnezeire. Persecuția și chinurile pe care le-au suferit, după cum se vede din fericirile lui Hristos, au fost rodul contemplării. Altfel, n-ar fi putut să le îndure.

Cuvântul martir sau mucenic provine din grecescul martir, care semnifică martor.

Din punct de vedere duhovnicesc, martiri sunt toți creștinii care și-au dat viața pentru Hristos, au suferit pentru adevăr, iar mărturisitorii sunt acei creștini care au mărturisit credința adevărată. Martirul este „o persoană care îndură chinuri sau suferă moarte pentru ideile sau convingerile sale, pentru apărarea unei credințe religioase”.

Clement Alexandrinul spune: „martir fericit și adevărat este într-adevăr cel ce mărturisește desăvârșit poruncile, pe Dumnezeu și pe Hristos, pe Care, iubindu-L, L-a recunoscut ca frate și s-a dăruit Lui cu totul (…)”. Martirul reprezintă „curățire de păcate în slavă”, plenitudinea iubirii față de Dumnezeu și față de semeni.

În Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul, martirajul apare „ca o formă strălucită a sfințeniei creștine”. „Aceștia care sunt îmbrăcați în haine albe […] sunt cei ce vin din strâmtoarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apoc. 7, 13-14). Sfinții martiri s-au născut „ca o manifestare firească a credinței creștine”, pe care au mărturisit-o cu statornicie și curaj, luptând chiar cu propriul lor sânge și dându-și viața pentru Hristos. Puterea pe care au primit-o de la Dumnezeu pentru a birui pe cei răi, o considerau ca o mare mângâiere, adesea ajungând să nu simtă suferințele sau vindecându-se în chip minunat.

Sfântul Ignatie Teoforul, martirizat în anul 107, spune: „Focul, crucea, mulțimea fiarelor, tăierile, risipirile oaselor, strivirea membrelor, sfărâmarea întregului trup, pedepsele rele ale diavolului să vie asupra mea, numai să ajung la Hristos”.

Sfinții martiri ai lui Hristos au plecat din această viață cu bucurie la Cel pe care L-au slujit. Martirii reprezintă un model grăitor pentru umanitate, fiind imitatorii suferinței lui Hristos, cinstind patimile Lui. De-a lungul timpului, istoria Bisericii creștine a acumulat un număr foarte mare de martiri și mărturisitori. După moarte, ei sunt cinstiți ca sfinți. În cinstea lor se ridică lăcașuri de cult, iar numele lor se dau și astăzi ca nume de botez. Sfințenia acestora este simțită mai întâi de poporul credincios și apoi cinstirea este generalizată de autoritatea bisericească prin rânduiala canonizării. Prin canonizare înțelegem acțiunea prin care cinstirea sfinților este generalizată în Biserică. Mulți dintre sfinți nu au fost și nu sunt canonizați oficial; totuși, aceștia sunt considerați sfinți și sunt invocați.

Cântările Bisericii, slujbele și rugăciunile laudă munca și roadele sfinților. Martirii sunt așezați de Biserică într-o ceată superioară celei a sfinților preoți sau călugări. Imediat după martiri sunt menționați mărturisitorii care au îndurat chinuri „în numele Domnului”. „Veți fi urâți de toți pentru numele Meu”, zice Mântuitorul Hristos (Matei 10,22). Aceștia au propovăduit credința fie prin scrieri, fie prin predici orale, uneori au suferit intens, dar nu au murit ca sfinții martiri. Cele mai relevante mărturii despre viața și chinurile acestora le regăsim în istoria secolului XX, observând grelele încercări prin care se urmărea abaterea credincioșilor de la adevărata credință în Dumnezeu.

Creștinismul desființează prăpastia dintre Dumnezeu și om, pe când filosofia modernă izolează ființa umană de Dumnezeu, încearcă să distrugă legătura de comuniune dintre divinitate și om. Scopul anumitor ideologii este acela de a-l lipsi pe om de posibilitatea împlinirii spirituale, ca ființă desăvârșită, coborându-l în rândul animalelor lipsite de rațiune.

Anul 2014 este declarat Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii și al Sfintei Împărtășanii) în Biserica Ortodoxă Română, dar și An comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română, de la a căror trecere în veșnicie se împlinesc 300 de ani.

Se cuvine astfel a vorbi despre Sfinții Martiri Brâncoveni ca modele mărturisitoare, făcând o incursiune în timp și abordând realizările, dar și suferința acestora ca liant între perioade istorice distincte și mângâiere pentru umanitatea contemporană.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu alături de cei patru fii ai săi, au fost martirizați la Istanbul, pe 15 august 1714, chiar de ziua Adormirii Maicii Domnului și ziua de naștere a Voievodului Brâncoveanu, care la acea dată împlinea vârsta de 60 de ani.

Capitolul I

Epoca lui Constantin Brâncoveanu

Contextul istoric și religioas ale secolului al XVII-lea

În acest secol, Țările Române continuă să-și ducă viața ca state separate față de Imperiul otoman, prin teritorii, administrație, formațiuni social-economice proprii, prin cultură națională. Secolului al XVII-lea îi este caracteristică schimbarea frecventă a domnilor, chiar dacă unii ocupă scaunul în mai multe rânduri (în Țara Românească 25 de schimbări între anii 1601-1714, iar în Moldova 49, în perioada 1600-1711).

Între domnii din acest secol se numără personalități reprezentative, ca Radu Șerban (1602-1611) – continuator al alianței cu imperialii -, Matei Basarab (1632-1654), Șerban Cantacuzino (1678-4688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sprijinitori ai culturii și artelor, toți în Țara Românească; Vasile Lupu (1634-1653), alt sprijinitor al vieții culturale, Constantin Cantemir (1685-1693) și fiul său, cărturarul Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova.

Transilvania rămâne până în 1688 principat autonom, sub suzeranitate otomană. Își continuă existența și pașalâcul de Timișoara, căruia turcii îi anexează cetățile Lugoj, Caransebeș și Ineu. În 1660 se înființează – dar pentru scurt timp – un nou pașalâc, la Oradea, cuprinzând o parte a comitatului Bihor. În 1688 Transilvania își încetează existența ca principat autonom, fiind ocupată de trupele habsburgice, situație recunoscută și prin tratatul de pace de la Karlovitz, din 1699.

În acest secol s-a accentuat colaborarea între cele trei țări românești. În primele două decenii se înregistrează tratate și legături de prietenie între cârmuitorii munteni, moldoveni și transilvăneni. Mai târziu, Matei Basarab încheie mai multe tratate cu principii Gheorghe Răkoczy I, apoi cu fiul său Gheorghe Râcoczy II. În deceniul al șaselea se cunoaște o înțelegere tripartită, concretizată în sprijinul politic și militar ce și-1 acordă reciproc Constantin Șerban Basarab al Țării Românești, Gheorghe Ștefan al Moldovei și principele transilvan Gheorghe Râcoczy II.

Domnii români caută însă alianțe antiotomane și în afară. De pildă, Matei Basarab, prin solii săi, stabilește contacte diplomatice cu guvernul imperial din Viena, cu ambasadorul Franței la Istanbul, cu Veneția și Polonia; Vasile Lupu are legături cu țarul Rusiei Alexei Mihailovici, iar urmașul său Gheorghe Ștefan încheie un tratat politic cu Rusia, menit să consolideze independența Moldovei în vechile ei hotare; Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, spre sfârșitul secolului, întrețin legături cu Austria, Polonia și Rusia, toate urmărind același scop: recunoașterea independenței țării și înlăturarea pericolului otoman. În 1711, Dimitrie Cantemir al Moldovei încheie un nou tratat cu țarul Petru cel Mare.

După 1683, în urma înfrângerii turcilor în fața Vienei, urmată de alte victorii ale trupelor austriece și de constituirea unei noi «Ligi Sfinte» (Austria, Polonia, Veneția, ulterior Rusia), începe o perioadă deosebit de grea pentru țările românești extracarpatice, Poarta întărindu-și controlul asupra lor, sporind, în același timp, haraciul și celelalte contribuții. Situația se va înrăutăți după 1711/1716.

Biserica Ortodoxă din toate cele trei țări românești cunoaște acum perioada ei de apogeu, prin marii ei ierarhi cărturari, prin mulțimea cărților tipărite, prin introducerea limbii române în cult, în locul celei slavone, prin numeroasele lăcașuri de închinare ridicate, prin multiplele legături interortodoxe care culminează cu Sinodul de la Iași din anul 1642.

Nu se înregistrează schimbări prea multe în conducerea celor trei Mitropolii. Dimpotrivă, majoritatea titularilor lor au păstoriri îndelungate, în cursul cărora au avut loc remarcabile progrese de ordin cultural și artistic.

Ca și în secolele precedente, alături de românii aparținători Bisericii Ortodoxe, au trăit și alte etnii, de alte credințe, putând să se organizeze sub raport bisericesc și să-și manifeste sentimentele lor religioase. Astfel, încă de la sfârșitul secolului al XVI – lea, continuând apoi și în secolele XVII și XVIII, în Moldova sunt atestați documentar câțiva episcopi catolici, cu reședința la Bacău – deși nu prea stăteau aici -, majoritatea de origine poloneză. Ei aveau grija duhovnicească a unor credincioși din câteva sate din jurul Romanului și Bacăului, a unor maghiari și polonezi, așezați îndeosebi în orașe (Iași, Bacău, Cotnari, Târgu Trotuș, Huși, Bârlad etc). Se semnalează și prezența unor călugări franciscani. Mulți călători catolici care s-au abătut prin Moldova se plângeau de starea de sărăcie a parohiilor catolice, de comportarea preoților (unii căsătoriți). Toți consemnează ajutoarele oferite de domnii moldoveni bisericilor și preoților catolici.

În Țara Românească existau puțini catolici, mai cu seamă maghiari și sași (netrecuți la luteranism) în câteva orașe: Câmpulung, Târgoviște, Râmnic etc, păstoriți de regulă de franciscani. Și aceștia au fost ajutați de domnii romani, îndeosebi de Matei Basarab. În Transilvania, situația Bisericii catolice era mult mai grea, căci încă din secolul anterior sașii trecuseră la luteranism, o bună parte din maghiari la calvinism și unitarianism, iar Episcopiile de Alba Iulia și Oradea fuseseră desființate.

În Moldova, credincioșii armeni și-au continuat netulburați viața lor bisericească, având episcopi la Suceava până în 1686 (se cunosc 14 episcopi armeni, din 1401 până la 1686), preoți, călugări, mănăstiri, biserici de mir. Tot în Moldova și-au găsit adăpost numeroși evrei, mai ales ca negustori, având propriile lor lăcașuri de cult (sinagogi) și deservenții lor.

Contextul politic al vremii

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu se desprinde de celelalte prin natura metodelor politice, caracterizându-se în istoria poporului român prin originalitate. Încă de la începutul domniei, Constantin Brâncoveanu a înțeles că trebuie să adopte o politică foarte suplă și abilă. Acesta a reușit să exploateze evenimentele cu care a fost confruntat pentru a păstra semiautonomia și semiindependența Țării Românești un sfert de veac.

Cu Constantin Brâncoveanu se încheia ciclul voievozilor războinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanți ai lumii de atunci.

Prin educația și prin formația lui politică, noul domnitor a trăit din plin conștiința unității poporului român, indivizibil în întreg spațiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Țara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania și a căutat, în limitele posibilităților, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să mențină semi-autonomia Țării Românești, să apere naționalitatea românilor din Transilvania și să aibă relații cât mai strânse cu domnitorii de la Iași.

Epoca brâncovenească a deschis largi perspective de afirmare a poporului român atât în plan politic, cât și cultural.

Voievodul muntean a practicat față de Imperiul Otoman puterea suzerană, politica pungilor de aur, devenind Altîn Bei, adaptându-se permanent și nuanțat la politica otomană, care nu era nici logică, nici consecventă, ci nestatornică și primejdioasă.

Procesul de maturizare politică și culturală intervenit în acest secol a fost posibil prin inițiativele lui Constantin Brâncoveanu, dar și prin contribuția cărturarilor precum stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Teodosie, mitropolitul Antim, frații Radu și Șerban Cantacuzino, cronicarul Radu Popescu, Iordache Cantacuzino, frații David și Teodor Corbea, tipografii Mitrofan, Radovici și Mihai Stefanovici, zugravii Constantinos și Pîrvu Mutu sau pietrarii Vucașin Caragea și Lupu Sărățan.

Constantin Brâncoveanu a fost numit încă de tânăr în dregătoriile țării: al doilea postelnic (1674), al doilea logofăt (1676), mare postelnic (1680), mare spătar (1683), mare logofăt al divanului (1687), ocupând înalta demnitate de cancelar al țării. Odată ajuns domn, el continuă tradiția marilor voievozi: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș și Mihai Viteazul, în privința luptei pentru păstrarea semiautonomiei Moldovei și Țării Românești și intensifică politica de sprijinire a românilor din Transilvania. Concepția domnitorului era că Moldova trebuie să fie foarte unită cu Țara Românească, sub aspectul politicii externe, pentru ca interesele românilor să fie mai bine apărate.

