Romania Si Razboaiele Balcanice In Anii 1912 Si 1913
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
CONFIGURAȚIA GEO-POLITICĂ ÎN SUD-ESTUL EUROPEI (1912-1913)
1.1. Balcanii și istoria lor
1.2. Situația statelor balcanice la începutul secolului al XX-lea
1.2.1. România 1900-1912
1.2.2. Bulgaria 1900- 1912
1.2.3. Serbia 1900-1912
1.2.4. Grecia 1900-1912
1.2.5. Imperiul Otoman 1900-1912
1.3. Relațiile României cu celelalte state balcanice 1900-1912
1.3.1. Relațiile româno-bulgare
1.3.2. Relațiile româno-sârbe
1.3.3. Relațiile româno-grecești
1.3.4. Relațiile româno-otomane
1.4. Relațiile dintre statele balcanice (1900-1912)
1.5. Apariția unui nou stat: Albania
1.6. Marile puteri și Peninsula Balcanică (1900-1912)
CAPITOLUL II
RĂZBOAIELE BALCANICE. ASPECTE ALE IMPLICĂRII
ROMÂNIEI (1912-1913)
2.1. Primul război balcanic din 1912-1913
2.1.1. Criza balcanică. Considerații generale
2.1.2. Primul război balcanic din 1912-1913
2.1.2.1. Mobilizarea armatei bulgare
2.1.2.2. Mobilizarea armatei sârbe
2.1.2.3. Mobilizarea armatei muntenegrene
2.1.2.4. Mobilizarea armatei grecești
2.1.2.5. Mobilizarea armatei otomane
2.1.2.6. Acțiunea militară a Bulgariei
2.1.2.7. Acțiunea militară a Serbiei
2.1.2.8. Acțiunea militară a Muntenegrului
2.1.2.9. Acțiunea militară a Greciei
2.1.2.10. Armistițiul de la Ceatalgea din 1912
2.1.2.11. Tratativele de pace dintre aliații balcanici și Imperiul Otoman de la Londra din 1912-1913
2.1.2.12. Reînceperea operațiunilor militare
2.1.2.13. Încheierea tratatului de pace dintre aliații balcanici și Imperiul Otoman (Londra, 1913)
2.2. Atitudinea României
2.2.1. Revendicările României și atitudinea marilor puteri
2.2.2. Vizita lui Stoian Danev la București
2.2.3. Conferința de la Londra din 1912-1913
2.2.3.1. Conferința ambasadorilor marilor puteri de la Londra
2.2.3.2. Negocierile româno-bulgare de la Londra din 1913
2.2.4. Conferința de la Sankt-Petersburg din 1913
2.2.4.1. Conferința ambasadorilor marilor puteri de la Sankt-Petersburg
2.2.4.2. Ratificarea Protocolului de la Sankt-Petersburg și delimitarea noii frontiere
2.3. Opinia publică din România și conflictul balcanic
2.4. Al doilea război balcanic din 1913
2.4.1. Disensiunile dintre aliații balcanici și implicarea României
2.4.2. Războiul dintre foștii aliați balcanici
2.4.3. Intervenția militară a României
CAPITOLUL III
CONFERINȚA DE PACE DE LA BUCUREȘTI (1913)
celui de-al doilea război balcanic
3.2. Încheierea tratatului de pace de la București
3.3. Conferința de pace de la București: ecouri contemporane
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
APRECIERI ISTORIOGRAFICE
Analiza evenimentelor balcanice, întâmplate în anii 1912-1913, a constituit baza scrierii unor lucrări valoroase de-a lungul timpului. Primele lucrări au apărut imediat după încheierea tratatului de pace de la București din august 1913.
Printre ele, s-a aflat și lucrarea lui Mihail Valerianu, Chestiunea balcanică și politica externă a României, publicată în 1913, în care autorul a specificat că războaiele balcanice au produs o mare schimbare a situației politice din Europa, datorită modificărilor teritoriale și creșterii influenței politice a statelor balcanice, considerând că ”noi constelații politice se vor ivi pe orizontul Europei”. Totodată, el a apreciat că Tripla Alianță și Tripla Înțelegere vor căuta ”să atragă statele balcanice în combinațiile lor diplomatice”, iar România, interesată de evenimentele din Balcani, va trebui să ia atitudine față de noua stare de lucruri, deoarece ”politica externă de până astăzi a României, lipsită de orice inițiativă și legată de soarta Austro-Ungariei, va trebui cu un moment mai înainte părăsită, dacă vrem ca în viitor să nu mai suferim aceleași înfrângeri pe care le-am suferit tot timpul…”.
Pentru Nicolae Ștefănescu-Iacint, tratatul de pace de la București a fost un succes al guvernului român, care a realizat cele două obiective propuse: rectificarea graniței dobrogene și păstrarea echilibrului în Balcani. Autorul a arătat că statornicirea echilibrului în Peninsula Balcanică și înlăturarea preponderenței Bulgariei s-au întâmplat cu acordul marilor puteri și a opiniei publice europene, ”căci bulgarii, prin atacul împotriva foștilor aliați și prin ororile comise dovediseră că nu sunt apți să stea în fruntea statelor balcanice”.
Și Nicolae Iorga, ostil intervenției României în conflictul din Peninsula Balcanică și rezervat față de atitudinea guvernului în timpul Conferinței de pace, a scris o Istorie a războiului balcanic, dar nu a făcut decât o prezentare a evenimentelor și a situației popoarelor balcanice. Și-a prezentat poziția în lucrări scrise și publicate în perioada interbelică.
G.A. Dabija, militar, martor ocular al evenimentelor care au avut loc în Balcani (atașat militar la Sofia), a prezentat conflictul dintre Bulgaria și Imperiul Otoman ca și intervenția României în al doilea război balcanic în lucrările Războiul bulgaro-turc din anul 1912-1913 și Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria. 1910-1913. G.A. Dabija a considerat că pacea de la București a transformat România în ”salvatoarea păcii europene”, aducându-i recunoștința întregii Europe. G.A. Dabija a menționat că marile puteri au felicitat guvernul României pentru ”tact și abilitate politică”, citându-l pe Edward Grey, ministrul de externe al Angliei, care a declarat că: ”Tratatul de pace de la București a pus capăt unui conflict ce era un scandal european”. G.A. Dabija a reliefat cu precizie poziția Austro-Ungariei față de pacea de la București: ”Pacea de la București lăsase însă mare amărăciune la Viena, care nu concorda cu scopurile și dorințele ce urmărea, de mărire a Bulgariei în detrimentul României și Serbiei. De aceea de azi înainte Austro-Ungaria își va propune să ajungă la revizuirea acelui tratat de pace, eventual chiar prin război, Ad majore Austriae gloriam”.
În perioada interbelică, în istoriografia românească s-a considerat că războaiele balcanice și pacea de la București au reprezentat un pas important în constituirea României Mari, cu implicații majore în timp.
Emil Diaconescu, preocupat de politica externă a României în anii de dinaintea primului război mondial, a considerat că ”sfârșitul războiului între foștii aliați balcanici a însemnat, însă, nu numai înfrângerea Bulgariei, ci și a Austro-Ungariei și, totodată, creșterea influenței rusești în Balcani”. Autorul a apreciat că datorită acestor împrejurări ”România se îndepărta și mai mult de monarhia habsburgică și se apropia de Rusia, care, oricum, ne sprijinise în acest conflict”, chiar dacă România a primit sprijin din partea Germaniei în timpul crizei balcanice și pe parcursul Conferinței de pace de la București.
Constantin C. Giurescu, la rândul său, a concluzionat că ”Tratatul de pace de la București, prin care noi sporisem teritoriul țării și făcusem pace în Peninsula Balcanică, a fost momentul culminant al domniei Regelui Carol I”. Autorul a mai prezentat, printre altele, înaltele distincții pe care Carol I le-a primit din partea Germaniei și Rusiei, ca apreciere față de rolul jucat de rege în politica externă a României.
Pentru Nicolae Iorga, ”campania din Bulgaria fusese, de fapt, primul capitol al războiului contra Austro-Ungariei și rapoartele celor interesați vorbesc de învierea mișcării pentru Ardeal”. Autorul a prezentat încercarea Austriei de a schimba hotărârile tratatului de pace de a București ca pe un mare eșec, ”după ce România răsturnase toate planurile Monarhiei în Balcani”. Iar rolul jucat de România, în timpul păcii de la București, a transformat-o în arbitru, dovedindu-și puterea și influența în politica europeană.
Și Cezar Petrescu a considerat că intrarea armatei române în Bulgaria a constituit un pas către pace și a oprit ”prea trufașa înălțare a unei vecine care nu-și cinstește cuvântul și nu-și cunoaște măsura…”.
Gheorghe I. Brătianu, în sinteza dedicată unității naționale, a stăruit și asupra evenimentelor din 1912-1913, considerând că ceea ce până atunci a fost un ideal al tinerilor și intelectualilor a devenit o preocupare politică, un pas spre unirea tuturor provinciilor românești.
În istoriografia românească din perioada comunistă, o lungă perioadă de timp războaiele balcanice și pacea de la București au lipsit sau au fost menționate rar în lucrările de istorie (specialitate). În rarele ocazii când s-au făcut referiri la aceste evenimente și la politica externă românească de la începutul secolului al XX-lea,
s-a precizat faptul că România a dus o politică externă de tip imperialist.
Dintr-o lucrare colectivă, Destrămarea monarhiei austro-ungare.1900-1918, publicată în 1964, a reieșit faptul că România s-a situat pe o poziție agresivă față de Bulgaria: ”România, situându-se acum pe poziția imperialistă de a cuceri noi teritorii, a intervenit în conflict și a luat parte alături de Serbia și Grecia la al doilea război balcanic împotriva Bulgariei”. În continuare, s-a precizat că: ”Pacea de la București a confirmat pe deplin tendințele expansioniste ale claselor dominante din Serbia, România și Grecia, care au obținut avantaje teritoriale pe seama Bulgariei”. Iar apropierea din ce în ce mai strânsă a Austriei de Bulgaria și Imperiul Otoman a dus la apariția semnelor ”desprinderii viitoare a României de Tripla Alianță”.
Pe aceeași linie a mers și Constantin Velichi, când a prezentat evenimentele balcanice din 1912-1913, considerând că ”al doilea război balcanic a fost un război nedrept, de jaf și cotropire, și în care s-a văzut atât atitudinea burgheziilor balcanice, cât și atitudinea marilor puteri…”.
Situația s-a schimbat la sfârșitul anilor 1960, când au fost publicate lucrări istorice care au tratat istoria românilor cu importante modificări de fond. Printre acestea, lucrarea România în anii neutralității (1914-1916), în care Constantin Nuțu a afirmat că pacea de la București nu a dat satisfacție unora dintre marile puteri, ”Austro-Ungaria și chiar Rusia au susținut, încă în timp ce se desfășura conferința, ideea revizuirii hotarelor stabilite la București”. Și de aici disensiunile apărute între Austro-Ungaria și România au dus la îndepărtarea acesteia din urmă de Tripla Alianță, fapt observat și de diplomațiile străine. Constantin Nuțu a menționat faptul că evenimentele din 1912-1913 au avut rolul de a impulsiona lupta de eliberare națională din Transilvania. Pe de altă parte, prin ”faptul că pacea s-a încheiat la București, România jucând rolul de arbitru în timpul tratativelor, a contribuit la angrenarea sa în arena politică internațională. Aceste împrejurări au impulsionat și mai mult tendințele de unitate a teritoriilor locuite de români”.
Și Vasile Maciu a abordat problema îndepărtării României de Tripla Alianță după pacea de la București și a considerat că: ”Pacea de la București a avut urmarea că a îndepărtat de Puterile Centrale România, care, obiectiv, era determinată să se apropie de Serbia și de Grecia pentru apărarea prevederilor tratatului”.
Autorii cursului de Istorie Universală Modernă au apreciat că hotărârile păcii de la București au avut durată scurtă din cauza izbucnirii primului război mondial, iar eliberarea de sub dominația otomană a populațiilor creștine din Balcani ”a avut o puternică repercusiune asupra slavilor și românilor ce se aflau sub dominația austro-ungară, aceștia simțind că și ziua eliberării lor nu poate fi departe”.
Referitor la evenimentele din 1912-1913, Șerban Rădulescu-Zoner a făcut o amplă analiză asupra relațiilor dintre Austro-Ungaria și România de la începutul secolului al XX-lea. Autorul a mers pe ideea că păstrarea echilibrului a fost ”incontestabil mobilul acțiunii diplomatice românești în contextul agravării relațiilor interbalcanice din lunile mai-iunie 1913, ajungându-se la o intensă încordare a relațiilor dintre Viena și București…”. Autorul a apreciat sprijinul diplomatic acordat, în timpul evenimentelor, de Germania și Italia României și a considerat că ”politica externă românească de-a lungul celui de-al doilea război balcanic nu poate fi considerată drept o tendință a cercurilor oficiale din capitala României de a se îndepărta de Tripla Alianță”.
În continuare, Șerban Rădulescu-Zoner a menționat că ”Războaiele Balcanice și Pacea de la București au adus modificări importante raportului de forțe din sud-estul Europei, influențând în același timp contradicțiile fundamentale deja existente pe plan mondial între marile puteri. Peninsula Balcanică în urma crizei din 1912-1913 iese complet transformată”.
Și în alte lucrări istorice au fost menționate contradicțiile dintre România și Austro-Ungaria din perioada crizei balcanice și s-a considerat că: ”Tratatul de pace de la București, semnat la 10 august 1913, poate fi, așadar, caracterizat ca un tratat realizat prin deciziile proprii ale părților contractuale, fără amestecul vreunui alt stat. Iar în ceea ce privește poziția specială a României ”se poate afirma că prin participarea sa la război ca și prin semnarea tratatului de pace de la București, ea a realizat concomitent și un act demonstrativ împotriva Austro-Ungariei, marcând începutul unei noi orientări în politica externă”.
Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu au remarcat că României i-a revenit rolul de a restabili echilibrul balcanic, iar contribuția sa ”la soluționarea în spirit realist a unor spinoase probleme care trenau în sud-estul Europei a conferit politicii sale externe un prestigiu binemeritat…”.
Și Eliza Campus a comentat tendința României de a se desface de Tripla Alianță. Autoarea a considerat că ”Pacea de la București a fost o pace a statelor din această regiune, o pace care a marcat via tendință de independență a acestor state, ce înțelegeau să-și reglementeze ele singure raporturile interbalcanice”. Iar contribuția României la încheierea păcii de la București a privit-o ca pe un act demonstrativ de vădită independență… ”un act de conștientă sfidare față de Tripla Alianță în general și față de Austro-Ungaria în special”.
Pacea de la București a continuat să fie o temă favorită și s-a considerat că ”ea este prima în care hotărâri importante sunt luate de micile state din sud-est, fără amestecul marilor puteri”.
În mai multe rânduri, Nicolae Ciachir s-a oprit asupra evenimentelor balcanice, inclusiv asupra păcii de la București, considerând că ”prin iscălirea Păcii de la București, România, Serbia, Grecia și Muntenegru au reușit, trecând peste voința marilor puteri, să-și impună în cea mai mare măsură doleanțele”. În continuare, a subliniat rolul de arbitru al României în timpul tratativelor, ”fapt ce a contribuit la angrenarea acesteia în arena politică internațională și la îndepărtarea ei de puterile centrale”. Dar pacea de la București a însemnat și ”primul moment când reprezentanții statelor și popoarelor sud-est europene nu s-au mai găsit în anticamera tratativelor…”.
Gheorghe Platon, într-o prezentare a situației din perioada 1912-1913, a considerat că ”intrarea armatei române în Bulgaria, la 10 iulie 1913, a reprezentat, practic, dezavuarea alianței cu Austro-Ungaria, primul pas concret spre ruperea relațiilor de Tripla Alianță. Autorul a susținut că, deși nu a pus capăt tendințelor de revizuire, manifestate de Bulgaria și Austro-Ungaria: ”Tratatul de la București a restabilit pacea în Balcani, el a reprezentat rodul tratativelor parțiale intervenite fără amestecul marilor puteri”. Rezultatele nu au întârziat să apară după încheierea păcii de la București, Austro-Ungaria fiind cea care a cules roadele pe care le-a semănat ”criza balcanică – deși nu l-a determinat – a dat impuls curentului ostil Austro-Ungariei, generat de opțiunile naționale firești ale României; a grăbit desprinderea țării dintr-o alianță care, acum, nu-și mai avea rațiunile momentului în care fusese încheiată”.
Ion Bulei, în câteva rânduri, a apreciat că situația externă a influențat evoluția politicii interne românești, unde Carol I era factorul principal, iar guvernul ”așezat pe un ghem de contradicții și susceptibilități reușește să prezideze participarea României la cel de-al doilea război balcanic și prin pacea de la București să obțină un mare succes extern considerat ca atare în epocă…”. Autorul a scos în evidență și faptul că pacea de la București i-a asigurat României ”o poziție predominantă în rândurile statelor mici din sud-estul Europei”, dar, în același timp, a transformat Bulgaria într-un ”dușman la sud de Dunăre, care nu va întârzia să se răzbune”.
Și Stelian Neagoe a abordat problema războaielor balcanice și a păcii de la București, considerând că intervenția României ”a contribuit în mod decisiv la restabilirea păcii în Balcani, mărindu-și astfel prestigiul internațional. Conferința și Tratatul de pace de la București au fost o reușită românească la nivel european, Marile Puteri n-au ezitat să recunoască acest lucru”.
Anastasie Iordache s-a oprit asupra guvernării conservatoare din anii 1910-1914, acordând o mare atenție evenimentelor externe, autorul a considerat că guvernul conservator a fost constituit din necesitatea de a face față evenimentelor determinate de izbucnirea conflictului balcanic, dar, odată încheiată această misiune, trebuia să renunțe la guvernare: ”Dacă în domeniul politicii externe, în împrejurările crizei balcanice, un guvern conservator prezidat de Titu Maiorescu fusese deosebit de util, în domeniul politicii interne constituia o frână, întrucât se prezenta țării cu un program negativ”.
Într-o altă lucrare, Ion I.C. Brătianu, Anastasie Iordache a afirmat că nedreptatea făcută la Berlin (1878) României ”a fost reparată la Congresul de pace de la București, încheiat prin tratatul semnat la 28 iulie/10 august 1913”. Iar contradicțiile dintre România și Austro-Ungaria au dus la ”o nouă orientare politică ce se impunea statului român, în noile împrejurări rezultate după al doilea război balcanic, care iritase, evident, cercurile conducătoare austro-ungare, în contradicție flagrantă cu interesele supreme ale României”.
Pe aceeași linie a mers și Keith Hitchins, apreciind că: ”România a ieșit din Conferința de pace nu numai cu mai mult teritoriu, ci și cu un prestigiu sporit și un nou simțământ de încredere în sine, ceea ce a făcut și mai puțin probabil decât înainte ca politicienii și opinia publică să consimtă la o tutelă austriacă”.
Și Ion M. Oprea a reliefat rolul jucat de România în timpul evenimentelor balcanice, apreciind că ”prin participarea sa la război, România a contribuit la restabilirea păcii și a asigurat un nou echilibru de forțe între statele balcanice și a preîntâmpinat intrarea armatei țariste în rândul beligeranților, ceea ce ar fi permis Rusiei să transforme Balcanii într-un adevărat protectorat”.
Ioan Scurtu, printre altele, a menționat și situația precară a armatei române, precizând că ”armata română nu era, cu adevărat, pregătită și echipată de război”. Iar discursurile despre grija pe care statul a purtat-o ostașilor ”s-au dovedit a fi în mare parte, demagogice. Un mare număr de militari a murit de holeră”.
Gheorghe Zbuchea a remarcat că, prin pacea de la București din 1913, s-a încheiat o etapă istorică a spațiului sud-est european, România urmărind ”încetarea situației conflictuale, stingerea războiului, instalarea unei păci drepte, înlăturarea oricărei hegemonii politice în zonă”, dar și repararea nedreptății suferite cu ocazia încheierii Tratatului de la Berlin. Autorul a considerat că ”această politică a fost promovată independent de intervențiile sau interesele marilor puteri” și că interesele românești erau cele mai importante.
Și Viorica Moisuc a concluzionat că prin războaiele balcanice ”statele tinere din zona sud-estică a Europei, obiect al disputelor dintre marile puteri, aflate în zone strategice râvnite, se întăriseră suficient de mult și reușiseră să elimine amestecul marilor puteri în problemele lor zonale”. Autoarea a apreciat că totul ” era o acțiune fără precedent”, iar ”România, deși aliată a Austro-Ungariei, a promovat propria politică în Balcani”. În continuare, autoarea a precizat faptul că, ”dacă problemele în Peninsulă căpătaseră o înfățișare cât de cât convenabilă pentru părțile în conflict, nu tot așa stăteau lucrurile cu marile puteri, ale căror interese, neluate în considerare, rămâneau nesatisfăcute”. Iar ”contradicțiile dintre aceste puteri evoluau pe o linie ascendentă în favoarea războiului”.
Războaiele balcanice și pacea de la București au reprezentat un moment important pentru România în relațiile internaționale, deoarece marile puteri au fost nevoite să accepte rolul preponderent al acesteia în Peninsula Balcanică și, în același timp, să o ”curteze” asiduu pentru a o atrage în sfera lor de influență.
În final, de remarcat a fost concluzia la care a ajuns Ion Calafeteanu în ceea ce privește conceptul politic de ”balcanizare” folosit de unii istorici și politologi pentru a defini stările tensionale, potențial conflictuale din Peninsula Balcanică ”provocate” de statele balcanice, arătând, în mod clar, că ”disensiunile interioare, luptele fracționiste, tensiunile naționaliste în Balcani la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost provocate și întreținute de marile imperii vecine – otoman, austro-ungar și rus – cu interese strategice divergente în această regiune”, autorul, menționând și faptul că ”dezbinarea dinlăuntrul Balcanilor, starea conflictuală din regiune, într-un cuvânt «balcanizarea» este în cea mai mare parte un produs extrabalcanic”. Responsabile – a considerat Ion Calafeteanu – au fost ”cele trei mari imperii vecine cu această zonă”, care ”au căutat să dezbine și să învrăjbească popoarele balcanice” pentru a le controla mai ușor și ”să împiedice desăvârșirea procesului obiectiv de eliberare și de realizare a unității lor naționale”.
În ultima parte a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al
XX-lea, Europa occidentală s-a îndreptat rapid spre o divizare politică de bloc. În același timp, se poate spune că statele din sud-estul Europei, ale căror interese vizau desăvârșirea construcției lor naționale, au fost ”curtate” de marile puteri, făcându-li-se promisiuni pentru a fi câștigate de o parte sau alta.
Politica externă a statelor din sud-estul Europei (România, Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru), în această perioadă, a fost în esență o politică națională, o politică de identificare a căilor de urmat în vederea realizării obiectivului național, eliberarea conaționalilor de sub dominația Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus.
Chiar dacă relațiile politice dintre statele balcanice nu au fost întotdeauna cordiale, interesul național comun le-a determinat să se apropie, ajungându-se, în cele din urmă, până la încheierea unor alianțe politice și militare (1912), alianțe ce au avut ca obiectiv principal alungarea, pe cale militară, a Imperiului Otoman din Europa și alipirea teritoriilor eliberate la statele naționale, în funcție de ”principiul etnic”.
În lucrarea de față este prezentat un episod din lupta pentru desăvârșirea construcției naționale a statelor din Peninsula Balcanică luptând împotriva Imperiului Otoman – Războaiele balcanice. 1912-1913. După un prim capitol în care s-a analizat configurația geo-politică din sud-estul Europei la începutul secolului al XX-lea, capitolul al II-lea a fost dedicat prezentării războaielor balcanice, inclusiv aspectelor diplomatice apărute între aliații balcanici, după victoriile obținute în fața otomanilor; amestecul marilor puteri în criza balcanică și implicarea politică și militară a României în evenimentele care s-au desfășurat la sud de Dunăre. Ultimul capitol al lucrării este consacrat Conferinței de pace de la București, o atenție deosebită fiind acordată rolului jucat de România.
Războaiele balcanice (1912-1913) au reprezentat un moment cheie atât în ceea ce privește evoluția relațiilor politice dintre marile puteri europene, cu interese politice, economice și teritoriale în Peninsula Balcanică și Imperiul Otoman, cât și în evoluția ulterioară a Peninsulei spre o nouă criză (atentatul asupra arhiducelui Frantz Ferdinand de la Sarajevo, 1914) și declanșarea primului război mondial.
Din aceste motive, criza și războaiele balcanice au suscitat interesul oamenilor politici, diplomaților, istoricilor și presei românești și europene, astfel existând un bogat material de arhivă, cel puțin în România, pentru cercetarea și analizarea evenimentelor care au avut loc în Peninsula Balcanică.
În elaborarea acestei lucrări, pe lângă materialele de arhivă cercetate, de un real folos au fost colecțiile de documente, memoriile unor participanți la evenimente, precum și presa vremii. De asemenea, în perioada redactării, a fost o raportare permanentă la punctele de vedere și informațiile cuprinse în monografiile, lucrările de sinteză, studiile, articolele etc. ale unor istorici, oameni politici și militari români, cum ar fi: Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Alexandru Emil Lahovary, G.A. Dabija, Nicolae Ștefănescu-Iacint, Ion I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Constantin Velichi, Vasile Maciu, Șerban Rădulescu-Zoner, Nicolae Ciachir, Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc, Ștefan Pascu, Gheorghe Zbuchea, Anastasie Iordache, Ion Bulei, Ion Scurtu ș.a.
CAPITOLUL I
CONFIGURAȚIA GEO-POLITICĂ ÎN SUD-ESTUL EUROPEI (1912-1913)
1.1. Balcanii și istoria lor
1.2. Situația statelor balcanice la începutul secolului al XX-lea
1.3. Relațiile României cu statele balcanice (1900-1912)
1.4. Relațiile interbalcanice
1.5. Apariția unui nou stat: Albania
1.6. Marile puteri și statele balcanice
1.1. Balcanii și istoria lor
Peninsula Balcanică se caracterizează atât printr-o unitate geografică, cât și prin una impusă de istorie; de fapt, putem vorbi de unitate în diversitate, ceea ce și-a pus amprenta asupra vieții locuitorilor și istoriei regiunii de-a lungul timpului, în general.
Atât conflictele actuale, cât și cele din trecutul recent au avut uneori un aer anacronic. Ar fi exagerat să se explice totul prin istorie, dar, în același timp, este adevărat că lumea balcanică nu poate fi înțeleasă decât cunoscându-i istoria. Iar din această perspectivă s-a desprins o concluzie clară: Peninsula Balcanică nu a format niciodată o entitate politică independentă, cel puțin până în secolele XIX-XX, când nașterea sentimentului național a dus la apariția statelor independente (Grecia, România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania).
Până atunci, istoria balcanică a fost încadrată în istoria unuia sau altuia dintre imperiile sau statele care au stăpânit, în anumite perioade, regiuni ale ei. În procesul constituirii statelor naționale, istoria popoarelor din Peninsula Balcanică a fost instrumentalizată ideologic într-o măsură nemaiîntâlnită altundeva. Din această cauză, nu se poate vorbi de o singură istorie globală a Peninsulei, ci de mai multe istorii naționale, care se contrazic reciproc, nu numai în ceea ce privește perioada contemporană, dar și trecutul balcanic comun, pe care fiecare încearcă să-l acapareze în folos propriu.
Totuși, sau, poate și din această cauză, istoria balcanică prezintă un interes cu totul deosebit, ca istorie a unei zone în care se intersectează influențe și interese diverse.
Peninsula Balcanică formează, de fapt, o unitate geografică, politică și culturală distinctă, cu personalitatea sa specifică, deosebită de alte zone, chiar învecinate cu ea din punct de vedere geografic. Au contribuit la aceasta în primul rând faptul că popoarele din această parte a continentului sunt moștenitoare ale unor străvechi tradiții comune de viață spirituală și de organizare social-politică traco-daco-getă, greacă, romană, bizantină, otomană și slavă. Conviețuind pe pământuri alăturate și stabilind de-a lungul secolelor puternice legături politice – dar și economice și culturale, și am putea spune chiar în primul rând economice – zona sud-estului european formează una dintre acele așa-numite ”unități regionale” – categorie cu un rol deosebit de important în istoria civilizațiilor – în care trăsături comune tuturor popoarelor din regiune se împletesc cu puternice elemente naționale specifice, dând măsura personalității fiecărui popor. Într-o astfel de grupare conștiința intereselor comune este cvasi-generală, sentimentele de prietenie și solidaritate sunt reciproce, cum reciproce sunt și împrumuturile de valori materiale și spirituale. În acest sens, Nicolae Iorga a menționat: ”N-a existat unul din statele acestea care să nu exercite influența sa asupra celorlalte și n-a existat națiune care să nu dea elemente de gândire celorlalte”. Ceea ce a contribuit, însă, în cea mai mare măsură la strângerea legăturilor și la consolidarea prieteniei dintre popoarele din această regiune au fost suferințele și luptele comune împotriva dominației străine, de cele mai multe ori aceeași pentru toți, pentru libertate socială și independență națională.
Din punct de vedere geografic, Peninsula Balcanică este o regiune terestră înconjurată de mările Neagră, Egee, Ionică și Adriatică. Deși cursurile Dunării, Savei și Kupei sunt cel mai adesea desemnate ca trasând conturul perimetrului nordic al ei, trebuie avut în vedere și soarta ținuturilor de dincolo de Dunăre locuite de români, croați și sloveni legate și de spațiul central european.
Trăsătura cea mai reprezentativă a zonei este caracterul ei muntos; ”Balkan”, care dă și numele Peninsulei, provine dintr-un cuvânt turcesc cu sensul de ”lanț de munți împăduriți”.
Cea mai veche menționare cunoscută a numelui ”Balkan” provine dintr-un memorandum din secolul al XV-lea al scriitorului umanist și diplomat italian Filippo Buonaccorsi Callimaco (Philippus Callimachus), 1437-1496. El este autorul unei istorii a faptelor lui Vladislaw al III-lea Warnenczyc, în care a descris pe scurt munții Haemus, pe care i-a văzut cu prilejul unei misiuni diplomatice (poloneze) în capitala otomană. În memorandumul său din 1490, către Papa Inocențiu al VIII-lea, Callimaco a arătat că localnicii foloseau numele Balkan pentru munte: ” Quem incolae Bolchanum vocant”.
Marile șiruri ale Munților Balcani se întind pe o lungime de 555 km de la vest la est (de la Valea Timokului la Marea Neagră), având o lățime oscilantă între 20 și 60 de km.
Lanțul muntos, din care fac parte și Balcanii, formează un ”S” întors care începe în nordul României, coboară spre sud, separând câmpiile Moldovei și Munteniei de podișurile Transilvaniei, înainte de a se îndrepta spre sud-vest, traversând Dunărea pe la Porțile de Fier, iar apoi spre est prin Bulgaria, formând Munții Balcani propriu-ziși. Principalul sistem hidrografic al regiunii este alcătuit din cursul Dunării și din afluenții ei: Drava, Tisa (Theiss), Sava, Morava, Iskerul, Olt, Jiu, Siret și Prut. Celelalte cursuri de apă importante – Vardarul, Struma și Marița – se varsă în Marea Egee. Din cauza naturii muntoase a coastei adriatice, apele care se varsă în această mare nu oferă condiții naturale pentru comerț sau navigație, dar Neretva, Drinul și Skumbi au jucat totuși un rol important în evoluția ținuturilor învecinate.
Dominată de munți și de dealuri, regiunea posedă relativ puține suprafețe agricole fertile, cu excepția Văii Dunării (teritoriul României actuale și două zone din fosta Iugoslavie – Slavonia și Voijvodina). Văile Mariței și cea a râului Skumbi sunt și ele zone agricole bogate. Cu întinsele lor păduri și pășuni, munții oferă și ei elemente de sprijin pentru populație, iar zăcămintele minerale au fost exploatate încă de pe vremea romanilor.
Structura discontinuă a acestor munți a descurajat procesul de integrare din interior, dar, în același timp, nu a opus nicio rezistență penetrării din exterior, accesul fiind permis printr-o rețea de văi, platouri și depresiuni. Ele au prezentat anumite particularități și au favorizat legături, cuceriri, schimburi. Cele mai importante căi de acces erau Dunărea și drumul care lega Belgradul de Salonic, formând împreună o cale de schimburi de forma unui T uriaș.
Situată strategic la convergența Asiei, Africii și Europei, Peninsula Balcanică a constituit atât un obiectiv tentant pentru cuceritori, cât și o cale de trecere spre alte regiuni. Primii locuitori ai peninsulei, din documentele cunoscute, sunt ilirii, care au trăit în regiunea situată cam la vest de valea Moravei până la Marea Adriatică.
Albanezii susțin că sunt descendenții direcți ai ilirilor clasici. Dacă acest lucru este corect, avem de-a face cu singurii locuitori originari din Europa de Est care continuă să populeze acest spațiu.
Tracii s-au stabilit la est de râul Morava, pe teritoriul care se întindea de la Marea Egee până la nord de Dunăre. Tracii au fondat un stat organizat în secolul al V-lea î. Hr. Dacii, o ramură a tracilor, aveau să constituie un element fundamental în formarea națiunii române.
În antichitatea greacă, elenismul și ”barbaria” și-au împărțit Peninsula Balcanică. Cetățile grecești și coloniile lor au ocupat sudul peninsulei și țărmurile ei, egeean, adriatic și pontic. În regiunile din nordul și din interiorul peninsulei, cultura greacă a pătruns prea puțin. Aceste regiuni, așa cum s-a menționat mai sus, erau ocupate de iliri, de traci și de alte popoare.
Mai târziu romanii au cucerit aproape în întregime Balcanii, dar nu s-au așezat decât de-a lungul coastei adriatice și pe malurile Dunării. Drumurile construite de romani de-a lungul și de-a latul peninsulei ca și orașele întemeiate la răspântiile acestor drumuri au înlesnit circulația oamenilor, a mărfurilor și a ideilor în spațiul balcanic. Extinderea civilizației romane a fost însoțită de răspândirea culturii și a limbii latine.
În vreme ce în sudul peninsulei, zona de tradiție greacă a intrat în declin, regiunile situate în nord, între Via Ignatia și calea fluvială a Dunării, au devenit tot mai importante, prin poziția lor, pentru centrul italic al Imperiului. Multe bătălii însemnate din istoria romană au avut loc în Balcani.
În secolul al III-lea, Imperiul Roman a intrat în criză. Măsurile prin care s-a încercat depășirea acestei crize au dus, în cele din urmă, la crearea unei noi capitale, viitorul centru al Imperiului Bizantin. În anul 330, împăratul Constantin a întemeiat Constantinopolul, a doua Romă, pe locul anticului Byzantion. Deși se consideră că această dată ar marca începutul Imperiului Bizantin, transformarea Imperiului Roman în Imperiu Bizantin a fost, în realitate, un proces care s-a înfăptuit treptat și a durat, evident, mai multe secole. Crearea Constantinopolului a reprezentat un moment fundamental din desfășurarea acestui proces. Actul lui Constantin a apropiat Imperiul de bogatele provincii orientale, adevăratul lui centru de greutate și, datorită acestei recentrări, patrimoniul imperial nu a dispărut odată cu distrugerea Romei de către vizigoții lui Alaric, în 410.
La sfârșitul antichității, romanitatea orientală a acoperit un spațiu imens din Europa sud-estică și centrală, de la porțile Vienei la Marea Neagră. Ea s-a întins pe o mare parte din teritoriul actual al Austriei, Ungariei și României, pe teritoriul Bulgariei și al fostei Iugoslavii. Pe latura sa din sud, latinitatea a fost separată de lumea elenă de linia Jirecek-Philippide-Skok, ce se confundă, în mare parte, cu actuala graniță de nord a Turciei, Greciei și Albaniei. În acest spațiu, ce avea ca axă valea Dunării și egala teritoriul Galiei și Peninsulei Iberice luate la un loc, s-a născut poporul român care a constituit, alături de italieni, francezi, portughezi și spanioli, unul dintre pilonii romanității europene.
Importanța militară, politică și economică a Balcanilor a crescut în urma noii orientări, către est, a Imperiului Bizantin. Provinciile balcanice erau situate în imediata apropiere a Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin, pe jumătate balcanică, pe jumătate asiatică, iar securitatea acesteia a depins, în mare măsură, de eficacitatea controlului exercitat de trupele imperiale asupra lor. Prin poziția ei mediană, peninsula a devenit atât o punte de legătură, cât și o zonă de confruntare între vechea și noua Romă. Constantinopolul a avut de înfruntat două mari categorii de amenințări la adresa unității Imperiului. Prima categorie a fost reprezentată de invaziile barbare care au determinat, în partea occidentală a acestuia, diminuarea capacității de a controla teritorii întinse. A doua categorie de amenințări a fost reprezentată de problemele religioase, lupta împotriva ereziilor fiind caracteristică primelor secole din istoria bizantină. Prăbușirea frontierei dunărene a imperiului, la începutul secolului al VII-lea, a reprezentat o cotitură decisivă în destinele romanității balcanice. Avaro-slavii au străpuns defensiva bizantină și au luat cu asalt metropolele dunărene, ajungând apoi să asedieze Thessalonicul (Salonic) și Constantinopolul. Marea slavă a inundat literalmente peninsula, ajungând până în Peloponez și apoi în insulele Arhipelagului și chiar în Asia Mică. Evenimentul a marcat ireparabil și definitiv destinele latinității balcanice. Ea a fost dislocată și împinsă în regiunile înalte din interiorul peninsulei. Separată de imperiu, care mai stăpânea în Balcani numai litoralul Mării Egee, cu cele două mari metropole, Constantinopolul și Thessalonicul, romanitatea a fost obligată să-și ducă existența, în secolele următoare, în mijlocul ”sclavinilor” din peninsulă și a hanatului bulgar.
Spre nord, pe măsură ce maghiarii sau ungurii s-au stabilit în câmpiile panonice, începând cu 896, și au adoptat religia creștină, în sud au avut loc mari transformări în ceea ce privește lumea balcanică. Adevăratul adversar care a provocat căderea Bizanțului a fost, fără îndoială, Occidentul. Ceilalți doi adversari ”externi”, perșii și arabii, au fost potoliți unul după altul. Occidentul, dimpotrivă, nu a contenit să-și sporească influența și să pătrundă în spațiul bizantin. Lupta între cele două lumi s-a dat pe toate planurile.
Occidentul nu a atacat numai zonele periferice ale imperiului, cum au făcut popoarele barbare, ci însuși centrul acestuia. În 1204, cruciații, călăuziți de Veneția, au cucerit Constantinopolul, nu numai pentru a da o mai bună organizare imperiului, ci, dimpotrivă, pentru a-l distruge: un motiv în plus de suspiciune din partea popoarelor balcanice și ortodoxe față de Roma.
Trei dintre dușmanii ”interni” ai Imperiului Bizantin au reprezentat o amenințare reală: bulgarii, sârbii și turcii selgiucizi. Înainte de a lua locul bizantinilor în Constantinopol și în Balcani, turcii selgiucizi, popor asiatic nomad, au creat mai multe state și imperii în spațiul dintre China și Europa Centrală. Turcii selgiucizi au luat în stăpânire Mesopotamia și o mare parte din Anatolia, în epoca cruciadelor (secolele XI-XII). Turcii otomani (sau osmanlii) au început să le ia locul în secolul al XIII-lea.
Bulgarii, sârbii și otomanii au fost când dușmani, când aliați ai Constantinopolului, potrivit jocurilor diplomației bizantine. Statele lor nu au corespuns unor teritorii determinate, populațiile lor nu au fost omogene din punct de vedere etnic, iar armatele lor erau mixte. Marii conducători ai acestor state balcanice arborau titluri care nu au corespuns unei singure ”naționalități”, regele bulgar Simeon (897-927), care a stăpânit o mare parte din Peninsulă Balcanică, s-a proclamat, de pildă, ”bazileu al bulgarilor și al grecilor”.
La fel, Ștefan Dušan (1331-1355), rege sârb, încoronat în 1346, la Skopje (Üsküb), fondator al unui vast stat care s-a întins de la Dunăre până în Peloponez, a fost încoronat ca ”împărat al sârbilor și al grecilor”.
Turcii otomani, care au transformat în realitate visul cuceririi Constantinopolului (1453), participau de un secol la viața Bizanțului, luând partea unuia sau altuia dintre candidații la succesiunea tronului, apărând interesele puterii imperiale împotriva, de pildă, a pretențiilor lui Ștefan Dušan etc.
De când au pus piciorul în Europa, în 1357, otomanii au obținut fidelitatea vasalilor lui Dušan din Macedonia, a fărămițatei monarhii bulgare și chiar a celui care a fost împăratul Bizanțului, acum doar o umbră. Bătălia de la Kosovo din 1389, în care conducătorul Serbiei (Lazăr, 1370-1389), aliat cu regele Tvrtko al Bosniei, a fost învins, nu a pecetluit soarta Balcanilor, dar a fost considerată ca fiind de rău augur, din cauza eșecului eforturilor de a forma o alianță creștină, care a precedat-o, și a măcelului pe care l-a produs.
Împinse spre nord împotriva Ungariei, rămășițele regatului sârb au supraviețuit până în 1459. În 1463 a fost rândul Bosniei să se prăbușească. Numai Raguza (Dubrovnik) a fost salvată pentru a deveni o Elveție a secolului al XV-lea. Regatul ungaro-croat s-a dezmembrat pe măsură ce amenințarea otomană s-a apropiat. Austria înglobase deja în cadrul domeniilor familiei Habsburgilor formațiunile feudale locuite de sloveni, iar influența ei s-a extins în ținuturile coroanei ungare. Când în 1526, otomanii i-au învins pe unguri (maghiari) la Mohács, unde regele lor (Ludovic al II-lea, 1508-1526) și-a găsit moartea, fără să lase un moștenitor, preluarea habsburgică a ceea ce mai rămăsese din domeniile sale a fost validată prin alegerea lui Ferdinand de Habsburg (împărat, 1556-1564) ca rege al Ungariei (1526-1564) și apoi al Croației.
Cucerirea teritoriilor grecești de către turcii otomani a fost finalizată abia după căderea Constantinopolului, în 1453 (Istanbul în limba turcă, dar numit, de obicei, în Europa, după vechea denumire grecească, până în secolul XX), și moartea în luptă a ultimului împărat (Constantin al XI-lea Paleologul, 1448-1453).
În Peninsula Balcanică au rămas zone locuite de populații romanizate, ici și colo, desemnate generic prin vlahii sud-dunăreni, care au fost constituite în trei ramuri distincte. Ramura vestică, care a populat vechi provincii romane, a ocupat partea centrală și nordică a fostei Iugoslavii. Ramura nordică, dispărută azi aproape în totalitate, a populat în evul mediu versanții Balcanilor și a descins din romanitatea misiană locală. Ramura sudică a cuprins pe vlahii din Albania, Macedonia, Epir, Thesalia și restul Greciei.
Păstori, călăuze, cărăuși, deținători de hanuri pe arterele principale ale Peninsulei Balcanice; negustori ambulanți, cămătari, unii ajunși mari zarafi în Imperiul Otoman și mari bancheri în Budapesta, Viena, Leipzig, Veneția, Triest etc.; – aceștia erau aromânii pe care îi găsim pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice.
Populația romanizată de la nordul Dunării – ”valahii” Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești, vorbitorii unui dialect roman, creștini de rit răsăritean, care au folosit scrierea slavonă – a rămas, în principal, în România de azi (care din punct de vedere geografic nu face parte din Peninsula Balcanică, dar cu o istorie, o politică și o religie comune cu ale popoarelor balcanice), în spațiul carpato-danubiano-pontic. Pe acest teritoriu au trecut popoare migratoare în drumul lor spre sud sau spre Europa Centrală, dar nici unul nu s-a oprit în câmpiile unde primele forme de organizare socială și politică locală au apărut în secolul al
XIII-lea.
Pe parcurs, Transilvania a intrat sub stăpânirea regatului maghiar, iar Moldova și Țara Românească au căzut sub influența (suzeranitatea) Imperiului Otoman. Cucerirea otomană a Peninsulei Balcanice, în secolele XIV-XV, a fost privită de mulți istorici ca un moment de răscruce în evoluția romanității balcanice, prin marile mișcări de populație care au subminat structurile tradiționale ale societății vlahilor (aromânilor) și au accelerat procesul asimilării lor de către vecini. Realitatea pare să fie însă mult mai puțin dramatică și, în orice caz, mult mai nuanțată de la o regiune la alta.
Dominația otomană a izolat aproape în totalitate Balcanii de restul Europei și lumea ortodoxă de restul creștinătății. Declinul puterii militare a otomanilor a permis unei alte puteri dinastice imperiale, aceea a Habsburgilor, să le uzurpe autoritatea în Balcani și să influențeze direct sau indirect peninsula. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, amenințarea otomană a fost respinsă, majoritatea teritoriilor Coroanei ungare recucerite, Principatul vasal al Transilvaniei încorporat și alți slavi sudici aduși pe pământurile Habsburgilor.
Este cunoscut faptul că în secolul al XIX-lea lupta popoarelor din centrul și sud-estul Europei pentru unitate și independență națională, pentru eliberarea de sub dominația imperiilor vecine (otoman, rus și austriac) a cunoscut un puternic avânt. Sârbii (1804-1805), apoi românii și grecii au declanșat mișcările revoluționare (1821) conduse de Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti – pe teritoriul românesc a fost organizată și s-a desfășurat o parte din mișcarea de eliberare națională a grecilor.
Grecia și-a obținut independența formală cu mult înaintea altor state din Balcani (1821-1830). Cu toate acestea, ”suveranitatea” sa a fost limitată chiar de la început de către puterile europene protectoare și prin controlul financiar impus la sfârșitul secolului XIX. Unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească, în 1859, și afirmarea tot mai puternică a României pe plan internațional au constituit un important element de sprijin și de stimulare a luptei de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică. Prințul domnitor al Serbiei, Mihail al III-lea Obrenovici (1839-1842, 1860-1868), apreciind importantul sprijin politic și diplomatic primit din partea României și a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a arătat: ”Comportarea sa a confirmat relațiile de prietenie dintre cele două popoare pe care atâtea interese comune le fac solidare unul față de celălalt”. În anii '60 ai secolului al XIX-lea, legăturile dintre România, Grecia și Serbia au devenit atât de strânse încât s-a preconizat chiar o alianță politică a celor trei state, alianță bazată pe principiul ”Orientul creștin aparține lui însuși”. Ideea unei asemenea alianțe a reieșit din faptul că realizarea independenței și unității nu trebuia așteptată ca un dar din partea marilor puteri europene, oferit la masa tratativelor, ci ca un rezultat al propriei lor lupte.
Independența a reprezentat un moment important în istoria popoarelor Europei de sud-est. Revoltele cu caracter național ale bulgarilor, sârbilor și muntenegrenilor din anii 1875-1876 au fost sprijinite de poporul român și chiar de oficialități. Astfel, România a permis trecerea pe teritoriul ei a voluntarilor plecați din Rusia spre Serbia, înrolări de voluntari sârbi și bulgari de pe teritoriul românesc, tranzitul de armament rusesc către Serbia, adăpost miilor de refugiați sârbi (1876) etc. În 1877, poporul român a luat el însuși armele în mâini pentru a-și cuceri independența, aducându-și, totodată, tributul de sânge, alături de soldații ruși, sârbi și de voluntarii bulgari, la independența popoarelor sârb, bulgar și muntenegrean. România, Serbia și Muntenegru, promovate la statutul de independență totală, în 1878 (Congresul de la Berlin), fie și-au descoperit independența ciopârțită de puternicul lor vecin, Austro-Ungaria, fie au considerat avantajoasă o asemenea tutelă neoficială. Cea mai recent adăugată la numărul statelor balcanice, Bulgaria (independentă din 1908), care nu era independentă nici măcar în mod formal, a reușit, pe alocuri, să sfideze Rusia, eliberatoarea și protectoarea sa, și să se comporte mai independent decât Grecia.
Toate statele balcanice au exploatat la un moment dat invidiile reciproce ale marilor puteri europene și s-au bucurat de o oarecare libertate de acțiune în ciuda constrângerilor comerciale și financiare.
1.2. Situația statelor balcanice la începutul secolului al XX-lea
1.2.1. România 1900-1912
În anii de dinaintea primului război mondial, România a fost cea mai avansată din punct de vedere politic și economic dintre statele balcanice. Cu toate că a fost o țară cu o economie bazată pe agricultură, ea a făcut pași mari în direcția dezvoltării industriale. Situația politică era și ea stabilă.
Carol I (1866-1914), regele, avea să se dovedească a fi unul dintre cei mai capabili monarhi europeni. Întrucât nu a avut copii în viață – unica lui fiică a murit în copilărie –, el l-a numit ca moștenitor al tronului pe nepotul său, Ferdinand de Hohenzollern (1914-1927). Acesta s-a căsătorit cu prințesa Maria de Edinburgh, nepoata lui Alexandru al II-lea (1855-1881) și a reginei Victoria (1837-1901), care erau bunicii ei.
Regele a jucat un rol cheie în a determina rezultatul alegerilor, prin atribuția sa constituțională de a-l numi pe viitorul prim-ministru. La sfârșit de secol XIX și început de secol XX, procedurile de schimbare a guvernelor au funcționat perfect. Procesul începea cu demisia guvernului aflat la putere, consultări între rege și politicienii de frunte și alegerea unuia dintre aceștia pentru a forma un nou guvern. Prima sarcină a prim-ministrului desemnat, după ce își alegea cabinetul, era de a organiza alegeri pentru Cameră și Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de interne, care îi mobiliza pe prefecții din județe și restul aparatului administrativ al statului, a căror loialitate fusese verificată, pentru a se asigura că opoziția va fi copleșită în următoarele alegeri.
România era o monarhie constituțională. Cele două mari partide politice, Liberal și Conservator, au continuat să preia pe rând puterea. Ambele erau în esență grupări de oameni cu interese comune și dominați de dorința de a deține puterea în guvern. Conservatorii erau considerați în general ca fiind partidul marilor moșieri, iar liberalii reprezentau profesiunile și segmentul birocraților. Moșierii au avut reprezentanți în ambele partide. Concepțiile de bază ale celor două grupuri nu au fost radical diferite, cu toate că ele nu au fost de acord în unele privințe. Toate acestea s-au petrecut în afara sferei de percepție a 60% din populație, care era încă analfabetă, în ciuda învățământului obligatoriu și gratuit, începând cu anul 1864. Modalitățile de guvernare au fost moderne, dar au fost reprezentative pentru o mică parte a populației. Obstacolul real ce stătea în calea unei participări minime la viața politică nu s-a datorat censului, care a fost destul de mic în cel de-al treilea colegiu electoral, cât cerinței esențiale a educației primare. Deși în cadrul Partidului Național Liberal au existat cereri de introducere a votului universal încă din 1892, proprietarii de pământ, care dădeau tonul conservatorilor (și chiar printre liberali), s-au opus până în 1914 atât votului universal, cât și reformei agrare.
Conform statisticilor vremii, în anul 1911, la o populație de peste 6 milioane locuitori, au votat 74 332 cetățeni. După calcule realizate, din 6,5 milioane locuitori, au participat direct la vot pentru Adunarea Deputaților 93 260 cetățeni, adică 1,3% din populația țării, iar pentru Senat doar 27 260 cetățeni, adică 0,34% din totalul populației țării.
Partidele, amintite mai sus, s-au perindat la putere până la primul război mondial: conservatorii în intervalele 1899-1901, 1905-1907 și 1911-1914, iar liberalii între 1901-1905, 1907-1911 și din nou începând din 1914. Ambele partide au sprijinit cu fermitate guvernarea și sistemul social și economic existente.
În ciuda faptului că partidele Liberal și Conservator au avut multe idei comune, ele s-au deosebit cu adevărat în privința rolului guvernului în dezvoltarea industriei și a protecției ce trebuia asigurată împotriva concurenței străine. Liberalii au fost mult mai circumspecți și s-au opus, pe cât le-a stat în putință, atât concesionărilor de tip monopolist a bogățiilor țării, cât și pătrunderii individuale a capitaliștilor străini. În același timp, folosirea acestor capitaluri, potrivit vederilor lor, trebuia să se îndrepte – predilect – spre industrie, de crearea căreia liberalii s-au arătat mult mai interesați decât conservatorii. Totuși, diferențele dintre conservatori și liberali în privința capitalurilor străine au apărut mai mult în procesul reciproc de intenții și prea puțin – aproape neobservabil – în dirijarea practică a economiei țării. Este de remarcat, de pildă, tendința liberalilor de a impulsiona o dezvoltare mai conformă cu interesele burgheziei. Din necesitatea de a răspunde voinței timpului pe care îl străbătea țara, volens-nolens, nici conservatorii nu puteau face altfel, cu tot interesul lor de a asigura agriculturii o mai atentă preocupare.
România era o țară liberală. Dezbaterile politice erau libere și intense. Mulți străini, nevoiți din diverse motive să-și părăsească patria, au găsit aici adăpost și o seamă de posibilități de viață și activitate; nu e vorba doar de etnici români din țările vecine, ci și de bulgari, sârbi, greci, albanezi, evrei ș.a.
Inițiativa modernizării venea din cele mai înalte sfere. Industria a avansat mult mai mult în România decât în orice altă zonă din Balcani, deși nu a luat un avânt remarcabil din cauza lipsei unor materii prime ca minereul de fier sau cărbunele de calitate, ca și a utilajelor industriale astfel că industria asigura doar 17% din venitul național, în 1914.
În privința ajutorului acordat direct industriei, au fost emise o serie de legi, iar creșterea industrială a fost favorizată de capitalul acumulat de proprietarii de pământ, principalii exportatori de grâne din Balcani, și de prezența petrolului. Petrolul și cheresteaua (peste 36% din producția industrială) și industria alimentară (peste 33%) au fost sectoarele industriale dominante. Cererea mondială de petrol a determinat o creștere spectaculoasă a producției – de la 250 000 tone în 1900, la 1,8 milioane în 1913 – și a atras tot mai mult capital străin. Investițiile străine – în special cele germane, austriece, olandeze, britanice, franceze, belgiene și americane – vor juca un rol important. Până în 1914, capitalul german a controlat 35% din rafinării, cel britanic 25%, cel olandez 13% și cel francez 10% (capitalul românesc a reprezentat doar 5,5%). Capitalul străin a jucat un rol crucial în industrie, în general. Era predominant în sectorul gazelor naturale și electricitate, în industria zahărului și metalurgie, în industria chimică și a lemnului. Era prezent în sistemul bancar și în programele de lucrări publice prin împrumuturi către statul român.
În anii 1913-1914, numărul total al muncitorilor aflați în industria extractivă, prelucrătoare și în transporturi, în Vechea Românie, s-a ridicat la 263 629 de mii; față de anul 1901-1902, numărul s-a dublat. Printre cele mai importante centre s-au numărat București, Valea Prahovei și Galați.
În timp ce atenția principală a fost acordată chestiunilor industrializării, situația din agricultură s-a înrăutățit. În ciuda faptului că țărănimea nu a avut niciun rol politic direct, nemulțumirea și agitația din mediul sătesc erau cunoscute. Majoritatea liderilor români au deținut o serie de proprietăți rurale și au avut legături strânse cu problemele din agricultură.
Profiturile din exportul de grâne au furnizat capitalul inițial și jumătate din recolta de grâne mergea încă la export. Restul era destinat pieței interne. În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, România s-a aflat pe locul patru în lume printre țările exportatoare de grâu și pe locul trei la exportul de porumb.
Esența ”regimului agrar” din România a fost dată de relațiile de dijmă, statuate prin legislația învoielilor agricole, jurisdicție specială de reglementare a raporturilor contractuale dintre moșieri și țărani. Dijma putea fi de mai multe forme: la tarla, în produse, în bani sau în variante combinate. Acest ”regim agrar” a favorizat pe toți cei implicați în producția și circulația produselor agricole, cu excepția țăranului, care a beneficiat cel mai puțin. Un aspect, poate cel mai important, se referă la structura proprietății; sursele vremii nu concordă, dar diferențele nu sunt prea mari. Conform informațiilor oferite de G.D. Creangă, 4 171 proprietăți, depășind 100 ha, însumau 3 810 351 ha (54,72%), iar 920 739 țărani – cu proprietăți până la 10 ha – dețineau 3 153 645 ha (45,28%). Iar Mircea Iosa a conchis că țăranii (99,1% dintre agricultori) posedau mai puțin de jumătate din suprafața agricolă a țării; iar dacă la cele 4 milioane ha deținute de marea proprietate se adaugă și pădurile, rezultă că marii proprietari dețineau 6 450 000 ha (60%) din totalul terenului agrosilvic, iar țăranii 4 150 000 ha (39%).
Un alt fenomen caracteristic acestei perioade l-a reprezentat arendășia; în anul 1913, aproximativ 55% din suprafața moșiilor mai mari de 1 000 ha erau arendate; din alte două surse rezultă că procentul atingea 70%. Arendarea moșiilor pentru o sumă fixă a devenit un obicei răspândit, iar arendele se stabileau pe perioade mai scurte de timp. 57% din terenul cultivat era dat în arendă. Arendașii compensau sumele crescânde pe care le datorau prin termeni și mai stricți pentru țăranii care lucrau în sistemul învoielilor agricole. În Moldova, pământul arendat a reprezentat 62% din total (40% dintre arendași fiind evrei și încă 13% creștini de alte etnii).
Aceasta fiind situația, condițiile de viață ale țăranilor au devenit din ce în ce mai grele. Din cauza înrăutățirii situației, au apărut tot mai multe semne de nemulțumire a țăranilor, ceea ce a provocat, în cele din urmă, marea răscoală țărănească din 1907. Începută în Moldova, în luna martie, aceasta s-a extins în toată țara. Guvernul, care nu a avut niciun reprezentant propriu-zis al țărănimii, a reacționat cu putere. Armata, sub comanda lui Alexandru Averescu, a înăbușit răscoala cu violență. Pentru suprimarea răscoalei a fost nevoie de circa 120 000 de soldați.
Numai după înfrângerea răscoalei a fost recunoscută și nevoia unei reforme agrare. Au fost emise noi legi cu privire la contractele agricole care să reglementeze relațiile dintre țăran și proprietarul de pământ. Rămânea însă problema aplicării acestor legi, având în vedere că sistemul administrativ era dirijat de persoane ale căror interese sociale și economice nu coincideau cu cele ale țărănimii. Cu toate aceste controverse și în ciuda răscoalei țăranilor, situația internă și externă a României a urmat un curs mai lin decât în alte state balcanice. Țara nu a suferit de pe urma nici unei crize interne grave sau a aventurilor externe.
Deși România a fost, probabil, cel mai bogat stat din Balcani, ea a suferit, după cum s-a văzut, de multe din tarele ce marcau celelalte țări. În plus, guvernul român, ca și celelalte guverne din Balcani, a trebuit să facă față cheltuielilor în continuă creștere, cauzate de îmbunătățirile necesare pe plan intern, precum și de creșterea sistemului birocratic, dar mai ales menținerea unei armate puternice.
1.2.2. Bulgaria 1900- 1912
Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha (1887-1925) a reușit să preia controlul asupra întregului sistem politic bulgar. Nicio persoană sau partid nu a fost în stare să-i conteste poziția. A exploatat ”partizanstvo”, varianta bulgară a nepotismului politic, clientelismului și corupției. În 1900, el putea face și desface ministere aproape după bunul plac, lăsând la latitudinea politicienilor corupți să fabrice sprijinul parlamentar sau electoral față de noul guvern.
Înainte de primul război mondial au existat nouă partide politice care rivalizau între ele. Marii comercianți, industriași și bancheri au fost coloana vertebrală a Partidului Popular, în frunte cu Constantin Stoilov, un politician de tip european. Partidul Liberal s-a scindat în trei formațiuni, între care nu au existat mari diferențe de principii. Elementele de legătură dintre Partidul Popular Liberal, în frunte cu Dimităr Petkov, Partidul Liberal, condus de Vasil Radoslavov (rusofob) și Partidul Tânăr Liberal, condus de Dimităr Toncev, au fost suspiciunea față de intențiile Rusiei în privința Bulgariei și atitudinea pozitivă față de o guvernare cu ”mână forte”. Centrul politic a fost ocupat de Partidul Democratic, al cărui conducător, Petko Karavelov (rusofil), a fost adeptul unei politici moderate. Elita a gravitat în jurul Partidului Radical Democrat al lui Nacio Țankov, iar rusofilii extremiști au format Partidul Liberal Progresist. Ideologii săi, Dragan Țankov și Stoian Danev, au mizat în totalitate pe Rusia și pe țarul Nicolae al II-lea (1894-1917). S-a format Uniunea Populară Agrariană Bulgară, în 1899, ca reprezentant al intereselor țărănimii bulgare. Acest pestriț spectru politic a fost completat și de Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Bulgaria, care, în 1903, s-a scindat în socialiștii ”largi” și cei ”strâmți”. Diversitatea formațiunilor politice a caracterizat cadrul unei societăți pluraliste dezvoltate – ”expresie a consolidării principiilor și obiceiurilor democratice în Bulgaria”. Pe de altă parte, existența atât de multor partide a dus la stânjenirea vieții politice, la dese rocade la vârfurile puterii. Într-o perioadă cu puțin mai mare de un deceniu – între 1899 și 1911 – s-au schimbat 12 cabinete, conduse de 9 premieri. Puterea executivă a început să fie exercitată de partide și coaliții de partide cu cele mai diverse ideologii și programe, care, câteodată, s-au bătut cap în cap, fapt ce a influențat negativ stabilitatea guvernelor.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, datorită unui scandal de corupție din domeniul căilor ferate, au venit la putere liberalii conduși de Vasil Radoslavov, care au guvernat din 1899 până în 1901. Acest cabinet a trebuit să rezolve o problemă majoră în domeniul rural. Faptul că în marea lor majoritate țăranii bulgari au avut propriile ferme nu a determinat în mod automat scăderea sărăciei de la sate. Celor care au luat în stăpânire pământurile foștilor proprietari musulmani li s-a cerut să plătească despăgubiri. Ulterior, țărănimea a fost obligată să suporte cheltuielile necesare administrației naționale, armatei, achitării împrumuturilor externe și îmbunătățirilor interne, cum a fost lărgirea rețelei de căi ferate.
Atunci când impozitul agricol a fost înlocuit cu dijma în natură, ca pe vremea otomanilor, au avut loc demonstrații de protest în masă (1900). Poliția și armata au intervenit la Varna, la Trăstenik (regiunea Rusciuk) ș.a. Cele mai mari ciocniri au fost în satele Șabla și Durankulak, unde au căzut 90 de morți și 800 de răniți dintre țărani.
Ferdinand a numit, în 1901, un nou cabinet, sub conducerea lui Petko Karavelov, care a anulat cota de 10% (din recoltă). Guvernarea democraților și liberal progresiștilor din 1901-1903 s-a caracterizat prin eforturile de căutare a unei ieșiri din criză și de calmare a tensiunilor sociale din țară. În această perioadă s-a definitivat structura sistemului educațional bulgar.
Regele Ferdinand și guvernul au tolerat și chiar încurajat bandele armate din Macedonia, pentru a dobândi sprijinul opiniei publice, dar acest joc a fost periculos. Odată cu declanșarea conflictului în Macedonia (1903), vara lui 1903 a fost extrem de tensionată în Bulgaria. Regele Ferdinand nu s-a bucurat nicicând de mai puțină popularitate. Țăranii au pierdut orice urmă de respect față de partidele politice. Armata era nemulțumită de faptul că trebuia să mențină ordinea acasă, într-un moment când Macedonia avea nevoie disperată de o intervenție militară. După eșecul nefericitei revolte, Sofia a încercat să stăvilească o slăbire accentuată a elementului bulgăresc din Macedonia.
Sperând într-un ajutor rusesc pentru anexarea Macedoniei, Ferdinand a adus la putere un guvern net rusofil, condus de Stoian Danev (1903), iar când a înțeles că Rusia nu îl putea ajuta, a adus la putere Partidul Național Liberal, condus de D. Petkov. Acesta a reprezentat acea parte a marii burghezii industriale și comerciale care era legată de Germania și Austro-Ungaria.
Așa s-a instalat cel de-al doilea regim de ”tip Stambolov” (după numele fostului prim ministru Stambolov – 1887-1894 – rusofob), care a avut, succesiv, patru premieri și s-a aflat în fruntea puterii executive din mai 1903 până în ianuarie 1908. Această perioadă a coincis cu o considerabilă dezvoltare a economiei Bulgariei, care a cuprins sferele producției industriale, comerțul, agricultura, educația, transportul și construcțiile. Au fost reînnoite acordurile economice cu marile puteri europene, iar capitalurile străine au pătruns puternic; astfel au luat ființă cele mai mari bănci bulgare.
Circa 300 000 de mici proprietari, în 1908, au posedat 3,5 milioane de decare (de la 5 la 30), în timp ce 1 050 mari proprietari au stăpânit 2,8 milioane de decare. În 1910, la mia de gospodării s-au aflat 894 de pluguri de lemn, 231 de pluguri de fier și numai 20 de mașini agricole, ceea ce arată caracterul înapoiat al agriculturii (80% din populație era angajată în agricultură).
Populația Bulgariei, în 1910, a ajuns la 4,3 milioane locuitori. Situația financiară a Bulgariei a fost grea și 25% din bugetul anului 1907 a mers la plata împrumuturilor și a dobânzilor datorate străinătății. Au început o serie de greve (1906), iar în 1907, la deschiderea Teatrului Național, prințul Ferdinand a fost fluierat. Universitatea a fost închisă, arestările au luat proporții și, până la urmă, s-a ajuns la instaurarea unui adevărat regim polițienesc. În acest climat, primul-ministru D. Petkov a fost asasinat în februarie 1907.
În ianuarie 1908, din cauza nemulțumirii generale, a fost adus la putere partidul ”democrat” al lui Al. Malinov. Acest partid, la început al micii burghezii, s-a transformat, pe parcurs, în partid al marii burghezii. Universitatea a fost redeschisă, liniștea s-a instalat în țară.
La sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea, Bulgaria era o țară cu o economie și un sistem democratic în curs de afirmare. După obținerea autonomiei, la Congresul de pace de la Berlin din 1878, ea a făcut pași decisivi pentru intrarea în familia statelor europene libere și independente.
Cu toate că era doar un stat cu un regim de autonomie, Bulgaria s-a comportat de parcă ar fi fost pe deplin independentă. Astfel, au fost stabilite relații diplomatice cu alte guverne, iar Poarta nu era în stare să exercite vreo influență nici asupra politicii externe, nici asupra celei interne a Bulgariei. Prințul și partidele politice au acționat pentru câștigarea independenței complete și au continuat să susțină idealul granițelor de la San Stefano (1878).
Momentul politic favorabil a apărut în toamna lui 1908, după succesul revoluției ”Junilor turci” din Imperiul Otoman. Premierul Alexandăr Malinov și politicienii bulgari au apreciat corect modificările survenite în situația internațională și oportunitățile oferite Bulgariei. La 5 octombrie 1908, în vechea capitală, Veliko Târnovo, Bulgaria a fost proclamată stat independent, iar Ferdinand și-a luat titlul de ”țar” al bulgarilor. După câteva luni de negocieri, Imperiul Otoman a recunoscut independența Bulgariei. Prin note diplomatice adresate Ministerului de Externe bulgar, una după alta, marile puteri au acceptat actul săvârșit.
În martie 1911, când Ivan Gheșov a luat conducerea unui guvern de coaliție format din naționaliști și progresiști, primul lui demers a fost să convoace o Mare Adunare Națională care să adopte o serie de amendamente constituționale. Naționaliștii erau devotați ideii de constituționalism și s-au opus manierei de conducere a regelui; de aceea, în această perioadă au fost limitate prerogativele sale de a suspenda drepturile civile în caz de urgență, iar perioada unui mandat parlamentar a fost redusă de la cinci la patru ani; sesiunile sale anuale au fost prelungite de la două la patru luni .
În ciuda numeroaselor probleme interne, Bulgaria a progresat în multe domenii în anii premergători lui 1912. Industria era în plină dezvoltare, lungimea căilor ferate s-a triplat, de la 693 de kilometri, în 1887, la 1931 kilometri, în 1911. În această perioadă rețeaua de drumuri a sporit de la 3727 de kilometri la 8945 de kilometri. Liniile telegrafice au crescut de la 3548 de kilometri la 6157 de kilometri, iar liniile de telefon de la 195 de kilometri la 2231 de kilometri. Până în 1910 s-a dezvoltat, treptat, întreg sistemul de învățământ, care era condus de secțiile locale de învățământ și care a asigurat patru ani de învățământ primar, trei ani de învățământ gimnazial și cinci ani de învățământ liceal. Universitatea din Sofia a fost înființată în anul 1904.
