Romania LA Conferinta DE Pace DE LA Paris (1919 1920)
ROMÂNIA LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Raporturi politico – diplomatice și militare ale României în ani
Primului Război Mondial (19141918
Participare României la Primul Război Mondia
Ieșirea României din război. Armistițiul de la Focșani și pacea de la
București din 1918
Capitolul II. Conferința de la Paris, desfășurarea , decizile final,prevederile
Conferinței de Pace, Concluzii
Pregătirea conferinței de Pace. Raportul dintre statele mari și România
Consacrarea internațională a principiului naționalităților drept fundamental
al noilor ordini politice și teritoriale în europa; România stat național unitar,
în fața Conferinței de pace de laParis
Organizarea conferinței metode de lucru, criterii de participare;
Locul atribuit de marile putri României și altor state mici și mijlocii
Capitolul III. Participarea României la Conferința de Pace de la Paris
3.1 România în fața Conferinței de Pace. Revendicările sale teritoriale.
Conclizii
Bibliografie
Anexe
Capitolul I. Raporturi politico – diplomatice și militare ale României în ani
Primului Război Mondial (1914-1918)
Perioada neutralitatea. 1914- 1916
Preliminariile și începutul Primului Război Mondial. Atitudinea României. Deceniile premergătoare declanșării Primului Război Mondial au evidențiat acuitatea crizelor politice și periculozitatea conflictelor militare regionale pentru pacea generală. În funcție de interesele și de scopurile urmărite în domeniul politicii interne, marile puteri s-au grupat s au regrupat.
La 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, Regele Carol și politicienii liberali și conservatori au privit cu îngrijorare crescîndădeteriorarea situației internaționale. Aveau motive întemeiate să se teamă de război, această țară săse găsească în mijlocul unui conflict european în expansiune. Țara era departe de a fi unită cînd s-a confruntat cu această criză. Exista o breșă politică serioasă între Rege și un mic grup de germanofili, pe de oparte, care se pronunțau în favoarea Antantei.
O dată cu trecerea lunii iulie, a devenit evident că guvernul român va rămîne neutru. Carol ar fi preferat să onoreze angajamentele luate pe bază de tratat de către România față de Puterile Centrale, dar, așa cum i-a mărturisit lui Czernin, la 24 iulie, se înîmplaseră atîtea lucruri în anul anterior, încît existau puține șanse să se poată adopta un asemenea curs. La asigurat pe Czerniei față de Puterile Centrale. A subliniat, de asemenea, că, în situația în care condițiile interne ar face un astfel de curs de acțiune inposibil, România va aderala o politică de strictă neutraitate.
Dată fiind agravarea crizei, conducătorilorii români au devenittot atît de preocupați de Balcani, ca și de Europa Centrală. Tratatul de la București nu pusee capăt rivalității dintre România și Bulgaria. La 27iulie, cu o zi înaintea declarației de război austro-ungare în potriva Serbiei, Czernin s-a întîlnit cu Brătianu pentru a oține de la aceasta o declarație clară cu privire la intețiile sale. Brătianu l-a informat că România va duce o politică de așteptare, dar dacă Bulgaria va fi implicată în echilibrul de forțe dintre statele din Europa de Sud-Est, situația României va deveni ,,critică” . Cu toate că nu se îndoia că Austro-Ungaria va înfrînge Serbia, Brătianu s-a opus oricăror schimbări ale frontierilor Serbiei. Dae dacă acest lucru avea să se întîmple de la Bulgari ar fi fost beneficiară acestei situații, Brătianu și-a declarat intenția de a căuta o sporire corespunzătoare a teritoriului României.