Remarcabilă este politica de sprijinire a românilor din Transilvania pe care Constantin Brâncoveanu a promovat-o. Încă de la înființarea mitropoliei din Alba Iulia de către Mihai Viteazul, voievozii români au păstrat legături cu Biserica ortodoxă din Transilvania. Aceștia se bazau pe considerente religioase, pe când Constantin Brâncoveanu făcea o corelație între viața religioasă și cea politică, „pentru ca păstrându-și credința să-și poată apăra naționalitatea”.

Cartea religioasă brâncovenească a cunoscut mare răspândire în Transilvania. Cele mai multe tipărituri românești care au circulat în Transilvania au provenit de la tipografiile din Râmnic și Târgoviște. Tipografia Râmnicului a fost înființată de mitropolitul Antim Ivireanul în 1703, când a fost numit Episcop al Râmnicului, pentru că era aproape de Transilvania. Prin activitatea ei este ilustrată grija pe care voievodul și înalții ierarhi o purtau pentru românii de peste munți, atât sub aspect politic și religios, cât și comercial.

Voievodul a căutat să aplice pentru fiecare problemă politică metoda cea mai potrivită.

În ceea ce privește politica externă a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), aceasta a corespuns întru totul realităților momentului istoric. Țara Românească a devenit punctul central al politicii de solidarizare și de organizare a luptei antiotomane a tuturor popoarelor balcanice, Constantin Brâncoveanu desfășurând acțiuni politice și manevre diplomatice de mare anvergură. O cronică austriacă îl menționează pe Constantin Brâncoveanu ca fiind „Uomo sagace e molto politico”.

Alegerea lui Constantin Brâncoveanu ca domnitor al Țării Românești a provocat invidii și a dezlănțuit patimi. Domnitorul a urmărit să aibă relații bune cu Poarta, deoarece Imperiul Otoman era puterea suzerană, răspundea de integritatea teritorială a Țării Românești. Constantin Brâncoveanu putea practica o politică antiotomană doar în taină și dacă nu trezea bănuieli la Constantinopol. A adoptat politica „pungilor de aur”, având în vedere gradul de corupție al conducătorilor marelui imperiu.

Țara Românească a trebuit să suporte cheltuieli uriașe pentru a putea face față nevoilor turcești. Chiar Brâncoveanu afirma într-o scrisoare din ianuarie 1705 către judele Brașovului: „…Ajungând țara aceasta la mare greu […] ne-au încărcat (turcii, n.n.) cu dările cât iaste cu peste putință săracilor, și nu mai contenesc cu cerutul; ci având pas și supărare de bani, n-am mai avut ce să facem într-alt chip ce ne-am căutat de nevoie de am scos seama a două vite”.

Constantin Brâncoveanu nu era terorizat doar de turci; el și Țara erau continuu amenințați și de Imperiul habsburgic. În acest sens, a căutat o colaborare cu cea de-a treia putere de la Răsărit: Rusia. Scopul era realizarea unei politici de echilibru între cele două mari puteri (Imperiul habsburgic și Turcia) și intimidarea uneia față de cealaltă.

Prin diplomația lui, Constantin Brâncoveanu și-a stabilit numeroase relații cu conducătorii europeni și, în același timp, cu ajutorul unor informatori risipiți în multe părți ale Europei era la curent cu mersul evenimentelor politice sau militare, știind în fiecare moment să folosească toate împrejurările, gradându-le în ordinea importanței și a urgenței.

Diversitatea metodelor politice aplicate l-a ajutat să strecoare țara prin toate greutățile pe care le-a întâmpinat într-o perioadă atât de tulbure. Cosiderând Imperiul otoman o putere tiranică și știind că oricând ar putea fi mazilit, voievodul și-a luat tot felul de măsuri pentru a se putea refugia la nevoie în Transilvania, la imperiali, sau în Rusia, însă protecția obținută nu i-a fost de vreun folos.

Constantin Brâncoveanu și-a respectat în mod riguros angajamentele internaționale, dovedind o formație intelectuală și o politică europeană, fără a avea ceva în comun cu spiritul oriental al politicii otomane.

Omul de cultură Constantin Brâncoveanu

Om de aleasă cultură, cunoscător al limbilor greacă și latină, Constantin Brâncoveanu a manifestat din tinerețe o mare pasiune pentru studiu. În concepția voievodului, metodele cele mai potrivite pentru a crea un prestigiu țării dincolo de hotare erau cultura și arta. Dregătorii curții domnești erau aleși dintre cărturari, așa cum s-au remarcat și frații Radu și Șerban Greceanu sau cronicarul Radu Popescu. Sevastos Kiminitos, directorul Academiei domnești era „pus mai sus de toți boierii, onoare pe care niciun alt principe la un alt profesor n-a dat și nici dă”.

Din vremea când era mare spătar (1682-1684) a dăruit cărți unor așezăminte religioase. Mânăstirile Bistrița, Dintr-un lemn și Surpatele au fost înzestrate cu câte un exemplar din evanghelia tipărită în limba română, la București, în 1682, cu legătură în aur și în argint. Iar, când a fost numit de Șerban Vodă Cantacuzino ispravnic pentru tipărirea bibliei în limba română, Brâncoveanu, mare logofăt pe atunci (1687), a creat pentru traducători un adevărat fond special filologic și teologic, pentru a le înlesni cât mai mult munca.

În anul 1708, el și-a transferat biblioteca la Mânăstirea Hurezi, poruncind să se scrie pe frontispiciul ei: „Biblioteca de hrană dorită sufletului, această casă a cărților îmbie spre înțeleaptă îmbelșugare”. În această bibliotecă se găseau cărți apărute la Londra, Paris, Amsterdam, Koln sau Roma, cu foarte diverse teme de istorie sau drept, matematică și astronomie, teologie sau literatură, ceea ce demonstrează nivelul culturii voievodului și ideile inovatoare ale umanismului occidental.

Doctorul Ioan Comnen, în 1702, afirmă că, „pe lângă alte daruri”, Constantin Brâncoveanu are și „înțelepciunea înnăscută” pe care a dezvoltat-o „prin cetirea necontenită a cărților ca unul ce este foarte iubitor de învățătură”.

Domnitorul intenționa să transforme complexul monahal de la Hurezi într-o mare instituție culturală, poruncind ca toate cele cinci tipografii domnești să trimită câte un exemplar din fiecare volum tipărit bibliotecii de la Hurezi.

Constantin Brâncoveanu și-a instruit fiii în aceeași manieră. Fiind și ei iubitori de învățătură, au scris diferite cărți, cum ar fi: Cuvânt panegiric la marele Constantin (1701), Cuvânt panegiric la martirul Ștefan (1701) și Cuvânt panegiric la adormirea Născătoarei (1703), scrise în grecește de Ștefan Brâncoveanu; Cuvântare la patima cea mântuitoare (1704) și Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae (1704), scrise tot în grecește de Radu Brâncoveanu. Tot în 1704, s-au tipărit la București Paralele grecești și romane, ale lui Plutarh, traduse în greaca modernă de către Constantin Brâncoveanu, fiul cel mare al domnitorului.

Variata activitate culturală a lui Brâncoveanu este expresia unei concepții politice asupra culturii, desfășurată din inițiativa voievodului. Acesta a urmărit formarea unei elite cărturărești, ridicarea nivelului cultural și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român de pretutindeni. A avut o grijă deosebită față de Academia de la Sf. Sava, pe care o considera „o școală înaltă de obște, pentru școlarii localnici și străini”. Aici se predau literatura clasică greacă, dar și poemele homerice, filosofia și retorica, dar și științele, precum: astronomia, acustica și fizica, metafizica (aristotelică) și mtematica (pitagoreică), cu profesori bine cunoscuți în Orientul european.

Introducerea limbii grecești a avut o deosebită importanță, fiind determinată de motive de ordin religios, cultural, politic și economic. Limba greacă era utilă într-o perioadă în care limba română nu putea încă înlocui slavona în biserică; în același timp, limba greacă facilita traducerile din alte limbi, făcând posibilă trecerea de la învățământul religios medieval și slavon la învățământul modern, prin laicizarea lui.

Constantin Brâncoveanu a inițiat traducerea în română a celor mai de seamă cărți de cult, cu scopul de a interveni pentru apărarea bisericii ortodoxe și a solidariza cât mai puternic românii în jurul ei, susținând, de asemenea, lupta românilor ardeleni împotriva propagandei catolice. Prin introducerea limbii române în biserică, acesta nu căuta numai să înlăture limba slavonă și formele culturii slavo-bizantine, ci și să se realizeze un vast proces de instruire a maselor populare.

Voievodul a sprijinit și înființarea de tipografii dincolo de hotarele țării, în Orientul creștin. La cererea patriarhului Antiohiei, Atanasie IV Dubbas și, ținând seama de sărăcia creștinilor din Antiohia, voievodul a poruncit lui Antim să sape litere arabe pentru a tipări cărți de cult pentru creștinii din Antiohia. Astfel, în 1701, apare un Liturghier greco-arab, având rugăciuni de împărtășanie numai în arabă.

Curtea domnească a fost în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu un puternic centru de cultură umanistă. Acesta poate fi considerat, după Neagoe Basarab, un mare voievod cărturar, contribuind la instruirea omului de rând, la orientarea acestuia către noi orizonturi politice și culturale.

Coordonatele spirituale și culturale ale secolului al XVII-lea

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor din toată istoria Țării Românești, căci acum au domnit marii ctitori de lăcașuri sfinte, Matei Basarab (1632-1654) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714). La aceștia se adaugă numeroși ierarhi, mari dregători, preoți de mir, călugări, negustori și credincioși – țărani.

Se cunosc aproape 40 de mănăstiri și biserici ridicate sau refăcute de Matei Basarab din temelie, între care: Arnota în munții Vâlcei, necropola sa și a soției, doamna Elina, Sadova (jud. Dolj), Măxineni (jud. Brăila), distrusă în cursul primului război mondial, toate pe locul unor așezări mai vechi, Căldărușani (1637-1638), la nord de București, una din cele mai monumentale lăcașuri de închinare ale țării, Brebu (jud. Prahova), Strehaia (jud. Mehedinți) și altele. A rezidit apoi mănăstirile Negru Vodă (Adormirea) din Câmpulung, Plumbuita și Sfinții Apostoli din București, Brâncoveni (jud. Olt), Cârnul (jud. Buzău), biserici ca Mitropolia din Târgoviște, a terminat mănăstirea Slobozia (jud. Ialomița), începută de postelnicul Ienache ș.a. A zidit, de asemenea, catedrala episcopală din Buzău (1649) și a refăcut-o pe cea din Râmnic, precum și câteva biserici de mir: Sf. Dumitru din Craiova (pe locul actualei catedrale mitropolitane), Sfinții împărați din Târgoviște, Sf. Apostoli din Ploiești, Sf. Gheorghe din Pitești etc. A zidit și câteva biserici în afara hotarelor țării: mănăstirea Soveja (jud. Vrancea), Turnu Roșu (jud. Sibiu), Sviștor și Vidin, în Bulgaria.

După pilda domnitorului, câțiva dintre dregătorii săi au ctitorit o seamă de lăcașuri de închinare pe tot cuprinsul țării. Astfel, soția sa Elina a ridicat biserica din Herești, la sud de București și a refăcut mănăstirea Slătioarele din Ocnele Mari; fratele ei Udriște Năsturel a ridicat biserica Târgului din Târgoviște. Dintre marii boieri consemnăm pe vornicul Preda Brâncoveanu (bunicul viitorului domn Constantin), care a ridicat mănăstirea Dintr-un lemn (jud. Vâlcea) și a refăcut pe cea din Gura Motrului (jud. Mehedinți); Constantin Cantacuzino postelnicul și ginerele său Pană Filipescu spătarul, care au refăcut mănăstirile Mărgineni pe Valea Prahovei și Bradu (jud. Buzău) și au zidit din temelie biserica Adormirea din Filipești Târg; logofătul Danciu Pârâianu care a refăcut mănăstirea Polovragi (jud. Gorj), slugerul Dumitru Filișanu, ctitorul schitului Crasna (jud. Gorj) și alții.

Frecventele schimbări de domni din a doua jumătate a secolului au dus la scăderea numărului de ctitorii voievodale.

Urmașul lui Matei Basarab, Constantin Șerban Basarab (1654-1658), a ctitorit biserica Sf. Împărați Constantin și Elena din București, terminată de urmașii săi, care în anul 1668 a devenit catedrală mitropolitană (din 1925 patriarhală); Grigorie Ghica a zidit mănăstirile Sf. Treime din Cerneți, Sf. Ioan din Focșani.

Dintre ctitoriile marilor dregători din a doua jumătate a secolului, consemnăm mănăstirile Jitianu de lângă Craiova (de vistiernicii Ghinea Brătășanu și Udriște), Cornet pe Olt și Băjești (jud. Argeș), de marele vornic Mareș Băjescu, Aninoasa (jud. Argeș), de Tudoran clucerul (devenit monahul Teodosie) și altele.