1.2.3. Serbia 1900-1912
În iulie 1900, în timp ce regele Milan (1868-1889; la 6 martie 1889, ziua aniversării proclamării Serbiei ca regat, a abdicat în favoarea fiului său Alexandru) și Președintele Consiliului de Miniștri Vladan Djordjevici nu se aflau în țară, regele Alexandru (1889-1903) a dat o proclamație prin care a răsturnat guvernul, precum și o ordonanță prin care agenții forței publice trebuiau să-l ucidă pe regele Milan, imediat ce s-ar fi întors în țară (Milan a murit câteva luni mai târziu, în februarie 1901, la Viena). O nouă constituție a fost votată, la 6 aprilie 1901, introducându-se sistemul bicameral, cu o cameră ai cărei membri urmau să fie aleși și cu un senat ai cărui membri urmau să fie numiți (trei cincimi) de către rege.
Curând, regele Alexandru a trecut la un sistem politic despotic. La scăderea popularității sale a contribuit și căsătoria sa cu o văduvă, Draga Mașin, care era cu peste zece ani mai în vârstă decât el și s-a bucurat de o reputație scandaloasă. S-a crezut că nu poate face copii, ceea ce constituia o dificultate importantă într-o căsnicie regală. Căsătoria a fost extrem de nepopulară în rândurile populației sârbe. Iar faptul că, ulterior, rudele reginei s-au implicat în diverse afaceri publice, a dus la sporirea numărului dușmanilor dinastiei. Toate aceste evenimente, plus evidenta slăbiciune a lui Alexandru ca lider național, au întărit hotărârea celor care doreau înlăturarea de la putere a familiei Obrenovič.
Până în 1903, regimul lui Alexandru Obrenovič s-a izolat atât în țară, cât și peste hotare. Mai ales ofițerii au avut resentimente cu privire la cuplul regal și la anturajul din jurul său. În noaptea de 10-11 iunie 1903, un grup de ofițeri (implicați 120 de oameni) a pătruns în palat și i-au asasinat pe monarh, în vârstă de 27 de ani, pe soția sa, regina Draga, pe cei doi frați ai ei și trei generali. Conspiratorii s-au bucurat de sprijinul unui grup de politicieni care au ajuns și ei să creadă că Alexandru trebuie îndepărtat. Această acțiune a îngrozit toată Europa.
Conspiratorii au organizat întâi un guvern provizoriu condus de Iovan Avakumociú. Apoi au fost convocate cele două camere ale legislaturii din 1901, care l-au ales pe Peter I Karagheorgevici rege (1903-1921); acesta a acceptat imediat. Constituția din 1889 (elaborată de regele Milan) a fost restaurată, cu anumite amendamente, în 1903. Noul rege avea aproape șaizeci de ani când a devenit regele unei țări pe care nu o cunoștea prea bine. Fiind cel de-al treilea fiu al lui Alexandru Karagheorghevici, și-a făcut studiile în Franța și Elveția și s-a simțit legat de Franța și Rusia. Prima sarcină care stătea în fața noului regim a fost contracararea reacției de indignare a marilor puteri față de lovitura de stat. Deși Austro-Ungaria și Rusia au recunoscut drepturile noului rege, Marea Britanie și Țările de Jos și-au retras ambasadorii, acestor țări displăcându-le faptul că, până la urmă, conspiratorii au ocupat poziții înalte în guvern după lovitura de stat. Marea Britanie a recunoscut noul guvern în 1906.
Domnia lui Peter Karagheorgevici a dus la o schimbare radicală a politicii externe a Serbiei, punând la ordinea zilei problema echipării armatei, colaborând cu capitalul francez în această direcție, guvernul sârb a demonstrat intenția sa de a rezista presiunilor Austriei și de a opta pentru blocul anglo-francez. Conflictul dintre Serbia și Austro-Ungaria avea să intre foarte curând într-o fază acută (războiul vamal din 1906).
Parlamentul era dominat de Radicali și Radicalii Independenți, ambele partide desprinse din Partidul Radical originar. Radicalii au câștigat alegerile din 1906 și au rămas la putere pe toată durata primului război mondial. Acest cabinet, în frunte cu Nicola Pašić, a luat hotărârile importante din 1912, 1913 și 1914, care au dus la intrarea țării în război.
De remarcat faptul că în viața politică a Serbiei, armata a început să joace un rol tot mai important și în special grupul foștilor ofițeri complotiști. În anii care au urmat complotului, aceștia au terorizat pe oamenii politici, pe membrii guvernului și chiar pe rege.
În plan politic, armata a susținut interesele marii burghezii sârbe și formarea unui mare stat slav. În acest sens, în 1911, conspiratorii s-au organizat într-o societate secretă sub sloganul ”Unire sau Moarte” – mai bine cunoscută sub numele dat de oponenții lor, și anume, ”Mâinile Negre”. Scopul acestei grupări a fost să determine Serbia să își asume rolul Piemontului în unificarea tuturor slavilor sudici. Ei au inclus printre ”provinciile sârbe” Bosnia și Herțegovina, Muntenegrul, Vechea Serbie (zona Kosovo), Macedonia, Croația, Slavonia, Voivodina și zona de litoral. Propaganda și sprijinul acordat bandelor înarmate, ce au operat pe teritoriul otoman, au crescut odată cu creșterea rolului armatei în cadrul statului.
Pe plan intern, câteva crize politice s-au soldat cu remanieri guvernamentale, cu ascuțirea divergențelor între armată și guvern, între guvern și Scupștină (parlament) și între guvern și rege, în intervalul 1903-1912. Au avut loc și două comploturi neizbutite, fără un ecou larg, la Niș și Kraguevaț, organizate de partizanii fostei dinastii. Exceptând cele semnalate și în comparație cu perioada anterioară anului 1903, perioada domniei lui Karagheorghevici a fost, totuși, o perioadă de stabilitate politică și guvernamentală.
Folosindu-se de revoluția junilor turci din 1908, Austro-Ungaria a proclamat în același an anexarea Bosniei și Herțegovinei, provincii ce le-a ținut până atunci numai sub ocupație militară și le-a administrat în înțelegere cu begii (bey-ii) bosniaci.
Opinia publică din Serbia a aflat cu indignare despre anexarea Bosniei și Herțegovinei. Guvernul sârb a considerat că acest act amenința direct interesele statului, iar ministrul de externe, Milovanovici, a întreprins o serie de acțiuni diplomatice, propunând autonomia celor două provincii, sub garanția marilor puteri. Au avut loc manifestații în diferite orașe din Serbia, unde s-a cerut vehement să se declare război Austro-Ungariei. Guvernul sârb a dat o declarație, în martie 1909, – după mari presiuni – prin care a recunoscut alipirea Bosniei și Herțegovinei și că această anexiune nu încalcă cu nimic drepturile legitime ale Serbiei.
Legile adoptate pe parcurs și eliberarea de sub tutela economică a Austro-Ungariei (1906) au contribuit la un însemnat progres al economiei sârbe. Cu toate acestea, Serbia, ca și celelalte state din zonă, a rămas o țară predominant agricolă, deoarece puțina industrie care exista angaja doar 7% din populația ce număra 2,9 milioane de locuitori.
A crescut numărul fabricilor și al muncitorilor, în perioada 1904-1910, ajungând de la 94 de fabrici, cu 4 730 de lucrători, în 1904, la 428 de fabrici și 16 100 de lucrători, în 1910. Numai la Belgrad se aflau, în 1910, mai multe întreprinderi industriale decât în toată țara (1898). Au predominat industria alimentară și cea textilă (Leskovaț), dar și cea minieră, mai ales după 1908. Comerțul extern al Serbiei a crescut de la 88,7 milioane dinari la 153,4 milioane, în 1908, și balanța comercială a fost aproape întotdeauna activă. Circa 80% din produsele economiei agrare au fost exportate însă cu preț redus în Austro-Ungaria, care, în parte, le revindea pe piețele străine. Numărul băncilor la începutul secolului al XX-lea s-a apropiat de 100. Capitalul francez a ocupat aici un loc important, ca și în alte sectoare ale economiei. În 1910, una din principalele bănci a fost Banca franco-sârbă, cu sediul la Paris și cu o filială la Belgrad.
În 1907, Serbia a încheiat acorduri comerciale cu Franța, Anglia, Italia, Elveția, România și Imperiul Otoman, iar exportul său a crescut de la 71 milioane dinari, în 1905, la 77 milioane, în 1908, la 92 milioane, în 1909, și la 98 milioane, în 1910.
1.2.4. Grecia 1900-1912
În 1863, prințul Christian William Ferdinand Adolphus George al Danemarcei (dinastia Glücksburg) a devenit rege al Greciei (1863-1913).
Problemele interne și externe ale Greciei au creat o presiune continuă asupra lui George I. Supușii săi au așteptat ca el să reacționeze cu putere în toate problemele naționale. S-a căsătorit cu marea ducesă Olga (Rusia), în 1867, astfel încât putea să spere la un oarecare ajutor din partea Rusiei. În 1868, familia regală a avut un fiu, Constantin, al cărui nume semnifica aspirația bizantină din cadrul Marii Idei. Regele însă nu putea să se lanseze în acțiuni care se izbeau de frontul comun al dorințelor marilor puteri.
Grecia a intrat în secolul XX marcată de o atmosferă de dezamăgire și nemulțumire generală. Se recunoștea în mod deschis că administrația avea nevoie de reforme și trebuiau aduse îmbunătățiri forțelor armate, dar problema majoră rămânea faptul că țara nu avea bani pentru rezolvarea nici uneia din aceste nevoi. De fapt, nici sistemul politic nu era cel mai potrivit pentru o renaștere națională.
Problema Cretei a rămas adânc înrădăcinată în politica internă greacă. ”Ethnike Hetairia” sau ”Societatea Națională” s-a format în noiembrie 1894. Scopul acestei societăți a fost lupta pentru cauza națională greacă; trei sferturi din ofițerii armatei au aparținut acestei societăți. Deși acest grup s-a interesat în primul rând de Macedonia, el a avut un rol important și în problema Cretei (membrii au devenit sursă de voluntari și arme pentru insulă).
În februarie 1897, forțele revoluționare din Creta au declarat unirea cu Grecia. Imediat după aceasta, o armată de 1 500 de greci a sosit pe insulă. În martie, guvernul grec, condus de Deliyannis, a ordonat mobilizarea, iar în aprilie armata greacă a intrat pe teritoriul otoman. Armata greacă s-a aflat sub comanda principelui Constantin, în timp ce flota s-a aflat sub comanda principelui George. Războiul a durat o lună, însă forțele otomane s-au dovedit superioare. Armistițiu a fost semnat, la 20 mai, iar în decembrie, un tratat de pace, prin care Grecia a cedat câteva puncte minore de-a lungul graniței și a plătit o despăgubire de război de o sută de milioane de franci. În Creta, sub presiunea marilor puteri, Imperiul Otoman a acordat autonomie și l-a numit pe prințul George în postul de Înalt Comisar al Cretei.
Între aprilie 1897 și decembrie 1905 au avut loc zece schimbări de guvern. După aceea s-a format un guvern condus de Theotokis, care rămăsese în fruntea fostului partid Trikoupis (după numele unui fost prim-ministru), guvern care a durat până în iulie 1909.
În ciuda unei înfrângeri umilitoare, Deliyannis a rămas destul de popular pentru a câștiga alegerile din 1902 și 1905, dar a fost asasinat de un cartofor înfuriat de atitudinea sa potrivnică jocurilor de noroc. Partidul său (”partidele” în Grecia au fost mai mult grupări politice ce gravitau în jurul unor personalități ce dețineau puterea politică) s-a scindat în două părți, la conducerea cărora s-au situat Kyriakoulis Mavromichalis, respectiv, Demetrios Rallis. Un al patrulea Partid era condus de Alexandru Zaimis. Viața politica grecească, însă, a rămas în linii mari așa cum a fost și înainte. Cu fiecare schimbare de regim, partidul victorios își punea oamenii în slujbele cele mai bune ale statului. Viața politică a continuat să fie caracterizată de puternice rivalități personale, de corupție, mită și favoritisme, precum și, în general, de o lipsă a simțului de disciplină. Adunarea Națională era mereu paralizată prin tactici de factură obstrucționistă.
Iar Creta a continuat să fie o problemă sensibilă; mai mult, ea i-a întors pe greci împotriva grecilor. În 1905, prințul George, înaltul împuternicit al insulei autonome, a intrat în conflict cu liderul local Eleftherios Venizelos (1864-1936), care a fost extrem de activ în promovarea cauzei unioniste. În 1906, prințul George a fost înlocuit, datorită acțiunilor și intervenției lui E. Venizelos, care l-a acuzat că guverna în mod absolut, ”ca un pașă turc sau un prinț moscovit”. Înalt Comisar a fost numit Zaimis, E. Venizelos devenind adevăratul șef al puterii executive. S-a luat hotărârea, în mai 1908, ca trupele străine (trupele internaționale de menținere a păcii – Jandarmeria – 1897) să părăsească insula. Constituția insulei a fost modificată și elenizată aproape în întregime. Trupe de jandarmi cretani au preluat treptat autoritatea de la unitățile militare internaționale, iar ultimele trupe străine au fost retrase în anul 1909. Emigrarea turcă a continuat. Unirea cu Grecia a fost proclamată, în 1908, și din nou împiedicată. Marile puteri au cerut cretanilor să retragă drapelul grec de pe clădirile oficiale, Creta rămânând doar o provincie autonomă în cadrul Imperiului Otoman.
Înfrângerea suferită din partea armatei otomane (1897) a demonstrat că armata greacă avea nevoie de o reformă esențială. În aprilie 1910, principele Constantin a fost numit comandant suprem, acordându-i-se și posibilitatea de a reorganiza forțele armate. De fapt, procesul de reorganizare a început mai demult. Astfel, a fost instituit un program de reforme, în 1904, care stabilea numărul militarilor din cadrul forțelor armate la douăzeci și cinci de mii în caz de război. Au fost aduse unele îmbunătățiri și în cazul marinei. Din nou au apărut problemele financiare grave ale țării, pentru că statul nu putea să-și permită să reechipeze forțele militare. Acestora li s-au adăugat, după 1910, și luptele politice care au continuat în jurul faptului că principelui i se încredințase comanda supremă, unele forțe politice pronunțându-se împotriva acestei numiri.
Nici una din măsurile luate, în primii ani ai secolului al XX-lea, nu a redus valul de nemulțumiri în legătură cu ritmul insuficient de progres și dezvoltare a țării și a vieții naționale. Dorința generală de schimbare era reflectată în programul partidului ”Japoniei”, condus de I. Dragoumes, care a luat drept model schimbările ce au avut loc în sânul națiunii japoneze. Acest grup politic a realizat prea puțin pe planul politicii interne și de fapt s-a și dezmembrat foarte curând.
În domeniul politicii externe, Grecia a urmărit, în continuare, să realizeze unitatea național-statală, iar dintre cele trei puteri protectoare (Anglia, Franța și Rusia), Anglia și-a asigurat din ce în ce mai mult rolul preponderent în viața economică și politică a Greciei, influențele rusă și franceză fiind numai ”momente tranzitorii” și s-au repercutat asupra politicii grecești indirect prin influențarea atitudinii Angliei. ”Chestiunea cretană”, rămasă în suspensie, a constituit un subiect pe care fiecare dintre marile puteri europene a căutat să îl evite, deoarece alte probleme cereau o ”rezolvare urgentă”, iar readucerea în prim plan a conflictului greco-otoman ar fi complicat situația.
Combinația dintre inerția guvernului grec și nereușitele în politica externă au provocat o lovitură de stat militară. Tinerii ofițeri naționaliști și patrioți au format o organizație numită ”Liga Militară”. În 28 august 1909, colonelul N. K. Zorbas a condus o demonstrație de protest împotriva guvernului la Atena, demonstrație la care au participat trei mii de ofițeri și cadre militare ale garnizoanei Atenei. Garnizoana s-a retras la Goudi, în suburbiile capitalei, și de acolo Liga Militară a declanșat ”lovitura de stat de la Goudi”. A publicat o declarație ce susținea necesitatea înfăptuirii unui număr de reforme, în principal de ordin militar, cea mai importantă dintre ele fiind aceea ca fiul monarhului să fie îndepărtat din forțele armate, iar postul de ministru al apărării să fie ocupat de ofițeri din corpul activ al armatei.
Chemarea militarilor a fost sprijinită de uriașe demonstrații desfășurate la Atena. Ucenicii, vânzătorii și studenții au alcătuit structura de rezistență, la fel ca peste tot în Balcani. Guvernul lui Rallis, care era la putere, și-a dat demisia sub presiunea demonstrațiilor de masă și a fost înlocuit de un guvern condus de Kyriakoulis Mavromichalis, conducătorul unei facțiuni politice care a avut relații cu ”Liga Militară”.
Ofițerii nu au avut un program politic real. Au apelat la Venizelos, care dobândise faimă și popularitate în viața politică a Cretei natale. În plus, nu era asociat cu lumea politică discreditată de pe continent. L-au invitat la Atena, în ianuarie 1910, pentru a deveni consilierul lor politic.
Câteva luni mai târziu, în octombrie 1910, Venizelos (liberal) a format primul guvern. De la această dată și până în vara anului 1912, el a dominat viața politică a Greciei. Venizelos a avut o poziție favorabilă revizuirii constituției, dar a fost preocupat și de influența exercitată de armată asupra scenei politice. El l-a convins pe rege să convoace o Adunare Constituantă în vederea revizuirii constituției și, totodată, pe membrii Ligii Militare să se autodizolve.
Primele alegeri ținute pentru Adunare au avut drept rezultat victoria vechilor partide, care nu erau adepte ale reformelor. Un al doilea tur organizat, în decembrie 1910, a dus la revenirea reprezentanților care aveau să coopereze cu Venizelos. Sub conducerea lui a fost efectuată o revizuire a constituției din 1864. Obiectivul era păstrarea sistemului existent, astfel că nu au fost făcute schimbări fundamentale. Regele a deținut în continuare puteri considerabile. Cele cincizeci și trei de amendamente aduse Constituției au avut drept scop principal introducerea câtorva reforme necesare și îmbunătățirea funcționării administrației. Astfel, a fost întărită poziția funcționarilor guvernamentali, a fost înființat un minister al agriculturii, iar învățământul elementar a devenit obligatoriu. Urmând tradiția vieții politice grecești, odată ajuns la putere, Partidul Liberal nu s-a dat înapoi de la împărțirea posturilor propriilor membri.
Angajamentul lui Venizelos față de modernizarea forțelor armate și preluarea conducerii ministerelor publice au condus la neutralizarea grupărilor militare. Pentru instruirea marinei și a trupelor de uscat au fost solicitate misiuni militare franceze și britanice. Totodată guvernul a reușit să reordoneze sistemul financiar al statului, deși Grecia avea cea mai mare datorie publică din Balcani (41% din cheltuielile sale bugetare, în 1911, erau destinate rambursării acesteia).
Astfel de realizări au dinamizat viața publică și au catalizat un nou sentiment al unității naționale, demonstrat în alegerile din martie 1912, când liberalii lui Venizelos au fost răsplătiți cu două treimi din voturi.
Situația economică generală a rămas însă proastă. Impozitele, care au fost estimate la 23% din venitul mediu, au fost prea mari pentru populație. Odată cu presiunea tot mai mare a populației față de lipsa pământului, emigrația, care începuse deja, a devenit un factor din ce în ce mai important în viața națiunii. Au emigrat 383 993 de greci, între 1900-1921, din care majoritatea era formată din bărbați între cincisprezece și cincizeci și cinci de ani, cea mai activă și mai productivă parte a populației. Grecia avea cea mai ridicată proporție de emigranți din toate țările balcanice.
Datorită economiei liberalizate și orientate spre comerț a Greciei, bancherii din Alexandria și alte comunități grecești din diaspora au continuat, alături de industriașii locali, să încurajeze o industrie limitată, a cărei diversificare se realiza cu precauție. Cu toate acestea guvernul nu a furnizat o protecție solidă. Numărul unităților industriale mecanizate au crescut de la 220, în 1900, la 762 în pragul primului război mondial, iar numărul muncitorilor angajați aici de la 15 000 la 24 000. Rețeaua de căi ferate a fost extinsă în aceeași perioadă, de la puțin peste 1 000 km la 1 500 km.
Deși vasele cu pânze au dominat, flota comercială a Greciei a crescut repede, ajungând la un tonaj de 893 650 tone. Construirea canalului care leagă Marea Ionică de Marea Egee, prin tăierea istmului Corint (1893), a favorizat dezvoltarea economiei Greciei. Societățile maritime grecești au participat la navigația transoceanică și au făcut ca țara să ocupe locul al zecelea în lume ca tonaj maritim. Populația a crescut până la 2 631 952, în 1907, din care 33% locuia la orașe. Alte cinci milioane de greci locuiau în afara hotarelor țării.
Producția agricolă s-a mărit proporțional cu creșterea suprafețelor însămânțate, care s-au ridicat, în 1911, la 111 000 ha față de 70 000, în 1860. Vița de vie a ocupat un loc de frunte în producția agricolă a Greciei, ocupând locul doi, după cea cerealieră. Podgoriile se întindeau pe 11% din pământul cultivat.
1.2.5. Imperiul Otoman 1900-1912
Sultanul Abdul Hamid al II-lea (1876-1909) s-a urcat pe tron, în 1876, la vârsta de treizeci și patru de ani, într-o perioadă de revoluție și război. Încă de la începutul domniei, sultanul a dat semne de teamă și de suspiciune în relațiile cu sfetnicii lui și cu reprezentanții străini.
Această obsesie s-a agravat odată cu tentativele de a-l detrona s-au chiar de a-l asasina, duse de opoziție, ”Junii turci” sau armeni. În ultimii ani de domnie, Abdul Hamid a trăit retras în palatul de la Yldiz, protejat de o rețea de spioni, înconjurat de lingușitori și curteni, din ce în ce mai îndepărtat de realitățile imperiului său.
Centrul autorității a devenit palatul, nu aparatul birocratic. Sultanul a preluat personal controlul și conducerea afacerilor statului. El citea majoritatea rapoartelor oficialilor săi. Abdul Hamid a impus un puternic control politic; cei suspectați de opoziție erau arestați, întemnițați sau chiar executați. Era interzisă critica la adresa sultanului, presa era atent urmărită.
În treizeci și trei de ani de domnie, Abdul Hamid a ”folosit” șaptesprezece mari viziri și a schimbat guvernul de douăzeci și șase de ori, în funcție de dispoziția sa sau pentru a răspunde la dorința vreunei mari puteri, care își avea favoriții săi. Marii viziri au trăit astfel cu teama permanentă de a cădea în dizgrație sau chiar de a fi omorâți. În aceste condiții a fost imposibil de dus o politică continuă. Cu atât mai mult cu cât nu a existat un cabinet, din moment ce miniștrii, numiți de sultan, nu răspundeau decât în fața lui. Sultanul a domnit și a guvernat.
Dincolo de cercul Palatului, Abdul Hamid și-a exercitat autoritatea asupra țării prin intermediul unei birocrații care a crescut rapid. Dezvoltarea aparatului de stat, a orașelor și a serviciilor municipale a făcut ca numărul funcționarilor să crească foarte rapid, pentru a atinge 100 000, la începutul secolului al XX-lea. Corupția s-a menținut la cote înalte.
În ciuda tuturor problemelor, Abdul Hamid a fost un reformator hotărât. A acordat o foarte mare atenție administrării provinciilor Imperiului Otoman și a dorit instituirea unui control centralizat eficient. Sultanul a avut dificultăți financiare enorme. Plata salariilor funcționarilor săi a rămas de multe ori în urmă. Slăbiciunea aceasta a constituit un obstacol și în calea posibilei introduceri a unor îmbunătățiri interne. Era interesat de comunicații, mai ales de construirea de căi ferate; prin 1908, imperiul avea 5 883 de kilometri linii de cale ferată. Sistemul rutier a rămas destul de primitiv. Deși au existat câteva șosele pavate, cea mai mare parte a drumurilor era ceva mai mult decât niște ulițe murdare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, provinciile imperiului au fost acoperite de o rețea de școli primare, medii și secundare, care
s-au găsit până atunci mai ales în capitală. La Constantinopol au fost înființate mari școli și instituții profesionale, precum Școala de Finanțe, Școala de Drept, Academia de Bele Arte, Școala de Comerț, dar și o Universitate (1900), unde se spera să fie reținuți studenții, pentru a nu fi contaminați cu idei liberale europene.
Din cauza deficitului bugetar și a cheltuielilor militare, statul hamidian a continuat să facă împrumuturi, însă, per total, împrumuturile au fost mai mici decât în epoca anterioară lui Abdul Hamid. În ceea ce privește investițiile a fost perioada când capitalurile străine au început să se reverse asupra imperiului. Pe primul loc au fost capitalurile franceze care, în 1909, s-au ridicat la suma de 511 milioane franci. Cea mai mare parte a investițiilor străine s-au îndreptat spre căile ferate, porturi, cheiuri (73%), companiile de asigurări, bănci.
Imperiul a rămas un stat predominant agricol, depinzând de Europa pentru bunurile manufacturiere. Tratatele comerciale au prevăzut tarife scăzute pentru mărfurile importate. Țara a avut un comerț activ, exportul fiind format în primul rând din produse agricole și materii prime, în timp ce, importul a fost format din produse manufacturate și coloniale. Astfel, au fost exportate articole ca struguri, smochine, ulei de măsline, opiu, mătase și minereuri și au fost importate confecții, textile, materiale medicale și zahăr. Cu toate pierderile teritoriale, în special în Europa, la răscrucea veacului, Imperiul Otoman era încă o putere importantă. După datele recensământului realizat în 1905-1906, populația imperiului se ridica la 20,8 milioane locuitori. Constantinopolul era încă centrul guvernului otoman și al imperiului, în 1913, numărul locuitorilor fiind de 909 978. În afacerile interne, accentul a fost pus pe otomanism și pe ideea cetățeniei egale pe tot cuprinsul imperiului.
De la interesul pentru cunoașterea trecutului, preocupările s-au îndreptat repede spre problemele privind viitorul națiunii otomane. În acest context a apărut mișcarea ”Junilor turci”, cu caracter burghezo-revoluționar, ai cărei membri erau recrutați în special dintre ofițeri, intelectuali, funcționari și mica burghezie comercială. ”Junii turci” au urmărit modernizarea statului prin transformarea Imperiului Otoman dintr-o monarhie absolută într-un stat burghez constituțional, întărirea pozițiilor burgheziei otomane în viața economică și politică, scoaterea țării de sub dominația politică și economică a marilor puteri europene etc.
Dar opoziția la regimul sultanului a fost marginalizată sau obligată să se exileze, reunindu-se în grupuri la Paris, Londra, Geneva, București, Cairo, membrii ei fiind cunoscuți ca ”Junii turci”, după numele ziarului pe care îl publicau la Paris, intitulat ”La Jeune Turquie”. Reprezentând Comitetul Uniune și Progres (CUP – organizație politică de opoziție față de guvernarea lui Abdul Hamid al II-lea), aceștia au organizat, în 1902, un prim congres și reunind diferite grupuri – turci, albanezi, kurzi, greci, evrei, armeni – care împărtășeau aceleași obiective de a-l îndepărta pe Abdul Hamid, de a reinstaura constituția (din 1876) și de a salva Imperiul Otoman de la o prăbușire totală.
Cererile opoziției (CUP) au reușit să obțină un mare sprijin în cadrul armatei. Permanentele eșecuri ale politicii externe (în special pierderile teritoriale) și intervenția puterilor europene în problema Macedoniei au dus la creșterea nemulțumirii față de guvern, mai ales în rândurile corpului ofițeresc. Nemulțumirile s-au manifestat mai ales în Armata a III-a din Macedonia, care a asistat direct la eșecul guvernului de a calma situația și era ostilă prezenței inspectorilor străini sosiți după 1903 (trupele internaționale de menținere a păcii). Ofițerii nu au dorit să declanșeze o revoltă violentă, ci să-l oblige pe sultan să reinstituie constituția. Evenimentele i-au obligat să acționeze în altă direcție.
De când Niyâzî Bey s-a ascuns cu partizanii săi (”Junii turci” dezertați din armată) în Macedonia, agitația nu a încetat să crească. Alți tineri ofițeri ai armatei a III-a i-au urmat exemplul, precum maiorul Enver, atașat la statul major al lui Hilmî Pașa (comandantul armatei a III-a). Ținut la curent cu aceste acțiuni de către rețeaua sa de spionaj, Abdul Hamid și-a pus în mișcare poliția secretă, a trimis comisii de anchetă, însă agenții săi erau repede demascați și eliminați de către CUP.
La începutul lui iulie 1908, înmulțindu-se asasinatele împotriva oamenilor de casă ai Palatului, Abdul Hamid s-a hotărât să trimită în Macedonia o armată formată din 18 000 de oameni. Însă în loc să acționeze pentru înăbușirea revoltei, ei s-au alăturat acesteia. Părăsirea luptei de către soldații anatolieni a însemnat, de fapt, că, de acum înainte, situația a scăpat complet de sub controlul Palatului. Între 20 și 23 iulie, la Monastir (Bitolia), Serreș, Üsküb (Skopjie), Firzovik s-au produs revolte conduse de ofițeri sau elemente civile ale populației musulmane din CUP.
În situația în care trupele loiale guvernului nu erau destul de puternice ca să înăbușe mișcarea, Abdul Hamid al II-lea a fost nevoit să accepte revendicările
CUP-ului și cele ale armatei din Macedonia privitoare la restabilirea constituției lui Midhat Pașa (adoptată în 1876). Revoluția și-a atins scopul: sultanul a rămas pe tron, iar ”Junii turci” dețineau puterea reală.
Regimul instaurat s-a confruntat cu mari dificultăți încă de la început. Cu toate că era mult entuziasm în tot imperiul, acesta era bazat în mare parte pe înțelegerea greșită a obiectivelor noilor lideri. Membrii CUP-ului credeau în otomanism și doreau menținerea imperiului. Ei au oferit tuturor cetățenilor imperiului o poziție egală, dar nu erau pregătiți să facă anumite concesii naționaliștilor pe bază individuală.
În dorința lor de a crea un stat național turc modern, o ”Turcie unică și indivizibilă” în cadrul granițelor existente, ”Junii turci” au negat de fapt drepturile naționale ale celorlalte popoare, care formau aproximativ 2/3 din întreaga populație a Imperiului și se aflau, multe dintre ele, la un stadiu de civilizație superior otomanilor.
În alegerile din 1908, CUP a câștigat majoritatea locurilor din Parlament, dar regimul constituțional a avut o viață scurtă. Între timp, Imperiul Otoman a pierdut Bosnia și Herțegovina, anexate de Austro-Ungaria, iar Bulgaria și-a proclamat independența. În noaptea de 12-13 aprilie 1909, susținătorii sultanului au pus la cale o contraacțiune în Constantinopol, pe care CUP a înăbușit-o, apelând la serviciile lui Mahmud Șevket pentru a forma guvernul. Abdul Hamid al II-lea a fost detronat și trimis la închisoare, la Salonic, iar locul său a fost luat de fratele Mehmet al V-lea (1909-1918). Influența CUP asupra guvernului a crescut, dar Șevket a rămas independent și o permanentă amenințare până la asasinarea lui, în 1913.
CUP nu a avut încă un control asupra statului. Armata nu a intervenit direct în activitatea guvernului, deși influența ei era mare. La început, noul regim a făcut din Adunarea Națională centrul autorității, iar sistemul administrativ central a fost menținut. Bineînțeles, revoluția avea încă multe de făcut în domeniul relațiilor externe și aplanării tulburărilor din interiorul imperiului. Nu peste mult timp, în 1911, avea să se ivească o serie de noi crize, începând cu atacul italienilor asupra regiunii Tripoli, aflată sub vasalitate otomană. Învinsă și în acest război, puterea de la Constantinopol a fost nevoită să accepte cedarea provinciei africane și ocuparea de către Italia a Rodosului și Insulelor Dodecanez, locuite de greci. Pericole și mai mari vor apărea curând în Albania și Macedonia.
1.3. Relațiile României cu celelalte state balcanice 1900-1912
1.3.1. Relațiile româno-bulgare
România a fost unul dintre primele state balcanice cu care Bulgaria a stabilit relații diplomatice oficiale după eliberarea ei. În timpul renașterii bulgare (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), România a devenit centru al emigrației revoluționare bulgare. Aici a trăit o mare colonie bulgară de negustori și meseriași, iar în școlile românești au studiat mulți tineri bulgari. Relațiile dintre bulgari și români s-au consolidat în timpul războiului ruso-româno-otoman (1877-1878), când trupele române au luptat și pentru eliberarea bulgarilor. În România și-au desfășurat activitatea numeroși revoluționari bulgari, în frunte cu Hristo Botev, care, apoi, trecând Dunărea, s-au jertfit pentru eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană. Tot în România, lângă Ploiești, au fost organizate și instruite, în 1877, detașamentele de voluntari bulgari care s-au distins în luptele din sudul Dunării, alături de armatele rusă și română. Numeroase mărturii stau dovadă recunoștinței poporului bulgar pentru sprijinul permanent pe care reprezentanții mișcării sale de eliberare națională l-au găsit în România. În acest sens, Gheorghe Sava Racovski, unul dintre conducătorii mișcării revoluționare bulgare, consemna că poporul bulgar a găsit la poporul român ”un azil liber și inviolabil”, casa românului fiind ”deschisă bulgarului cu cea mai mare și cordială ospitalitate”.
Iar Nicolae Iorga, referindu-se la ajutorul dat de poporul român națiunilor de la sud de Dunăre, a concluzionat: ”În timpurile mai noi fiecare dintre aceste națiuni, când și-a căutat libertatea, s-a dus la vecinul care o avea și le-o putea împrumuta și lor. Toate națiunile acestea au trăit astfel la noi cum noi înșine, dacă ei ar fi păstrat viața de stat, ne-am fi dus și am fi trăit la dânșii”.
În relațiile româno-bulgare, în general bune, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au existat și unele pete întunecate. Între cele două state au apărut neînțelegeri în reglementarea unui șir de probleme bilaterale ca delimitarea graniței în zona Dobrogei de Sud, desemnarea unui consul comercial bulgar la Tulcea, semnarea unei convenții poștale, construirea unui pod peste Dunăre etc.
Începutul secolului al XX-lea a adus însă noi probleme externe pentru România. Acțiunile comitagiilor bulgari în Macedonia au determinat o iritare la București, unde cauza aromânilor, pledată și de câțiva reprezentanți ai acestora stabiliți în România, a găsit un ecou larg. Nemulțumirea a devenit foarte puternică în cazul aromânului Ștefan Mihăilescu, redactor al gazetei ”Peninsula Balcanică”, asasinat, la 3 august 1900, chiar la București, de un naționalist bulgar, Ștefan Dimitrov, care a executat, de fapt, dispoziția Organizației Interioare Revoluționare Macedonene (VMRO – organizație ce a luptat pentru independența Macedoniei, patronată de Bulgaria). Acțiunea a dus la înrăutățirea raporturilor diplomatice și chiar au avut loc pregătiri militare în cele două țări. Bulgarii au ridicat fortificații la Dunăre, au concentrat trupe în mai multe puncte ale frontierei, în special la granița din Dobrogea. Românii au răspuns prin efectuarea unor măsuri de întărire a siguranței podului de la Cernavodă.
Criza a fost depășită prin intermediul lui Ivan Ev. Gheșov, însărcinat de guvernul lui Petko Karavelov cu misiunea de a reglementa, cu cercurile conducătoare românești, neînțelegerile intervenite.
Un alt motiv de neînțelegere între cele două țări l-a constituit faptul că guvernul român a respins cererea guvernului de la Sofia de a-i extrăda pe țăranii bulgari care, după răscoala și represiunile sângeroase din satele Durankulak și Șabla din anul 1900, au cerut și au obținut azil în România.
Semnarea Convenției militare ruso-bulgare, în 31 mai/13 iunie 1902, la Sankt-Petersburg, a neliniștit profund diplomația românească. Guvernul român a interpretat acest tratat ca pe un real pericol la adresa securității României, acesta având în vedere eventualitatea unei acțiuni militare împotriva Austro-Ungariei și României, neputând fi îndreptat împotriva Imperiului Otoman sau al oricărui alt stat balcanic.
Asupra relațiilor dintre România și Bulgaria au avut influență negativă și festivitățile zgomotoase ruso-bulgare de la Șipka, Sofia și Plevna cu ocazia aniversării, în 1902, a 25 de ani de la eliberarea Bulgariei. În cadrul acestor festivități – la care au participat numeroase misiuni de comandanți ruși, în frunte cu Marele Duce Nikolai Nikolaevici – s-au făcut declarații pentru înfăptuirea Bulgariei de la San Stefano (o Bulgarie Mare cu ieșire și la Marea Egee).
Pentru aniversarea de la Șipka și din alte localități, nicio invitație nu a fost adresată guvernului român, în ciuda rolului important pe care l-a avut armata română în evenimentele din 1877-1878. Chiar dacă, ulterior, Carol I a acceptat să facă o vizită prințului Ferdinand pe teritoriul bulgar – vizită marcată de evidente semne de simpatie de ambele părți, regele fiind primit cu entuziasm la Rusciuk și la Plevna – neinvitarea la festivitățile de eliberare a unei delegații române, alături de cea rusă, a lăsat un gust amar la București.
Creșterea în intensitate a acțiunilor teroriste organizate de comitetul macedo-bulgar, răscoala din Macedonia, din iulie/august 1903, represiunea otomană care a urmat și concentrarea de trupe bulgare la frontiera cu Imperiul Otoman au produs agitație în cercurile politice de la București. Atât regele, cât și prim-ministrul D.A. Sturdza, și I.I.C. Brătianu, ministrul Afacerilor Străine, au susținut în fața miniștrilor plenipotențiari ai Austro-Ungariei și Germaniei că nu vor sta indiferenți în cazul modificării statu-quo-ului teritorial din sudul Dunării, încercând să obțină în acest sens sprijinul sau cel puțin asentimentul Triplei Alianțe.
În aceeași idee, Ionel I.C. Brătianu a declarat în Camera Deputaților, în 1904, că România nu va permite modificarea echilibrului balcanic, avertizându-l pe reprezentantul Bulgariei la București, P. Dimitrov, că Bulgaria nu ar trebui să întreprindă nimic în privința Macedoniei, înainte de a se înțelege cu România.
În anii 1904-1906, în pofida presiunilor marilor puteri europene, situația din Macedonia s-a complicat tot mai mult, atenția României fiind și ea îndreptată asupra acesteia și a felului cum Bulgaria a acționat în sprijinul etnicilor bulgari de aici. Tema macedoneană a fost și subiectul unei serii de întâlniri între regele României, Carol I, și principele Bulgariei, Ferdinand, dar și între oamenii politici din cele două țări.
În domeniul comerțului, schimburile dintre România și Bulgaria s-au dezvoltat favorabil, mai ales în urma încheierii convenției comerciale și de navigație dintre cele două țări, intrată în aplicare de la 1 ianuarie 1908.
Delimitarea frontierei româno-bulgare pe Dunăre a fost o problemă ce a trenat mulți ani, afectând relațiile dintre cele două state, deși au existat studii tehnice și propuneri de soluționare, dintr-o parte sau din cealaltă. Principala dificultate provenea din faptul că Dunărea forma o mulțime de insule și ostroave, care își modificau poziția în urma continuelor schimbări ale talvegului fluviului. După ce o comisie mixtă româno-bulgară a făcut studiile tehnice necesare, s-a elaborat în final un proiect de convenție, care a fost parafat la Sofia la 14 ianuarie 1908.
În conformitate cu art. 16 al Convenției de delimitare a frontierei dintre cele două țări trebuia ca o nouă comisie mixtă româno-bulgară să se întrunească și să traseze pe hărți și în teren frontiera stabilită, ceea ce s-a și întâmplat în decursul anului 1908. Astfel, încă o problemă ce afectase până atunci relațiile româno-bulgare s-a rezolvat.
Deși proclamarea independenței Bulgariei (5 octombrie 1908) a fost un act de dreptate istorică, marile puteri nu au recunoscut imediat actul săvârșit la Târnovo; pe aceeași poziție s-a plasat și România. Abia la 21 aprilie 1909, regele Carol I a trimis regelui Ferdinand o telegramă de felicitare, prin care a recunoscut efortul depus de prinț și poporul bulgar în vederea recunoașterii independenței.
După recunoașterea independenței de către guvernul român, agențiile diplomatice de la București și de la Sofia au fost transformate imediat în legații. La prezentarea scrisorilor de acreditare, Constantin Diamandi, primul ministru plenipotențiar al României la Sofia, a subliniat simpatia cu care poporul român a salutat independența Bulgariei.
În continuare, România a acordat o atenție deosebită graniței sale sudice și relațiilor cu Bulgaria, care s-a apropiat tot mai mult de Austro-Ungaria. În anul 1912, în ajunul declanșării primului război balcanic, ministrul bulgar acreditat la București, Kalinkov, interesându-se dacă există vreun tratat româno-otoman, a primit următorul răspuns din partea lui Titu Maiorescu: ”Zvonurile care circulă nu sunt întemeiate. România nu poate intra într-o asemenea alianță, că ea însăși și-a câștigat independența în lupta împotriva turcilor și că, prin urmare, dacă bulgarii, sârbii și grecii, creștini ortodocși ca și noi, vor să lupte pentru îmbunătățirea soartei conaționalilor lor de sub stăpânirea turcească, România va păstra o strictă neutralitate, întrucât nu vor fi schimbări teritoriale”.
Societatea românească a fost preocupată și de soarta celor 100 000 de români din zona Vidinului, supuși asimilării, ceea ce nu avea darul să ușureze apropierea dintre cele două țări. Situația a fost diferită în ceea ce privește relațiile în plan cultural-științific, în care relațiile dintre România și Bulgaria au cunoscut un trend ascendent.
1.3.2. Relațiile româno-sârbe
Cele două state vecine, România și Serbia, la începutul secolului al XX-lea, au avut politici externe care le îndepărtau una de alta, dar evidențierea treptată a unor interese comune, în special în zona Balcanilor, a dus la o apropiere între cele două state. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a semnat o serie de documente între România și Serbia, între care o convenție de construire a podului de cale ferată peste Dunăre, în zona Kladovo-Turnu Severin. Convenția a fost semnată la București, la 18 ianuarie 1898, de D.A. Sturdza, președintele Consiliului de Miniștri al României, și K.N. Hristić, ministrul sârb al Justiției.
La începutul anului 1899, I.I.C. Brătianu a vizitat Belgradul. Scopul vizitei a fost concesionarea de teren în portul Belgradului, în vederea amenajării de magazii și pontoane pentru depozitarea mărfurilor românești destinate Europei Centrale. Regele Milan a fost încântat de idee, preferând să vadă pe Dunăre și la Belgrad pavilionul român. Cu acest prilej a fost readusă în discuție problema podului peste Dunăre, a cărui realizare s-a lovit de numeroase greutăți. Problema podului peste Dunăre a revenit în actualitate de fiecare dată în contactele româno-sârbe importante. O lucrare de asemenea proporții necesita amenajarea în prealabil a unei căi ferate cu ecartament normal, Serbia dispunând în zonă doar de o cale ferată cu ecartament îngust; aceasta cerea însă investiții de capital, de care Serbia nu dispunea. Prin urmare, Milan a sugerat amânarea ”provizorie” a construirii podului, până ce Serbia reușea să-și amenajeze calea ferată normală, în vederea realizării racordului cu linia din România.
La începutul secolului al XX-lea, raporturile dintre România și Serbia au cunoscut un evident regres, cauzat de pozițiile diferite ale celor două țării față de unele evenimente din zonă. Tocmai în acest timp, când relațiile României cu Bulgaria au cunoscut o anumită încordare, guvernul sârb a încercat o apropiere de Rusia și Bulgaria. Orientarea politicii externe a Belgradului în această direcție nu era atât de netă, așa cum s-a desprins din unele semne exterioare, dar tocmai acestea, cunoscute și la București, au produs o impresie negativă în cercurile politice românești.
Constantin Diamandy, însărcinatul cu afaceri al României, a caracterizat politica externă a Serbiei ca fiind lipsită de moderație; sârbii – spunea el – ofereau surprize prin schimbări neașteptate de poziție: când se găseau în stare de ostilitate cu rușii, când, dimpotrivă, peste noapte, ”se aruncau în brațele lor”.
Într-o asemenea situație, diplomația română a căutat, pe de o parte, să găsească sprijin în alte direcții, iar, pe de altă parte, să atenueze divergențele amintite. Răscoala izbucnită în Macedonia și proclamarea republicii de la Krușevo și Strangea (1903) au șubrezit pozițiile Imperiului Otoman în această parte a peninsulei, ducând la o încordare a raporturilor sale cu statele balcanice: Bulgaria, Serbia și Grecia.
În această nouă conjunctură, Serbia a avut tot interesul să mențină relații bune cu România, lucru dorit de altfel și de diplomația românească, mai ales că cele două țări nu aveau litigii teritoriale. De asemenea, așezarea geografică a Serbiei, chiar cu unele mici creșteri teritoriale, nu deranja prea mult Bucureștiul, care dorea menținerea unui anumit echilibru în Balcani.
În 1906 a început conflictul vamal între Austro-Ungaria și Serbia. În condițiile în care Austro-Ungaria făcea eforturi de a sufoca economia Serbiei, România a pus la dispoziția acesteia din urmă porturile sale dunărene și de la Marea Neagră, astfel încât, în primul rând grânele, dar și alte produse sârbești de export, au putut urma calea dunăreană până la porturile românești de la Marea Neagră.
În 1907, când războiul vamal dintre Serbia și Austro-Ungaria nu se terminase, guvernul român a încheiat o convenție de comerț și navigație cu Serbia, al cărui prim articol prevedea libertatea reciprocă de comerț și navigație între cele două state. Noua convenție era menită să contribuie la dezvoltare schimburilor comerciale dintre cele două state, destul de reduse până la acea dată.
Un moment delicat în istoria Serbiei l-a constituit anexarea de către Austro-Ungaria a Bosniei și Herțegovinei (octombrie 1908), act urmat de exercitarea unei imense presiuni, mergând până în pragul declanșării unui război de către Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, asupra Serbiei.
Trecerea Bosniei și Herțegovinei sub suveranitatea absolută a Austro-Ungariei a provocat un val de proteste în rândul populației belgrădene, care a organizat numeroase mitinguri. În același timp, guvernul sârb a trimis misiuni diplomatice la Petersburg, Paris, Londra, Roma, dar și la Constantinopol, Sofia, Atena, Cetinje pentru a cere sprijinul marilor puteri, dar și al statelor balcanice. În viziunea guvernului de la București, existența statului sârb era de o importanță deosebită pentru menținerea echilibrului și a raportului de forțe în Balcani. De aceea guvernul român a căutat să modereze reacțiile atât ale guvernului de la Viena, cât și ale celui de la Belgrad. Regele Carol I, urmat de I.I.C. Brătianu, a arătat reprezentantului Serbiei la București că un eventual conflict armat cu Austro-Ungaria ar avea urmări grave pentru statul sârb, îndemnând Belgradul la conservarea forțelor.
Ecoul conflictului sârbo-austro-ungar în opinia publică românească s-a materializat printr-o manifestare de solidaritate cu cauza poporului sârb. Totodată, pentru a preveni orice manifestare de violență în fața legației austro-ungare, din cauza agitației în creștere a populației, guvernul a fost nevoit să ia unele măsuri polițienești pentru păstrarea ordinii.
În același timp, presa a pornit o adevărată campanie împotriva Austro-Ungariei. Dacă din motive explicabile gazetele guvernamentale au fost destul de rezervate, ziarele de opoziție au atacat direct monarhia habsburgică, cerând, odată cu manifestarea simpatiei față de poporul sârb, o reorientare a politicii externe românești.
Politica austro-ungară a fost atacată și în Parlamentul României. Nicolae Iorga a declarat, în decembrie 1908, că: ”Austro-Ungaria reprezintă un trecut isprăvit; nu reprezintă un popor, nu reprezintă nici o misiune culturală sau vreo activitate economică în dezvoltare: ea trăiește numai din amintiri și tradiții”.
Rezolvarea crizei bosniace a echivalat, pe moment, cu victoria diplomatică a Austro-Ungariei și umilirea Serbiei.
Criza bosniacă nu a împiedicat guvernul român să continue tratativele cu guvernul sârb în vederea încheierii unei convenții privitoare la pescuitul pe Dunăre. Noua convenție completa seria convențiilor pe care statul român le încheiase cu statele vecine, riverane Dunării, pentru protejarea și dezvoltarea pescuitului. Scupștina (parlamentul sârb) din Belgrad a votat noua convenție, la 22 ianuarie, fiind promulgată prin decret regal, la 5 februarie, și publicată la 16 martie 1909.
Bulgaria și Serbia și-au exprimat de câteva ori temerea ca nu cumva, în cazul unui conflict cu Poarta, România să intervină împotriva statelor balcanice, ținând cont de propunerile de alianță făcute Bucureștilor, în anii 1908-1909, de guvernul ”Junilor turci”. Presa românească, în special ”Conservatorul”, oficiosul guvernului, a infirmat această ipoteză, precizând că România nu urmărea cuceriri teritoriale, fiind preocupată de propria ei apărare. Totodată, o serie de oameni politici au apreciat că statul român nu poate rămâne un simplu spectator la evenimentele din sud-estul Europei.
În anii 1910-1911, relațiile româno-sârbe au atins un stadiu de dezvoltare foarte înalt, existând după părerea omului politic sârb Milovanovici, ”o desăvârșită frăție, comunitate de idei și tradiții”.
A continuat însă să existe între cele două țări, la începutul secolului al XX-lea, o problemă ce a stânjenit o dezvoltare și mai favorabilă a raporturilor dintre cele două țări: problema românilor din zona Timoc-Morava, asupra cărora autoritățile sârbe au desfășurat o acțiune continuă de asimilare.
1.3.3. Relațiile româno-grecești
De-a lungul timpului au existat legături puternice între greci și români, legături care, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au devenit încordate, ajungându-se chiar la ruperea relațiilor diplomatice. Cauza unor astfel de evoluții a constituit-o, în principal, situația aromânilor din Peninsula Balcanică (Macedonia). În concepția Greciei, Macedonia aparținea patrimoniului național grec, iar locuitorii creștini de acolo nu erau altceva decât greci.
O altă problemă a fost aceea a moștenirii averii lui Evanghelie Zappa (comerciant grec). Acesta a prevăzut, prin testament, ca, după moartea sa, averea sa să revină unei societăți olimpice, căreia i s-a substituit guvernul de la Atena. Dar, în conformitate cu legile României, bunurile imobiliare nu puteau fi preluate de către străini, posesiunea fiind condiționată de cetățenia română.
Statul român s-a pronunțat în favoarea descendenților din România ai lui Zappa. Problema a provocat o amplă campanie de presă în ambele țări, cu învinuiri reciproce, de cele mai multe ori făcute pe tonuri înalte. Guvernul grec a propus arbitrajul marilor puteri, ceea ce guvernul român a refuzat, considerând că era o chestiune juridică de ordin intern. În scurt timp, s-a ajuns la ruperea relațiilor diplomatice (1892-1896), interesele grecilor în România au fost preluate de Rusia, iar ale României în Grecia de către Italia. Reluarea relațiilor diplomatice s-a produs în 1896, dar afacerea Zappa tot nu a fost tranșată definitiv.
La 19 decembrie 1900, Parlamentul României a aprobat textul convenției comerciale româno-elene. Noua convenție a rămas în vigoare timp de șase ani, fiind înlocuită cu o alta abia la sfârșitul primului război mondial. Convenția din decembrie 1900 a reglementat probleme legate de import, export, diverse operații comerciale sau industriale, taxe, protecția proprietății ș.a. Cele două state și-au acordat reciproc tratamentul națiunii celei mai favorizate.
La această convenție au fost anexate un protocol și o listă cu comunități grecești, recunoscute de statul român ca persoane juridice (Brăila, Galați, Calafat, Mangalia, Constanța, Tulcea, Sulina și Giurgiu), recunoscându-se totodată și personalitatea juridică a bisericii grecești din România. Grecii din România au avut comunitățile lor religioase și școlare, recunoscute oficial din anul 1863 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În România veneau în fiecare an numeroși muncitori greci. După cum scria ziarul atenian ”Akropolis”, peste 7 000 lucrau pe șlepurile și remorcherele de pe Dunăre, mulți ocupându-se cu negoțul. Convențiile de comerț și navigație încheiate cu Grecia erau întotdeauna în favoarea acesteia din urmă. Dacă cele câteva vase românești – a arătat ziarul ”Neologos” – încasau la Pireu, anual, abia 2 000-10 000 de lei, cele peste 800 de vase grecești realizau în porturile românești o cifră de afaceri care varia între 20 000 000-30 000 000 lei.
În data de 13 mai 1901, pe litoralul adriatic al Peninsulei Istria, în stațiunea balneară Abbazzia, a avut loc întâlnirea dintre regele Carol I al României și regele George al Greciei. Cei doi suverani au fost împreună cinci zile. Cu această ocazie, regele Carol I a ridicat problema aromânilor, primind asigurarea că partea greacă va sprijini aceste doleanțe; la rândul lor, grecii s-au interesat de rezolvarea ”afacerii
Zappa”, sperând într-o soluție favorabilă și protecția interesele lor comerciale în România. Niciun document oficial însă nu a fost iscălit cu prilejul acestei întâlniri, totul rămânând la nivel de declarații de bunăvoință.
În septembrie 1901, în jur de 250-300 de excursioniști români, în majoritate studenți, sub conducerea istoricului Grigore Tocilescu, au vizitat Grecia. Românii s-au bucurat de o primire frumoasă din partea atenienilor, iar manifestările de bucurie ale populației ateniene față de grupul de studenți români au depășit așteptările.
În anii următori, mai ales după revolta din Macedonia (1903), relațiile româno-grecești au devenit din nou încordate și datorită eforturilor insistente făcute de România pentru recunoașterea drepturilor aromânilor. În fața intensificării acțiunii bandelor înarmate grecești împotriva aromânilor, cărora le-au căzut victime preoți, învățători, dar și populație pașnică de rând, România nu putea asista neputincioasă la aceste crime și a reacționat.
Dar faptul că România a sprijinit elementul aromân din Peninsula Balcanică a iritat nu numai Atena, dar și Patriarhia de la Constantinopol. Această iritare a atins punctul culminant în 1905, imediat ce sultanul a iscălit iradeaua prin care dădea drepturi elementului aromân din Imperiul Otoman.
Recunoașterea intereselor și drepturilor aromânilor din Imperiul Otoman de către guvernul de la Constantinopol a însemnat, pentru politica românească o creștere a prestigiului și a influenței ei în zonă și chiar în Europa. În același timp, iradeaua a creat noi situații conflictuale între statul român și Grecia.
În special, începutul aplicării acesteia a stârnit o puternică reacție din partea elementelor șovine grecești din Macedonia, dar și din Grecia, întrucât ea a asigurat condiții legale de rezistență a elementului aromân la acțiunea de grecizare, desfășurată cu directa implicare a Patriarhiei de la Constantinopol, îngustându-i aria de acțiune.
Imediat bandele grecești înarmate i-au atacat pe aromâni, făcând numeroase victime în rândul acestora. Deși a fost evident că autoritățile grecești au sprijinit aceste bande, prin vocea prim-ministrului Rallys, ele au negat nu numai orice implicare, dar, în același timp, au negat însăși existența elementului aromân în Macedonia.
Tensiunea a crescut și datorită unor acțiuni întreprinse în România împotriva unor membri ai comunității grecești. Presa elenă a reacționat imediat. Disensiunile politice româno-grecești au condus la denunțarea de către guvernul român a Convenției de comerț semnată de cele două state, în 1900, ceea ce a dus din nou la ruperea relațiilor diplomatice pentru o perioadă de câțiva ani (13 iunie 1906-1911). În toată această perioadă de interesele grecești în România s-a ocupat Rusia, iar Italia de protejarea intereselor românești în Grecia.
În anul 1907, pentru a-și dovedi bunele intenții, România a luat unele măsuri pentru a detensiona relațiile cu Grecia, precum reducerea taxelor vamale, anularea unor măsuri de expulzare pentru grecii care au fost obligați să părăsească România, în anul 1906.
În anul 1908, principalele ziare din București și Atena au anunțat apropiata reluare a relațiilor diplomatice româno-grecești, ceea ce nu s-a întâmplat, cu toate că în anii următori au mai existat demersuri în acest sens din partea română. Curând un nou eveniment va învenina din nou relațiile româno-grecești. La 12 iunie 1910, în timp ce vasul românesc ”Împăratul Traian” era ancorat în portul Pireu, având la bord doi membri ai familiei regale române, principesa Maria și prințul Nicolae, a avut loc un incident grav (vasul a fost atacat de persoane înarmate), calificat drept act de piraterie de opinia publică internațională. Dar la începutul anului 1911, cu sprijinul diplomației italiene, condusă de contele di San Giuliano, au fost restabilite relațiile diplomatice dintre România și Grecia. Prin circulara din 16 aprilie, Titu Maiorescu, ministru de externe, a informat toate legațiile României din străinătate despre acest fapt.
În anii următori, relațiile politice dintre Grecia și România au devenit mai strânse, în special ca urmare a colaborării din timpul războaielor balcanice.
1.3.4. Relațiile româno-otomane
După obținerea independenței, în 1878, s-au stabilit relații diplomatice între București și Constantinopol. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, relațiile româno-otomane rămân bune pe plan politic, militar și cultural, având loc numeroase schimburi de vizite. În 1900 a fost trimisă o misiune română la Constantinopol, condusă de Alexandru Marghiloman, care a participat la jubileul organizat cu ocazia sărbătoriri a 25 de ani de domnie ai sultanului Abdul Hamid al II-lea (1875-1909). În onoarea misiunii române a fost oferit un dineu de gală, la 20 august 1900. Cu acest prilej, s-au purtat discuții oficiale între cele două părți în privința impulsionării relațiilor dintre Imperiul Otoman și România.
Interesul României s-a concentrat, în această perioadă în special pe problema îmbunătățirii regimului elementului aromân din cadrul Imperiului. Din păcate, acceptarea tuturor propunerilor României, în sprijinul aromânilor din Imperiu, era mereu amânată de guvernul otoman, ceea ce a făcut ca relațiile dintre cele două țări să devină mai reci. În plus, în 1902, sultanul era iritat de propaganda naționalistă desfășurată de albanezii stabiliți în România, cerând în repetate rânduri extrădarea acestora. Guvernul român însă nu s-a grăbit să dea un răspuns și nici nu a luat măsuri împotriva albanezilor.
În 1903, guvernul român a urmărit cu îngrijorare răscoala macedoneană, mai ales că populația aromână a fost supusă persecuțiilor de către autoritățile otomane. Parlamentul român, în ședința din 9 decembrie 1903, a hotărât să ajute cu bani pe aromânii sinistrați (350 lei de persoană); ajutorul nu s-a limitat numai la persoane, ci s-a creat și un fond de 600 000 lei pentru construirea unor biserici și școli în partea europeană a Imperiului Otoman destinate populației aromâne.
Deși România s-a aflat în relații bune cu Imperiul Otoman, după lungi tatonări și discuții, abia la 22 mai 1905 sultanul Abdul Hamid al II-lea a promulgat iradeaua prin care s-a recunoscut și s-a permis constituirea comunităților aromâne în cadrul Imperiului Otoman. Iradeaua mai prevedea libera folosire a limbii aromâne în școli și biserici. O ”Teșcherea” a ministrului de Justiție și Culte al Imperiului Otoman, Abdurrahman, a fost adresată, la 23 mai 1905, Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea, punându-i în vedere Capului Bisericii Ortodoxe că ”fără a schimba nimic din dependența aromânilor față de Patriarhul Ecumenic, aceștia nu trebuie să mai fie împiedicați de a-și celebra slujba religioasă prin preoții lor proprii și în limba lor națională, nici de a se sluji de această limbă în învățământ”. Din păcate, Patriarhul de la Constantinopol nu a respectat iradeaua, astfel că aceasta a devenit literă moartă.
In perioada următoare relațiile dintre România și Imperiul Otoman au fost bune, au avut loc schimburi de vizite, s-au dus negocieri care au vizat încheierea unor convenții ș.a. Existau trei mari probleme care dominau relațiile politico-diplomatice între guvernele de la București și Constantinopol, și anume: încheierea unei convenții consulare, a unei convenții comerciale (Convenția comercială încheiată la 12 august 1901 și ratificată la 15 iulie 1902 era valabilă până la 15 iulie 1907) și definitiva reglementare a chestiunii proprietăților imobiliare ale cetățenilor emigrați din Dobrogea, după unirea acesteia cu România, în urma războiului din 1877-1878. Guvernul otoman a condiționat semnarea convenției comerciale și a celei consulare de ajungerea la un acord în privința problemei fostelor proprietăți imobiliare ale cetățenilor otomani emigrați din Dobrogea și a cerut ca toate cele trei probleme să fie tratate în același timp de comisia mixtă româno-otomană, desemnată în acest scop.
În final, în vara lui 1908, s-a ajuns la o apropiere a pozițiilor în toate cele trei probleme. La 3 iulie, reprezentantul român la Constantinopol, Ion Papiniu, a raportat că cele două convenții româno-otomane sunt gata pentru semnat și a cerut împuterniciri guvernului român în acest sens. Câteva zile mai târziu tot Ion Papiniu a informat că, după lungi și anevoioase discuții, partea otomană a acceptat suma de 1 750 000 lei ca despăgubire pentru proprietățile cetățenilor otomani emigrați din Dobrogea.
După izbucnirea revoluției ”Junilor turci” (1908) și declanșarea crizei bosniace, guvernul otoman s-a văzut pus în fața unor mari probleme, așa că finalizarea negocierilor cu reprezentanții guvernului român nu s-a mai produs. Elementul hotărâtor totuși a fost faptul că guvernul român însuși nu a dat curs dorinței Constantinopolului de a ajunge la o alianță formală româno-otomană. Revoluția ”Junilor turci” și noua situație din Imperiul Otoman, dar și evenimentele ce au urmat crizei bosniace au determinat apariția unor elemente noi în relațiile româno-otomane. Introducerea constituției și proclamarea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor Imperiului, indiferent de religie sau naționalitate, au fost primite cu mare bucurie nu numai de aromâni, supuși otomani, dar și de guvernul român.
Încă de la începuturile ei, mișcarea ”Junilor turci” s-a bucurat de sprijin din partea românilor atât a celor din Regat, cât și a celor de la sud de Dunăre..
Guvernul român și opinia publică au primit cu bucurie și speranță vestea victoriei revoluției junilor turci. O perioadă CUP a avut o atitudine favorabilă afirmării politice a unor fruntași aromâni, ceea ce a permis ca Nicolae Batzaria și F. Mișa să intre în Parlamentul otoman.
Presa otomană a publicat numeroase știri și articole referitoare la România, în care a manifestat o atitudine favorabilă față de aceasta. Pe această linie se vor dezvolta relațiile româno-otomane, în perioada 1909-1911, cu apariția de articole reciproc favorabile în presa celor două țări, cu deschiderea unui seminar musulman la Babadag, cu angajarea unor musulmani din Dobrogea în cadrele active ale armatei române, cu numirea a 4 aromâni în magistratura otomană, cu vizite reciproce la nivel ministerial, dar fără să se ajungă la un tratat formal de alianță între cele două state.
Vizita în România a principelui moștenitor Iusuf Izedin, în 14-15 august 1911, la Sinaia, și discuțiile purtate cu Carol I au stârnit multe pasiuni în capitalele statelor balcanice, existând suspiciunea că s-ar fi semnat un tratat de alianță și o convenție militară între România și Imperiul Otoman. Lucru dezmințit de partea română, care a declarat în repetate rânduri că Bucureștiul nu dorește altceva decât menținerea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică.
1.4. Relațiile dintre statele balcanice (1900-1912)
Împrejurările istorice ale formării statelor balcanice, în epoca modernă, au făcut ca nici unul dintre ele să nu cuprindă întreaga populație de același neam. Din acest motiv ele nu au considerat frontierele existente la un anumit moment dat ca definitive, fiecare revendicând drepturi istorice sau naționale care veneau în atingere cu ale vecinilor. Existența în zone întinse de contact dintre aceste popoare a unei populații mixte, lipsa unor granițe naturale care să permită o anumită structură etno-culturală au favorizat această situație.
În același timp, tinerele state din Balcani au manifestat aspirații megalomane, după cum a observat istoricul bulgar N. Todorov: ”Micimea geografică nu împiedică burghezia greacă de a visa la Imperiul Bizantin, ceea ce implica scăderea Bulgariei și a Serbiei; programul lui Garașanin și viziunea unei Serbii Mari, moștenitoare a regatului lui Dușan de odinioară, presupunea necesarmente o Bulgarie și o Grecie reduse; după cum o Bulgarie Mare excludea, în fapt, același Bizanț, semnificând micșorarea Serbiei. Toate acestea nu au adus decât confruntări popoarelor balcanice și ciocniri între statele naționale balcanice și între guvernele lor atinse de bulimie teritorială”.
Pe plan politic, la începutul secolului al XX-lea, statele balcanice aveau relații încordate unele cu altele, și toate cu Imperiul Otoman. Între Serbia, Bulgaria și Grecia au existat disensiuni în ceea ce privește Macedonia, iar Serbia și Muntenegru au ajuns până la ruperea relațiilor diplomatice, deoarece Belgradul a acuzat autoritățile de la Cetinje că fac jocul Vienei, că împiedică propaganda de unire a slavilor sudici.
Această situație nu a împiedicat încheierea tratatului secret de alianță sârbo-bulgar, din 12 aprilie 1904, prin care guvernul de la Belgrad urmărea să obțină un sprijin contra politicii de expansiune a Austro-Ungariei, iar cabinetul de la Sofia un ajutor în cazul unui război de eliberare împotriva Imperiului Otoman.
În perioada care a urmat, până în 1907, între Bulgaria și Serbia s-au dezvoltat legături economice, culturale și chiar politice mai strânse.
Revoluția junilor turci a produs o vie agitație printre statele balcanice – și nu numai – și a redeșteptat speranțele naționale ale acestora. Bulgaria vedea venit momentul, pe care de mult îl pregătea, al proclamării independenței sale și, la fel ca și Grecia, Serbia și Muntenegru, urmărea să-și alipească teritorii din Turcia europeană, în care se aflau conaționali ai săi.
În ceea ce privește atitudinea Serbiei față de noua situație de la Constantinopol, ministrul sârb de externe, Milovanovici, și-a exprimat gândurile astfel: ”Regatului Serbiei îi este, desigur, indiferentă forma de guvern ce există în Turcia. Ceea ce ne interesează pe noi este soarta consângenilor noștri din Macedonia și Vechea Serbie. Rezultatele acțiunii reformatoare austro-ruse au fost slabe, viitorul nu oferă naționalităților creștine din Turcia mai multe garanții pentru interesele lor”.
Speranțele naționale trezite la Belgrad de evenimentele din Imperiul Otoman au primit o grea lovitură prin anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria. Gestul Vienei a întrerupt procesul natural de emancipare națională a acestor provincii și a provocat o rezistență disperată din partea Serbiei.
În fața situației grave în care se afla Serbia, neînțelegerile care s-au manifestat între Belgrad și Cetinje au fost repede uitate, în cursul lunii octombrie 1908 s-a ajuns la un tratat de alianță între Serbia și Muntenegru, cu un pronunțat caracter național.
Serbia l-a trimis pe Stoian Novaković la Constantinopol, încercând să ajungă la o înțelegere cu Imperiul Otoman, deoarece cele două state aveau de apărat interese comune în problema Bosniei și Herțegovinei. În același timp, Belgradul a urmărit încheierea unei alianțe a statelor balcanice, în măsură să apere și să bareze interesele marilor puteri în sud-estul Europei. În această alianță trebuiau să intre Serbia, Muntenegru și Imperiul Otoman, iar în faza a doua, să adere Bulgaria, Grecia și România.
Imperiul Otoman însă își urmărea propriile interese. De aceea a cerut Serbiei ca în această alianță balcanică să nu intre Bulgaria, iar baza alianței otomano-sârbe să aibă un caracter antibulgar. Dar împotriva acestui proiect ce urmărea să afecteze Bulgaria s-a pronunțat Rusia (apărătoarea intereselor slavilor balcanici – panslavismul), astfel că tratativele au fost întrerupte, în decembrie 1908.
După ce Austro-Ungaria și Imperiul Otoman au ajuns la o înțelegere în privința Bosniei și Herțegovinei, Serbia a fost nevoită să cedeze și să renunțe, pentru moment, la aceste două provincii.