În cadrul unei ședințe a Consiliului de Coroană din 3 august, guvernul român a decis în mod formal să adopte o politică de neutralitate. Prezidată de Rege, această ședință, la care au participat membrii guvernului, foști prim-miniștri și șefii principalelor partide politice, a pus în balanță două opțiuni. Prima – intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale – a fost susținută de către Carol, care și-a exprimat certitudenea cu privire la victoria germană și a apelat la onoarea celor prezenți să se respecte angajamentele luate prin tratate față de Germania și Austro-Ungaria. Hotărîea Italiei de a rămîne neutră le-a influențat și ea gîndirea. Considerațiile de ordin moral ale lui Brătianu nu au fost și ele binevenite: aceasta a argumentat că România fusese descărcată de obligația de a veni în ajutorul Austro-Ungariei, stabilită prin tratat, întrucît aceasta din urmă nu consultase guvernul român înainte de adresa Serbiei ultimatul ei și datorită caracterului ultimatumului însuși, care, după părerea lui Brătianu, fusese formulat în așa fel încît să forțeze Serbia să aleagă calea războiului. Puterile Centrale au primit cu amărăciune refuzul României de a se alătura efortului lor de război, dar au decis să interpreteze acțiunea ei în cea mai bună lumină posibilă.
La 5 august, miniștrii acestor la București l-au informat pe Brătianu că ei apreciau atitudenea consiliului de Coroană ca fiind în deplină concordanță cu relațiile lor tradiționale de prietenie și că puteau continua să privească România drept aliat. Dar, ambele țări și-au menținut presiunile asupra României pentru a o determina să intre în război de partea lor. Germania a avut o atitudine diferită de cea a aliatului ei, pedînd pentru acordarea de concesii Romîniei, în special în problema naționalității din Transilvania. Așa cum vor dovedi evenimentele, nici Ferdinand,nici Brătianu nu aveau vreo intenție să abandoneze neutralitatea pînă în momentul în care cursul războiului ar fi devenit clar. Cea mai evidentă schimbare în politica lor a fost dată de faptul că au pus capăt acesului neîngrădit pe care reprezentanții Puterilor Centrale îl avuseră la Carol, precum și caracterului deschis al discuțiilor lor.
În primele luni de război, guvernul Brătianu a încercat să-și consolideze poziția internațională, printr-o activitate diplomatică intensă. A încheiat înțelegeri avntajoase cu Italia și Rusia. Aceea dintre România și Italia, semnatăla București, la 23 septembrie, reflecta interesele lor comune în privința Austro-Ungariei. Cu toate că eru aliate cu aceasta, ambele rîvneau la teritorii locuite de conationalii lor. Au căzut de acord, de această dată, să se informeze reciproc în legăturăcu orice schimbări preconizate în politica lor și au promis să nu renunțe la neutralitate fără consultări prealabile. Chiar în nainte de declarația de neutralitate a României, se angajaseră negocieri între celedouă părți. Negocierile între Rusia și România pentru un tratat de alianță mai angajant au continuat cu intermitențe în întreg anul 1915 și la începutul celui următor. Brătianu, care își asumase în mod clar după moartea Regelui Carol, răspunderea pentru politica externă,a formulat pretenții suplimentare pentru intrarea României în război. El avea un mare respect pentru puterea militră și economică a Germaniei și era hotărît să nu intre prematur în război. Cea mai importantă dintre condițiile sale era obținerea unei garanții scrise că România va primi Transilvania, Bucovina și Banatul ca răsplată pentru servicile aduse. Atît el, cît și majoritatea politicienilor români considerau că această cerință era perfect justificată de istorie și de caracterul etnic al acestor teriitorii.
Brătianu a insistat, de asemenea, pentru încheierea unei convenți de cooperare între cele două armate și să limiteze libertatea de mișcare a armatei ruse pe teritoriul românesc. Era de asemenea, deosebit de conștient de izolarea geografică a țării sale în raport cu Aliații ocidentali și a căutat să opțină garanții din partea acestor în legătură cu un flux continu de armament și provizii, care ar fi putut preveni doar prin Rusia. Marea Britanie și Franța se pronunțau pentru intrarea imediată a României în război, dar aveau dubii serioase cu privire la capacitatea armatei române de a duce un război susținut împotriva Puterilor Centrale. Liderii britanici aveau la rîndul lor rezerve în privința pretențiilor teritoriale ale României față de Austro-Ungaria. Nu se deciseseră încă în legătură cu disfințarea Dublei Monarhii, întrucît doreau să mențină un stat puternic în răsăritul Europei Centrale, pentru a contrabalansa puterea Rusiei. Maimult decît atît, nu aveau intenția să sacrifice interesele Serbiei în Banat pentru a satisface cererile ,,exagerate “ ale României. În ceia ce privește acțiunile militare, de care Brătianu a condiționat alierea cu Antanta, factorii de decizie politică britanici au arătat puțin interes pentru organizarea unei ofensive aliate pe frontul de la Salonic, pe motivul că prețioasele resurse ar putea fi mai bine folososite în altă parte. Totuși, în ciuda rezervelor lor, aceștea au sprijinit în general inițiativa franceză de atragere a României în război.