Câteva schituri și biserici au fost ridicate de ierarhii țării: bisericile din Grămești și Râmești (jud. Vâlcea) de mitropolitul Ștefan, schiturile Trivale din Pitești și Turnu pe Valea Oltului de mitropolitul Varlaam, schitul Cetățuia din Râmnicu Vâlcea de mitropolitul Teodosie, schitul Strihareț din Slatina de episcopul Serafim al Râmnicului, schitul Sărăcinești (jud. Vâlcea) de episcopul Ștefan al Râmnicului etc. Alte schituri și biserici de mir au fost ctitorite de negustori, călugări, preoți și credincioși.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor consemnăm ctitoriile domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Urmând pilda înaintașilor săi, el a zidit din temelie și a refăcut numeroase lăcașuri de închinare, atât în țara sa, cât și în afara hotarelor ei. Încă înainte de a ajunge domn a zidit bisericile de la Potlogi (jud. Dâmbovița) și Mogoșoaia, lângă București. Între anii 1690-1697 s-a construit mănăstirea Hurezi sau Horezu (jud. Vâlcea), cea mai remarcabilă realizare a artei brâncovenești și cel mai vast ansamblu din arhitectura medievală din Țara Românească, având, pe lângă biserica principală, cu hramul Sf. Împărați, câteva schituri, un paraclis și o bolniță. Intenționând să devină necropolă pentru familia sa și un însemnat centru cultural, domnitorul-ctitor a înzestrat-o cu numeroase danii: moșii, vii, mori, odoare, scutiri de dări etc. Tot în Oltenia a ridicat biserici noi la mănăstirile mai vechi: Mamul și Brâncoveni. În București a zidit trei biserici, pe locul altora mai vechi: Sf. Ioan cel Mare sau grecesc, Sf. Sava (ambele demolate în secolul XIX) și Sf. Gheorghe Nou, o altă realizare majoră a artei brâncovenești, sfințită la 29 iunie 1707 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului (aici au fost depuse și osemintele ctitorului în 1720). Împreună cu unchiul său, Mihai Cantacuzino spătarul, a ctitorit mănăstirea Adormirea din Râmnicu Sărat. În afară de aceste mănăstiri și biserici ridicate din temelie de evlaviosul ctitor, a mai făcut o seamă de îmbunătățiri și refaceri la marile mănăstiri din secolele anterioare: Cozia, Argeș, Dealu, Snagov, Bistrița, Strehaia, Sadova, Dintr-un lemn, Gura Motrului și altele.

În afara hotarelor țării sale, a ridicat o biserică la Ismail, una la Costantinopol (Sf. Nicolae din Galata), iar în Transilvania bisericile din Făgăraș, Ocna Sibiului, precum și mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, în „Țara Făgărașului".

Soția sa, doamna Maria, a ctitorit biserica numită Dintr-o zi din București, o biserică nouă la mănăstirea Surpatele (jud. Vâlcea), bolnița de la Hurezi și a refăcut mănăstirea Viforâta de lângă Târgoviște.

Dintre rudele lui Constantin Brâncoveanu care au înălțat lăcașuri sfinte consemnăm pe spătarul Mihai Cantacuzino, ctitorul mănăstirilor Adormirea din Râmnicu Sărat, Sinaia în Munții Bucegi, Colțea din București (cu școală și cu spital), Zlătari, tot în București, și al unor biserici de mir. Învățatul Constantin Cantacuzino stolnicul a ridicat bisericile Stolnicul din Târgoviște și Afumați de lângă București; spătarul Toma Cantacuzino mănăstirea Poiana (jud. Prahova) și biserica din Filipeștii de Târg (jud. Prahova); vornicul Șerban Cantacuzino schitul Bascov sau Bascovele, (jud. Argeș) și a refăcut vechea mănăstire Comana.

Secolul al XVII-lea reprezintă o perioadă de apogeu și pentru cultura din Țara Românească. Mănăstirile oltene, vor deveni importante centre de cultură în limba română, prin manuscrisele copiate, prin lucrări originale, rămase în manuscris sau prin cărți tipărite.

De pildă, fostul egumen de Bistrița, apoi episcop la Râmnic, Teofil (c. 1618 – 1636/37) și mitropolit al Țării Românești (1637 – 1648), a fost un adevărat îndrumător al activității culturale a timpului său în întreaga țară. Urmașul său în scaunul mitropolitan, Ștefan (1648-1653 și 1655-1668), fost copist la Bistrița apoi egumen la Tismana, i-a continuat opera, sprijinind acțiunea de traducere a unor cărți în limba română. Același lucru 1-a făcut apoi mitropolitul Teodosie (1668-1672 și 1679-1708), originar din Râmnicu-Vâlcea și fost călugăr la Cozia. Dintre călugării cărturari ai acestui secol trebuie să consemnăm, în primul rând, pe Mihail Moxa (după toate probabilitățile de la mănăstirea Bistrița). El a redactat prima istorie universală în limba română, – terminată în 1620 – pe care a intitulat-o „De-nceputul lumei de-ntâiu", folosind Cronica bizantină a lui Constantin Manasses, într-o versiune slavonă, precum și alte izvoare. Acest Mihail Moxa a tradus în românește și Pravila de la Govora (sau „cea mică") din 1640-1641, lucrare cu caracter canonic-juridic, cu două tiraje, unul pentru Țara Românească, altul pentru Transilvania. În aceeași tipografie au mai fost editate și câteva cărți de slujbă, în slavonește și în românește. Și tot aici s-a început, în 1642, tipărirea cărții Evanghelia învățătoare (Cazania), cu peste 600 de pagini, cu cazanii la duminici, sărbătorile împărătești și ale sfinților, tradusă din slavo-rusă de ieromonahul Silvestru. Majoritatea tipăriturilor de la Govora au apărut sub îndrumarea directă a egumenului Meletie „Macedoneanul", meșter tipograf fiind Ștefan din Orhida, deci doi aromâni care au contribuit la progresul culturii dinn Țara Românească.

Un alt călugăr cărturar din Oltenia a fost Mardarie „pisar" la Cozia (fapt pentru care era numit și „Cozianul"), autorul unui Lexicon slavo-român, terminat în 1649, care cuprindea 4574 de termeni slavoni, cu corespondentul lor românesc (avea la bază un Lexicon slavo-rusesc, tipărit la Kiev în 1627 de Pamvo Berânda). În cursul domniei lui Constantin Brâncoveanu au trăit în Oltenia câțiva copiști de renume, între care consemnăm pe ieromonahul Ștefan (la Cozia, apoi la Bistrița), monahul Nicolae de la Brâncoveni, ieromonahul Iosif „proigumenul" de la Hurezi, ierodiaconul Dositei de la Hurezi, ieromonahul Serafim de la Bistrița, Vlad „grămăticul" și Alexandru „dascălul rus", ambii la Episcopia Râmnicului și alții. S-au copiat Cazanii, texte patristice (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Scărarul ș.a.), lucrări istorice, romanul popular „Varlaam și Ioasaf', „Esopeea" și altele. Tot în timpul lui Brâncoveanu sunt atestate documentar câteva școli în Oltenia: la Râmnicu Vâlcea (cu dascălii Vlad grămăticul și Alexandru, consemnați mai sus), Jiblea și Olănești (în jud. Vâlcea) și în alte părți. Și tot în această perioadă avem știri despre existența unor biblioteci, cum a fost cea de la mănăstirea Hurezi (un catalog al ei, descoperit de Alexandru Odobescu, în 1860, consemna 425 de cărți și manuscrise, în limbile română, greacă, latină, italiană, arabă, georgiană). Alte biblioteci existau la mănăstirile cu vechi tradiții culturale ale Olteniei (Cozia, Tismana, Bistrița, Brâncoveni, etc). O revigorare a activității culturale în Oltenia s-a produs după anul 1705, când în scaunul episcopal de la Râmnic a fost ales reputatul cărturar Antim Ivireanul, care, în același an a înființat o nouă tipografie la Râmnicu-Vâlcea.

În timpul lui Constantin Brâncoveanu, Țara Românească se găsea angajată în apărarea întregului front al Ortodoxiei, atacată și de catolici și de calvini. Stegarul luptei este Mitropolitul Antim, care dă la lumină cărți pentru edificarea clerului și a credincioșilor dreptmăritori.

Pe lângă operele tipărite în timpul vieții, de la Mitropolitul Antim au rămas și un număr de manuscrise, care s-au publicat foarte târziu:

1. Cronograful – ilustrat, intitulat: Chipurile Vechiului și Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor vestiți ce să află în „Sfânta Scriptură”… Târgoviște, 1709. Este „una din cele mai prețioase opere iconografice din Europa răsăriteană”.

2. Așezământul mănăstirii Tuturor Sfinților (Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților), considerat și testamentul Mitropolitului Antim, este datat din 1713, aprilie 24, „în care an s-au început zidirea bisericii” (Antim, 1713-1715).

3. Predicile sau Didahiile – după denumirea grecească, pe care Mitropolitul Antim le-a ținut unele Duminici și sărbători mari în timpul păstoriei sale, fie la București, fie la Târgoviște. Cu această operă el a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea dată, „operă care îl așează printre cei mai mari oratori bisericești ai tuturor timpurilor”, cu nimic inferior clasicilor din Apus: Bossuet, Bourdaloue, Flechier, Massillon, Ilie Miniat, fără să se fi inspirat din predicile acestora.

Mitropolitul Antim are meritul de a fi „la noi, ortodocșii români, întemeietorul oratoriei religioase”. Predica sa este o predică trăită și gândită, compusă și așezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii și expusă cu convingere, o predică elaborată cu înaltă competență.

Recunoaștem astăzi că opera tipărită, ca și cea rămasă în manuscrise, îl arată ca patriot până la sacrificiul vieții sale, luptător angajat pentru triumful deplin al limbii române în Biserică și pentru respectarea autonomiei ei, educator al clerului și credincioșilor, predicator cu duhul apostolic și mare cruciat al întregii Ortodoxii.

Patriarhi și înalți ierarhi de la Constantinopol, de la Alexandria, de la Antiohia și de la Ierusalim se adunau în Țara Românească, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, pentru a lua hotărâri și poziții. Mișcarea de apărare a Ortodoxiei se făcea în primul rând prin tipărituri grecești în țările române, căci grecii ortodocși aflați sub dominația musulmanilor nu aveau nici mijloacele necesare, nici îngăduința stăpânitorilor pentru tipărirea cărților.

În lupta de pe frontul apărării naționale și a celei spirituale ortodoxe aveau să cadă eroic cei doi corifei ai ei, Constantin Brâncoveanu și Mitropolitul Antim, dar cât de sfântă și de mântuitoare ne-a rămas jertfa lor !

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai înfloritoare pentru cultura românească. Fiind un mare iubitor de cultură și adunând la curtea sa o serie de personalități, Constantin Brâncoveanu va contribui la progresul cultural al țării.

Într-un astfel de mediu propice pentru cultura românească, în anturajul acestor personalități se evidențiază numele lui Antim Ivireanul, care din smerit călugăr-tipograf, a ajuns să dețină cele mai însemnate rosturi din viața culturală-bisericească a Țării Românești.

Privind ctitoriile sale, în frunte se situează desigur frumoasa mănăstire ce-i poartă numele, zidită între anii 1713-1715, chiar după planurile desenate de el. Pentru aceasta, Antim a indicat meșterilor să folosească experiența de la Hurezi (1690-1693), dar cu o respectare mult mai riguroasă a principiilor compoziționale simetrice. El a mai contribuit la "înfrumusețarea" Coziei, după cum ne spune pisania de la 1706-1707 aflată deasupra ușii de la intrare, la mănăstirea Govora, unde se află și cel mai vechi chip zugrăvit al sau, la Paraclisul Coziei, asa cum ne arată un rest din vechea fresca, și probabil la biserica Mănăstirii Fedeleșoiu și la cea din Strehaia, unde apar de asemenea zugrăvite portretele sale.

Capitolul II

Domnitorul Constantin Brancoveanu in

istoriografia romana si straina

2.1. Personalitatea lui Brâncoveanu

Sfântul Mucenic Constantin s-a născut în anul 1954 din vechiul neam boieresc al Brâncovenilor din Oltenia. Bunicul său, marele vornic Preda Brâncoveanul, fiul lui David din Brâncoveni, a fost căsătorit cu nepoata de soră a lui Matei Basarab. Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatăl domnitorului, care se căsătorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Șerban, înrudit cu Mihai Viteazul, și care au avut șase feciori, toți mari dregători, unul dintre ei, Șerban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai învățat boier al vremii sale .

În luna februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor și dorobanților ridicați împotriva domniei, printre alți boieri este omorât și tatăl lui Constantin Brâncoveanu, în casele sale de la dealul mitropoliei. Preda, bunicul lui, scapă atunci răscumpărându-și viața cu mulți bani, iar pruncul, Constantin, care avea abia un an, a rămas în viață ca prin minune, datorită doicii sale. Rămas orfan, el avea să fie crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, și de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care îl cinstea ca pe bunul său tată. Și-a petrecut copilăria în casele părintești din București, aflate în vecinătatea imediată a Curții domnești. În biblioteca bunicului său, Postelnicul Constantin Cantacuzino și a unchiului său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, tânărul Constantin a găsit multe scrieri ale Sfinților Părinți, cărți de filosofie antică și lucrări științifice. Din cărțile de filosofie a deprins înțelepciunea omenească, avându-l ca model pe marele filosof Platon, iar din cărțile duhovnicești, a deprins înțelepciunea cerească și puterea de jertfă, având ca model viețile sfinților și martirii Bisericii.

