Saizecistii Si Respingerea Proletcultismului

Șaizeciștii și respingerea proletcultismului

Datorită diminuării presiunii politicului asupra culturii, determinată de accesele de independență ale conducerii comuniste față de Moscova, anii ’60 au ca principală caracteristică o oarecare imunizare în fața imixtiunilor proletcultiste, fapt care a dus la redescoperirea esteticii literare interbelice, a libertății de creație, renunțându-se treptat la temele predilecte ale literturii „obediente”: colectivizarea, industrializarea etc. Într-o clasificare propusă de Ion Simuț, care nu urmărește strict partajarea cronologică, ci una a tipului de literatură abordat, generația „șaizecistă” s-ar înscrie în tipologia literaturii subversive, apărute ca reacție la literatura oportunistă generată de proletcultism, care are ca principală caracteristică devierea de la linia politică impusă de regimul aflat la putere, apelând la procedee stilistice menite să mascheze atât această disidență incipientă, cât și deziluzia unui prezent anost. Eliberarea scrisului de sub bagheta diriguitoare a partidului s-a produs treptat, în tandem cu formarea unei categorii de cititori capabile să decodifice aluziile la adresa sistemului totalitar, însușindu-și o nouă abilitate, cea a lecturii duble. Lupta dintre puterea politică și literatură în societățile totalitare derivă din asigurarea exclusivității asupra adevărului. „Adevărul” lăsat să treacă prin ciurul cenzurii nu coincide cu cel ilustrat de scriitori, de unde, adevărații deținători ai puterii, oamenii politici, vor încerca să limiteze puterea literaturii atunci când aceasta se autointitulează, mai mult sau mai puțin arogant, ca sin gură deținătoare a unei priviri obiective asupra societății. În acest sens, criticul și istoricul literar Ion Simuț afirma în una dintre lucrările sale faptul că „Literatura se constituie ca o contra-putere prin strategiile subversiunii, dar nu devine cu adevărat o contra-putere decât atunci când depășește evazionismul și limbajul esopic, forme de refugiu și de conservare a esteticului. La o politizare excesivă, de fațadă, nu se poate răspunde eficient decât cu o politizare de sens opus, disidența, capabilă să ofere o alternativă, un răspuns contra-ofensiv. Literatura, un câmp estetic prin excelență, este transformată de dictatură într-un câmp de bătălie politică”.

O pleiadă de scriitori importanți își fac debutul în această perioadă (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Velea, Sorin Titel etc.), unii dintre ei reluând o estetică vehiculată în anii de dinainte de război, alții promovând structuri literare noi: de la onirismul susținut de Dimov, Brumaru, Țepeneag sau neorealiștii Adameșteanu, Țoiu, Breban, Cosașu, până la reprezentanți ai prozei fantastice ca Mircea Horia Simionescu sau ai metaficțiunii, ca Olăreanu sau Radu Petrescu. Acestora li se adaugă garda veche de romancieri, care încearcă să se desprindă de tiparele anilor ’40-’50, experimentând diferite formule literare, căutând noi stilistici. În acest sens, Marin Preda tentează publicul cititor, în 1962, cu un roman de factură existențialistă, Risipitorii, urmat, după aproape cinci ani, de cel de-al doilea volum al Moromeților, care va iniția o nouă tematică, cea a abuzurilor politice ale obsedantului deceniu. Întoarcerea atenției spre universul rural (exemplificativ fiind romanul F al lui Dumitru Radu Popescu) a determinat provocarea unor dezbateri vizând drama disoluției acestui spațiu arhetipal, zugrăvind o lume a satului opusă ideii idilice impuse de literatura proletcultistă, cea a satului suferind din cauza dezagregării vechilor valori, înlocuite de noile idealuri care, într-un fel, dezarticulează sensul existenței.

Una dintre circumstanțele favorabile generației anilor ’60 a constituit-o Revista Luceafărul, mulți scriitori debutând sau publicându-și aici cele mai bune scrieri: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Nicolae Velea, Fănuș Neagu, D. R. Popescu, Ioan Alexandru, Leonid Dimov, D. Țepeneag etc., care alături de Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Labiș, Radu Cosașu, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu au reintegrat natura și latura sentimentală, emoțiile, metafora și liricul în preocupările literare. Ca răspuns la mediocritatea proletcultistă promovată în deceniul anterior, „șaizeciștii” au redeschis un cap de pod al modernismului interbelic, postmodernismul (unii critici l-au numit chiar neomodernism, însă criticul literar Ioana Em. Petrescu îl consideră doar ca pe o etapă de tranziție spre postmodernism) care făcea trecerea de la proza auctorială la cea autoreflexivă, impunând un nou tip de interacțiune cu cititorul. Criticul și istoricul literar Cornel Ungureanu alocă acestei perioade de început a postmodernismului șaizecist, câteva trăsături esențiale: „Originalitatea noilor forme de a realiza actul literar pare să facă apel exclusiv la interioritatea autorului […] propunând o literatură a însingurării și a nonapartenenței, o literatură care își este suficientă sieși, care nu comunică cu exteriorul”. Prin această estetică atemporală, care implică în același timp și o atitudine apolitică, prin refugiului în ficțional, se va deschide calea noii generații nonconformiste, inițiatoarea luptei cu absurdul regimului comunist. În fapt, romanul ficțional al anilor ’60 nu este altceva decât o imensă oglindă care, prin intermediul alegoriei, al mitului, al aluziei, reflectă lumea obsedantului deceniu, denaturând mai mult sau mai puțin realitatea cosmetizată de puterea totalitară.