Un incident diplomatic minor, și anume neinvitarea agentului Bulgariei la Constantinopol la un dineu oficial, pe care ministrul afacerilor externe otoman l-a organizat la 12 septembrie 1908, cu ocazia aniversării sultanului, a dus la izbucnirea unui adevărat conflict diplomatic otomano-bulgar (”afacerea pilafului”). Gestul guvernului otoman a avut o semnificație clară: noul regim din Imperiul Otoman dorea să arate prin acest gest că Bulgaria era încă un stat vasal, deși de multă vreme, sub vechiul regim, la curtea sultanului nu se făcea aluzie la această stare de suzeranitate. Gestul a fost resimțit de bulgari ca o ”umilire premeditată”.
În această atmosferă, guvernul bulgar a reușit să profite de condițiile favorabile create de anunțarea anexării Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria și, la 5 octombrie 1908, a proclamat independența Bulgariei, principele Ferdinand și-a luat titlul de țar al bulgarilor.
Cum marile puteri nu s-au grăbit să recunoască independența Bulgariei, nici statele balcanice nu au făcut-o. Convingătoare în acest sens este declarația lui Milovanovici: ”Serbia va observa față de Bulgaria o atitudine de absolută rezervă și nu-și va manifesta întru nimic părerea asupra noii situații din Bulgaria până ce marile puteri și mai ales Rusia nu-și va fi dat avizul asupra acestor chestiuni”.
În cadrul tratativelor otomano-bulgare, care au urmat proclamării independenței, otomanii au cerut de la bulgari suma de 125 de milioane franci ca plată pentru pierderile suferite prin actul unilateral al Sofiei, dar bulgarii au oferit numai 82 milioane franci. Deoarece otomanii au insistat asupra sumei, Rusia s-a oferit să scadă 125 de milioane franci din datoria pe care otomanii o aveau, ca urmare a războiului din 1877-1878, urmând ca în decurs de 50 de ani guvernul bulgar să returneze Rusiei 82 milioane, restul fiind suportat de Curtea de la Sankt-Petersburg. În urma înțelegerii, la 3 martie 1909, a fost iscălit un protocol ruso-otoman, prin care Poarta recunoaște… noua situație politică din Bulgaria”.
Recunoașterea independenței Bulgariei de către marile puteri a dus la recunoașterea acesteia și de către statele balcanice, singură Grecia a întârziat să facă acest pas datorită divergențelor existente între cele două state.
Evenimentele care au avut loc în 1908 au reprezentat pentru Grecia momentul favorabil al unirii insulei Creta (regiune autonomă sub suzeranitate otomană din 1898) cu statul elen, la 6 octombrie 1908. În urma declarației Parlamentului cretan de unire cu Grecia, Imperiul Otoman a protestat; Germania, la rândul ei, a adoptat o poziție favorabilă.
În 1909, situația s-a complicat din nou, relațiile diplomatice dintre Grecia și Imperiul Otoman au fost rupte, otomanii s-au pregătit să debarce în insulă, având ca pretext arborarea steagului național elen de către autoritățile cretane. În situația creată detașamentele marilor puteri, evacuate între timp, s-au întors, problema recunoașterii unirii Cretei cu Grecia fiind amânată pentru viitor.
Situația din provinciile europene ale Imperiului Otoman, locuite în majoritate de populații creștine, a impulsionat statele balcanice de a nu mai aștepta și de a coopera, în propriul lor interes, pentru a-și decide soarta, înainte ca marile puteri să intervină direct. Realizarea acestei mari alianțe depindea în principal de relațiile dintre Bulgaria și Serbia, încă tensionate, deși mult îmbunătățite după 1903, în condițiile în care problema Macedoniei rămăsese în continuare motiv de discordie între ele. Odată trecută criza bosniacă, discuțiile au fost reluate între Belgrad și Sofia. Reprezentanții bulgari la aceste negocieri au susținut întemeierea unui stat macedonean autonom, sperând că acesta se va uni în cele din urmă cu Bulgaria. În schimb, Serbia dorea stabilirea unui aranjament bilateral în privința împărțirii Macedoniei. În sfârșit, la 13 martie 1912, a fost semnat acordul între Bulgaria și Serbia. Tratatul semnat avea un caracter defensiv. O serie de clauze secrete prevedeau însă o împărțire a teritoriului respectiv: ținutul situat la nord de Munții Sar să fie atribuit Serbiei, iar regiunea de la est de râul Struma și de Munții Rodopi, Bulgariei. O mare parte a Macedoniei rămânea neîmpărțită. Cele două state au ajuns la concluzia că, în caz că nu se ajungea la o înțelegere în privința acestei regiuni, mediatorul să fie țarul.
Această înțelegere a fost urmată de un acord militar, semnat la 12 mai 1912, la mânăstirea Rila, prin care Bulgaria s-a obligat să mobilizeze pentru luptă 200 000 de soldați, iar Serbia 150 000; din aceste efective, fiecare urma să trimită 100 000 de soldați la Vardar, pe frontul macedonean. Operațiunile comune au fost puse sub comanda regelui Ferdinand. Așa cum s-a mai menționat, nu era prima dată când prevederi referitoare la România s-au găsit într-un act semnat de Bulgaria. Convenția ruso-bulgară din 1902 și cea din decembrie 1909, ce a servit drept model celei din 1912, au stipulat că în cazul unui atac din partea Austro-Ungariei, Germaniei sau României, Rusia acorda sprijin Bulgariei pentru a-și mări teritoriul cu zone ”cu populație bulgară”, situate pe malul drept al Dunării de Jos și la Marea Neagră.
Grecia și Bulgaria au încheiat, la 29 mai 1912, un pact similar. În anii anteriori, relațiile între cele două țări s-au îmbunătățit treptat. În 1911-1912 a existat o mai bună cooperare între patriarhat și exarhat, actele reciproce de teroare din Macedonia ale conaționalilor celor două state au fost curmate și a existat chiar și un schimb de studenți între cele două țări. Inamicul comun era acum Imperiul Otoman. Acordul greco-bulgar era pur și simplu o alianță defensivă antiotomană. În perioada negocierilor guvernul bulgar nu a reușit să obțină aprobarea Greciei în vederea creării unei Macedonii autonome. Nesoluționată rămânea și problema Salonicului, pe care îl revendicau ambele state. În aceste condiții, ce nu puteau lăsa loc unui compromis, cele două state au semnat un document în care cuvântul Macedonia nu era menționat. Textul final al tratatului greco-bulgar nu a fost remis Belgradului, deși sârbii aveau cunoștință de existența și conținutul lui, după cum nici Atena nu a primit textul tratatului bulgaro-sârb
În august 1912 s-a ajuns la o alianță greco-sârbă, care avea ca scop, clar formulat, alungarea otomanilor din Europa, urmând ca problemele teritoriale să fie rezolvate ulterior.
Acordurile finale au fost realizate de Serbia și Bulgaria cu Muntenegru, în octombrie 1912. Scopul acestora era pregătirea intrărilor în scenă, astfel încât Muntenegru să poată iniția conflictul cu Poarta, iar celelalte state balcanice să-l sprijine, asaltând teritoriile otomane, lucru care se va întâmpla în scurt timp.
1.5. Apariția unui nou stat: Albania
Pe teritoriul de azi al Albaniei, în apropierea coastelor Mării Adriatice și ale Mării Ionice, alături de vechile așezări ilire, cercetările arheologice au scos la iveală numeroase vestigii ale coloniilor grecești, urme ale stăpânirii romane și bizantine, iar în interiorul țării se află și astăzi urmele vizibile ale ocupației otomane, care a durat aproape o jumătate de mileniu.
Albanezii sunt o rasă indoeuropeană, care vorbesc o limbă despre care s-a afirmat că este cea mai veche din Europa, deși există diferențe mari între dialectul gheg, vorbit în nord, unde muntenii aveau o puternică organizație tribală, erau foarte conservatori și aveau puține contacte cu lumea exterioară, și cel folosit în sud de populația tosk, care avea legături cu alte popoare și predispoziția de a se muta dintr-un loc în altul.
După cucerirea otomană, majoritatea populației a acceptat religia islamică. În 1914, 70% din populație era musulmană, 20% ortodoxă și 10% catolică. Catolicii, care locuiau în zona coastelor din nord, aveau contacte cu Italia și Austro-Ungaria. Ortodocșii, concentrați în sud, erau legați de patriarhie, fiind mai mult sub influența culturii grecești. Majoritatea musulmană deținea pozițiile cele mai puternice din țară. Aristocrația funciară locală acceptase Islamul pentru a-și putea păstra poziția economică și politică, în Albania și țărănimea a devenit musulmană.
Majoritatea ghegilor musulmani aparțineau sectei conservatoare a ”sunniților”, în timp ce dintre tosci unii erau sunniți, iar alții bektashi. Sunniții erau partizanii menținerii tradițiilor otomane și ai loialității față de sultan, fiind prea puțin receptivi la ideea de reformă. Ei preferau regulile tribale existente și aderarea totală la legile și obiceiurile locului. În Imperiul Otoman, cel puțin treizeci din marii viziri au provenit din rândurile acestor albanezi musulmani.
Cât timp li s-a permis să își continue stilul de viață tradițional, ei au rămas supuși credincioși ai Imperiului Otoman. Amenințarea anexării creștine din 1878 a dus la formarea primei organizații politice albaneze, cu caracter național clar, ”Liga Albaneză pentru Apărarea Drepturilor Poporului Albanez”, mai bine cunoscută sub numele de Liga de la Prizren. Această organizație politico-militară avea în componența sa conservatori musulmani, dar și naționaliști creștini ce doreau autonomia Albaniei. Prezența și mai ales preponderența musulmanilor au făcut ca marile puteri europene, chiar și unele state balcanice, să acuze Liga de la Prizren că ar fi un instrument de diversiune al Imperiului Otoman, manevrat în scopul menținerii integrității lui, mai ales că în statutul Ligii (Kararname) s-a stipulat fidelitatea față de sultan. Pacificat pentru scurt timp, nordul Albaniei a fost cuprins de o nouă insurecție, soldată, în decembrie 1880, cu proclamarea ”unui guvern provizoriu”. În martie 1881, Imperiul Otoman a trimis 24 de batalioane și în scurt timp au fost ocupate principalele centre insurecționale, printre care și orașul Prizren. Liga a fost desființată și 4 000 dintre membrii ei judecați. Cei mai mulți au suferit condamnări aspre. Printre aceștia s-a aflat și Abdul Frashëri, a cărui pedeapsă la moarte a fost comutată în detenție.
După desființarea Ligii de la Prizren s-au făcut arestări printre agitatorii naționaliști albanezi suspecți. Imperiului Otoman îi era totuși teamă să nu provoace o revoltă în provincie. De aceea, în 1885, a făcut câteva concesii: au fost eliberați deținuții politici și au fost susținute o serie de reforme în zonele de munte (folosirea limbii albaneze a fost autorizată în câteva școli). Multe din aceste măsuri au fost anulate către sfârșitul secolului al XIX-lea. Poarta a interzis învățământul în limba albaneză. Raționamentul guvernului otoman era clar: locuitorii, dezbinați de religie, se puteau simți uniți prin limbă, ceea ce trebuia împiedicat.
Întruniri ale reprezentanților vilaietelor albaneze au avut loc la Pejë, în noiembrie 1897 și în ianuarie 1899. Nu exista un acord general asupra programului ce urma să fie adoptat. O mare parte dintre ei erau tot loialiști și acceptau poziția guvernului. Naționalismul albanez a cunoscut un nou avânt, în 1903, în urma răscoalei izbucnite în acel an în Macedonia și a intensificării problemelor naționale din această zonă, populația albaneză fiind ținta grupurilor de teroriști bulgari, sârbi și greci.
Permanenta agitație și intervenția marilor puteri au dus la apariția amenințării ca albanezii macedoneni să devină cetățeni ai diferitelor state balcanice în cadrul unui alt plan al împărțirii Imperiului Otoman. Fiind nevoiți să se apere, albanezii și-au format propriile lor detașamente înarmate. Un grup de tineri intelectuali a înființat, în noiembrie 1905, la Bitolia (Monastir), o societate secretă cu ramificații pe tot cuprinsul ținuturilor albaneze, numită Comitetul pentru Eliberarea Albaniei. În ianuarie 1906, Bajo Topulli a organizat unități de gherilă, care erau instruite să lupte atât cu armata otomană, cât și cu teroriștii creștini. În septembrie 1906, această organizație a pus la cale asasinarea mitropolitului grec de la Korçë, ale cărui acțiuni îi înfuriaseră pe naționaliștii albanezi.
După desființarea Ligii de la Prizren, albanezii au încercat să înființeze o altă organizație de tipul Ligii, care să grupeze toate păturile societății. După o primă încercare în 1897, care a eșuat, în ianuarie 1899, la Peja, a fost convocată din nou o adunare, la care au participat circa 450 de delegați. Cu acest prilej, s-a hotărât refacerea Ligii de la Prizren, sub numele de Liga de la Peja. Ca președinte al ei a fost ales Hagi Mulla Zeka (ucis în 1902), vechi membru al Ligii de la Prizren.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în mișcarea națională albaneză s-au distins două curente principale. Primul era de natură moderată. Reprezentanții acestui curent au adresat, în 1896, un memoriu sultanului, în care cereau contopirea vilaietelor (Ianina, Skodra, Kosovo, Monastir, inclusiv Salonic), locuite de albanezi, într-o singură unitate administrativă în care să fie aplicate unele reforme limitate (limba albaneză în școli, alături de limba otomană). Acest program era susținut de aripa conservatoare de la Peja, compusă în mare parte din feudali.
Reprezentanții celui de-al doilea curent, mult mai radical, militau pentru aplicarea unor reforme radicale care tindeau spre instaurarea unei adevărate autonomii administrative.
În afirmarea mișcării naționale albaneze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teritoriul României a jucat un rol extrem de important. Încă din secolul al XVI-lea, numeroși albanezi s-au stabilit în Țările Române, ocupându-se cu agricultura, dar profesând și meserii ca: negustori ambulanți, măcelari, servitori, angajați ca oameni de încredere ai domnitorilor (arnăuți) etc.
A fost creată la București, la sfârșitul anului 1880, din inițiativa mai multor tineri albanezi, o secție a ”Societății literelor albaneze”, după modelul celei de la Constantinopol. Patru ani mai târziu, în 1884, s-a creat la București societatea culturală ”Drita” (Lumina), sub conducerea lui Nicolla Nacio, până în 1913. Cele două societăți au avut ca scop editarea de cărți în limba albaneză, necesare școlilor naționale, ce urmau să fie deschise în provinciile albaneze.
Activitățile ”Dritei” au fost susținute de foarte mulți intelectuali și oameni politici români. O moțiune din anul 1900, prin care s-a solicitat dreptul de personalitate juridică al acesteia, a fost semnată de: A. Bușilă, N.N. Gheorghiu, G.I. Diamandi, C.D. Dimitriu, Ion Purcăreanu, V.G. Morțun, N. Bălănescu, N. Pascal, Basile Epurescu, P. Gârboviceanu, Constantin Iliescu, N. Ionescu, C. Oteteleșeanu, St. Sihleanu, Al. Rășcanu, Basarab Brâncoveanu, N.P. Ianovici, Constantin Mille, I.P. Roșianu, D. Butculescu, A.G. Radovici.
În jurul anului 1900, România, respectiv Bucureștiul, era unul din principalele centre, cu un rol important în promovarea pe toate planurile a mișcării naționale albaneze, dublate în ținuturile albaneze de baștină de revolte ce au tins cu timpul să se generalizeze, creând probleme deosebite autorităților otomane.
La începutul secolului al XX-lea, s-a arătat într-un raport diplomatic românesc, problema albaneză a tins să ia proporții, fapt ce a îngrijorat autoritățile otomane. Sultanul, care întotdeauna a tolerat într-o anumită măsură rezistența albaneză, s-a arătat acum îngrijorat de situație. De aceea, în noiembrie 1902, el s-a adresat regelui României, cerându-i să ia măsuri severe și urgente pentru expulzarea din România a acelora dintre membrii comitetului albanez care nu erau supuși români, după ce anterior mai existaseră discuții între reprezentanții celor două țări în aceeași problemă.
În răspunsul său, guvernul român a comunicat sultanului că nu poate expulza nici un albanez căruia i s-a acordat azil în România, dar a dat asigurări că va lua măsuri ca atacurile la adresa sultanului să înceteze. Aceste dovezi au evidențiat caracterul loial al autorităților române față de elementul albanez, ceea ce era o tradiție în politica românească față de toți cei care au apelat la ospitalitatea românească.
Ideea cuceririi independenței Albaniei a fost pusă cu tot mai multă insistență în societatea albaneză. În aprilie 1905, în capitala României a fost convocat un congres la care au participat reprezentanți ai comunităților albaneze din străinătate, precum și personalități din Albania În cadrul acestui congres s-a hotărât crearea unui comitet central pentru îndrumarea mișcării albaneze de independență, cu numele de ”Kombi” (Națiunea).
Un moment important în activitatea depusă de patrioții albanezi din România pentru afirmarea națională, a fost unificarea, în 1906, a celor trei societăți culturale Drita, Dituria și Shpresa. Noua societate, Bashkimi (Unirea), și-a propus să subvenționeze și să editeze cărți în limba albaneză, în special manuale didactice, să deschidă școli, să editeze reviste pe teritoriul Albaniei.
Presiunile crescânde ale populațiilor creștine (Serbia, Grecia și în special Bulgaria) asupra Macedoniei au provocat teama albanezilor de a nu fi deznaționalizați de naționalismul ofensiv al vecinilor. În aceste condiții, menținerea suveranității otomane a devenit pentru albanezi o cale de apărare împotriva asimilării. Aceasta cu atât mai mult cu cât Revoluția ”Junilor turci” a născut speranța că imperiul se va regenera și va permite o mișcare către autonomie. Întruniți la Bitolia (Monastir), la sfârșitul anului 1908, albanezii au convenit să adopte scrierea latină ca alfabet oficial, iar congresul de la Elbasan, din luna august 1909, a stabilit o comisie națională pentru dezvoltarea învățământului național albanez.
Toate acestea i-au alarmat pe ”Junii turci”, cu atât mai mult cu cât trupele albaneze jucaseră un rol important în contralovitura de stat din 1909. De aceea ei au impus din nou vechile restricții în domeniul învățământului albanez și au făcut pași spre o centralizare mai rapidă.
”Junii turci” nu au putut, însă, înfrânge dorința albanezilor de eliberare de sub dominația otomană, dovadă că, în anii 1910-1911, în mai multe zone ale Albaniei au avut loc importante revolte. În luna decembrie 1911, grupul deputaților albanezi, conduși de Ismail Qemali, a pornit lupta deschisă în Parlamentul otoman pentru a obține recunoașterea drepturilor naționale ale poporului pe care-l reprezentau și a autonomiei administrative pentru teritoriul pe care-l locuiau. În fața acestei opoziții, junii turci au dizolvat Parlamentul.
Pentru albanezi a devenit acum clar că de la guvernul otoman nu mai puteau aștepta nimic și că trebuiau să continue lupta. Falsificarea rezultatelor electorale în Albania, ca și abuzurile administrației otomane au grăbit declanșarea revoltei în Munții Gjacova, la sfârșitul lunii aprilie 1912; în iulie lupta a căpătat caracter general, întreaga Albanie s-a ridicat împotriva ocupației otomane.
În toamna anului 1912, în condițiile generalizării luptei armate a albanezilor și a declanșării primului război balcanic, conducătorul mișcării naționale albaneze, Ismail Qemali, împreună cu Luigji Guraquqi, au plecat din Constantinopol pe o rută ocolită, oprindu-se la începutul lunii noiembrie la București, unde au participat la o mare adunare a albanezilor de aici.
În timpul în care s-a aflat la București, Ismail Qemali a declarat unui corespondent de presă că ”în actualul război, întreaga Albanie își are privirile ațintite asupra României. Suntem siguri că guvernul român nu va lăsa să ni se facă o nedreptate”.
Din București, trecând prin Viena și Triest, Qemali și Guraquqi au ajuns la Vlora (Volona) – oraș de coastă al Albaniei, urmând să pregătească actul formal al proclamării independenței de stat a Albaniei.
La Vlora și-a deschis lucrările, la 28 noiembrie 1912, o Adunare Națională la care au participat optzeci și trei de delegați musulmani și creștini veniți din toate regiunile albaneze. În aceeași zi, Adunarea Națională a proclamat independența Albaniei, iar Ismail Qemali a devenit președintele unui guvern provizoriu, ai cărui membri erau atât musulmani, cât și creștini.
La numai câteva ore de la proclamarea independenței țării, Ismail Qemali, șeful guvernului, a informat cancelariile marilor puteri și ale statelor balcanice despre hotărârea Adunării Naționale, solicitând din partea acestora recunoașterea independenței Albaniei. Totodată Ismail Qemali a dat asigurări cabinetelor europene că noul stat va constitui un factor de pace și de echilibru în Balcani.
După ce, în urma Conferinței de la Londra ( 17/30 mai 1913), s-a recunoscut statul albanez independent, marile puteri au adoptat, la 29 iulie 1913, ”Statutul Organic” al noului ”principat suveran și ereditar” aflat sub garanția lor. Pasul următor în consolidarea statalității albaneze l-a constituit delimitarea frontierelor. Acestea au fost fixate prin protocolul semnat la Florența, în iulie 1913, de către împuterniciții marilor puteri. Comisia pentru delimitarea frontierei sudice a Albaniei și-a terminat lucrările ceva mai târziu, în decembrie1913.
Statul albanez avea aproximativ 28 000 de kilometri pătrați, cu o populație de 800 000 de oameni, iar granițele din 1913 au rămas aproape neschimbate până în ziua de azi.
Pentru a nu compromite acțiunea de consolidare a independenței țării și a potoli starea de spirit anarhică provocată de rebeliunea lui Esat Pașa Toptani (nobil ostil regimului lui Ismail Qemali), Ismail Qemali a decis să demisioneze. Pe data de 22 ianuarie 1914, Comisia Internațională de Control, înființată în octombrie 1913, a anunțat acordul marilor puteri față de această decizie. Actul formal al demisiei și al transferului puterii în mâinile Comisiei a avut loc în aceeași zi.
Conform hotărârilor Conferinței de la Londra, prințul Wilhelm de Wied, nepotul reginei Elisabeta a României, ofițer în armata germană, a devenit rege al Albaniei. Acesta a ezitat la început să primească tronul Albaniei, dar până la urmă pornește, în martie 1914, pe un vas de război austro-ungar, escortat de unități italiene, franceze și britanice, spre noua lui patrie. El a debarcat la Durazzo (Durrës), unde și-a stabilit capitala.
Wilhelm de Wied a format un nou guvern sub președinția lui Turhan Pașa Përmeti, dar, în septembrie, după o domnie de numai șase luni, datorită nemulțumirii generale manifestată de populație față de persoana sa, a fost nevoit să părăsească Albania.
România a fost prima țară care a recunoscut oficial noul stat albanez și a acreditat la Valona un ministru plenipotențiar, în persoana lui M. Burghele, începând cu data de 15 noiembrie 1913. La 8 martie 1914, M. Burghele și-a depus scrisorile de acreditare. Legația Română din Albania a funcționat până la 15 ianuarie 1915, când M. Burghele a fost transferat în misiune specială la Berlin.
Relațiile diplomatice dintre România și Albania au fost reluate după terminarea primului război mondial.
1.6. Marile puteri și Peninsula Balcanică (1900-1912)
La începutul secolului al XIX-lea, sud-estul Europei s-a aflat în atenția marilor puteri interesate să-și mențină sau să-și extindă sferele de influență în Peninsula Balcanică și în Imperiul Otoman, aflat într-o continuă decădere la toate nivelurile.
Deși marile puteri au reușit, în general, pe parcursul secolului al XIX-lea, să controleze naționalismul și să mențină un fel de echilibru în Peninsula Balcanică, acest echilibru s-a rupt la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Politica echilibrului de forțe a înregistrat un moment important cu ocazia problemelor create de politica oprimatoare a Imperiului Otoman față de naționalitățile aflate în acest imperiu. Interesele divergente ale marilor puteri au agravat situația în Peninsula Balcanică, atunci când Grecia, susținătoare a populației creștine din Creta, a trimis trupe în insulă și a proclamat anexarea ei. Astfel, marile puteri au debarcat trupe în Creta în februarie 1897, declarând că vor supraveghea ordinea. Imperiul Otoman a acceptat, dar Grecia a refuzat, cerând ca pacificarea să fie făcută de trupe grecești și nu ”internaționale”, după care să se organizeze un referendum în problema apartenenței insulei, lucru care nu convenea marilor puteri. Rusia și Germania au susținut Imperiul Otoman, care a înfrânt armata greacă, înaintând până spre Atena. Prin pacea impusă Greciei, Imperiul Otoman, susținut de Germania (dorea controlul financiar asupra Greciei), a anexat o parte a Tesaliei, iar Creta a intrat sub influența Angliei.
Prima decadă a secolului al XX-lea a cunoscut începutul procesului îndepărtării stăpânirii otomane din Europa, cu excepția orașului Constantinopol și a unei părți din Tracia.
Austro-Ungaria, Rusia și Italia, vecine cu spațiul balcanic, au fost direct interesate de evoluția situației din Balcani. În proiectele lor, cele trei mari puteri au vizat și anexarea unor teritorii albaneze, slave și Strâmtorile Bosfor și Dardanele. În schimb, statele balcanice nu doreau altceva decât să alunge Imperiul Otoman din Europa, să-și elibereze conaționalii aflați sub stăpânire străină și să iasă de sub controlul marilor puteri. De asemenea, Anglia, Franța și Germania erau implicate activ politic și economic în Imperiul Otoman și în întreg spațiul balcanic.
Primul deceniu al secolului al XX-lea a fost marcat de numeroase tentative ale marilor puteri de a ajunge la o înțelegere cu privire la împărțirea zonelor lor de interese în Balcani. Astfel, atât Austro-Ungaria, cât și Italia au considerat că teritoriul albanez, aflat încă sub dominație otomană, reprezintă o zonă de influență politică și economică proprie. În cele din urmă, Italia și Austro-Ungaria au ajuns la un compromis prin semnarea, în februarie 1901, a Convenției austro-italiene cu privire la Albania. Cele două mari puteri s-au angajat să mențină stăpânirea otomană ”atât timp cât împrejurările o vor permite”, iar în momentul când stăpânirea otomană nu mai era posibilă, Albania urma să devină autonomă.
Italia era îngrijorată și de posibilitatea stabilirii Rusiei la Constantinopol și Strâmtori, ceea ce i-ar fi amenințat poziția în Marea Mediterană și influența în Albania. Din aceste motive, Italia a insistat pe lângă Germania, pentru modificarea tratatului Triplei Alianțe – cu ocazia reînnoirii acestuia, în 1902 – în scopul menținerii statu-quo-lui în Balcani și Orient.
Datorită opoziției Austro-Ungariei, Italia nu a reușit ca în noul tratat al Triplei Alianțe, încheiat la 30 iunie 1902, să fie inclusă o clauză potrivit căreia statele semnatare ar fi urmat să se opună oricărei schimbări a statu-quo-lui teritorial din Peninsula Balcanică, dar a obținut, în schimb, un angajament scris din partea Austro-Ungariei de a nu întreprinde în viitor nimic ”ce ar putea contracara acțiunea Italiei” în Tripolitania și Cirenaica.
O înțelegere cu privire la Peninsula Balcanică au căutat să realizeze și Austro-Ungaria și Rusia. La întâlnirea de la Reval, din august 1902, dintre împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei (1888-1918) și țarul Nicolae al II-lea al Rusiei (1894-1917), se pare că s-a ajuns la o anumită înțelegere în acest sens, pentru că, după întâlnirea celor doi împărați, Sankt-Petersburgul și-a exprimat încrederea în stabilitatea situației din Balcani: ”Popoarele balcanice trebuie să fie pătrunse de adevărul că nici Rusia, nici Austria nu sunt dispuse să se certe «pour leurs beaux yeux» și că ambele puteri sunt unite în dorința de a menține pacea și statu-quo-ul în Peninsula Balcanică”.
În 1903 s-a declanșat criza macedoneană. Macedonia este de obicei descrisă ca fiind mărginită la nord de Munții Šar, la est de Munții Rodopi, la sud de Marea Egee, Munții Olimp și Munții Pindului, iar la vest de Lacul Ohrid. Această regiune include râurile Vardar și Struma și orașele Tesalonic (Salonika, Solun), Kastoria, Florina, Serres, Petrič, Skopje (Üsküb), Ohrid și Bitolia (Monastir). În secolul al XIX-lea această regiune nu era prosperă. Recoltele ei cele mai importante erau cerealele, tutunul și macii pentru opiu; locuitorii creșteau și animale, mai ales oi.
Populația de aproape două milioane de locuitori, pe o suprafață de 64 750 kmp, era împărțită în nouă grupuri etnice distincte: turci, bulgari, greci, sârbi, macedoneni, albanezi, vlahi sau cuțo-vlahi (aromâni), evrei și țigani. Deoarece populația era amestecată, nu se putea trage o linie de demarcație între aceste naționalități. Orașele erau locuite de obicei de elemente turcești, grecești și evreiești. În mediul rural coexistau membri ai diferitelor etnii.
Lupta populației macedonene, în loc să fie îndreptată numai împotriva dominației otomane, se desfășura și între grupurile etnice, unele cerând sprijin material din partea statelor vecine cu populații de aceeași naționalitate pentru a-și asigura o poziție dominantă în regiune.
Adevărata însemnătate a regiunii o constituia importanța ei geo-strategică, de aceea o doreau atât statele balcanice, cât și marile puteri. Bulgaria, Grecia și Serbia doreau, toate trei, să-și alipească Macedonia sau o parte cât mai mare a acesteia. Pe lângă Grecia, Bulgaria și Serbia, țări vecine Macedoniei, o altă țară interesată de situația din această provincie era România, pentru că în populația eterogenă a provinciei exista și un număr însemnat de vlahi (aromâni), înrudiți etnic cu românii, care se ocupau în special cu păstoritul și comerțul. Spre deosebire de Serbia, Grecia sau Bulgaria care aveau revendicări teritoriale în Macedonia, România nu a ridicat pretenții teritoriale propriu-zise asupra Macedoniei, fiind interesată numai de protecția minorității aromâne, pe de o parte, iar, pe de alta, de împiedicarea realizării granițelor bulgare specificate în tratatul de la San Stefano (1878).
Anexarea Macedoniei de către Bulgaria amenința atât pierderea naționalității de către populația aromână, având în vedere politica de asimilare forțată dusă de Sofia, cât și o modificare a echilibrului strategic existent în Balcani prin întărirea Bulgariei și, implicit, o creștere a influenței rusești în Balcani.
Chiar dacă în Macedonia nu se putea vorbi de o stare de liniște normală, ci doar de o liniște relativă, situația s-a agravat după înființarea grupurilor înarmate conduse de societatea secretă Etnike Hetëria, cu sediul la Atena, și de comitetul macedo-bulgar, la Sofia. Activitatea acestui comitet a dus la răscoală.
Izbucnirea răscoalei macedonene din iulie 1903 și Proclamarea Republicii de la Krușevo (Macedonia) au permis marilor puteri să intervină din nou în problemele interne ale Imperiului Otoman. Cu toate că răscoala a fost înfrântă de trupele otomane, Macedonia a obținut o largă autonomie, la Salonic fiind instalată o forță militară internațională, jandarmeria marilor puteri (Anglia, Franța, Italia, Austro-Ungaria, Rusia), independentă de garnizoana otomană din localitate, cu misiunea de a supraveghea menținerea liniștei și ordinei, precum și îndeplinirea programului de reforme acceptat de sultan.
Programul de reforme pentru Macedonia a fost stabilit la Mürzsteg (2-3 octombrie 1903), între Austro-Ungaria și Rusia și urma să fie aplicat sub controlul celor două mari puteri.
Conform acordului de la Mürzsteg, Hilmi Pașa, cel care conducea vilaietele macedonene, era asistat în exercitarea funcției de doi delegați ai marilor puteri (unul din partea Rusiei, altul din partea Austro-Ungariei), iar jandarmeria internațională era organizată de un general italian. O demonstrație navală a marilor puteri în fața insulei Mitilene l-a obligat pe sultan să accepte funcționarea unei comisii străine pentru administrarea financiară a Macedoniei. Astfel, abuzurile autorităților otomane în Macedonia au fost parțial oprite. Pentru început, Italia l-a numit pe generalul de Georgis la comanda jandarmeriei din Macedonia.
Austro-Ungaria și Germania au instituit controlul asupra administrației otomane în Macedonia și prin Convenția din 1903, dintre Germania și Imperiul Otoman. Prin această convenție Germania a obținut concesiunea căii ferate spre Bagdad, cu șanse de prelungire până în Palestina; puternica pătrundere financiară și industrială germană în imperiu a produs neliniște în Anglia, Rusia și Franța, din motive diferite, dar care coincideau în scopul comun al împiedicării planurilor germane.
Austro-Ungaria a conținut să se implice activ în Peninsula Balcanică, intrând, de multe ori, în conflict cu partenerele sale de alianță, România și Serbia. Războiul vamal început de Austro-Ungaria împotriva Serbiei, în iunie 1906, a fost o reacție puternică la hotărârea sârbilor de a nu mai tolera amestecul austriac în problemele lor interne. Cu mari eforturi, Serbia a reușit să contracareze efectele economice ale închiderii graniței cu Austro-Ungaria. După acest episod, Austro-Ungaria va continua politica dură de izolare a Serbiei și anihilare a mișcării național-revoluționare sârbe.
Pe alt plan, întărirea României și Serbiei nu era privită cu ochi buni de Austro-Ungaria, pentru că spre aceste state tindeau conaționalii lor din Dubla Monarhie
Austro-Ungaria a avut o atitudine rezervată, chiar ostilă, față de demersurile României, întreprinse pe lângă guvernul otoman și sultan, în vederea obținerii, în favoarea aromânilor, a cunoscutei Iradele din 22 mai 1905. Baronul Calice, ambasadorul Austro-Ungariei în Imperiul Otoman, a dovedit față de punctul de vedere al guvernului de la București ”o dezinteresare absolută … dacă nu chiar o ostilitate evidentă”, spre deosebire de ambasadorii Germaniei, Italiei și Rusiei, care au acordat lui Alexandru Emil Lahovary, ministrul român la Constantinopol, ”la Poartă și la Palat un sprijin cât se poate de prețios”.
Încercarea guvernului de la București de a obține un sprijin larg pentru politica sa balcanică din partea Triplei Alianțe a dat greș, deși nuanțat și în limitele stricte ale chestiunii drepturilor aromânilor din cadrul Imperiului Otoman, Germania, Austro-Ungaria și Italia au susținut, în anumite momente, acțiunea diplomatică a României.
Chiar dacă a făcut acest lucru, Austro-Ungaria nu dorea, prin atitudinea sa binevoitoare față de aromâni, să deranjeze guvernele de la Sofia și Atena. De fapt, între România și Austro-Ungaria, deși membre ale aceleași alianțe – Tripla Alianță –, existau numeroase probleme în care pozițiile lor nu numai că nu coincideau, dar erau categoric divergente. Amintim în acest sens, pe lângă problemele de ordin economic, pe cele privind situația aromânilor din Balcani etc., la care se adăugau, în mod special, cele referitoare la situația românilor din Transilvania. Toate acestea au dus încet, dar sigur, la îndepărtarea României de Tripla Alianță, în general, și de Austro-Ungaria, în special.
Începând din 1907, continentul european redevine centrul de gravitate al relațiilor internaționale, iar în Peninsula Balcanică, la limita dintre zonele de influență austro-ungară și rusă, se situează punctul de ruptură cel mai sensibil al echilibrului dintre marile puteri europene.
În iulie 1907 a avut loc întâlnirea dintre von Aehrenthal, ministrul de externe al Austo-Ungariei, și Tittoni, ministrul de externe al Italiei, la Desio (lângă Milano), unde s-au discutat, printre altele, problemele Peninsulei Balcanice. Tittoni a încercat cu acest prilej – fără succes însă – să obțină acordul lui von Aehrenthal cu privire la mărirea sferei de acțiune a jandarmeriei din Macedonia și la celelalte provincii otomane din Balcani. În cele din urmă, cei doi miniștri de externe au hotărât să se respecte în continuare principiul echilibrului și al menținerii statu-quo-ului atât în prezent, cât și în viitor.
În ianuarie 1908, von Aehrenthal a anunțat intenția Austriei de a construi o cale ferată ce urma să lege direct Austro-Ungaria de Salonic prin sandjacul Novi-Pazar (Novi-Bazar), racordând astfel rețeaua de căi ferate bosniacă la rețeaua de căi ferate otomană; proiectul dezvăluia intenția Vienei de a coborî spre Salonic. Proiectul lui von Aehrenthal făcea parte dintr-un plan mai vast, care țintea înglobarea Serbiei în sfera de influență austriacă și, totodată, să blocheze tendința Serbiei de a deveni centru de atracție pentru slavii meridionali, supuși coroanei austro-ungare.
Știrea a produs alarmă în Italia, unde se proiecta, de asemenea, construirea căii ferate care să lege Dunărea de Marea Adriatică.
Încă din 1907, la cererea Triplei Înțelegeri, diplomația engleză a propus Petersburgului sprijin cu privire la programul de reforme al Angliei în Macedonia. Înțelegerea s-a perfectat în timpul întâlnirii de la Reval dintre regele Eduard al VII-lea (1901-1910) și țarul Nicolae al II-lea din iunie 1908. Prin programul lor englezii au urmărit să înlăture dominația economică și politică a Germaniei și Austro-Ungariei din Imperiul Otoman. ”Junii turci”, sesizând aceste manevre, s-au grăbit să declanșeze revoluția.
Declanșarea revoluției ”Junilor turci” condusă de Enver Pașa, în iulie 1908, a dus la însemnate mutații în activitatea politico-diplomatică a statelor balcanice, dar și a marilor puteri în Balcani, în special a Austro-Ungariei și Rusiei.
Interesele marilor puteri s-au suprapus intereselor proprii ale statelor din zonă. În funcție de coincidența acestora sau, dimpotrivă, de divergențele dintre ele, în Balcani se pregăteau alianțele de viitor. Bulgaria, de exemplu, intenționa să-și proclame independența, Grecia să anexeze Creta; în plus, fiecare dorea să obțină o parte cât mai mare din Macedonia sau din alte regiuni europene aflate sub dominație otomană, lucru la care aspirau și Serbia și Muntenegru. Dintre marile puteri, Austro-Ungaria urmărea să anexeze Bosnia și Herțegovina, provincii luate sub administrare pe baza hotărârilor Congresului de la Berlin (1878).
În acest moment a avut loc întâlnirea de la Buchlau, în Moravia, în castelul contelui Berchtold (ambasadorul Austro-Ungariei la Sankt-Petersburg), între Izvolski, ministrul de externe rus, și von Aehrenthal, ministrul de externe austriac, la 16 septembrie 1908. Chiar dacă nu s-a semnat nici un document între cei doi, Izvolski a fost de acord cu planurile austriece de anexare a Bosniei și Herțegovinei, dar, în schimb, a declarat că ține foarte mult să aibă, în compensație, libertatea de acțiune în Strâmtori (dreptul flotei militare rusești de a trece fără opreliști prin Bosfor și Dardanele). Acceptând o astfel de cerere, Austro-Ungaria a sperat să compromită politica rusă cu privire la Balcani (panslavismul) în ochii statelor din zonă, în special ai Serbiei și Muntenegrului, dar și ai Angliei.
De la Buchlau, Izvolski s-a îndreptat spre capitalele celorlalte mari puteri căutând să obțină consimțământul acestora în vederea modificării regimului Strâmtorilor. În Germania, la Berchtesgaden, Izvolski a purtat tratative cu secretarul de stat al ministerului de externe, von Bülow, căruia i-a prezentat punctul de vedere rusesc în privința Strâmtorilor. Totodată a declarat că, dacă proclamarea independenței Bulgariei ar provoca un război bulgaro-otoman, guvernul rus nu este dispus să se lase atras într-o asemenea acțiune. A ținut însă să precizeze că Sankt-Petersburgul nu poate accepta ca bulgarii sau grecii să se instaleze la Constantinopol. Răspunsul Germaniei a fost evaziv, dar Berlinul a fost categoric, declarând că în cazul schimbării regimului Strâmtorilor, el va cere compensații.
La 29 septembrie 1908, la Desio, în Lombardia, Izvolski s-a întâlnit cu Tittoni. Ministrul de externe italian s-a arătat extrem de iritat de proiectul austriac de anexare a Bosniei și Herțegovinei, dar și-a dat acordul la propunerea de modificare a statutului Strâmtorilor, cerând, în schimb, pentru Italia, libertatea de a încorpora Tripolitania și Cirenaica.
În chiar ziua întâlnirii de la Desio, la 29 septembrie 1908, împăratul Frantz Joseph (1848-1916) i-a anunțat pe regele Eduard al VII-lea al Angliei și pe împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei că ”exigențele imperioase ale situației [sunt cele] care mă vor obliga să procedez la anexarea Bosniei și Herțegovinei”. O săptămână mai târziu, fără să aștepte răspunsul Angliei și nesocotind înțelegerea convenită cu Rusia, Austro-Ungaria a procedat, la 6 octombrie 1908, la anexarea Bosniei și Herțegovinei. În același timp și nu fără legătură cu evenimentele din Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, unită cu Rumelia, s-a declarat regat deplin independent. Faptul a ilustrat apropierea evidentă dintre cele două țări și, totodată, a marcat reorientarea politicii Dublei Monarhii. Anexarea celor două provincii, amenințând Serbia, a creat o situație explozivă în Balcani, în condițiile în care pretențiile Rusiei asupra Strâmtorilor erau evident nesocotite.
În schimbul ”anexării” Bosniei și Herțegovinei, Austro-Ungaria a retrocedat sandjakul Novi-Pazar Imperiului Otoman.
Acțiunea Austro-Ungariei i-a surprins neplăcut pe ruși. Aflat la Londra (10-12 octombrie 1908), Izvolski l-a acuzat pe von Aehrenthal ca fiind ”fățarnic și nesincer”, negând orice consimțământ dat acestuia la întrevederea de la Buchlau cu privire la acceptul Rusiei pentru anexarea Bosniei și Herțegovinei. Având în vedere situația creată prin gestul Imperiului Habsburgic, Izvolski nu a pierdut ocazia să aprecieze că ”în momentul acesta există o ocazie pentru reglementarea chestiunii Strâmtorilor în favoarea Rusiei”.
A fost, însă, temperat de Edward Grey, ministrul de externe englez, care i-a răspuns lui Izvolski că nu a venit încă momentul unor schimbări în zona Strâmtorilor. Ofensiva Rusiei spre Sud și Sud-Est în special pentru adjudecarea Strâmtorilor s-a lovit de opoziția Angliei și Germaniei și, în aceste condiții, Rusia a urmărit să devină cel puțin arbitru în Peninsula Balcanică.
Anexarea Bosniei și Herțegovinei – după cum s-a arătat – a provocat o rezistență disperată din partea Serbiei, ea orientându-se tot mai mult spre întărirea legăturilor cu slavii sudici. În același timp rezistența sârbă a impulsionat mișcarea centrifugă a slavilor din Austro-Ungaria (sârbi, croați și sloveni).
Propunerea franco-anglo-rusă de a convoca o conferință internațională care să dezbată situația nou creată din Balcani, în urma anexării Bosniei și Herțegovinei – inițiativă la care a aderat și Italia – nu a avut succes, din cauza refuzului Germaniei, care a susținut energic poziția aliatului său Austria-Ungaria. În situația dată nici o putere nu a riscat un război pentru problema bosniacă.
Mai mult, la 22 martie 1909, von Bülow a dat instrucțiuni ambasadorului său la Sankt-Petersburg, să-i ceară lui Izvolski ”asentimentul formal și fără rezerve” față de noua situație creată și a adăugat că ”un răspuns evaziv, condiționat, confuz va fi considerat drept un refuz”. A fost un adevărat ultimatum pe care guvernul rus s-a văzut nevoit să îl accepte, iar Izvolski, înfuriat la culme, i-a sfătuit pe sârbi să ordone demobilizarea. Criza bosniacă s-a terminat deci printr-o aparentă victorie a Triplei Alianțe. Tripla Înțelegere a dat înapoi în fața măsurilor de intimidare luate de Tripla Alianță, trădând fragilitatea acordurilor franco-anglo-ruse. Evenimentele care vor urma vor arăta totuși că acest succes austro-german a reprezentat un moment efemer.
La 26 februarie 1909 s-a semnat la Constantinopol protocolul dintre Austro-Ungaria și Imperiul Otoman prin care părțile reglementau, de comun acord, statutul Bosniei-Herțegovina. Guvernul de la Viena s-a angajat să plătească o despăgubire în valoare de 2 500 000 lire otomane pentru bunurile mobile și imobile deținute de statul otoman. Austro-Ungaria a renunțat, în același timp, la toate drepturile asupra sandjakului Novi Pazar. Cât privește populația din Bosnia și Herțegovina, ea a continuat să-și păstreze naționalitatea, să-și practice cultul, inclusiv cel islamic, să se bucure de toate drepturile civile și politice.
În cadrul Triplei Alianțe, nemulțumirea Italiei a putut fi satisfăcută curând. La 20 octombrie 1909, von Aehrenthal a acceptat încheierea unui acord între Austro-Ungaria și Italia prin care s-a recunoscut dreptul Italiei de a primi compensații, cum de altfel prevedea și articolul VII al Triplei Alianțe, în cazul în care Austria ar fi fost constrânsă să reocupe sandjakul Novi-Pazar. Ambele puteri s-au angajat să nu încheie acorduri separate cu o terță putere privitoare la Balcani. De asemenea, prin acordul realizat s-au prevăzut consultări între cele două guverne în toate chestiunile privitoare la vreo modificare a statu-quo-ului în Peninsula Balcanică, Marea Adriatică și Marea Egee.
Italia nu a putut uita atât de ușor afrontul adus de Austro-Ungaria prin ocuparea Bosniei și Herțegovinei. Se schițează încă din această perioadă tendința Italiei de a se desprinde de Tripla Alianță, datorită în special contradicțiilor italo-austriece în Balcani. De aceea, la 24 octombrie 1909, la numai patru zile de la încheierea acordului dintre Italia și Austro-Ungaria, a avut loc la Racconigi, întâlnirea dintre Nicolae al II-lea, împăratul Rusiei, și Victor Emanuel al III-lea (1900-1946), regele Italiei (cei doi monarhi au fost însoțiți de miniștrii de externe, Izvolski, respectiv, Tittoni). Cu acest prilej s-a încheiat un acord secret italo-rus prin care s-a schițat un program comun de oprire a expansiunii Austro-Ungariei în Balcani ( chiar dacă nu a fost citată, bineînțeles că a fost vizată Austro-Ungaria).
Prin acest program ambele puteri s-au angajat să mențină statu-quo-ul în Balcani, să aplice ”principiul naționalităților” în scopul înlăturării oricărei supremații străine, să sprijine dezvoltarea statelor și popoarelor din sud-estul Europei. Totodată, Italia s-a obligat să aibă o atitudine binevoitoare față de interesele Rusiei în problema Strâmtorilor, iar Rusia, la rândul ei, s-a angajat la o atitudine de bunăvoință față de interesele Italiei în Tripolitania și Cirenaica.
Acordul de la Racconigi a întregit acordurile semnate deja de Italia cu Franța și Anglia în ceea ce privea Tripolitania și Cirenaica, și în același timp, a blocat expansiunea Austro-Ungariei în Balcani. Italia a căutat să profite de situația favorabilă de care s-a bucurat pentru a-și pune în aplicare planurile de expansiune în Africa de Nord. Momentul favorabil s-a ivit în toamna anului 1911. Profitând de situația încordată dintre Franța și Anglia, pe de o parte, și Germania, pe de alta, de faptul că Imperiul Otoman traversa un moment de criză internă și fiind convinsă că ocuparea Tripolitaniei și Cirenaicei n-ar fi deranjat prea mult Austro-Ungaria, sensibilă în special la evenimentele din Balcani, în septembrie 1911, Italia a declarat război Porții (1911-1912).
Rusia a încercat să se folosească de conflictul italo-otoman pentru a obține deschiderea Strâmtorilor pentru flota sa militară. A trebuit însă să renunțe la acest proiect, care s-a lovit nu numai de împotrivirea Germaniei, dar și a aliaților săi, Franța și Anglia.
Anglia, cea mai mare putere maritimă a lumii în secolul al XIX-lea, s-a străduit să pună frână ambițiilor rusești și, deci, să protejeze Imperiul Otoman în agonie de o descompunere definitivă de care ar fi profitat în primul rând Rusia.
Italia și-a consolidat pozițiile în Marea Mediterană prin recunoașterea din partea Austro-Ungariei și Germaniei a ”dreptului” ei de a anexa Tripolitania și Cirenaica; printr-un Protocol separat i s-a recunoscut ”suveranitatea” asupra acestor provincii. Era prețul în schimbul căruia Italia a semnat reînnoirea Tratatului Triplei Alianțe, în decembrie 1912.
Anglia a constatat forța alianței dintre Viena și Berlin, prin urmare a inclus Viena în calculele sale în ceea ce privește relațiile cu Berlinul. Londra însă a fost șocată de brutalitatea Berlinului, totodată a văzut în Viena un ațâțător de tulburări, un factor de instabilitate
Toate acestea au dus la declanșarea unei noi crize balcanice și la izbucnirea primului război balcanic care a opus Imperiul Otoman și statele balcanice, ultimele căutând să se folosească de momentul favorabil creat de războiul italo-otoman, dar în primul rând au fost impulsionate și de dorința de a elibera și ultimele teritorii europene aflate sub dominație otomană.
În tot timpul acestor crize, relațiile diplomatice și economice dintre marile puteri europene nu au fost afectate câtuși de puțin; din contra, dialogurile, acordurile, întrevederile, negocierile au continuat.
CAPITOLUL II
RĂZBOAIELE BALCANICE. ASPECTE ALE IMPLICĂRII ROMÂNIEI (1912-1913)
2.1. Primul război balcanic din 1912-1913
2.2. Atitudinea României
2.3. Opinia publică din România și conflictul balcanic (1912-1913)
2.4. Al doilea război balcanic (1913)
2.1. Primul război balcanic din 1912-1913
2.1.1. Criza balcanică. Considerații generale
Odată cu recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului (1878) și stabilirea autonomiei Bulgariei (independentă din 1908), s-a creat baza sistemului statal modern din Balcani. Grecia independentă s-a format încă din 1830.
După obținerea independenței naționale sau a autonomiei, toate aceste state s-au preocupat de reîntregirea națională, încercând să-și stabilească granițele fie pe baza principiilor etnice, fie pe considerații istorice.
Niciun guvern balcanic nu era mulțumit de statu-quo-ul hotărât la Berlin (1878), întrucât părți importante ale corpului național propriu se aflau în afara frontierelor statelor naționale independente existente fie sub stăpânirea Imperiul Otoman, fie a celui Habsburgic.
În anii care au urmat, situația a rămas relativ neschimbată, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic căutând nu numai să nu piardă teritoriile europene ocupate, ci chiar să cucerească altele (Imperiul Habsburgic). Pe de altă parte, statele balcanice au fost hotărâte să-și elibereze conaționalii aflați sub stăpânire străină și să-și reîntregească teritoriile.
În aceste condiții, la care trebuie adăugate interesele marilor puteri, vecine sau nu spațiului balcanic, dar cu însemnate interese politice și economice ce se contrapuneau în regiune, nu-i de mirare că, până în 1914, Peninsula Balcanică a continuat să fie un ”butoi cu pulbere” al Europei. Iminența unei confruntări militare mai generale în Balcani mocnea de mai mulți ani. Anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria, proclamarea independenței bulgare, reluarea mișcării iredentiste în Creta, revoluția junilor turci, confruntările dintre grupurile etnice din Macedonia erau semne clare în acest sens.
Mersul evenimentelor politice în această zonă a arătat că oricare ar fi fost neînțelegerile dintre statele balcanice – și ele existau –, au trecut totuși un timp pe plan secundar, lăsând să primeze interesul comun, fundamental, cel al împotrivirii față de Imperiul Otoman. Iar această tendință de reacție a fost favorizată chiar de otomani, preocupați să se mențină ca imperiu pe seama popoarelor creștine care, privind peste frontiere, vedeau în conaționalii lor pe frații de sânge și limbă, dornici a ajunge sub auspiciile legilor care garantau libertatea și egalitatea și mai ales unitate națională.
Situația din provinciile europene ale Imperiului Otoman a trezit dorința statelor balcanice de a coopera pentru a-și elibera conaționalii înainte ca marile puteri să intervină direct, cunoscut fiind faptul că Austro-Ungaria, Rusia și Italia așteptau momentul favorabil pentru a interveni în vederea înfăptuirii propriilor obiective, care, de regulă, nu corespundeau cu cele ale balcanicilor.
Fiecare stat balcanic a avut obiective naționale și teritoriale clar formulate: Grecia a dorit Epirul, Salonicul și Kavala; Serbia a fost interesată de Serbia Veche și de o parte din Macedonia; Muntenegru a dorit Scutari; Bulgaria toată Macedonia, Salonicul, Tracia și chiar Constantinopolul.
Decenii de-a rândul, în Balcani s-a simțit o continuă stare conflictuală. S-a vorbit mereu, în cercurile diplomatice și nu numai, despre un posibil război bulgaro-otoman, despre mișcările din Serbia, despre un conflict sârbo-austro-ungar, despre ciocnirile din Macedonia, despre revolta din Creta etc.
Ceea ce s-a știut a fost faptul că, în cursul anului 1911, s-au purtat negocieri între statele balcanice pentru constituirea unei alianțe antiotomane. S-a știut, de asemenea, că, în 1912, aceste alianțe erau o realitate. De aceea izbucnirea primului război balcanic nu a surprins pe nimeni.
În ultimele decenii, Imperiul Otoman a dat dovada întregii sale neputințe de a face față problemelor multe și grele cu care a fost nevoit să se confrunte, astfel încât a fost evident că, mai devreme sau mai târziu, va fi nevoit să renunțe la cel puțin o parte din teritoriile sale europene.
Confruntat cu puternice mișcări, dar și cu dificultățile războiului cu Italia, Imperiul Otoman s-a văzut nevoit să rezolve problema albaneză. Pe 4 septembrie 1912, Imperiul Otoman a consimțit la toate cererilor naționaliștilor albanezi (Albania, practic independentă), iar în octombrie Poarta a început tratativele de pace cu Italia. Prin Tratatul de la Ouchy (15 octombrie 1912), guvernul otoman a recunoscut anexarea Tripolitaniei și Cirenaicei, unde sultanul, în calitate de calif, și-a păstrat autoritatea spirituală asupra musulmanilor, iar italienii s-au angajat să evacueze Insulele Dodecanez (declanșarea războaielor balcanice le-a permis, însă, italienilor să-și mențină prezența în insule), Imperiul Otoman a încetat să mai existe în Africa și urma să dispară și din Europa.
La Constantinopol, pericolul a fost imediat observat. Situația părea cu atât mai gravă cu cât, de la sfârșitul lui 1911, Imperiul Otoman a trecut printr-o gravă criză politică, ce i-a paralizat activitatea guvernamentală. În plus, armata otomană părea a fi vulnerabilă: era în plin proces de reînnoire – întreținerea cadrelor, modernizarea armamentului, schimbarea concepțiilor strategice etc. –, care nu se încheiase.
La sfârșitul lunii august 1912, șefii Marilor State Majore ai celor patru state balcanice s-au întâlnit pentru a stabili ultimele detalii privind începerea operațiunilor. Iar în câteva zile, Bulgaria a informat Rusia în legătură cu hotărârea de a declara război Imperiului Otoman, dacă puterile europene nu insistau pentru executarea întocmai a articolului 23 al Tratatului de la Berlin. Decizia statelor balcanice a neliniștit Rusia. Pe măsură ce proiectul a prins contur, Rusia a realizat că ”interesele sale pe care trebuia să le servească Liga balcanică, adică blocarea Austro-Ungariei, căzuseră pe un plan secundar din punctul de vedere al statelor balcanice.
În încercarea de a controla situația, Rusia s-a alăturat puterilor europene, cerând statelor balcanice să amâne declanșarea conflictului, iar Imperiului Otoman să aplice neîntârziat reforme. În cel mai scurt timp, Imperiul Otoman a făcut cunoscut puterilor europene că programul de reforme debutează cu punerea în practică a legii vilaietelor, elaborată de o comisie internațională în 1886 și rămasă neaplicată. Luând act de intenția Imperiului Otoman, marile puteri notificau aliatelor balcanice că nu vor tolera nici o modificarea a statu-quo-ului în Peninsula Balcanică.
2.1.2. Primul război balcanic din 1912-1913
Când Imperiul Otoman a mobilizat, la 12/25 septembrie 1912, câteva contingente (100 000 soldați) în Tracia și Macedonia, pe timp de șase săptămâni, pentru manevrele de toamnă, statele balcanice (Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru) au răspuns cu mobilizarea generală a armatelor lor (30 septembrie 1912), sub pretextul că au fost amenințate de concentrările otomane.
Cu o zi înainte, la 29 septembrie 1912, ele au trimis la Constantinopol o notă cu caracter ultimativ prin care au cerut introducerea unor reforme în teritoriile din Balcani aflate sub stăpânire otomană: Poarta a fost somată să numească un guvernator general elvețian sau belgian în Macedonia, să organizeze adunări legislative locale, să constituie forțe de jandarmerie sub comandament european, să aplice reformele promise prin tratatul de la Berlin, sub controlul ambasadorilor marilor puteri și al reprezentanților statelor balcanice. Totodată statele balcanice au acuzat Imperiul Otoman că a concentrat trupe la frontiera bulgară, a sechestrat în portul Salonic materiale militare ce aparțineau Serbiei și a percheziționat câteva vase grecești aflate în apele teritoriale otomane.
La Constantinopol, guvernul otoman a respins ultimatumul, iar la 1 octombrie 1912 a decretat mobilizarea generală, la o zi după ce statele balcanice au făcut același lucru.
Incidentele de la frontierele dintre statele balcanice și Imperiul Otoman au început să se înmulțească. Această escaladare a explodat la 8 octombrie când Muntenegrul, invocând o veche dispută de graniță, a declarat război Imperiului Otoman; declarații asemănătoare au făcut în zilele următoare Serbia, Bulgaria (17 octombrie) și Grecia (19 octombrie 1912).
2.1.2.1. Mobilizarea armatei bulgare
Bulgaria era în plină agitație războinică. Opinia publică și armata au cerut regelui Ferdinand deschiderea ostilităților împotriva Imperiului Otoman.
Bulgaria a luat o serie de măsuri în vederea războiului ce urma. Astfel, s-a decretat starea de asediu în toată țara, căile ferate au trecut sub ordinele administrației militare, s-a suprimat traficul de mărfuri și călători. Mobilizarea unităților de rezervă a început în același timp cu a celor active.
Bulgarii au slăbit măsurile de pază la frontiera cu România, unde grănicerii au fost înlocuiți cu ofițeri și soldați de rezervă (sau miliții). La Silistra au fost lăsați
3 000 de rezerviști, la Rusciuc, de asemenea, au fost lăsați rezerviști, iar la Vidin,
2 000 de rezerviști. Multe din pichetele izolate de pe Dunăre, din partea de vest a Bulgariei, au fost închise și trupele retrase. În satele turcești din Deliorman au fost lăsate mici detașamente. Turcii din serviciul activ al armatei bulgare au fost lăsați la vatră, iar cei din rezervă nu au fost chemați.
Armata bulgară, organizată pe baza ”Legii de organizare din 1903” și a modificărilor din 1908, era formată din trei părți: 1. armata activă cu rezerva ei; 2. armata de rezervă; 3. milițiile. Serviciul militar era obligatoriu pentru toți bărbații apți (cu vârsta cuprinsă între 20-46 ani).
Comandantul Suprem al Armatei Bulgare era regele Ferdinand I (Saxa-Coburg-Gotha) și era ajutat de generalul Nikiforov Savov; generalul Ficev, Șeful Statului Major al Armatei; generalul Kutincev, comandantul Armatei a I-a; generalul Ivanov, comandantul Armatei a II-a; generalul Dimitriev, comandantul Armatei a III-a.
Ferdinand I, generalissimul armatei, și-a pus toată încrederea în generalii Savov și Ficev. Generalul Savov, ajutorul generalissimului, avea 55 de ani, fiind chemat din rezervă. Ca ministru de război a reorganizat, în 1904, armata cu care s-a făcut războiul din 1912-1913. A făcut școala de război în Rusia. Generalul Ficev avea 52 de ani și era Șeful Statului Major al Armatei. A făcut școala de război în Italia. Generalul Kutincev avea 55 de ani și era comandantul Armatei a I-a. Nu avea școală de război. Generalul Ivanov avea 51 de ani și era comandantul Armatei a II-a. A făcut școala de război în Rusia. Generalul Radko Dimitriev avea 53 de ani și era comandantul Armatei a III-a. A făcut școala de război în Rusia.
Armata mobilizată de Bulgaria a fost estimată la cifra de 320 000-400 000 de soldați, iar la operațiunile militare au participat efective însumând minimum 270 000 de soldați. Armata bulgară a fost formată din 48 de escadroane de cavalerie și 262 baterii (circa 1 000 de tunuri de diferite calibre, dar de tip vechi).
Elevii ultimului an de studiu ai Școlii Militare din Sofia au fost înaintați în grad ca sublocotenenți, iar cei din anul I ca plutonieri. Recruții contigentului 1913 au fost chemați sub arme. La Sofia au sosit și s-au înscris ca voluntari mulți tineri bulgari și macedoneni pentru a lupta împotriva otomanilor. Din Macedonia, circa 20 000 de oameni au trecut ca voluntari în armatele sârbă și bulgară, iar din teritoriul albanez nu au fost aproape deloc recrutate efective.
La 28 septembrie, trupele bulgare de acoperire au fost trimise la frontieră, cu efectivele din timp de pace: spre frontiera de la Küstendil; spre frontiera de sud, de la Peștera la Kizil Agaci și spre frontiera de nord, dinspre România (aici s-au lăsat la început 2 regimente de cavalerie, care au fost trimise pe urmă la armata de operație).
Armata a I-a și Armata a III-a urmau să opereze pe linia Adrianopol-Kirkilisi, atacând grosul forțelor otomane, contra obiectivului principal, iar Armata a II-a trebuia să observe și să neutralizeze cetatea Adrianopol, fără să se apropie de bătaia artileriei cetății.
2.1.2.2. Mobilizarea armatei sârbe
Serbia a mobilizat 11 divizii, precum și brigăzi independente, iar la luptă au participat efectiv circa 200 000 de soldați, 160 batalioane de infanterie, 46 baterii de artilerie, cu un total de 175 000 militari. Corpul ofițeresc, instruit în Rusia și Franța, a beneficiat de subsidii din partea Sankt-Petersburgului.
Au fost chemați sub arme toți bărbații până la vârsta de 46 de ani, adică activi, rezerviști și milițieni, iar răspunsul acestora pare să se fi realizat în condiții normale. Și în Serbia au fost luate o serie de măsuri în timpul mobilizării. În afară de măsurile de acoperire, ce nu se cunosc foarte bine, căile ferate au fost trecute sub ordinele administrației militare, a fost suspendat traficul de călători și mărfuri, paza liniilor ferate și a graniței s-a făcut cu ajutorul detașamentelor de milițieni. Presa, telegramele și scrisorile au fost cenzurate.
Cele patru armate sârbe, comandate de generali capabili ca Putnik (Șeful Statului-Major), Stepanovici (Ministru de război), Goikovici (Director al Academiei Militare) și Iancovici, urmau să atace pe otomani pe trei direcții: Sandjak, Valea Vardarului și direcția Kratovo. Armatele a II-a și a IV-a urmau să coopereze cu trupele bulgare și muntenegrene. Armata sîrbă avea aproape 300 de tunuri Schneider și mitraliere Maxim, era bine dotată tehnic pentru acea perioadă, iar corpul ofițeresc bine instruit. Mulți ofițeri își făcuseră pregătirea în școli militare rusești și franceze, iar o serie de instructori ruși au participat direct la pregătirea trupelor.
2.1.2.3. Mobilizarea armatei muntenegrene
Și în Muntenegru mobilizarea generală a început la 1 octombrie 1912, iar unele divizii au fost mobilizate chiar mai devreme. La 7 octombrie, mobilizarea generală a fost terminată, a doua zi, Muntenegrul a rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman și i-a declarat război. Muntenegru a dispus de două armate: Armata de Nord și Armata de Sud. Armata muntenegreană a însumat 32 000 soldați (40 000 soldați, după alți autori), împărțiți în unități de infanterie și cavalerie, urmând să acționeze în direcția Skodra, deci nordul Albaniei și sandjakul Novi-Pazar.
2.1.2.4. Mobilizarea armatei grecești
Grecia a început mobilizarea generală la 1 octombrie 1912. La 10 octombrie, flota a fost pusă pe picior de război, Grecia cumpărând din Anglia patru contratorpiloare, cedate de Argentina. Din Creta a fost anunțată sosirea a 4 000-6 000 de voluntari.
Grecia a dispus de 9 divizii, precum și de o flotă militară, însumând 120 000 de soldați (80 000 de soldați, după aprecieri mai noi). Grecia a urmărit să cucerească Salonicul și Ianina, ținând să recupereze cât mai mult din Macedonia și din Epirul de Nord.
Comanda superioară a armatei a fost dată prințului moștenitor, Diadohul Constantin, iar comandant al armatei din Epir a fost numit generalul Sapunzachis.
În total, aliații dispuneau de o forță militară de aproximativ 550 000 de soldați.
2.1.2.5. Mobilizarea armatei otomane
Armata otomană a fost organizată pe baza Legii de organizare din 1880, cu modificările aduse succesiv în anii 1886, 1888, 1904, 1907 și, în special, în 1909. Armata otomană a fost compusă din trei părți: Nizamii (armata activă cu rezerva ei), Redifii (armata de rezervă) și Mustafizii (milițiile). Serviciul militar era obligatoriu, iar din anul 1909 a devenit obligatoriu și pentru creștini. Au fost înrolați bărbații între 21-40 de ani. În perioada 1909-1912, au fost luați în armată în jur de 15 000-20 000 de creștini, dar procentajul acestora nu trebuia să depășească 25% din efectivul unui corp de armată.
Introducerea elementului creștin în rândurile armatei otomane a însemnat moartea vechiului spirit militar otoman, dar a provocat și indisciplină, insubordonare, dezertări individuale și în masă, spionaj, panică etc.
Armata otomană a avut următoarea componență: 4 Inspectorate de Armată (I Constantinopole, II Salonic, III Erzinghian, IV Bagdad), cu 13 Corpuri de Armată, la care s-a adăugat încă un Corp de Armată (XIV Sanaa) și două divizii independente.
Până în anul 1908, armata otomană a fost mai mult o armată polițienească, destinată să mențină ordinea internă (să urmărească bandele, să înăbușe revoltele). Fostul sultan, Abdul Hamid al II-lea, nu a permis ca infanteria sau artileria să facă exerciții de tragere, iar de exerciții și manevre nici nu dorea să audă. Așa se explică de ce contigentele ce au servit sub drapel până la 1908 au fost neinstruite. După răsturnarea lui Abdul Hamid și restabilirea constituției, ”Junii turci” au dat armatei atenția cuvenită, iar instruirea armatei a început să se facă cu mare interes. În primăvara lui 1909, instruirea armatei s-a oprit din nou, din cauza revoltelor, pentru a reîncepe la sfârșitul verii, continuând până la declanșarea primului război balcanic. Armata otomană a mai avut și un alt punct slab: de la revoluția ”Junilor turci” din 1908, armata a devenit o marionetă în mâinile politicienilor venali, iar ofițerii au făcut politică activă cu un partid sau altul, lucru ce a amărât viața și a ucis camaraderia dintre ofițeri.
La 1 octombrie 1912 s-a decretat din nou mobilizarea armatei otomane, care de-abia terminase războiul cu Italia. Otomanii au avut sub arme circa 200 000 de soldați și puteau mobiliza în partea europeană a Imperiului circa 400 000 de soldați, din care 81 de escadroane de cavalerie cu 930 tunuri.
După declararea războiului, 17-19 octombrie 1912, operațiunile militare au început imediat. Primul război balcanic s-a încheiat în ajunul semnării Tratatului de pace de la Londra, din 30 mai 1913, și a avut două etape, înainte și după armistițiul de la 4 decembrie 1912.
2.1.2.6. Acțiunea militară a Bulgariei
Armata bulgară a început operațiunile la 18 octombrie 1912 și a luptat pe două fronturi: Macedonia și Tracia. Operațiunile de pe frontul tracic au fost împărțite în două: Tracia de Vest, între Mesta și Marița; Tracia de Est, între Marița și Marea Neagră. Operațiunile de pe frontul macedonean au avut scopul de a acoperi Sofia din direcțiile văilor Bregalniței și Strumei; de a face legătura cu trupele sârbe ce operau în direcția Küstendil-Egri Palanka-Üsküb și de a opera în văile Bregalniței și Strumei, având ca obiectiv principal orașele Salonic și Sereș.