A deprins carte grecească și latinească, dovedindu-se iscusit la învățătură. Murindu-i cei doi frați mai mari, toată moștenirea părintească a rămas tânărului Constantin, pe care și-o mărește și prin căsătoria cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești. Ei i se adaugă ulterior moșiile rămase de la Danciu, fratele străbunicului său. În 1678, când a ajuns domn unchiul său, Șerban Cantacuzino, este înaintat velagă, mergând treptat spre vrednicia cea mai înaltă a ierarhiei boierești. La Curtea domnească a cunoscut în mod direct și atmosfera de intrigi și de spaimă prin care trecuseră toți Cantacuzinii, de la uciderea postelnicului și până la numirea lui Șerban Vodă ca domn. În acest timp, și-a îndeplinit cu multă abilitate și succes toate misiunile ce i-au fost încredințate.

Prin poziția pe care o avea în stat, prin averea pe care o stăpânea, prin însușirile sale intelectuale și morale, s-a impus în fața tuturor. El n-a urmărit domnia, însă a acceptat-o la rugămintea și la cererea sfatului de obște al țării. Și Constantin Brâncoveanu s-a dovedit cu adevărat domn creștin al Țării Românești, un sfert de secol, ridicând numele ei în veșnicia istoriei.

Cunoscând din Sfânta Liturghie că Domnul binecuvintează pe cei ce iubesc podoaba casei Sale, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost unul din marii ctitori din Țara Românească, atât prin numărul dumnezeieștilor lăcașuri înălțate sau rectitorite de el, cât și prin frumusețea picturii, icoanelor și vaselor liturgice dăruite.

În vremea lui s-a plămădit „stilul brâncovenesc”, ultimul capitol mare al artei vechi românești și unul dintre cele mai strălucite din arta creștină de după căderea împărăției bizantine. Istoricii consemnează 19 biserici zidite din temelii de Sfântul Constantin sau rezidite, reparate și înfrumusețate de dânsul pe tot cuprinsul Țării Românești.

A fost uns domn de către mitropolitul țării, Teodosie. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut, a fost să continue tipărirea Bibliei de la București, 1688, prima Biblie completă, în cea mai frumoasă limbă românească, pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat și din Ardeal, Crișana și Maramureș.

Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu și-a rânduit domnia cu multă înțelepciune, așa încât pe pământul țării, în toată domnia lui de 25 de ani, țara nu a cunoscut război, deși era înconjurat de trei imperii care o dușmăneau: cel rusesc, cel turcesc și cel nemțesc. Cu multă chibzuință a știut să apere țara de toți și, în felul acesta a înflorit în țară credința, prin ridicarea de lăcașuri de închinare și cultura, prin tipărirea de multe cărți, mai ales religioase.

       Constantin Brâncoveanu era "cu daruri vrednice împodobit", a purtat de grijă țării cu "adâncă pricepere și cu înaltă priveghere", "cu blândețe și răbdare", care izvorau din "înțelepciunea și multa bunătate" cu care fusese dăruit de la Dumnezeu.

Ajutat de pronia și darul dumnezeiesc și de slujitori, împreună lucrători de valoare și credință, Constantin Voievod a ctitorit împotriva atâtor vicisitudini, cu vrednicie și în chip slăvit, cea mai strălucită epocă a vechii culturi românești.

        Asemenea Sfântului și Dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei,  evlaviosul domn a purtat de grijă cu aleasă dragoste și aprinsă râvnă creștină sfintelor lui Dumnezeu locașuri. Întreaga Țară Românească este plină de biserici, mânăstiri, paraclise, bolnițe și trapeze ctitorite, reparate sau restaurate de el.

La curtea domnească, voievodul martir a promovat dezvoltarea unui mediu cărturăresc, materializat “prin vasta și variata activitate culturală, expresie a unei concepții politice asupra culturii, desfășurată din inițiativa voievodului și cu sprijinul stolnicului, cu concursul celor mai de seamă cărturari români ai vremii, printre care amintim pe mitropolitul Teodosie, Radu și Șerban Greceanu, Iordache Cantacuzino, Antim Ivireanu, David și Teodor Corbea etc., precum și a multor învățați greci, purtători ai spiritului occidental în forma lui orientală (elenismul). […] Prin politica sa culturală Constantin Brâncoveanu a urmărit, pe de o parte, formarea unei elite cărturărești, prin învățământul neoaristotelic predat la Academia domnească de la Sf. Sava, iar pe de alta, ridicarea nivelului cultural și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român de pretutindeni.”

Perioada lungă de domnie, dar și calitatea domnitorului Constantin Brâncoveanu de om “foarte iubitor de învățătură” au contribuit la întemeierea de “academii și școli în mai multe limbi”, așa cum a remarcat Ioan Comnen, unul dintre marii erudiți greci din secolele XVII-XVIII.

Când a urcat pe tron, în Țara Românească, “cea mai veche școală era cea de la biserica Sf. Gheorghe Vechi, în primii ani ai secolului al XVIII-lea fiind organizate și alte școli printre care s-a remarcat și cea de la mănăstirea Colțea a marelui spătar Mihai Cantacuzino”. În anul 1694 Constantin Brâncoveanu continuă activitatea începută de unchii săi la “Academia Domnească”. Prin programul de studii al Academiei, dar și prin nivelul intelectual al dascălilor, nivelul acestei instituții de învățământ superior era comparabil cu cel apusean. Dintre disciplinele care se predau amintim: logica, istoria, fizica, matematica, retorica, poetica, astronomia, psihologia, metafizica, greaca și latina, iar mai târziu franceza și italiana.

Domnitorul român a avut o deosebită grijă pentru dezvoltarea intelectuală a propriilor fii: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, prin aducerea în țară a celor mai vestiți dascăli ai vremii sale: Sevastos Kimenitul din Trapezund, Ioan Comnen, Hristant Notara, Gheorghe Maiota, Antim Ivireanul și alții, toți dascăli ai Academiei Domnești. Documentele vremii păstrează încă o parte din scrierile primilor trei fii, cărturari desăvârșiți, cunoscători ai limbii grecești în care scriau.

Sfântul Ștefan Brâncoveanu tipărește trei cuvinte panegirice: în anul 1701 “Cuvânt panegiric la Marele Constantin”, în 1702 “Cuvânt panegiric la Întâiul Mucenic Ștefan” – ocrotitorul său, în 1703 “Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu”.

De la Sf. Radu Brâncoveanu au rămas două cuvântări: în 1704 a scris “Cuvântare la Patima cea Mântuitoare a Cuvântului, Dumnezeu și Om”, iar în 1706 a “Cuvânt panegiric la Sf. Nicolae”.

Sfântul Constantin-fiul a publicat în 1704 “Paralele grecești și romane” cunoscută astăzi sub denumirea “Viețile paralele ale oamenilor iluștri”, cartea filosofului elin Plutarh Cheroneul, tradusă din greaca veche în greaca modernă, limba vorbită în vremea sa. Antim Ivireanu care semnează prefața cărții, în “Cuvânt către cititori” apreciază meritele cărturărești ale fiului domnitorului, socotit “învățat între prea învățați”, “orator și adânc cugetător.” Citind prefața cărții nu ne surprinde mucenicia și tăria în fața morții a celui pregătit să urmeze la domnie tatălui său, deoarece călugărul îi prezintă și virtuțile care l-au făcut să amâne tipărirea cărții: “smerit, înțelept și cuminte, disprețuia vorbele deșarte și laudele ușoare ca fiind proprii celor ce vor să se arate înțelepți, dar nu sunt cu adevărat astfel” .

Un alt aspect al preocupărilor din domeniul educației îl constituie acordarea de burse de studii pentru elevii săraci care studiau la Academia Domnească din București, oferind astfel posibilitatea creșterii nivelului cultural al maselor, și nu doar al tinerilor proveniți din familii cu un statut social ridicat.

Mai mult decât atât, atenția domnitorului s-a îndreptat și spre formarea viitorilor dascăli ai facultății, prin trimiterea la studii în străinătate a celor mai străluciți absolvenți ai academiei, pe care i-a susținut din punct de vedere financiar pe toată perioada studiilor respective. “Printre bursieri erau Răducanu Cantacuzino, fiul Stolnicului, Frații Palade și Gheorghe Damian, latiniști de seamă a căror urmă s-a pierdut, de la ei păstrându-se doar o odă închinată voievodului. Un document din 1712 menționează și pe Andronache postelnicul, fiul lui Pascalie vornicul, “plecat la Viena pentru învățătură”. Mai sunt cunoscuți, Gheorghe Hypomenos și Antonie Stratigos, care au studiat la Padova, acesta din urmă fiind dascăl la Academia domnească, din 1716.” Și numărul acestora poate continua.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Țara Românească pe călugărul cărturar Antim din Ivir (Georgia de astăzi). Acesta cunoștea mai multe limbi: georgiana, greaca, araba, turca, slavona, alături de care a dovedit calități deosebite în diferite domenii ale artei: sculptură, desen, broderie, caligrafie. Cu sprijinul lui Antim Ivireanul, în Țara Românească au funcționat cinci tipografii: București, Târgoviște, Snagov, Buzău și Râmnic. Astfel, procesul de tipărire și traducere de cărți de natură religioasă sau cu subiect laic, început cu Macarie (1508), viitorul mitropolit al Țării Românești, prin tipărituri în slavonă, cărora le-au urmat și tipărituri în limba română, a cunoscut o mare dezvoltare în perioada domnitorului martir.

Dezvoltarea academiei era condiționată și de existența manualelor pentru disciplinele de studii și a unor lucrări de specialitate – teologice și laice – prin care să fie promovate valorile creștine ortodoxe.

Între cărțile apărute sub teascurile tipografiilor amintite anterior se remarcă apariții din domeniul liturgic (Apostol, Evanghelia, Octoihul, Molitfelnicul cu Liturghie) și lucrări de promovare a învățăturii creștine ortodoxe, tipărite în limba română și în limba arabă, pentru creștinii ortodocși din Țările Române și din Georgia, în contextul prozelitismului catolic și protestant. De asemenea, se cuvine să amintim apariția unor cărți de mare importanță teologică, cum ar fi Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigaben, menite să îi ajute pe creștinii ortodocși în cunoașterea principalelor învățături de credință, dar și să “slujească drept armă împotriva ereziilor și încercărilor de a răstălmăci adevărurile de credință.”

Lucrările în limba română pot fi considerate contribuții valoroase la dezvoltarea limbii române literare.

Domnitorul cărturar a întreprins acțiuni nu doar de tipărire de cărți – majoritatea susținute financiar chiar de el – pentru popoarele ortodoxe aflate sub stăpâniri străine, ci și de formare a unei biblioteci la Mănăstirea Hurezi, ce se dorea un centru cultural național.

“În epoca brâncovenească au intervenit și în artele plastice sau decorative, ca și în domeniul literaturii, forme noi de manifestare ce au contribuit la crearea unui stil propriu epocii, stilul brâncovenesc.

În Țara Românească se observă influențe sârbești, orientale și athonite în stilul bizantin, până la dezvoltarea stilului muntenesc, sau a stilului vechi românesc, în secolul XVI. Caracteristica principală o constituie dimensiunile mici și proporțiile armonioase ale bisericilor, care se vor păstra și în stilul brâncovenesc: “O dată mai mult îl iubesc pe Brâncoveanu că a știut să fie contemporan cu Occidentul fără să devină neapărat occidental. Din frumusețile Apusului a luat numai atât cât a crezut că-i trebuie spre a da frumuseților neamului său un spor de frumusețe. Sincronismul creștea organic. Ce ar fi fost dacă, la banii lui, în pădurile de la Romani ar fi răsărit o miniatură a domului din Milano? O monstruozitate. Stilul brâncovenesc crește din însuși pământul țării, dar se hrănește dintr-un văzduh mult mai larg.”

2.2. Constantin Brâncoveanu și familia sa – model de trăire creștină

În biserica mare a Sfintei Mănăstiri Hurezi, există pictate în pronaos figuri de voievozi și boieri munteni care dovedesc ascendența domnească a lui Constantin Brâncoveanu, așa cum ilustrează pisania: „mai vrut-au, între altele, ca și dunga cea mare bătrână și blagorodnă a rodului și neamului său, atâta despre tată, cât și despre mumă, să se zugrăvească”.