În primul an de război, relațiile politice ale omâniei cu Puteril Centrale au devenit din ce în ce mai încordate din cauza refuzului lui Brătianu de a renunța la neutralitate. Pentru a-l cîștiga de partea lor, Viena și Berlinul au încercat tot felul de metode de persuasiune. Au făcut mari presiuni asupra lui Istan Tisza, prim-ministrul ungar, pentru a-l determina să acorde concesii românilor din Transilvania sau chiar să permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii rusești. Viața politică internă în timpul celor doi ani de neutralitate a fost dominată de ideea războiului. În sînul ambelor partide politice majore, au apărut semnificative diferențe de opinii cu privire la neutralitate sau intervenție. Conservatorii n-au reușit să-și păstreze măcar o aparență de coeziune. Un grup condus de Alxandru Marghiloman și Titu Maeorescu, ce erau în mod tradițional progerman, se exprima în favoarea neutralității, dar dorea să fie menținute bnele relații cu Puterile Centrale. Celălalt, un grup mai mic,strîns în jurul lui Nicolae Filipescu, cerea intrarea imediată a României în război de partea Antantei și se stua astfel aproape de conservatorii democrati ai lui Take Ionescu, care, la rîndul lor, doreau să se treacă la acțiune imediată împotriva Austro-Ungariei. Cu toate că ambele grupuri recunoșteau primejdiile unei acțiuni precipitate, ele erau impulsionate de nevoea de ,,elibirare,, a Transilvaniei și de realizare a unității naționale. Ruptura finală între aripele Marghiloman și Filipesu au avut loc la congresul partidului din 18 mai 1915. Cauzele erau: rivalitatea pentru conducerea partidului și acutele divirgențe cu privire la politica externă. Partidul Liberal rămase mai mult sau mai puțin unit. Majoritatea sprijinea politica guvernului de ,,neutralitate,,. Brătianu evita să facă declarații publice cu privire la politica externă, dar în timp ce nu-i oprea pe ceilalți să-și exprime în parlament proprile lor opinii. Incapacitatea Puterilor Centrale de a obține angajamente ferme din partea Aliaților de sprijinire a pretențiilor teritoriale ale României înainte de a se porni la o acțiune decesivă au consolidat politica sa de neimplicare și l-au protejat împotriva criticilor.
La congresul din 23 august 1914, micul Partid Social-Democrat a votat împotriva intrării în război, dar a aprobat mobilizarea în vederea apărării integrității teritoriale a țării. În cursul celor doi ani ce au urmat, majoritatea socialiștilor a continuat să se pronunțe în favoarea strictei neutralități, dar cîțiva au cerut o mai mare înțelegere pentru aspirațiile naționale. Constantin Dobrogeanu-Gherea a oferit justificarea teoretică pentru poziția socialiștior cu privire la neutralitate. El s-a pronunțat pentru o soluționare pașnică a diferendelor internaționale ca regulă generală, dar a făcut o excepție în cazul războailor de elibirare națională, care reprezentau culminarea unei lungi perioade de luptă. Noul conflict european, deținîndu-l drept un război imperialist clasic, dus pentru dobîndirea dominației economice asupra lumii. Singura politică peomâniei înainte de a se porni la o acțiune decesivă au consolidat politica sa de neimplicare și l-au protejat împotriva criticilor.