La 21 octombrie 1912, flota otomană a blocat porturile bulgare Burgas și Varna, iar în noaptea de 21-22 octombrie a bombardat portul Cavarna. La 19 octombrie, bulgarii au ocupat Țarevoselo și, la 22 octombrie, au ajuns la Cociana, unde au dat lupte până pe 24, când otomanii au început să se retragă, iar la 29 octombrie bulgarii au intrat în Iștip.
La 21 octombrie 1912 a început bătălia de la Kirkilise (25 000 locuitori: 12 000 greci, 8 000 turci, 2 000 bulgari, restul evrei), aflată la 60 km de frontieră. Ca organizare defensivă existau două forturi vechi: Raklița (3 km de oraș), în vest, și Karagoci (1,5 km de oraș), în est, intervalul între cele două forturi fiind de 5 000 m, iar între ele otomanii au făcut mai multe lucrări de fortificați. În data de 22 octombrie, otomanii au fost nevoiți să se retragă, iar panica i-a făcut să abandoneze răniți, arme, muniții, căruțe și chiar tunuri.
La Kirkilise s-au găsit în depozite o cantitate enormă de muniție de artilerie și infanterie, 11 000 arme Mauser, mitraliere încă nedespachetate, materiale sanitare, două aeroplane, mari cantități de echipament și postav pentru haine.
Pentru victoria de la Kirkilise, la 25 octombrie, bulgarii au oficiat servicii divine în toată țara, iar la Stara Zagora, unde se afla Cartierul General al armatei bulgare, regele Ferdinand I i-a invitat și pe atașații militari ai diferitelor state. La 5 noiembrie, bulgarii au ocupat Demir Hisar și, la 7 noiembrie, Sereș.
În zilele de 29 octombrie-1 noiembrie s-au desfășurat luptele de la Lule Burgas. Pentru început, bulgarii au bombardat orașul, fără a-l ocupa imediat, mulțumindu-se cu gara Lule Burgas. Victoria a revenit bulgarilor, în timp ce otomanii s-au retras, lăsând în urmă mult material de artilerie (100 tunuri de câmp). Adevărata luptă s-a dat în zilele de 29-31 octombrie și s-a încheiat cu victoria bulgarilor. Armata otomană, condusă de Abdulah Pașa, demoralizată, fără muniție și fără hrană s-a retras, iar la 2 noiembrie a început retragerea generală spre Ceatalgea.
Armata otomană care a luat parte la bătălia de la Lule Burgas a avut un efectiv de circa 60 000 infanteriști, cu 260 guri de foc, o divizie și o brigadă de cavalerie, față de 100 000 infanteriști bulgari și 348 guri de foc.
La 23 octombrie 1912 a început asediul asupra Adrianopolului de către Armata a II-a bulgară și până la 23 noiembrie orașul a fost complet încercuit. Adrianopolul a prezentat chiar de la începutul războiului un deosebit interes pentru bulgari. Adrianopolul avea o populație de 75 000 locuitori, din care 30 000 turci, 27 000 greci, 13 000 evrei, 3 000 bulgari, 2 000 alte naționalități. Așezat pe linia principală de marș (valea Mariței), orașul avea o deosebită importanță strategică pentru armata otomană întrucât împiedica desfășurarea trupelor bulgare și le tăia linia de comunicație; în schimb oferea otomanilor un important punct de sprijin.
Adrianopolul avea patru sectoare naturale, formate din râul Arda (dreapta), Marița și Tundja (stânga). În sectorul de Est erau 14 forturi cu 25 de baterii permanente; în sectorul de Sud, 4 forturi cu 13 baterii; în sectorul de Vest, 2 forturi cu 2 baterii. Un total de 26 de forturi și 74 de baterii, pe un perimetru de 40 km. Orașul era legat de Constantinopol printr-o linie telegrafică fără fir. Garnizoana otomană, după unele informații, avea în jur de 75 000 de soldați, sub comanda lui Sukri Pașa, cu 200 tunuri de asediu și 450 tunuri de câmp.
Condițiile nu erau favorabile pentru armata bulgară, care nu avea tunuri de mare calibru, iar armata otomană era capabilă să se apere. Cunoscând situația, bulgarii au încercat să cucerească Adrianopolul printr-un atac fulger, în zilele de 22-23 octombrie, executat spre Maras, care, dacă ar fi reușit, întregul oraș ar fi căzut în mâinile armatei bulgare.
Nereușita atacului i-a obligat pe bulgari să renunțe la asemenea încercări și să se axeze pe blocarea completă a orașului, aducând puținul material de mare calibru de care dispuneau. Asediul Adrianopolului a fost destul de dificil pentru că trupele bulgare nu au depășit 90 000 de soldați (72 000 infanterie).
În sprijinul armatei bulgare, ce asedia Adrianopolul, au sosit și trupe sârbești, cu un efectiv de 32 000 de soldați. Armata bulgară a avut la Adrianopol și 7 aeroplane, care nu au dat rezultatele așteptate.
La 9 noiembrie 1912 a avut loc bătălia de la Karaagaci, unde bulgarii au reușit să-i învingă pe otomani, iar la 10 noiembrie bulgarii au pus stăpânire pe înălțimile de la nord de Rodosto, au bombardat orașul, dar au fost nevoiți să înceteze focul deoarece a intervenit vasul otoman de război ”Messudjie”. La
11 noiembrie, bulgarii au ocupat orașul Rodosto, devenind stăpâni pe coasta Mării Marmara de la Rodosto la Kalikratia.
După seria de insuccese din fața bulgarilor, otomanii au fost nevoiți să se retragă spre Ceatalgea, linia de fortificații dintre Marea Marmara și Marea Neagră, aflată la circa 40-45 km vest de Constantinopol.
Linia de la Ceatalgea a fost întărită de otomani în anul 1878-1879 sub supravegherea lui Blum Pașa și completată între anii 1880-1885, după planurile generalului englez Bega. Linia de la Ceatalgea avea în partea stângă golful Buiuk Cekmege (Marea Marmara) și în dreapta lacul Derkos (spre Marea Neagră), pe un front de 36 de km. Poziția era împărțită în trei sectoare: sectorul de nord, de la Marea Neagră la Urdzunlu; sectorul central, de la Urdzunlu la Ahmed Pașa; sectorul de sud, de la Ahmed Pașa la Marea Marmara. Acest front a fost flancat de șase vase de război.
Otomanii au avut o armată de maximum 110 000 de soldați, sub comanda generalului Nazim Pașa, iar armata bulgară a fost pusă sub comanda generalului Radko Dimitriev.
Luptele între bulgari și otomani, pe frontul de la Ceatalgea, au început imediat și la 13 noiembrie a avut loc o bătălie care a dus la ocuparea de către bulgari a patru forturi principale. În noaptea de 16 noiembrie, bulgarii au încercat să execute atacuri de noapte în sectoarele de Nord și de Centru, iar în zilele de 17-20 (ploaie și ceață), luptele au continuat, dovedindu-se a fi extrem de sângeroase. În zilele de 21-23 noiembrie, artileria bulgară a redus din intensitatea focului, în schimb artileria otomană nu a răspuns. Cu începere din 24 noiembrie nu s-a mai întâmplat nimic pe frontul de la Ceatalgea până la încheierea armistițiului din decembrie 1912.
Corespondenții de presă străini au anunțat că în armata otomană de la Ceatalgea erau aproape 40 000 de bolnavi de diverse maladii (holeră, tifos, dizenterie), iar Nazim Pașa a informat guvernul otoman că forțele sale nu sunt în măsură să reziste atacurilor bulgarilor, cerând începerea tratativelor cu bulgarii pentru încheierea unui armistițiu.
Între timp, trupe bulgare au înaintat spre Macedonia (Istip, Struma și Doiran), iar alte unități s-au îndreptat spre Salonic.
După bătălia de la Ceatalgea, marile puteri au hotărât să debarce trupe la Constantinopol, pretextul fiind securitatea cetățenilor străini; adevărul, însă, era că nu le convenea ca trupele statelor balcanice, și în special cele bulgare, să intre în acest oraș care domina două continente. Amiralul francez Dartige du Pournet, reprezentant al unităților navale străine, și marchizul Pallavicini au obținut consimțământul Porții în acest sens. În acest cadru, au debarcat la Constantinopol și soldați români, care au venit cu crucișătorul ”Elisabeta”, sub comanda căpitanului-comandor Negru. Detașamentele internaționale, care au debarcat la Constantinopol, nu au avut ocazia să participe la nicio operațiune, deoarece s-a pus capăt primului război balcanic fără ca trupele aliate balcanice să intre în capitala otomană.
2.1.2.7. Acțiunea militară a Serbiei
În ziua de 10 octombrie 1912, regele Petru (comandantul suprem al armatei sârbe), împreună cu întregul Stat Major, a plecat spre Niș, unde se aflau cantonate trupele sârbești. Deja Scupștina (Parlamentul sârb) a adoptat proiectul de lege prin care s-au acordat guvernului credite suplimentare de 44 800 000 dinari. La 14 octombrie 1912 au avut loc primele ciocniri între trupele otomane și cele sârbești în regiunea Ristovatz-Verogova. În scurt timp, la 19 octombrie, trupele otomane, întărite cu voluntari albanezi, au trecut granița sârbă la Banica, înaintând spre Podiva și Kupovnik.
După începerea ostilităților, armata sârbă a atacat pe trei direcții: Armata de Est, sub comanda prințului Alexandru, a înaintat pe linia Ristovatz-Üsküb; Armata de Centru, sub comanda generalului Iancovici, a atacat și a cucerit orașele Priștina și Cratovo (21 octombrie); iar Armata de Vest, sub comanda generalului Zencovici, a ocupat regiunile Kosovo și Novi-Pazar.
Forțele principale sârbești au acționat în zona Vardarului pe direcția Cumanovo-Skoplije (Üsküb), unde erau concentrate numeroase forțe otomane. Pe acest front au operat Armatele a I-a și a II-a sîrbe, care au repurtat o strălucită victorie, în zilele de 5-6 noiembrie 1912, când a avut loc cea mai importantă bătălie purtată de trupele sârbe, la Cumanovo, unde aceștia au obținut victoria, care le-a permis înaintarea în Macedonia. Lupta de la Cumanovo, unde s-au înfruntat trupele conduse de generalii Radomir Putnik și Zekki Pașa, a fost una dintre cele mai sângeroase ale războiului (sârbii au înregistrat pierderi de 35 000 de morți și răniți). Aici, otomanii au lăsat pe câmpul de luptă, afară de un număr mare de morți și răniți, 150 de tunuri. Dintr-o armată ce depășea efectivul de 100 000 oameni, otomanii au rămas, după relatările lui Fety Pașa, de-abia cu 10 000. La două zile după bătălia de la Cumanovo, sârbii au eliberat orașul Skoplije (8 noiembrie), iar în zilele de 29 noiembrie – 1 decembrie 1912 au repurtat o nouă victorie în împrejurimile Bitoliei (Monastir). De asemenea, au fost eliberate localitățile Priștina, Prizren și sandjakul Novi-Pazar și s-a acționat, în cooperare cu trupele muntenegrene, în direcția litoralului adriatic.
Trupele sârbești care au înaintat de la Priștina spre Üsküb, pe direcția căii ferate, au ocupat defileul Kacianik (N-V de Üsküb), după o mică rezistență din partea trupelor otomane de pază. În scurt timp, trupele sârbe din acest sector vor face joncțiunea cu grosul armatei sârbe și, la 26 octombrie, Üsküb-ul a fost cucerit. Trupele sârbești au străpuns centrul armatei otomane, iar înfrângerea s-a transformat într-o învălmășeală totală, otomanii înregistrând pierderi de circa douăzeci de mii de morți ori prizonieri. La Üsküb, sârbii vor fi nevoiți să țină garnizoane mari pentru a proteja autoritățile instalate, altfel ar fi fost măcelărite de albanezi. De altfel, în toate orașele cucerite sârbii au instalat administrație proprie, iar autoritățile militare au trecut la înrolarea în armată a tuturor locuitorilor creștini (până la 40 de ani). S-a afirmat că au înrolat peste 50 000 de oameni din regiunile Cumanovo, Üsküb, Priștina și Novi-Pazar. Cei înrolați au fost trimiși în armata de rezervă sârbă.
La 6 noiembrie, Armata a I-a sârbă s-a aflat în fața Monastirului (Bitolia), în aceeași perioadă Armata a II-a era în drum spre Adrianopol, iar Armata a III-a a înaintat spre Durazzo (Dürres). La 15 noiembrie 1912 a avut loc lupta din fața orașului Monastir, sârbii obligându-i pe otomani să se retragă spre oraș. După lupte grele, purtate în zilele de 16-19 noiembrie, sârbii, conduși de generalul Petar Bojevic, au cucerit Monastirul, de unde otomanii s-au retras în dezordine. După ocuparea Monastirului, sârbii au cucerit, la 25 noiembrie, Ohrida și au continuat urmărirea trupelor otomane ce s-au retras spre Elbasan și Dibra.
În această perioadă (18-24 noiembrie), sârbii, împreună cu muntenegrenii, au traversat Albania și au ajuns la Marea Adriatică, ocupând Alessio, Kroia, Tirana și Durazzo.
Până la armistițiu, sârbii au reușit să elibereze de sub dominația otomană o mare parte din centrul și vestul Peninsulei Balcanice.
2.1.2.8. Acțiunea militară a Muntenegrului
Armata muntenegreană a fost prima care a început operațiunile împotriva Imperiului Otoman. Deja la 7 octombrie 1912, Armata de Sud s-a îndreptat spre Scutari (Skodra), iar Armata de Nord, comandată de Vukotici, a vizat să cucerească Berana și Gusinje-Plana. În ziua de 9 octombrie, muntenegrenii de la Andrievița au atacat Berana, cei de la Podgorița, sub comanda regelui Nicolae (Nikita, 1910-1918), au atacat fortificațiile otomane din fața orașului Podgorița.
Satele turcești din nordul Bojanei au fost incendiate de muntenegreni, iar populația musulmană măcelărită. Berana și întăririle din fața Podgoriței au fost cucerite de muntenegreni (știrile în această privință sunt contradictorii).
Muntenegrenii, în cooperare cu sârbii, au ocupat Tirana, Durazzo și au ajuns sub zidurile Skodrei (Skutari). La asediul acestui oraș a fost folosită pentru prima dată în războaiele balcanice aviația atât în vederea reglării tirului artileriei, cât și a culegerii informațiilor privind dispozitivul de apărare otoman.
Armata comandată de Vukotici a reușit să cucerească, în 17 octombrie, Plana, obligându-i pe otomani să se retragă.
Iar asediul asupra orașului Skutari s-a prelungit până în primăvara anului 1913, deoarece otomanii au reușit să se apere foarte bine.
2.1.2.9. Acțiunea militară a Greciei
Și Grecia a început operațiunile militare atât pe mare, cât și pe uscat imediat după declarația de război. Flota greacă s-a dovedit a fi superioară celei otomane și, în scurt timp, a realizat blocada asupra coastelor otomane și a reușit să cucerească o serie de insule din Marea Egee. La 19 octombrie 1912, fortul otoman Preveza a fost blocat de vase grecești și la 21 octombrie o escadră greacă a ancorat în portul Maura, iar în perioada 5-8 ianuarie 1913 a fost ocupată și insula Lemnos aflată la intrarea în Dardanele, după ce înainte a fost ocupată insula Thassos (30 octombrie 1912).
În data de 3 noiembrie, flota greacă a scufundat vasul otoman ”Fethibulend” în portul Salonic și a intenționat să bombardeze și portul Smirna, dar a renunțat la această acțiune la intervenția Angliei. La 18 noiembrie, grecii au ocupat insula Ikaria, la 26 noiembrie, Chios și, la 21 noiembrie 1912, Mytilene. Se vor mai da lupte navale și în zona insulelor Imbros și Tenedos la intrarea în Dardanele. Astfel, Grecia a împiedicat Imperiul Otoman să aducă întăriri din Asia Mică, unde avea cele mai bune trupe.
Armata greacă de uscat a înaintat spre Thessalia, unde a ocupat Elasona (Elbasan), la 19 octombrie, și Epirul. La începutul lunii octombrie 1912, grecii au început și asediul asupra orașului Ianina, asediu ce se va prelungi până în martie 1913.
După lupta de la Saranda Poros (22 octombrie 1912), trupele grecești, conduse de generalul Callaris, au intrat în orașul Salonic, la 8 noiembrie, fiind urmate de trupele bulgare și sârbe. Garnizoana otomană din Salonic, numărând douăzeci de mii de soldați, s-a predat în mâinile grecilor fără să opună o rezistență deosebită. Deși bulgarii aveau să intre în Salonic la 9 noiembrie, deci la o zi după cele grecești, Stanciov, ministrul Bulgariei la Paris, atașat pe lângă prințul Boris, s-a dus pe crucișătorul francez ”Bruix”, de unde, prin telegrafia fără fir, a anunțat Europa că armata bulgară ar fi ocupat Salonicul. Iar generalul Todorov a telegrafiat în aceeași zi regelui Bulgariei: ”Orașul Salonic se găsește de astăzi sub sceptrul Majestății Voastre”.
Deja își făceau apariția primele disensiuni între aliați cu privire la Salonic, iar presa a prezentat pe larg problemele apărute între bulgari și greci. Bulgarii au pretins că orașul le aparține, deoarece ei au dat lupte cu trupele otomane, pe când grecii, neîntâmpinând rezistență, au înaintat ușor și, astfel, au putut ajunge la Salonic înaintea lor. Presa a prezentat și situația Serbiei, care ar fi putut avea pretenții asupra Salonicului, dacă nu obținea un port la Marea Adriatică.
Victoriile aproape simultane repurtate de bulgari, sârbi, muntenegreni și greci, într-un timp foarte scurt, au scos Imperiul Otoman practic din Europa. Stăpânirea europeană a Imperiului Otoman a fost distrusă și, în afara liniilor de la Ceatalgea, nu îi rămâneau decât trei orașe asediate – Adranopolul încercuit de bulgari, Ianina de greci și Scutari de sârbi și muntenegreni.
2.1.2.10. Armistițiul de la Ceatalgea din 1912
Datorită situației grele în care se afla, Imperiul Otoman a încercat să încheie un armistițiu cu aliații balcanici și, cu sprijinul marilor puteri, a început o serie de discuții cu aceștia. În cele din urmă, armistițiul s-a încheiat, la 3 decembrie 1912, pe frontul de la Ceatalgea, numai între bulgari, sârbi și muntenegreni, pe de o parte, și otomani, pe de alta, întrucât Grecia a refuzat să semneze. Delegațiile bulgară (aceasta era formată din S. Danev, prim-ministru, M. Savov, locțiitorul comandantului suprem, și I. Ficev, șeful Marelui Stat Major bulgar), sârbă și muntenegreană, pe de o parte, și delegația otomană, reprezentată de Nazim Pașa, ministru de război și comandant suprem, Reșid Pașa, ministrul comerțului, și colonelul Ali Riza Bey, pe de altă parte, au ajuns la o încetare a ostilităților pe următoarele baze:
1. Încetarea ostilităților între armatele Bulgariei, Serbiei și Muntenegrului, pe de o parte, și a Imperiului Otoman, de altă parte, cu scopul de a începe tratativele de pace între beligeranți. Armistițiul este încheiat pentru perioada cât vor dura tratativele de pace și până la terminarea lor.
2. Tratativele pentru încheierea păcii vor avea loc la Londra și vor începe la 10 zile după semnarea acestui protocol (ceea ce s-a întâmplat pe 17 decembrie 1912).
3. În cazul în care tratativele vor fi întrerupte, fiecare dintre părțile beligerante este obligată să denunțe armistițiul cu patru zile înainte de reînceperea ostilităților, făcând cunoscute ziua și ora.
4. Armatele beligerante își vor menține pozițiile ocupate și se va demarca o zonă neutră, stabilită de ofițeri numiți de comandanții supremi ai statelor beligerante.
5. Armistițiul întră în vigoare din momentul semnării, iar dacă vreuna dintre armate va trece linia de demarcare, stabilită după acest armistițiu, trebuia să se înapoieze la pozițiile anterioare.
6. Guvernul otoman se obliga să ridice blocada asupra Mării Negre și să lase liberă trecerea vaselor, să nu împiedice reaprovizionarea trupelor bulgare pe Mare Neagră. De asemenea, calea ferată din zona orașului Adrianopol urma să fie liberă pentru trenurile militare bulgare.
2.1.2.11. Tratativele de pace dintre aliații balcanici și Imperiul Otoman de la Londra din 1912-1913
Între timp, la Londra, după negocieri care s-au dovedit extrem de dificile, s-au încheiat tratativele aliaților balcanici cu Imperiul Otoman. La 3 decembrie 1912 a fost semnat armistițiul – prezentat mai sus – dintre statele balcanice victorioase și Imperiul Otoman, care a prevăzut, între altele, că ”tratativele pentru încheierea păcii vor avea loc la Londra și vor începe 10 zile după semnarea acestui protocol”. În conformitate cu acest protocol, negocierile de pace între aliații balcanici și Imperiul Otoman au început, la 17 decembrie 1912, la Londra, paralel și independent de Conferința ambasadorilor marilor puteri.
Reprezentanții Bulgariei, Serbiei și Greciei au făcut deplasarea la Conferința de pace de la Londra cu instrucțiuni clare privind modificarea statu-quo-ului stabilit la Berlin. Toate statele balcanice au considerat că sunt îndreptățite în demersul lor de realitățile istorice, dar și de recentele victorii din confruntarea cu Imperiul Otoman.
Conform instrucțiunilor primite, sarcina delegației bulgare era de a obține ca frontieră cu Imperiul Otoman linia Midye (Midia) la Marea Neagră-Rodosto la Marea Marmara, ceea ce însemna jumătate din nordul litoralului Mării Marmara și Peninsula Galipoli. Bulgaria ar fi obținut astfel controlul direct asupra Strâmtorii Dardanele, dar și asupra vecinătăților Constantinopolului. Regele Ferdinand a avut în vedere și insulele Samotrace și Thasos, pretenție ce a stârnit nemulțumirea Greciei și nedumerirea marilor puteri europene.
Principalul obiectiv al delegației elene, condusă de Venizelos, era de a păstra Salonicul, Peninsula Calcidică, Vodena, Kastoria și Korcë (Koritza), de a obține Sereș, de a se recunoaște Greciei posesiunea asupra insulelor din Marea Egee și de a se opune pretențiilor Bulgariei asupra celor două insule menționate mai sus.
Lucrările Conferinței de pace s-au desfășurat între 17 decembrie 1912-30 ianuarie 1913, când, neajungându-se la rezultatul dorit de bulgari, conflictul a reînceput. Tratativele de pace de la Londra nu s-au încheiat cu succes din cauza pretențiilor bulgarilor asupra Adrianopolului și ale grecilor asupra insulelor din Marea Egee. La acea dată Adrianopolul era asediat de trupele bulgare și sârbe, iar otomanii nu doreau să îl cedeze la masa tratativelor. În realitate, otomanii doreau să câștige timp, sperând, pe de o parte, că marile puteri își vor pierde răbdarea și vor interveni în favoarea lor, iar, pe de altă parte, sperau că neînțelegerile dintre statele balcanice vor duce până la urmă la dezintegrarea alianței.
La Londra delegațiile statelor învingătoare – după cum s-a mai arătat –, acționând unitar, au solicitat Imperiului Otoman să renunțe la toate teritoriile aflate la apus de linia Redosto-Midia, la Creta și la toate insulele din Marea Egee. Imperiul Otoman însă a respins orice cedare teritorială, declarându-se de acord doar cu crearea a două autonomii: Albania și Macedonia. Aliații au respins propunerile venite din partea guvernului otoman. Ulterior, după negocieri laborioase, reprezentanții Imperiului Otoman au renunțat la teritoriile balcanice centrale, Macedonia, parțial Tracia și Epir, menținând ideea autonomiei Albaniei. În ceea ce privește pretențiile alianței balcanice asupra Adrianopolului, ministrul Imperiului Otoman la Londra, Ozman Nazim Pașa, a arătat că țara sa nu poate renunța la Adrianopol, prima capitală a Imperiului Otoman în Europa, el fiind pentru otomani ceea ce Moscova era pentru ruși.
În timpul tratativelor purtate la Londra între aliații balcanici și Imperiul Otoman, la care a participat și România, s-a discutat și cauza aromânilor, obținându-se, în final, autonomie școlară și bisericească pentru aceștia, ceea ce satisfăcea doleanțele guvernului român.
În fața intransigenței delegației otomane, la 30 ianuarie 1912, aliații balcanici au rupt tratativele de pace și au anunțat reînceperea ostilităților.
2.1.2.12. Reînceperea operațiunilor militare
Înfrângerile din toamna anului 1912 au dus la căderea guvernului otoman. La 23 ianuarie 1913, în cursul negocierilor de pace de la Londra, CUP (”Junii turci”) a organizat o lovitură de stat, întorcându-se încă o dată spre Mahmud Șevket Pașa pentru a lua conducerea guvernului (acesta va fi asasinat în același an). Noul guvern a oprit negocierile de pace, astfel că puterile balcanice semnatare au hotărât denunțarea armistițiului (30 ianuarie 1913).
La 3 februarie 1913 au fost reluate operațiunile militare pe toate fronturile. La Adrianopol, luptele au continuat fără întrerupere, dar garnizoana otomană a rezistat până în martie. În câteva rânduri, în oraș, au izbucnit incendii, cauzate de bombardamente. Deja se făceau speculații legate de capitularea Adrianopolului, întrucât proviziile alimentare erau pe sfârșite și se prefigura căderea în mâinile aliaților a unei cantități uriașe de armament, pe care otomanii nu l-ar fi putut distruge în ultimul moment.
În peninsula Galipoli, otomanii au executat puternice întăriri în dreptul localității Bulair, pentru a închide ”gâtul” peninsulei și a stopa înaintarea bulgarilor, dar și ca să creeze condiții favorabile pentru a desfășura o puternică ofensivă împotriva Adrianopolului. Linia de la Bulair se afla la 12 km N-E de Galipoli și la 2 km de satul Bulair, pe un front de 4,5 km. Întăririle de la Bulair au fost construite în anii 1853-1854, cu ocazia războiului din Crimeea, de către ingineri englezi și francezi și constau din trei forturi: Victoria (Marea Marmara), Sultan (în centru) și Napoleon (Golful Saros); în 1912, forturile aveau denumiri turcești.
În ziua de 4 februarie 1913, linia Kavak-Șarkeuy (Peristiri) a fost ocupată de trupele bulgare, care au preluat și portul Myriofito. Până la 7 februarie, trupele bulgare au înaintat și au ajuns la 5 km de Bulair.
La Ceatalgea, bulgarii au dat foc orașului Ceatalgea și mai multor sate, care se găseau sub ocupația lor, după care s-au retras spre vest. Luptele în zonă au continuat pe toată perioada lunilor februarie-martie 1913.
Din cauza timpului nefavorabil, intensitatea operațiunilor militare a fost redusă pe diferitele teatre de război în prima jumătate a lunii februarie 1913, dar aveau să fie reluate odată cu primele semne ale primăverii.
După un asediu prelungit, grecii – care nu au încetat lupta – au ocupat Ianina, la 6 martie 1913, unde au luat în jur de 33 000-35 000 de prizonieri otomani. Cauza principală a capitulării orașului a constituit-o lipsa de muniție. Căderea orașului Ianina a însemnat pentru greci sfârșitul campaniei din Epir, iar pentru otomani nu a însemnat o mare pierdere, deoarece în cel mai bun caz zona ar fi revenit Albaniei.
Flota greacă a controlat în continuare insulele din Marea Egee, cu excepția insulelor Dodecanez, ocupate de Italia, iar tentativele otomanilor de a debloca Dardanelele au eșuat.
În perioada februarie-aprilie 1913 s-au dat lupte aprige între sârbo-muntenegreni, pe de o parte, și garnizoana otomană de la Scutari, pe de altă parte. În urma intervenției marilor puteri, asediatorii au permis ieșirea populației străine din Scutari, ceea ce comandantul garnizoanei otomane, Essad Pașa, nu a acceptat. Marile puteri aveau să continue presiunile asupra asediatorilor. La începutul lui aprilie, marile puteri și-au trimis vasele în fața coastei Muntenegrului, amenințând cu blocarea coastei și ocuparea porturilor Antivari și Dulcingno, în cazul ocupării orașului Scutari. În aceste condiții sârbii au trebuit să renunțe la asediu și să se retragă.
În schimb, muntenegrenii, după capitularea lui Essad Pașa, au intrat în oraș, la 24 aprilie 1913 (regele Nicolae). Însă, la cererea marilor puteri și în urma unei demonstrații navale a acestora, muntenegrenii au părăsit și ei orașul, la 14 mai.
Aproape în același timp, a venit și rândul orașului Adrianopol să cedeze, atacul final s-a dat în noaptea de 24/25 martie, iar la 26 martie bulgarii și sârbii au intrat în oraș.
Cucerirea orașului Adrianopol i-a costat pe bulgari 12 000 de morți și răniți și pe sârbi aproape 1 200; numărul prizonierilor otomani s-a ridicat la circa 51 000 de oameni, printre ei s-a aflat și Șukri Pașa, comandantul garnizoanei. După cucerirea celei mai importante cetăți din Tracia, bulgarii au avut posibilitatea, în perioada următoare, să amenințe direct Constantinopolul. În plină criză politică și înfrânt pe toate fronturile din Peninsula Balcanică, Imperiul Otoman a cerut armistițiu, care a și fost semnat la 14 aprilie 1913 între beligeranți, pe frontul de la Ceatalgea. Armistițiul a fost prelungit de mai multe ori până la semnarea tratatului de pace de la Londra din 30 mai 1913.
2.1.2.13. Încheierea tratatului de pace dintre aliații balcanici și Imperiul Otoman (Londra, 1913)
Combatanții, obosiți deja, după ce au ajuns la un armistițiu, au hotărât să se reașeze la masa tratativelor. Existând perspectiva unor discuții interminabile și fără rezultate, Edward Grey le-a cerut să ajungă la o înțelegere și să semneze tratatul cât mai repede, ceea ce s-a și întâmplat la 30 mai 1913.
Conform Tratatului de la Londra, limita posesiunilor otomane europene era linia Enos-Midia (Enez-Midye), posesiunile otomane fiind reduse practic la Constantinopol și la un teritoriu din jurul capitalei. Bulgariei i s-a acordat Adrianopolul, iar Creta a fost cedată Greciei. Rămânea în picioare problema împărțiri Macedoniei, mărul discordiei dintre aliați. Pe lângă aceasta mai rămâneau de rezolvat: chestiunea insulelor grecești din Marea Egee (Dodecanez), ocupate de Italia în timpul războiului cu Imperiul Otoman, și chestiunea Albaniei.
Tratatul de la Londra nu a specificat clar ce urma să primească fiecare stat în parte. Recunoștea crearea Albaniei, fără însă a-i preciza hotarele, așa cum nu le preciza nici pe ale celorlalte state balcanice. Împărțirea finală a teritoriului pierdut de Imperiul Otoman urma să se facă pe baza înțelegerilor ce existau între aliați, în momentul când a început războiul. Tratatul de la Londra nu a fost ratificat niciodată de către semnatari deoarece neînțelegerile dintre ei au început imediat după semnare.
În vederea împărțirii teritoriului eliberat, Bulgaria a înaintat principiul proporționalității achizițiilor în funcție de participarea militară. Serbia și Grecia au replicat cu principiul echilibrului de forțe – nici un stat nu trebuie să devină prea puternic.
Ambele principii nu aveau nimic în comun cu principiul naționalităților, un principiu de bază al dreptului internațional în virtutea căruia s-au creat statele naționale în Europa. În final, ciocnirile de interese în problema Macedoniei aveau să-i determine pe foștii aliați să lupte între ei.
Pierderile umane, în primul război balcanic, morți, răniți și dispăruți, s-au ridicat la 153 000 pentru otomani și circa 142 000 pentru aliați – Bulgaria, 73 000; Serbia, 30 000; Grecia, 28 600; Muntenegru, 10 000, fără a se lua în calcul și pierderile materiale.
2.2. Atitudinea României
2.2.1. Revendicările României și atitudinea marilor puteri
În anii 1912-1913, România s-a confruntat cu o situație externă complexă, agravată, în principal, de crizele politice anterioare, de războaiele desfășurate la sud de Dunăre, ale căror urmări se vor dovedi foarte importante atât asupra României, a zonei Balcanilor, cât și pe plan continental.
Mersul evenimentelor politice în Peninsula Balcanică a arătat clar că oricare ar fi fost divergențele dintre statele balcanice ele treceau pe plan secundar, lăsând să primeze interesul fundamental al atitudinii comune față de Imperiul Otoman.
Declanșarea războiului la sud de Dunăre a constituit deznodământul firesc al unei îndelungi evoluții a situației din sud-estul Europei. Procesul eliberării popoarelor creștine de sub dominația otomană nu era încă terminat la începutul secolului al XX-lea. Problema cea mai importantă și complexă rămânea cea a Macedoniei, a cărei populație era obiectul unor puternice represalii din partea administrației otomane, dar și victima confruntărilor dintre naționalismele din Balcani. Înlăturarea dominației otomane a constituit obiectivul principal în politica externă a statelor balcanice.
Poziția statului român față de evenimentele din Peninsula Balcanică a atras interesul celor două tabere aflate în conflict, unele state beligerante chiar au încercat, dar fără succes, să atragă România în război. Guvernul român a respins o propunere de alianță a Imperiului Otoman, al cărui guvern cerea, ca și mai târziu, sprijinul diplomației române, odată cu acela al marilor puteri, pentru a preveni intrarea bulgarilor în Constantinopol. O situație aparte au constituit-o relațiile României cu Bulgaria, relații deteriorate treptat în ultimii ani ca urmare a tendințelor expansioniste promovate de guvernanții de la Sofia, cărora tratatul de la San Stefano le devenise ideal național și, printre altele, vizau chiar anexarea Dobrogei, străvechi pământ românesc.
Aceste pretenții ale bulgarilor erau subliniate și în ”Memoriul guvernului român asupra diferendului româno-bulgar” remis, confidențial, guvernelor celor șase mari puteri și reprezentanților lor la București, Londra, Sankt-Petersburg, la 28 februarie 1913.
Tot mai insistent, presa și manualele de școală, lucrările de educație militară bulgare descriau Dobrogea ca una dintre provinciile ”neeliberate” încă, tineretul și armata fiind îndoctrinați sistematic în ideea susținerii unei campanii agresive împotriva României.
”Memoriul guvernului român…”, care a fost amintit, dă câteva exemple în acest sens, făcând referiri la documente oficiale bulgare ”care nu încetează să prevadă o eventuală anexiune a Dobrogei la Bulgaria”. Astfel, în studiul privind ”România și armata sa”, Statul-Major bulgar a avut grijă să scrie că nu ”există obstacol natural care să despartă Dobrogea de Bulgaria de Nord”, iar colonelul Cantargiev, în cursul său de geografie, i-a învățat pe elevii Școlii Militare că ”sub numele de Dobrogea românii înțeleg acea parte a Bulgariei de Nord care
le-a fost cedată după tratatul de la Berlin”. În ”Manualul pentru tinerii soldați din toate armele”, aprobat de Ministerul de Război bulgar, la 14 martie 1907, și recomandat șefilor de trupe prin circularele din 21 martie 1907 și din 10 martie 1908, se găsește o hartă a ”Bulgariei indivizibile”, pe care Dobrogea este însemnată cu titlul de ”Părți din Bulgaria nedezrobite încă”. O Dobroge pe care România o primise la Berlin, în 1878, confirmarea dreptului de a o integra în granițele ei fie și ca o ”piesă” justificativă pentru pierderea sudului Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), atunci când Bulgaria modernă se năștea și din sângele ostașilor români.
În ”Memoriu…” se mai amintește că ”granița care separă Dobrogea de Bulgaria, graniță impusă celor două state prin Tratatul de la Berlin, fără a fi întrebate și fără să fi ținut socoteală de protestările României trebuie rectificată și chiar în Congresul de la Berlin s-au ridicat voci, ca aceea a Franței și aceea a Italiei, ca să constate că România, după un război glorios pentru ea, a fost tratată «cam aspru», și ca să reclame în favoarea ei o graniță mai bună, care să cuprindă și Silistra”.
Evoluția situației din sud-estul Europei spre un conflict armat l-a determinat pe contele von Berchtold, ministrul de externe al Austro-Ungariei, să viziteze România, la 10 august 1912. În urma convorbirilor purtate cu regele Carol I și cu diferiți oameni politici români, șeful diplomației de la Ballplatz s-a asigurat că guvernul de la București nu intenționează să se îndepărteze de Tripla Alianță în speranța de a obține, până la urmă, în problema balcanică, un sprijin din partea Berlinului și al Vienei.
După adoptarea poziției de neutralitate, în condițiile izbucnirii primului război balcanic, atitudine ce era în conformitate cu punctul de vedere al diplomației austro-ungare, guvernul român a ținut să precizeze că, în cazul unor schimbări teritoriale, ”România avea să-și spună cuvântul”, ceea ce s-a și întâmplat pe parcursul conflictului.
Guvernul prezidat de Titu Maiorescu a căutat să rezolve problemele relațiilor cu Bulgaria pe calea negocierilor, în acest sens făcând, în toamna anului 1912, mai multe demersuri la Sofia pentru începerea unor convorbiri directe între cele două state.
La 29 octombrie 1912, Titu Maiorescu și Take Ionescu au mers în audiență la rege, unde s-a hotărât ca Take Ionescu să întreprindă demersuri, prin intermediul unor diplomați străini, pe lângă primul ministru bulgar și regele Ferdinand, pentru a începe tratative asupra rectificării frontierei dobrogene.
Demersurile lui Take Ionescu la Sofia nu s-au soldat cu niciun rezultat. Primul ministru bulgar, Ivan Gheșov, a fost împotriva propunerilor românești. Regele, Take Ionescu și Titu Maiorescu s-au întâlnit iar la Sinaia, la 8 noiembrie, și au hotărât să facă noi demersuri prin intermediul ministrului Rusiei la București, N. Șebeko. Titu Maiorescu urma să ceară ministrului Șebeko să-și exercite influența necesară asupra bulgarilor pentru a-i face mai receptivi la revendicările românești.
Chiar a doua zi, la 9 noiembrie 1912, Titu Maiorescu l-a primit în audiență pe N. Șebeko, căruia i-a arătat că, în urma victoriilor aliaților balcanici împotriva otomanilor și a caducității clauzelor Tratatului de la Berlin, s-ar impune o nouă reglementare a raporturilor româno-bulgare. În privința graniței comune din Dobrogea, guvernul român – motivând necesitatea stabilirii altei frontiere decât cea impusă de marile puteri în 1878 la Berlin – a subliniat că reglementarea traseului ei trebuia ”să fie făcută printr-o înțelegere între România și Bulgaria”. Titu Maiorescu urma să trimită același mesaj și la Viena prin intermediul ministrului austro-ungar la București, von Fürstenberg.
Rusia a agreat punctul de vedere românesc în problema graniței româno-bulgare în Dobrogea. Șeful diplomației ruse, Sazonov, a sperat să se ajungă la o înțelegere româno-bulgară pe calea tratativelor, considerând că ”Marile Puteri trebuiau să aprecieze caracterul european al politicii românești”. Celelalte mari puteri nu au respins nici ele cererea de sprijin a României, deoarece se temeau ca Rusia să nu profite de această situație pentru a-și fortifica influența asupra întregii Peninsule Balcanice. În același timp, guvernul Rusiei a dispus ca toate misiunile diplomatice rusești în Europa să intervină în sensul cererilor guvernului român.
Punctul de vedere al guvernului român a fost expus de Titu Maiorescu, la 29 octombrie 1912, și lui Kalinkov, ministrul bulgar la București, căruia i-a declarat că, ”în limitele tratatului de la Berlin, neutralitatea României este naturală. Dacă totuși în Balcani se vor produce schimbări teritoriale, România va avea să-și spună cuvântul”.
Cum asemenea modificări apăreau inevitabile, a fost emisă, pentru o asemenea eventualitate, ideea unei modificări strategice a frontierei dobrogene, considerată ca stabilită în defavoarea României, în 1878. În această privință, guvernul român a așteptat un sprijin din partea aliatei sale, Austro-Ungaria. Aceasta însă și-a îndreptat tot mai mult preferințele pentru Bulgaria, atitudine care a devenit o realitate încă din vara anului 1912, cu prilejul vizitei regelui Ferdinand la Viena. O intervenție la Sofia în favoarea României aliate putea avea drept rezultat ostilitatea diplomației bulgare, al cărei sprijin era dorit la Viena împotriva Serbiei. Politica externă austriacă a fost aici în dezacord cu cea germană, care, prin Jagow, găsise legitime pretențiile românești. Berlinul nu putea fi dispus să renunțe la un aliat din această regiune, într-un moment în care războiul balcanic putea să se transforme într-un conflict general sau, cel puțin, îl anunța.
Totuși, Austro-Ungaria, în timpul desfășurării primului război balcanic, a sprijinit cererile României legate de diferendul româno-bulgar, având însă grijă ca să nu supere prea mult Bulgaria printr-o cerere fermă în sprijinul poziției românești. Acest lucru a reieșit evident din întâlnirea primului ministru Titu Maiorescu cu corpul diplomatic din 17 noiembrie 1912. La această întâlnire Maiorescu i-a vorbit lui Fürstenberg de posibilitatea întrunirii unei conferințe sau a unui congres european pentru reglementarea chestiunii balcanice, la lucrările căruia trebuia să participe și România, care ar pune ca o condiție sine qua non prealabila admitere în principiu a rectificării graniței dobrogene cu Bulgaria. Fürstenberg a răspuns că, în cazul întrunirii unui asemenea congres, ”Austro-Ungaria va fi pentru admiterea României și găsește necesitatea acelei rectificări de graniță de la sine înțeleasă”.
Diplomația de la Wilhelmstrasse, chiar dacă a stat în expectativă în momentul agravării crizei balcanice, a fost de acord, în principiu, cu hotărârile Vienei. Germania a fost cea care a propus ca la o viitoare reuniune a ambasadorilor (prevăzută a fi la Londra) să participe și România, propunere care a fost sprijinită atât de Austo-Ungaria, cât și de Italia. Astfel, România a sperat ca în cadrul viitoarei conferințe să rezolve cele două chestiuni de interes major pentru ea: viitorul statut al românilor balcanici și rectificarea graniței dobrogene.
Dorind să rețină guvernul de la București de la orice acțiune militară, Viena a dat asigurări regelui Carol I și primului ministru Titu Maiorescu că pot conta pe sprijinul diplomatic al monarhiei austro-ungare, ceea ce a corespuns realității. Încă de la întâlnirea din noiembrie 1912, de la Budapesta, dintre contele Berchtold și Stoian Danev, președintele Sobraniei bulgare, s-a ridicat problema unei dorite rectificări de frontieră în favoarea României.
S. Danev a adoptat, în termeni moderați, o atitudine negativă față de propunerea ministrului de externe austro-ungar. Deși s-a stabilit ca schimbul de vederi între cei doi oameni de stat să rămână secret, S. Danev a făcut public conținutul lor printr-un articol apărut în ziarul vienez ”Die Zeit” din 27 noiembrie 1912. S. Danev a formulat, astfel, punctul de vedere bulgar față de diferendul româno-bulgar: ”Noi, bulgarii, avem speranța că România va renunța, în cele din urmă, la pretențiunile sale de compensație, care desigur nu sunt justificate față de Bulgaria, și că va fi îndemnată la aceasta de către sincerul amic al amânduror statele, de puternica monarhie dunăreană”.
S. Danev, nemulțumit de discuțiile cu von Berchtold, a dorit să forțeze cursul evenimentelor în favoarea țării sale printr-un nou apel de sprijin împotriva revendicărilor României, ceea ce Austro-Ungaria nu a putut accepta, nu numai din cauza tratatului de alianță cu România, dar și pentru că Germania nu era de acord.
Bulgaria avea să inițieze o campanie antiromânească în Germania cu scopul de a determina o schimbare de atitudine a cercurilor politice și a guvernului german. Din fericire, ministrul de externe german, Kiderlen Waechter, a declarat că ”atunci când momentul va fi sosit, Germania și Austro-Ungaria vor îngriji de interesele României”. Iar împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, l-a însărcinat pe Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, să raporteze regelui Carol I că a intervenit la Londra pentru a se insista ca reprezentantul român să fie admis la viitoarele deliberări.
Regele Carol I și primul-ministru Titu Maiorescu au așteptat însă o angajare mai mare din partea Vienei și Berlinului. Pentru a nu pierde alianța cu România atât oamenii politici austrieci și germani, cât și presa din cele două țări s-au întrecut în declarații favorabile acesteia. În același timp, s-au intensificat eforturile Triplei Înțelegeri de a atrage România în sfera sa de influență și de a contracara astfel poziția Triplei Alianțe în Balcani. Rusia a comunicat la București că rectificarea frontierei dobrogene, ca o compensație pentru România, reprezenta o condiție a păcii. La rândul ei Franța a cerut ca la o proiectată conferință a marilor puteri și a statelor beligerante să participe și România.
Între timp, ministrul rus la București l-a informat pe Titu Maiorescu despre demersurile sale imediate făcute la Sofia în scopul venirii lui S. Danev la București, pentru convorbiri, cu autoritățile române. În schimb, rapoartele contelui Fürstenberg, ministrul Austro-Ungariei la București, au prezentat o situație alarmantă, avertizând Viena că situația creată favoriza încercările Rusiei și Franței de a îndepărta România de Tripla Alianță.
În această atmosferă, la 30 noiembrie 1912, generalul Conrad von Höetzendorf, viitorul șef al Marelui Stat Major austro-ungar, a semnat la București cu generalul Alexandru Averescu convenția militară pentru eventualitatea unui război contra Rusiei. În săptămânile următoare au avut loc o serie de discuții între cele două părți legate de expirarea termenului prevăzut în tratatul de alianță pentru reînnoirea acestuia (tratatul de alianță a fost reînnoit la 5 februarie 1913).
Atât Tripla Alianță, cât și Tripla Înțelegere au încercat să profite de situația conflictuală din Balcani în propriul lor interes, sperând să obțină poziții strategice în zonă, în eventualitatea declanșării unui război european. Oamenii politici de la București au fost conștienți de situație și de aceea au rămas fermi pe poziții în privința diferendului cu Bulgaria și a restabilirii păcii în Balcani, dacă se putea fără amestecul marilor puteri.
România, prin Titu Maiorescu, încă de la 29 octombrie, a prezentat ministrului bulgar la București, Kalinkov, cererile sale cu privire la granița dintre cele două state, graniță ce trebuia să cuprindă ”o linie de la Turtucaia la Marea Neagră, dincoace de Varna”.
Spre sfârșitul lunii octombrie 1912, ambasadorul rus la Sofia l-a sfătuit pe președintele Sobraniei, S. Danev, care mergea să obțină sprijin la Berlin și Viena, ”să se adreseze cu încredere” ambasadorului rus (Benckendorf) din Austria și ”să folosească acolo unde este posibil, sfaturile și colaborarea lui”.
Și von Berchtold a intervenit la Sofia pentru ca delegatul bulgar la viitoarea conferință de pace de la Londra, S. Danev, să treacă pe la București în vederea începerii unor negocieri directe cu guvernul român condus de Titu Maiorescu.
2.2.2. Vizita lui Stoian Danev la București (1912)
Soluția negocierilor directe româno-bulgare a fost agreată la București pentru identificarea unor soluții de reglementare pașnică a diferendului dintre cele două țări. Dând curs îndemnurilor venite din capitalele europene și în primul rând îndemnuri venite de la Berlin, la 8 decembrie 1912 a sosit la București președintele Sobraniei bulgare, Stoian Danev.
În ziua următoare au avut loc convorbiri între Titu Maiorescu și Stoian Danev. În problema aromânilor, președintele Sobraniei s-a arătat dispus să încheie un acord relativ la drepturile aromânilor din Bulgaria pe următoarele baze: limbă, biserică, școală. În privința frontierei, S. Danev a fost ferm: ”să nu fie vorba nici de compensație, nici de linie strategică”, în schimbul unor declarații formale că nici un bulgar serios nu s-ar gândi la ocuparea Dobrogei. Era, de fapt, un refuz, pe care Titu Maiorescu nu-l putea accepta. Frontiera româno-bulgară – a arătat premierul român – a fost trasată defectuos la Congresul de pace de la Berlin și ”căderea tratatului duce și la căderea frontierei”. Totuși, S. Danev a admis ideea unei rectificări de graniță, fără însă a include Silistra. Replica lui Titu Maiorescu a fost clară: ”Orice rectificare de graniță trebuie să înceapă cu anexarea Silistrei la România”. Premierul român a arătat și foloasele pe care le-ar obține Bulgaria de la România, în urma unei astfel de soluții, printre care, construirea unui pod peste Dunăre. Titu Maiorescu nu a fost de acord nici cu propunerea lui S. Danev ca tratativele cu România să înceapă după încheierea păcii cu Imperiul Otoman. El a declarat reprezentantului bulgar că va acorda puteri depline lui Nicolae Mișu, ministrul român la Londra, pentru a trata cu reprezentanții Bulgariei la Conferința ambasadorilor.
Poziția inflexibilă, afișată de S. Danev la București, a fost confirmată și prin modul în care, în viitorul apropiat, Bulgaria va înțelege să-și trateze proprii parteneri de coaliție – atacându-i prin surprindere –, a atras atenția guvernului român asupra intențiilor reale ale Bulgariei. Oferta sa de a garanta traseul frontierei din 1878 a accentuat indirect temerile existente la București relative la planurile regelui Ferdinand de a revendica teritoriul românesc al Dobrogei.
În realitate, S. Danev a venit la București numai pentru sondarea opiniei clasei politice românești. În afară de promisiuni, el nu a oferit nimic, nici nu putea să se angajeze deoarece cercurile politice extremiste bulgare duceau de multă vreme o politică dăunătoare înțelegerii cu România.
2.2.3. Conferința de la Londra din 1912-1913
2.2.3.1. Conferința ambasadorilor marilor puteri de la Londra
Încă din 27 noiembrie 1912, Edward Grey, ministrul de externe englez, a propus o reuniune a ambasadorilor marilor puteri pentru a se discuta chestiunea balcanică și, dacă ar fi fost posibil, să se ajungă la un acord. Această propunere s-a discutat în cancelariile celor șase mari puteri și, chiar dacă au existat divergențe, în final acestea au căzut de acord să se întâlnească la Londra. Sub președinția lui Edward Grey, la 16 decembrie 1912, s-a deschis la Londra Conferința ambasadorilor (Foreign Office – Palatul Whitehall). Participau la Conferință ambasadorii marilor puteri Anglia, Austro-Ungaria, Germania, Italia, Rusia și Franța, în încercarea de a stabili un punct de vedere comun în problemele sud-estului european. Conferința ambasadorilor marilor puteri a avut drept scop reglementarea problemelor rezultate din războiul balcanic. Tot la Londra au debutat, la 17 decembrie 1912, tratativele de pace între cele patru state beligerante și Imperiul Otoman (Palatul Saint James).
Negocierile dintre Imperiul Otoman și Alianța Balcanică (decembrie 1912-ianuarie 1913) s-au soldat cu puține rezultate concrete, datorită divergențelor dintre otomani și aliații balcanici, dintre aliații balcanici înșiși, precum și a celor existente între marile puteri, care încercau să-și extindă influența în rândul statelor balcanice; astfel, Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, s-a împotrivit dorinței Serbiei de a avea ieșire la Marea Adriatică; în schimb, ambele puteri au încercat să distrugă alianța sârbo-bulgară, susținând cererile Bulgariei în Macedonia, pe care voiau să și-o apropie.
Marile puteri au discutat separat și peste capul celor interesați problemele balcanice. Lupta s-a dus între cele două blocuri, pe baza intereselor lor în Balcani. Vii dispute au provocat extinderea Serbiei spre vest și ieșirea la Marea Adriatică, cărora li s-a opus Austro-Ungaria. Au mai fost dezbătute și probleme legate de chestiunea albaneză, soarta Epirului, a regiunii aromânești a Pindului, a insulelor egeene, a Dodecanezului, a diferendului româno-bulgar.
Dacă Imperiul Otoman era gata să recunoască autonomia Albaniei, puterile europene și statele balcanice aveau păreri diferite. Astfel, Franța era de acord cu o Albanie autonomă sub suzeranitatea sultanului și garanția marilor puteri, Anglia și Germania au păstrat o atitudine rezervată, iar Austro-Ungaria și Italia s-au pronunțat pentru independență. Ultima variantă nu era pe placul aliatelor balcanice care vizau o modificare a propriilor granițe în detrimentul teritoriilor albaneze. În vreme ce Rusia a continuat să sprijine pretențiile Serbiei și Muntenegrului asupra unor părți din teritoriul ce urma a fi atribuit Albaniei, Austro-Ungaria, susținută de Italia, s-a opus cererii Serbiei de a obține un port la Marea Adriatică și au amenințat cu intervenția armată dacă trupele sârbe nu părăseau Durazzo. Totodată, Austro-Ungaria a avertizat Muntenegru că nu va permite ocuparea orașului Scutari.
Pe măsură ce discuțiile au avansat, problema granițelor Albaniei a devenit tot mai dificilă de rezolvat. Părțile direct interesate nu s-au arătat dispuse să accepte un compromis, deși la un moment dat Rusia a părut favorabilă unui schimb de teritorii și anume Durazzo și Scutari pentru două mici localități de la granița estică a Albaniei: Djakova (Djakoviča) și Dibra ce urmau să intre în componența Serbiei, respectiv Muntenegrului. Austro-Ungaria a respins însă propunerea.
Cu toate eforturile Angliei, părțile erau departe de a ajunge la o înțelegere. Rusia a refuzat intrarea orașelor Djakova și Scutari în componența Albaniei. În replică, Austro-Ungaria a condiționat participarea la lucrări de evacuarea de către Serbia și Muntenegru a teritoriilor albaneze. Intervenția personală a lui Edward Grey în disputa dintre Austro-Ungaria și Rusia a făcut ca Dubla Monarhie să cedeze Djakova. Problema nu era încheiată atâta timp cât trupele sârbe și muntenegrene ocupau teritorii albaneze și asediau orașul Scutari, iar Austro-Ungaria făcea presiuni pentru a obține mandat din partea puterilor europene ca împreună cu Italia să oblige Serbia și Muntenegru să respecte hotărârile luate la Londra.
Datorită intervenției ambasadorilor Triplei Alianțe, ministrul român, N. Mișu, a fost admis, în principiu, la convorbiri. Dar lucrările Conferinței s-au desfășurat greu și păreau că nu aveau ca obiectiv principal rezolvarea crizei balcanice. După cum a prezentat situația N. Mișu: „Până în prezent, reuniunea ambasadorilor nu s-a ocupat, în maniera sa mai curând academică, decât de chestiuni privind interesele Marilor Puteri ale Europei însele”.
Iar un contemporan, sesizând amestecul marilor puteri în chestiunile balcanice și ineficiența tratativelor de la Londra, a comentat: ”Ce organism straniu funcționează la Londra! El va furniza un capitol inedit în manualele de drept internațional. Reuniune de miniștri, conferință de ambasadori, cenaclu de negociatori cu sau fără puteri, după cum stau de o parte sau de alta a ușii. Deliberări care se pretind a fi oficiale și secrete. Lumea întreagă, guverne, burse, piețe, diplomați, totul și toate sunt legate de acest mecanism deosebit care trebuie să decidă pace sau război”.
Ținând seama de evoluția relațiilor româno-bulgare spre un deznodământ exploziv, marile puteri participante la Conferința ambasadorilor de la Londra au îmbrățișat propunerea lui Edward Grey, ministrul de externe englez, din 14 februarie 1913, ca întregul diferend româno-bulgar să fie supus medierii marilor puteri.
În urma intervenției Angliei, Franței, Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei la București și Sofia în vederea acceptării unei asemenea soluții, ba chiar și a unui arbitraj, guvernul român a acceptat doar prima variantă, cea a mediației, ce urma să aibă loc la Sankt-Petersburg.
Conferința ambasadorilor marilor puteri de la Londra și-a continuat lucrările în aceeași manieră, menționată mai sus, fără să ajungă la un consens cu privire la rezolvarea situației din Peninsula Balcanică. Puțini dintre contemporani, fie beligeranți, fie ambasadori ai marilor puteri, au considerat spectrul războiului apus.
În urma semnării Tratatului de pace de la București, la 12 august 1913, Conferința ambasadorilor de la Londra avea să-și încheie lucrările pe motiv că soarta Peninsulei Balcanice s-a hotărât la București.
2.2.3.2. Negocierile româno-bulgare de la Londra din 1913
Între timp, au debutat la Londra tratativele româno-bulgare. Situația României la începutul negocierilor cu Bulgaria de la Londra era dezavantajoasă. În timp ce Bulgaria era apreciată pentru inițiativele sale și se afla în avantaj prin cuceririle realizate, marile puteri considerau acum România ca un factor perturbator, apreciere care avea să se transforme radical foarte curând în fața atitudinii intransigente a părții bulgare nu numai față de România, dar și față de aliații ei balcanici. În plus, în presa occidentală a circulat ideea – absolut falsă – că România ar fi un aliat al Imperiului Otoman și ar trăda astfel cauza creștinilor din Imperiu. În vederea eficientizării acestor negocieri, guvernul român a luat o serie de măsuri. Astfel, în fruntea Legației de la Londra a fost numit un diplomat capabil, aflat până atunci în post la Constantinopol, Nicolae Mișu.
În același scop a fost trimis la Londra, la sfârșitul anului 1912, ministrul de externe Take Ionescu. În drum spre Londra, la 1 ianuarie 1913, acesta s-a oprit la Paris, unde s-a întâlnit cu Raymond Poincaré, prim-ministrul Franței, căruia i-a făcut cunoscut refuzul Bulgariei de a ține seama de îndemnurile la moderație din partea Rusiei și Austriei, regele Ferdinand al Bulgariei plângându-se direct împăratului Rusiei de nedreptatea cererilor românești. Totodată, în vederea viitoarelor negocieri cu bulgarii, Titu Maiorescu a trimis instrucțiuni extrem de importante lui Nicolae Mișu cu privire la baza negocierilor cu vecinii de la sud: să trateze cu aceștia ca, în schimbul ajutorului armat (propunere a regelui Carol, însușită și de Titu Maiorescu) contra Imperiului Otoman pentru ocuparea Adrianopolului, Bulgaria să acorde României linia de frontieră Turtucaia-Balcic. La 28 decembrie 1912, Titu Maiorescu a revenit cu noi instrucțiuni pentru reprezentanții români din capitala engleză, în legătură cu formula revendicărilor ce urmau a fi discutate cu S. Danev, ce avea puteri depline din partea guvernului bulgar: o frontieră de la vest de Turtucaia până la sud de Ekrene, cu sau fără Dobrici (Bazargic), în schimbul unui pod peste Dunăre și a sprijinului diplomatic. În continuare, prim–ministrul a cerut reprezentanților români ca, la o eventuală participare a României la reuniunea ambasadorilor, să se apere, înainte de toate, interesele aromânilor, chiar dacă va fi vorba de o Macedonie și de o Albanie autonome, iar ”statele balcanice și, îndeosebi, Grecia, să respecte școlile și bisericile aromânilor și să nu se stânjenească înființarea unui episcopat al lor”. Titu Maiorescu i-a atras atenția lui N. Mișu să susțină și interesele călugărilor români de la Muntele Athos. Sunt ușor de observat unele diferențe sensibile în aceste instrucțiuni față de cele anterioare: nu se vorbește nimic de un eventual ajutor armat pentru ocuparea Adrianopolului de către bulgari (de altfel, operațiunile militare încetaseră), renunțarea la Bazargic (Dobrici); în schimb s-a acordat o importanță meritată protejării elementului aromân, cu accent pe situația aromânilor din Grecia.
La 2 ianuarie 1913, Titu Maiorescu s-a adresat din nou reprezentanților români la Londra, cărora le-a cerut să susțină „exclusiv interesele românești”, iar România ”nu trebuie să pară că este remorcată de o altă putere”.
Aflat la Londra, Take Ionescu (considerat omul politic român cel mai influent în cercurile politice engleze, capabil să obțină sprijinul guvernului englez pentru satisfacerea cererilor românești de rectificare a graniței dobrogene) a avut o întrevedere cu S. Danev. Acesta i-a prezentat lui Take Ionescu următoarele propuneri din partea Bulgariei: autonomia bisericească și școlară pentru macedoneni (aromâni); dărâmarea forturilor din jurul Silistrei și, în caz extrem, cedarea liniei strategice Medgidia-Tabia; rectificarea graniței în linie dreaptă; garantarea integrității Dobrogei românești.
După această întâlnire, la 6 ianuarie 1913, Take Ionescu a comunicat lui Titu Maiorescu insuccesul tratativelor cu Bulgaria: ”Toți ambasadorii îmi fac aceeași obiecțiune și-și exprimă mirarea cum de n-am vorbit cu bulgarii înainte sau chiar în urma mobilizării lor”. Iar în ziua următoare, Take Ionescu a transmis la București că S. Danev a refuzat să mai continue negocierile, cerând la Sofia să fie înlocuit cu altcineva, motivând că atât Titu Maiorescu, cât și Take Ionescu au afirmat că el și-ar fi luat unele angajamente la București, de care nu se mai ține.
Atitudinea lui S. Danev s-a explicat prin aceea că, sigură de perspectivele victoriei contra Imperiului Otoman, partea bulgară a recurs la tergiversări, refuzând chiar de a mai continua tratativele cu reprezentanții români la Londra. Evoluția nefavorabilă a tratativelor româno-bulgare, care anunța o agravare a situației din Balcani, și așa extrem de complicată, a determinat marile puteri să se implice în diferendul româno-bulgar atât la Londra, cât și la București și Sofia. Italia și Rusia au insistat pe lângă oamenii politici de la Sofia în favoarea României. Rusia, la cererea Bulgariei, a încercat, la 8 ianuarie 1913, să mediaze pe lângă România, pe următoarele baze: autonomie școlară și bisericească a românilor din Macedonia; dărâmarea fortificațiilor din zona Silistrei, eventual cedarea poziției strategice Medjidia-Tabia (Medgidia-Tabia); rectificarea frontierei prin cedarea către România a circa 20 de sate; garantarea Dobrogei române de către Bulgaria. Era o ofertă foarte asemănătoare cu cea pe care a făcut-o și S. Danev la Londra. Această cale a fost respinsă însă de partea română. Titu Maiorescu a comunicat reprezentanților Rusiei și Austro-Ungariei la București că România nu a cerut și nu a dorit mediațiune sau arbitraj din partea marilor puteri, ci reluarea și încheierea urgentă a tratativelor directe, în caz contrar – a amenințat prim-ministrul român – România va trece la ocuparea teritoriului disputat. Aceeași hotărâre a fost comunicată și ambasadorilor Germaniei și Franței acreditați la Londra.
De fapt, după eșecul negocierilor directe de la Londra, Regele Carol I a devenit tot mai ferm și a cerut guvernului să întreprindă acțiuni hotărâte cu privire la negocierile româno-bulgare, dar fără declarație de război și fără mobilizare. Reprezentanții marilor puteri la București au fost și ei informați de poziția regelui și a guvernului român. Înștiințat asupra acestor hotărâri, guvernul bulgar a trimis instrucțiuni lui S. Danev la Londra, să continue tratativele cu Take Ionescu și N. Mișu, ceea ce s-a și întâmplat.
În poziția lui Take Ionescu față de negocierile cu Bulgaria și de problema relațiilor cu țările balcanice, în general, s-a identificat o notă de moderație, precum și intenția de a se apropia de statele balcanice (el a avut relații de bună prietenie cu unii oameni politici din Balcani, precum E. Venizelos). De altfel, chiar S. Danev a sesizat în timpul negocierilor diferențe de opinii între Take Ionescu și poziția guvernului român, prezentată de N. Mișu. Desigur, nu era vorba de deosebiri fundamentale între opiniile celor doi, ci ele țineau mai degrabă de personalitatea celor doi negociatori: Take Ionescu, care era în același timp și om politic, lider de partid guvernamental și, în plus, o personalitate puternică, își permitea ca, în nuanțe, să se abată de la instrucțiunile guvernului, ceea ce Nicolae Mișu, diplomat de carieră, obligat să se conformeze întocmai instrucțiunilor primite, nu-și putea permite. Lipsa de rezultate în privința tratativelor româno-bulgare a provocat la București reacții puternice din partea oamenilor politici (cel mai cunoscut, N. Filipescu, conservator), dar și din partea guvernului condus de Titu Maiorescu.
În spiritul tacticii de tergiversare, S. Danev a întrerupt din nou tratativele, la 11 ianuarie 1913, pentru ca, apoi, să le reia în cel mai scurt timp. Tot acum s-au implicat și marile puteri, în special Anglia și Germania.
La București s-a zvonit în anumite cercuri (grupul din jurul lui P.P. Carp) că Take Ionescu este antantofil și nu urmează politica externă a regelui și guvernului Maiorescu. Așa că regele i-a cerut lui Titu Maiorescu să îl cheme în țară, iar acesta s-a conformat și a expediat o telegramă către Take Ionescu, la Londra, la 13 ianuarie 1913, cu un text anodin: ”Autorizat de M.S. Regele, vă rog să reveniți la București. În acest moment, prezența Dv. este mult mai utilă aici”. Take Ionescu a simțit șocul rechemării: ”Take Ionescu – a arătat Anastasie Iordache – a simțit lovitura și n-a uitat să o spună regelui Carol I. Șeful conservatorilor-democrați a plecat de la Londra foarte nemulțumit”.
În urma lui, la Londra negocierile româno-bulgare au continuat să bată pasul pe loc, cererile României nefiind luate în considerație de reprezentantul Bulgariei, în ciuda eforturilor depuse de Nicolae Mișu și a noilor instrucțiuni primite de acesta din partea guvernului.
S. Danev s-a eschivat, în continuare, de la convorbiri, ceea ce a determinat tensiuni și luări de poziții dure în țară din partea oamenilor politici și a opiniei publice. S-a cerut mobilizare și trecerea la acțiune. Regele s-a opus, opinând că „Războiul în acest moment ar fi cea mai mare nebunie. Un război, chiar victorios, ar aduce un alt război peste trei ani”. Regele a recomandat insistent să se ajungă la o înțelegere cu Bulgaria.
Când Rusia s-a oferit să arbitreze diferendul româno-bulgar la Sankt-Petersburg, Titu Maiorescu a respins oferta, declarând că tratativele între România și Bulgaria au loc la Londra prin delegat special, N. Mișu, la Sofia și la București, și în niciun alt loc: „Nu voim să intervină nici o altă putere – a încheiat el – atâta timp cât sperăm să ne înțelegem direct cu Bulgaria”.
La începutul anului 1913, România a continuat demersurile diplomatice în capitalele marilor puteri (Londra, Berlin, Paris, Roma și Sankt Petersburg), în sensul unor intervenții la Sofia, pentru a se depăși impasul în care trenau tratativele româno-bulgare. Concomitent, la 24 ianuarie, Titu Maiorescu i-a cerut lui N. Mișu să reia tratativele cu S. Danev, consemnând în scris cererea României de a avea orașul Silistra și o linie până la Balcic, inclusiv. A doua zi, prim-ministrul român a revenit cu noi instrucțiuni: „România nu mai poate admite tergiversări și subterfugii. Aveți instrucțiunile necesare care cuprind cererile noastre privind frontiera: maximum Turtucaia-Dobrici-Balcic; minimum Silistra-Balcic, fără Dobrici (Bazargic)”. Aceleași instrucțiuni au fost trimise și ministrului român la Sofia, în ambele cazuri făcându-se recomandarea să nu se comunice decât linia maximală, dar se putea semna un acord care să aducă României linia Silistra-Cavarna.
La 26 ianuarie 1913 a avut loc, la București, o nouă întrunire a Consiliului de Miniștri, în cadrul căruia s-a decis încheierea interminabilelor convorbiri de la Londra, printr-un proces verbal care să conțină ultimele propuneri, fără a se face însă niciun fel de comentarii sau polemici.
În sfârșit, la 29 ianuarie 1913, N. Mișu și S. Danev au semnat Protocolul de la Londra (sau procesul verbal) prin care Bulgaria a recunoscut autonomia școlilor și bisericilor aromânilor din Macedonia, care se vor afla în viitoarele posesiuni bulgare . Bulgaria a mai fost de acord și cu înființarea unui episcopat pentru aromâni, cu posibilitatea pentru România de a-l subvenționa. În protocol s-a specificat granița dorită de România, pe o linie ce pornea de la vest de Turtucaia până la sud de Balcic. După semnarea Tratatului, S. Danev a făcut o declarație, în care a arătat că prietenia dintre cele două state nu era întărită de rectificările teritoriale hotărâte, dar, pentru a arăta bunăvoința Bulgariei, era de acord să dărâme fortificațiile din jurul Silistrei; recunoștea, totodată, dreptul României de a-și fortifica granița sa dobrogeană. Bulgaria a refuzat pretențiile românești privind o modificare mai substanțială de teritoriu, dar s-a declarat dispusă să cedeze României numai cele două intrânduri de la mijlocul liniei de frontieră existentă și a oferit la mare un triunghi pe o întindere de 5-6 km.