Descendent pe linie paternă din familia lui Matei Basarab, iar pe linie maternă din familia Cantacuzinilor, viitorul domnitor este salvat de la moarte prin pronia divină de către doica lui, care l-a substituit cu un alt copil, în anul 1655 în timpul unei răscoale în care a fost ucis tatăl său, în casele din dealul Mitropoliei din București. Rămas la un an orfan, el a fost crescut de mama lui, Stanca, și de bunica din partea tatălui, Păuna Greceanu, soția lui Preda vornicul, și de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, “cel mai învățat boier al vremii sale”, pe care îl considera ca un tată: “Eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas de mic de tată, fără cât pe dumnealui tata Constandin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-meu.” Merită amintit faptul că stolnicul Constantin Cantacuzino s-a format la Târgoviște și la Brașov, apoi la Academia grecească din Constantinopol, la Veneția și Padova. Erudiția sa l-a ajutat să înființeze școli după modelul celor europene, demne de remarcat fiind Școala grecească de la Târgoviște (1646-1651) și, împreună cu fratele său, Șerban Vodă, Academia domnească din București, în 1679, la un an după urcarea pe tronul Țării Românești a acestuia. Este lesne de înțeles faptul că cei doi unchi au influențat formarea lui Constantin Brâncoveanu, care în primii ani a învățat carte grecească și latinească.

Moartea fraților mai mari Barbu și Matei, care nu au lăsat urmași, l-a adus drept singurul moștenitor al unei averi considerabile, mărită ulterior și prin căsătoria în 1674 cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă, și prin moștenirea lăsată de Danciu, o rudenie din partea tatălui. Pe de o parte, averea i-a permis ascensiunea pe linia ierarhiei boierești, care a început o dată cu venirea pe tron a unchiului său dinspre mamă, Șerban Cantacuzino, fratele stolnicului Constantin, în anul 1678, ajungând până la cea mai înaltă treaptă a acesteia. Pe de altă parte, mărimea averii lui a fost văzută cu ochi buni de ceilalți boieri, conștienți că noul domn nu va avea patima înavuțirii pe spinarea poporului.

Domnia lui Șerban Vodă a durat zece ani, astfel că, atunci când s-a pus problema alegerii unui nou domn, refuzul inițial al lui Constantin i-a luat prin surprindere pe boierii obișnuiți cu luptele celor nu puțini care se considerau îndreptățiți și care nu se dădeau în lături de la nimic – chiar de la crime – pentru a ajunge pe tron.

Alegerea ca domn în 1688, imediat după moartea lui Șerban Cantacuzino, s-a datorat calităților remarcabile observate de boierii vremii și de Mitropolitul Teodosie al Țării Românești, dintre care bunătatea și blândețea au înclinat balanța în favoarea lui: “Și făcură socoteală că Constandin logofătul Brâncoveanu este neam de al lui Matei-Vodă și are și alte bunătăți , blândețe și altele; să-l ridice pre dânsul domn”.

Iată câteva aspecte biografice ale membrilor familiei domnitorului martir. În urma căsătoriei în 1674 cu doamna Maria Neagoe (în documente prezentată și Marica) Dumnezeu le-a dăruit unsprezece copii.

Stanca, născută în 1676 s-a căsătorit cu Radu, fiul lui Iliaș-Vodă al Moldovei, dar a murit de o boală năpraznică în 15 martie 1714, la doar 38 de ani, cu puțin timp înainte de martiriul Brâncovenilor.

Maria, născută după doi ani, în 1678, a murit și ea de tânără, în 1697, la Constantinopol, unde îl urmase pe soțul ei Constantin-Vodă Duca, fost domn al Moldovei. Au avut o fiică, moartă de copil, și un fiu, Șerban, care nu a fost căsătorit și nu a avut urmași. Credința puternică în Dumnezeu a Domnitorului Constantin chiar și în fața unei astfel de pierderi dragi a fost surprinsă de cronicari: “Și cu multa înțelepciune ce avea, au mulțumit lui Dumnezeu Celui ce stăpânește și moartea și viața, lăudând și slăvind numele Sfinției Sale.”

Al treilea copil, Ilinca, s-a născut în 1682, “măritată prima oară cu Scarlat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, mare dregător al Curții otomane, iar după ce a rămas văduvă, căsătorită cu Șerban, fiul lui Șerban Greceanu, mare logofăt al Țării Românești”.

Constantin, primul băiat, s-a născut în 1683 și avea doar 31 de ani când a fost martirizat. Pe el l-a văzut Constantin Brâncoveanu urmaș la tron, astfel că a fost pregătit din timp pentru acest lucru, punându-l sub aripa călugărului Antim Ivireanu, “care tot cu moarte mucenicească avea să se sfârșească, în 1716. Acesta îi dăduse tânărului Constantin învățături înalte, cuviincioase unui viitor domnitor, pe care le va tipări în grecește, un an după sfârșitul mucenicesc al ucenicului său, în 1715, închinând cartea cu titlul Sfătuiri creștine politice, lui Ștefan-Vodă Cantacuzino, urmașul în scaun al Sfântului Constantin. Dar este vădit că nu pentru acesta fuseseră scrise sfaturile. Sfântul Ierarh Antim le alcătuise mai înainte, pentru Constantin-beizadea, iar acum aflase doar prilej să le aducă prinos noului domn, ca să îmblânzească pe dușmanul Brâncovenilor.” De numele acestui principe se leagă și ctitoria Schitului Sfinții Apostoli (ocrotitorul lui, Sfântul Constantin cel Mare fiind considerat de Biserica Ortodoxă “întocmai cu Apostolii”) din complexul Mănăstirii Hurezi. El s-a căsătorit în 1705 cu Anița, fiica marelui boier moldovean Ioan Balș. Fiul lui, Constantin, a scăpat ca prin minune de turcire și de martiriu, fiind crescut de Doamna Maria. El a rămas singurul păstrător al numelui Brâncoveanu, după martiriul bunicului, tatălui și unchilor săi. Ultimul descendent pe linie masculină al lui Constantin Brâncoveanu a fost Grigorie Brâncoveanu (1767-1832).

Ștefan, al doilea fiu, s-a născut în 1685, iar în 1709 s-a căsătorit cu Bălașa, fiica lui Ilie Cantacuzino, mare boier și dregător al Moldovei, tot din neamul Cantacuzinilor. Această căsătorie a fost văzută de domnitorul martir drept oportunitate pentru urcarea pe tronul Moldovei a lui Ștefan. Ștefan a avut o fetiță, Maria, înainte de 1712 când Bălașa a murit. Maria a fost crescută și ea tot de bunica ei, Doamna Maria. Despre calitățile lui Ștefan aflăm cele mai multe date din scrierile sale. Își iubea foarte mult tatăl, pe care și-l luase de model, și căruia i-a închinat una dintre cuvântări de ziua numelui, în anul 1701, ca datorie firească: “fiind fiul tău, e firesc să-ți aduc acest mic rod al minții mele”. Modestia care l-a caracterizat ne permite să desprindem din cuvintele lui și dragostea față de tatăl lui, dar și principala însușire a domnitorului, blândețea: “Dar eu [l-am scris] nu ca să fiu lăudat, căci predica mea este nevrednică de laudă, ci pentru ca să o citești tu cu ochi senin, căci privirea ta preablândă îmi este îndeajuns.” De asemenea, el a ctitorit schitul Sf. Ștefan din complexul Mănăstirii Hurezi. Ștefan avea 29 de ani când a fost martirizat.

În 1686 s-a născut Safta, a patra fiică a domnitorului s-a căsătorit cu marele logofăt Iordache Crețulescu și a lăsat cel mai mare număr de urmași.

Radu s-a născut în 1690, primindu-și numele în amintirea întemeietorului Țării Românești, Radu-Vodă. În 1713 s-a logodit cu Maria, fiica boierului moldovean Antioh Cantemir, nunta urmând să aibă loc chiar în anul martiriului.

Ancuța s-a născut în 1691 și a murit la 39 de ani. A fost căsătorită cu postelnicul Nicolae, fiul lui Iordache Ruset, mare vistier al Moldovei și a avut mai mulți copii.

Bălașa s-a născut în 1693 și s-a căsătorit în 1708 cu Manolache Lambrino (Manole Andronic Rangabe), grec de origine, trecut din Moldova în Țara Românească, care va ajunge ban al Craiovei.

Smaranda, ultima fiică, s-a născut în 1696 și a murit și ea la 39 de ani. A fost căsătorită cu Constantin, fiul logofătului Grigore Băleanu. Nu a avut copii.

Din mărturia lui Anton Maria del Chiaro, Matei Brâncoveanu avea împliniți 16 ani când a fost martirizat. Data nașterii este plasată în 1697 (1698). Alte surse istorice plasează nașterea lui Matei în 1702, ceea ce înseamnă că el avea 11 sau 12 ani, când a fost martirizat.

Familia domnitorului Brâncoveanu a rămas în conștiința românilor prin tabloul votiv de la Mănăstirea Hurezi, pictat în pronaosul mănăstirii în 1694 (Smaranda și Matei au fost pictați ulterior), cu douăzeci de ani înainte de martiriul lor.

Întrucât sfetnicul Ianache a suferit moartea mucenicească împreună cu domnitorul martir, credem că este important să amintim câteva aspecte din viața lui. Acesta se trăgea din neamul vechi al boierilor Văcărești, din județul Dâmbovița. Responsabilitatea și corectitudinea au fost principalele lui calități, care l-au propulsat până la dregătoria de mare clucer, având ca sarcină adunarea proviziilor pentru Curtea Domnească.

Nicolae Iorga îl numește “cumnatul lui Brâncoveanu” însă de fapt, Stanca, soția marelui clucer Ianache era verișoara Doamnei Marica.

Era omul de încredere al domnitorului, care “îi cunoștea tainele, îi gospodărea averile, era întrebat în toate pricinile de seamă ale cârmuirii Țării Românești. […] Om credincios, el a ctitorit biserica sfântul Nicolae din Văcărești, locul de baștină al familiei sale, ca orice boier bun creștin. Legăturile lui strânse cu Sfântul Constantin i-au atras bănuielile și ura marelui vizir Gin Ali-pașa care îl cunoștea bine, căci marele clucer Ianache fusese și sol la Poartă al domnului Țării românești. De aici a urmat prinderea, trimiterea la Țarigrad, întemnițarea, chinuirea și apoi uciderea sa.”

Devotamentul acestuia față de domnitorul căruia i-a slujit cu credință rămâne surprins și de cântările din slujbele închinate acestor sfinți martiri: “Împărăția cea de sus înțeleptul Ianache, sfetnicul voievodului, ca și el așteptând-o, apropiată văzând-o, îndrăznind, fericitul, cu ceata Brâncovenilor a intrat în aceasta, ca un viteaz lepădându-și creștetul, și în ceruri, alăturea de domnul său, lui Hristos stă alături” (Luminânda Sfântului Ianache).

2.3. Domnia lui Constantin Brâncoveanu

Epoca în care a trăit Constantin Brâncoveanu a fost una de mare importanță pentru românii din toate provinciile, dat fiind condițiile politice ale vremii de restriște pentru neam și religia acestuia. Păstrarea credinței strămoșești se putea face doar în condițiile în care românilor li se dezvolta conștiința națională. “Dacă primul obiectiv – învățământul academic – a fost realizat, îndeosebi, cu învățați greci și macedoromâni, cel de al doilea obiectiv – formarea unei conștiințe naționale – a constat din traduceri în limba română realizate de cărturarii români de la curte. Traducând cărțile de cult, ei au contribuit la ridicarea nivelului de cunoaștere a maselor populare, după cum traducerea numeroaselor cărți populare, a determinat lărgirea orizontului de cunoaștere a acelorași mase populare”.

Început cu traduceri parțiale, proiectul de tipărire a întregii Biblii în limba poporului a fost realizat în1688 cu Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino. Moartea domnitorului care a început tipărirea ei nu a însemnat stoparea procesului de tipărire și difuzare, datorită continuării acestui proiect de către domnitorul martir Constantin Brâncoveanu.

Principalii traducători ai Bibliei au fost frații Radu și Șerban Greceanu, îndrumați de marele cărturar Constantin Cantacuzino și de unii cărturari greci. La baza textului Vechiului Testament a stat traducerea Septuagintei făcută de Nicolae Milescu Spătaru, cu care stolnicul Constantin Cantacuzino a păstrat legătura. Acest text se pare că a fost revizuit prima dată de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. La baza textului Noului Testament a stat Noul Testament de la Bălgrad, existând doar schimbări neînsemnate cerute de evoluția limbii.

Prin contribuțiile cărturarilor din cele trei Țări Române, Biblia de la București contribuie la dezvoltarea limbii literare, fiind o încununare a eforturilor cărturarilor români de a traduce cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, înțeleasă de toți. Deși conține unele erori de traducere, a fost considerată ca lucrare de referință pentru toate edițiile ulterioare.

Apariția Bibliei de la București reprezintă pentru cultura românească un act de mare anvergură, care devansează cu un secol sau două cultura popoarelor ortodoxe învecinate.

Treptat, pe parcursul secolelor XVI și XVII, limba slavonă în cult a fost înlocuită cu limba română, Antim Ivireanul fiind considerat cel mai de seamă mitropolit român prin faptul că a introdus limba română în cult, a pus bazele considerării limbii române ca limbă liturgică: “Am participat și noi la cultura slavă. Iar în cultura noastră, și teologică, și laică, sunt elemente foarte importante din cultura slavă. Să nu uităm că noi am avut multă vreme, ca limbă liturgică, limba slavonă, așa cum alții au avut latina. Nu e cu nimic inferioară în plan cultural latinei sau altor limbi liturgice. Pentru că nu toate limbile de mare cultură sunt limbi liturgice. Limba română a devenit liturgică.”