La congresul din 23 august 1914, micul Partid Social-Democrat a votat împotriva intrării în război, dar a aprobat mobilizarea în vederea apărării integrității teritoriale a țării. În cursul celor doi ani ce au urmat, majoritatea socialiștilor a continuat să se pronunțe în favoarea strictei neutralități, dar cîțiva au cerut o mai mare înțelegere pentru aspirațiile naționale. Constantin Dobrogeanu-Gherea a oferit justificarea teoretică pentru poziția socialiștior cu privire la neutralitate. El s-a pronunțat pentru o soluționare pașnică a diferendelor internaționale ca regulă generală, dar a făcut o excepție în cazul războailor de elibirare națională, care reprezentau culminarea unei lungi perioade de luptă. Noul conflict european, deținîndu-l drept un război imperialist clasic, dus pentru dobîndirea dominației economice asupra lumii. Singura politică pe care o vedea de urmat România era, de aceea, stricta neutralitate, întrucît națiunile mici puteau participa la o astfel de conflagrație doar ca piloni ai Marilor Puteri sau ca obiecte de compensație între ele. Neutralitatea nu putea proteja economia românească împotriva războiului. Toate ramurile au fost afectate. Industria a fost încet-încet orientată spre satisfacerea necesităților militare, întrucît guvernul Brătianu se străduia sa pregătească armata de luptă. Dar nivelul scăzut al industrializării, în special în metalurgie și în ramurile conexe, precum și lipsa de mmînă de lucru calificată se făceau acut simțite. Liberalii au fost nevoiți să comande urgent echipamentul militar necesar din străinătate.
Agricultura a fost afectată negativ de distrugerea pieților tradiționale din străinătate și de pregătirile de război pe plan intern. Mobilizarea, care s-a aceelerat după aprilie 1915, a provocat greutăți mai ales gospodărilor mici, deoarece le-a lipsit de principala lor sursă de mînă de lucru, într-un moment în care povara supimentară reprezentată de rechizițiile de stat în animale și hrană cădeau în special pe umerii lor. Drept rezultat, mulți țărani nu și-au putut plăti impozitile față de stat sau datorile personale și și-au perdut astfel pămîntul. Pentru a rezolva criza economică din ce în ce mai serioasă guvernul și-a intensificat intervenția în domeniul economiei. Guvernul a fost confruntat de asemenea cu efectele financiare ale războiului, care s-au făcut resimțite aproape imediat. Disponibilitatea de credite s-a limitat serios, iar noile investiții străine încetaseră aproape cu totul. Sursele interne de credit s-au dovedit insuficiente pentru acoperirea nevoilor economice normale și a costurilor suplimentare ale armamentelor. Guvernul, în disperare de cauză și în secret, s-a orientat pentru împrumuturi către Italia și Marea Britanie. Cea din urmă a acordat două împrumuturi de cinci și respectiv de șapte milioane de lire în 1915, în vederea cumpărării de echipament militar de la firme britanice, împrumuturi ce erau evident menite să atragă România mai aproape de Antantă. Războiul a cauzat și o reorientare generală a comerțului exterior al României. Pe măsura desfășurării războiului, s-au intensificat și presiunile diplomatice asupra lui Brătianu, pentru al convinge să renunțe la neutralitate. Înprimăvara anului 1916, Franța și Rusia au folosit toate mijloacele pentru a cîștiga adeziunea României la Antantă în timp util, astfel ca ea să coincidă cu ofensiva generală a Alianților, planificată atâtpe frontul de Est,cît și pe frontul de Vest. La 16 iunie, ministru Franței la București, Camille Blondel, l-a informat sec pe Brătianu că sosie vremea pentru o decizie. Brătianu a cerut un răgaz, dar și-a dat seama că nu va mai putea fimenținută politica de neutralitate. Totuși, a o abandona ar fi însemnat să-și expună țara unui pericol incalculabil, întrucît nimic din ceia ce se întîmplase din vara anului 1914 pînă atunci nu-l vonvinsese că Aliații puteau asigura un ajutor potrivit țării sale. Era conștient cît de expusă era granița de sud a României, o dată cu intrarea Bulgariei în război de partea Puterilor Centrale în octombrie 1915. Tocmai de aceea, el a cerut îndeplinirea unei serii de condiții menite să protejeze țara sa din punct de vedere militar și să garanteze înfăpuirea pretențiilor sale teritoriale. El dorea : un angajament comun din partea Rusiei și a Italiei de aprovizionare cu 300 de tone de muniții zilnic pe întreaga durată a războiului; o ofensivă generală aliată pe toate fronturile pentru a coincide cu atacul României împotriva Austro-Ungariei; o ofensivă rusească în Bucovina și Galiția pentru a apăra flancul de nord al României; trimiterea de trupe rusești în Dobrogia pentru a proteja sudul României în potriva unui atac bulgar sau, dacă acest lucru nu era posibil, o ofensivă comună franco-britanică înpotriva Bulgariei, pornită de la Salonic. Brătianu a insistat de asemenea asupra încheierii unui tratat politic cu Aliații, care să garanteze unirea Transilvaniei și Bucovinei cu România, în concordanță cu frontierile pe care le indicase în negocierile purtate cu Rusia în 1915.