În procesul verbal, S. Danev a insistat să se introducă un paragraf prin care a arătat că modificările intervenite în cererile românești, cu referire la discuțiile cu Take Ionescu și, la cele din 25 ianuarie și 27 ianuarie 1913, cu N. Mișu, nu pot fi luate în considerație de partea bulgară: ”Delegatul Bulgariei este totuși surprins de-a constata că, după discuțiile cu d-l Take Ionescu, Ministru de Interne al României – din care reieșea că orașele Silistra și Balcic nu vor fi cuprinse în rectificarea fruntariei – delegatul României cere la data de 12/25 Ianuarie curent o ceziune teritorială înglobând aceste două orașe, iar la data de 14/27, aceeași lună, o nouă linie de fruntarie plecând de la Vest de orașul Turtucaia și înglobând un teritoriu de două ori mai considerabil. În consecință, delegatul Bulgariei socotește că această ultimă cerere – adevărată ceziune de teritoriu menită a da o lovitură fatală relațiunilor amicale dintre cele două regate – nu poate fi luată în considerațiune”.
În toată perioada negocierilor de la Londra, diferendul româno-bulgar a fost subiectul unor numeroase discuții în cercurile politice și diplomatice de la București și Sofia. Discuțiile de la București cu diplomații străini au avut ca scop căutarea căilor pentru rezolvarea pe cale pașnică, nu prin război, a diferendului. Dar, principala înfruntare a avut loc la Sofia, unde au avut loc tratativele româno-bulgare, desfășurate la 15 februarie 1913. În cele din urmă, guvernul bulgar a consimțit la ”o modificare a actualei frontiere româno-bulgare: Medjidia-Tabia, lângă Silistra; cele două unghiuri ce fac intrând în teritoriul românesc; un triunghi având drept bază coasta Mării Negre, propus în protocolul semnat la Londra…”. La această soluție guvernul bulgar a ajuns după două reuniuni ale cabinetului și după trei zile de la reînceperea efectivă a tratativelor. Reprezentantul român, Dimitre Ghica, a apreciat răspunsul ca un refuz, considerând tratativele oficiale încheiate.
După eșecul tratativelor de la Sofia, la 18 februarie 1913, Titu Maiorescu a trimis o telegramă tuturor reprezentanțelor diplomatice ale României din străinătate în care a prezentat situația relațiilor cu Bulgaria, stadiul negocierilor în diferendul cu privire la rectificarea graniței dintre cele două state, subliniind faptul că România era îndreptățită să ceară Silistra.
2.2.4. Conferința de la Sankt-Petersburg din 1913
2.2.4.1. Conferința ambasadorilor marilor puteri de la Sankt-Petersburg
La București, în ședința Consiliului de Miniștri din 21 februarie 1913, în urma propunerii lui N. Filipescu ca mediația româno-bulgară să fie primită, s-a admis propunerea marilor puteri, și anume mediația celor șase mari puteri, dar în condițiile articolelor 3-7 ale Convenției de la Haga, fără alte condiții decât sub rezerva unui rezultat rapid. Ca loc al deliberărilor guvernul român a ales orașul Sankt-Petersburg, probabil pentru a da posibilitatea Rusiei, care făcea presiuni și amenințări asupra României pentru a ajunge la o înțelegere cu Bulgaria, să repare urmările Tratatului de pace de la Berlin. Concomitent, Rusia făcea presiuni și la Sofia pentru a se ajunge la un rezultat rapid în negocierile cu România.
România a acceptat medierea, dar fondul notei din 22 februarie 1913, trimisă celor șase mari puteri, a vădit o schimbare fundamentală în comportamentul unui stat mic față de marile puteri. În primul rând, în notă s-a accentuat faptul că oferta marilor puteri corespundea, în fond, articolelor 3-7 ale Convenției pentru reglementarea pacifică a conflictelor internaționale, semnată la Haga, la 18 octombrie 1907. În al doilea rând, era subliniată ideea că, atunci când a semnat Convenția, România ”a fost fericită să se asocieze la toate propunerile generoase ale puterilor, propuneri făcute în favoarea păcii”. În consecință, s-a spus răspicat că, primind oferta marilor puteri, România nu se supunea concertului european și că ea utiliza procedura inclusă într-un act internațional de reglementare a litigiilor. Prin cele două Conferințe, ce și-au desfășurat lucrările la Haga, în 1907, s-a încercat să se reducă anarhia și amestecul marilor puteri care făceau legea pe plan internațional, să se stabilească supremația normelor dreptului internațional, să se întărească securitatea și pacea în interesul statelor mici.
Au fost respinse tentativele făcute de Sofia în vederea unui arbitraj, considerându-se că între cele două țări, în conformitate cu normele de atunci ale dreptului internațional, nu a existat un conflict, ci doar un diferend.
La 28 februarie 1913, guvernul român a prezentat guvernelor celor șase mari puteri un ”Memoriu…” asupra diferendului româno-bulgar. În memoriu s-a făcut o prezentare a situației existente înainte și după războiul din 1877 – 1878 în problema Dobrogei, subliniindu-se nedreptatea făcută României atunci, apoi s-au rezumat tratativele duse de România cu Bulgaria la București, Londra și Sofia de la începutul războiului, evidențiindu-se ”reaua credință bulgară”. În continuare s-au arătat pe larg revendicările României și, în special, s-a subliniat importanța pe care o avea Silistra pentru aceasta. România – s-a arătat în memoriu – dorea să ajungă la un aranjament de bună voie cu Bulgaria, ceea ce ar fi corespuns intereselor ambelor state. De asemenea, în memoriu era prezentată și situația grea a aromânilor din Peninsula Balcanică.
La 21 martie 1913, Titu Maiorescu a trimis tuturor legațiilor României, inclusiv legației din Sofia, instrucțiuni relative la revendicările României asupra Silistrei.
Și în zilele care au urmat până la deschiderea lucrărilor Conferinței ambasadorilor de la Sankt-Petersburg, precum și în perioada desfășurării lucrărilor Conferinței, până la redactarea documentului final, guvernul român a continuat să acționeze, prin reprezentanții săi diplomatici, în capitalele europene pentru explicarea poziției sale.
La 1 aprilie 1913 și-a deschis lucrările Conferința ambasadorilor de la Sankt-Petersburg, sub președinția lui S.D. Sazonov, ministrul de externe al Rusiei. Ambasadorii Triplei Alianțe au susținut de la început revendicările României asupra Silistrei, cu mențiunea din partea ambasadorului Italiei că, dacă i se ia Bulgariei Silistra, să primească, în schimb, Salonicul. La această idee s-a raliat și ambasadorul Austro-Ungariei. Întrucât S.D. Sazonov și Delcassé (Franța) s-au opus acestei propuneri, ambasadorul Italiei a propus să se cedeze Bulgariei Cavala cu hinterlandul și insula Tassos. Dar și de această dată s-au opus reprezentanții Rusiei și Franței, care au afirmat că în această privință au angajamente ferme față de alte state. Era evident că Rusia și Franța promiseseră Greciei orașul Salonic, precum și Cavala cu hinterlandul și insula Tassos.
Reprezentantul Angliei, Buchanan, s-a opus cedării Silistrei către România, pe considerentul că ”Anglia nu poate admite ca forța să primeze dreptul”. În ceea ce privește traseul în continuare al frontierei, Anglia și Franța au susținut să se cedeze numai o mică fâșie care includea zona Medjidia-Tabia. Bulgaria nu a conceput pierderea Silistrei, în caz contrar, pretinzând să i se acorde Salonicul și alte teritorii de la aliații săi balcanici.
În cele din urmă, Buchanan, Sazonov și Delcassé au căzut de acord în ceea ce privea cedarea Silistrei către România, lucru care s-a trecut și în procesul-verbal din 9 mai 1913, inclusiv cu ”obligația pentru Bulgaria de a nu mai ridica nici o fortificație de-a lungul frontierei actuale de la Silistra la Mare”. De asemenea, ”Bulgaria se obligă a da drepturi românilor macedoneni”.
Încheierea lucrărilor Conferinței ambasadorilor celor șase mari puteri de la Sankt-Petersburg a întârziat, fapt ce a lăsat să planeze multe îndoieli asupra rezultatului final.
În sfârșit, la 9 mai 1913, a fost semnat Protocolul de la Sankt Petersburg de către reprezentanții marilor puteri: S.D. Sazonov, F. Pourtalés, George W. Buchanan, D. Thurn, A. Carlotti și T. Delcassé. Protocolul a prevăzut, așa cum s-a anticipat încă de la sfârșitul lunii martie, cedarea orașului Silistra României, cu acordarea despăgubirilor de rigoare cetățenilor bulgari care doreau să se repatrieze (art. 2).
Noua frontieră româno-bulgară urma să plece dintr-un punct pe Dunăre ”ca la 3 km, spre apus de periferia Silistrei, va tăia drumul Șumlei, după aceea drumul Varnei, tot ca la 3 km de periferia orașului, și va ajunge drept la frontiera actuală” (art. 1).
Conform Protocolului, Bulgaria s-a angajat să nu ridice nici o fortificație de-a lungul frontierei existente, de la Dunăre la Marea Neagră, iar o comisie mixtă româno-bulgară urma ca, în interval de șase luni, să delimiteze zona interioară în care Bulgaria nu avea voie să construiască fortificații și trebuia să le dărâme pe cele existente (art. 3).
Conferința de la Sankt Petersburg a înregistrat declarația făcută la Londra de către delegatul Bulgariei și înscrisă în Protocolul de la 29 ianuarie 1913, în termenii căreia ”Bulgaria consimte să dea autonomia școlilor și bisericilor cuțo-vlahilor care se vor găsi în viitoarele posesiuni bulgare, atât timp cât aceste școli vor fi frecventate de copiii cuțo-vlahilor și să permită înființarea unui episcopat pentru aceiași cuțo-vlahi, cu facultatea pentru guvernul român de a subvenționa, sub supravegherea guvernului bulgar, susnumitele instituții culturale” (art. 4).
În aceeași zi a semnării, 9 mai 1913, textul protocolului a fost înmânat concomitent reprezentanților diplomatici român și bulgar, ce erau deja la curent cu conținutul acestuia din presa germană și austriacă. Presa română avea să publice și ea textul protocolului, producând nemulțumirea opiniei publice față de rezultatele obținute de România la Sankt-Petersburg, care erau cu mult sub așteptări. În felul acesta, hotărârile Conferinței ambasadorilor de la Sankt-Petersburg reușeau performanța de a nemulțumi atât oficialitățile și opinia publică din România, cât și din Bulgaria.
2.2.4.2. Ratificarea Protocolului de la Sankt-Petersburg și delimitarea noii frontiere
Protocolul de la Sankt-Petersburg a fost ratificat de Parlamentul român, la 30 mai, în Senat, cu 77 voturi contra 9, și, respectiv, la 31 mai 1912, în Camera Deputaților, cu 127 voturi contra 17. În Senat, au participat la dezbateri Take Ionescu, apoi I.I.C. Brătianu care a expus o serie de rezerve cu care vota moțiunea.
I.I.C. Brătianu a caracterizat Protocolul de la Sankt Petersburg ca fiind ”primul act al unui mare proces de însemnătate istorică pentru noi, fără ca noi să fi participat, și că s-a hotărât, astfel, despre noi fără noi”, iar vinovat de acest lucru se face guvernul român care nu a știut să înfăptuiască aspirația de a fi ”primul popor în Orient”. I.I.C. Brătianu a mai precizat faptul că liberalii nu vor refuza cererea guvernului ”pentru aducerea la îndeplinire a protocolului”
Și după Conferința ambasadorilor de la Sankt-Petersburg, România a încercat să reia dialogul cu Bulgaria pentru a se ajunge la o soluție convenită între cele două părți, dar aceasta continuă să adopte aceeași atitudine negativă.
Guvernul român a luat măsuri pentru punerea în practică a protocolului. În acest scop s-au întâlnit comisiile mixte româno-bulgare pentru delimitarea hotarelor, probleme militare etc., în cursul lunii iunie și la începutul lunii iulie 1913, la Silistra și Rusciuk. Din comisia română au făcut parte gen. I. Culcer, gen. V. Zotu, col. D. Iliescu, col. C. Cristescu, maior G.A. Dabija, diplomatul A.E. Lahovary, deputații N. Cincu și Nenițescu, P. Greceanu, ing. N. Mironescu. Din comisia bulgară au făcut parte: gen. Vasov Paprikov, maior Kisov, lt col. Stanciov, maior Gheorghiev Radev etc. Practic, lucrările comisiilor nu au ajuns la niciun rezultat, datorită opoziției bulgarilor. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război balcanic lucrările comisiilor au fost întrerupte.
Între timp – așa cum s-a arătat – relațiile dintre aliați s-au deteriorat rapid, datorită atitudinii Bulgariei, care a ridicat pretenții mari cu privire la Macedonia și nu doar atât. Incitată de Austro-Ungaria, Bulgaria a dorit să dea o lovitură Serbiei și în acest scop s-a pregătit de un nou război, de astă dată împotriva foștilor aliați, și nu s-a arătat dispusă să pună în aplicare Protocolul de la Sankt Petersburg.
2.3. Opinia publică din România și conflictul balcanic
După demisia lui P.P. Carp (conservator) din fruntea guvernului român, în primăvara anului 1912, regele Carol I a făcut apel la Titu Maiorescu, iar acesta a acceptat să formeze un nou guvern conservator, deși P.P. Carp – urmat de alți fruntași ai partidului, precum Al. Marghiloman, N. Filipescu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea – s-a pronunțat pentru retragerea partidului în opoziție.
Guvernul Titu Maiorescu a depus jurământul, la 28 martie 1912, într-o atmosferă încărcată atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Disensiunile din cadrul Partidului Conservator l-au îngrijorat pe Carol I, care i-a cerut lui Maiorescu să-l atragă în guvern pe Take Ionescu, președintele Partidului Conservator-Democrat, a cărui popularitate era în creștere.
În urma insistențelor lui Carol I, prim-ministrul a început discuțiile cu Take Ionescu pentru constituirea unui guvern de coaliție; la 14 octombrie 1912, Take Ionescu a primit Ministerul de Interne; în aceeași zi au intrat în guvern Al. Marghiloman (finanțe) și Nicolae Filipescu (agricultură și domenii), astfel că P.P. Carp a rămas izolat.
În guvernul nou format, Titu Maiorescu a deținut funcțiile de prim-ministru și ministru de externe, iar posturile în guvern erau împărțite în mod egal între cele două partide (Conservator și Conservator-Democrat). La cererea regelui, ca titular al Ministerului de Război a fost numit un general, Constantin Hârjeu, din afara politicii. Cu acest guvern, regimul parlamentar și-a reluat funcționalitatea regulată, întreruptă în ultima parte a guvernării Carp prin demisiile parlamentarilor liberali și conservatori-democrați.
Deși nu se schimbase prim-ministrul, Titu Maiorescu continuând să ocupe această demnitate, datorită înțelegerii cu conservatorii-democrați, care trebuiau integrați în posturi, s-a procedat la dizolvarea corpurilor legiuitoare, prin mesajul regal prezentat de Titu Maiorescu, în ședința din 17 octombrie 1912.
Alegerile au avut loc între 8 și 18 noiembrie 1912, fără agitații politice din partea opoziției, întrucât a început primul război balcanic. În noua Cameră au fost aleși: 84 conservatori-democrați, 62 conservatori și 35 liberali, iar la Senat: 45 conservatori, 40 conservatori-democrați și 24 de liberali. Guvernul de colaborare a fost chemat la putere de către rege cu scopul de a face față împrejurărilor externe, în condițiile create de izbucnirea primului război balcanic, avîndu-se în vedere calitățile personale ale celor doi oameni politici: Titu Maiorescu și Take Ionescu.
Noul Parlament al României și-a deschis lucrările, la 27 noiembrie 1912, iar Mesajul tronului a fost elaborat de Titu Maiorescu și Take Ionescu. Ca și în alte situații similare, Mesajul a cuprins o parte care se referea la politica externă. Ideea principală a Mesajului la capitolul de politică externă era aceea a necesității menținerii unor relații de bună vecinătate, în scopul declarat al localizării conflictului balcanic. România – s-a arătat în Mesaj – va adopta o politică de neutralitate față de toate statele balcanice angrenate în conflict: ”România, în dorința ei de a contribui la localizarea războiului, a păstrat neutralitatea față de statele beligerante din Peninsula Balcanică, urmărind însă cu luare aminte desfășurarea unor evenimente, care ating numeroase interese ale statului nostru […] România este privită ca un factor important în concertul european și la regularea definitivă a chestiunilor deșteptate prin criza balcanică glasul ei va fi ascultat”. Pentru orice eventualitate vor fi acordate noi credite în vederea întăririi armatei, iar proiectul de mesaj a fost adoptat în parlament, în ședința din 17 decembrie 1912.
În guvern, conducerea politicii externe o avea Titu Maiorescu, dar în acțiunea sa el trebuia să se consulte cu Take Ionescu, potrivit înțelegerii și dorinței regelui. Activitatea celor doi miniștri era subordonată lui Carol I, factorul principal al orientării politicii externe a României. Între cei trei nu a existat întotdeauna o convergență de păreri și acțiuni. În vreme ce Titu Maiorescu a jucat totul pe cartea regelui, Take Ionescu, cu multă abilitate, temându-se de un conflict european în care România s-ar fi văzut alături de Austro-Ungaria, a jucat adesea o carte proprie.
Chiar de la început, guvernul Maiorescu a trebuit să facă față crizei balcanice. În rândurile opiniei publice românești era un puternic curent favorabil aromânilor din Peninsula Balcanică și obținerii unor compensații teritoriale în caz de schimbare a statu-quo-ului din Balcani (manifestații de stradă, campanii de presă). Guvernul a început să pregătească țara pentru orice eventualitate. În câteva săptămâni a cheltuit mai mult de 79 de milioane de franci pentru arme și muniții, iar alte milioane erau pregătite.
Ca întotdeauna, primordiale erau relațiile cu vecinii, iar guvernele românești, oricare ar fi fost orientarea politicii externe, au urmărit cu perseverență și în mod constant menținerea unor relații de bună vecinătate cu toate țările. Unele impedimente s-au ivit în relațiile cu Bulgaria izvorâte de nereglementarea, dintr-un motiv sau altul, a frontierelor atât de dificil de stabilit, atunci când era vorba de statele balcanice, aflate mult timp sub dominație otomană și, prin urmare, lipsite de granițe etnice firești.
Fără a renunța cu totul la revendicările de la sud de Dunăre, statul român a înțeles să respecte Tratatul de la Berlin atât timp cât Bulgaria se angaja să îl respecte ad literam. După 1878, au cunoscut o puternică dezvoltare cele două județe dobrogene Constanța și Tulcea – porți ale drumului românesc către Marea Neagră. Între timp, a fost construit și monumentalul pod de la Cernavodă, dar anii care s-au scurs au relevat și incovenientele existenței acestui important nod de comunicații la o distanță îngrijorător de mică de granița bulgară, Durostorul (Silistra) fiind o permanentă amenințare.
Apoi a fost construit și portul de la Constanța, toate acestea cu gândul că buna vecinătate româno-bulgară va dăinui. România și-a arătat mereu sentimentele de prietenie față de bulgari, i-a sprijinit în conflictul cu sârbii și a mijlocit pacea de la București (1886). Când, în 1908, Regatul bulgar și-a câștigat independența, evenimentul a fost salutat cu entuziasm de statul român. Surprins, guvernul român a aflat, în 1909, de convenția militară secretă încheiată de Bulgaria cu Rusia, prin care (articolul 4) aceasta din urmă s-a angajat să ajute, în anume împrejurări, Bulgaria pentru a revendica Dobrogea românească. Intervenția diplomatică de la București din anul 1911 a dus la declarații liniștitoare din partea guvernului bulgar.
Alianțele secrete bulgaro-rusă și bulgaro-sârbă (13 martie 1913) – care au conținut și accente antiromânești – ar fi îndreptățit Bucureștiul să-și organizeze rezistența în înțelegere cu Imperiul Otoman. România a refuzat însă propunerea otomană de alianță pentru menținerea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică.
Cu toate că au existat momente mai puțin plăcute în relațiile româno-bulgare, oamenii politici români au apreciat calitățile poporului bulgar și au sperat în consolidarea și dezvoltarea relațiilor dintre cele două state.
Precipitarea evenimentelor în toamna anului 1912 și, mai ales, perspectiva unor însemnate mutații în zona balcanică au fost urmărite cu interes de oamenii politici și de opinia publică românească. Noile realități ce s-au succedat rapid au fost sesizate dintr-o perspectivă politică generală, a situației statului român, cât și dintr-o alta, oarecum specială, dar tot atât de importantă, aceea a situației aromânilor din Peninsula Balcanică. În acest fel s-au conturat două linii de acțiune paralele, care s-au manifestat în decursul conflictului balcanic. Este de remarcat că în permanență acțiunea guvernamentală a trebuit să țină cont de cerințele manifestate în diferite cercuri politice, de opinia publică în general .
În societatea românească, treptat, două probleme au concentrat atenția în contextul noii configurații politice din Peninsula Balcanică. În general a existat o preocupare, în diferite forme, pentru situația aromânilor de la sud de Dunăre, grija pentru viitorul acestei ramuri a neamului românesc fiind constantă în România. Pe de altă parte, cu intensitate variabilă și cu importante deosebiri, s-a manifestat opinia publică în raport cu problema dobrogeană, respectiv a graniței sudice.
Apropierea războiului a prilejuit dezbateri ample legate de orientarea generală a politicii externe românești. Deosebit de interesantă a fost analiza făcută de Constantin Stere în paginile revistei sale (”Viața românească”). Într-un studiu din 25 septembrie 1912, acesta a considerat că evenimentele ce se apropiau vor hotărî ”soarta pentru întreg colțul acesta al Europei”. Constantin Stere a acuzat cercurile politice românești de lipsă de înțelegere față de evenimentele balcanice ce se pregăteau. A menționat faptul că războiul ce se anunța nu va fi un conflict local, ci unul care va produce modificări foarte importante în zonă. Pe de altă parte, el a văzut evenimentele balcanice ca o parte integrantă a competiției dintre cele două imperii vecine României, Rusia și Austro-Ungaria. Competiția dintre cele două imperii – a concluzionat Constantin Stere – urma să decidă viitorul regiunii.
La 24 septembrie 1912, Take Ionescu și-a făcut cunoscută atitudinea față de criza balcanică printr-un interviu acordat ziarului englez ”Morning Post”. El a remarcat înțelegerea dintre aliații balcanici, decizia lor de a acționa independent, chiar contra voinței marilor puteri, și a apreciat că un război contra Imperiului Otoman devenea inevitabil. Take Ionescu a ținut însă să avertizeze: ”Războiul, dacă izbucnește, va fi foarte puternic și sălbatic și întovărășit, după toate probabilitățile, de oribile masacre, care vor forța Europa să intervină”. În cazul unei victorii a Imperiului Otoman în război – a arătat Take Ionescu –, marile puteri vor trebui, totuși, să intervină spre a-l determina să facă reforme. În cazul în care ar fi învins statele creștine, atunci acestea vor face anexări teritoriale. Referitor la poziția țării sale, Take Ionescu a declarat: ”România este în stare de espectativă și cu toate că nu e pe punctul de a mobiliza, aceasta nu înseamnă că este indiferentă și că se abține de a-și exprima punctul ei de vedere. România are interese morale și materiale. Ea le va apăra la momentul oportun”. Atitudinea sa față de criza balcanică o va explica însuși Take Ionescu, mai târziu, în 1917, ca ministru fără portofoliu în guvernul I.I.C. Brătianu. Răspunzând unor atacuri care vizau activitatea sa din timpul crizei balcanice, Take Ionescu a mărturisit: ”D-lor, eu vreau să fiu drept: eu m-aș fi mulțumit și cu mai puțin decât Silistra… Eu, la 1912, când am intrat în guvern, am găsit o situație foarte grea: era după Kirkilise (victorie bulgară – n.n.) și în ajun de Luleburgas; vremea în care se trata cu folos cu Bugaria trecuse. D-l Ion Brătianu, într-o conversațiune cu mine, îmi spunea: «găsești un vas spart, trebuie să strângi cioburile ca să le lipești la loc». Din ziua intrării mele în guvern, am fost stăpânit de ideea, care – nu vorbesc ca să mă apăr – este singura care explică toată purtarea mea de la 1912 și 1913. Eu nu voiam cu nici un preț, dar cu nici nu preț, să mă găsesc în război cu toate statele balcanice unite și noi braț la braț cu turcii. Această idee îmi era odioasă. A doua idee îmi era și mai scumpă. Eu știam că Austria caută războiul, cum l-a și găsit în 1914. Știam că dacă am fi atacat pe bulgari în februarie, atunci când ni se cerea de toată lumea – rămăsesem la un anumit moment dat singur să mă opun – s-ar fi dezlănțuit atunci războiul general și noi atunci ne-am fi găsit alături de Austria și Germania în contra Franței și Rusiei. Această perspectivă însă era și mai odioasă decât cealaltă. Greșeli voi fi făcut, nu știu, a fost însă un gând în politica mea de la 1912-1913, un gând pe lângă care toate Silistrele din lume nu prețuiau nimic. Voiam să evit cu orice preț aplicarea tratatelor noastre de 30 de ani și iată că a avut neamul românesc norocul să evităm acest lucru, să nu ne găsim niciodată în război alături de nemți contra Franței și Rusiei”.
Intuiția și calculele lui Take Ionescu nu l-au înșelat, căci a analizat cu luciditate perspectivele politicii externe românești în ceea ce privea declanșarea crizei balcanice.
Și I.I.C. Brătianu (șeful Partidului Național Liberal), încă din octombrie 1911, și-a definit opinia cu privire la situația României și criza orientală. Într-o declarație făcută ziarelor ”Le Siècle” și ”L' Action” el a atras atenția să se informeze cititorii că România nu este un stat balcanic din punct de vedere politic, nici geografic. În privința atitudinii sale, aceasta este identică cu cea a marilor puteri, pentru menținerea statu-quo-ului, ca primă necesitate. În concluzie: ”Repet: suntem prieteni ai păcii și nu vom cruța nimic din cele ce atârnă de noi, spre a asigura statu-quo-ul în Balcani. România nu poate admite nici o schimbare care ar tulbura în paguba ei starea de echilibru de azi. Acesta e punctul de vedere pe care îl va susține cu toată energia trebuitoare”.
În octombrie 1912, I.I.C. Brătianu și-a prezentat punctul de vedere ziarului austriac ”Neue Freie Presse”, asupra situației grave în care se găsea Peninsula Balcanică: ”România trebuie să păstreze cu orice preț ascendentul ce a dobândit prin forțele și prin munca sa. Precum ea a știut să nu dea caracter de aventură acțiunii sale aparente de pasivitate, care nu corespunde nici cu interesele sale, nici cu conștiința ce dânsa are de rolul său, nici cu puterea militară. Problema balcanică o înteresează dintr-un punct îndoit de vedere: din acela al echilibrului politic și din acela al poporului român din Macedonia. Soarta acestei populații a făcut întotdeauna obiectul preocupărilor guvernelor române și astăzi ea impune statului nostru obligațiuni ce nu pot fi neglijate”.
Problemele politicii externe au fost abordate în mai multe rânduri de către Nicolae Iorga atât în calitate de specialist în istorie sud-est europeană, de om politic, șef al Partidului Naționalist-Democrat, pe care îl înființase în aprilie 1910, dar și în calitate de cetățean al României. În articolul Opinia publică românească și războiul din Balcani, Nicolae Iorga a făcut un aspru rechizitoriu la adresa opoziției liberale: ”Și pe când în Capitalele Balcanilor se îmbulzesc oștile în drum spre graniță, pe când mulțimea strigă urile și poftele în furios sunet de muzică și fluturări nebune de facle, opinia publică a României nu se mișcă. Pentru presa liberală această tăcere ar fi o dovadă de rușinoasă «diplomație», de lașă apatie. Nu știu dacă ar spune același lucru când partidul n-ar fi în opoziție. Dar o tăgăduire hotărâtă a dreptății unor asemenea aprecieri se impune. Fiecare popor își are pasiunile sale, îndreptățite ori ba. De câte ori ele sunt atinse, poporul se zguduie –, dar numai atunci. Și orice am fi chemați, poate, să facem peste Dunăre, orice am fi siliți să facem, acesta nu e, nu poate fi războiul nostru național”.
Nicolae Iorga a făcut o analiză a implicării românești la sud de Dunăre, a dezinteresului arătat de oficialități pentru relațiile cu vecinii de la sud de Dunăre: ”Nici comerțul nostru nu pătrunde în Balcani, nici viața noastră culturală n-are prestigiu pentru Balcani. Umblând după fantasmele Apusului, am pierdut realitatea Răsăritului, ca și când am putea schimba fatalitatea geografică, ca și când am putea muta hotarele și le-am putea alunga în Apus… Facem o greșeală politică după alta”. Nicolae Iorga și-a manifestat, în diverse rânduri, îngrijorarea față de situația aromânilor din Peninsula Balcanică, considerând că România poate pretinde un episcopat român în Macedonia: ”Totuși, avem și aici o datorie de îndeplinit. Nu putem lăsa ca o parte din aromâni, cărora propaganda noastră le-a dat o conștiință românească, să se piardă fără urmă între greci și slavoni. Ideea unei Macedonii organizate în principat independent este ispititoare. Nu știu dacă e posibilă chiar în legătură cu tendința de a asigura albanezilor o viață proprie… Un lucru însă îl putem cere și dobândi în folosul aromânilor: Episcopia. Patriarhul ecumenic e doar la dispoziția aliaților de astăzi și el trebuie să voiască ce a refuzat până acum”.
Tot Nicolae Iorga a publicat, în octombrie 1912, o broșură în limba franceză, tipărită și în limba română – Românii și noua stare de lucruri în Orient – , unde a tratat evenimentele din Peninsula Balcanică.
Un alt istoric, Vasile Pârvan, a fost un aprig susținător al extinderii graniței românești în Cadrilater. Această idee a exprimat-o în întruniri publice, în paginile unor ziare, iar în articolul intitulat Stăpânirea Mării-Negre. De ce vrem teritoriul Rusciuk-Varna?, autorul a considerat că România trebuie să se gândească la interesele sale: ”… Pentru mine, în actuala situație externă, nu se poate spune că România vrea să cucerească teritorii pentru a-și satisface acea dorință animalică descrisă așa de bine de Dl Nicolae Iorga, ci atitudinea ei determinată de interese mult superioare. Noi trebuie să ne gândim nu la interesele noastre actuale, care poate ar fi satisfăcute de o rectificare de frontieră, ci trebuie să avem în vedere viitorul țării noastre, care va deveni, desigur, acela al neamului nostru întreg”. Vasile Pârvan era convins că interesele economice ale României la Marea Neagră aveau o importanță deosebită: ”Viața economică a poporului român e de acum înainte dependentă de Marea Neagră. De aceea trebuie să ne îngrijim din vreme pentru a ne asigura o situație puternică în această mare. Portul Constanța nu ne poate mulțumi totalitatea intereselor noastre economice, deoarece nu este destul de adânc și nu poate fi apărat. Noi avem absolută necesitate la Varna, care e, după Odessa, cel mai bun port din Marea Neagră. Un fapt și mai important ne justifică pretențiile noastre asupra liniei Rusciuk-Varna… Drumul cel mai drept spre Orient e Londra-Viena-Budapesta-București-Varna și capătul acestei căi spre mare trebuie să ne aparțină nouă”.
În continuare, Vasile Pârvan a afirmat că pretențiile bulgarilor, până la Marea Egee, printr-o acțiune războinică, infirmă ”principiul naționalităților pentru reîntregirea națiunii”. Prin urmare, ”dacă ei fac aceasta, nu ne pot opune nouă acest principiu, când, sprijinindu-ne pe aceleași mijloace ca și ei, vom cere quadrilaterul Rusciuk-Varna”. Vasile Pârvan a mai menționat faptul că ”teritoriul Deliormanului a fost întotdeauna un teritoriu de colonizare și nici un popor nu are drepturi de autohton”. Autorul a concluzionat că în aceste condiții: ”… acțiunea României pentru ocuparea quadrilaterului Rusciuk-Șumla-Varna, ar fi justificată. Și după cum bulgarii s-au războit pentru ca să ajungă la Marea Egee, după cum sârbii și-au deschis drumul spre Adriatică, nu văd ce ne-ar putea împiedica pe noi să cerem Varna, singurul port ce poate satisface traficul nostru spre Orient… Ce credeți că ar trebui să facă România pentru a obține quadrilaterul? Nu ar trebui să se dea în lături de la o mobilizare imediată, a întregii armate”.
Constantin Dissescu (conservator-democrat), prieten cu Take Ionescu, în articolul Atitudinea României, a considerat că ”România nu poate sta indiferentă la ipoteza unor revendicări și creșteri teritoriale ale bulgarilor. Cred că – a reliefat Constantin Disescu – este absolut necesar ca odată cu izbucnirea conflictului balcanic să se formuleze, cum a mai fost acum vreo câțiva ani vorba, drepturile noastre asupra quadrilaterului ce ne-ar asigura o coastă de mare. Este de un interes de echilibru european această compensație ce o cerem. Eu cred că este chiar de interesul bulgarilor ca relațiile noastre istorice să se desfășoare înainte pe baze solide, în afară de pretenții de dezvoltare a unuia în detrimentul altuia”.
Iar profesorul universitar Nicolae Basilescu a făcut un aspru rechizitoriu guvernanților români, care, de-a lungul timpului, au pierdut ocazii favorabile (Congresul de la Berlin, 1878), ce ar fi dus la obținerea Quadrilaterului: ”Oh! De ce nu a avut atunci România un Cavour! Cavour a avut curajul să cedeze Franței însuși leagănul dinastiei de Savoia – Nisa și Savoia –, în schimbul unirii Italiei, și noi nu am avut curajul să cedăm Rusiei două districte mlăștinoase, în schimbul frumosului quadrilater Rusciuk-Varna-Dunăre, ce Rusia ne-a oferit ca compensație. Această propunere ne-a făcut-o încă o dată după terminarea războiului, căci Alexandru al II-lea ținea să nu apară înaintea Europei ca un tovarăș de arme ingrat și fățarnic. Nu numai că am respins aceste propuneri, dar, prin atitudinea noastră în congresul de la Berlin, prin presa noastră, prin discursurile noastre ne-am înstrăinat simpatiile Rusiei, care din binevoitoare ne deveni dușmană, încât în conflictul ce a avut loc cu ocazia delimitării noii fruntarii a Bulgariei și a Dobrogei, luă fățiș și energic partea bulgarilor împotriva noastră. Arab-Tabia fu alocată Bulgariei! Dobrogea rămase deschisă din toate părțile năvălirii bulgarilor…”.
Deputatul Ion Grădișteanu, cunoscut om politic (fost ministru conservator), a publicat în ziarul ”Universul” o scrisoare deschisă adresată lui Titu Maiorescu în care cerea lămuriri în legătură cu două probleme esențiale: soarta aromânilor și rectificarea frontierei dobrogene. I. Grădișteanu a menționat: ”Două sunt cerințele imperioase ale – te pot asigura – aproape unanimității românești față de așezarea noii stări de lucruri din Peninsula Balcanică. O serioasă rectificare a graniței Dobrogei, care să pună, pe de o parte, acest ținut la adăpostul unei năvăliri de la miazăzi, iar de alta să fie, măcar, o compensație pentru populațiile românești destul de numeroase pe care fatal și le vor anexa statele balcanice, al căror singur temei pentru o mărire teritorială este principiul naționalităților… A doua imperioasă cerință a opiniei românești privește soarta viitoare a macedo-românilor care nu își vor păstra individualitatea lor etnică decât în cazul în care mai mulți dintre ei, grupurile mari (Epir), vor fi cuprinse într-un nou stat Albano-macedonean, iar nu în vreunul din actualele state balcanice. Ceea ce se așteaptă de la Domnia ta în aceste împrejurări nu este numai să aperi cele două puncte de vedere, dar, la nevoie, să le impui căci ai pe ce le întemeia…”.
Atitudinea unei părți reprezentative a opiniei publice de implicare a României în evenimentele de la sud de Dunăre s-a exprimat cu ocazia unor serii de manifestări publice. Liga Culturală a organizat în cursul lunilor octombrie și noiembrie o serie de conferințe și adunări populare ce au culminat cu mitingul din 12 noiembrie 1912 și reuniunea din sala Eforie, la 18 noiembrie. La mitingul din 12 noiembrie 1912 au ținut discursuri mobilizatoare V. Arion, Em. Antonescu, I. Florescu, G. Murnu, Barbu Ștefănescu-Delavrancea etc.
Virgil Arion, în discursul său, a deplâns situația aromânilor din Peninsula Balcanică ce vor face parte din posesiunile viitoare ale statelor balcanice: ”…Suntem în ajun de a vedea că fraților noștri din Macedonia li se creează o situație care înseamnă pieirea lor, ca unitate etnică… În dezastrul ce amenință azi pe frații noștri din Macedonia, nu din partea turcilor, ci din partea unor popoare creștine. România are o mare parte de răspundere…”.
G. Murnu a prezentat o situație statistică a numărului aromânilor din Peninsula Balcanică: ”… În întreaga Peninsulă Balcanică sunt 1 200 000 de români, dintre care cel puțin 500 000 în Macedonia. Pentru acești frați ai noștri atât de numeroși, suntem datori să luptăm cu toată energia…”.
Em. Antonescu a adresat un mesaj clar lui Take Ionescu și Nicolae Filipescu: ”Cred că în prezența la guvernare a d-lor Take Ionescu, român de origine macedoneană, și a lui Nicolae Filipescu, român zdravăn, e chezășie că drepturile românismului vor fi apărate. Azi țara vrea să știe că privirile guvernului sunt îndreptate peste hotare…”.
În discursul său, Barbu Ștefănescu-Delavrancea a cerut hotărât o angajare din parte guvernului în ceea ce privește conflictul balcanic: ”…Ce cerem noi? Noi, care am stat cu arma nu la ochi, ci la picior. Nu cerem să se dezmintă oamenii politici, nu vrem să le facem dificultăți. Cerem însă diplomației europene să-și amintească că s-a pronunțat sus și tare, la proclamarea războiului, că oricine ar fi învingătorul, nu se va schimba harta Turciei… Se vorbește de compensațiile ce trebuie date României. E o simplă îndreptare de graniță, pentru că acolo unde e steagul României, ea să fie stăpână. Noi n-avem Dobrogea de la bulgari, noi n-am răpit nimic de la ei. Dimpotrivă, am redeșteptat Bulgaria, am creat-o noi, ne-am vărsat sângele pentru ea și am făcut tot ce puteam face mai mult: să-i dăm cultura și existența. Am luat din împărăția turcă ceea ce ni se cuvenea…”.
La sfârșit, Vasile Pârvan a citit moțiunea: ”… Granița noastră din sudul Dobrogei, ciuntită în chip răuvoitor prin călcarea tratatului de la Berlin, așteaptă încă de la 1878 o rectificare. Că demnitatea și siguranța noastră ca neam și ca popor cer imperios ținerea în seamă a acestor drepturi ale noastre în sudul Dunării: hotărâm să continuăm cu cea mai mare energie mișcarea începută prin întrunirea de astăzi, în întrunirile deja anunțate și altele ce se vor mai anunța. Să ridicăm în sensul ideilor noastre întreaga opinie publică românească”.
La reuniunea din sala Eforie din 18 noiembrie 1912 au luat cuvântul, printre alții, Vasile Pârvan, George Vâlsan, Pericle Papahagi, Gh. Bogdan-Duică, N. Iorga, precum și Virgil Arion, președintele Ligii Culturale. În discursul său, Gh. Bogdan-Duică a reliefat lipsa de acțiune a instituțiilor românești atât în timp de pace, cât și de război: ”Neliniștea s-a întemeiat și se întemeiază încă și pe lipsa de cunoștință amănunțită a situației. Parlamentele noastre în vreme de pace au discutat foarte puțin politică externă: parcă ar fi suferit toate de o modestie bolnăvicioasă. Presa noastră, în enorma ei majoritate, nu și-a făcut datoria de-a informa lumea complet, obiectiv. Diplomații noștri vor fi făcut diplomație scriind autorităților lor, pledând pentru noi, dar pe seama națiunii nu au scris nici ce s-ar fi putut scrie; studii, în librăriile noastre nu găsiți decât o singură carte privitoare la Macedonia, a d-lui Burileanu. Militarii vorbesc în conferințele lor, scriu, dar disciplina îi oprește de-a vorbi despre actualități delicate. Și astfel izvoarele serioase de informații au lipsit publicului mare. De-aici o parte din neliniștea noastră tristă”.
Liderii Partidului Liberal au militat pentru pregătirea opiniei publice în vederea intrării României în război imediat ce s-au convins că tratativele cu conducătorii bulgari erau zadarnice, adică după câteva luni de la începerea primului război balcanic: ”Ni se impune deci o îndoită datorie: Aceea de a ne menține situațiunea politică pe care am dobândit-o prin jertfe vitejești și prin stăruința înțeleaptă a trecutului și care corespunde cu energiile și însușirile de cultură și de muncă ale neamului nostru, cu puterea și demnitatea acestui Stat, precum și cea de a chezășui viața națională a Românilor din Peninsula Balcanică a căror soartă ne este scumpă”.
Inițial, liberalii au acționat în scopul unei eventuale rezolvări pe cale pașnică, spre deosebire de P.P. Carp și N. Filipescu, care s-au pronunțat, din momentul izbucnirii conflictului, pentru mobilizare și intrare în război, considerând că rectificarea de graniță acordată României nu poate duce la evitarea unui război european declanșat de Austro-Ungaria și Rusia, la care România ar fi spectatoare: ”Se invocă, ar fi spus P.P. Carp, evitarea unei conflagrații europene ca să se acorde României o neînsemnată rectificare de frontieră. Chestiunea e, însă, mult mai mare decât se crede și ea va fi rezolvată peste capul nostru. Dacă conflictul general nu va izbucni acum – ar fi adăugat P.P. Carp –, el va izbucni la primăvară și va fi provocat de războiul dintre Austria și Rusia, care azi se amână numai, dar nu se înlătură cu desăvârșire. Războiul austro-rus este inevitabil și se va produce la sfârșitul iernii acesteia. Care va fi, atunci, rolul României se va vedea, după cum se vor vedea, pentru noi, și consecințele acestui război, care va trebui să ne slujească cauza, rău servită azi pe cale pașnică…”.
Nicolae Filipescu, partizan al lui P.P. Carp, s-a retras din guvern din cauza punctului său de vedere, diferit de al guvernului, în rezolvarea diferendului româno-bulgar. Nicolae Filipescu era pentru o acțiune militară imediată în Cadrilater, indiferent de condiții și consecințe.
Așadar, încă o deosebire, deloc neglijabilă, în modul de orientare și de acțiune al celor două forțe politice ale curentului favorabil participării la război.
Curentul antirăzboinic era reprezentat de Partidul Naționalist-Democrat și Partidul Social-Democrat, firește din motive diferite și cu multe deosebiri de nuanță. Pe când Nicolae Iorga s-a pronunțat împotriva războiului, pe motiv că România nu avea interese în Balcani, ci în Carpați, unde monarhia austro-ungară ”ținea în ghearele ei atâta românime”, socialiștii, de principiu, erau împotriva războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state.
Tot N. Iorga a amintit de drepturile românilor din Balcani și de nedreptățile săvârșite de Rusia: ”Țările Românești, din care România este numai parte ajunsă liberă, se mântuie în chip firesc prin Basarabia și malul basarabean. Portul nostru istoric este Cetatea Albă, Akermanul de astăzi, din decadența căruia s-a hrănit prosperitatea Odessei. Răpindu-ne malul nostru de mare, Rusia ne-a dat în schimb partea de nord a Dobrogei. Această țară a fost stăpânită de noi la sfârșitul veacului al XIV-lea și la începutul celui de al XV-lea. Apoi a fost un drum deschis oricui. Turcii au așezat străjeri tătari, care trăiesc până azi. Din cele mai vechi timpuri, sătenii români au locuit și acest mal drept al Dunării. Mai târziu s-au adaos și mocanii, în număr destul de mare. Bulgarii de azi, mai ales în județul Tulcea, sunt veniți din coloniile basarabene, aduse de ruși. Ei nu sunt nici cei mai vechi, nici cei mai îndreptățiți stăpânitori ai țării. Proprietățile lor rurale datează, în mare parte, din 1878, când emigranții turci au vândut pământurile… Intervenția amenințătoare a Rusiei, la 1878, a împiedicat o mai bună graniță dobrogeană. O pretindem astăzi”. În continuare, Nicolae Iorga a considerat că ”astfel de lucruri se capătă fără să se anunțe, iar nu se anunță fără să se capete…”. Și – a concluzionat N. Iorga – era nedemn de înțelepciunea și de simțul de onoare al poporului român să ceară compensații Bulgariei.
Constantin Dobrogeanu-Gherea și Cristian Racovski, fruntași ai Partidul Social-Democrat, erau împotriva unei acțiuni militare românești împotriva Bulgariei, primul din rațiuni doctrinare, iar al doilea și din rațiuni personale, fiind bulgar de origine. Cristian Racovski a avut, după împrejurări, o atitudine oscilantă. Cât timp a existat bănuiala că România va mobiliza și va deranja planurile Bulgariei, sprijinit de câțiva partizani, a protestat împotriva războiului ”barbar”. Imediat ce a devenit evidentă poziția de neutralitate a României, nu a mai protestat contra războiului, îndemnând la sprijinirea de către România a luptei aliaților contra Imperiului Otoman.
Când a izbucnit al doilea război balcanic, Cristian Racosvki și-a schimbat iar atitudinea și a organizat din nou acțiuni antirăzboinice. Părerile și ideile expuse în cuvântări sau presă atât de Cristian Racovski, cât și C. Dobrogeanu-Gherea au purtat amprenta unor convingeri personale, justificate formal de rațiuni de natură doctrinară.
Între timp, presa bulgară, purtătoarea adevăratelor intenții ale cercurilor conducătoare de la Sofia, a revendicat, fără scrupule, Dobrogea românească.
În ziarul ”Utro”, sub titlul Țarul și Dobrogea, s-a revendicat, fără jenă, întreaga provincie. S-a cerut revizuirea tratatului de la Berlin pentru a se acorda autonomie Albaniei, Macedoniei și Adrianopolului, iar ”…după aceea se va decide cestiunea provinciei curat bulgărești, Dobrogea, care a fost hărăzită României prin tratatul de la Berlin. Soluționarea acestei cestiuni e mai mult decât necesară pentru că Dobrogea va rămâne veșnic ca un sâmbure de discordie și întemeiate pretențiuni, iar Europa din nou va trebui să înăbușe grave neorânduieli în Balcani. E cu neputință ca națiunea bulgară să vadă sute de conaționali aici, îndepărtați de traiul lor firesc și nevoiți să-și apropie o cultură și niște obiceiuri cu totul înapoiate decât ale lor….
Și ziarul ”Retci” (guvernamental) aducea acuzația formală guvernului român că cultivă antagonismul româno-bulgar și că tinde să împiedice cucerirea Macedoniei de către bulgari, aducând pe tapet chestiunea Dobrogei, formulând din nou revendicări.
Atacurile la adresa României, în presa bulgară, au continuat și în lunile următoare, ducând la răcirea vizibilă a relațiilor dintre cele două țări și la aprige luări de poziție din partea presei românești.
Într-un articol din ziarul ”Adevărul” (independent), condus de Constantin Mille, s-au prezentat acuzațiile aduse României de către ziarul ”Utro”: ”S-a arătat în numărul de ieri polemica aprinsă din presa bulgară cu privire la România. S-a văzut că presa oficioasă acuză guvernul român de uneltire împotriva Bulgariei, cu prilejul unor destăinuiri senzaționale apărute în «Utro», destăinuiri din care se poate afla care sunt planurile Bulgariei cu privire la Dobrogea”.
Și în paginile ziarului ”Epoca”(conservator) au apărut articole în care s-au dat răspunsuri la acuzațiile aduse se presa bulgară: ”Ziarele din Bulgaria se ocupă mult, de la o vreme, de atitudinea României în cazul unei conflagrații orientale, mai bine zis, în cazul unui război turco-bulgar. Și, negreșit, concluzia ca și tonul articolelor variază, potrivit cu temperamentul celor care scriu. În general aceste articole examinează cazul care este socotit ca probabil al intervenției României, atunci când ar izbucni un război între Turcia și Bulgaria… Care ar fi rolul României în asemenea împrejurări? Ziarele bulgare… afirmă că România, de teamă ca Bulgaria să nu ocupe și să nu-și anexeze Macedonia sau o parte a Macedoniei, ar interveni cu armele împotriva Bulgariei, fie pentru a reclama partea ei de compensație din teritoriul Bulgariei actuale, fie de a împiedica Bulgaria să schimbe statu-quo-ul, mărindu-și teritoriul în chip însemnat și stricând astfel echilibrul actual al Statelor din Orient. Nu știm care va fi acțiunea României în asemenea caz, însă știm că ziarele bulgare privesc ipoteza intervenției armate a României ca fiind foarte probabilă.
Și ziarul ”Epoca” a continuat să prezinte și să răspundă articolelor din presa bulgară: ”Un ziar bulgar face următoarea reflecție «Nu înțelegem de ce România ar interveni dacă Bulgaria ar alerga în ajutorul nenorociților bulgari macedoneni, care suferă sub jugul turcesc! Ce ar spune, oare, România, dacă într-o zi ar lua armele în ajutorul Românilor din Ardeal, iar Bulgaria ar mijloci să o împiedice»? Vom răspunde – negreșit fără a prejudeca care vor fi rolul și acțiunea României în cazul unui război oriental – cum nu se potrivește un caz cu celălalt. Dacă problema ar fi atât de simplă și dacă un război turco-bulgar, provocat din agresiunea Bulgariei, ar avea numai acest scop mărturisit și sentimental, ușurarea stării mizerabile a bulgarilor din Macedonia, negreșit că nimeni în România n-ar avea nimic de spus. Dar suntem plătiți pentru a ști cum că nu a fost până acum un război să nu se fi terminat cu achiziții teritoriale pentru cei care le-au făcut în mod victorios. Prin urmare avem toate bunele cuvinte de a crede cum că, dacă Bulgaria ar birui pe turci într-un război, sfârșitul va fi neapărat că Turcia va pierde o bucată de pământ care va trece la Bulgaria. Și iată statu-quo-ul sfărâmat. Și nici că se poate să fie altfel. Dar în Macedonia nu trăiesc numai bulgari… În Macedonia mai trăiesc, pe lângă alte naționalități, și români… Și fiindcă ziarul bulgar a pomenit de Ardeal și de posibilitatea unei invazii a Ardealului de către oștirile românești, întrebăm la rândul nostru: «Dacă în Ardeal, pe lângă români, ar mai fi un grup compact de bulgari, dacă ar fi acolo o regiune însemnată ocupată în majoritate de o populație bulgărească – vreo 500 000 de oameni, de pildă – oare Bulgaria ar lăsa fără să sufle ca România să se mărească cu un teritoriu având vreo 3 milioane și jumătate de locuitori și să-și anexeze o populație de cel puțin jumătate de milion de bulgari… ?»”. A pune întrebarea nu este de ajuns, se presupune și un răspuns pe care ziarul ”Epoca” l-a dat: ”Suntem încredințați că Bulgaria ar protesta și ar face tot ce s-ar putea spre a face cu neputință, prima, ca România să se întărească atât de considerabil față de Bulgaria, al doilea, sub pretext de liberare a popoarelor subjugate, să treacă o populație de 500 000 de bulgari de sub dominație ungară sub dominație română. De altfel ziarele bulgare care discută chestia se alarmează în zadar întrucât România n-are altă dorință decât să lase pe toată lumea să trăiască în pace” .
Încheierea vremelnică a ostilităților (4 decembrie 1912-30 ianuarie 1913) și mutarea confruntărilor la Londra (16 decembrie 1912), la masa tratativelor, a prilejuit noi luări de poziții din partea opiniei publice românești.
Nicolae Filipescu a sperat că ”…se va ajunge la o înțelegere. Până acum nu am auzit decât vorbe… Detaliile cererilor românești nu sunt cunoscute în mod oficial, dar e sigur că România va cere compensații demne de dânsa față de întinderile teritoriale ale celorlalte state balcanice. Menținerea echilibrului în Balcani este pentru România o chestie vitală. Dacă Bulgaria nu vrea să recunoască acest adevăr, românii, cu toată dragostea lor cea mai mare pentru pace, se vor vedea nevoiți să recurgă la arme…”.
Astăzi, știm că Nicolae Filipescu a sperat prea mult de la Conferința ambasadorilor de la Londra.
Tot despre negocierile de la Londra și ceea ce a urmat s-a ocupat și I.G. Duca în paginile unor ziare românești. I.G. Duca a observat că: ”Ceea ce pacea de astăzi ne poate da este întregirea etnică a diferitelor naționalități care locuiesc în cuprinsul Peninsulei Balcanice, este consfințirea, este izbânda după atâtea veacuri de sforțări și de lupte a marelui principiu al naționalităților și prin aceasta, oricât de imperfectă ar fi în amănuntele ei, această pace va rămâne în istoria lumii o dată mare și va fi o pace binecuvântată”.
Într-o conferință ținută, în ianuarie 1913, I.G. Duca a prezentat astfel situația României și evenimentele din Balcani: ”Care trebuia să fie politica noastră când a izbucnit conflictul din Balcani? … Nu aveam decât două politici de urmat: Să luptăm din toate puterile pentru a menține starea de echilibru în Balcani; sau, dacă nu s-ar putea, să ne amestecăm în acțiunea statelor balcanice și să nu lăsăm cu niciun chip ca această chestiune să se rezolve în afară de noi, pentru că aceasta nu putea însemna decât că se va putea rezolva contra noastră. Din nefericire, noi n-am urmat nici una, nici alta din aceste două politici… Putem spune că, din punct de vedere extern, România va ieși știrbită din evenimentele de azi. Nu trebuie să înșelăm opinia publică și să o facem să creadă în succese fictive. S-a făcut o mare, neiertată greșeală, de care vor avea să răspundă în fața istoriei cei care au săvârșit-o. Am scăpat un moment istoric pentru situația și dezvoltarea noastră viitoare”.
Însuși regele Carol I a susținut cu fermitate cererile românești de rectificare a frontierei dobrogene, în cazul măririi teritoriale a Bulgariei, ca urmare a victoriei aliaților balcanici contra Imperiului Otoman. Carol I a afirmat, cu prilejul unei audiențe acordate lui G.A. Dabija, atașatul militar al României la Sofia, că: ”România nu a făcut și nici nu va face niciodată pe jandarmul Triplei Alianțe sau al Dublei Alianțe, interesele ei proprii vor trece înainte, din moment ce Bulgariei i se va permite a se mări atât. România cere păstrarea statu-quo-ului, dacă însă Bulgaria se mărește, România are drept la compensațiuni cu atât mai mari, cu cât se va mări și Bulgaria mai mult în dauna Turciei”.
Take Ionescu, reprezentantul României la Conferința ambasadorilor de la Londra, nu a agreat ideea unui război cu Bulgaria, ca atare nici cu aliații săi balcanici, considerați prietenii românilor de veacuri: ”Un asemenea război putea atrage după el conflagrația europeană, în care noi ne-am fi găsit alături de Austro-Ungaria, perspectivă care-mi era cu totul odioasă. În ea vedeam întregul nostru ideal. Tot mai speram că bulgarii să-și dea seama de situație și că au să se grăbească să primească sugestiile mele. Dacă o făceau, pacea cu Turcia ar fi fost semnată în cele dintâi zile ale lui ianuarie 1913, cel de-al doilea război balcanic n-ar fi avut loc niciodată, iar războiul general ar fi fost întârziat cine știe cu câți ani”.
Ședințele Consiliului de Miniștri au devenit ”penibile pentru Take Ionescu”. O telegramă trimisă de Nicolae Mișu din Londra a evidențiat faptul că el a făcut concesii lui Stoian Danev opuse cererilor guvernului român. Take Ionescu a încercat să explice că el i-a vorbit lui Stoian Danev de Cavarna, când în realitate guvernul român cerea Balcicul.
La 29 ianuarie 1913 s-a încheiat Protocolul de la Londra între N. Mișu și S. Danev, din care a rezultat că ultimul a făcut unele aprecieri interesante pe baza unor concesii făcute de Take Ionescu la Londra, dar neautorizate de guvernul român. Dintr-o telegramă detaliată asupra protocolului, a rezultat că S. Danev și-a exprimat mirarea asupra contradicțiilor dintre cererea guvernului român și paragraful lui Take Ionescu.
Într-o interpelare la Cameră, din 23 ianuarie 1913, Virgil Arion ”a acoperit pe Take Ionescu, dar a găsit un loc să-i dea bobârnace cu interview-urile și mai ales să declare că nimeni nu avea mandat să renunțe la Silistra”. V. Arion a continuat: ”Și mai pricepeți un lucru, d-lor, pricepeți zvonul care a fost în țară acum câtva timp, că România ar putea să dea ajutor Bulgariei ca s-o întărească…, parcă nu erau destul de tari bulgarii, să luptăm ca să li se dea Adrianopolul, pentru ca să ni se dea și nouă Silistra”.
Pentru a-și expune opiniile despre relațiile cu Bulgaria, Take Ionescu a răspuns, în aceeași ședință a Camerei, interpelării lui V. Arion. Take Ionescu a menționat că ”se ridică la hotarele noastre o mare națiune. Eu n-am nici gelozie, nici invidie. De câte ori voi vedea într-o țară oarecare – chiar dacă ar fi chemată această țară să se găsească în opunere cu țara mea, la un anumit moment dat, sau dacă ar fi destinată să fie cu țara mea în opunere permanentă – de câte ori voi vedea calități de bărbăție, de patriotism, de unitate de conștiință, de atâtea ori voi simți admirațiune și nu voi avea decât un lucru în minte: să-l întrec pe acest teren, dar nu să-l invidiez”.
Take Ionescu a avut o viziune politică diferită față de politica de neutralitate a regelui Carol I și a lui Titu Maiorescu, nedorind să angajeze țara în criza balcanică, s-a gândit permanent la românii din Transilvania. La o întrevedere cu ministrul Franței la București, din 6 februarie 1913, atât Titu Maiorescu, cât și Take Ionescu s-au arătat neliniștiți de creșterea agitației prorăzboinice din țară. Titu Maiorescu și-a exprimat speranța în potolirea spiritelor. Take Ionescu a deplâns lipsa de înțelepciune ce domnește în Consiliul de Miniștri, unde membrii cei mai războinici câștigă noi aderenți: ”Eu voi lupta până la capăt – a declarat Take Ionescu – căci eu consider că un război cu Bulgaria va fi pentru România mai mult funest decât glorios. Dacă bulgarii se arată mai concilianți și noi acordăm o mai largă înțelegere din partea noastră, vom putea calma opinia publică prezentându-i un aranjament definitiv care nu va cuprinde Silistra. Dar timpul trece și agitația crește: noi cu greu o vom stăpâni”.
Presa românească a continuat să scrie articole pe marginea diferendului româno-bulgar.
Constantin Mille, directorul ziarelor ”Adevărul” și ”Dimineața”, a scris zeci de articole de fond cu privire la relațiile dintre România și Bulgaria: ”Bineînțeles că chiar în cazul când chestia rectificării frontierei dobrogene vom putea-o considera ca rezolvată, totuși reluarea ostilităților este plină de primejdii și pentru pacea generală a Europei și pentru Țara Românească. Oricare ar fi însă soarta războiului, totuși îngrijorarea Europei și deci și a noastră vine, în prima linie, nu de la soarta armelor, ci de la lichidarea împărăției turcești…”.
Un alt ziarist cunoscut în epocă, Alexandru Ciurcu, a scris numeroase articole despre problema româno-bulgară: ”Dacă un asemenea război se va ivi, el va fi datorat mai mult amorului nostru propriu, decât unei imperioase necesități. La noi opinia publică nu o formează masa noastră a poporului, ci o clasă restrânsă. Cred a nu mă înșela afirmând că majoritatea acestei clase ar fi favorabilă unui astfel de război, dacă Bulgaria nu ar satisface cererile României privitoare la rectificarea fruntariei dobrogene, căci, azi, nu mai e vorba de interesele vitale ale statului român, ci de amorul nostru propriu…”.
Profesorul universitar I. Tanoviceanu a comentat situația teritorială a României de la războiul de independență până la conflictul balcanic: ”Lăsând la o parte independența, factor comun sârbilor, bulgarilor și muntenegrenilor, ce am căpătat noi mai mult în 1877, după un război victorios și după răpirea Basarabiei? Am căpătat Dobrogea actuală, mult redusă în raport cu oferta făcută de Rusia, și aceasta după stăruințele aceleiași Rusii, în ciudă că n-am voit să-i cedăm de bună voie Basarabia. Și această Dobroge, scump plătită cu sângele fraților noștri căzuți pe câmpiile Bulgariei, pentru folosul mai mult al Bulgariei decât al României, și mai scump plătit cu teritoriul Basarabiei răpite de ruși în 1877, continuu le stă în ochi bulgarilor, veșnic se gândesc să o răpească de la noi, căutându-se pricină în orice moment, și uitând nu numai recunoștința, ci și regulile prudenței”. Profesorul Tanoviceanu a concluzionat: ”… Adevărul este că nu lăcomia României, ci imprudența bulgarilor a provocat actuala cerere de rectificare de fruntarii. Dacă Bulgaria ar fi fost nu recunoscătoare, dar cel puțin prudentă, ca să nu mai arate pe față pretențiile asupra Dobrogei… nimeni în România nu s-ar fi gândit la lărgirea fruntariilor țării dinspre Bulgaria și Silistra, Varna, Șumla ori Rusciuk, ar fi fost tot atât de departe ca și Sofia de orice aspirație românească”.
Totuși în presă au apărut tot mai multe articole în care s-a precizat că drepturile României asupra Cadrilaterului sunt fondate pe adevăr istoric în raport cu ”…ținutul ce se întinde pe malul drept al Dunării românești între Silistra și Rusciuk și la sud pe malul Mării Negre până la Varna, mărginindu-se cu linia ferată Rusciuk-Șumla-Varna și având în total o suprafață de 15 680 km și o populație de 720 500 locuitori, în mare parte turci, români, greci și evrei. Trebuie notat că acest Cadrilater nu este decât ținutul Drâstorului, stăpânit de Mircea cel Bătrân. Cadrilaterul ne-a fost oferit odată cu Dobrogea prin tratatul de la Berlin, dar în urma opoziției energice a lui Șuvalov, pe atunci ambasadorul Rusiei la Berlin, s-a revenit asupra primei hotărâri”.
Istoria va fi și ea invocată pentru a susține drepturile României asupra Cadrilaterului dobrogean. Astfel, s-a publicat în presă documentul care atestă drepturile istorice ale românilor asupra Cadrilaterului, document publicat și de Ioan Bogdan în lucrarea Relațiile comerciale ale Țării Românești cu Brașovul. A fost prezentată partea cea mai însemnată a acestui document de la Mircea I cel Bătrân, datat din Câmpulung, la 6 august 1413: ”Eu, cel în Hristos Dumnezeu credinciosul și de Hristos iubitorul și de sine stăpânitorul Io Mircea, mare Voievod și Domn, stăpânitor peste întreaga țara Ungrovlahiei și peste părțile de dincolo de Munți și spre cele tătărești și peste amândouă laturile Dunării întregi, până la marea cea mare, și din mila lui Dumnezeu și Stăpânitor al Cetății Darstor (Silistra), binevoit-a domnia mea, de bună voia mea, cu inima curată și luminată, și dăruit-am acest hrisov al domniei mele, și împlinit-am rugămintea pârgarilor din Brașov…”.
Inginerul B.C. Assan a prezentat în lucrarea Qadrilaterul Dobrogean faptul că reședința lui Dobrotici (de la care a rămas și numele Dobrogei) s-a aflat la Caliacra, la câțiva kilometri de Varna. Iar Radu Negru (1373-1384), Domnul Țării Românești, tatăl lui Mircea cel Bătrân, s-a intitulat: ”Domn a toată țara Ungro-Vlahiei și peste munți și încă spre țările tătărești și ducele Almașului și al Făgărașului și Domn al Băniei Severinului și pe ambele laturi ale Dunării și stăpân al Silistrei, până la Varna”.
Fiul și urmașul lui Mircea la Domnie s-a intitulat, la 1418: ”Mihai Voievod, Domn al Țării Românești și al munților către țara tătărească și amândouă părțile de dincoace și de peste Dunăre și până la Poarta de Fier și până la Marea Neagră”.
De la Mihai Voievod, la Vlad Dracu și Vlad Țepeș, de la aceștia la Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare – n-au încetat bătăliile antiotomane pentru menținerea stăpânirii române, dacă nu în Dobrogea întreagă, măcar în părțile importante ale provinciei. Principele transilvănean Iancu de Hunedoara a deținut la un anumit moment teritorii la gurile Dunării. După anul 1445, s-a putut vorbi de o dominație otomană accentuată în Dobrogea, desăvârșită ca atare, la 1484, când a fost încorporată și Delta Dunării cu împrejurimile.
Problema Cadrilaterului era subiect zilnic în presa românească, iar dezbaterile pe marginea acestuia au continuat și după semnarea Protocolului de la Sankt Petersburg din 9 mai 1913, ce a acordat României Silistra, cu o rectificare a frontierei dobrogene pe toată întinderea sa.
Conservatorii P.P. Carp și N. Filipescu s-au declarat categoric împotriva Protocolului de la Sankt Petersburg, cerând un teritoriu mai mare, iar primul chiar a exclamat: ”E ridicol! Nici cât moșia mea Țibănești”.
Liberalii, deși nu au fost de acord cu politica externă a guvernului, au fost mai ponderați. În Senat, criticile adresate de I.I.C. Brătianu au fost mai moderate, el nu s-a arătat entuziasmat de aplauzele care au urmat cuvântării prim-ministrului: ”Directivele permanente și generale ale politicii românești sunt atât de clare, încât nu poate fi discuție asupra lor. Avem interese mari de neam și interese ale României. Deși în sufletul nostru stau în ordinea în care le-am numit, în ordinea rațională, interesele regatului domină pe celelalte, pentru că regatul este garanția esențială a existenței întregului neam, pentru că el constituie axa întregii dezvoltări a neamului”.
Moțiunea prin care a fost autorizat guvernul să pună în aplicare prevederile Protocolului de la Sankt-Petersburg a fost adoptată în Cameră și în Senat.
Interesant a fost discursul lui Take Ionescu în Senat cu ocazia votării Protocolului: ”Țin să se știe că am fost în tot timpul în contra mobilizării. Că în discuțiile dintre noi – căci toți oamenii politici se sfătuiesc – eu am fost contra mobilizării și cu mare seninătate iau răspunderea pentru mobilizare. Am crezut întotdeauna că România n-are nevoie de gesturi materiale ca să se știe că la nevoie va merge la război. Nu cred în eficacitatea mobilizării dacă nu e să fie urmată imediat de război… Țin să se știe… dacă am fi mobilizat, am fi procedat imediat la război. Și iar țin să se știe că Bulgaria a fost convinsă de seriozitatea acțiunii noastre fără mobilizare, din această pricină ofertele lor au mers mereu crescând. Țin iar să se mai știe că nimeni în Europa nu s-a îndoit că în cazul când n-am avea satisfacție vom trage sabia din teacă. Mobilizarea ar fi fost încetarea fatală a oricărei negocieri și prin urmare începutul războiului. Eu am considerat războiul ca «ultima ratio», la care nu se recurge decât atunci când celelalte mijloace n-au reușit, de aceea am refuzat orice acțiune care în convingerea mea adâncă ne ducea drept la război…”.
Și istoricul A.D. Xenopol și-a exprimat opinia față de politica externă a României: ”…Trebuie să ne iasă odată din minte, că am avut drept să luăm ceva de la bulgari fiindcă ei au luat ceva de la turci. Teoria compensațiilor trebuie înlăturată față cu principiul naționalităților, care singur trebuie să reguleze raportul între popoare. Că am luat Silistra, am făcut-o fiindcă era un drept al nostru. Această cetate nu a venit, ci a revenit în stăpânirea noastră după mai multe veacuri de înstrăinare. Ea trebuia să ne fie cedată încă de la congresul de la Berlin, când Rusia și cu Europa ne-au impus schimbul Dobrogei pentru Basarabia, pământ neaoș românesc…”.
