Semnatarii Acordurilor de la Paris

Semnatarii Acordurilor de la Paris își stabileau ca obiective: crearea în Europa de Vest a unei baze solide de dezvoltare economică; acordarea de asistență reciprocă în cazul unei agresiuni asupra teritoriului oricăreia dintre ele; susținerea procesului de integrare progresivă la nivelul statelor vest-europene. În domeniul apărării prin cele 4 protocoale semnate se stabilea numărul maxim de forțe terestre și aeriene ce urmau să fie menținute pe timp de pace de către statele membre. În ceea ce privește configurația de forțe navale aceasta urma să fie stabilită anual. De asemenea, Marea Britanie se angaja să mențină în Europa forțe armate, ce puteau fi re-dislocate doar cu acordul majorității statelor membre. O altă prevedere stipula că RFG se angajează să nu fabrice pe teritoriul său arme atomice, biologice sau chimice, precum și alte tipuri de armament și muniții prevăzute în anexele Protocolului. Totodată, statele membre acceptau controlul asupra cantităților anumitor categorii de armament. Protocolul 4 semnat la Paris instituia Agenția pentru Controlul Armamentelor și stabilea misiunea și funcțiile acesteia, precum și obligativitatea statelor membre de a furniza anual informații Agenției cu privire la cantitățile totale de armament deținute. Compromisul permitea includerea RFG în sistemul de securitate European sub control aliat, obținându-se contribuții de efective și resurse germane de cea mai mare importanță pentru apărarea comună europeană. Pe de altă parte RFG și-a putut reînființa armata națională, chiar dacă o bună parte din efectivele aceasteia erau sub autoritatea directă a Comandantului Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) și nu a Ministerului german al Apărării. În prima jumătate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991). De asemenea, tot în această perioadă se înființează, în bună măsură sub impuls francez, structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group – WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – , și se înființează forțe multinaționale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Terestră Europeană), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză. Pe de altă parte, se poate aprecia că UEO a contribuit în mod semnificativ la integrarea militară europeană prin impulsul dat industriei de apărare europeană. Preluarea de către UEO a unor responsabilități sporite în domeniul controlului armamentelor, a contribuit la restabilirea încrederii reciproce între statele vest-europene, după cel de-al doilea Război Mondial. Rolul UEO a continuat să se dezvolte și după crearea în 1957, de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda (Tratatul de la Roma), a Comunității Economice Europene (CEE) organizație pe agenda căreia căreia nu era inclusă problematica de securitate și apărare. Participarea Marii Britanii la înființarea și dezvoltarea UEO a mărit mult rolul acesteia și a permis statelor europene să continue seria dezvoltărilor instituționale înspre integrarea militară tot mai accentuată.