Erudiția și dragostea de țara care l-a înfiat și de limba română a lui Antim Ivireanu a fost demonstrată și de rostirea cuvântului de instalare ca mitropolit al Țării Românești în anul 1708 în limba română, deși practica cerea rostirea în grecește a acestei cuvântări. Calitățile sale oratorice și stăpânirea limbii române au fost remarcate și în rostirea predicilor, cuprinse apoi în lucrarea de predici (Didahii), considerată cea valoroasă operă literară a lui. El a fost primul mare orator care a înlocuit cazania cu predica vie, referitoare la viața de toate zilele.

Un alt aspect important îl constituie faptul că în Academia domnească, deși cursurile se țineau în limbile greacă și latină (practică regăsită de altfel la toate instituțiile de învățământ superior din Europa de a nu se studia în limbile naționale), în lucrarea “Rânduiala dascălilor” se cerea “ca ucenicii să puie în scris științele lor, și parafraza acestora să o scrie în limba de obște”. Acesta a constituit primul pas spre introducerea limbii române în universitățile române.

Merită amintit, tot în contextul preocupărilor pentru valorile naționale, faptul că deși istoria patriei nu era inclusă între disciplinele de studiu – în conformitate cu modelul occidental din perioada respectivă – domnitorul martir dorea ca elevii să cunoască și istoria patriei. În acest sens, a inițiat cercetarea trecutului istoric al poporului român prin diferite acțiuni: completarea bibliotecii de la Mănăstirea Hurezi cu cărțile de istorie bizantină, trimiterea eruditului Ioan Comnen la mănăstirile din Muntele Athos pentru a cerceta și a scrie despre sprijinul oferit acestui spațiu de credință și cultură ortodoxă de către domnitorii români.

Conștient de uneltirile boierilor împotriva domnilor, noul domnitor i-a pus pe boieri să îi jure credință. Toate acestea pornind și de la realitatea că el nu și-a dorit domnia și a fost pus în fața faptului împlinit prin alegerea în lipsă, el ocupându-se în acel moment de funeraliile unchiului său:

“- Boieri dumneavoastră, bine știți că eu am fost la casa mea ca un domn, trăit-am cum am vrut nimic lipsindu-mi și domnia aceasta eu nu o pohtesc, […] ci dumneavoastră m-ați pohtit și fără voia mea m-ați pus domn în vremi ca acestea turburate, înconjiurați de oști de vrăjmași, ci dar vă întreb: este-vă cu voia tuturor?

– Toți vom, toți pohtim.

– Deacă pohtiți toți, mi-e voia și mie să-mi dați un jurământ înaintea lui Hristos precum veți fi cu dreptate și de-ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, să stați cu mine toți.”

Ungerea ca domn s-a făcut în prezența patriarhului Dionisie IV al Constantinopolului, fiind confirmat ca domn cu caftan domnesc și de către baș-capegiul Ahmed, trimisul sultanului. Iată cum prezenta Constantin alegerea sa, la o lună după acest moment: “Cu voia și cu sfatul părintelui vlădicăi și egumenilor și a boierilor și al tuturor căpeteniilor și a toată țara rugându-mi-se, ne-au rădicat domn, iar domnia—mea aceasta nu aș fi pohtit […] că de nici unile lipsă n-am fost, ci ca un domn eram la casa mea, ci numai pentru rugăciunea tuturor […] și pentru ca să nu vină niscai străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească făr-de milă și să pustiiască țara, pentru aceia am luat domnia mea, jugul acesta asupra domniei mele.”

Ajuns domn la 34 de ani, prin însușirile sale morale și intelectuale și-a atras marea parte a boierimii, fiind “privit cu simpatie de majoritatea reprezentanților clasei dominante”. Astfel, timp de un sfert de secol, a condus Țara Românească printr-o perioadă de pace, marcată de o politică a negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii importanți ai lumii de atunci, cu el încheindu-se ciclul domnitorilor războinici. În domnia lui a purtat un singur război, la Zărnești, în anul 1690, împotriva imperialilor care doreau să ocupe Țara Românească, război pe care l-a câștigat în principal datorită calităților sale de bun strateg.

Recunoașterea meritelor lui a depășit granițele Țării românești. Astfel, diplomelor de “nobil ardelean” (1679) și de “conte al Ungariei” le-a urmat în 1695 marea diplomă de “prinț al Sfântului Imperiu”, cu dreptul de a purta titlul de “IIlustrissimus”, diplomă obținută și de Constantin, fiul său cel mai mare, dar care a contribuit ulterior la mazilirea lui, fiind văzută ca trădare a Porții. Ținând cont însă de dificultățile prin care treceau românii din Transilvania în plan religios și social, principala caracteristică a politicii sale în raport cu imperialii a fost în special “de a apăra integritatea Bisericii Ortodoxe Române împotriva tendințelor catolicizante ale Vaticanului, susținute de iezuiții care influențau politica externă a Curții de la Viena”.

Pe parcursul domniei, Constantin Brâncoveanu a plătit dajdii semnificative către Poartă, Țările Române fiind considerate principala sursă de venit, mai ales în condițiile în care la hotarele țării se dădeau lupte între turci și austrieci, principalul mobil al acestora fiind revendicările teritoriale. Să nu uităm faptul că în timpul domniei lui a avut loc lupta de la Zenta, câștigată de imperiali, iar în urma păcii de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, s-au făcut redistribuiri teritoriale cu urmări în plan politic și religios asupra românilor: Ungaria, Transilvania, cea mai mare parte a Sloveniei și Croației treceau la austrieci, iar turcii rămâneau la nordul Dunării cu Banatul, renunțau la pretențiile asupra Poloniei și a Ucrainei. De asemenea, Polonia a restituit nordul Moldovei. Dorința imperialilor de a ocupa teritoriile până la Dunăre s-a manifestat prin presiuni nenumărate de închinare a Țării Românești, susținute și de Curtea poloneză. În aceste condiții, Voievodul martir a început corespondențele diplomatice cu țarul Petru I al Rusiei, stat ortodox, aflat în plină ascensiune europeană. Nici aceste acțiuni diplomatice nu au fost văzute cu ochi buni de Poartă și ulterior au contribuit la mazilirea lui, fiind considerat trădător.

Pentru a ne face o imagine privind valoarea dărilor către Poartă (pentru sultan, vizir, alți dregători, plus haraciul țării), e suficient să amintim faptul că unul dintre obiceiurile conducătorilor Imperiului Otoman era înnoirea periodică a promisiunilor de acordare a domniei pe viață și de cruțare a vieții, contra unor sume de bani. Aceste sume erau foarte mari în cazul lui Brâncoveanu, supranumit Altîn Bei, “prințul aurului”. Ar merita amintit aici și faptul că locul de bătălie între marile puteri era adesea pământul Țărilor Române, astfel că greul cădea și în aceste situații tot pe români.

Este demn de remarcat faptul că acțiunile sale au urmărit întotdeauna apărarea intereselor neamului și ale Bisericii, chiar dacă planurile acțiunilor se schimbau mereu, în funcție de realitatea momentului dată fie de capriciile sultanilor, fie de calculele politice ale Vienei, Brâncoveanu fiind considerat un “expert în arta primejdioasă a jocului dublu cu risc calculat”.

Istorici precum Nicolae Iorga și A.D. Xenopol susțin faptul că e de mirare că un domnitor a reușit să păstreze domnia pentru un sfert de veac în condițiile de atunci, descrise de Anton Maria del Chiaro, astfel: “Valahia e situată între două împărății cu care formează o balanță: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanța înspre îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde țara și libertatea dinspre partea nemțească. În schimb, aplecând-o spre nemți sau spre alte puteri creștine, va pierde domnia și viața dinspre partea turcilor.”

Diplomația care i-a caracterizat întreaga domnie a fost descrisă astfel de istoricul Nicolae Iorga: “a știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească niciun drept al țării sale; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor, austrieci, poloni, ruși, asupra pământului românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Și, în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate “locurile sfinte”, el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cezarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.

2.4. Ctitorii

Între 1678 și 1725 arta românească a cunoscut o fază de înflorire artistică și culturală creându-se un stil caracteristic, denumit "stil brâncovenesc" după numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Această perioadă a artei românești reprezintă un ultim moment de sinteză și înflorire a artei postbizantine într-o epocă în care arta rusească, sârbă sau greacă, la fel ca și arta din Principatele Române, era încă fidelă tradiției ortodoxe.

În această perioadă domni – ca Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliți ca Varlaam, Theodosie, Antim Ivireanu, episcopi ca Ștefan Mitrofan, stareți ca arhimandritul Ioan de Hurezi, Ilarion de Cozia și erudiți ca frații Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino ("stolnicul" – mare dregător ce avea în grijă masa domnească și era șeful bucătarilor, al pescarilor și grădinarilor) realizează în același timp o amplă și sistematică operă de reactualizare a tradiției bizantine în formele și substanța sa. Filonul bizantin și ortodox al artei românești se întărește: în cercurile grecofile de la curtea domneasca a avut loc o adevărată Renastere bizantină, pictura murală și iconografică și-au recâștigat caracterul academic paleolog. Stucaturile, sculptura în lemn și piatră, broderiile de tadiție bizantină, țesăturile orientale sau italienești sunt de o somptuozitate ieșită din comun, unde coexistă Bizanț, Orient și Baroc laolaltă. Dar chiar și în acel secol baroc, componenta clasică a artei bizantine, transmisă celei din Principatele Române, rămâne trăsătura stilistică dominantă a artei românești. Elementele orientale și baroce din decorarea în piatră, orfevrăria, sculptura în piatră și stuc împrumută o notă particulară și pitorească artei românești din această perioadă, dar aceste trăsături împrumutate artei din epocă nu vor modifica cu nimic caracterul său postbizantin.

Opera de ctitor de cultură a lui Constantin Brâncoveanu apare ca o acțiune de importanță deosebită.

Mănăstirea Hurezi reprezintă principala ctitorie brîncovenească. Cea mai mare mănăstire din Țara Românească, construită cu o larghețe și cu o artă demne de ctitorul princial, înzestrată cu nenumărate odoare, precum și cu averi considerabile, transformată în stavropighie, adică dându-i-se autonomie deplină atât față de Mitropolia din București, cât și de Patriarhia din Constantinopol, nedepinzând decât de Domnitor, acest lăcaș trebuia să fie, în intenția lui Brâncoveanu, și un focar de cultură și un model pentru întreaga viață și creație spirituală a țării.

Profitând de liniștea de la hotarele țării de care a avut parte la început, în al doilea an (1690) al domniei sale noul ales punea temelia mânăstirii Hurezi, care pe bună dreptate era socotită crăiasa ctitoriilor sale, și una dintre cele mai minunate zidite cândva pe plaiurile românești. Fără preget au lucrat vreme de 7 ani la această vestită mânăstire meșteri zidari, pietrari, dulgheri și zugravi, sub privirea neadormită a iscusitului urzitor care a fost meșterul Manea, dar sfârșitul a fost isvodirea unui lăcaș neasemuit de frumos. Minunatul pridvor al bisericii cu stâlpi lucrați cu o mare bogăție și podoabă, chenarele cu flori săpate în piatrăde la ușa mare și ferestre, chiliile și arhondaricele rezemate pe stălpi cu multă măiestrie, zidurile tari străjuite de turnuri și porți ferecate, zugrăveala bisericii împodobită cu sfinți și icoane după orânduiala cea veche a erminiei atonite fac din Horezu o cetate a evlaviei ortodoxe fără seamăn de înălțătoare. Vodă Brăncoveanu zidi aici și un frumos paraclis, iar mânăstirea fu făcută stavropighie, așa că nimeni nu se putea amesteca în ocârmuirea ei; apoi fu înconjurată ca o adevărată lavră atonită, de alte schituri: al Sfântului Ioan Botezătorul, al Sfinților Apostoli, al Sfântului Întâiului Mucenic și Arhidiacon Ștefan, al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. A fost în gândul fericitului ei ctitor, ca această aleasă între ctitoriile sale să-i fie loc de îngropare pentru el și pentru tot neamul lui, dar altele au fost judecățile dumnezeești și numai fiica lui, domnița Ancuța, și-a făcut lăcașul cel de veci la Hurezi.

Dar nu numai asupra țării sale s-a revărsat milostivirea darnicului domnitor, ci milostenii și ajutoare bogate a trimis el și la mânăstirile din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, din toate ostroavele mării grecești și de peste tot Răsăritul ortodox, până la muntele Sinai și Ierusalim, unde numele său a fost pomenit la slujbele bisericești mai mult decât al oricărui alt domn român.

Alături de Constantin, mare râvnă pentru zidirea și înfrumusețarea sfintelor locașuri au avut și rudele sale, în frunte cu evlavioasa lui soție, Maria doamna, care se întreceau și ele întru ridicarea și împodobirea multelorr biserici și mânăstiri.

Pe lângă biserici și mânăstri a ridicat neobositul voievod și fântâni, case și clădiri mărețe, precum vestitul palat de la Mogoșoaia. În vremea sa începe un nou stil în arhitectură, care îi poartă și astăzi numele, „stilul brâncovenesc”, cu ușurință de recunoscut la toate ctitoriile sale, bisericești și mirenești.