În ceea ce privește Protocolul de la Sankt-Petersburg, A.D. Xenopol s-a declarat mulțumit: ”Eu consider obținerea Silistrei ca cel mai mare triumf diplomatic ce l-au putut obține românii numai prin negocieri însoțite de o ținută europeană… Că nu ni s-a dat ceva la mare este o lipsă, dar mai mult decât compensată prin cesiunea completă a Silistrei. Pentru Silistra a fost toată lupta. Am ieșit învingători, ce voiam mai mult? A respinge protocolul de la Petersburg când ți-a dat punctul principal pe care l-ai cerut, nu poate fi decât o adevărată nebunie…”.
Prevederile Protocolul de la Sankt-Petersburg au determinat o reacție de ostilitate din partea presei române de opoziție, iar activitatea diplomatică a guvernului Titu Maiorescu a fost dezbătută pe larg. În ziarul ”Viitorul” (liberal) s-a remarcat faptul că ”… noi am cerut o rectificare de graniță care să ne asigure apărarea Dobrogei și am obținut un punct… Prin urmare, acțiunea diplomatică a guvernului ne-a adus la o înfrângere, la o înfrângere indiscutabilă și dureroasă…”.
Iar Vintilă Brătianu, în paginile aceluiași ziar, a analizat poziția guvernului român față de evenimentele ce se desfășurau în Balcani, criticând lipsa de hotărâre și de acțiune a acestuia: ”Am rămas zăpăciți în fața evenimentelor care se precipitau… Nu numai n-am prevăzut și n-am urmărit ceea ce se plănuia în Balcani, dar nici n-am cunoscut în mod clar care erau interesele noastre legate de desfășurarea acestor evenimente, nu aveam conștiința exactă atât a tendințelor cât și a acțiunilor vecinilor noștri, nici nu ne dădeam seama de necesitatea imperioasă de a nu se regula fără noi chestii importante… Uitasem de aspirațiile bulgărești asupra Dobrogei și interesele naționale pe care le avem în Macedonia și Albania și deci conștiința soluției ce ne convenea mai bine și, în sfârșit, celelalte interese de ordin politic și comercial legate atât de echilibrul general din Balcani cât și de chestia Strâmtorilor și Mării Negre”.
Între timp, în Balcani situația s-a complicat din nou. Și în sistemul de alianțe care s-a refăcut în zonă, sub alte înfățișări, România a fost tot mai solicitată. Atât Serbia, cât și Grecia au căutat sprijinul României contra Bulgariei. Inițial România și-a păstrat rezerva. Imediat după atacarea, de către Bulgaria, fără declarație de război, a foștilor aliați, în noaptea de 30 iunie 1913, s-a declanșat al doilea război balcanic. Presiunea opiniei publice din România a devenit atât de puternică încât guvernul a decis mobilizarea, la 3 iulie 1913, iar la 11 iulie, trupele române au ocupat Silistra.
În timpul mobilizării, de la 3 iulie și până la 10 iulie 1913 (declarația de război), în România ”a fost sărbătoare, orășenii și sătenii și-au părăsit vetrele și au pornit spre câmpiile Bulgariei, împodobiți cu flori și cântece războinice…”.
Constantin Mille a prezentat, în paginile ziarului ”Adevărul”, situația din timpul mobilizării, după o călătorie în Moldova: ”Revin dintr-o călătorie de trei zile de-a lungul Moldovei și de la țară. Ceea ce am văzut a reabilitat în ochii mei poporul român, pe care îl credeam pe nedrept incapabil să se încălzească. Or, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, dovedesc contrariul. Îmi închipuiam că voi găsi jale ori cel puțin resemnare peste tot locul. Am găsit pretutindeni entuziasmul cel mai cald… Las la o parte Bucureștiul, unde entuziasmul se fabrică și de unde nu poate judeca țara. De-a lungul liniei ferate, prin gări – pe tot drumul – n-am găsit decât veselie, îmbărbătare și nepăsare de moarte. Oamenii aceștia, urcați pe acoperișurile trenurilor, păreau că merg la nuntă… Cunosc cazuri în care de la aceeași casă au plecat trei, patru ori cinci copii, fără ca tatăl lor să facă cea mai mică împotrivire că fiii lui merg să-și îndeplinească datoria… Dar sufletul țării îl găsești la sate…”.
Și în presa europeană s-a scris despre mobilizarea și entuziasmul care domneau în România. Impresiile trimisului special al ziarului francez ”Le Journal” au fost elocvente: ”Națiunea întreagă dorește, reclamă războiul. Ordinul de mobilizare a fost primit cu cel mai mare entuziasm. Toată țara este zguduită de un fior de înfrigurare patriotică. Țăranii părăsesc satele lor cântând și, în orașe, bucuria se manifestă încă mai zgomotos”.
Și corespondentul din București al ziarului ”Corriere della Sera” a înfățișat diferite episoade de entuziasm popular: ”Dacă nu s-ar fi publicat la timp decretul de mobilizare, fără îndoială că în România ar fi avut loc cele mai grave dezordini. E destul să stai câteva ore pe pământul românesc ca să te convingi, oricât de neîncrezător a-i fi, că opinia publică se ridicase la un așa paroxism de excitare și de ardoare războinică încât nici o putere conducătoare nu ar mai fi avut forța necesară ca s-o domine. Poporul român, cu fire impetuoasă, prin excelență latin, a rămas în aparență atâtea luni liniștit alături de nebunia războinică care răscolise întregul Balcan; dar focul se ațâțase aici și se întindea fără să fie combătut de nimeni; și, când alarma a fost dată, un incendiu impunător a cuprins întreaga țară…”.
2.4. Al doilea război balcanic din 1913
2.4.1. Disensiunile dintre aliații balcanici și implicarea României
Disensiunile dintre aliații balcanici, izbucnite pe la mijlocul lunii februarie 1913, având mai întâi ca motiv un conflict de atribuții între autoritățile grecești și bulgare în vilaietul Salonicului, au continuat cu neînțelegerile dintre greci și sârbi cu privire la ocuparea de către sârbi, la 5 martie 1913, a localităților Gjevjeli și Huma, unde autoritățile grecești au fost destituite. Tot în ziua de 5 martie, au avut loc lupte sângeroase între bulgari și greci în împrejurimile Salonicului. S-au numit comisii, de ambele părți, care să ancheteze faptele și s-a sperat într-o aplanare a conflictului. Mici ciocniri au mai avut loc între aliați și în perioada următoare, iar presa sârbească, în frunte cu ”Mali Journal”, ziarul guvernului, a început o campanie violentă contra Bulgariei.
La 14 martie 1913, ziarele sârbe ”Stampa” și ”Mali Journal” au dat semnalul de alarmă cu privire la pericolul ce va decurge pentru sârbi și greci din împărțirea teritoriilor cucerite de la otomani, deoarece bulgarii vor obține teritorii de două ori mai mari decât cele obținute de Serbia și Grecia împreună. În acest timp, opinia publică sârbă a fost pregătită pentru o eventuală rupere a alianței cu bulgarii și din toate părțile s-a cerut guvernului să ia măsurile necesare în eventualitatea unui conflict.
La rândul ei, presa bulgară a atacat Serbia, în special ”Mir” (Pacea) și ”La Bulgarie”, guvernamentale, și a pregătit opinia publică pentru un viitor război cu foștii aliați. Practic, foștii aliați se aflau în pragul războiului care nu va întârzia să înceapă.
Situația din Balcani s-a complicat și mai mult decât era la declanșarea operațiunilor militare întrucât, între timp, a mai apărut și o problemă ce nu a fost prevăzută de aliații balcanici: Albania, un nou stat în Peninsula Balcanică. În cadrul înțelegerilor încheiate, statele balcanice au pornit de la presupunerea că vor împărți între ele și teritoriul albanez. Spre surprinderea lor, marile puteri au insistat însă asupra instituirii unui stat albanez.
Cele mai importante susținătoare ale unei Albanii independente erau Italia și Austro-Ungaria, iar Rusia a susținut pretențiile statelor balcanice. Serbia, în continuare, a dorit obținerea unui port la Marea Adriatică, de preferat Dürazzo, dar Austro-Ungaria și Italia s-au opus oricărei extinderi a Serbiei spre Adriatică.
Albania independentă i-a lipsit pe sârbi și pe greci de câștigurile teritoriale anticipate la Marea Adriatică și astfel a determinat concentrarea intereselor lor asupra Macedoniei, unde doreau să primească compensații. Aliații s-au hotărât să păstreze teritoriile ocupate de ei militar, neîmpărțite încă, dar râvnite și de Bulgaria. În vreme ce Serbia a cerut o revizuire a acordului, Austro-Ungaria a sprijinit Bulgaria în hotărârea sa de a păstra o bucată mai mare din Macedonia. Principiul de la care s-a plecat în formularea revendicărilor de către aliații balcanici nu a fost caracterul național al ținuturilor revendicate, ci echilibrul de forțe dintre aliați.
În continuare, Serbia, nemulțumită că nu a obținut un port la Marea Adriatică, datorită opoziției Austro-Ungariei și Italiei, a cerut, încă din februarie 1913, compensații în Macedonia. Grecia a ocupat în timpul primului război balcanic Salonicul, pe care îl doreau, cu încurajarea Austro-Ungariei, și guvernanții de la Sofia. Grecia, la rândul ei, a urmărit să obțină și localitățile Sereș, Drama, dar mai ales portul Cavala, primind de-a lungul evenimentelor care s-au derulat, pe lângă sprijinul Angliei și Franței, și pe cel al Germaniei.
Încheierea unei alianțe sârbo-grecești împotriva Bulgariei, ce nu dorea să facă concesii, a fost stabilită, în principiu, încă din luna ianuarie 1913, cu ocazia întâlnirii dintre moștenitorul tronului Serbiei, Alexandru, și prințul Nicolae al Greciei; iar documentul propriu-zis avea să fie încheiat la 1 iunie 1913, două zile după semnarea tratatului de la Londra dintre aliații balcanici și Imperiul Otoman .
Prin tratatul secret de alianță la care au ajuns, cele două state balcanice și-au stabilit granița comună în Macedonia și la vest de râul Vardar, iar zona estică a Macedoniei a fost lăsată Bulgariei. Serbia și Grecia și-au promis ajutor reciproc în eventualitatea unui conflict cu Bulgaria. În desfășurarea ulterioară a evenimentelor, Muntenegrul a fost alături de Serbia.
Neînțelegerile dintre învingătorii din primul război balcanic, legate de problemele teritoriale, au dus la un nou război, de data aceasta între foștii aliați (al doilea război balcanic). Bulgaria, sigură de ajutorul Austro-Ungariei, care dorea înfrângerea Serbiei, s-a opus intențiilor Rusiei, care dorea să rămână arbitru în Peninsula Balcanică și să aplice prevederile Conferinței de la Sankt-Petersburg. Înainte însă ca să se decidă ceva, armata bulgară a atacat Serbia și Grecia.
Acțiunea Bulgariei împotriva foștilor aliați a constituit o greșeală dezastruoasă. În noua situație politică nici atitudinea României nu mai putea fi judecată în termenii precedenți, nu se mai putea susține neimplicarea ei în evenimentele ce se desfășurau în Balcani. Nemulțumită de Protocolul de la Sankt-Petersburg, România a intrat în al doilea război balcanic, fără ca marile puteri să poată să se opună.
Marile puteri au intervenit pe lângă guvernele de la Belgrad și Sofia în speranța că vor aplana conflictul, dar spiritul războinic s-a menținut în ambele țări. La Sofia agitația era mare împotriva Serbiei atât presa bulgară, cât și clasa politică susținând ideea unui război cu aceasta.
Ministrul Franței la Sankt-Petersburg, Delcassé, la 26 iunie 1913, a considerat că panta pe care se află aliații balcanici duce în mod fatal la război ”pe care numai un miracol ar fi în stare să-l înlăture, și acest miracol l-ar putea produce numai amenințarea unei intervenții armate a României, care e fără îndoială arbitrul situațiunii”.
De altfel, G. Blondel, ministrul Franței la București, a cerut, la 27 iunie 1913, ca România să mobilizeze și să intervină cât mai repede pentru ca să nu fie striviți sârbii.
O idee identică a împărtășit și ministrul Rusiei la București, Șebeko. Pornind de la faptul că bulgarii nu voiau să asculte de niciun sfat și erau gata să înceapă războiul contra sârbilor și grecilor, Șebeko a apreciat că România era ”ca ultimul mijloc de presiune” asupra Bulgariei pentru a o determina să se înțeleagă cu foștii aliați. În caz de război – a apreciat Șebeko – România trebuia să intervină cu armata peste Dunăre deoarece ea avea astăzi ”rolul preponderent în Balcani”.
Cu toate că diplomația rusă a depus eforturi pentru a tempera pretențiile guvernanților bulgari, noul prim-ministru, Stoian Danev, contând pe sprijinul Austro-Ungariei, a promovat o politică ce nu putea să ducă decât la declanșarea unui nou conflict.
Rusia a propus ca țarul să medieze neînțelegerile dintre statele balcanice și i-a invitat pe premierii Bulgariei, Serbiei și Greciei la Sankt-Petersburg, dar guvernul bulgar a fost de acord să ia parte la discuții cu condiția ca acestea să se termine în 7 zile, condiție menită să liniștească temporar armata, care făcea presiuni pentru începerea acțiunilor militare. Această condiție a fost interpretată de Sankt-Petersburg ca un ultimatum și a fost respinsă.
După cum s-a arătat, Sankt-Petersburgul nu a reușit să împiedice izbucnirea războiului între foștii aliați, declanșat printr-un atac surpriză al trupelor bulgare în noaptea de 29/30 iunie 1913, ordonat de generalul Savov, cu acordul regelui Ferdinand și al noului prim-ministru, Stoian Danev, aflați sub influența extremiștilor macedo-bulgari și încurajați de Viena.
Prin urmare, Rusia a sprijinit Serbia, iar Austro-Ungaria a încercat să disocieze Liga balcanică prin negocieri cu Grecia și România, dar fără să reușească. Drept urmare, Bulgaria a rămas fără aliați printre statele balcanice și fără sprijin în rândurile marilor puteri (Viena a fost gata să-i vină în ajutor, dar partenerii ei din Tripla Alianță au determinat-o să-și schimbe hotărârea).
Cu puțin timp înaintea începerii celui de-al doilea război balcanic, ministrul României la Sankt-Petersburg, C. Nanu, a transmis lui Titu Maiorescu, știrea conform căreia în urma discuțiilor cu S.D. Sazonov, informase guvernul bulgar despre neutralitatea Rusiei în cazul unei intervenții militare a României împotriva Bulgariei.
Într-adevăr, Sazonov a comunicat guvernului bulgar, prin legația rusă din Sofia, că ”Rusia nu va opri România, întrucât aceasta ar însemna înlesnirea acțiunii Bulgariei în contra Serbiei și Greciei și ar prelungi războiul. Chiar dacă Bulgaria va birui, nu mai poate fi vorba de împărțirea teritoriilor după tratat. Acum lichidarea trebuie făcută pe alte baze, pentru că tratatul a fost lăsat la o parte prin ultimele vărsări de sânge. Nu rămâne altceva decât de a propune Rusiei sau Triplei Înțelegeri împuterniciri depline spre o lichidare a situației create din nou, satisfăcând pe toți”.
De teamă că încăpățânarea bulgarilor va duce la declanșarea unui război european, Nicolae al II-lea a intervenit, având și acordul guvernelor de la Viena și Paris, acceptând, cu reținere, intrarea armatei române în război, la 10 iulie 1913, și ocuparea Cadrilaterului (zona Turtucaia-Dobrici-Balcic).
Două zile mai târziu, la 12 iulie 1913, Titu Maiorescu s-a întâlnit cu Rahmy-Bey, omul de încredere al lui Said Pașa, marele vizir și ministrul de externe al Imperiului Otoman, care a propus o colaborare militară imediată, în vederea alungării bulgarilor din Adrianopol, și chiar o alianță viitoare. Propunerea lui Rahmy-Bey de conlucrare militară și alianță politică a fost dezbătută cu regele, fiind în final respinsă .
Totodată, sultanul Mehmed al V-lea, printr-o telegramă, l-a informat pe regele Carol I despre posibilitatea reocupării orașului Adrianopol de către Imperiul Otoman pentru a restabili frontiera naturală cu Bulgaria.
Spre sfârșitul lunii iunie 1913, oamenii politici români au ajuns la o remarcabilă unanimitate de păreri cu privire la necesitatea unei intervenții militare, în ipoteza în care Bulgaria își ataca foștii aliați. Aceasta era poziția regelui Carol, iar Titu Maiorescu a informat guvernul bulgar că România ”va acționa” în caz de război. Și Ionel Brătianu i-a cerut regelui să ia măsuri energice pentru a preîntâmpina o modificare a ”echilibrului balcanic”.
Bulgaria a sperat în zadar că Germania și Austro-Ungaria vor reuși să rețină România de a intra în război, pentru că, la 3 iulie 1912, la trei zile după ce armatele bulgare au atacat pozițiile sârbești și grecești, Carol I a decretat mobilizarea generală, iar la 10 iulie a început campania armatei române la sud de Dunăre.
2.4.2. Războiul dintre foștii aliați balcanici
În războiul ce s-a declanșat, Bulgaria a luptat singură împotriva Serbiei, Muntenegrului, Greciei și Imperiului Otoman, cărora li s-a adăugat și România, iar la o lună după declanșarea celui de-al doilea război balcanic avea să se recunoască învinsă.
Al doilea război balcanic a început, în noaptea de 29/30 iunie 1913, prin agresiunea forțelor armate bulgare împotriva Serbiei și Greciei. Armata a IV-a bulgară a atacat, fără declarație de război, prin surprindere, trupele sârbe aflate pe râul Bregalnița. La 30 iunie, în aceleași condiții, Armata a II-a bulgară a atacat trupele grecești din zona Salonicului.
Bulgaria a masat împotriva foștilor aliați cinci armate, patru împotriva Serbiei și una împotriva Greciei. Armata a I-a, condusă de generalul A. Kutincev, era dispusă pe o zonă întinsă spre nord, de la Pirot prin Belogragic până la Vidin, având ca scop pătrunderea în Serbia. În flancul stâng al acesteia, în zona Pirot-Slivnița, era Armata a V-a, condusă de generalul V. Petrov și, apoi, de generalul S. Toșev. Armata a III-a, condusă de R. Dimitriev, era concentrată în zona Küstendil, iar armata a IV-a, condusă de generalul S. Kovacev, era concentrată în zona Coceana-Istip, având misiunea de a ocupa Macedonia. Armata a II-a, condusă de generalul Ivanov, era concentrată în zona Strumița-Sereș-Doiran, în fața armatei grecești.
Serbia a concentrat trei armate: în flancul drept sârbesc, în Macedonia, se afla Armata a III-a, condusă de generalul B. Iancovici. În centru, în zona Cratovo-Crivapalanca, era Armata a I-a, aflată sub comanda prințului moștenitor Alexandru. În flancul stâng, zona Pirot-Staraplanina se afla Armata a II-a, condusă de generalul S. Stepanovici, iar la nord se afla armata timoceană, între Negotin și Dunăre. Trupele muntenegrene, conduse de Vucotici, se aflau în rezervă, alături de unități sârbe.
Grecia avea o armată formată din trei părți distincte: grupurile de est și de vest aveau sarcini defensive, în timp ce gruparea centrală, de la nord de Salonic, avea rolul principal în desfășurarea evenimentelor.
Pe frontul sârbo-bulgar, operațiunile, începute la 30 iunie, s-au generalizat rapid. Forțele principale au luptat pe linia de pe valea Bregalniței (30 iunie-9 iulie 1913). Aici a avut loc cea mai importantă confruntare militară, cunoscută sub numele de ”bătălia de pe Bregalnița”. Lupta a fost angajată pe linia avanposturilor sârbești, de-a lungul râurilor Zletovska și Bregalnița, și a durat câteva zile, caracterizându-se prin confruntări extrem de îndârjite. Pierderile suferite de cei doi adversari în timpul întregii bătălii au fost foarte mari (1/5 din forțele fiecărei armate).
După atacul forțelor bulgare, care au reușit temporar să rupă frontul sârbesc, ocupând Zaicear și Kneajevatz, armata sârbă a trecut la o contraofensivă energică, soldată în final cu respingerea armatei bulgare pe linia vechii frontiere dintre cele două state. Sârbii au cucerit Istip, Coceana și Krivolak (valea Vardarului).
Înfrângerile suferite de armatele bulgare și pe celelalte fronturi au provocat importante modificări în comportamentul lor și au dus la o criză politică puternică, determinând căderea guvernului S. Danev, la 15 iulie. În vederea restabilirii situației militare, noul comandament bulgar a hotărât o defensivă strategică pe tot frontul sârbesc și concentrarea unor însemnate forțe pentru a opri înaintarea armatei grecești și, apoi, a o zdrobi, ulterior urmând să fie reluată ofensiva în Macedonia.
Pe fronturile de luptă, lucrurile au continuat însă să se desfășoare defavorabil pentru trupele bulgare. Sârbii au intrat pe teritoriul Bulgariei și la sfârșitul lunii iulie s-au aflat în fața Vidinului. Armistițiul i-a găsit pe beligeranți în plină acțiune pe toată linia frontului. În sud, pe frontul grecesc, bulgarii au atacat tot la 30 iunie 1913. Fără declarație de război, bulgarii i-au atacat și pe greci, în Macedonia, pe linia Doiran, Cucuș, Sereș, Cavala, Golful Orfanos, cu intenția ocupării întregii zone de la Marea Egee, inclusiv Salonicul. Forțele grecești ce se aflau la Nigrița, Elefteria și la est de Langaza au fost îndreptate spre nord-vest, concentrându-se între Enige, Vardar și Maratsuli-Arnatov, lăsându-se în fața bulgarilor numai două divizii, care să apere drumul spre Salonic.
Lupte importante s-au dat în zilele de 2-4 iulie la Kilkis (Kukuși, Cucuș), care a fost luat prin asalt și ocupat de către greci. Grecii vor continua ofensiva până la râul Strumița și la orașul cu același nume, încercând să taie legăturile trupelor bulgare din Sereș de restul armatei. În cele din urmă, grecii au ocupat, la 10-11 iulie, Sereș și Doiran. Către sfârșitul lunii iulie, grecii au ajuns la Djumaia, unde, în zilele de 26-29 iulie, s-au dat lupte grele, bulgarii opunând o rezistență disperată, beneficiind și de poziții bine întărite. Beligeranții aveau să continue lupta până la încheierea armistițiului.
Imperiul Otoman a continuat să ocupe pozițiile de la Ceatalgea și Bulair. În noua conjunctură, guvernul otoman era decis să profite de situația creată între foștii aliați spre a aduce în discuție problema retragerii trupelor bulgare la vest de linia Enos-Midia. El a cerut Bulgariei să execute stipulațiile Tratatului de pace de la Londra, să evacueze Rodostul și să-și retragă trupele care se aflau la est de linia Enos-Midia. În cele din urmă, sub presiunea CUP-ului, atent la manifestările opiniei publice, guvernul otoman a autorizat armata de la Ceatalgea să înainteze dincolo de linia Enos-Midia. La 22 iulie 1913, otomanii au ocupat Adrianopolul și o parte a Traciei (Muradli, la 14 iulie, Lule Burgas, la 15 iulie, și Kirkilise, la 19 iulie), unde vor rămâne până la sfârșitul războiului, găsindu-și in extremis o substanțială consolare după pierderile suferite în primul război balcanic.
După 22 iulie 1913, rezistența bulgară s-a dezintegrat pe toate fronturile, bulgarilor nu le-a mai rămas decât să ceară armistițiul și să se pregătească pentru negocierile de pace.
2.4.3. Intervenția militară a României
România a urmărit cu interes crescând evenimentele care s-au desfășurat în Peninsula Balcanică, după cum și părțile beligerante erau preocupate de atitudinea guvernului de la București. Partizan al păstrării statu-quo-ului în Balcani, guvernul român s-a manifestat împotriva conflictelor care puteau să-l modifice, rămânând pe o poziție de neutralitate.
În condițiile deteriorării relațiilor dintre Bulgaria și foștii ei aliați, poziția României a devenit deosebit de importantă; fiecare stat în parte i-a făcut propuneri de alianță, dar guvernul de la București a evitat să se angajeze din dorința de a nu înrăutăți relațiile cu ele.
În situația în care Bulgaria, condusă de regele Ferdinand – ce spera să refacă, cu sprijinul Austro-Ungariei, imperiul multietnic al țarului Simeon cel Mare – amenința să-și instituie hegemonia în Peninsula Balcanică, guvernul român, considerându-se direct amenințat, a dispus mobilizarea generală a forțelor armate, la 3 iulie 1913 (decretul regal nr. 4 609 din 3 iulie 1913). Regele Carol I, după o consfătuire cu Prințul Ferdinanad și generalul C. Hârjeu, a iscălit decretul de mobilizare în noaptea de 5 iulie. Take Ionescu s-a opus și a cerut ca decretul să fie semnat cu data de 3 iulie. A avut de partea sa și alți oameni politici plus presiunea opiniei publice. Regele a modificat data așa cum fusese cerută inițial, adică 3 iulie 1913.
La 10 iulie 1913, Titu Maiorescu a transmis legației române din Sofia declarația de război pentru a fi comunicată guvernului Bulgariei: ”Guvernul român a prevenit la timp pe Guvernul bulgar că, dacă aliații balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-și impusese până acum în interesul păcii, și s-ar pute vedea silită să intre în acțiune. Guvernul bulgar n-a crezut necesar să răspundă acelei comunicări, dimpotrivă și din nenorocire, războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgărești contra trupelor sârbești, chiar fără a observa regulile elementare de notificări prealabile, care cel puțin ar fi dat dovadă de respectul convențiilor și uzanțelor internaționale. În fața acestei situații, guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria”.
Tot în aceeași zi, reprezentantul României la Sofia, Dimitrie Ghica, a primit ordinul de a părăsi postul și de a se întoarce la București: ”Îndată ce veți fi remis guvernului bulgar Nota de astăzi pentru intrarea armatei noastre în Bulgaria, binevoiți a anunța și plecarea D-voastră, a remite arhivele colegului D-voastră italian și a părăsi Sofia cu personalul Legațiunii”.
La 11 iulie 1913, membrii Legației române din Sofia au plecat, conform instrucțiunilor, cu un tren special, iar drumul până la granița română a fost parcurs fără probleme.
Titu Maiorescu a prezentat astfel diplomaților străini la București scopurile intrării României în război: a.) asigurarea unei frontiere strategice în Dobrogea pe linia Turtucaia-Dobrici-Balcic, întrucât s-a dovedit că tratatele și convențiile internaționale nu erau respectate de către guvernul bulgar, care a ordonat atacarea propriilor aliați; b.) participarea de drept la tratativele de pace în vederea reglementării frontierelor statelor balcanice.
Încă odată, la 16 iulie 1913, Titu Maiorescu a precizat că, prin înaintarea armatei române pe pământ bulgar, ”România nu urmărește nici o politică de cuceriri și nici zdrobirea armatei bulgare. Acțiunea militară a României e datorată în prim loc obligației de a procura acum teritoriului său de peste Dunăre o graniță asigurată”.
Privirile diplomației cancelariilor europene se întorceau spre România, cu speranța că, prin intervenția armatei române, se va restabili pacea între foștii aliați balcanici. Diplomația europeană spera în abilitatea politică a regelui Carol I și a oamenilor politici români.
Forța militară a Bulgariei a fost apreciată nerealist la Sofia astfel că orice rezistență a fost imposibilă de realizat. De aceea, lupte importante cu armata română nu au fost, iar Bulgaria, după unele victorii în faza de început al celui de-al doilea război balcanic, a fost înfrântă de foștii aliați și s-a îndreptat chiar spre dezastru.
În privința mobilizării armatei române, regulamente detaliate au fost promulgate în anii 1890, 1891, 1900, 1906 și 1912. Regulamente și instrucțiuni speciale de aplicare a acestora au stabilit modalitățile de întocmire și execuție a lucrărilor pregătitoare și a operației propriu-zise de mobilizare. Operație complexă, mobilizarea putea fi generală sau parțială, fiind declarată prin decret al șefului statului (Carol I), contrasemnată de ministrul de război, ultimul emițând și ordinul de concentrare a trupelor.
Mobilizarea în România, la fel ca și recrutarea, a avut un caracter mixt, îmbinând sistemul regional cu cel național. Pe lângă planurile de mobilizare, Marele Stat Major a întocmit o serie de studii și ipoteze privitoare la dispunerea și acțiunile armatei române în condiții de război, raportate la inamicul probabil și la teatrul de acțiuni militare pe care urma să se activeze. Apărarea era caracteristică acestor documente de planificare; ofensiva se lua în considerare doar în situația în care se preconiza eliberarea prin luptă armată a provinciilor istorice românești aflate sub dominație străină.
A apărut, astfel, ceea ce constituia ”Ipoteza C”, în legătură cu acțiunea armatei române în cazul unui război spre sud, cu Bulgaria. În același timp, ”Ipoteza A” a luat în considerație eventualitatea unui război cu Rusia, iar ”Ipoteza B” a luat în considerație un război simultan atât înspre nord și nord-vest, cu Austro-Ungaria, cât și înspre sud, cu Bulgaria.
Agravarea situației a determinat România să acorde o mai mare atenție întăririi capacității sale de apărare, pregătirii și înzestrării corespunzătoare a armatei, pentru ca aceasta să fie capabilă să facă față oricăror împrejurări. Pentru aceasta, la dispoziția Ministerului condus de generalul C. Hârjeu, au fost puse credite suplimentare și extraordinare, votate în unanimitate de Parlament. La 30 decembrie 1912 s-au aprobat două credite în valoare totală de 151 000 000 lei, din care unul, de 137 000 000 lei, pentru ”aprovizionări de război”, al doilea, de
14 000 000 lei, pentru construcții necesare noilor unități înființate, pentru depozite și alte nevoi ale armatei.
La începutul lunii iulie 1913 au mai fost votate un credit de 8 910 000 lei pentru armament și unul de 1 000 000 lei pentru acoperirea cheltuielilor prilejuite de mobilizare și de menținerea trupelor române pe picior de război. De asemenea, bugetul armatei pe exercițiul 1913-1914 a prevăzut o creștere de 7 465 441 lei, atingând suma de 81 893 477 lei din bugetul general.
Cele mai importante fonduri au fost angajate pentru cumpărarea de arme și muniții. S-au încheiat contracte cu firme străine pentru 200 000 puști ”Mannlicher” model 1893, 50 000 pistoale ”automate”, 130 mitraliere pentru diviziile de rezervă și regimentele de cavalerie, carabine pentru trupele de cavalerie și artilerie. Pentru completarea dotării artileriei de la diviziile de rezervă au mai fost comandate 36 bateri tunuri de 75 mm cu tragere rapidă și obuziere de 105 mm. S-au luat măsuri pentru mărirea stocului de muniții atât prin contractarea în străinătate a proiectilelor, cartușelor și a unor materii prime, cât și prin intensificarea producției întreprinderilor militare interne. S-au depus eforturi pentru înzestrarea unităților cu mijloace moderne de transmisiuni și geniu, cumpărându-se 124 trăsuri cu material tehnic (la mobilizare existau deja 227), 45 trăsuri de telegrafie, 14 stații ”Marconi”, 8 proiectoare foto-electrice, material ușor de poduri peste râuri și canale etc. Echipamentul a fost completat în parte, iar pentru serviciul subzistențelor s-au achiziționat 2 000 bucătării de campanie și au fost organizate manutanțele.
Serviciului sanitar militar i-au fost alocate, în 1912 și 1913, credite în valoare de 3 711 000 lei, întrebuințate pentru cumpărarea a două laboratoare bacteriologice mobile, a trăsurilor de ambulanță, de farmacie, și a medicamentelor necesare. Pentru prima dată în armata română au fost introduse pansamente individuale (800 000 la 14 iunie 1913), Ministerul de război instituind la Spitalul Militar Central un atelier pentru confecționarea pansamentelor și un laborator pentru fabricarea medicamentelor. Numărul elevilor Institutului Medico-Militar a crescut de la 194 la 235.
Noua lege de organizare a armatei, din 19 mai 1913, prin modificările aduse, a stimulat creșterea efectivului armatei, durata serviciului militar-activ și de rezervă prelungindu-se de la 21 la 25 de ani, sistemul de recrutare fiind mult îmbunătățit. O atenție specială s-a acordat instrucției trupei și pregătirii ofițerilor în condiții apropiate de realitatea câmpului de luptă. A fost înființată aeronautica militară, cu o secție de aviație și una de aerostație.
Acțiunea militară a României, provocată de politica agresivă a Bulgariei în Balcani, a avut la bază planul de operații militare elaborat de Marele Stat Major român, în frunte cu generalul de divizie Alexandru Averescu, în prima jumătate a anului 1913, sub denumirea cifrată de ”Ipoteza nr. 1 bis”.
Generalul Al. Averescu a avut posibilitatea să verifice, chiar parțial, capacitatea combativă a armatei române, constatând suficiente lipsuri, cu toată victoria facil dobândită. Aceste lipsuri au fost observate și de presa liberală, aflată în opoziție la acea dată, care nu va pierde prilejul de-a îl ataca pe general.
Potrivit planului, armata română urma să fie concentrată rapid de-a lungul Dunării și în Dobrogea, în scopul declanșării unei ofensive viguroase, cu totalitatea forțelor, la sud de Dunăre. Înaintarea trupelor române s-a preconizat să se desfășoare pe două direcții strategice: una principală spre Sofia, Rahova-Vrața-Orhanie și Ghighiu-Lecoviț-Orhanie, pentru a se pune cât mai repede capăt războiului, cea de-a doua, secundară, în așa numitul ”Cadrilater mic”.
În funcție de obiectivele urmărite și de dispunerea trupelor bulgare, comandamentul român a hotărât formarea a două grupări: Armata principală de operații, având în compunerea ei patru corpuri de armată (1, 2, 3 și 4 – diviziile 1-8 active, plus diviziile 1-2 de rezervă) și două divizii de cavalerie (1 și 2), care s-au concentrat în sudul Olteniei, între gurile râurilor Jiu și Olt, și Corpul din Dobrogea, compus din Corpul 5 armată (diviziile 9 și 10), Divizia 3 rezervă și alte formațiuni de rezervă. Comanda armatei de operații a fost încredințată prințului moștenitor Ferdinand, în fruntea Corpului din Dobrogea fiind numit generalul de divizie Ioan Culcer, iar Șef al Marelui Stat Major al armatei a fost numit generalul de divizie A. Averescu.
Operațiunile și transporturile de mobilizare au început în noaptea de 5/6 iulie, ora 1200, fiind chemați sub arme toți oamenii contingentelor de completare și de rezervă de la 1911-1901 inclusiv, iar din contingentele 1900-1895 inclusiv, numai cei care au primit ordin individual de chemare. Pentru marină au fost chemate contingente de completare și de rezervă de la 1909-1897.
Efectivele mobilizate s-au ridicat la un total de 509 820 oameni, reprezentând peste 6% din populația țării, din care: 417 720 pentru armata de operații; 56 000 părțile sedentare; 36 100 trupele ”teritoriale”(miliții). Din aceștia 8 693 erau ofițeri, din care circa 91% (7 940) au fost detașați la armata de operații. Concentrarea marilor unități a fost realizată oportun prin transportarea pe calea ferată a corpurilor 3 și 4 armată din Moldova și deplasarea pe jos a trupelor aparținând corpurilor 1 și 2 armată, dislocate la pace în zona Craiova și, respectiv, București.
De la 10 iulie (a cincea zi de la începerea mobilizării), zi și noapte, fără întrerupere, aplicându-se cu strictețe planul de transporturi și operațiuni militare, s-au expediat pe calea ferată peste 500 de trenuri spre Dunăre, fără să se înregistreze nici un accident, care ar fi dus la întârzieri și schimbări în executarea planului.
Mobilizarea, care a durat 8 zile, s-a terminat la 14 iulie. Nicio armată nu a făcut până la 1913 o mobilizare atât de rapidă și de ordonată.
Mobilizarea armatei a fost una dintre principalele operațiuni, iar prin rapiditatea efectuării ar fi putut decide soarta unui război. Ordinul de mobilizare a armatei române a fost primit cu mult entuziasm, având loc și manifestații publice, iar în întreaga țară s-au tras clopotele. Începând cu prima zi de mobilizare, bărbații apți s-au îndreptat, într-un număr mare, spre centrele de mobilizare, aici s-au prezentat și primii voluntari, numărul lor crescând în perioada următoare, incluzând, printre alții, parlamentari, oameni de știință și cultură ( Nicolae Filipescu, I.I.C. Brătianu, C. Argetoianu, I.G. Duca, Nicolae Iorga) etc. Nicolae Iorga, în cele din urmă, a aprobat intrarea României în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei și chiar s-a înrolat ca voluntar în Armată. Avea să activeze în rândurile armatei române de la 5 iulie la 20 august 1913, interval în care ziarul ”Neamul Românesc” nu a apărut. A ținut însă un jurnal de drum, publicat ulterior sub titlul Acțiunea militară a României.
Rezerviștii au răspuns într-un număr atât de însemnat la chemare, încât mulți au fost trimiși la vetrele lor. Voluntarilor din țară li s-au alăturat și oameni veniți din Transilvania și Macedonia.
Rechizițiile, începute imediat după decretul de mobilizare, s-au desfășurat rapid în toată țara, iar populația a pus la dispoziția armatei vehiculele (căruțe) și vitele disponibile.
Grupurile operative românești s-au concentrat în imediata apropiere a frontierei de sud astfel: între Jiu și Olt Corpurile 1 (Bechet), 4 (Corabia) și 2 armată (Islaz); în zona Turnu Măgurele Corpul 3 armată, în zona Cernavodă-Medgidia Corpul 5 armată cu divizia 3 rezervă. Unitățile celorlalte divizii de rezervă au rămas dislocate pe Dunăre și în jurul Capitalei. La decretarea mobilizării, pe întreaga frontieră a României cu Bulgaria au intrat în dispozitiv strategic de acoperire unități de grăniceri, vânători, infanterie, roșiori, etc., cărora li s-au stabilit responsabilități operative pentru lungimea frontului fiecărui sector din cele 11 în care a fost împărțită granița de sud: Mehedinți, Calafat, Corabia, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Mostiștea, Ostrov, Cetatea, Caraomer, Mangalia.
Comandamentul român a ales ca punct de trecere a Dunării două sectoare: Bechetul, în fața Rahovei (Oreahovo) și Corabia, în dreptul vărsării Iskerului.
Această acțiune a oferit posibilitatea ca gruparea principală de forțe să acționeze ofensiv din aceste sectoare pe direcțiile deschise de râurile Isker, Vit, Osöm și rețelele rutieră și feroviară existente pe văile acestor râuri, astfel: de la Rahova spre Mezdra (pe Isker) și Sofia; de la Ghighen spre Lukovit, Etropole (pasul Zlatka) și Plovdiv (Filipopol). De asemenea, după forțarea masivului Stara Planina s-au deschis mai multe direcții ce duceau către văile Mariței și Strumei.
În seara zilei de 14 iulie, Armata principală de operații se afla dislocată la nord de Dunăre astfel: Corpul 1 armată și Divizia 1 cavalerie în împrejurimile Bechetului; Divizia 1 rezervă la vest de Jiu până la Calafat; Brigada 13 infanterie din Corpul 4 armată și Brigada 7 din Corpul 2 armată în jurul Corabiei. Celelalte trupe s-au îndreptat și ele spre zonele de concentrare. Divizia 4 rezervă a rămas în București. Marele Cartier General s-a instalat la Corabia. Aici s-a hotărât ca majoritatea unităților române să treacă fluviul pe podul de vase de la Siliștioara, de lângă Corabia, aproape de locul în care fusese construit podul din 1877. Construcția podului de vase de la Corabia a început în dimineața zilei de 15 iulie, ora 700, și a fost terminată la ora 15, în aceeași zi. Podul, în lungime de 1350 m, a fost realizat de batalionul de pontonieri de fluviu (4 companii), prin introducerea succesivă a 30 de portițe montate mai înainte și remorcate cu șalupe militare și remorchere ale Societății Navigația Fluvială Română. Fiecare portiță avea 37,5 m lungime și era formată din 5 vase.
În același timp, a fost terminată construirea celui de-al doilea pod de vase peste Dunăre, la Turnu Măgurele, pe o lungime de 800 m, care a funcționat până la retragerea completă a armatei române din Bulgaria, podul de la Corabia neputând fi utilizat până la sfârșitul campaniei.
În ziua de 16 iulie 1913, regele Carol I a sosit la Corabia, unde se afla Marele Cartier
General, iar de aici a început inspecția asupra podului de pontoane de la Corabia. În aceeași zi, regele Carol I a inspectat primele trupe stabilite în dreapta Dunării, la Ghighen, deplasându-se apoi pe monitorul ”Lascăr Catargiu” la Bechet pentru a inspecta și această zonă. Regele a continuat inspecțiile și în zilele următoare.
Întrucât, în seara zilei de 14 iulie, majoritatea trupelor se găseau la Dunăre și datorită faptului că, potrivit informațiilor, grosul trupelor bulgare era departe în interior, s-a decis pentru data de 15 iulie, în zori, începerea trecerii peste Dunăre. Aceasta a început, cu ambarcațiuni, la orele 400 dimineața, din zona Bechet spre Rahova. În zona Rahova au trecut unitățile Corpului 1 armată, ale Diviziei 1 cavalerie și ale Diviziei 1 rezervă. Pe podul de la Corabia au trecut și unități ale corpurilor 2 și 4 armată.
Corpul 1 armată avea misiunea de a ocupa regiunea dinspre râul Skit și Dunăre, având în acoperire spre est Divizia 1 cavalerie. Unitățile Corpurilor 2 și 4 armată (Brigada 7 infanterie din Corpul 2 armată și Brigada 13 din corpul 4 armată) au ajuns în satul Măgura și pe înălțimile de la Ghighen. Pe 16 iulie 1913, a continuat trecerea unităților române în Bulgaria, simultan în ambele sectoare. Potrivit ordinului de operații nr. 27 din 16 iulie, în ziua de 17 iulie armata română a înaintat pe aliniamentul Ferdinand (Mihailovgrad), Vrața, Roman, comandamentul român intenționând să împiedice regruparea Armatei 1 bulgare (2 divizii și 15 batalioane miliții) din zona Belogradgik, Kula și, totodată, să contracareze un eventual atac al acesteia asupra flancului său drept.
Divizia 1 cavalerie a înaintat pe valea râului Ogost în direcția Ferdinand, Berkivița, cu scopul de a acoperi flancul drept al armatei române, fiind urmată la
5-6 km de două detașamente ”de descoperire” și mai multe ”recunoașteri de ofițeri”, dirijate pe văile râurilor Lom, Ogost și Skit.
Divizia 2 cavalerie, căreia îi fusese subordonat Regimentul 11 roșiori, s-a îndreptat spre Plevna, unde a interceptat calea ferată Târnovo-Sofia, apoi pe valea Vidului spre Orhanie pentru a ușura înaintarea corpului 1 armată spre această localitate, prin Vrața.
În același timp cu acțiunile cavaleriei, a început și înaintarea de-a lungul Iskerului atât pe dreapta, cât și pe stânga, respectiv, a Corpurilor 2 (gen. Crăiniceanu) și 4 armată (Al. Lambrino). Prin înaintarea armatelor române se urmărea ocuparea rapidă a defileurilor Munților Balcani, precum și împiedicarea unei eventuale joncțiuni a forțelor bulgare, cantonate în zona Vidin-Timoc, cu forțele aflate în interior, pe drumul spre Sofia .
Armata principală de operații a continuat transporturile de concentrare, iar noi unități au fost trecute pe malul drept al Dunării. Corpul 4 (dreapta Iskerului) a fost urmat de Corpul 3 armată (gen. Al. Iarca), pe ambele maluri, la două zile de marș.
Corpul 1 armată, comandat de generalul de divizie Dumitru Costescu, a înaintat pe Valea Skitului, pe două coloane, în direcția Altemir, Borovan, Vrața, Orhanie. Secția 2 aviație a adus, cu acest prilej, importante servicii comandamentului, prin numeroasele recunoașteri aeriene efectuate.
Comandamentul român a ordonat continuarea înaintării forțelor române, deși nu toate trecuseră Dunărea, iar serviciile nu își terminaseră organizarea și concentrarea. Această, măsură a fost impusă de situația generală de pe teatrul de acțiuni militare din Balcani, înainte ca forțele bulgare să se dispună efectiv în poziția de luptă. Avangarda Diviziei 1 cavalerie, după ce a intrat în satul Liuta, în urma unui scurt schimb de focuri cu două companii de infanterie bulgare, s-a îndreptat, în dimineața zilei de 18 iulie, spre Ferdinand, important nod de comunicații pe râul Ogost, unde a ajuns în după-amiaza zilei. Divizia 1 cavalerie avea în frunte un detașament de descoperire, companie de cicliști, Regimentul 7 roșiori, bateria de artilerie și secția de mitraliere.
La Ferdinand au fost capturate efectivele unei brigăzi din Divizia 9 infanterie bulgară, întărită cu artilerie, care fusese trimisă de generalul Kutincev (Armata I) pentru acoperirea retragerii Armatei I bulgare în direcția Ferdinand și pentru a întârzia înaintarea trupelor române.
Brigada bulgară, ai cărei soldați se revoltaseră împotriva ofițerilor, s-a predat fără luptă, împreună cu materialul de război (12 tunuri, 7 000 puști, un important depozit de alimente, efecte și furaje).
La 18 iulie 1913, trupele române au cucerit gara orașului Ferdinand și o porțiune importantă din calea ferată ce ducea spre interiorul Bulgariei. Au fost făcuți prizonieri, inclusiv 31 de ofițeri, împreună cu generalul A. Sirakov, comandantul diviziei, și întregul său stat major. Spre seară au mai fost capturate două convoaie cu echipament și subzistențe. Pe 19 iulie, semnalându-se noi forțe adverse ce se îndreptau spre Berkovița, s-a ordonat trimiterea unui divizion din Regimentul 7 roșiori, căruia la Borovici i s-a predat fără rezistență o companie bulgară.
Într-o perioadă scurtă, armata română a ajuns să forțeze în mai multe locuri defileurile Balcanilor. În după-amiaza zilei de 19 iulie, Divizia 2 cavalerie, după un schimb de focuri cu mai multe subunități din Regimentul 6 infanterie bulgar (12 000 soldați), a intrat în Orhanie la aproape 25 km de Sofia. La Orhanie au fost luați 600 de prizonieri bulgari, capturate 2 400 puști și muniție. La 22 iulie, a sosit la Orhanie și o brigadă din divizia 1 infanterie, iar la 23 iulie a sosit întreaga divizie. Aceste trupe și-au continuat drumul spre Sofia. În seara zilei de 22 iulie 1913, divizia 2 de cavalerie a ajuns la Negușevo, iar divizia 1 de infanterie la Saranti, făcându-se recunoașteri până la podul de peste Isker, ce urma să fie trecut în dimineața zilei de 24 iulie.
La 20 iulie, Corpul 1 armată a intrat în orașul Vrața, atingându-și astfel aliniamentul stabilit prin ordinul nr. 27 din 16 iulie: Ferdinanad-Vrața-Orhanie. Corpurile 4, 2 și 3 armată formau o uriașă coloană în direcția Etropole și pasul Zlatița.
Se încheia o primă fază a campaniei române, iar sub controlul armatei române se aflau defileurile, unde nu se mai putea organiza o apărare și se putea trece la o nouă fază deoarece guvernul bulgar refuza să înceteze acțiunile militare pe toate fronturile.
La 20 iulie 1913, armata română ocupa următoarele poziții: Divizia 1 cavalerie, susținută de Regimentul 5 vânători, la Ferdinand; Divizia 2 cavalerie, cu o brigadă mixtă din Divizia 1 infanterie, la Orhanie; Corpul 1 armată la Vrața cu divizia 1 infanterie în marș spre Orhanie, Corpul 2 armată la Devent, cu detașamentele împinse la Lukovit și Albanița, în timp ce Corpul 3 armată era cu Divizia 5 infanterie la Krușevene și divizia 6 infanterie încă la Siliștioara (Corabia).
La 21 iulie, Corpul 3 armată a înaintat cu Divizia 5 la Lukovit, pe stânga Iskerului, și Divizia 6 la Ghighen. Brigada 333 infanterie rezervă a trecut tot atunci la Nicopole cu misiunea de a înainta spre Plevna, realizând la sud de Dunăre un depozit pentru apărarea podului de campanie ce se construia la Turnu Măgurele.
Armata română a pregătit etapa următoare de trecere prin munți și ieșirea în podișul Sofiei. Pentru a junge aici putea folosi trei drumuri: Ferdinand-Berkovița-Sofia; Orhanie-Sofia; Zlatița-Sofia, care la Saranti se unește cu precedenta.
Pe cea dintâi direcție s-a aflat Divizia 1 Cavalerie, pe a doua era Corpul 1 armată, iar pe a treia nu putea fi trimis decât Corpul 4 armată, printr-un mare ocol prin Etropole și pe căi de acces dificile. Unitățile armatei române au executat ample manevre de forțe și mijloace pentru a ajunge pe poziții mai avantajoase în momentul declanșării ofensivei decisive spre Sofia (preconizată la 27 iulie).
În ziua de 24 iulie, Comandamentul suprem român, dorind să contribuie la restabilirea păcii, a ordonat oprirea înaintării armatei române. La această dată Corpul 1 armată ajunsese la sud de Orhanie, Corpul 4 armată se găsea la Etropole, Corpul 3 armată la Ciumakovița, Corpul 2 armată, cu Divizia 2 rezervă, la Lukovit și la vest de aceasta. Capete de coloană se aflau la 60 km de flancul drept al armatei grecești din valea Strumei, iar subunități din divizia 2 cavalerie înaintaseră până la 10 km nord de Filipopol. În aceeași zi de 24 iulie, regele Carol I a cerut suveranilor Serbiei, Muntenegrului și Greciei să dispună încetarea operațiilor militare și începerea negocierilor de pace.
Încă din 21 iulie, ca urmare a telegramelor primite de la Sofia, regele Carol I a luat în calcul oprirea acțiunii militare și neocuparea Sofiei.
Pe direcția secundară de operații, forțele române au fost concentrate la sud de aliniamentul Cernavodă-Constanța: Divizia 9 infanterie în jurul Cernavodei, Divizia 10 infanterie la Medgidia și în împrejurimi, iar Divizia 3 rezervă la Murfatlar. Brigada 31 rezervă constituia garnizoana portului Constanța. În ziua de 8 iulie, detașamentele de acoperire s-au deplasat în sectorul Enișelia, Mangalia.
Operațiunile din Cadrilater au fost susținute de Corpul 5 armată, sub comanda generalului Culcer, care a avut misiunea de a ocupa teritoriul din Dobrogea bulgară până la sud de linia Turtucaia-Balcic. Pe baza informațiilor obținute s-a ordonat executarea operației începând din dimineața zilei de 11 iulie 1913. Acțiunea a avut ca prim obiectiv orașul și fortăreața Silistra și a fost dusă la îndeplinire de un divizion din Regimentul 5 roșiori și câte un batalion din Regimentele 35 și 36 infanterie, care au format un detașament mixt sub comanda colonelului I. Simionescu, fiind sprijinită cu foc de monitorul ”Lahovari” din apropierea ostrovului Pastramagiul Mare. Neîntâmpinând vreo rezistență, trupele române au intrat în oraș. În jurul orei 1100 au intrat în oraș generalul C.N. Hârjeu, reprezentând guvernul român, generalii Culcer și Văleanu, însoțiți de căpitanul Nicolae Filipescu, om politic. Autoritățile municipale au recunoscut noua situație creată. În zilele următoare avea să fie cucerit întregul Cadrilater. După ocuparea Silistrei, trupele Corpului 5 armată au primit ordin să înainteze în marș forțat spre sud și să îndrepte Divizia 9 spre Turtucaia, iar Divizia 10 spre Dobrici. În ziua de 13 iulie, trupele înaintate ocupau principalele orașe ale Cadrilaterului: Turtucaia, Dobrici și Balcic.
Cadrilaterul a trecut sub autoritatea militară română, care a constituit garnizoane în următoarele localități: Silistra (Regimentul 39 infanterie), Balcic (un batalion din Regimentul 35 infanterie), Dobrici (două batalioane din Regimentul 35 infanterie și două escadroane din Regimentul 5 roșiori), Turtucaia (Regimentul 41 infanterie), Curtbunar (Regimentul 9 vânători și două escadroane din Regimentul 5 roșiori). Cartierul General al Corpului din Dobrogea a fost instalat în satul Bairamdede.
S-au făcut recunoașteri la sud de munții Stara Planina și de aliniamentul Turtucaia-Balcic. La 20 iulie, recunoașterile au fost direcționate spre Șumla-Sofia și Varna-Șumla-Rusciuk, pentru a împiedica concentrarea eventuală a trupelor bulgare, ca și transporturile de materiale în această zonă.
Cu ocazia unei asemenea recunoașteri a fost ocupată Varna, în ziua de 15 iulie. Când un detașament al Regimentului 6 Călărași a ocupat, după ciocnirea neînsemnată din ziua precedentă, Varna, prefectul de poliție și reprezentanții autorităților au predat orașul. În zilele de 16-17 iulie, trupele române, puțin numeroase, aflate în Varna, au părăsit portul bulgar, conform ordinelor primite, retrăgându-se pe proiectata linie de graniță.
Trupele Corpului 5 armată au rămas în Cadrilater până după semnarea păcii de la 10 august 1913. Începând cu 13 august, trupele din Cadrilater au fost demobilizate, fiind îndreptate spre garnizoanele de origine. În noul teritoriu au rămas efective din 5 regimente cu un număr variabil de batalioane de infanterie, roșiori și vânători ce urmau a asigura stăpânirea și ordinea, precum și paza graniței.
Autoritățile române au luat de la început măsuri pentru ca locuitorii bulgari să nu aibă de suferit de pe urma operațiilor militare. În toate zonele unde au acționat trupele române, soldații au avut un comportament exemplar.
Și marina militară a avut un rol deosebit în timpul acțiunii militare din anul 1913. După ce s-a terminat transbordarea trupelor și materialelor de război, marina militară a continuat să mențină legătura dintre Bechet și Rahova, făcând zilnic transporturi de aprovizionare. Aceste transporturi au ajuns și la 20 pe zi, durând până la 20 august, când s-a produs retragerea trupelor române.
În timp ce se desfășurau la București tratativele din cadrul Conferinței de pace, la 7 august, a început prima fază de evacuare a armatei române, respectiv a trupelor înaintate, compuse din Divizia 2 cavalerie și Corpul IV de armată, acțiune ce s-a încheiat cu apropierea acestor unități de Dunăre, până la 14 august. În timp ce se retrăgeau, trupele erau vaccinate contra holerei. La 13 august, podul de la Corabia a fost mutat la Șiștov, trupele fiind trecute pe la Bechet, Turnu Măgurele și Zimnicea. Trecerea de la Bechet s-a încheiat, la 24 august, pe la Turnu Măgurele, la 26 august, pe la Zimnicea, la 28 august (armata română staționând în Bulgaria timp de 6 săptămâni, 15 iulie-28 august). Trupele au fost transportate spre locurile de garnizoană cu vasele până la Galați și Brăila, cu trenul sau prin marș. La 31 august s-a ordonat desfacerea podurilor de peste Dunăre (operațiunea s-a terminat la 2 septembrie). Și în ziua de 4 septembrie, comandantul de căpetenie, principele moștenitor Ferdinand, a dat ordin de zi prin care își lua rămas bun de la armata de operațiuni.
Dacă armata română nu a întâmpinat o rezistență serioasă din partea trupelor bulgare, în schimb, aceasta a suferit toate privațiunile și neajunsurile unui război: a făcut marșuri de peste 30 km pe zi, a îndurat foamea și a contractat holera. Corpul IV armată a fost cel mai greu lovit de holeră și de lipsa hranei, în timp ce acest corp de armată s-a aflat în defileurile Balcanilor, cuptoarele de campanie abia treceau Dunărea, iar înaintarea în Bulgaria s-a făcut cu mare greutate deoarece șoselele erau impracticabile din cauza ploilor. Cu toate acestea trupele române au suferit cu resemnare neajunsurile campaniei și au dovedit, pe lângă patriotism, și spirit de disciplină. Trupele au dat dovadă de un comportament civilizat și umanitar față de populația civilă bulgară și bunurile acesteia, în timp ce pe celelalte fronturi s-au întâmplat scene violente și chiar masacre, comise de toți beligeranții.
Chiar prințul Ferdinand al României, Generalissimul armatei române, a adresat o Proclamație, tipărită în limba bulgară, către populația bulgară din zona de operațiuni, prin care se aducea la cunoștință faptul că ”armata română a intrat în Bulgaria ca să pună capăt unei stări de lucruri apăsătoare și pentru locuitorii acestei țări”. Iar, în continuare, se preciza că ”trupele române nu au pășit deci cu dușmănie pentru poporul bulgar, iar autoritățile militare și-au dat necurmat silința ca să ușureze cât mai mult sarcinile și neajunsurile ce aduc cu sine operațiile de război. S-a ordonat ca tot ce se ia pentru armată să fie plătit și să nu se ia decât prin autoritățile administrative locale […]. O asemenea linie de purtare din partea armatei noastre impune și populațiunei bulgare datoria de a nu se arăta dușmănoasă față cu trupele române”.
Holera făcea de mai mult timp ravagii în Bulgaria, iar serviciul sanitar al armatei române a fost luat prin surprindere. Doar Cadrilaterul aproape a scăpat de cumplita molimă. Nimeni însă în acel moment de început al războiului, de la general până la simplu soldat, nu bănuia că lupta se va duce cu holera. Despre holeră nimeni nu vorbea, nimeni nu știa nimic, comandamentul nu era informat despre prezența ei în Bulgaria, așa încât nici o măsură nu s-a luat, nici o instrucțiune nu s-a dat trupelor cu privire la periculoasa boală.
Pentru asigurarea întregului serviciu sanitar, armata română dispunea de 295 de ofițeri sanitari activi, din care 200 medici, 47 veterinari și 48 de farmaciști. Acest personal a fost completat cu ofițeri sanitari de rezervă. Din această cauză, conducerea ambulanțelor și spitalelor a fost încredințată medicilor de rezervă, din păcate, slab pregătiți.
Sub conducerea profesorului dr. Ioan Cantacuzino, numit inspector general al Direcției Serviciului Sanitar de pe lângă Marele Cartier General, și a lui Victor Babeș, s-a trecut la vaccinarea antiholerică. Au fost amenajate spitale și lazarete de holerici pe ambele maluri ale Dunării, instalate două cordoane sanitare, unul de la Vârciorova la Călărași, celălalt între Oreahovo și Nicopole, asanate localitățile, lărgite cantonamentele trupelor, deplasate trupele pentru izolarea unităților contaminate, pentru a diminua pierderile de vieți omenești.
Numărul cazurilor de holeră a fost de 9 052, din care au murit 1 494. În lazarete au fost tratați 2 534 de bolnavi confirmați, din care au murit 117.
Aceste cifre nu au fost confirmate oficial, iar alte surse vehiculează cifre de victime mai mari sau mai mici. Autoritățile nu au reușit să stopeze epidemia și soldații înapoiați acasă au contaminat populația civilă, în special la sate.
Încă înainte de trecerea Dunării, soldații români au fost afectați și de alte boli infecțioase: tuberculoză, pneumonie, rujeolă, antrax, febră tifoidă etc.
Așa a luat sfârșit campania militară română din Bulgaria.
CAPITOLUL III
CONFERINȚA DE PACE DE LA BUCUREȘTI (1913)
3.1. Demersurile diplomatice pentru încheierea celui de-al doilea război balcanic
3.2. Încheierea tratatului de pace de la București
3.3. Conferința de pace de la București: ecouri contemporane
3.1. Demersurile diplomatice pentru încheierea celui de-al doilea război balcanic
Ca urmare a intervenției României în conflictul balcanic, în Bulgaria s-a instalat criza politică: guvernul lui S. Danev a fost înlocuit de cel condus de Vasil Radoslavov. Ciocnirile cu foștii aliați au avut un succes schimbător pentru ambele tabere, până în momentul în care armata bulgară a întreprins o nouă ofensivă victorioasă. Armata greacă a fost pusă în fața unei înfrângeri militare clare și de aceea regele Constantin a cerut pace. Intervenția armatei române a făcut ca situația să se schimbe în favoare grecilor și sârbilor.
În asemenea împrejurări, la 16 iulie 1913, regele Bulgariei i-a scris lui Carol I, rugându-l să ordone încetarea focului, să arate condițiile păcii și să reia tradiționala prietenie româno-bulgară.
În același spirit, la 18 iulie, regele Ferdinand I i-a trimis o nouă telegramă regelui Carol I, rugându-l să ordone oprirea ofensivei trupelor române și cerând încheierea unei păci separate cu România. Și regina Eleonora a Bulgariei i-a scris reginei Elisabeta, implorând-o ca România, prin regele Carol I, să oprească marșul armatei române asupra Sofiei și să grăbească încheierea păcii. Pe aceeași linie s-a situat și noul guvern bulgar, V. Radoslavov, care a propus și realizarea unui acord bilateral. Guvernul Radoslavov, sfătuit de diplomația austro-ungară, a sperat să obțină neutralitatea României, pentru a putea continua războiul împotriva Serbiei și Greciei. Iar împăratul Frantz-Joseph l-a sfătuit pe regele Ferdinand, după ce acesta i-a cerut sprijinul, să cedeze în fața României zona Turtucaia-Balcic.
În cel mai scurt timp, regele Carol I a telegrafiat monarhilor Greciei, Serbiei și Muntenegrului, informându-i despre demersul făcut de regele Ferdinand și comunicându-le care este poziția ce ar trebui adoptată. Carol I i-a sfătuit pe aliații săi să grăbească încheierea unui armistițiu, pentru ca marile puteri să nu aibă nici timp și nici motiv să intervină, mai ales că nu era în intenția României și a statelor balcanice să distrugă complet Bulgaria.
Rusia și Franța și-au exprimat îngrijorarea, prin reprezentanții lor la București, Șebeko și Blondel, legată de înaintarea rapidă a armatei române spre Sofia, dar Titu Maiorescu i-a asigurat pe reprezentanții celor două mari puteri că ”oricât vom înainta, nu vom cere decât linia de fruntarie Turtucaia-Dobrici-Balcic, cu numărul de kilometri la apus și miazăzi reclamați de configurația topografică și participarea noastră la tratările de pace”. În continuare, Titu Maiorescu le-a sugerat celor doi diplomați să susțină alegerea orașelor Sinaia sau București, ca loc de întâlnire al reprezentanților celor cinci state beligerante pentru tratativele de pace.
În această perioadă, diplomația românească a făcut demersuri la Belgrad și Atena pentru antamarea tratativelor de pace ce urmau să aibă loc în România. Astfel, Titu Maiorescu a cerut telegrafic acordul lui N. Pasici, prim-ministrul sârb, pentru începerea imediată a unor discuții preliminare de pace între reprezentanții celor cinci țări beligerante ”pentru a evita catastrofa la Sofia și o complicație europeană”.
În aceeași zi, 18 iulie 1913, N. Pasici a răspuns că este de acord cu începerea tratativelor de pace și că se poate deplasa oriunde în acest scop. Totodată, în numele Serbiei și Muntenegrului, a declarat că este de acord ca viitoarele tratative de pace să se desfășoare la ”București, Sinaia sau vapor pe Dunăre”. În același sens a răspuns și prim-ministrul Greciei, E. Venizelos.
Între timp, guvernul bulgar a trimis note, prin legația italiană, în care cerea insistent retragerea armatei române, în schimbul cedării către România a ”ceva analog cu linia Turtucaia-Balcic”.
Curând după aceea, printr-o telegramă, datată 18 iulie 1913 și comunicată de legația Italiei la București la 19 iulie, Bulgaria a făcut oficial oferta ”de a ceda României partea teritoriului bulgar situată la nord-est de o linie care pleacă din Turtucaia și ajunge la Balcic”. România a luat act de conținutul acestei telegrame, adăugând numărul de kilometri arătați în situația topografică la vest și la sud de linia mai sus specificată.
Totodată, guvernul bulgar cerea ca armata română să oprească înaintarea și să se retragă la nord de Dunăre. În ceea ce privește cererea Bulgariei ca armata română să oprească marșul său și să se retragă pe malul stâng al Dunării, în răspunsul său Titu Maiorescu a arătat că această cerere nu poate fi luată în considerație de partea română deoarece România a făcut ”să înainteze armata sa pentru a grăbi încheierea păcii între toți beligeranții, iar dacă Bulgaria vrea să ajungă la același rezultat trebuie să informeze imediat România și să desemneze plenipotențiarul său pentru discutarea preliminariilor păcii între toți beligeranții”.
Guvernul Titu Maiorescu și-a manifestat fermitatea, neacceptând încetarea ostilităților militare decât în cazul încheierii unui armistițiu general, la care să participe toate statele beligerante.
Nici Carol I, care s-a aflat la Corabia, nu era de acord cu oprirea ostilităților decât împreună cu ceilalți beligeranți, chiar dacă între România, Grecia, Serbia și Muntenegru nu se încheiase o alianță politico-militară. Regele Carol I a considerat că ”Marșul armatei nu poate fi oprit decât prin armistițiul general, hotărât simultan cu plenipotențiarii păcii și conchis între cei cinci beligeranți”.
Guvernul român a considerat acceptabilă oferta bulgară, prin care România urma să primească teritoriul cerut pentru noua graniță, cu atribuirea orașelor Turtucaia, Dobrici, Balcic și numărul de kilometri necesar la vest și la sud. Pe lângă aceasta, România a avut în vedere și respectarea de către partea bulgară a înțelegerilor anterioare, adică acordarea autonomiei promise școlilor și bisericilor aromânilor, crearea unui episcopat și acordarea dreptului României de a le subvenționa, precum și obligația pentru Bulgaria de a dărâma lucrările de fortificație și de a nu mai construi altele, obligație pe care România era dispusă a o limita la fortificațiile din Șumla, Rusciuk și o zonă de 20 kilometri în jurul Balcicului.
Guvernul român s-a arătat dispus să înceapă tratativele de pace. În acest scop pentru tratativele militare un reprezentant al armatei române urma să se deplaseze la locul convenit între Bulgaria, Serbia și Grecia, pentru a se înțelege cu privire la armistițiu, la pozițiile ocupate de armate, aprovizionare etc., iar pentru discutarea preliminariilor și pentru încheierea păcii se considera că Bucureștiul reprezenta locul cel mai potrivit. Acest răspuns urma să fie transmis și guvernelor din Serbia și Grecia.
Într-o telegramă adresată de Carol I, la 21 iulie 1913, regelui Ferdinand al Bulgariei ca răspuns la oferta de pace a Bulgariei, s-a arătat: ”Sunt fericit că Majestatea Voastră și guvernul sunteți fermi hotărâți de a înceta starea de război cu Serbia și cu Grecia și că ați și trimis delegați în acest scop”. Regele Carol I a subliniat faptul că la Sofia se cunoșteau clar condițiile României ”pe care guvernul meu le-a înaintat guvernului Majestății Voastre și că astfel se puteau restabili raporturile de încredere între ambele noastre state”, dorite și de guvernul și regele Bulgariei.
La 22 iulie 1913, armatele sârbă și greacă au continuat însă să atace, ceea ce l-a determinat pe regele Ferdinand să trimită din nou, prin intermediul legației Italiei, o telegramă disperată regelui Carol I. Regele Ferdinand a prezentat situația grea a Bulgariei și a considerat că ”pacea ar trebui semnată în noaptea aceasta sau cel mai târziu mâine dimineață. Mă adresez Majestății Voastre și guvernului vostru, rugându-vă să exercitați puternica dumneavoastră intervenție pe lângă regii și guvernele Serbiei și Greciei, astfel încât pacea să fie semnată, cel mai târziu mâine dimineața”.
În urma rugăminților regelui Ferdinand, guvernul român a intervenit din nou pe lângă guvernele de la Belgrad și Atena pentru a grăbi încheierea păcii (”suspendarea luptelor, oprirea mărșăluirii armatelor…”). Totodată, și regele Carol I, dând curs solicitării regelui Ferdinand, a telegrafiat regilor Greciei, Serbiei și Muntenegrului rugându-i de a ordona oprirea ostilităților în vederea începerii negocierilor de pace, menționând că ”orice nouă vărsare de sânge n-ar putea decât să îngreuneze situația”.