Deși negocierile aveau să mai dureze alte șase săptămâni, propunerile lui Brătianu au pus efectiv capăt unei perioade de incertitudine de doi ani. Principalul motiv era acum, așa cum fusese șiîn 1914 și în 1915, folosirea războiului pentru a realiza unitatea națională, prin dobîndirea Transilvaniei și Bucovinei de la Austro-Uungaria. Brătianu se temea că dacă beligeranții vor ajunge la o reglementare înainte ca România să intre în război, ,,cîștigîndu-și,, astfel dreptul de a participa la împărțeală, ocazia de a crea România Mare va fii perdută. Știa de asemenea că dacă era să opțină teritoriu din partea Austro- Ungariei, avea nevoe de sprijinul Franței și am Marii Britanii la Conferința de Pace și că nu putea, tocmai de aceea, să-și permită să le dezamăgească în acest moment critic, așa cum făcuse în 1915,cînd să se alăture Antantei. Toate aceste considerente au coincis cu o hotărîtă ofensivă diplomatică aliată la sfîrșitul lunii iunie. Franța și Rusia și-au folosit toate mijloacele de convingere pentru a-l constrînge pe Brătianu să intre imediat în război, formulînd, întradevăr, un ultimatum, în sensul că dacă nu răspunde cererilor lor, acesta nu se poate aștepta să-și vadă îndeplinite obiectivile teritoriale. Totuși, Rusia ezita să satisfacă toate cererile lui Brăteanu, împrejurare care a blocat o înțelegere pînă la începutul lui august. Atunci, marii comandanți ruși ajunseseră la convingerea că sprijinulul armatei române împotriva Austro-Ungariei ar fi avantajos, dar politicienii ruși continuau să considere condițiile lui Brătianu ,,exagerare,,. Franța a oferit o formulă flexibilă potrivit căria Rusia acorda, deocamdată pe hîrtie tot ceea dorea Brătianu, chiar egalitate cu ceilalți aliați la Conferința de Pace, dar dacă, la sfîrșitul războiului, se dovedea că toate condițiile României nu puteau fi îndeplinite, Franța propunea ca, în cazul acesta, principalii Aliați să forțeze pur și simplu România să acepte mai puțin decît i se promisese.În cele din urmă, la 17 august 1916, Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei la București au semnat convenții politice și militare, stipulînd condițile intrării României în război. Consiliul de Coroană al României a aprobat formal tratatele și a declarat război Austro-Ungariei la 27 august. În ziua următoare, Germania a declarat război României. I-au urmat Turcia, la 30 august, și Bulgaria, la 1 septembrie.