Întreg ansamblul arhitectural de la Mănăstirea Hurezi este organizat pe principiul simetriei. De sus, acesta se înscrie în formă de cruce greacă, cu patru biserici în cele patru puncte cardinale și biserica mare în centru. La răsărit se află biserica-bolniță, ridicată de Doamna Maria; la miazăzi, biserica Sfinților Îngeri ridicată în satul Romani; la apus, Schitul Sfântul Ștefan, iar la miazănoapte, este schitul Sfinții Apostoli.

Biserica mare este înconjurată de chilii și de casa pentru folosința voievodului și a familiei, pe axul est-vest “paraclisul domnesc – în fapt, al șaselea locaș de închinare –, cu silueta lui zveltă, i se adaugă ca o floare albă la subsuoara unei răstigniri”. Intrarea în biserică este precedată de un pridvor amplu, cu arcade sprijinite pe coloane torsadate, de piatră, decorate bogat, cu capiteluri și balustrade traforate. Ancadramentul portalurilor și al ferestrelor este ornamentat cu reliefuri cu decor vegetal, zoomorf, antropomorf.

“Ctitoria lui Brâncoveanu nu e nici pe de-a-ntregul o copie, nici născocire pe de-a-ntregul. De la Argeș ia planul temeliei și generozitatea pronaosului; din goticul moldovenesc – plantat în Țara românească de meșterii lui Vasile Lupu – împrumută chenarele ferestrelor; din loggia venețiană – dar și din prispa oltenească – își însușește pridvorul deschis, cu coloane sculptate, multiplicat apoi și amplificat în hora chiliilor; din templul oriental aduce portalul de piatră, înalt, cu pisanie deasupra și vrejuri de floare împrejur. Caracterele majore ale altor stiluri sunt încorporate aici ca amănunte ale unui întreg prin care se rostește un nou stil în toată puterea cuvântului, izvorât din tradiție și nu mai puțin original.”

Aici a funcționat o școală de pictură organizată de grecul Constantinos, unde s-au format pictori pentru Transilvania și Banat până în secolul al XVIII-lea, artiști care pictau tablouri votive și icoane.

Când ajungi la mănăstirea Hurezi nu poți să nu te întrebi împreună cu regele Solomon: “Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău; Însă caută la rugăciunea robului Tău și la cererea lui, Doamne, Dumnezeul meu!” (III Reg 8,27-28).

O analiză a artei brâncovenești în ansamblu conduce la concluzia că aceasta “apare ca un întreg ale cărei părți au însă personalitate proprie. Nu poate fi concepută arhitectura fără pictură, sculptura în piatră sau în lemn; ele sunt ancillae arhitecturae. În acest sens, toate ctitoriile și palatele brâncovenești reprezintă o unitate stilistică prin colaborarea armonioasă dintre disciplinele artistice”.

În dubla calitate de domn și boier al familiei Brâncoveanu, Constantin Brâncoveanu înnoiește mănăstirile Strehaia și Sadova, înălțate de Matei Basarab, înzestrează Arnota cu un frumos iconostas, reface mai vechea biserică a Mănăstirii Brâncoveni, ca și curtea din apropiere, ctitoriile aceluiași Matei Basarab, ce-i reveniseră prin moștenire. Acest ultim loc avea o semnificație particulară pentru Brâncoveanu, evocând descendența sa din familia Basarabilor; de aceea domnul hotărăște ca noua biserică a Mănăstirii Brâncoveni să devină necropola părinților săi. Înrudit cu Craioveștii, domnul dăruiește odoare mănăstirii Bistrița și pune să se zugrăvească importanta biserică a Craioveștilor, Sf. Dumitru din Craiova (la 1706), expresie a înaltei poziții sociale a acestor boieri. Domnul este alături de importantul său sfetnic, mitropolitul Teodosie, și asemenea înaintașilor săi, sprijină repararea și înfrumusețarea mitropoliei de la Târgoviște (1708), veche ctitorie a lui Mircea cel Bătrân și a lui Neagoe Basarab.

Cea mai reprezentativă mănăstire ctitorită în capitală a fost Sf. Gheorghe cel Nou, la a cărei sfințire, în 1707, a participat și patriarhul Ierusalimului, Hrisant, după cum relatează Radu Greceanu: „… isprăvindu-se mănăstirea lui Sfeti Gheorghie dă tot lucrul, și înpodobindu-o pre dăplin cu dă toate și întâmplându-se și prea fericitul patriarhu aici, îndemnatu-se-au mania sa a o târnosi (…) în zioa sfinților apostoli". Biserica relua pretențiosul plan al bisericilor mănăstirilor Argeș, Radu Vodă, Cotroceni și Hurezi, triconc cu pronaos supralărgit. În acest lăcaș au fost aduse osemintele nefericitului domn, de la Mănăstirea Halki din Grecia, așa cum precizează inscripția de pe candela de deasupra mormântului.

Asemenea boierilor țării care își construiesc mai ales curți și paraclise, urmând modelul unchilor săi Cantacuzini care își înălțaseră în anii '60 – 70 la Măgureni, Filipeștii de Târg, Filipeștii de Pădure, Afumați sau Mironești somptuoase curți boierești, Brâncoveanu reface vechile sale curți boierești de la Potlogi (1698) și Mogoșoaia (1702), completează și modernizează vechea reședință a lui Matei Basarab de la Brâncoveni (cea 1699 – 1700) și pune să se înalțe o a patra reședință domnească, nu departe de Târgoviște, la Doicești (1706). Aceste curți domnești, adevărate reședințe princiare, urmau să fie moștenite de cei patru fii ai săi: Potlogii reveneau lui Constantin, Mogoșoaia lui Ștefan, Radu moștenea vechea curte de la Brâncoveni, iar Matei primea Doiceștii. Pe numeroasele sale moșii, în mod special în zonele cu vii ale Piteștiului (Valea Mare) și Buzăului, la Scăieni, Scheii, Sărata, domnul și-a construit case de piatră, cu pivnițe spațioase și îmbietoare „locuri de priveală”, unde poposea cu plăcere în călătoriile sale prin țară.

Domnul mai avea case la San Stefano, care probabil erau făcute după obiceiurile orientale, după cum casele din Scheii Brașovului au fost realizate de meșteri brașoveni.

Capitolul III

Sfinții Brâncoveni – martirizarea și cinstirea lor

3.1. Monentul politic ale martiriului

Politica lui Constantin Brâncoveanu, dacă uneori a părut duplicitară, a fost din plin ilustrată ca manifestare de înțelepciune și de echilibru, de însăși moartea voievodului. Acceptarea sacrificiului de sine a constituit pentru toți istoricii un semn de întrebare. Brâncoveanu, prințul putred de bogat, diplomat iscusit, expert în arta primejdioasă a jocului dublu cu risc calculat, a fost avertizat și, pentru o minte de subtil politician ca a lui, pericolul care-1 amenința nu putea să-i scape. De ce nu și-a luat măsurile de siguranță? De ce n-a fugit la austrieci sau la ruși? De ce n-a încercat să se salveze? Iată problema pe care majoritatea istoricilor au rezolvat-o acceptând fie o trăsătură de naivitate în caracterul său, fie o acțiune de conștientă și sistematică înșelare din partea Cantacuzinilor care complotaseră pentru pieirea sa. Este sigur că boierii Cantacuzini sunt cei care au stat la originea mazilirii și omorârii Domnului și că ei au făcut toate eforturile ca să scape definitiv de această puternică personalitate care, după ce colaborase cu ei decenii de-a rîndul, le devenise adversar, fără să le fie însă un dușman categoric. S-ar putea însă pune problema și din alt punct de vedere. Este posibil ca Brâncoveanu să fi consimțit sacrificiul tocmai pentru a nu-și dezminți întreaga conduită de echilibru și de stabilitate, considerând probabil că, în acest fel, nu riscă transformarea țării în pașalâc sau — așa cum s-a întâmplat totuși până la urmă — aducerea la domnie a unui funcționar străin de țară, un om al imperiului. Este greu de crezut că cel care a fost în stare să-i întindă o capcană Agai Bălăceanu și să ceară, în repetate rânduri, dreptul de azil în Imperiul habsburgic și la ruși, să se fi lăsat înșelat cu o naivitate de copil. E mai probabil că a acceptat cu amărăciune, fără îndoială, sacrificiul, într-o viziune etică a activității politice, concepută în serviciul comunității, a supraviețuirii și libertății ei, precum și a păstrării valorilor ei fundamentale, nu ca mijloc de parvenire și promovare personală.

În acest context, cu o personaliate atât de bogată, atât de complexă, atât de diversificată, Constantin Brâncoveanu ne apare ca una dintre cele mai remarcabile figuri ale istoriei românești, ca una dintre cele mai importante individualități, creatoare în ultimă instanță, ale culturii românești. Dar, tocmai în lumina tragicului său sfârșit, precum și în aceea a constantei sale preocupări de promotor al creației culturale, Constantin Brîncoveanu ne apare ca un om politic de o înaltă valoare etică, cu o viziune înaltă și complexă; cu o gândire culturală și sensibilă — nu simplist-pragmatică și facil-cinică —, ilustrând prin întreaga sa personalitate importanța culturii, a valorilor și a judecăților de valoare, în formarea omului politic.

3.2. Martirizarea Sfinților Brâncoveni

Lăcomia turcilor stârnită de averile reale ale vieevodului și mai vârtos de cele imaginate de pizma lor, bănuielile lor că el ar trata în ascuns cu rușii și austriecii împotriva lor, alimentate de pârâciounile și uneltirile rudelor sale, Cantacuzinii, care îi râvneau tronul au precipitat lucrurile, și Dumnezeu îngăduind aceasta spre lămurirea și încununarea credincioșilor Săi slujitori.

În ziua de 24 martie, în miercurea cea mare din Săptămâna Patimilor a trimis sultanul pe Mustafa Aga, care îi comunică domnului că este mazilit, adică dat jos din domnie și trebuie să plece împreună cu toată casa lui, cu fecioriik și cu ginerii săi la Țarigrad.

În Sfânta și Marea Vineri a Patimilor ei au fost cu toții ridicați de turci și duși la Țarigrad, fiind închiși în înfrcoșata temniță de lângă zidurile cetății, numită Edicule,adică Șapte Tunuri.

De la judecata care urma Vodă Brâncoveanu s-a apărat cu multă înțelepciune de nedreptele învinuiri, turcii l-au supus la chinuri groaznice, atât pe el cât si pe fecioriilui, ca să destăinuiască și alte averi în afara celor cuprinse in 30 de care mari jefuite de ei o dată cu ridicarea lor și duse la Țarigrad, ca să fie vândute la mezat. Aprinși de ură și lăcomie diavolească trei luni și jumătate i-au chinuit cu cele mai cumplite chinuri pe domn, strângându-l în cătușe de fier, făcându-i tăieturi și la cap, arzându-l pe piept cu clește înroșit în foc și în cele din urmă hotărîndu-i moartea, împreună cu cei patru feciori ai săi și cu sluga cea credincioasă Ianache.

Era în ziua de Sfânta Maria Mare – 15 august1714 – când dreptcredinciosul domn tocmai împlinea 60 de ani. Porțile cele grele ale temniței deschizându-se mărturisirii lui Hristos ieșiră istoviți de chinuri și suferințe, ferecați în lanțuri grele, cu capetele descoperite, cu picioarele goale și numai în cămăși, dar cu nădejdea apropiatei biruinți duhovnicești și a fericitei vieți veșnice.

Au fost duși în fața sultanului Ahmet, a crudului său vizir, băutorul de sânge Gin Ali pașa, a trimișilor domnilor, regilor și împăraților străini pe lângă Poartă, unii dintre ei reprezentanți ai unor țări-creștine, și a fiorosului călău ce îi aștepta cu iataganul scos. Sultanul zise: „Giaur Brâncovene, ești osândit la moarte cu toți feciorii tăi; dar te iert dacă spui unde îți este cealaltă avere și dacă te lași de legea ta și treci la legea turcească”. Răspunse vodă cu hotărâre: „Averea toată câtă am avut tu mi-ai luat-o și alta nu am; iar de legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut și am trăit și în ea vreau să mor”. Apoi grăi către copiii săi: „ Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-a mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem și pe ele , ci să le ducem curate înaintea feții Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”.

Auzindu-i cuvintele sultanul turbă de mânie și porunci să taie mai întâi pe copii, începând cu cel mai mare, ca să fie chinul tatălui lor mai cumplit. Călăul retză capul lui Constantin, feciorul cel mai mare, apoi tăie capetele lui Ștefan și Radu. Când veni rândul lui Matei, feciorul cel mai mic, acesta începu să plângă și se ascunse la sânul maicii sale. Atunci tatăl său îi porunci să urmeze pe frații săi și copilul își puse ascultător gâtul pe butucul călăului. Cei patru feciori ca patru brazi zăceau acum tăiați sub ochii vașnicului lor părinte, bătrănul și falnicul stejar răsădit și izvoarele apelor străbunei evlavii ortodoxe.