Această etapă tranzitorie (spre postmodernism), neomodernismul, refuză canonul impus până acum de marile scrieri, apelând la un limbaj literar suprarealist, la o retorică cu totul nouă, nonconformismul mergând până la a inventa un nou lexic, atribuindu-i înțelesuri noi, surprinzătoare.

După anul 1965, odată cu preluarea puterii de către Ceaușescu după moartea lui Gheorghiu-Dej, a apărut un sentiment de relaxare politică, resimțită și pe plan literar, fiind încurajată diversificarea stilurilor de scriere, râmânând valabilă însă și „recomandarea” de a păstra tematicile deceniului trecut de sorginte realist-socialistă. Tot acum au fost încurajate traducerile din literatura anglo-americană sau din noului roman francez, fapt care va încuraja continuarea modernismului dintre cele două războaie, dar și introducerea în creațiile lor a elementului fantastic sau oniric. Din păcate, acest sentiment al libertății de creație nu va dura foarte mult, odată cu începutul deceniului al optululea cenzura reluându-și vechile obiceiuri, chiar dacă controlul asupra creaților va fi unul dificil din cauza strategiilor elaborate de escamotare a directivelor venite din partea autorităților comuniste.

Generația anilor ’60 va avea ca menire recuperarea golului provocat de deceniul proletcultist anterior, fiind supusă, în același timp presiunilor psihologice determinate de nevoia de a depăși o literatură extrem de bine structurată, ancorată la marile creații europene – literatura interbelică. Soluția aleasă va fi aceea de a prelua o parte din temele literare anterioare realismului socialist, refuzând însă categoric mimesis-ul, reinterpretând vechile motive, ștergând frontierele care delimitau până acum speciile literare, parodiind modelele sau preluîndu-le doar pentru a le găsi noi valențe trecute prin filtrul ludicului, scopul final fiind acela de a le pune într-o nouă lumină.

Referitor la generația „șaizecistă”, criticul Iulian Boldea, într-un articol publicat în Viața Românească, Canonul literar. Limite și ierarhii, referind-se la proza șaizecistă, susține valoarea culturală a acestui grup, afirmând că „anii ’60 sunt marcați, fără îndoială, de o revigorare a lirismului pur, după o perioadă aridă, în care dogmatismul lozincard impusese o latură didacticistă, materializată în simple reportaje lipsite de fior afectiv ori de profunzime ideatică”.

Șaptezeciștii și rezistența în fața dogmei comuniste

Deceniul al optulea literar este unul reacționar, având drept țintă modernismul „oficial” al „șaizeciștilor”, militanții acestei generații, numită de Laurențiu Ulici „cea mai curată ideologic”, profitând din plin de ruptura politică de Moscova, ca urmare a reacției dure a lui Ceaușescu față de intervenția rusă din Cehoslovacia, din 1968. În ciuda respingerii scriiturii confraților lor din decada precedentă, „șaptezeciștii” au profitat de elementele avangardiste promovate de aceștia, dar legătura lor de suflet a fost cea cu intectualii generației interbelice, Bacovia, Blaga, Arghezi, Eliade, Rebreanu și mulți alții, în care vedeau un model și ai căror continuatori, prin prisma postmodernismului, se doreau a fi. În această perioadă se refac etapele pierdute în anii ’50-‘60, cum altfel, decât așa cum s-a întâmplat pe întreg parcursul literaturii noastre, sărind mai multe trepte deodată, propunând experiențe literare îmbrăcate în halatul neomodernismului.

Romanul acestei decade, prin Nicolae Breban, George Bălăiță, A. E. Baconski sau Augustin Buzura, va aloca accente neomoderniste poeticii interbelice, transpunând în scrierile lor oniricul, fantasticul, psihologicul.

Atitudinea de respingere a realismului socialist s-a produs apelând la o serie de tehnici literare care să-i protejeze de repercusiunile regimului comunist: satira, ironia, parabola, alegoria. “Romanul cu cheie” adresat celor inițiați, care știu să citescă printre rânduri apare ca un reflex la actul de cenzură. Evocator în acest sens este romanul Delirul al lui Marin Preda care, în ciuda controlului cenzurii comuniste, reușește să strecoare sub masca unei drame sociale în mediul jurnaliștilor bucureșteni de la începutul anilor ’40 imaginea unui personaj tabu în acea epocă, mareșalul Antonescu. Sub aparenta critică a acestui un erou indirect al cărții, Preda umanizează, în fapt, acest personaj.

Tot în această perioadă își fac apariția noi specii literare care marchează apariția realismului magic (Ștefan Bănulescu), a metaficțiunii (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu), a prozei fantastice, aceasta din urmă având un important rol în lupta contra sistemului, refugiul în ficțiune reprezentând un mod eficient de a rezista dogmei comuniste, imaginarul fiind mai puțin accesibil cenzurii epocii. La fel, neomodernismul de la finalul anilor ’60 a determinat apariția primelor forme de postmodernism (experimentalismul), cele două curente coexistând pe parcursul întregului deceniu șapte. Dacă primul curent, cel neomodernist, era dominant, fiind reprezentat de generația lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, D. R. Popescu, Fănuș Neagu etc., cel de-al doilea, experimentalismul, care va anticipa, de altfel, postmodernismul românesc, era minoritar ca număr de reprezentanți (Ștefan Foarță, Alexandru Ivasiuc).

Lipsa complexelor acestei generații derivă din lipsa compromiselor făcute regimului comunist (niciunul dintre aceștia nu au făcut parte din structurile de partid),