Războiul, 1916-1918. Armata română a intrat în război inadecvat echipată și nesigură în privința surselor de aprovizionare. Cele mai serioase deficiențe priveau artileria grea, mitralierile și avioanele. În timp ce o divizie românească dispuneau în medie de trei pînă la patru piese de artilerie de cîmp, 1-2 mitraliere grele la fiecare batalion, o divizie germană sau austro-ungară avea șase pînă la șapte piese de artilerie de cîmp și șase pînă la opt mitraliere grele, precum și dousprezece mitraliere ușoare, de care forțele românești erau lipsite în tolitate. Se resimțea foarte mult lipsa unor ofițeri experimentați și bine instruiți. Obiectivile inițiale incredințate armatei române erau ambițioase. În noaptea de 27/28 august, cînd trupele române au trecut frontiera în Transilvania, întîlnind doar o slabă rezistență, ele au ocupat Brașovul la 30 august, și la 2 septembrie au preluat sub control principalele trecători ale Carpaților. În următoarele cîteva zile, acestea au intrat în Făgăraș. Apoil, a 8 septembrie, Înaltul Comandament a ordonat pe neașteptate o oprire a ofensivei. În ciuda suceselor inițiale, campania nu s-a desfășurat cu suficientă vigoare, pentru a fructifica la maximum avantajul dat de lipsa de pregătire a inamicului. Înaintarea medie a inamicului fusese doar de doi sau trei km, un ritm care a permis armatelor germană și austro-ungară să primească întăriri și să se regrupeze pentru o contraofensivă. Forțele românești au trecut fluviul la 1 octombrie și și-au atins obiectivuele inițiale. Dar operația afost abrupt oprită și trupele au fost retrase peste Dunăre, la 4 și 5 octombrie, pentru aface posibilă consolidarea frontului din Transilvania, unde o periculoasă contraofensivă austro-germană era în plin avînt.
Principalul obiectiv al lui Erich von Falkenhayn, care își asumase la 30 septembrie comanda armatelor germane și austro-ungare din Transilvania, era acela de a forța trecătorile Bran și Predeal, la sud de Brașov, pentru o rapidă înaintare spre București, ceea ce, sconta el, va despărți armatele române din Moldova de acelea din Muntenia și va obliga România să capituleze. Spre nord, trupele lui Falkenhayn au incercat să invadeze Moldova prin larga vale a Oituzului, dar ele au fost respinse dincolo de graniță, ca urnare a unor bătălii grele desfășurate între 18 și 27 octombrie. Armata română a stabilit o serie de linii de apărare temporare mai spre est, pînă cînd frontul s-a stabilizat în sfîrșit la 10 ianuarie de-a lungul Dunării și al Siretului în sudul Moldovei și către nord, la vest de Siret. Campania care începuse sub aspicii favorabile, cu aproximativ patru luni înainte, prin pătrunderea românească în Transilvania, se terminase astfel într-un mod dezastruos. Românii suferiseră perderi grele în efective – circa 250000 de soldați, morți, răniți sau luați prizonieri, adică o treime din forțele mobilizate în august 1916 – și în echipament, reprezentînd două treimi din armele din dotarea individuală, jumătate din mitralierile armatei și o pătrime din tunuri. Peste jumătate din teritoriul țării, în care se aflau cele mai importante regiuni agricole și centre industriale, a fost ocupat de către inamic. Principalele cauze ale înfrîgerii armatei române au fost subdezvoltarea industrială a țării și lipsa de echipament adecvat pentru armată. Marele Stat Major român nu pregătise un plan de operații suficient de cuprinzător și de detaliat, care ar fi fost esențial pentru coordonarea forțelor dispersate pe un front de luptă atît de închis. Așa cum au dovedit-o evenimentele, transferarea improvizată a unităților de pe un front pe altul a slăbit capacitatea ofensivă și defensivă a armatei în întregul ei. Lipsa de ofițeri și insuficienta instruire a majorității trupelor de pe linia frontului au făcut ca aceste probleme să fie și mai serioase. Cît privește reforma electorală, guvernul a propus introducerea imediat după război a votului universal pentru toți bărbații de peste 21 de ani.