Călăul tăie apoi capul lui Ianache Văcărescu, iar la urmă veni și răndul lui Brâncoveanu, care se închină liniștit și hotărt zicând: „Doamne, fie voia Ta”. Iataganul mai sclipi o dată și cele șase pârâiașe de sânge mucenicesc se uniră, iar ca sufletele lor fericite, curățite de orice păcat prin „botezul sângelui” zburară ca niște porumbei strălucitori ca fulgerul să primească de la puitorul de nevoințe și răsplătitorul Hristos, cununile slavei mucenicești.

Capetele mucenicilor, păgânii turci le înfipseră în vârful sulițelor și le purtară prin Țarigrad, iar trupurile le târâră la poarta cea mare a seraiului și le lăsară acolo până seara, ca să le vadă cât mai mulți, iar a doua zi le aruncară în Bosfor.

Niște pescari credincioși le culeseră din mare și le îngropară în taină, într-o mânăstire din Haliki, lângă Țarigrad.

În vara anului 1720 doamna Maria a adus pe ascuns sfintele moaște ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu, le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și a așezat peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura țării și fără nici o pisanie, iar deasupra a pus o candelă de argint cu o inscripție discretă ca să să lunineze moaștele mucenicului.

3.3 Canonizarea Sfântului Constantin Brâncoveanu

Recunoașterea în lumea creștină a muceniciei martirilor Brâncoveni s-a făcut în perioada imediat următoare, fapt care reiese din Imnul de biruință, care prezintă “Canonul domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, compus de Calinic, mitropolitul Heracleei, între 1714-1726, ajuns pentru o zi patriarh ecumenic:

“Calinic din Naxos, mitropolitul Heracleei, viitor patriarh ecumenic pentru o zi, cu numele de Calinic al III-lea, auzind de moartea martirică a celor cinci, le-a întocmit de îndată un Canon, alcătuit din patru tropare, canonizându-i și pe pământ, precum fuseseră proslăviți în ceruri. Poate că Dumnezeu i-a hărăzit lui Calinic al III-lea scaunul ecumenic, așa, pentru o zi, numai pentru ca autoritatea lui să fie cea mai mare în ortodoxie și actul său de canonizare să capete recunoaștere ecumenică”.

Iată textul din traducerea grecească păstrată, din care s-au mai păstrat doar patru tropare:

“Iubitorilor de mucenici ai lui Hristos, să ne ospătăm săltând întru cântări și veselindu-ne întru bucurii, căci luminată pomenire de mucenici stă astăzi.

S-a aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeșnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioși, și sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreună cu fiii lui.

Lăudați să fie Dincă și apoi Ștefan și pe urmă Matei, împreună cu Răducanu, cei de bun neam dintre Misieni, jertfă sfântă și evlavioasă din fața meterezelor acestora.

Ca niște miei au fost junghiați de mâna călăilor, viteji biruitori ai lui Hristos și inimoși mucenici, împreună cu însuși al lor tată, jertfiți fiind pentru Hristos și pentru a lui Maică”.

Prezența în textul canonului a cuvintelor ce duc cu gândul la martiriul lor, ne îndreptățește să credem că sfințenia vieții lor a fost recunoscută de contemporani: “Citind canonul lui Calinic te izbește de trei ori cuvântul “mucenic”. Brâncovenilor le mai spune și “jertfă sfințită” și “jertfiți pentru Hristos și pentru a lui Maică”. Așadar, Calinic îi socotea cu adevărat mucenici ai legii creștine. Desigur, el știa multe despre chinurile lor în închisoarea de la Șapte Turnuri și despre felul cum și-au dat sufletul. Tulburarea lui sufletească a fost un imbold în alcătuirea canonului. […] Felul cum ierarhul grec le redă numele – Dinkos și Radukanos – ne dă de gândit că i-a putut cunoaște. Altfel le-ar fi știut numele într-un chip mai oficial, mai ceremonios, nu cu dezmierdarea de acasă.”

Canonizarea Sfinților Brâncoveni a fost întârziată câteva secole, din motive politice. Așa cum am precizat anterior, jocul dublu al domnitorului martir nu a fost văzut cu ochi buni nici de Poartă, și nici de Imperiul țarist, acesta fiind considerat trădător și de unii și de alții.

Patriarhia Constantinopolului, aflată atunci sub puterea de influență a Imperiului Otoman, l-a anatematizat. “Lui Brâncoveanu i s-a dat să bea până la capăt paharul suferinței – văzându-se blestemat de ai săi – după chipul Mântuitorului răstignit de propriul său popor și Care pe Cruce se simte părăsit de Tatăl.”

În aceste condiții, canonizarea Sfinților Brâncoveni nu a fost posibilă nici în anul 1914, la două sute de ani de la martiriul lor, când mitropolitul primat al României Conon Arămescu Donici a făcut la mormântul domnitorului primul parastas în mod oficial, în ziua martiriului lor, nici în anul 1934, când primul patriarh al României, Miron Cristea, a făcut prima procesiune cu moaștele Sfântului Constantin, de la biserica Sf. Gheorghe Nou, la catedrala patriarhală, la praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena, și nici în 1955, când s-au făcut primele canonizări ale sfinților români. Ridicarea anatemei a fost posibilă abia în timpul păstoririi patriarhului Justinian Marina care, între anii 1962-1966, a insistat pe lângă patriarhul ecumenic Atenagora pentru realizarea acestui act de reparație morală.

Procesul canonizărilor sfinților de origine românească a început în anul 1950, răspunzându-se astfel la nenumăratele cereri făcute în acest sens de credincioși și clerici. “Solemnitățile pentru extinderea cultului local al sfinților mai vechi, cu moaștele la noi în țară, cât și cele pentru proclamarea solemnă a canonizărilor noilor sfinți români și pentru inaugurarea oficială a cultului lor a avut loc în cursul lunii octombrie din anul 1955, după un program dinainte stabilit de Sfântul Sinod, în conformitate cu regulile și uzanțele tradiționale respectate în celelalte biserici autocefale ortodoxe pentru asemenea împrejurări”, după ce se întocmiseră și slujbele celor nouă sfinți propuși spre canonizare: Sf. Ioan Valahul (12 mai), Sf. Ioan de la Râșca (1 iunie), Sf. Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie, canonizat în 1956), Sf. Mitropoliți Ilie Iorest și Sava Brancovici (24 aprilie), Sf. Cuv. Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie și Sf. Mucenic Nicolae Oprea (21 octombrie), Sf. Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie).

Totodată, s-a pus în discuție existența și altor personalități religioase îndreptățite spre canonizare, printre care și voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Instaurarea regimului comunist ateu în țara noastră a împiedicat oficierea de canonizări ale altor sfinți români.

Acest lucru a devenit posibil abia după 1989. Astfel, membrii Sfântului Sinod în 20 iunie 1992, “luând aminte la faptele virtuoase ale binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a cârmuit cu creștinească înțelepciune vreme de douăzeci și cinci de ani Țara Românească, întemeietor de artă și cultură românească, ridicând, înnoind sau înzestrând multe biserici, mănăstiri și alte așezăminte, miluind pe săraci, ajutând cu prisosință Sfintele Biserici ortodoxe surori de aproape sau de mai departe și mai presus de toate acestea învrednicindu-se a primi moarte mucenicească pentru dreapta credință, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul său Ianache” au hotărât “Ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache să fie cinstiți cu sfinții în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscriși în sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii noastre. Mai rânduim să se tipărească viața, slujba și icoana acestor sfinți martiri, care să fie primite cu evlavie de către dreptmăritorii creștini, iar chipurile acestora să fie zugrăvite și așezate la loc cunoscut alături de cele ale altor sfinți de neam român în Bisericile ce se vor construi sau preînnoi de acum înainte.”

Proclamarea solemnă a hotărârilor sfântului Sinod s-a făcut în 21 iunie 1992, în Duminica Tuturor Sfinților, și a fost urmată de o procesiune pornită de la catedrala patriarhală, spre biserica Sf. Spiridon Nou, care purta icoanele sfinților canonizați cu o zi înainte, urmând ca fiecare eparhie care avea în cuprinsul său sfinți canonizați să organizeze festivitățile de proclamare.

Proclamarea Sfinților Brâncoveni a început vineri, în 14 august, la biserica Sf. Gheorghe Nou, cu slujba privegherii. Sâmbătă, 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, s-a făcut sfințirea mică a apei, iar după Sfânta Liturghie s-a oficiat slujba parastasului pentru ctitori și martiri. După evocarea vieții și a martiriului acestora, s-a dat citire Tomosului de canonizare a Sfinților Brâncoveni și s-a cântat troparul Sfinților Brâncoveni. Vrednicul de pomenire P.F. Teoctist a stropit cu agheasmă icoana sfinților și a ridicat-o spre a fi văzută de mulțime. La sfârșitul slujbei, s-a oficiat un Te-Deum de mulțumire. Festivitățile au continuat la mănăstirea Hurezi, cu slujba privegherii și a ultimului parastas în memoria ctitorilor și martirilor Brâncoveni, iar a doua zi, cu Sfânta Liturghie. Solemnitățile ocazionate de canonizarea acestor sfinți martiri s-au desăvârșit abia în 15 august 1993, la Mănăstirea Sâmbăta – ctitoria voievodului martir, când în prezența Sanctității Sale, Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic a fost sfințit noul paraclis, pus sub patronajul Sfinților Martiri Brâncoveni.

3.3. Aducerea și cinstirea moaștelor Sfântului Constantin Brâncoveanu

Cinstirea sfintelor moaște ale sfinților și, în special ale martirilor, se regăsește încă de la începuturile creștinismului.

Alături de zidirea altarelor bisericilor pe moaștele sfinților martiri (practică prezentă și în zilele noastre) și de organizarea de pelerinaje la locurile unde se află sfintele moaște, în Biserica Ortodoxă se întâlnesc și alte modalități de cinstire a sfintelor moaște, precum instituirea unor zile de sărbătoare în amintirea găsirii sau mutării moaștelor unor sfinți și atingerea și sărutarea lor, în scopul purificării, al tămăduirii și al sfințirii.

Cinstirea moaștelor martirilor Brâncoveni la poporul român a devenit posibilă abia după descoperirea acestora la aproape două sute de ani de la martiriu. După decapitare, conform unui obicei al Porții, trupurile martirilor Brâncoveni au fost aruncate în apele mării, “iar capetele purtate triumfal, în sulițe pe ulițele Constantinopolului, au fost expuse la prima poartă a Seraiului, apoi au fost și ele aruncate în mare. Din valuri, creștinii evlavioși au cules rămășițele pământești ale Brâncovenilor și în taină le-au îngropat în biserica mănăstirii Panaghia Camariotissa de pe insula Halki, zidită de basileul Ioan II Paleologul și refăcută de Sf. Constantin Brâncoveanu”.

După eliberarea din închisoare a doamnei Maria și a celorlalți membri ai familiei, în 1715, a mai urmat o perioadă de un an de exil pe insula Kutai, pe țărmul răsăritean al Mării Negre. Din 1716 de când a ajuns din nou în țară, gândul stăruitor al Doamnei Maria a fost aducerea moaștelor martirilor în țară și așezarea lor într-un loc ascuns. Din păcate, nu au putut fi aduse decât moaștele soțului ei.

Așa se face că așezarea moaștelor Sfântului Constantin, singurele care au putut fi aduse, la biserica Sf. Gheorghe Nou, din București, care le adăpostește și astăzi, s-a făcut în mare taină. Două sute de ani au fost adăpostite sub lespedea mormântului “împodobită doar cu pajura țării, fără nicio pisanie”, până când a fost descifrat înscrisul de pe candela de argint de deasupra, care a dezvăluit taina: “Această candelă ce s-au dat la Sfeti Gheorghe cel Nou, luminează unde se odihnesc oasele fericitului domn Io Constandin Brâncoveanul Basarab Voievod și iaste făcută de doamna măriei sale Maria, carea și măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aice să i se odihnească oasele, iulie 12 zile 7228 [1720]”.

Unul dintre scopurile ctitoririi Mănăstirii Hurezi a fost spre a fi folosită drept gropniță pentru familia domnitorului martir. Dorința acestuia a rămas neîndeplinită chiar și acum, la aproape trei secole de la trecerea la Domnul prin martiriu a acestora.

Iată cum descrie poetul Ioan Alexandru această realitate, în poezia Hurezi:

“La Hurezi mormântul este gol

Brâncoveanu n-apucă să-și lase

Nici măcar un prunc dintre ai săi

Învelit în imne cuvioase

Toți s-au dus degrabă dintre noi

Și-a rămas deșartă astă groapă

Și când vestea-n țară li s-a-ntors

N-au mai fost morminte s-o încapă.

Și-a cuprins Carpații om din om

Și la ceruri dintr-o tresărire

Cine poate umple cu pământ

Golu-acesta plin de nemurire”

Cinstirea sfintelor moaște reprezintă o formă indirectă de cinstire a lui Dumnezeu, prin a Cărui putere materia a fost sfințită. Fericitul Ieronim amintește aceasta: “Cinstim moaștele mucenicilor ca să adorăm dumnezeiește pe Cel ai Cărui ucenici sunt și cinstim pe slujitori în așa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește (Mt.10,40)”.

CONCLUZII