În același timp, guvernul român a informat Belgradul și Atena de acordul său cu privire la încheierea armistițiului la Niș. Aici urmau să fie reglementate problemele militare, în timp ce la București să fie discutate problemele politice, simultan cu discuțiile de la Niș. În felul acesta se stopa amestecul marilor puteri în conflictul balcanic.
Când România a propus Bucureștiul ca loc pentru desfășurarea lucrărilor Conferinței de pace Belgradul și Atena și-au dat imediat consimțământul, cu atât mai mult cu cât împărtășeau ideea că astfel se evita imixtiunea marilor puteri.
În scurt timp, România și-a trimis reprezentanții la Niș, aceștia fiind col. C. Cristescu, ce se afla la Belgrad, gen. C. Coandă și col. Henri Cihoski. Delegații României au primit misiunea de a semna imediat armistițiul ”pentru a preveni posibile complicații la Sofia, ce ar putea să-i pună pe beligeranți într-o situație mai dificilă”.
În situația dificilă în care se afla, Bulgaria a fost de acord să înceapă tratativele de armistițiu, trimițându-și în acest scop delegații la Niș, unde se aflau reprezentanții militari ai statelor participante la război.
La 24 iulie 1913, Ghenadiev, ministrul de externe al Bulgariei, s-a adresat din nou prim-ministrului român, Titu Maiorescu, solicitându-i ca armata română să nu intre în Sofia (cavaleria română a înaintat până la 15 km distanță). Regele Carol I și Titu Maiorescu au hotărât să dea curs solicitării ministrului de externe bulgar, dând ordin armatei române să își oprească înaintarea ” pentru a evita o catastrofă la Sofia”.
Intrarea armatelor române în Bulgaria, marșul lor fără lupte spre Sofia, capitularea unui corp de armată bulgar au fost primite cu ostilitate de Austro-Ungaria, care a încercat să nu piardă influența câștigată în Balcani. În schimb, Rusia și Franța și-au făcut din ce în ce mai mult simțită prezența în zonă, în special în România. Pentru a limita consecințele negative pentru politica sa în Balcani și a salva Bulgaria, Austro-Ungaria a cerut României să intervină pe lângă statele beligerante pentru încetarea luptelor, lucru dorit și de alte mari puteri.
În cel mai scurt timp, Titu Maiorescu a expediat invitații guvernelor statelor balcanice de a trimite la București delegații pentru începerea tratativelor de pace. Totodată, guvernul român s-a adresat guvernelor statelor beligerante cu rugămintea de a opri imediat ”mersul armatei și orice luptă, cum a făcut și România, pentru a evita anarhia la Sofia și complicațiile europene”.
Intervenția regelui Carol I pe lângă regele Constantin al Greciei și regele Petru al Serbiei pentru grăbirea încheierii păcii a fost încununată cu succes. Astfel, la 24 iulie 1913, a sosit la București răspunsul regelui Constantin al Greciei, care, deși s-a arătat neîncrezător în buna credință a Bulgariei, care ”a impus acest război sângeros”, i-a arătat regelui Carol I că ”nu caută să zguduie echilibrul peninsulei și nici nu dorește o prea mare diminuare a Bulgariei”, prin urmare își va trimite plenipotențiarii la preliminariile păcii. A doua zi, 25 iulie 1913, și regele Petru al Serbiei și-a dat acordul, telegrafiind regelui Carol I: ”Regret prea mult vărsarea de sânge în războiul pe care Bulgaria ni l-a impus, pentru a nu dori să-l văd terminat cât mai repede posibil. În ceea ce privește armistițiul, după ultima experiență, trebuie să insist cu totul special asupra măsurilor de luat pentru a ni se da toate garanțiile necesare, printre care cea de a încheia pacea cât mai repede posibil, ar fi cea mai eficace”.
Și de la Cetinje a fost expediată, la 25 iulie 1913, telegrama regelui Nicolae al Muntenegrului către regele Carol I, în care monarhul muntenegrean și-a manifestat dorința de a se încheia pacea în condiții bune: ”Nerăbdători de a intra în viața normală, după un an de război, la fel ca și Majestatea Voastră, voi fi fericit să se pună capăt la orice vărsare de sânge și să văd pacea restabilind-se în Balcani. De asemenea, sunt gata să consimt la un armistițiu dacă acceptă și aliații mei… În această convingere, am desemnat delegați cu depline puteri, ce se vor deplasa la București pentru a trata preliminariile păcii și pentru a trata în același timp armistițiul. Starea precară în care se află Bulgaria ca urmare a războiului pe care ea l-a provocat mă întristează profund și e departe de gândul meu de a umili această țară sau de a contribui la o prea mare micșorare a ei…”.
Unanim, statele balcanice au căutat să respingă intervenția marilor puteri de a mijloci pacea în Balcani: ”Dacă lăsăm marile puteri să se mai amestece în treburile noastre, suntem pierduți” a declarat regele Constantin al Greciei, în ajunul păcii de la București.
Bucureștiul a devenit în acele zile cheia întregii ”chestiuni balcanice”.
În perioada 23-30 iulie 1913 au avut loc la București, mai mult decât până atunci, întâlniri zilnice ale reprezentanților marilor puteri (Șebeko, Blondel, Fasciotti, Fürstenberg, Hoyos, Barclay, Waldthausen, Sefa-Bey) cu Titu Maiorescu, tema discuțiilor fiind încetarea ostilităților între statele balcanice și începerea tratativelor de pace. Și reprezentanții statelor balcanice (Ristici, Radev, Papadiamantopulos) au avut numeroase discuții în acele zile cu Titu Maiorescu.
Referindu-se la viitoarele negocieri de pace de la București, Titu Maiorescu a declarat reprezentanților marilor puteri că, dacă Europa (marile puteri – n.n.) s-a arătat neputincioasă față de otomani, care au intrat în Adrianopol, ea nu are autoritatea morală de a influența tratativele de pace de la București. În schimbul acestei atitudini ferme, care nu putea fi pe placul marilor puteri, prim-ministrul a dat asigurări că România va face tot ce este posibil ca la tratativele de pace de la București dintre bulgari, pe de o parte, și români, sârbi, muntenegreni și greci, de altă parte, să fie ”elementul conciliant în sens european, favorabil Austro-Ungariei, dar și Rusiei, împiedicând exageratele pretenții ale grecilor, sârbilor și bulgarilor, care acum trebuiesc mai curând ocrotiți”.
La 23 iulie 1913, Sefa-Bey, ministrul otoman la București, aflat în audiență la Titu Maiorescu, a solicitat participarea Imperiului Otoman la negocierile de pace de la București dintre statele beligerante. Titu Maiorescu a respins această propunere, menționând că la București se vor tranșa numai raporturile dintre statele balcanice și că nu se dorește rediscutarea hotărârilor marilor puteri de la Londra, din 30 mai 1913.
În aceeași perioadă, regele Carol I i-a trimis o telegramă sultanului Mehmet al V-lea ”cu sfatul prietenesc, să nu contravie hotărârilor europene deja luate pentru Turcia”. Acest ”sfat prietenesc” a avut în vedere intenția Imperiului Otoman de a încerca să obțină recunoașterea de către marile puteri a posesiei asupra Adrianopolului, reocupat de otomani în al doilea război balcanic, deci încălcarea prevederilor tratatului de la Londra.
3.2. Încheierea tratatului de pace de la București
În momentul în care Bucureștiul s-a conturat ca loc al viitoarei Conferințe de pace, au început discuțiile dintre oamenii politici români cu privire la numirea delegaților români care urmau să reprezinte țara la conferința de pace. Alcătuirea delegației române a întâmpinat unele probleme. Take Ionescu a insistat pe lângă Titu Maiorescu să facă parte din delegație, iar acesta, împreună cu Alexandru Marghiloman, l-au propus regelui. Carol I a susținut intrarea în delegație și a unui liberal, în persoana lui Emil Costinescu. Take Ionescu nu a făcut nicio obiecție, chiar dacă nu era încântat, și l-a propus pe prietenul său C. Dissescu, în cazul că Emil Costinescu nu va participa. Cum I.I.C. Brătianu nu a fost de acord cu participarea liberalilor la conferința de pace, locul a fost oferit lui C. Dissescu, conservator-democrat.
La 29 iulie 1913 a fost dat decretul regal de numire a delegației române la Conferința de pace de la București, compusă din: Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu și Constantin Dissescu, deci doi conservatori și doi conservatori-democrați. Ca delegați militari au fost numiți generalul C. Coandă și colonelul C. Cristescu.
Delegația bulgară a fost prima care a sosit la București, în ziua de 27 iulie, fiind cazată la Hotel Continental. În aceeași zi, delegația a avut o întâlnire cu Titu Maiorescu, căruia i-a cerut ca armata română să ocupe Vidinul pentru ca orașul să nu cadă în mâinile sârbilor. Titu Maiorescu, după discuții cu ministrul de război, gen. Hârjeu, a refuzat, dar în același timp a intervenit pe lângă prim-ministrul sârb, N. Pasici, cu rugămintea de a opri înaintarea armatei sârbe spre Vidin.
Celelalte delegații – ale Serbiei, Muntenegrului și Greciei – au sosit în ziua de 28 iulie 1913.
La conferința de pace de la București, care și-a început lucrările la 17/30 iulie 1913, ora 1600, delegațiile participante au avut următoarea componență:
– pentru România: Titu Maiorescu, președintele Consiliului de Miniștri, ministru de externe; Alexandru Marghiloman, ministru de finanțe; Take Ionescu, ministru de interne; C. Dissescu, ministrul cultelor și instrucțiunii publice; gen. Constantin Coandă, inspectorul general al artileriei; col. Constantin Cristescu, sub-șeful Marelui Stat Major.
– pentru Bulgaria: D. Toncev (conducătorul delegației), ministru de finanțe; gen. Ivan Ficev, șeful Statului-Major; dr. Sava Ivanciov, fost vicepreședinte al Sobraniei; S. Radev, ministru al Bulgariei la București; C. Stanciov, lt-col de Stat Major.
Delegația bulgară a fost cazată la Hotel Continental.
– pentru Grecia: Elefterios Venizelos, președintele Consiliului de Miniștri, ministru de război; D. Panas, ministru plenipotențiar; N. Politis, profesor universitar de drept internațional la Universitatea din Paris; căpitan A. Exadactylos; căpitan C. Pall.
Delegația greacă a fost cazată la Hotel Capșa.
– pentru Serbia: Nicola Pasici, președintele Consiliului de Miniștri, ministru de externe; M.G. Ristici, ministru plenipotențiar la București; dr. M. Spalaicovici, ministru plenipotențiar; col. C. Smilianovici, lt-col D. Kalafatovici.
– pentru Muntenegru: gen. Yanco Vucotici, președintele Consiliului de Miniștri, ministru de război; I. Matanovici, fost director general al poștelor și telegrafului. Delegațiile sârbă și muntenegreană au fost cazate la Hotel Athenée Palace.
În deschiderea Conferinței, Nicola Pasici a propus încredințarea președinției lui Titu Maiorescu, propunere care fusese discutată cu o zi înainte între Titu Maiorescu și reprezentanții Serbiei, Muntenegrului și Greciei, ceea ce s-a și acceptat.
După ce le-a mulțumit reprezentanților statelor balcanice, Titu Maiorescu a anunțat secretariatul, compus din trei diplomați români (C.I. Pissosky, șef; I. Filitti, N. Em. Lahovary, adjuncți) și câte un secretar din partea celorlalte patru delegații.
După aprobarea secretariatului, Titu Maiorescu a ținut un scurt discurs de deschidere. În numele regelui, a urat bun venit delegațiilor și le-a mulțumit pentru faptul că au acceptat propunerea de a veni în România și de a încerca să rezolve aici ”gravele chestiuni care vor avea o influență decisivă asupra viitorului Statelor reprezentate la această Conferință. Sunt convins – a continuat Titu Maiorescu – că suntem toți animați de dorința de a aduce la bun sfârșit opera pentru care suntem întruniți și de a asigura, fie prin convențiuni preliminare, fie printr-un tratat definitiv, popoarelor creștine care se găsesc pe câmpul de luptă, o pace durabilă, întemeiată pe un just echilibru între Statele noastre”. Prim-ministrul român a arătat că ”ar fi de bun augur” pentru îndeplinirea misiunii conferinței, dacă s-ar putea, chiar din prima ședință, ca delegațiile să cadă de acord asupra unei măsuri prealabile din cele mai urgente și din cele mai importante: ”încetarea ostilităților”. În momentul în care ne întrunim pentru a delibera asupra condițiilor unei păci acceptabile pentru toți beligeranții – a arătat Titu Maiorescu –, cred că îndeplinesc o datorie de umanitate propunându-vă o suspendare de arme de cel puțin cinci zile”.
Toate delegațiile au primit propunerea lui Titu Maiorescu de a înceta ostilitățile, iar delegații militari au pregătit un document în acest sens, cu patru articole, în care s-a prevăzut suspendarea luptelor.
Era cea mai importantă măsură de ordin militar luată de Conferința de pace. Documentul a prevăzut un armistițiu pe o perioadă de cinci zile, începând chiar de a doua zi, 31 iulie 1913, ora 1200. Fiecărei armate i s-a fixat câte o linie de demarcație în fața avanposturilor proprii, mișcările și aprovizionarea trupelor erau permise doar în adâncimea dispozitivelor proprii. La 5 august, armistițiul a fost prelungit încă trei zile, și, apoi, în continuare, până la semnarea tratatului de pace.
Pentru a se ajunge cât mai repede la un rezultat final – încheierea păcii –, s-a hotărât ca delegațiile să trateze într-un cadru neoficial, separat, problemele bilaterale, în special, teritoriale, iar în caz că nu ajungeau la o înțelegere să se discute în cadrul ședințelor plenare comune. Delegații s-au obligat să-și comunice reciproc toate dezbaterile particulare, cu eventualele acorduri survenite.
În timpul desfășurării lucrărilor Conferinței de la București, marile puteri, în special Austro-Ungaria și Rusia, au intervenit cu tot felul de propuneri cu privire la stabilirea granițelor în Balcani. Alexandru Marghiloman a notat, telegrafic, conținutul acestor intervenții. În ceea ce privește Rusia, aceasta a propus: ”Malurile amândouă ale Vardarului, cu calea ferată: Serbiei; amândouă malurile Strumei: Bulgariei; graniță, linia despărțitoare a apelor dintre amândouă văile; Istip: Serbiei, probabil și Cociana și Strumița. Între Grecia, Serbia și Bulgaria, granița ar porni de la Ghergheli, ar trece valea Strumei până la Drama, lăsând Drama și Sereș: Greciei. În ceea ce privește traseul de la Drama la mare, marile puteri vor determina linia, fiindcă grecii nu vor consimți să piardă Cavala la București”. Propunerile austriece au prevăzut: ”Serbia va avea malul drept al Vardarului; malul stâng cu valea Brenicei, bulgarilor. Bulgaria, trebuind să păstreze Cavala, va avea la sud: Struma și valea Strumei de Sus, hotărnicită la sud de Belagica Planina până la Vardar, plus coasta de răsărit a Cavalei până la Enos. Bulgaria va avea drumul de la Drama trecând prin Sereș la Demirhissar (toată partea cu Struma de Sus), valea Strumei este neînțeleasă”.
Austro-Ungaria a mai făcut și un demers ”amical” pe lângă guvernul român ca România să nu stăruiască prea mult pe lângă delegații bulgari pentru satisfacerea cererilor Serbiei și Greciei, demers de care România nu a ținut cont. Austro-Ungaria a reușit, totuși, să câștige de partea sa, pentru puțin timp, Anglia, iar apoi Rusia.
Interesul marilor puteri față de Conferința de pace de la București s-a manifestat permanent, fără întrerupere, iar reprezentanții lor erau prezenți la toate banchetele, recepțiile etc., care aveau loc în cinstea delegațiilor aflate la București.
În același timp, în cadrul Conferinței de pace, pe lângă ședințele plenare, s-a desfășurat o intensă activitate diplomatică în plan bilateral, în cadrul cărora s-au căutat soluții, s-au înaintat propuneri, s-a negociat.
Delegații români au fost extrem de activi, sprijinul lor era foarte important și apreciat de participanți, de aceea era căutat și aveau întâlniri numeroase cu membrii delegațiilor prezente la Conferință etc.
La 31 iulie 1913, Titu Maiorescu s-a întâlnit cu premierul grec Elefterios Venizelos. Cei doi au discutat, printre altele, problema aromânilor din Peninsula Balcanică, E. Venizelos fiind de acord pentru cuțo-vlahi cu o ”lucrare politică și administrativă a lor cu grecii”; de asemenea a admis și ”mânăstiri române la muntele Athos”. În ceea ce privește ocuparea Adrianopolului de către otomani în cel de-al doilea război balcanic, Venizelos a considerat că ”o declarație colectivă a noastră contra trecerii lor peste linia Enos-Midia, hotărâtă la Londra, putând înlesni bulgarilor mișcarea trupelor spre regiunile atacate de turci”.
Pe parcursul Conferinței de pace s-a văzut că statele balcanice nu erau dispuse să ajute Bulgaria în încercarea acesteia de a recupera Adrianopolul, care reprezenta mărul discordiei între Bulgaria și Imperiul Otoman. Întrucât Imperiul Otoman nu a participat la tratativele de pace de la București, nu s-a putut ajunge la un acord final în această problemă. Cele două state aveau să ajungă la o înțelegere abia în toamna anului 1913, după îndelungi negocieri.
În timpul întrevederii cu Titu Maiorescu, E. Venizelos a declarat că ”nici el, nici regele Constantin nu se pot întoarce la Atena fără Cavala”, dar că este de acord cu o ieșire a Bulgariei la Marea Egee, în zona Dedeagaci. Problema portului Cavala și a ieșirii Bulgariei la Marea Egee au generat o serie de discuții între delegații și au provocat intervenția marilor puteri pe lângă participanții la Conferința de la București, pentru sau împotriva atribuirii Cavalei Greciei, respectiv, Bulgariei. Regele Carol I a intervenit personal pe lângă Wilhelm al II-lea al Germaniei, care l-a determinat pe regele Constantin să cedeze o porțiune din hinterlandul Cavalei Bulgariei (care era tot nemulțumită, întrucât dorea întregul oraș).
E. Venizelos și-a manifestat față de Titu Maiorescu teama de un viitor congres european sau de intervenția marilor puteri ce ar fi putut modifica hotărârile luate la București.
În zilele de 31 iulie, 1 și 2 august 1913 au avut loc scurte ședințe în plen, în cadrul Conferinței de pace, dar hotărârile cele mai importante au fost luate în culise, în întâlnirile bilaterale dintre beligeranți. Foarte importante au fost convorbirile desfășurate între delegațiile României și Bulgariei. Chiar dacă condițiile păcii erau cunoscute de guvernul bulgar încă înaintea începerii Conferinței de pace de la București, cu ocazia schimbului de note dintre guvernele celor două țări, tratativele nu au fost lipsite de dificultăți. Delegații bulgari și români au discutat problemele legate de noua frontieră româno-bulgară, partea română prezentând un proiect de traseu elaborat de Institutul Român de Geografie. Bulgarii au cerut o mică rectificare la planul prezentat de români (”un mic petec la sud de Ecrene, care se zicea că aparține coroanei”), lucru acceptat de români.
În ziua de 3 august 1913, delegațiile română și bulgară au stabilit definitiv granița dobrogeană. Militarii români și bulgari au redactat în acest sens un protocol, care a fost anexat ulterior articolului 2 al tratatului de pace de la București. Noua graniță dobrogeană, stabilită prin protocolul semnat, începea de la Dunăre, la 15 km vest de Turtucaia, de la satul Turski-Smil, ocolea spre sud Turtucaia, continua până la 12 km sud de Bazargic (Dobrici) și ajungea la Marea Neagră la circa 8 km sud de Ecrene, într-un loc care domina baia Balcicului. Suprafața acestui teritoriu reprezenta circa 7 500 kmp. Populația era de 307 600 locuitori, din care 139 000 turci, 134 000 bulgari, 9 000 români și 3 200 tătari. Protocolul a fost semnat de gen. C. Coandă, col Cristescu, gen. Ficev și lt-col Stanciov.
Delegația bulgară a fost de acord să dărâme și fortificațiile din zona Rusciuk-Șumla-Balcic, în interior, până la 20 km. În continuare, bulgarii au acceptat autonomia școlară și bisericească a cuțo-vlahilor, iar statul român s-a angajat să subvenționeze și să controleze școlile și să înființeze un episcopat.
Tratativele dintre bulgari, sârbi, muntenegreni și greci au provocat mari dificultăți, din cauza pretențiilor exagerate ale Greciei și Serbiei, pe de o parte, și a ofertei restrânse a bulgarilor, pe de altă parte. Sârbii – sprijiniți de muntenegreni, care le-au susținut pretențiile – au cerut ca linia de graniță cu Bulgaria să fie râul Struma, cu o porțiune strategică dincolo de acest râu. În cele din urmă, sârbii și-au redus pretențiile la defileul dintre Struma și Vardar, astfel încât orașele Coceana, Istip, Monastir, Ohrida, Strumița și Radovița să fie ale Serbiei. În schimb, bulgarii au acceptat ca frontiera să înceapă de la vechea graniță sârbo-bulgară, să urmeze malul drept al Vardarului, iar orașele Kratovo, Coceana, Istip, Strumița și Ghevgheli să rămână Bulgariei.
Grecia a cerut ca noua graniță cu Bulgaria să înceapă de la capul Macry, la vest de Dedeagaci, și să treacă până la râul Karasu în linie dreaptă la Struma. În teritoriul cerut de Grecia intrau Cavala, Sereș, Drama, Gümüldjina și Xanti. Bulgarii au oferit zona care urma să înceapă de la Ghevgheli, să meargă până la golful Orfano, astfel încât să-i rămână Cavala, Porto-Lagos și tot litoralul Mării Egee. În cele din urmă, Grecia a cedat Bulgariei portul Lagos, în schimb, i-a rămas Cavala.
La 8 august 1913, Titu Maiorescu a ținut să informeze delegațiile participante în legătură cu atitudinea marilor puteri. El a arătat că Austro-Ungaria a anunțat România că își va rezerva dreptul de a cere revizuirea deciziilor adoptate la București în cazul în care Cavala nu era atribuită Bulgariei, dar care la București a fost atribuită Greciei. Rusia și Anglia, pentru scurt timp, au îmbrățișat cauza Austro-Ungariei cu privire la Cavala, dar opoziția Franței și Germaniei a făcut ca cele două să revină asupra problemei. Italia și-a păstrat rezerva.
Încercarea marilor puteri de a influența hotărârile Conferinței de pace de la București a fost ilustrată și de faptul că, la Conferința ambasadorilor de la Londra, ce și-a desfășurat lucrările în paralel cu Conferința de la București, marile puteri au admis, în principiu, dreptul de a revizui tratatul de la București, în caz că era necesar.
Bulgarii, stimulați și sprijiniți de Austro-Ungaria și Rusia, au făcut, cu ocazia dezbaterilor de la București, o serie de declarații care au fost prezentate în zilele de 8 și 9 august 1913, în ședințe plenare. Radev a dat citire următoarelor declarații: ”Delegații bulgari fiind, în mod prealabil informați de guvernul regal al Bulgariei despre comunicările Austriei și ale Rusiei făcute prin intermediul miniștrilor lor respectivi la București, E. Sale d-lui Președinte al Conferinței, declară că aceste comunicări au determinat consimțirea lor ca să semneze condițiunile păcei”. Iar Toncev a citit următoarea declarație: ”Delegații bulgari consideră că dorința generală de a se vedea stabilindu-se în Balcani o pace stabilă și un just echilibru ar fi fost mai fericit realizată pe baza principiului naționalităților”.
În cele din urmă, s-a ajuns la stabilirea granițelor între Bulgaria și Serbia și între Bulgaria și Grecia. Conform înțelegerii intervenite, orașele Radovița, Coceana și Istip au revenit sârbilor și Strumița bulgarilor; orașele Cavala, Sereș, Drama au revenit grecilor, iar Xanti, Gümüldjina, Porto-Lagos și o parte din ținutul Cavalei au revenit bulgarilor.
Ajungerea la acest rezultat s-a datorat și lui Titu Maiorescu, președintele Conferinței de pace de la București, care a reușit ca în timpul dezbaterilor să tempereze revendicările foștilor aliați față de Bulgaria și să ”îndulcească” îndărătnicia acestora.
În zilele de 4, 5 și 7 august 1913, România a încheiat acorduri cu Bulgaria, Grecia și, respectiv, Serbia prin care s-a garantat autonomia școlilor și bisericilor aromânilor din Macedonia.
Cu această ocazie, a avut loc un schimb de scrisori între delegații statelor mai sus menționate, scrisori ce au fost ratificate o dată cu textul tratatului de pace, lucru care le-a conferit calitatea de parte integrantă a tratatului. Cu toate acestea statele balcanice nu s-au achitat de obligațiile asumate față de aromânii din Macedonia, al căror regim a fost net inferior celui pe care îl avuseseră în cadrul Imperiului Otoman, în ultima perioadă.
În seara zilei de 9 august 1913, când la Ministerul de Externe a avut loc banchetul consacrat încheierii tratativelor de pace, Titu Maiorescu a rostit un toast prin care, referindu-se la alianța statelor balcanice, a lansat ideea că s-a născut ”o nouă Mare Putere”. Și Nicola Pasici a răspuns în termeni elogioși că ”România a câștigat titluri irevocabile la recunoștința popoarelor din Balcani, dintâi prin generoasa ei participare la opera emancipării lor și apoi pentru rolul istoric ce a desăvârșit prin negocierea cea mai eficace în favoarea echilibrului balcanic, care aruncă baze noi pentru prosperitatea viitoare a cestei părți a Europei… România să rămână întotdeauna în capul națiunilor pe care le reprezentăm, arătându-le calea ordinii, păcii și a progresului”.
La același banchet, Carol I și-a manifestat dorința ca pacea la care s-a ajuns să fie durabilă, iar relațiile cele mai cordiale să se stabilească între România și celelalte state balcanice.
După mai multe runde de negocieri, la 10 august 1913, a fost încheiat tratatul de pace de la București între România, Serbia, Grecia și Muntenegru, pe de o parte, și Bulgaria, pe de altă parte (este stabilită harta noii Europe Balcanice). Tratatul a cuprins 10 articole, un protocol secret care îi garanta execuția în cazul în care Sobrania bulgară, la instigația Austro-Ungariei, l-ar fi respins. Ideea și redactarea acestui document au aparținut lui Take Ionescu și diplomaților greci.
În ziua de 10 august 1913 a avut loc cea de-a 12-a ședință a Conferinței de pace de la București, zi în care a fost semnat tratatul de pace de către delegații, cu depline puteri, ai celor cinci țări. În cadrul ceremoniei, în numele delegațiilor străine, a luat cuvântul E. Venizelos, care a mulțumit lui Titu Maiorescu pentru contribuția României la finalizarea lucrărilor Conferinței și încheierea tratatului de pace. În încheiere, a luat cuvântul Titu Maiorescu, care a mulțumit tuturor participanților pentru contribuția lor la finalizarea cu succes a lucrărilor Conferinței: ”Ne putem despărți – a declarat prim-ministrul român – cu conștiința că ne-am străduit să apărăm interesele statelor pe care le reprezentăm și cu sentimentul că legăturile personale pe care le-am creat în timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor relații care se vor stabili între țările noastre”.
În preambulul tratatului s-a arătat că monarhii celor cinci state balcanice ”însuflețiți de dorința de a pune capăt stării de război care există în prezent între țările lor respective, voind, dintr-un sentiment de ordine, să stabilească pacea între popoarele lor atât de mult încercate, au hotărât să încheie un tratat de pace definitiv”.
Tratatul a prevăzut încetarea stării de război și instalarea ”păcii și prieteniei” între statele semnatare, începând cu ziua ratificării (art. 1).
În continuare era recunoscută noua frontieră româno bulgară (art. 2), care începea de la Dunăre, lângă satul Turksmil (10 km în amonte de Turtucaia), tăia platoul Killi-Radi și se termina la Marea Neagră, la sud de satul Ekrene, la cota 252, o comisie mixtă urmând să-i fixeze traseul pe teren.
Teritoriul inclus în regatul României avea o suprafață de 7 500 kmp și o populație de peste 300 000 locuitori, la acea dată în majoritate turco-tătari. Locuitorii de origine bulgară erau în cea mai mare parte colonizați în Cadrilater după 1878, în cadrul măsurilor politico-militare luate de guvernul de la Sofia de ”bulgarizare” a acestui teritoriu.
Dacă România avea înaintea încheierii tratatului o suprafață de 131 300 kmp și o populație de 7 260 000 locuitori, după încorporarea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) suprafața a crescut la 138 800 kmp, cu o populație de circa 7 567 000 locuitori.
Guvernul bulgar era obligat să dărâme în decursul a doi ani toate fortificațiile din zona noii frontiere cu România și să nu mai construiască altele în zona Rusciuk-Șumla-Balcic; o comisie mixtă, compusă din reprezentanții celor două state, urma să fie însărcinată să execute la fața locului traseul noii granițe, conform stipulațiilor anterioare. Protocolul de delimitare a frontierei româno-bulgare a fost semnat la 6 decembrie 1913.
Articolele 3 și 4, cu protocoalele adiacente, stabileau frontiera dintre Serbia și Bulgaria. ”Linia de graniță – se arăta în Tratat – va pleca de la vechea graniță, din culmea Patarica, va urma vechea graniță turco-bulgară și linia de despărțire a apelor între Vardar și Struma, cu excepția văii adânci a Strumiței, care să rămână pe teritoriul sârb; ea va merge până la muntele Belasica, unde va atinge granița bulgaro-greacă”(art 3). O comisie mixtă urma să delimiteze noua frontieră.
În urma noilor achiziții teritoriale, Serbia a cunoscut o importantă creștere a suprafeței și populației. Astfel, dacă Serbia avea înainte de război o suprafață de 48 000 kmp, cu o populație de 1 300 000 locuitori, ea a ajuns la o suprafață de aproximativ 88 000 kmp și o populație de 4 250 000 locuitori.
Frontiera între Bulgaria și Grecia era stabilită prin articolul 5. Linia de graniță ” pleca de la noua graniță bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina pentru a ajunge la vărsarea râului Mesta în Marea Egee” (granița urma masivul Rodopi până la răsărit de Cavala). Grecia primea Salonicul, Peninsula Calcidică, portul Cavala cu teritoriul din jur și sudul Epirului cu Ianina, insulele din Marea Egee, în afară de Dodecanez, care a rămas mai departe sub dominație italiană.
S-a prevăzut, ca și în cazul articolelor anterioare, și modalitatea unui eventual arbitraj al unui guvern neutru în situația apariției unor eventuale dispute în timpul fixării la fața locului a traseelor viitoarelor frontiere.
Și Grecia a cunoscut în urma tratatului o creștere importantă atât a suprafeței, cât și a populației. Dacă suprafața Greciei înainte de tratat era de 64 600 kmp, cu o populație de 2 800 000 locuitori, ea a primit un teritoriu de 57 000 kmp, cu o populație de 1 900 000 locuitori, ajungând astfel la o suprafață de 121 600 kmp, cu o populație de 4 700 000 locuitori.
Prin articolul 6 s-a prevăzut demobilizarea armatei bulgare și lăsarea trupelor la vatră în cel mai scurt timp, iar evacuarea teritoriului Bulgariei de către trupele române și a celor aliate să aibă loc la două săptămâni de la demobilizarea armatei bulgare (art. 7).
În acest timp, armata română de operații a primit indicații în legătură cu zona de demarcație: Linia Șiștov-Lovcea-Turski-Isvor-Glozene-Zlatița-Mircovo-Araba-Konak-Orhanie-Mezdra-Vrața-Bercovița-Lom-Dunăre (Triunghiul Șiștov-Orhanie-Vrața-Lom).
În continuare, tratatul a stabilit, pentru trupele de ocupație de pe teritoriul Bulgariei, un regim de rechiziții cu plată, de liberă deplasare și folosire a mijloacelor de transport (art. 8) și schimbul reciproc de prizonieri, după ratificare, și modalitățile de plată, de către guvernele respective, a cheltuielilor făcute pentru întreținerea acestora (art. 9). Problema despăgubirilor pentru eventualele pagube provocate populației civile nu au fost cuprinse în aceste articole.
În sfârșit, ultimul articol a stipulat ca ratificarea să se facă în termen de 15 zile de la semnare, iar schimbul instrumentelor de ratificare să aibă loc la București (art. 10).
La 24 august 1913, Serbia, Grecia, și Bulgaria au transmis la București documentele corespunzătoare; în cele din urmă au sosit și cele din Muntenegru. Schimbul oficial al instrumentelor de ratificare s-a făcut la Sinaia, la 30 august 1913. Procesul verbal a fost semnat de Titu Maiorescu, A.D. Papadiamantopulos (Grecia), M.G. Ristici (Serbia), cu împuternicire în numele Muntenegrului, și S. Radev (Bulgaria).
Bulgaria, învinsă, a suferit pierderi minime. Dacă înainte de război, ea a avut o suprafață de 96 300 kmp, cu o populație de 4 300 000 locuitori, în urma pierderii Cadrilaterului (7 500 kmp, cu 307 000 locuitori), a rămas cu o suprafață de 88 800 kmp, cu o populație de 3 992 400 locuitori; ea a câștigat, în schimb, circa 22 000 kmp în Tracia și Macedonia, ajungând la o suprafață de 110 800 kmp, cu o populație de 4 250 000 locuitori.
Muntenegru s-a completat cu sandjakul Novi-Pazar. Astfel, Muntenegru
și-a mărit teritoriul de la 9 000 kmp la 15 000 kmp și și-a dublat populația, până la 530 000 locuitori (după alte surse 600 000 locuitori).
În perioada imediat următoare, statele balcanice au încheiat tratate de pace cu Imperiul Otoman, punând astfel capăt stării de beligeranță.
La 29 august 1913 s-a semnat tratatul de pace bulgaro-otoman. Imperiul Otoman a cedat o parte a țărmului Mării Negre cu portul Ahtopol, granița mergând apoi pe lângă orașele Malko-Târnovo și Svilengrad, ce au rămas Bulgariei. Adrianopolul a rămas Imperiului Otoman, iar din sudul acestui oraș frontiera comună mergea pe râul Marița până la vărsare.
La 13 noiembrie 1913 s-a semnat tratatul de pace greco-otoman de la Atena, dar care nu preciza și situația insulelor. Teritoriul Greciei s-a fixat definitiv abia după ce s-au trasat granițele Albaniei, prin Protocolul de la Florența (19 decembrie 1913) și după decizia marilor puteri asupra insulelor Imbros, Tenedos și Kastelrosso (Castellorizo), care rămâneau Imperiului Otoman.
În urma păcii de la București, Imperiul Otoman a rămas în Europa cu o suprafață extrem de redusă (coasta europeană în jurul Constantinopolului, între Marea Neagră și Marea Egee), de 22 000 kmp și o populație de 2 000 000 locuitori (majoritatea locuia în Constantinopol).
Serbia și Muntenegru au semnat un acord, la 7 noiembrie 1913, la Belgrad, prin care s-a trasat frontiera între cele două state. Potrivit acordului în hotarele Muntenegrului erau incluse Djakova, Plevlje și jumătate din câmpia Meokia și din sandjakul Novi Pazar. La 9 martie 1914 s-a semnat și tratatul de la Constantinopol dintre Serbia și Imperiul Otoman.
În mare parte, hotărârile tratatului de pace de la București, cu privire la România, au avut o durată scurtă din cauza izbucnirii primului război mondial. Noua frontieră, așa-zis ”strategică”, numită Cadrilater, nu a adus României mai multă securitate, așa cum aveau să dovedească evenimentele de la începutul participării sale la primul război mondial. În 1916, Dobrogea a fost ocupată, treptat, de trupele bulgare cu sprijinul trupelor germane de sub comanda generalului von Mackensen, iar prin pacea de la Buftea-București (7 mai 1918), prin articolul 10, România a restituit Bulgariei Cadrilaterul; mai mult, România a pierdut întreaga Dobroge, care a devenit un condominium al celor patru state ce formau coaliția Puterilor Centrale. Prin Conferința de pace de la Paris (Tratatul de la Neuilly-sur Seine, 27 noiembrie 1918), Cadrilaterul a revenit României, dar după îndelungi discuții. Soarta acestuia s-a decis prin tratatul româno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, și prin Conferința de pace de la Paris (1947), când România a pierdut definitiv Cadrilaterul (județele Durostor și Caliacra).
La sfârșitul anului 1913, situația s-a complicat din nou în Peninsula Balcanică, în urma ocupării unei părți din Albania de către armata sârbă, guvernul de la Belgrad încercând în felul acesta să obțină ieșirea la Marea Adriatică. Susținută de Germania și Rusia, Austro-Ungaria a cerut evacuarea imediată a armatei sârbe din Albania, în caz contrar amenințând cu deschiderea ostilităților împotriva Serbiei. În situația creată, Serbia și-a retras imediat, în 24 ore, trupele. Fără să prejudicieze bunele relații cu Serbia, guvernul român, la rândul său, a cerut Belgradului respectarea integrității Albaniei.
Pacea de la București a reprezentat un moment semnificativ în istoria țărilor balcanice, când decizii importante au fost luate de statele din Peninsula Balcanică, state mici, fără amestecul marilor puteri. Nu au avut câștig de cauză nici intențiile Austro-Ungariei de a dezavantaja Serbia în favoarea Bulgariei și nici cele ale Rusiei de a dezavantaja Grecia.
Granițele fixate prin acest tratat au rămas, cu unele modificări, valabile până în prezent, iar Imperiul Otoman a pierdut cea mai mare parte a teritoriului ce-i mai rămăsese în Europa.
România, participând la cel de-al doilea război balcanic și semnând tratatul de pace de la București, a efectuat un act demonstrativ de independență și sfidare față de Tripla Alianță, în general, și Austro-Ungaria, în special.
3.3. Conferința de pace de la București: ecouri contemporane
Pacea de la București a reprezentat primul moment când reprezentanții statelor și popoarelor din sud-estul Europei nu s-au mai găsit în anticamera tratativelor, purtate de marile puteri, care le hotărau soarta fără participarea celor direct interesați, așa cum s-a întâmplat cu ocazia Congresului de pace de la Paris (1856), a păcii de la San Stefano (1878) și a Congresului de pace de la Berlin (1878). În 1913, marile puteri, cu toate încercările de a se amesteca în problemele balcanice, au fost nevoite să asiste la hotărârile luate la București fără ele și uneori chiar împotriva lor.
Era clar că prin iscălirea tratatului de pace de la București, România, Grecia, Serbia și Muntenegru au reușit, trecând peste capul marilor puteri, să-și impună în cea mai mare parte dorințele. Totodată, participarea României la al doilea război balcanic și rolul activ jucat în această perioadă de diplomația românească au ridicat un serios semn de întrebare Triplei Alianțe în legătură cu poziția Bucureștiului într-un eventual conflict european.
Al doilea război balcanic a însemnat prăbușirea colaborării interbalcanice, izolarea și slăbirea Bulgariei, cu consecințe tragice atât pentru ea, cât și pentru celelalte state balcanice. Fără îndoială că guvernul bulgar a mizat tot timpul pe o repunere în discuție a clauzelor stabilite la București, sperând că în felul acesta va putea ameliora o stare de lucruri pe care a considerat-o necorespunzătoare. Între guvernul român și diferite capitale europene au avut loc intense schimburi de vederi înainte și în timpul Conferinței de pace de la București. Chiar din perioada premergătoare, Franța, Germania, mai apoi, Rusia și Italia s-au declarat de acord cu tratativele de pace ce urmau să înceapă la București, urmând ca hotărârile luate să nu fie supuse unei eventuale renegocieri.
Dintre marile puteri, Austro-Ungaria a depus eforturi mari pentru a se ajunge la convocarea unei conferințe europene destinată să supervizeze clauzele tratatului de pace de la București. Împăratul Frantz Joseph, de altfel, a considerat că ”Puterile centrale nu pot accepta tratatul de la București ca o reglementare definitivă a problemei balcanice; numai un război general va putea aduce o soluție convenabilă”. În aceeași idee, încă de la 13 august 1913, von Berchtold, cancelarul Austro-Ungariei, a făcut cunoscut ministrului Fürstenberg, la București, că tratatul ce se încheia trebuia să aibă ”formă europeană”, iar dacă România nu va satisface interesele Austro-Ungariei, tratatul va trebui revăzut.
După pacea de la București, prestigiul internațional al României a crescut, iar poziția ei pe plan regional s-a consolidat. Încercările diplomației de la Viena de a revizui tratatul de pace s-au lovit nu doar de opoziția României, Greciei, Serbiei și Muntenegrului, dar și de a Germaniei și Rusiei.
Pacea încheiată la București, cu toată opoziția Austro-Ungariei, dar cu acordul Franței, Rusiei și Germaniei, a apărut nu ca rezultat al unei medieri a marilor puteri, ci ca un act al statelor balcanice independente, care – se spera – le va aduce liniștea dorită.
Anglia, apărătoare fidelă a integrității Imperiului Otoman, a avut o atitudine ambiguă în privința menținerii tratatului de la București. La 27 august, N. Mișu, ministrul român la Londra, a raportat că Edward Grey i-a spus că: ”Tratatul de la București este opera politică cea mai meritorie ce s-a făcut în ultimul timp”, dar că ”negreșit, în principiu, Marile Puteri au dreptul de a examina acest Tratat, întrucât el atinge interesele europene”. În ceea ce privește atitudinea Angliei, Edward Grey a adăugat că aceasta ”se va asocia la propunerile provenind din partea unanimității Puterilor în această chestiune”, dar era convins că, în practică, ”această unanimitate nu se va obține”.
Indubitabil, Franța a avut atitudinea cea mai categorică de apărare a tratatului de la București, în mod special a intereselor României și Serbiei. În această privință, guvernul francez, care în perioada anterioară manifestase o simpatie evidentă față de Sofia, s-a situat ferm pe poziția unei acceptări definitive a celor decise la București. De la Paris, ministrul român, Alexandru Lahovary, a transmis, la 5 august 1913 (când negocierile de la București erau departe de a fi încheiate), că ”guvernul Republicii continuă să acționeze pe lângă Marile Puteri pentru a asigura respectul integral al clauzelor tratatului ce va fi semnat la București, împotriva unei revizuiri totale sau parțiale din partea Europei. Domnul Pichon a făcut tot ceea ce este posibil pentru ca în această privință să distrugă orice iluzie a guvernului bulgar”.
La 23 august 1913, ministrul României la Sankt-Petersburg, C. Nanu, a raportat că Sazonov i-a comunicat ”via mulțumire” a țarului ”pentru fericitul sfârșit” al Conferinței de la București, deși își păstra rezerva revizuirii tratatului ce se încheiase. În cele din urmă, semnalele venite de la Sankt-Petersburg erau dintre cele mai bune, S.D. Sazonov a declarat că ”ideea revizuirii este părăsită”.
Poziția Germaniei a fost mai nuanțată, dar în fond era favorabilă menținerii hotărârilor la care s-a ajuns la București. Germania, din motive ce țineau de raporturile speciale ce le avea cu Austro-Ungaria, nu a exclus, în principiu, ideea unei eventuale revizuiri, dar s-a pronunțat pentru păstrarea nemodificată a deciziilor luate la București. O eventuală întâlnire a marilor puteri putea fi fără însemnătate, mai mult ”platonică”, după cum a declarat un important diplomat german. Germania a considerat pacea de la București definitivă.
Italia a oscilat o vreme, neluând în privința revizuirii o poziție clară. În final, Roma a acceptat situația de fapt, iar un înalt funcționar de la Roma a declarat că o eventuală revizuire nu era practic posibilă ”din cauza noilor dificultăți internaționale pe care le-ar putea atrage și mai cu seamă din cauza imposibilității executării deciziilor pe care le-ar putea adopta eventual…”.
Încheierea convorbirilor și semnarea tratatului de pace au fost urmate practic de o acceptare de către toate marile puteri. Aceasta s-a exprimat, între altele, în telegramele expediate din capitalele europene pe adresa fie a monarhului român, regele Carol I, fie pe adresa șefului guvernului român, Titu Maiorescu, ce prezidase lucrările conferinței.
Primul a sosit mesajul adresat de către împăratul Frantz Joseph regelui Carol I. Era un act rece și protocolar. Mult mai cald era mesajul împăratului Wilhelm al II-lea. Pe aceeași linie de simpatie și încurajare s-a înscris și mesajul țarului Nicolae al II-lea. În cursul zilelor de 23-26 august 1913, ca și mai târziu, lui Titu Maiorescu i-au fost transmise o serie de felicitări din partea lui S.D. Sazonov, ministrul de externe al Rusiei, contelui von Berchtold, ministru de externe al Austro-Ungariei, marchizului di San Giuliano, ministrul de externe al Italiei, cancelarului german von Bülow, lui Edward Grey, ministrul de externe englez.
În nota oficială, Edward Grey a prezentat ”cordiale felicitări cu prilejul terminării ostilităților și încheierii păcii între beligeranți”.
În acele zile, opinia publică din statele europene a urmărit evenimentele care au avut loc la București și a apreciat în mod deosebit poziția și rolul României, căreia, practic, în mod unanim, i s-a atribuit rolul principal în încheierea rapidă a conflictului balcanic și stabilirea unei păci drepte, ce se dorea a fi cât mai durabilă. Rolul României era cu atât mai important cu cât devenise evident că statele balcanice își luaseră un mare grad de independență, hotărând să-și rezolve singure problemele. Marile puteri erau convinse că ”națiunile balcanice nu au să se mai întemeieze pe intervențiile Europei” .
Pretutindeni, dar mai ales în Marea Britanie, presa a scos în evidență ideea că se semnase pentru prima dată în istoria statelor balcanice un tratat care a dat prilejul acestor state ”de a-și reglementa ele însele, între ele, dificultățile ce le divizau” .
La 19 august 1913, N. Mișu transmite la București informații din presa engleză prin care era salutată cu mare satisfacție încheierea păcii de la București și felicitat regele Carol I ”pentru fericitul rezultat”. ”Times” a specificat că: ”Europa datorează recunoștință României pentru tăria cu care a impus soluțiunea și pentru moderațiunea cu care a fixat propriile ei cereri”.
Un raport detaliat a transmis de la Viena și Edgard Mavrocordat, ministrul României la Viena, la 18 august 1913, în care a menționat că: ”Toată presa austriacă aduce omagii autorității, dexterității și repeziciunii cu care, într-un scurt interval de opt zile, Guvernul român a reușit să producă încheierea unui tratat de pace între beligeranții din Peninsula Balcanică. Se bucură a vedea astfel sfârșită o stare de lucruri atât de penibilă și dăunătoare în același timp intereselor țărilor din vecinătatea teatrului ostilităților”.
De la Constantinopol, Gh. Manu, ministrul României, a raportat, la 21 august 1913, despre convingerea generală ce exista în capitala otomană legată de contribuția României la încheierea conflictului balcanic: ”Din toate părțile – a concluzionat Gh. Manu – am auzit aceleași aprecieri și în special toți ambasadorii mi-au spus, în diferite rânduri, că politica înțeleaptă urmată de România, politică ce a permis de a stabili în câteva zile un acord atât de anevoios, asigură țării noastre pentru viitor, în relațiile cu statele Orientului, o situație privilegiată și un deosebit prestigiu, constituind o demnă și frumoasă încoronare a glorioasei domnii a M.S. Regelui nostru Carol I”.
În aceeași zi, de la Atena, s-a raportat despre un articol apărut în ziarul ”Patris” din 7 august 1913. În articol s-a prezentat faptul că România știe să-și sprijine prietenii, iar ”lealitatea guvernului român față de aliați […] care vor datora României o pace statornică” este de admirat. Totodată s-a arătat că aceasta era ”politica unui stat puternic și civilizat”.
Și în presa belgiană s-a evidențiat rolul României în evenimentele recent încheiate și curajul statelor balcanice de a-și hotărî singure soarta: ”Națiunile balcanice – s-a arătat într-o publicație belgiană – știu acum prin proprie experiență că ele nu au nimic de a aștepta de la o intervenție a Europei…, că ele nu vor găsi salvarea sigură a drepturilor lor decât în propriile lor mijloace de apărare”.
De la Berlin a sosit la București telegrama trimisă de Alexandru Beldiman, ministrul României în Germania, în care prezenta felicitările formulate de guvernul german la adresa lui Titu Maiorescu: ”Guvernul Imperial german felicită pe excelența voastră pentru încheierea păcii de la București, pe care o consideră definitivă”.
Iar Camille Blondel, ministrul Franței la București, a fost însărcinat de președintele Franței și de guvernul său să prezinte felicitări regelui Carol I ”pentru fericitul sfârșit al negocierilor de pace”.
De la Roma, de asemenea, au sosit numeroase informații despre starea de spirit care domina viața politică și opinia publică față de evenimentele la care România a participat și și-a adus contribuția la soluționarea lor. Penescu, ministrul României, a prezentat astfel situația din capitala italiană: ”Atât la Guvern, cât și în presa italiană domnește o mare satisfacție pentru încheierea păcii […]. Fericitul sfârșit al negocierilor la Conferința Păcii din București se datorește în mare măsură spiritului de solidaritate și moderațiune, precum și atitudinii hotărâte a României”.
Articolele din presa italiană de asemenea au cuprins comentarii favorabile asupra tratatului de pace de la București și asupra rolului jucat de România. Astfel, ziarul ”Tribuna” din 12 august 1913 a făcut o caracterizare impresionantă a situației politice existente în Peninsula Balcanică: ”Un alt mare pas s-a făcut către sfârșirea acestui conflict istovitor, care a avut repercusiuni asupra unor mari și vitale interese și care, de atâta timp, paralizează piața financiară a lumii. Bucuria pentru pacea de la București este, deci, generală. Ceea ce Bulgaria a pierdut, ceea ce Serbia, ori Grecia și Turcia au câștigat nu au decât o importanță secundară față de avantajele ce prezintă, pentru toate națiunile civilizate, fără deosebire, încetarea unui conflict, care pentru mulți ani, a liniștit acel teren seismic ce este Peninsula Balcanică”. Din păcate, liniștea atât de mult dorită avea să se tulbure din nou în anul următor.
În ”Corriere della Sera” din 21 august 1913 a apărut un articol elogios la adresa României, în care s-a făcut și o analiză pertinentă a relațiilor româno-austriece. ”România – s-a arătat în articol – seconda, până acum, politica austriacă și părea că, într-un caz de conflict european, ea nu s-ar fi gândit de a-și îndrepta forțele decât în contra Rusiei, nu s-ar fi gândit să elibereze pe alți frați români, decât pe cei din Basarabia. Îndoitul război care s-a desfășurat în ultimele 8 luni, a produs o adâncă schimbare în această situație”. Și articolul a continuat în aceeași notă: ”România de ieri, austrofilă și răbdătoare, este azi un stat care s-a făcut arbitru între statele balcanice, după ce a împiedicat formarea unei mari Bulgarii. E o Românie care s-a dovedit a fi mai importantă decât ea însăși se credea, o Românie cu o conștiință mai energică, mai precisă și mai vastă a propriei ei valori și, deci, a propriilor ei scopuri politice”.
Cu privire la durabilitatea tratatului de pace de la București, același ziar și-a exprimat temerile că pacea nu va fi lungă: ”Pacea încheiată nu credem că va fi lungă. Deoarece Macedonia este încă în majoritate bulgară și nu sârbă sau greacă, pe când cea mai mare parte din regiunea cucerită, cu forța armelor de sârbi și de greci, va fi sub stăpânirea acestor popoare, care nu sunt decât minoritatea. Stăpânirea aceasta ar putea fi tolerabilă dacă populațiile din Peninsula Balcanică nu ar fi atât de mult îndârjite unele contra altora până la sălbăticie…”.
Asupra problemei revizuirii tratatului de pace de la București de către Italia, ziarul ”Il Mattino”, Napoli (10 august 1913), a notat: ”Italia nu va avea nici un interes real de a cere revizuirea tratatului de pace de la București”.
Într-un articol intitulat Pacea Balcanică și România, ”Corriere della Sera” din 14 septembrie 1913, pornind de la încheierea conflictului balcanic, a făcut unele aprecieri judicioase privind rolul și perspectivele României. S-a consemnat că politica regelui Carol I era contradictorie, trebuind să navigheze între tradiționala alianță cu Austro-Ungaria și situația românilor din Dubla Monarhie, ce era problema esențială a politicii externe românești, în timp ce preocuparea cercurilor politice românești în legătură cu Bulgaria era conjuncturală: ”nici de mare utilitate, nici permanentă”.
Contele Berchtold, ministrul de externe al Austro-Ungariei, a expediat, la 14 august 1913, legației austro-ungare din București, o telegramă ce urma să fie comunicată lui Titu Maiorescu, în care se observa deja atitudinea radical schimbată a diplomației austriece față de România și tratatul de la București: ”Îndemânarea și prudența politică ce le-a arătat Cabinetul din București cu prilejul tratărilor de curând terminate au produs Guvernului Imperial și regal, care de la început considera Bucureștii ca cel mai nimerit loc pentru aceste tratări, o deosebită satisfacție. Doresc dar să transmit Domnului Maiorescu, remarcabilul conducător al tratărilor, cele mai călduroase felicitări ale Guvernului Imperial și regal […] Lucrând astfel, România a răspuns, într-un mod care merită recunoștință, dorinței simțite de Europa de a pune capăt luptelor sângeroase din Balcani”.
La Sankt-Petersburg, ecourile în presă au fost amestecate, ziarelor guvernamentale le-a fost comună o poziție de aprobare a tratatului și de apreciere pozitivă a rolului României. În schimb o serie de ziare slavofile și astfel, implicit, antiromânești au criticat ceea ce se petrecea la București.
”Petersburgskaia Vedomosti” scotea în evidență rolul important pe care România l-a jucat în criza balcanică: ”România, înrudită cu noi prin suflet – s-a subliniat în numărul din 23 august 1913 al ziarului – a oprit masacrul fratricid și a scăpat zeci, poate sute de mii de suflete: bulgari, greci și sârbi, ceea ce aceștia din urmă nu vor uita niciodată”. În continuare, în articol s-a luat poziție față de o afirmație a ziarului ”Novoe Vremia”, care a acuzat România că și-a ”apropiat teritoriu bulgar”. ”România a fost în drept – sublinia Petersburgskaia Vedomosti –, bulgarii niciodată nu au renunțat la Dobrogea, presa lor a exprimat întotdeauna dorința de a relua de la România acest teritoriu, care a aparținut în vechime principatului Valahia… România a avut dreptul să mărească teritoriul său, mai întâi pentru că nu a primit nimic în anul 1878 pentru jertfele făcute în lupta pentru eliberarea Bulgariei, bineînțeles glodul din Dobrogea nu putea să compenseze Basarabia din sud”.
O atitudine favorabilă României a fost exprimată și în presa maghiară de către ziarele ce prezentau punctul de vedere al celor ce se opuneau guvernului condus de Istvan Tisza. În ziarul ”Magyarorszag” din 20 august 1913 s-au făcut aprecieri elogioase la adresa României și a primului său ministru: ”Bucureștii sunt acum centrul lumii, iar Maiorescu […] este sufletul, conducătorul, diriguitorul negocierilor care sunt chemate a decide direct soarta Balcanilor și, indirect, a Europei”. Ziarul a constatat ”mândria națiunii române” și a atacat în termeni duri pe Istvan Tisza și politica maghiară în Balcani: ”Cine ar fi putut crede că noi, mândria Ungariei milenare, cu 21 milioane de locuitori, să privim odată cu invidie la nou-născuta, mica și mizerabila Românie! Cine ar fi crezut că această țărișoară, fără să scoată sabia ne va răpi menirea istorică ce ni se cuvenea? Care este explicația acestei minuni? Explicația e simplă: România este țară independentă, iar noi gemem în robie”!
Și ziarul ”Az Ujság” din 20 august 1913 a făcut comentarii elogioase la adresa politicii externe românești: ”Puteri sunt mai multe în Europa, putere este numai una, și aceasta este România. De luni de zile puterile poruncesc Balcanilor ca să facă pace și războiul se întețește din ce în ce. Acum, însă, poruncește România și Balcanii se supun. Iată, pacea s-a încheiat…”.
Ziare ca ”Pesti Hirlap”, ”Az Est” și ”Magyar Hirlap”, în schimb, au compătimit situația bulgarilor și și-au exprimat dorința de a se face revizuirea tratatului de la București.
Presa franceză, în special cea pariziană, a reliefat rolul jucat de România în evenimentele care au avut loc în Peninsula Balcanică. În viziunea ziarelor pariziene, întreaga atitudine a României a fost animată de principiile naționale și a fost impusă de voința populară, marcând o nouă orientare în politica externă, manifestată, între altele, și prin simpatia față de Franța. Ziarele franceze au considerat că România și-a recâștigat prestigiul eclipsat o vreme de evenimentele balcanice derulate. Publicațiile franceze s-au întâlnit cu cele belgiene în a sublinia rolul statelor balcanice în viitoarea conjunctură europeană, iar evenimentele de la București erau considerate a fi adus liniște pentru mai mulți ani într-o zonă definită ca ”teren seismic, ce este Peninsula Balcanică.
Presa engleză a recunoscut aproape în unanimitate serviciul adus păcii europene prin intervenția României în încheierea păcii. ”Evening Standard” a menționat: ”Din ultimele evenimente un fapt reiese în mod clar și anume: că Regele României este stăpân pe pace și pe război în Balcani. Bulgaria nu poate mișca în nici o direcție, afară dacă România este angajată aiurea sau se abține de a interveni. Acest echilibru parțial este, poate, cea mai bună garanție a păcii într-o parte a lumii unde pacea nu este niciodată definitivă sau completă”.
Din păcate, în curând avea să se dovedească, în chip paradoxal, că războaiele balcanice, precum și pacea de la București, nu fuseseră decât anticamera primului război mondial (1914-1918).
CONCLUZII
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, România a făcut parte dintr-o puternică alianță – Tripla Alianță – și a întreținut relații politice și economice cu numeroase state din Europa și America. Datorită poziției sale geografice, ea a acordat un loc important relațiilor cu statele din Peninsula Balcanică, de care o legau nu numai un trecut istoric comun, ci și interese politice și economice extrem de actuale.
Păstrarea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică, hotărât la Congresul de pace de la Berlin (1878), principiul echilibrului puterilor și soarta aromânilor din partea europeană a Imperiului Otoman au constituit obiective importante ale politicii externe a României la începutul secolului al XX-lea.
Ca și în secolul al XIX-lea, în secolul al XX-lea Peninsula Balcanică a prezentat mișcări ”telurice” puternice la toate nivelurile; creștinii aflați, încă, sub dominația Imperiului Otoman au aspirat să se elibereze și au văzut în statele naționale vecine acestuia, locuite de conaționali de-ai lor, posibilitatea înfăptuirii unității și independenței naționale mult așteptate; pe de altă parte, datorită amestecului etnic, neînțelegerile și conflictele interetnice nu s-au stins aproape niciodată. În Macedonia, bande (comitagii, antarți ș.a.) înarmate, sprijinite material de Bulgaria, Grecia și Serbia, nu au luptat doar împotriva oficialităților otomane, ci au luptat și între ele, provocând în rândurile populației civile nu doar distrugeri materiale și umane, dar și multă durere, alimentând astfel conflictele militare.
Anarhia a domnit și în rândurile cetățenilor otomani ce s-au organizat în societăți secrete (”Junii turci”), care au încercat să aducă inovații învechitului sistem politic otoman, să schimbe prin reforme fața Imperiului Otoman, pentru a-l moderniza și a-l face să supraviețuiască.
România a făcut apel la sprijinul politic al marilor puteri pentru a veni în ajutorul populației aromâne din Peninsula Balcanică și, în cele din urmă, după mai multe intervenții la Constantinopol, Abdul Hamid al II-lea a emis firmanul (Iradeaua din 9/22mai 1905) prin care au fost recunoscute drepturile aromânilor la școală și biserică.
Din păcate, situația aromânilor și a celorlalte etnii nu s-a îmbunătățit, deoarece autoritățile otomane nu și-au dat silința să pună în aplicare angajamentele pe care și le-au asumat față de marile puteri, dar și prin firmanele emise în timp. Iar Patriarhul de la Constantinopol, influențat de Grecia, s-a opus cu vehemență punerii în aplicare a Iradelei, astfel că aceasta a devenit literă moartă.
In schimb, în România, de-a lungul timpului, etnicii bulgari, sârbi, greci și albanezi au găsit sprijin moral și material în lupta lor de eliberare națională de sub dominația otomană sau de reformare a instituțiilor statului, în cazul turcilor.
În ultima parte a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, Europa occidentală s-a îndreptat rapid spre o divizare politică de bloc. În același timp se poate spune că statele balcanice, ale căror interese vizau desăvârșirea lor națională, au fost ”curtate” de marile puteri europene, făcându-li-se promisiuni pentru a fi câștigate de o parte sau alta.
Politica externă a statelor din sud-estul Europei (România, Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru), în această perioadă, a fost în esență o politică națională, o politică de descoperire a căilor de urmat în vederea obținerii obiectivului național, eliberarea conaționalilor de sub dominația imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus.
România nu a putut să privească din afară, fără să se implice, evenimentele care se desfășurau cu rapiditate în Balcani; răscoala din Macedonia (1903), criza orientală (1908), războiul italo-otoman (1911-1912) și lupta statelor balcanice pentru desăvârșirea națională și, implicit, alungarea otomanilor din Europa, chiar și din Constantinopol, capitala Imperiului.
Implicarea a devenit inevitabilă mai ales că propaganda bulgară în direcția alipirii Dobrogei de Nord a trezit neliniște la București. În această atmosferă, a devenit tot mai puternică ideea de a pretinde compensări teritoriale de la Bulgaria, de a păstra un echilibru de forțe în Balcani și, astfel, de a conserva Dobrogea românească în fața revendicărilor bulgare.
România, neutră din timpul războiului italo-otoman, și-a menținut poziția și în ceea ce privește primul război balcanic (1912-1913), dar a prezentat Bulgariei și marilor puteri europene cererile ei cu privire la Cadrilater (Dobrogea de Sud). Au urmat negocieri la București, Sofia și Londra (Protocolul din 29 ianuarie 1913), fără să se ajungă la nici un rezultat.
Bulgaria, victorioasă în războiul cu otomanii, a tergiversat luarea unei hotărâri în privința diferendului cu România și a sperat că va reuși să obțină sprijinul marilor puteri, iar România se va mulțumi cu o minoră rectificare de graniță.
Austro-Ungaria, chiar dacă a sprijinit România în problema diferendului cu Bulgaria, încet, dar sigur, s-a apropiat de aceasta din urmă.
Rusia, Franța și Germania au fost de la început și până la sfârșit de partea României, chiar dacă au mai existat unele neînțelegeri, iar Anglia și Italia, în cele din urmă, au apreciat rolul jucat de România în sud-estul Europei în timpul crizei balcanice și i-au dat întregul sprijin.
Conferința ambasadorilor prin Protocolul de la Sankt-Petersburg (9 mai 1913) a atribuit României Silistra, dar opinia publică românească a așteptat mult timp rezolvarea diferendului în mod favorabil și obținerea Silistrei nu a mulțumit pe nimeni, astfel încât curentul războinic a continuat să se manifeste prin toate mijloacele (presă, manifestații).
Regele Carol I și Titu Maiorescu, prim-ministru și ministru de externe al României, au sperat că vor ajunge la o înțelegere pe cale pașnică cu Bulgaria, dar încheierea primului război balcanic (30 mai 1913) cu victoria statelor balcanice aliate, disensiunile dintre aliați cu privire la teritoriile ocupate și atacul Bulgariei, fără declarație de război, împotriva Serbiei și Greciei, a făcut ca cei doi să nu mai țină cont de opinia și interesele marilor puteri europene în sud-estul Europei și să ordone mobilizarea armatei române (3 iulie), să declare război Bulgariei (10 iulie 1913), iar armata română să intre în Bulgaria pentru a obține Cadrilaterul și nimic mai mult.
Bulgaria, înconjurată și învinsă de armatele română, sârbă, muntenegreană, greacă și otomană, a cerut, cu disperare, oprirea războiului și începerea tratativelor de pace, care aveau să aibă loc la București (iulie-august 1913), sub președinția lui Titu Maiorescu.
România și statele balcanice nu au mai așteptat ca marile puteri să le hotărască soarta, așa cum se întâmplase la Paris (1856), San Stefano (1878) și Berlin (1878), ci au luptat pentru realizarea visului național.
România, Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria au reușit să treacă peste voința marilor puteri europene de la declanșarea crizei balcanice și până la încheierea tratatului de pace de la București. România, Serbia, Muntenegru și Grecia au reușit să impună marilor puteri europene propriul mod de rezolvare a problemelor din Peninsula Balcanică. Iar frontierele trasate prin tratatul de pace de la București au supraviețuit, cu unele corecturi, celor două războaie mondiale. Meritul a revenit diplomațiilor de la București, Atena și Belgrad care au intuit divergențele din sânul Triplei Alianțe și Triplei Înțelegeri și au știut să profite de ele. Rolul de arbitru în criza balcanică, dar mai ales atitudinea față de părțile implicate în conflict au contribuit la sporirea prestigiului României în Europa. În ansamblu, pacea de la București a constituit un moment al afirmării statelor mici din sud-estul Europei în diplomația europeană.
România, prin participarea la al doilea război balcanic și semnarea tratatului de pace de la București, a realizat un prim pas spre ruperea relațiilor de Tripla Alianță, în general, și Austro-Ungaria, în special.
Totuși, pacea încheiată la București nu a adus liniștea mult dorită în Peninsula Balcanică, decât pentru un an, o nouă criză declanșată de asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui Frantz Ferdinand, a dus la declanșarea conflictului european și mai apoi mondial (1914-1918).
Unii istorici și politologi au folosit conceptul politic de ”balcanizare” pentru a defini stările tensionale potențial conflictuale din Peninsula Balcanică ”provocate” de statele balcanice, dar realitatea este că disensiunile interioare, luptele fracționiste, tensiunile naționaliste din Balcani de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost provocate și întreținute de marile imperii vecine – austro-ungar, rus și otoman – cu interese strategice divergente în această regiune. Iar starea conflictuală din regiune, într-un cuvânt ”balcanizarea”, este în cea mai mare parte un produs extrabalcanic, prin care marile puteri europene au căutat să dezbine și să învrăjbească popoarele balcanice pentru a le controla mai ușor.
Și istoria continuă…
ANEXE
TRACTAT DE PRIETENIE ȘI ALIANȚĂ ÎNTRE REGATUL BULGARIEI ȘI REGATUL SERBIEI DIN 1912
M. S. Ferdinand I, regele bulgarilor și M. S. Petre I, regele Serbiei, convinși de comunitatea de interese și de asemănarea destinelor statelor lor și a celor două popoare de frați, bulgari și sârbi și deciși să apere solidar, cu puteri comune, aceste interese și să-și dea silința să le ducă la bun capăt, s-au învoit asupra ceea ce urmează:
ART. 1. – Regatul Bulgariei și regatul Serbiei își garantează reciproc independența politică și întregimea teritoriilor lor, angajându-se, hotărât și fără nici o restricțiune, să-și dea ajutor reciproc cu totalitatea forțelor lor și în toate împrejurările când unul din cele două regate va fi atacat de unul sau mai multe state.
ART. 2. – Cele două părți contractante se angajează de asemenea să-și dea ajutor reciproc, cu toate forțele lor, în cazul când vreuna din marile puteri s-ar încerca să anexeze, ori să ia în stăpânire cu trupele lor, fie măcar provizoriu, oricare parte ar fi din teritoriile peninsulei Balcanilor aflate acum sub stăpânire turcească, dacă una din părțile contractante socotește faptul acesta contrariu intereselor ei vitale și constituind un casus belli.
ART. 3. – Cele două părți contractante se angajează să nu încheie pacea decât împreună și după înțelegere prealabilă.
ART. 4. – O convențiune militară se va încheia ca să se asigure executarea tratatului de față într-un chip desevărșit și cât mai conform cu scopul urmărit. Convențiunea aceasta va stipula de asemenea tot ce va trebui să se facă și de o parte și de alta în caz de război, precum și tot ce are legătură cu organizarea militară, cu dislocarea și mobilizarea trupelor, cu relațiunile între înaltele comandamente, va trebui să fie statornicit, din vreme de pace, pentru pregătirea și buna conducere a războiului.
Convențiunea militară va face parte integrantă din tractatul de față. Întocmirea ei va trebui să înceapă cel mai târziu cincisprezece zile după semnarea prezentului tratat și să fie terminată în vremea următoare de două luni.
ART. 5. – Tractatul de față și convențiunea militară vor intra în vigoare din ziua semnării lor și până la 31 decembrie 1920 inclusiv. Nu vor fi prelungite peste acest termen decât după o bună înțelegere complimentară, expres sancționată de amândouă părțile contractante. Totuși, în cazul când în ziua expirării tractatului și a convențiunii militare, cele două părți se vor afla în războiu sau fără să fi lichidat încă situațiunea rezultată din război, tratatul și convențiunea vor fi menținute în vigoare până la semnarea păcii sau desfacerea stării de lucruri adusă e războiu.