Cea mai seminificativă opoziție față de coaliția guvernamentală a venit din partea nou formatului Partid al Muncii, care fusese constituit la 1 mai de cîțiva deputați conduși de George Diamandi și dr. Nicolae Lupu, precum și de un număr de intelectuali, aparținînd cu toții aripii stîngi a Partidului Liberal.Aceștia doreau să meargă mai departe și mai rapid decît Brătianu în privința reformelor electorală și agrară. Nu numai că cereau adoptarea imediată a votului universal și acordarea unui lot de cîte 5 ha de teren tuturoe țăranilor care nu posedau pămînt (în schimbul unei compensații acordate moșierilor), ci și susțineau un amplu program de reformă socială, care includea naționalizarea bogățiilor minerale și a Băncii Naționale, un impozit progresiv pe venituri și o legislație a muncii permițînd grvele și autorizînd contractele colective între muncitori și patroni. Reorganizarea armatei române a fost încheiată pînă în iunie 1917, în cele mai dificile condiții. Efectele unei ierni aparte și ale unei epidemii de tifos exantematic, pierderile grele de cai, care au afectat atît transportul de provizii, cît și efectevile cavaleriei, precum și lipsa de armament de toate felurile trebuiau depășite înainte ca armata să poată spera din nou să pornească la luptă. Din fericire, iarna și epuizarea de ambele părți au limitat luptele în această perioadă la ciocniri locale neconcludente. Misiunea militară franceză, condusă de generalul Henri Berthelot, care a sosit în România în octombrie 1916, a contribuit în mod semnificativ la această muncă de reorganizare. Compusă din aproximativ 1500 persoane, incluzînd aproape 300 ofițeri, aceasta a furnizat o instruire specializată pentru folosirea noilor arme și aplicarea noilor tactici, în special în ducerea unui război de poziție. Berthelot însuși a cîștigat încrederea Regelui și a oficialităților române și a exercitat o influență considerabilă asupra politicii militare. Prin chemarea sub arme a unui număr de noi recruți, armata a ajuns la 700 000 de soldați, aproximativ 460 000 dintre aceștea fiind organizați în unități combatante regulate.
Mare cantități de arme – mitraliere, artilerie grea, artilerie ușoară și grenade – au sosit în principal din Franța, ceea ce a sporit în mod semnificativ puterea de foc a armatei. Fiecare pluton a fost asigurat cu două mitraliere grele. S-au îmbunătățit, de asemenea, comunicațiile, prin stabilirea legăturilor telegrafice între punctele de comandă și unitățile de pe front, o rețea care lipsise aproape cu totul în 1916. În iulie și august 1917, ostilitățile s-au reluat pe frontul din Moldova. Armata română, sub comanda lui Averescu, a trecut la ofensivă la 22 iulie îmotriva forțelor austro-ungare, lîngă Mărăști. Atacul a fost gîndit ca o parte a unui efost general aliat, atît pe frontul de Vest, cît și pe frontul de Est, cu scopul de a scoate Puterile Centrale din Război. Obiectivul urmărit în Moldova era acela de a ține blocate trupele germane și austro-ungare și de a împedica afluirea lor către alte fronturi. Scopul imediat al atacului românesc de la Mărăști a fost acela de a ocupa Valea Putnei la 10 km către vest, pentru a preîntîmpina o preconizată ofensivă inamică. Transferarea întăririlor ruse din Moldova spre nord și prăbușirea moralului și a disciplinei în rîndurile multor unități rusești i-au convins pe comandanții români că era nevoie de pudență. Cu toate aceste, operațiunea de la Mărăști l-a făcut pe mareșalul Mackensen, care comanda Armata 9 germană la sud, să amîne propria sa ofensivă și să-și focalizeze operațiile asupra unui teren mai puțin favorabil, pentru a contracaraamenințarea pe care o reprezenta înaintarea română.