ART. 6. – Prezentul tratat se va așterne în două exemplare uniforme, redactate amândouă în sârbește și în bulgărește. Va fi semnat de către suveranii, miniștrii afacerilor străine și plenipotențiarii militari speciali.
ART. 7. – Tractatul de față și convențiunea militară nu vor putea fi publicate altor state, decât numai după înțelegerea prealabilă a amânduror părțile contractante și deodată împreună.
O înțelegere prealabilă va fi de asemenea trebuincioasă pentru admiterea unui al treilea stat în alianță.
Făcută la Sofia la 29 Februarie 1912 (13 martie 1912).
Nicolae Ștefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, Editura Minerva, București, 1914, p. 37-38.
ANEXĂ SECRETĂ A TRATATUUI DE PRIETENIE ȘI ALIANȚĂ DINTRE REGATUL BULGARIEI ȘI REGATUL SERBIEI DIN 1912
ART. 1. – În cazul când turburări interne, de natură a pune în primejdie interesele naționale sau de stat ale părților contractante, or ale uneia dintre ele,
s-ar întâmpla cu Turcia, precum și în cazul când dificultăți interioare în care Turcia s-ar afla încurcată ar pune în cauză menținera statu-quo-ului în peninsula Balcanilor, aceea dintre părțile contractante care ar ajunge cea dintâiu la convingerea că o acțiune militară trebuie să fie începută din această pricină se va adresa printr-o propunere motivată, celeilalte părți care va fi obligată să intre imediat într-un schimb de vederi, și. Dacă nu va cădea de acord cu aliata ei, să-i dea un răspuns motivat.
Dacă o înțelegere în vederea unei acțiuni intervine, înțelegerea aceasta va trebui să fie comunicată Rusiei, și în cazul când această putere nu s-ar împotrivi acțiunea va fi începută, conform înțelegerii stabilite, inspirându-se în totul de sentimente de solidaritate și de comunitate de interese. În cazul contrariu – când o înțelegere nu a intervenit – cele două state vor face apel la opiniunea Rusiei, care opiniune va fi, dacă și în măsura în care Rusia se va pronunța, obligatoare pentru cele două părți. În cazul când Rusia, abținându-se a-și da părerea și înțelegerea dintre cele două părți contractante neputând, chiar după aceasta, să fie obținută, aceea dintre cele două părți care este pentru o acțiune, decide să se angajeze p'aceasta din urmă singură și pe riscul ei, cealaltă parte va fi obligată să observe o neutralitate amicală față de aliata ei, să procedeze îndată la o mobilizare în limitele prevăzute de convențiunea militară și să vie cu toate puterile ei în ajutorul aliatei sale, dacă un al treilea stat ar lua partea Turciei.
ART. 2. – Toate sporirile de teritoriu care ar fi realizate printr-o acțiune comună în sensul articolelor întâiul și al doilea ale tratatului și al articolului întâi al prezentei anexe secrete, cad sub dominațiunea comună (condominium) a celor două state aliate, lichidarea lor se va face fără zăbavă, într-un termen cel mult de trei luni după restabilirea păcii și pe bazele următoare:
Serbia recunoaște Bulgariei dreptul asupra teritoriilor la est de Rodope și de râul Struma; Bulgaria recunoaște dreptul Serbiei pe teritoriile situate la nord și la vest de Șar-Planina.
Cât despre teritoriile cuprinse între Șar-Rodope, Marea Egee și lacul Ochrida, dacă amândouă părțile își fac convingerea că organizațiunea lor în provincie otomană distinctă este imposibilă, din cauza intereselor comune ale naționalităților bulgară și sârbă sau pentru alte pricini de ordine interioară sau exterioară; se va dispune de aceste teritorii conform cu următoarele stipulațiuni:
Serbia se angajează să nu formuleze nici o revendicare dincolo de linia trasă pe hartă aci anexată, și care, având punctu-i de plecare la fruntaria turco-bulgară, la muntele Golem (la nord de Kr. Palanca) urmează direcția generală de a sud-vest până la lacul Ochrida, trecând prin muntele Kitka, între satele Metejevo și Podari-Kon prin vârful de la răsărit de satul Nerav, urmând linia de împărțeală de la ape până la vârful 1 mie, la nord de satul Baștevo, între satele Liubentzi și Petarlitza, prin vârful Ostrici 1 mie (Lisetz-Planina), vârful 1 050 între satele Draci și Opila, prin satele Talihmantzi și Jivalevo, vârful 1 050, vârful o 1 mie, satul Kișali, linia principală a împărțirii apelor între satele Iancovitzi și Loghintz, prin Vetersco și Șopot pe Vardar. Trecând Vardarul, urmează crestele spre vârful 2 550 și până la muntele Petropole, prin linia de împărțirea apelor acestui munte între satele Crapa și Barbares până la vârful 1 200 între satele Iacrienovo și Drenovo, până la muntele Cesma (1 254), prin linia de împărțirea apelor munților Baba-Planina și Crușca-Tepesi, între satele Salp și Tzerske până la vârful Protoiskii-Planina la răsărit de satul Belitza prin Brejani, până la vârful 1 217 și între satele Livoiștea și Gorentzi pînă la lacul Ochrida lângă mânăstirea Gabovtzi.
Bulgaria se angajează să primească această frontieră dacă M.S. Împăratul Rusiei, care va fi solicitat să fie arbitrul suprem în această chestiune, se va pronunța în favoarea liniei.
Se înțelege de la sine că cele două părți contractante se angajează să primească drept graniță definitivă linia pe care M.S. Împăratul Rusiei, în marginile sus arătate, o va socoti că corespunde mai mult drepturilor și intereselor celor două părți.
Art. 3. – Copia tratatului și a anexei secrete de față va fi comunicată deodată guvernului Imperial al Rusiei, care va fi rugat să ia act, să dea probă de bunăvoință în privința scopurilor pe care le urmărește și d'a ruga pe M.S. Împăratul Rusiei ca să binevoiască a primi și a aproba atribuțiunile desemnate pentru persoana și guvernul său, prin clauzele acestor două acte.
ART. 4. – Orice neînțelegere care s-ar naște în ce privește interpretarea și executarea vreuneia din clauzele tratatului prezentei anexe secrete și ale convențiunii militare va fi supusă deciziunii definitive a Rusiei, atunci când una din cele două părți va fi declarat că crede a fi cu neputință o înțelegere prin tratative directe.
ART. 5. – Nici una din dispozițiunile prezentei anexe secrete nu va putea fi publicată sau comunicată unui alt stat fără o înțelegere prealabilă a celor două părți și asentimentul Rusiei.
Făcută la Sofia la 29 Februarie 1912 (13 martie 1912).
Nicolae Ștefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, Editura Minerva, București, 1914, p. 38-40.
PROTOCOLUL ROMÂNO-BULGAR DE LA LONDRA DIN 1913
Subsemnații Dr. Stoian Daneff, Președintele Camerei Deputaților din Bulgaria, delegat al Bulgariei, și Dr. Nicolae Mișu, Ministru al României la Londra, delegat al României, întrunindu-ne pentru a fixa punctele de vedere ale guvernelor noastre respective cu privire la tratativele începute la Londra în scop de a stabili o înțelegere între România și Bulgaria, am constatat cele ce urmează:
10 Subsemnatul delegat al României, iau act de declarația că Bulgaria consimte să dea o autonomie școlilor și bisericilor Aromânilor din Macedonia cari se vor afla în viitoarele posesiuni bulgărești, întrucât acele școli vor fi frecuentate de copii aromâni, și să permită înființarea unui Episcopat pentru aceiași Aromâni, cu facultatea pentru Guvernul român de a subvenționa sub supravegherea Guvernului bulgar zisele instrucțiuni culturale;
20 Subsemnatul delegat al României, mai declar că pentru ca relațiunile de prietenie ce există între România și Bulgaria să devie încă și mai strânse pe viitor, precum dorește foarte mult România, este indispensabil ca o rectificare de graniță să fie acordată României de către Bulgaria pe o întindere care să poată prezinta o garanție și o siguranță în viitor pentru sinceritatea sentimentelor reciproce de prietenie între ambele țări. Subsemnatul delegat al României propun deci ca noua linie de graniță între România și Bulgaria să plece de la un punct ce se va fixa la Vest de Turtucaia și să ajungă la Balcic pe Marea Neagră, inclusiv acest oraș;
30 Subsemnatul delegat al Bulgariei, socotește în ce privește cererea României pentru rectificarea graniței în scop de a obține ”o garanție și o siguranță în viitor”, că acest scop va fi mai bine atins prin menținerea intactă a prieteniei reciproce dintre cele două țări iar nici de cum printr-o rectificare de fruntarie a cărei modificare, mai ales în împrejurările de față, este de temut că va putea să altereze sinceritatea de astăzi a raporturilor lor. Dar, voind a da dovadă de bunele sale dispozițiuni față de România care stăruiește absolut pentru o rectificare de graniță îm partea Dobrogei, Bulgaria a consimțit la o rectificare de fruntarie bulgaro-română precum se arăta mai jos.
Delegatul Bulgariei este totuși surprins de-a constata că după discuțiile cu d-l Take Ionescu, Ministru de Interne al României – din care reieșea că orașele Silistra și Balcic nu vor fi cuprinse în rectificarea fruntariei – delegatul României cere la data de 12/25 Ianuarie curent o ceziune teritorială înglobând aceste două orașe, iar la data de 14/27 aceeași lună, o nouă linie de fruntarie plecând de Vest de orașul Turtucaia și înglobând un teritoriu de două ori mai considerabil. În consecință, delegatul Bulgariei socotește că această ultimă cerere – adevărată ceziune de teritoriu menită a da o lovitură fatală relațiunilor amicale dintre cele două regate – nu poate fi luată în considerațiune. Ea este infirmată în temelia ei de către punctul de vedere în care România însăși s-a pus în cursul discuțiilor precedente. Astfel, doritor de a feri raporturile amicale dintre cele două țări de orice atingere, delegatul Bulgariei este de părere că singura rectificare de graniță admisibilă și care răspunde cât se poate de bine intereselor trainice și bine înțelese ale celor două regate este cea propusă de Bulgaria și anume:
I. Bulgaria este gata a dărâma forturile dimprejurul Silistrei. Prin această măsură România, care păstrează dreptul de a fortifica granița de miază-zi a Dobrogei, se va afla într-o situație de siguranță absolut dorită de dânsa;
II. Bulgaria consimte a rectifica granița cedând Românie cele două triunghiuri din mijlocul liniei de fruntarie cari intră în Dobrogea românească precum și un alt triunghi care are ca bază pe țărmul Mării Negre o linie lungă de cinci până la șase kilometri de la fruntaria actuală. Această ceziune va permite României de-a utiliza mai bine portul său Mangalia, ceea ce va mări mai mult siguranța sa. Este bine înțeles că angajamentele susmenționate nu vor putea să-și aibă efectul decât după fixarea definitivă a nouei fruntarii meridionale a Bulgariei.
Spre credință s-a încheiat prezentul act în două exemplare.
Londra, 16/29 Ianuarie 1913.
S. Daneff
Nicolae Ștefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, Editura Minerva, București, 1914, p. 60-61.
PROTOCOLUL DE LA SANKT PETERSBURG DIN 1913
Conferința ambasadorilor, adunată la Sankt Petersburg și la care au luat parte, sub prezidenția Ministrului Afacerilor Străine al Rusiei, Ambasadorii Germaniei, Angliei, Austro-Ungariei, Italiei și Franței, pentru a se pronunța asupra diferendului ce s-a iscat între Guvernele Bulgar și Român cu privire la frontiera meridională a Dobrogei;
După ce au examinat revendicările formulate de România și concesiunile oferite de Bulgaria,
Decide:
1. Orașul Silistra trebuie dat României.
Noua frontieră Româno-Bulgară va pleca dintr-un punct pe Dunăre ca la 3 kilometri, spre Apus de periferia Silistrei, va tăia drumul Șumlei, după acea drumul Varnei, tot ca la 3 kilometri, de periferia orașului, și va ajunge drept la frontiera actuală.
O comisiune mixtă Bulgaro-Română va fixa pe loc, în timp de trei luni, cu începere de la prezenta deciziune, traseul frontierei.
La nevoie va putea să-și alipească experți cari vor fi numiți de Puterile mediatoare.
2. Guvernul român va da o îndemnizație acelor supuși Bulgari locuind Silistra sau teritoriul cuprins de noua frontieră, care va face cunoscut într-un interval de șase luni, începând de la prezenta deciziune, dorința lor de a părăsi orașul sau teritoriul delimitat aci mai sus.
O comisiune mixtă Bulgaro-Română, după ce va constata daunele, va fixa costul îndemnizărei.
La nevoie va putea să-și alipească experți care vor fi numiți de Puterile mediatoare.
3. Conform aranjamentului pe care s-a declarat gata să-l ia, Bulgaria nu va ridica nici o fortificație de a lungul frontierei actuale de la Dunăre la Marea Neagră.
O comisiune mixtă va determina, într-un interval de șase luni, începere de la prezenta deciziune, zona interioară de la care Bulgaria n-are voie să construiască lucrări fortificate și se obligă să dărâme lucrările care s-ar găsi.
La nevoie, va putea să-și alipească experți care vor fi numiți de Puterile mediatoare.
4. Conferința înregistrează declarațiunea făcută la Londra de către delegatul Bulgariei și înscrisă în protocolul de la 16/29 Ianuarie 1913, în termenii căreia ”Bulgaria consimte să dea autonomie școalelor și bisericilor Kuțo-Vlahilor cari se vor găsi în viitoarele posesiuni Bulgare, atât timp cât aceste școli vor fi frecuentate de copii Kuțo-Vlahilor și să permită înființarea unui episcopat pentru aceiași Kuțo-Vlahi, cu facultatea pentru Guvernul român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului bulgar, susnumitele instituții culturale”.
Înainte de a se dizolva, Conferința ține să aducă omagii dispozițiunilor cunoscute ale Bulgariei de a menține și strânge relațiunile sale de prietenie cu România.
Aceste dispozițiuni ușurând mult însărcinarea ei, Conferința își exprimă convingerea că Puterile vor fi recunoscătoare Bulgariei de sacrificiile pe cari ar fi putut să i le ceară.
Făcut în opt exemplare la Sankt Petersburg în 26 aprilie/9 mai 1913.
Sazonow, F. Pourtalés, G.W. Buchanan, D. Thurn, A. Carlotti, Delcassé.
Nicolae Ștefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, Editura Minerva, București, 1914, p. 71-72.
DECRETUL DE MOBILIZARE
AL ARMATEI ROMÂNE DIN 1913
Carol I
Prin grația lui Dumnezeu și Voința Națională, Rege al României.
La toți de față și viitor sănătate.
Am decretat și decretăm:
Art. 1. Armata activă cu rezervele ei se mobilizează și se va forma armata de operațiuni.
Art. 2. Mobilizarea se va efectua după prescripțiunile regulamentului asupra mobilizării armatei.
Art. 3. Pentru completarea efectivelor de războiu se va chema contingentele de rezervă și miliții necesare.
Prisosul se va chema treptat cu trebuințele.
Art. 4. Ordinea de bătaie va fi cea hotărâtă prin planul de mobilizare în vigoare.
Art. 5 și cel din urmă. Ministrul Nostru, secretar de stat la departamentul de războiu este însărcinat cu executarea decretului de față.
Dat în București la 20 iunie/3 iulie 1913.
Carol
Ministru de războiu
General de divizie C. Herjeu
N0 4 609
Vasile Parfeni, Studiu istoric al campaniei româno-bulgare din anul 1913. Conținând tot mersul acestei campanii precum și rezultatele reale dobândite de țară, București, 1915, p.7.
DECLARAȚIA DE RĂZBOI A ROMÂNIEI
CĂTRE BULGARIA DIN 1913
București, joi 27 iunie/10 iulie 1913
Legațiunea Regală a României este însărcinată de Guvernul său să comunice Guvernului Regal al Bulgariei cele ce urmează: Guvernul Român a prevenit la timp Guvernul bulgar că dacă aliații balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-și impusese până acum în interesul păcii, și s-ar putea vedea silită să intre în acțiune.
Guvernul bulgar n-a crezut necesar să răspundă acelei comunicări; dimpotrivă și din nenorocire, războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgărești contra trupelor sârbești, chiar fără a observa regulile elementare de notificări prealabile care cel puțin ar fi dat dovadă de respectul convențiilor și uzurilor internaționale.
În fața acestei situații, Guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria.
Titu Maiorescu
Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, București, 1995, p. 218-219.
PROCLAMAȚIA GENERALISIMULUI ROMÂN
CĂTRE POPULAȚIA BULGARĂ DIN 1913
A.S. Regală Prințul Ferdinand al României Generalisimul Armatei Române a adresat proclamația de mai jos către populațiunea bulgară din zona de operațiuni. Această proclamațiune s-a tipărit în limba bulgară și a fost afișată în toate satele din zona de operațiuni a armatei române.
Plevna 15/28 iulie1913
Proclamațiune
Populația bulgară a fost chiar de la început pusă în cunoștință că Armata română a intrat în Bulgaria ca să pună capăt unei stări de lucruri apăsătoare și pentru locuitorii acestei țări. Trupele noastre nu au pășit deci cu dușmănie pentru poporul bulgar, iar autoritățile militare și-au dat necurmat silința ca să ușureze cât mai mult sarcinile și neajunsurile ce aduc nelipsit cu sine operațiunile de război. S-a ordonat că tot ceia ce să ia pentru armată, să fie plătit și să nu se ia decât prin autoritățile administrative locale, iar pe de altă parte toate reclamațiunile și contestările au fost ascultate cu bună voință și sa dat satisfacțiune chiar și până celor neîntemeiate. Trupele bulgare care s-au predat nouă, au fost puse în libertate, lăsându-se oamenii să meargă la căminele lor. O asemenea linie de purtare din partea armatei noastre, impune și populațiunei bulgare datoria de a nu se arăta dușmănoasă față cu trupele române.
În privința tuturor așteptărilor, s-au semnalat însă cazuri, nu numai de atitudine dușmănoasă, dar chiar de atacuri pe furiș cu mâna armată din partea locuitorilor contra soldaților noștri. Nu rare ori se trag focuri noaptea asupra convoaielor noastre, iar în ultimele zile un ofițer a fost rănit cu trei focuri de revolver în vecinătatea satului Lipnița, iar altul de asemenea a fost rănit în apropiere de Lucovitz.
Asemenea fapte nu pot fi cu nici un preț îngăduite. Invit de aceia populațiunea de a se abține de la porniri dușmănoase față cu trupele române, și se aduce la cunoștința obștească cum că se vor lua măsurile cele mai severe în contra făptuitorilor și complicilor, făcând răspunzători de orice atentat și pe aceia care ar fi putut să-l oprească și nu l-au oprit.
Comandantul de Căpetenie al Armatei
Ferdinand
Principe al României
Vasile Parfeni, Studiu istoric al campaniei româno-bulgare din anul 1913. Conținând tot mersul acestei campanii precum și rezultatele reale dobândite de țară, București, 1915, p.13-14.
TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREȘTI
DIN 28 IULIE/10 AUGUST 1913
MAJESTĂȚILE LOR REGELE ROMÂNIEI, REGELE ELENILOR, REGELE MUNTENEGRULUI ȘI REGELE SERBIEI, de o parte, și MAJESTATEA SA REGELE BULGARILOR, de altă parte, însuflețiți de dorința de a pune capăt stării de războiu actualmente existând între țările LOR respective, dorind dintr-un gând de ordine să stabilească pacea între popoarele LOR atâta timp încercate, au hotărât de a încheia un Tratat definitiv de pace. Zisele MAJESTĂȚI au numit, în consecință, ca Plenipotențiari ai LOR, și anume:
MAJESTATEA SA REGELE ROMÂNIEI,
pe,
Excelența Sa Domnul Titu Maiorescu, Președintele Consiliului SĂU de Miniștri, Ministrul Afacerilor Străine;
Excelența Sa Domnul Alexandru Marghiloman, Ministrul SĂU de Finanțe;
Excelența Sa Domnul Take Ionescu; Ministrul SĂU de Interne;
Excelența Sa Domnul Constantin G. Dissescu, Ministrul SĂU al Cultelor și al Instrucțiunii Publice;
General de divizie adjutant C. Coandă, Inspector General al artileriei, și pe
Colonel C. Christescu, Subșeful marelui stat-major al armatei SALE.
MAJESTATEA SA REGELE ELENILOR,
pe,
Excelența Sa Domnul Elefterios Veniselos, Președintele Consiliului SĂU de Miniștri, Ministru de Răsboiu;
Excelența Sa Domnul Dimitrie Panas, Ministru plenipotențiar;
Domnul Nicolae Politis, Profesor de drept internațional la Universitatea din Paris;
Căpitanul Ath. Exadactylos, și pe
Căpitanul C. Pall.
MAJESTATEA SA REGELE MUNTENEGRULUI,
pe:
Excelența Sa Generalul Serdar Yanko Voukotitch, Președintele Consiliului SĂU de Miniștri, Ministru de răsboiu, și pe
Domnul Yovan Matanovitch, fost Însărcinat cu afaceri al Muntenegrului la Constantinopol.
MAJESTATEA SA REGELE SERBIEI,
pe,
Excelența Sa Domnul Nicolae Pachitch, Președintele Consiliului SĂU de Miniștri, Ministrul Afacerilor Străine;
Excelența Sa Domnul Mihail G. Ristitch, Trimisul SĂU extraordinar și Ministru plenipotențiar la București;
Excelența Sa Domnul Doctor Miroslaw Spalaicovitch, Trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar;
Colonel K. Smilianitch, și pe
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch.
MAJESTATEA SA REGELE BULGARILOR,
pe,
Excelența Sa Domnul Dimitri Tontcheff, Ministrul SĂU de Finanțe;
General-Major Ivan Fitcheff, Șeful statului-major al armatei SALE;
Domnul Sawa Ivantchoff, doctor în drept, fost Vice-Președinte al Sobraniei;
Domnul Simeon Radeff, și pe
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff.
Cari, în urma propunerii Guvernului Regal al României, s-au întrunit în Conferință la București, având depline puteri, cari au fost găsite în bună și cuvenită regulă.
Acordul fiind din fericire stabilit între ei, au convenit asupra stipulațiunilor următoare:
Articolul I
Din ziua schimburilor ratificărilor prezentului tratat, va fi pace și prietenie între MAJESTATEA SA REGELE ROMÂNIEI, MAJESTATEA SA REGELE ELENILOR, MAJESTATEA SA REGELE MUNTENEGRULUI, MAJESTATEA SA REGELE SERBIEI și MAJESTATEA SA REGELE BULGARILOR, precum și între moștenitorii și urmașii LOR, între statele și supușii LOR respectivi.
Articolul II
Între Regatul Bulgariei și Regatul României, fosta frontieră între Dunăre și Marea Neagră este, conform procesului-verbal încheiat de către delegații militari respectivi și anexat la Protocolul Nr. 5 din 22 iulie(4 august) 1913 al Conferinței din București, rectificată în modul următor:
Noua frontieră va pleca de la Dunăre mai sus de Turtucaia spre a sfârși la Marea Neagră la sud de Ekrene.
Între aceste două puncte extreme linia de frontieră va urma traseul indicat de hărțile 1/100 000 și 1/200 000 ale statului-major român și după descrierea anexate la prezentul articol.
Este formal înțeles că Bulgaria va rade, cel mai târziu într-un termen de doi ani, lucrările de fortificațiune existente și nu va construi altele la Rusciuk, la Șumla, în ținuturile intermediare, și într-o zonă de douăzeci de kilometri în jurul Balcicului.
O comisiune mixtă alcătuită din reprezentanții ai celor două Înalte Părți contractante, în număr egal de ambele părți, va fi însărcinată, în cele cincisprezece zile ce vor urma semnării prezentului Tratat, de a executa pe teren traseul nouei frontiere, conform stipulațiunilor precedente. Această comisiune va prezida la împărțirea bunurilor funciare și a capitalurilor ce au putut aparține până acum în comun districtelor, comunelor sau obștilor de locuitori despărțiți prin noua frontieră. În caz de neînțelegere asupra traseului și a măsurilor de executațiune, cele două Înalte Părți contractante se îndatorează a se adresa unui al treilea Guvern amic spre a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui hotărâre asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.
Articolul III
Între Regatul Bulgariei și Regatul Serbiei, frontiera va urma, conform procesului-verbal încheiat de delegații militari respectivi și anexat la Protocolul Nr. 9 din 25 iulie (7 august) 1913 al Conferinței în București, traseul următor:
Linia de frontieră va pleca de la fosta frontieră, din vârful Patarica, va urma fosta frontieră turco-bulgară și linia de despărțire a apelor între Vardar și Struma, cu excepția că valea de sus a Strumiței va rămâne pe teritoriu sârb, și se va sfârși la muntele Belasica, unde va atinge frontiera bulgaro-greacă. O descriere amănunțită a cestei frontiere și a traseului ei pe harta 1/200 000 a statului major austriac sunt anexate la articolul de față.
O comisiune mixtă alcătuită din reprezentanți ai celor două Înalte Părți contractante, în număr egal de ambele părți, va fi însărcinată, în cele cincisprezece zile ce vor urma semnării prezentului Tratat, de a executa pe teren traseul nouei frontiere conform stipulațiilor de mai sus.
Această comisiune va prezida la împărțirea bunurilor funciare și capitalurilor cari au putut aparține până acum în comun districtelor, comunelor sau obștilor despărțiți de noua frontieră. În caz de neînțelegere asupra traseului și a măsurilor de executațiune, cele două Înalte Părți contractante se îndatorează a se adresa unui al treilea Guvern amic spre a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui hotărâre asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.
Articolul IV
Chestiunile relative la fosta frontieră sârbo-bulgară vor fi regulate după înțelegerea intervenită între cele două Înalte Părți contractante, constatată în Protocolul anexat la articolul de față.
Articolul V
Intre regatul Bulgariei și Regatul Greciei, frontiera va urma, conform procesului-verbal încheiat de delegații militari respectivi și anexat la Protocolul Nr. 9 din 25 iulie (7 august) 1913 al Conferinței din București, traseul următor:
Linia de frontieră va pleca de la noua frontieră bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina spre a sfârși a îmbucătura râului Mesta la Marea Egee.
Între aceste două puncte extreme, linia de frontieră va urma traseul indicat pe harta 1/200 000 a statului-major austriac și după descrierea anexate la prezentul articol.
O comisiune mixtă alcătuită din reprezentanții ai celor două Înalte Părți contractante, în număr egal de ambele părți, va fi însărcinată, în cele cincisprezece zile ce vor urma semnării prezentului Tratat, de a executa pe teren traseul nouei frontiere, conform stipulațiunilor precedente. Această comisiune va prezida la împărțirea bunurilor funciare și a capitalurilor ce au putut aparține până acum în comun districtelor, comunelor sau obștilor de locuitori despărțiți prin noua frontieră. În caz de neînțelegere asupra traseului și a măsurilor de executațiune, cele două Înalte Părți contractante se îndatorează a se adresa unui al treilea Guvern amic spre a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui hotărâre asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.
Este formal înțeles că Bulgaria se dezistă de pe acum de la orice pretenție asupra insulei Creta.
Articolul VI
Cartierele generale ale armatelor respective vor fi numai decât înștiințate de semnarea prezentului Tratat. Guvernul bulgar se îndatorează de a-și reduce armata pe picior de pace chiar de a doua zi de la această înștiințare. El va îndrepta trupele spre garnizoanele lor unde se va proceda în cel mai scurt termen la retrimiterea diferitelor rezerve la vetrele lor. Trupele a căror garnizoană se află situată în zona de ocupațiune a armatei uneia din Înaltele Părți contractante vor fi îndreptate spre un alt punct al fostului teritoriu bulgar și nu vor putea intra în garnizoanele lor obișnuite decât după evacuarea zonei de ocupațiune mai sus zisă.
Articolul VII
Evacuarea teritoriului bulgar, atât cel vechiu, cât și cel nou, va începe numai decât după demobilizarea armatei bulgare și va fi terminată cel mai târziu în cincisprezece zile.
În cursul acestui termen pentru armata română de operațiune, zona de demarcare va fi indicată de linia: Sistov-Lovcea-Turski-Izvor-Glozene-Zlatitza-Mircovo-Araba-Konak-Orchania-Mezdra-Vratza-Bercovitza-Lom-Dunăre.
Articolul VIII
În tot timpul ocupațiunii teritoriilor bulgare, diferite armate vor păstra dreptul de rechizițiune în schimbul plății în numerar.
Ele vor avea libera întrebuințare a liniilor de drum de fier pentru transporturile trupelor și aprovizionării de orice natură, fără drept de despăgubiri în folosul autorității locale.
Bolnavii și răniții vor fi sub paza ziselor armate.
Articolul IX
Îndată ce va fi cu putință, după schimbul ratificărilor prezentului Tratat, toți prizonierii de răsboiu vor fi înapoiați în mod reciproc.
Guvernele Înaltelor părți contractante vor desemna fiecare Comisari speciali însărcinați de a primi pe prizonieri. Toți prizonierii aflați în mâinile unuia dintre Guverne vor fi predați Comisarului Guvernului căruia aparțin sau reprezentantului său autorizat în regulă, la locul care va fi hotărât de părțile interesate.
Guvernele Înaltelor Părți contractante își vor prezenta reciproc unul altuia și de îndată ce va fi cu putință, după remiterea tuturor prizonierilor, un stat de cheltuielile directe făcute de ele pentru îngrijirea și întreținerea prizonierilor din ziua prinderii sau predării lor până în ziua morții sau înapoierii lor. Se va face compensație între sumele datorate de Bulgaria uneia din celelalte Înalte Părți contractante și cele datorite de acestea Bulgariei, iar diferența va fi plătită Guvernului creditor îndată ce va fi cu putință, după schimbul statelor de cheltuieli arătate mai sus.
Articolul X
Tratatul de față va fi ratificat și ratificările vor fi schimbate la București în termen de cincisprezece zile sau mai curând dacă se poate.
Spre credința cărora Plenipotențiarii respectivi l-au semnat și au pus sigiliile lor.
Făcut la București în a două zece și opt zi a lunei iulie (a zecea zi a lunii august) a anului una mie nouă sute treisprezece.
Semnați:
Pentru România:
Titu Maiorescu
Alexandru Marghiloman
Take Ionescu
Constantin G. Dissescu
General de divizie adjutant C. Coandă
Colonel C. Christescu
Pentru Grecia:
Elefterios Veniselos
Dimitrie Panas
Nicolae Politis
Căpitanul Ath. Exadactylos
Căpitanul C. Pall.
Pentru Muntenegru:
General Serdar Yanko Voukotitch
Yovan Matanovitch
Pentru Serbia:
Nicolae Pachitch
Mihail G. Ristitch
Miroslaw Spalaicovitch
Colonel K. Smilianitch
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch
Pentru Bulgaria:
Dimitri Tontcheff
General-Major Ivan Fitcheff
Sawa Ivantchoff
Simeon Radeff
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff
”Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 43-45.
PROTOCOL
ANEXAT LA ARTICOLUL II AL TRATATULUI DE LA BUCUREȘTI DIN DOUĂZECI ȘI OPT IULIE (10 AUGUST) UNA MIE NOUĂ SUTE TREISPREZECE
DESCRIEREA ȘI REPARAJUL LINIEI NOUEI FRUNTARII
Taseul fruntariei precum este însemnată pe harta 1/200 000 urmează liniile sau punctele caracteristice ale solului, ca: văi, vâlcele, vârfuri, șei etc. Între sate trece prin mijlocul intervalului, urmând pe cât se poate cu putință liniile naturale.
1. TRASEUL GENERAL
Traseul general pornește de la Dunăre la înălțimea intervalului care desparte cele două insule situate la Nord-Est de iezerul Kalimok.
El lasă Bulgariei satele El lasă României
Breslen Türk Smil
Kütüklii Sjanovo
Güvedze Hadzifaklar
Nastradin Kovandzilar
Kascilar Mesim Mahle
Kaslaköj Kara Mehmetler
Dzeferler Salihler
Kara Kodzlar Köse Abdi
Junuzlar Kanipe
Seremetköj At Serman
Jeni Balabanlar Ova Serman
Eski Balabanlar Omurdza
Salladin Taslimah
Kadir Rahman Asiklar
Jükli Ibrjam Mahle
Ferhatlar Cijrekci
Saltiklar Kara Kadilar
Coban Nasuf Trubcular
Sarvi Ehisce
Mahmuzli Vladimirovo (Deli Osmanlar)
Kücük Ahmed Serdimen
Bestepe Kadijevo
Peceli Novo Botjovo
Burhanlar Semiz Ali
Kizildzilar Saridza
Gökce Döllük Balidza
Kapudzi Mahle Kujudzuk
Korkut Mustafa Bejler
Canlar Causkjöj
Emirovo Ekrene
Semat
Botjovo (Jusenli)
Kara Bunar
Ermenli
Krumovo (Kumludza grn)
Jeni Mahle
Vlahlar Klimentovo (Kapakli)
Dis Budac
Bel Monastir (Mon Aladza)
Semnați:
Pentru România:
Titu Maiorescu
Alexandru Marghiloman
Take Ionescu
Constantin G. Dissescu
General de divizie adjutant C. Coandă
Colonel C. Christescu
Pentru Grecia:
Elefterios Veniselos
Dimitrie Panas
Nicolae Politis
Căpitanul Ath. Exadactylos
Căpitanul C. Pall.
Pentru Muntenegru:
General Serdar Yanko Voukotitch
Yovan Matanovitch
Pentru Serbia:
Nicolae Pachitch
Mihail G. Ristitch
Miroslaw Spalaicovitch
Colonel K. Smilianitch
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch
Pentru Bulgaria:
Dimitri Tontcheff
General-Major Ivan Fitcheff
Sawa Ivantchoff
Simeon Radeff
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff
”Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 45-46.
2. TRASEUL AMĂNUNȚIT AL FRUNTARIEI
Pornind de la Dunăre, pentru a urma traseul fruntariei până la Marea Neagră, acest traseu este însemnat mai întâi prin piciorul terasei țărmului stâng al văei care desparte satele Türk Smil și Kiutiukli. Apoi urcă spinarea situată la Nord de drumul de la Kiutiukli la Senovo, străbate mamelonul central (sunt trei) situat la Vest de satul Senovo; ocolește obârșiile celor două vâlcele așezate la Sud de satul Senovo, coboară la la gura vâlcelei situată la Vest de satul Hazcilar, pe care o urcă până aproape de obârșie; trece apoi peste valea de la Hadjifaklar precum și peste platoul mărginit de șoseaua de la Hazcilar la Balbunar. Între acest drum și cota 209 taie văile la Vest și la Est de Kuvanojilar, între care ocolește, urmând creasta, vâlcelele centrale ale acelorași văi de la Kuvanojilar. De la sudul cotei 209 se îndreaptă spre cotitura centrală a râului Demir Babinar la Est de satul Seremetkioi, pe care o atinge după ce a străbătut mamelonul situat la Sud-Vest de de cota 209 și, după ce a urmat vâlcelele și confluențele cele mai apropiate de linia dreaptă, care unește 209 cu cota 226 (la Nord de Seremetkioi). La Est de Demir-Babinar, linia fruntariei urmează muchea cea lată dintre Kiuseabdi Kasaplâ și Eski Balabanlar, taie mai întâi valea, apoi platoul situat la Est de această vale, între satele Atkioi și Saladinkioi, coboară apoi în valea Saormankioi la confluența micei vâlcele Saladinkioi. Traseul străbate apoi mamelonul așezat la Nord de satul Kaidarkioi (pe drumul Silistrei), atinge confluența vâlcelei așezate la Nord de satul Iuklii pentru a atinge drumul de la Șumla la Silistra, la Sud de cota 269, după ce a ocolit la Vest, Sud și Est satul Rahman Asiclar, trecând prin confluențele sau depresiunile cele mai bine așezate pentru a se putea fixa această linie la o depărtare aproape egală de satele pe cari le desparte fruntaria în această regiune. De la 269 linia fruntariei trece între Dorutlar și Cioban Nasuf; coboară la confluențele celor două dintâi vâlcele așezate la Est de satul Cioban Nasuf, urmează botul cuprins între aceste două vâlcele, se îndreaptă tot spre Sud-Est urmând talwegul vâlcelei care se deschide în râul Reanogol la Nord-Vest de Mahmuzlăi. Coboară apoi cursul acestui râu până la confluența situată la Nord-Vest de vâlceaua de la Mahmuzlăi, pe care o urcă apoi pentru a trece la Sud de mamelonul 260 (șea), de unde coboară în vâlceaua de la Kiuciuk Ahmed la răspântia drumurilor. După ce a urcat puțin cursul acestui râu, linia fruntariei suie coasta situată între Kiuciuk Ahmed și Killi Kadăi, străbate mamelonul 260, întâlnește confluența celor două vâlcele așezate la Vest de Ekisce, urcă vâlceaua situată la Vest de acest sat, se întoarce spre Sud, străbate mamelonul 277, precum și șeaua mameloanelor situate între satele Vladimirov și Gekcidelink, mai străbate șeaua așezată între satele Gekcidelink și Kapudjimah, de unde se îndreaptă întâi spre Nord apoi spre Est, urmând depresiunea care trece la Nord de Kortut (Korkut). Între Kortut și râul Isikli traseul fruntariei urmează linia de despărțire a apelor, la Sud de satul Kadikioi și de cota 303 până la marea cotitură de la Isikli. În secțiunea următoare, care se termină pe drumul Varna-Dobrici, fruntaria urmează mai întâi cursul văiei Kumbudja și apoi ramura orientală a cestei văi, trecând la Nord de mamelonul 340. Ca din urmă secțiune a traseului fruntariei, situată între drumul Varna-Dobrici și Marea Neagră, străbate în obârșia ei vâlceaua de la Kuiudjuk, urmează o mică spinare, apoi o vâlcea în direcția Sud-Est, apoi se îndreaptă spre Nord-Est în direcția cotei 299, urmând o linie de despărțire a apelor, desparte mai departe prin liniile caracteristice ale terenului satele Ciauskioi și Kapaklii, după ce a despărțit în acelaș fel Mustafa-Beijler de Vlahar, ajunge în sfârșit la Marea Neagră, străbătând șeaua așezată la Sud de cota 252.
3. REPERAJUL PROVIZORIU AL TRASEULUI
Traseul fruntariei, astfel definit topograficește cu ajutorul documentelor cartografice existente (hărțile 1200 000, 1126 000, 1100 000), se mai află încă raportate anume puncte însemnate ale solului. În acest scop s-a ales mai întâi punctele trigonometrice ale trianguluțiunii existente, apoi clopotnițele bisericilor sau minaretelor satelor. De aceea s-a înglobat acest traseu între triangulațiune desfășurată între Dunăre și Marea Neagră.
Triangulațiunea tăind linia fruntariei, intersecțiuni se găsesc reperate la puncte invariabile ale solului, a căror distanță se poate măsura cu o aproximație de 50 m.
Astfel punctul de pornire al fruntariei de lângă Dunăre este raportat la cota punctului trigonometric de la Turtukaia, ce se află la o distanță. Iar în acest mod se pot citi pe hartă și distanțele tuturor mameloanelor, șeilor, etc., cari formează jaloanele fruntariei.
Semnați:
Pentru România:
Titu Maiorescu
Alexandru Marghiloman
Take Ionescu
Constantin G. Dissescu
General de divizie adjutant C. Coandă
Colonel C. Christescu
Pentru Grecia:
Elefterios Veniselos
Dimitrie Panas
Nicolae Politis
Căpitanul Ath. Exadactylos
Căpitanul C. Pall
Pentru Muntenegru:
General Serdar Yanko Voukotitch
Yovan Matanovitch
Pentru Serbia:
Nicolae Pachitch
Mihail G. Ristitch
Miroslaw Spalaicovitch
Colonel K. Smilianitch
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch
Pentru Bulgaria:
Dimitri Tontcheff
General-Major Ivan Fitcheff
Sawa Ivantchoff
Simeon Radeff
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff
”Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 46-47.
PROTOCOL
ANEXAT LA ARTICOLUL III AL TRATATULUI DE LA BUCUREȘTI DIN DOUĂZECI ȘI OPT IULIE (ZECE AUGUST) UNA MIE NOUĂ SUTE TREISPREZECE
DESCRIERE AMĂNUNȚITĂ A NOUEI FRUNTARII BULGARO-SÂRBĂ
Traseul fruntariei pornește de la Nord de vechea frontarie bulgaro-sârbă, de la punctul Patarica, urmează vechea fruntarie bulgaro-turcă până la Dizderica, urmează apoi linia de despărțire a apelor între Vardar și Struma, trecând prin Lukovovrh (1297), Obel, Poljana, cota 1458, cota 1495, Zanoga (1415), Ponorica, Kadica, cota 1900, cota 1453, Čingane Kalesi, creasta de la Klepalo, cota 1530, creasta de la Meles planina (1445), se întoarce spre Vest spre cotele 1514 și 1300, străbate creasta Draganeva dag, Kadi mesar tepesi, Kale tepesi, trece peste râul Novičanska la Sud de satul Rajanci, trece între satele Oslovci și Suševo, trece peste râul Strumica între Radičevo și Vladovici și urcă spre cota 850, urmează din nou linia de despărțire a apelor între Vardar și Struma prin cotele 957, 571, 750, 895, 850 și atinge creasta muntelui Belašica unde întâlnește fruntaria bulgaro-greacă.
Semnați:
Pentru România:
Titu Maiorescu
Alexandru Marghiloman
Take Ionescu
Constantin G. Dissescu
General de divizie adjutant C. Coandă
Colonel C. Christescu
Pentru Grecia:
Elefterios Veniselos
Dimitrie Panas
Nicolae Politis
Căpitanul Ath. Exadactylos
Căpitanul C. Pall.
Pentru Muntenegru:
General Serdar Yanko Voukotitch
Yovan Matanovitch
Pentru Serbia:
Nicolae Pachitch
Mihail G. Ristitch
Miroslaw Spalaicovitch
Colonel K. Smilianitch
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch
Pentru Bulgaria:
Dimitri Tontcheff
General-Major Ivan Fitcheff
Sawa Ivantchoff
Simeon Radeff
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff
”Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 47.
PROTOCOL
ANEXAT LA ARTICOLUL IV AL TRATATULUI DE LA BUCUREȘTI DIN DOUĂZECI ȘI OPT IULIE (10 AUGUST) UNA MIE NOUĂ SUTE TREISPREZECE, PRIVITOR LA CHESTIUNILE RELATIVE LA VECHEA FRUNTARIE SÂRBO-BULGARĂ
O comisiune mixtă sârbo-bulgară, care va fi constituită în termen de un an de la ziua ratificării Tratatului de Pace, va regula chestiunile privitoare la vechea fruntarie sârbo-bulgară, luând ca principiu thalwegul Timokului, unde acest râu frmează fruntaria între Serbia și Bulgaria, și linia de despărțire a apelor pentru partea fruntariei de la vârful înălțimii Batchichte până la Ivanova Livada.
Cel mai târziu întru-un termen de trei ani, cu începere din ziua ratificării Tratatului de Pace, cele două Înalte Părți contractante sunt ținute să însemneze pe teren, prin semne permanente, întregul traseu al vechei fruntarii sîrbo-bulgară.
Toate morile aflătoare pe Timok, acolo unde acest râu face fruntaria între Serbia și Bulgaria, vor fi desființate într-un termen de trei ani cu începere din ziua ratificării Tratatului de Pace, și de acum înainte nici o așezare de acest fel nu va fi îngăduită pe această parte a râului.
E de asemenea înțeles că de acum înainte nu va mai fi îngăduit supușilor respectivi ale celor două Înalte Părți contractante să stăpânească bunuri funciare despărțite prin linia fruntariei (bunurile zise ”dvoslassna”). În ceea ce privește proprietățile de acest fel în ființă, în momentul de față, fiecare din cele două Guverne se îndatorează să proceadă la exproprierea, în schimbul unei drepte și prealabile despăgubiri, hotărâtă după procedura locală, a parcelelor situate dincoace de fruntaria sa. Aceeaș regulă se aplică la bunurile situate în cuprinsul (enclave) de la Roglievo-Koilovo, precum și în acela de la Halovo Vrageogrntzi, situația lor juridică față de administrații celor două State țărmurene fiind regulată de Protocolul nr. 11 întocmit de Comisiunea mixtă sârbo-bulgară din 1912. Sus zisele exproprieri vor fi făcute într-un termen de cel mult trei ani, cu începere din ziua ratificării Tratatului de Pace.
Semnați:
Pentru România:
Titu Maiorescu
Alexandru Marghiloman
Take Ionescu
Constantin G. Dissescu
General de divizie adjutant C. Coandă
Colonel C. Christescu
Pentru Grecia:
Elefterios Veniselos
Dimitrie Panas
Nicolae Politis
Căpitanul Ath. Exadactylos
Căpitanul C. Pall.
Pentru Muntenegru:
General Serdar Yanko Voukotitch
Yovan Matanovitch
Pentru Serbia:
Nicolae Pachitch
Mihail G. Ristitch
Miroslaw Spalaicovitch
Colonel K. Smilianitch
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch
Pentru Bulgaria:
Dimitri Tontcheff
General-Major Ivan Fitcheff
Sawa Ivantchoff
Simeon Radeff
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff
”Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 47-48.
PROTOCOL
ANEXAT LA ARTICOLUL V AL TRATATULUI DE LA BUCUREȘTI DIN DOUĂZECI ȘI OPT IULIE (10 AUGUST) UNA MIE NOUĂ SUTE TREISPREZECE
(HARTA AUSTRIACĂ 1200 000)
Traseul fruntariei începe pe creasta Belasica planina de la fruntaria bulgaro-sârbă; urmează această creastă, coboară pe urmă creasta care se găsește la Nord de Iürükleri și merge până la confluentul Strumei cu Bistrica, apoi se îndreaptă spre Est la Cengane Kalesi (1500). De acolo atinge creasta Ali Butus (cota 1650) și urmează linia de despărțire a apelor, cotele 1820, 1800, 713 și Stragač. De acolo, urmând mereu linia de despărțire a apelor între cotele 715, 660 și atinge cotele 1150 și 1152, de unde urmând creasta la Est de satul Rakisten, trece peste Mesta, se îndreaptă spre vârful de la Rusa și Zeleza, trece peste Despat (Rana) suju și atinge Čuka. De la acest punct urmează din nou linia de despărțire a apelor și trecând prin Sibkova, Cadirkaya (1750), Avlika dag (1517), Kajin Čal (1811), Debikli (1587), coboară spre Sud la cota 985, pentru a se întoarce spre Est la Sud de satul Karovo, de acolo se îndreaptă spre Est, trece la Nord de satul Kajbova, urcă spre Nord și trece prin cotele 1450, 1538, 1350 și 1845. De acolo coboară spre Sud trecând prin Čigla (1750), Kušlar (2177). De la Kušlar linia fruntariei urmează linia de despărțire a apelor între Mesta și Iassi Evren dère prin Ruan pl. Șiitnge Achlat dagi (1300), o urmează creasta care se îndreaptă spre stația de drum de fier de la Okčlar (41) și de acolo urmează cursul Mestei pentru a ajunge la marea Egee.
Semnați:
Pentru România:
Titu Maiorescu
Alexandru Marghiloman
Take Ionescu
Constantin G. Dissescu
General de divizie adjutant C. Coandă
Colonel C. Christescu
Pentru Grecia:
Elefterios Veniselos
Dimitrie Panas
Nicolae Politis
Căpitanul Ath. Exadactylos
Căpitanul C. Pall.
Pentru Muntenegru:
General Serdar Yanko Voukotitch
Yovan Matanovitch
Pentru Serbia:
Nicolae Pachitch
Mihail G. Ristitch
Miroslaw Spalaicovitch
Colonel K. Smilianitch
Locotenent-Colonel D. Kalafatovitch
Pentru Bulgaria:
Dimitri Tontcheff
General-Major Ivan Fitcheff
Sawa Ivantchoff
Simeon Radeff
Locotenent-Colonelul de stat-major Constantin Stancioff
”Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 48.
ACORDURILE DINTRE ROMÂNIA, BULGARIA, SERBIA ȘI GRECIA CU PRIVIRE LA SITUAȚIA AROMÂNILOR DIN PENINSULA BALCANICĂ
EXCELENȚEI SALE DOMNULUI TONTCHEFF, PRIM DELEGAT AL GUVERNULUI REGAL BULGAR LA CONFERINȚA DE LA BUCUREȘTI.
NR. 17.058. BUCUREȘTI, ÎN 22 IULIE (4 AUGUST) 1913
DOMNULE MINISTRU,
Precum s-a hotărât în cursul convorbirilor noastre, în vederea de a stabili o stare de pace trainică între țările noastre, am onoarea a ruga pe Excelența Voastră să binevoiască a-mi confirma, ca răspuns la nota mea de față, că:
Conform cu declarația făcută de Bulgaria în Protocolul semnat la Londra în 16/29 ianuarie 1913 și cu articolul 4 al protocolului Conferinței de la Petersburg din 26 aprilie (9 maiu) acelaș an, Bulgaria consimte să dea autonomia școalelor și bisericilor Aromânilor din viitoarele ținuturi bulgare și să îngăduiască înființarea unui Epscopat pentru acești aromâni, cu facultatea pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului Bulgar, sus zisele așezăminte culturale prezente și viitoare.
Binevoiți a primi, etc.
(Semnat:) T. Maiorescu.
EXCELENȚEI SALE DOMNULUI T. MAIORESCU, PREȘEDINTE AL CONSILIULUI, MINISTRU AL AFACERILOR STRĂINE.
BUCUREȘTI, ÎN 22 IULIE 1913.
DOMNULE MINISTRU,
Ca răspuns la nota Excelenței Voastre din 22 iulie 1913, am onoarea a vă confirma că:
Conform cu declarația făcută de Bulgaria în Protocolul semnat la Londra în 16/29 ianuarie 1913 și cu articolul 4 al protocolului Conferinței de la Petersburg din 26 aprilie (9 maiu) acelaș an, Bulgaria consimte să dea autonomia școalelor și bisericilor Aromânilor din viitoarele ținuturi bulgare și să îngăduiască înființarea unui Episcopat pentru acești aromâni, cu facultatea pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului Bulgar, sus zisele așezăminte culturale prezente și viitoare.
Binevoiți a primi, etc.
(Semnat:) Tontcheff
EXCELENȚEI SALE DOMNULI E. VENISELOS, PREȘEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIȘTRI AL GRECIEI, PRIM DELEGAT AL GUVERNULUI REGAL ELIN LA CONFERINȚA DE LA BUCUREȘTI
NR. 17.277. BUCUREȘTI, ÎN 23 IULIE (5 AUGUST) 1913.
DOMNULUI PREȘEDINTE AL CONSILIULUI
Precum s-a hotărât în cursul convorbirilor noastre, am onoarea a ruga pe Excelența Voastră să binevoiască a-mi confirma, ca răspuns la nota de față, că:
Grecia consimte să dea autonomia școalelor și bisericilor Aromânilor din viitoarele ținuturi grecești și să îngăduiască înființarea unui Episcopat pentru acești Aromâni, cu facultatea pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului Elin, sus zisele așezăminte culturale prezente și viitoare.
Binevoiți a primi, etc.
(Semnat:) T. Maiorescu
EXCELENȚEI SALE DOMNULUI T. MAIORESCU, PREȘEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIȘTRI, MINISTRU AL AFACERILOR STRĂINE AL ROMÂNIEI.
BUCUREȘTI, ÎN 23 IULIE (5 AUGUST) 1913.
DOMNULUI PREȘEDINTE AL CONSILIULUI,
Ca răspuns la Nota, cu data de astăzi, ce Excelența Voastră a binevoit să-mi înmâneze, am onoarea a confirma Excelenței Voastre că:
Grecia consimte să dea autonomia școalelor și bisericlor Aromânilor din viitoarele ținuturi grecești și să îngăduiască înființarea unui Episcopat pentru acești Aromâni, cu facultatea pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului Elin, sus zisele așezăminte culturale prezente și viitoare.
Binevoiți a primi, etc.
(Semnat:) E.K. Veniselos
EXCELENȚEI SALE DOMNULUI N. PACHITCH, PREȘEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIȘTRI AL SERBIEI, PRIM DELEGAT AL GUVERNULUI REGAL SÂRB LA CONFERINȚA DE LA BUCUREȘTI.
NR. 17.276. BUCUREȘTI, ÎN 23 IULIE (5 AUGUST) 1913.
DOMNULE PREȘEDINTE AL CONSILIULUI,
Precum s-a hotărât în cursul convorbirilor noastre, am onoarea a ruga pe Excelența Voastră să binevoiască a-mi confirma, ca răspuns la nota de față, că:
Serbia consimte să dea autonomia școalelor și bisericilor Aromânilor din viitoarele ținuturi sârbești și să îngăduiască înființarea unui Episcopat pentru acești Aromâni, cu facultatea pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului Sârb, sus zisele așezăminte culturale prezente și viitoare.
Binevoiți a primi, etc.
(Semnat:) T. Maiorescu
EXCELENȚEI SALE DOMNULUI T. MAIORESCU, PREȘEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIȘTRI, MINISTRU AL AFACERILOR STRĂINE AL ROMÂNIEI.
BUCUREȘTI, ÎN 25 IULIE (7 AUGUST) 1913.
DOMNULE PREȘEDINTE AL CONSILIULUI,
Ca răspuns la nota ce Excelența Voastră a binevoit să-mi înainteze cu data de 23 curent Nr. 17.276, am onoarea a vă informa că Serbia consimte să dea autonomia școalelor și bisericilor Aromânilor din viitoarele ținuturi sârbești și să îngăduiască înființarea unui Episcopat pentru acești Aromâni, cu facultatea pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului Sârb, sus zisele așezăminte culturale prezente și viitoare.
Binevoiți a primi, etc.
(Semnat:) Nik. P. Pachitch.
Pentru traducere conformă”: A. Pisoski, Filitti
Dezbaterile Senatului, ședința din 12 decembrie 1913, p. 48-49.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
A. ARHIVE
1. ARHIVELE MILITARE ROMÂNE
– Fond Microfilme
Rola nr. F II 1.503, Rola nr. F II 1.504, Rola nr. F II 1.505, Rola nr. FII 1.506, Rola nr. F II 1.507, Rola nr. F II 1.508, Rola nr. F II 1.510, Rola nr. F II 1.599, Rola nr. F II 1.600, Rola nr. F II 1.602, Rola nr. F II 1.926, Rola nr. F II 1.927, Rola nr. F II 1.928.
2. ARHIVELE MINISTERULUI AFACERILOR EXTERNE
– Fond 71/1900-1919
Volum 1/1900-1906, vol. 4/1900-1906, vol. 6/1908-1909, vol. 7/1908, vol. 10/1910-1912, vol. 12/1913, vol. 13, vol. 14, vol. 20/1912, vol. 22/1912-1913, vol. 29/1912, vol. 31/1912-1913, vol. 32/1912-1913, vol. 36/1900, vol. 45/1900, vol. 46/1900-1904, vol. 52/1907-1909, vol. 100/1911, vol. 111/1907-1909, vol. 112/1912.
– Fond 21/1878-1913
Volum 3/1905-1913, vol. 10, vol. 38, vol. 40/1902, vol. 55/1908, vol. 68/1905-1913, vol. 87/1906-1908, vol. 103, vol. 113/1912-1913.
– Fond Roma
Volum 38/1900-1911.
3. ARHIVELE NAȚIONALE ISTORICE CENTRALE
– Fond Casa Regală
Dosar 2/1913, dos. 6/1913, dos. 14/1913, dos. 16/1912, dos. 24/1913, dos. 29/1913, dos. 32/1913, dos. 37/1913, dos. 38/1913, dos. 39/1913, dos. 40/1913, dos. 50/1913, dos. 52/1913.
B. DOCUMENTE PUBLICATE
-Brezeanu, Stelian, Gheorghe Zbuchea (coordonatori), Românii de la sud de Dunăre. Documente, Arhivele Naționale ale României, București, 1997.
-”Dezbaterile Adunării Deputaților”, Imprimeria Statului, București, 1913.
-”Dezbaterile Senatului”, Imprimeria Statului, București, 1913.
-Dinu, Rudolf, Ion Bulei, 35 anni di relazioni italo-romene, 1879-1914. Documenti diplomatici italiani, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.
-Documents diplomatiques. Incident du Pirèe, București, 1910.
-Mamina, Ion, Gheorghe Neacșu, George Potra, Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente. 1859-1919, vol. 1, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2004.
-Ministerul Afacerilor Externe, Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acțiunea României (20 septembrie 1912-1 august 1913), București, 1913.
C. MEMORII ȘI AMINTIRI
-Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. 1913-1916, vol. II, partea a IV-a, Editura Humanitas, București, 1991.
-Averescu, Alexandru, Notițe zilnice din război. 1914-1916 (Neutralitatea), Editura Militară, București, 1992.
-Dabija, G.A., Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria. 1910-1913, București, 1936.
-Duca, I.G., Lumea la început de veac, Editura Eminescu, București, 1994.
-Giolitti, Giovanni, Memorie della mia vita, vol. 1, Milano, 1922.
-Hesapciev, Hristofor, Amintirile unui diplomat bulgar în România (1905-1910), Editura Fundației Pro, București, 2003.
-Ionescu, Take, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundației Pro, București, 2005.
-Lahovary, Alexandru Emil, Amintiri diplomatice. Constantinopol (1902-1906), București, 1936.
-Idem, Amintiri diplomatice. Viena (1906-1908), București, 1936.
-Maiorescu, Titu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, Editura Machiavelli București, 1995.
-Marghiloman, Alexandru, Note politice, 3 vol., România și războaiele balcanice (1912-1913). România și primul război mondial (1914-1919). Neutralitatea, Editura Scripta, București, 1993.
D. DISCURSURI
-Brătianu, Ionel I.C., Discursuri, vol. 4, București, 1940.
-Arion, Virgil A., O interpelare, București, 1913.
E. PERIODICE
– ”Adevărul”, București, 1912-1913.
– ”Dimineața”, București, 1912-1913.
– ”Epoca”, București, 1912-1913.
– ”Neamul Românesc”, București, 1912-1913.
– ”Seara”, București, 1907, 1912-1913.
– ”Universul”, București, 1912-1913.
– ”Viața Românească”, București, 1912-1913.
– ”Viitorul”, București, 1912-1913.
– ”Voința Națională”, București, 1912-1913.
II. LUCRĂRI PUBLICATE
1. LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL
-Agrigoroaiei, Ion, Gheorghe Buzatu, Vasile Cristian, Românii în istoria universală, vol. 2, partea a I-a, Iași, 1987.
-Almaș, Dumitru, Camil Mureșan, Alexandru Vianu ș.a, Istoria universală modernă (1878-1912), vol. 3, partea a IV-a, București, 1975.
-Ancuța, Călin-Radu, Arhiducele Frantz Ferdinand și rolul său în relațiile româno-austro-ungare. 1883-1914 (lucrare de doctorat), București, 2001.
-Arion, Virgil, Vasile Pârvan, România și popoarele balcanice, București, 1913.
-Bărbulescu, Mihai, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.
-Berstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Institutul European, Iași, 1998.
-Boicu, Leonid, Vasile Cristian, Gheorghe Platon (coordonatori), România în relațiile internaționale. 1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980.
-Brătianu, Ionel I.C., România și Peninsula Balcanică. Politica Partidului Național Liberal, București, 1913.
-Brătianu, Gheorghe I., Origines et formation de l' unité Roumaine, București, 1943.
-Brezeanu, Stelian, Constantin Iordan, Horia C. Matei, Tudor Teoteoi, Gheorghe Zbuchea, Relațiile româno-elene. O istorie enciclopedică, Editura Omnia, București, 2003.
-Bulei, Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000.
-Idem, Scurtă istorie a României, Editura Meronia, București, 1996.
-Idem, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Editura Politică, București, 1987.
-Bușă, Daniela, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și primul război mondial (1878-1914), Editura Paideia, București, 2003.
-Cain, Daniel, Un trimis al Majestății Sale. Nicolae Mișu, Editura Anima, București, 2007.
-Campus, Eliza, Din politica externă a României. 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.
-Idem, State mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale. Prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Politică, București, 1988.
-Candeloro, Giorgio, Storia dell' Italia moderna, vol. 7, Milano, 1979.
-Căzan, Gheorghe N., Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță. 1878-1914, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
-Ciachir, Nicolae, Istoria modernă a Albaniei, București, 1974.
-Idem, Istoria modernă a Serbiei, București, 1974.
-Idem, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, București, 1997.
-Idem, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, București, 1998.
-Idem, Marile puteri și România. 1856-1947, Editura Albatros, București, 1996.
-Idem, Poporul român și lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, București, 1986.
-Ciachir, Nicolae, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
-Clogg, Richard, Scurtă istorie a Greciei, Editura Polirom, Iași, 2006.
-Corm, Georges, Europa și Orientul. De la Balcanizare la libanizare: istoria unei modernități neîmplinite, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
-Crampton, Robert J., Europa răsăriteană în secolul al XX-lea… și după, Editura Curtea Veche, București, 2002.
-Daicoviciu, Constantin, Miron Constantinescu, Destrămarea monarhiei Austro-Ungare. 1900-1918, Editura Academiei, București, 1964.
-Diaconescu, Emil, România și Marile Puteri după Congresul de la Berlin până la 1914, Iași, 1937.
-Diamandi-Aminceanul, Vasile, Românii din Peninsula Balcanică, București, 1938.
-Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Opere complete, vol. 5, Editura Politică, București, 1978.
-Driault, Edouard, Michel Lhéretier, Histoire Diplomatique de la Grece. De 1821 a nos jours, vol. 4, Paris, 1926.
-Dvornik, Francis, Slavii în istoria și civilizația europeană, Editura All, București, 2001.
-Gaillard, Jean-Michel, Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, 2001.
-Gane, Constantin, P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării, vol. II, Editura Ziarului ”Universul”, București, 1936.
– Giurescu, Constantin C., Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Editura Humanitas, București, 2000.
-Hall, Richard C., The balcan wars. 1912-1913. Prelude to the First World War, London and New York, 2000.
-Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996.
-Ilcev, Ivan, Are dreptate sau nu, e patria mea! Propaganda în politica externă a țărilor balcanice (1821-1923), Editura Curtea Veche, București, 2002.
-Ionescu, Eugen, Cauza românească în Turcia europeană și conflictul cu Grecia, București, 1906.
-Iordache, Anastasie, Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994.
-Idem, Take Ionescu, Editura Mica Valahie, București, 2001.
-Idem, Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război mondial. 1907-1918, Editura Paideia, București, 2001.
-Iorga, Nicolae, Istoria românilor. Întregitorii, vol. 10, București, 1939.
-Iorga, Nicolae, Mircea Vulcănescu, Constantin Moisil, Mircea Ioannițiu, S. Teșu, Regii României – o istorie adevărată, Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I, Editura Tess Expres, București, 1998.
-Iosa, Mircea, Viața politică din România între anii 1899-1907, Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”, București, 1970.
-Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, 2 vol., Editura Institutul European, Iași, 2000.
-Jelavich, Charles și Barbara, Formarea statelor naționale balcanice. 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
-Kyçyku, Kopi, Istoria Albaniei, Editura Corint, București, 2002.
-Macuc, Mihai, România, Balcanii și Europa, 2 vol., Editura ANI, București, 2007.
-Maksutovici, Gelku, Istoria comunității albaneze din România, Editura Kriterion, București, 1992.
-Mamina, Ion, Ion Bulei, Guverne și guvernanți. 1866-1916, Editura Silex, București, 1994.
-Mantran, Robert, (coordonator), Istoria Imperiului Otoman, Editura All, București, 2001.
-Mehmet, Mustafa Ali, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
-Milin, Miodrag, Relațiile politice româno-sârbe în epoca modernă (secolul al XIX-lea), Editura Academiei Române, București, 1992.
-Moisuc, Viorica, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002.
-Moisuc, Viorica, Ion Calafeteanu (coordonatori), Afirmarea statelor naționale independente unitare din centrul și sud-estul Europei(1821-1923), Editura Academiei Române, București, 1979.
-Neagoe, Stelian, Istoria unirii românilor. II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Editura Diogene, București, 1993.
-Nuțu, Constantin, România în anii neutralității (1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.
-Oprea, Ion M., România și Imperiul Rus. 1900-1924, vol. 1, Editura Albatros, București, 1998.
-Pascu, Ștefan, (coordonator), Istoria militară a poporului român, vol. 5, Editura Militară, București, 1988.
-Pavlov, P., I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Editura Corint, București, 2002.
-Pavlowitch, Stevan K., Istoria Balcanilor. 1804-1914, Editura Polirom, Iași, 2002.
-Perticone, Giacomo, La politica estera italiana dal 1861 al 1914, Roma, 1961.
-Petrescu, Cezar, Cei trei regi, București, f.a.
-Platon, Gheorghe, (coordonator), Istoria românilor. De la Independență la Marea Unire (1878-1918), vol. 7, tom 2, Editura Enciclopedică, București, 2003.
-Idem, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
-Popescu-Puțuri, Ion, Ion Calafeteanu, Din cronica relațiilor poporului român cu popoarele vecine, Editura Militară, București, 1984.
-Potemkin, V.P., Istoria diplomației, vol. 2, București, 1948.
-Prevelakis, Georgios, Balcanii. Cultură și geopolitică, Editura Corint, București, 2001.
-Procacci, Giuliano, Istoria italienilor, Editura Politică, București, 1975.
-Rădulescu, Adrian, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
-Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță la începutul secolului al XX-lea, Editura Litera, București, 1977.
-Rebreanu, Romulus, Italia și stăpânirea Mării Mediterane, vol. 1, Cluj, 1940.
-*** Reprezentanțele diplomatice ale României. 1911-1939, vol. 2, Editura Politică, București, 1971.
-*** România în sud-estul Europei, Editura Politică, București, 1979.
-Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi(1866-1947), vol. 1(Carol I), Editura Enciclopedică, București, 2001.
-Sugar, Peter F., Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Curtea Veche Publishing, București, 2002.
-Todorova, Maria, Balcanii și Balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000.
-Țurlea, Petre, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Editura România Pur și Simplu, București, 2008.
-Velichi, Constantin, Istoria Bulgariei, București.
-Zbuchea, Gheorghe, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, București, 2001.
-Idem, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 1999.
2. LUCRĂRI CU CARACTER SPECIAL
-Biagini, Antonello F.M., L' Italia e le guerre balcaniche, Roma, 1990.
-Ciachir, Nicolae, Implicațiile pe plan european ale revoluției turce din 1908, în ”Revista de Istorie”, tom 31, nr. 9, Septembrie, 1978.
-Idem, Rolul României în sud-estul Europei în anii 1900-1912, în ”Muzeul Național”, VI, București, 1982.
-Dabija, G.A., Războiul bulgaro-turc din anul 1912-1913, București, 1914.
-Ștefănescu-Iacint, Nicolae, Războiul româno-bulgar, București, 1914.
-Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice. 1911-1913, Editura Paideia, București, 1998.
-Iorga, Nicolae, Istoria războiului balcanic, București, 1914.
-Vasile Maciu, Vasile, Formarea Iugoslaviei, în ”Analele” Universității București, Istorie, anul VIII, 1969.
-Idem, România și politica Marilor puteri față de Serbia, în ”Revista de Istorie”, nr, 9, tom 27, 1974.
-Paraschiv, Constantin, Diplomația României în Balcani în timpul crizei bosniace, în Românii în istoria universală, vol. 1, Iași, 1986.
-Parfeni, Vasile, Studiu istoric al campaniei româno-bulgare din anul 1913. Conținând tot mersul acestei campanii precum și rezultatele reale dobândite de țară, București, 1915.
-Petrescu, Corvin, Istoricul campaniei militare din anul 1913, București, 1914.
-Topor, Claudiu-Lucian, Românii și bulgarii la 1913, în ”Historia”, anul VII, nr. 72, Decembrie 2007.
-Velichi, Constantin, Imperiul Otoman și statele din Balcani între 1878-1912, în ”Studii și articole de istorie”, vol. XV, București, 1975.
-Zbuchea, Gheorghe, România și războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, București, 1999.
III. INSTRUMENTE DE LUCRU
-Brownstone, David, Irene Franck, Enciclopedia războaielor din anul 100 000 î.Hr. până în prezent, Editura Lider, București, 2005.
-Calafeteanu, Ion, Constantin Popișteanu (coordonatori), Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
-*** Enciclopedie de istorie universală, Editura All, București, 2003.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Romania Si Razboaiele Balcanice In Anii 1912 Si 1913 (ID: 151433)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.