Mackensen a hotărît o ofensivă pe două direcții, prima de la sud spre nord, de-a lungul Văii Siretului, iar a doua de la Vest spre est, centrată pe Valea Oituzului. Cele două armate urmăreau să se întîlnească în apropierea Adjudului. Obiectivul operației era să dea o lovitură decisivă forțelor române și rusești, care ar fi dus la scoaterea României din Război și ar fi deschis drumul spre Odessa. Comandanții germani contau pe menținerea dificienților armatei române pe care le cunoscuseră în 1917 și pe demoralizarea armatei rusești, pentru a realiza o victorie cu cel mai mic preț posibil. Atacul a început la 6 august în apropiere de Mărășești. Bătălia, care nu sa comparat cu nimic ca ferocitate cu luptele de uzură de pe Frontul de Vest, a atins apogeul la 19 august, cînd forțele române au oprit efectiv înaintarea germană. Din acel moment, pînă la 3 septembrie, cînd Mackensen a ordonat să se pună capăt ofensivei, acțiunea s-a limitat la ciocniri cu caracter local. Armata germană fusese capabilă să avanseze 6-7 km, de-a lungul unui front de 30 km, dar cu perderi grele și fără să-și atingă vreun obiectiv major. Pierderile sale în morți, răniți și dispăruți s-au ridicat la circa 60 000 oameni, față de 27 000 oameni înregistrate de armata română. Românii puteau astfel să-și calmeze victoria în cea mai importantă bătălie pe care o duseseră în 1917. Cea de a doua, ofensivă de la Oituz, care a început la 8 august, le-a adus germanilor doar neînsemnate cîștiguri teritoriale. Mackensen a oprit atacul la 3 septembrie, pentru a transforma trupele pe frontul italian. Acțiunea sa a pus în mod efectiv capătă marilor bătălii din 1917 pe frontul din Moldova. Bătăliile ce-au urmat, la scară mai mică, au avut drept efect doar puține schimbări pe linia frontului. Românii supravețuiseră astfel efortului total al Puterilor Centrale de a obține capitularea lor.
La sfîrșitul verii anului 1917, evenimentele revoluționare din Rusia creaseră o situație instabilă de-a lungul liniei frontului și amenințau să distrugă stabilitatea politică și socială din Moldova. Un important punct de contitură în dezvoltarea social-democrației românești radicale a fost fuga la Odessa, în mai și iunie 1917, a unui număr de militanți, pentru a scăpa arestării de către guvernul român. Aici ei au ajuns sub influența directă a revoluției din Rusia. Cristian Racovski, un conducător de origine bulgară al Partidului Social-Democrat din România, și cîțiva adepți ai lui au înființat Comitetul român de acțiune social-democrată, în scopul revitalizării partidului și al organizării unei revoluții în România după modelul rus. Au desfășurat o susținută campanie de propagandă, cerînd răsturnarea ,,țarismului românesc,, ca o permisă necesară pentru instalarea unui guvern democratic și înfăptuirea reformei agrare. Totuși, revoluția preconizată de către aceștea era burghezo-democrată. Nu spuneau nici un cuvînt despre o revoluție socialistă, întrucît considerau condițiile economice și sociale din România prea puțin maturizate pentru a asigura sucesul acestia. Dar luarea puterii de către bolșevici în noembrie a produs o schimbare radicală. Un număr de militanți se așteptau acum ca revoluția socialistă să izbucnească și să triunfe mult mai devreme în interior decît îndrăzniseră să spere și și-au dublat eforturile propagandistice printre muncitorii și soldații din Moldova.
Situația de peste Prut, în Basarabia, a complicat și mai mult relațiile guvernului român cu guvernul provizoriu rus. Revoluția din martie a pus în mișcare români-basarabeni din toate clasele sociale. În aprilie, aceștea au organizat adunări publice în fiecare parte a provinciei, pentru a-și exprima insatisfacția față de vechea orînduire. Obștile sătești se aflau în fruntea mișcării de protest. Reprezentanții acestora, întruniți la 19 și 20 aprilie, au cerut autonomia administrativă, culturală și economică a Basarabiei și convocarea unei adunări naționale pentru adoptarea legislației necesare. În vara anului 1917, Basarabia era astfel în ferbere. Partidul național și diferite organizații profesionale și economice românești din provincie se străduiau să dea coerență milcării pentru autonomie și să-și apere cauza împotriva naționaliștilor ucraineni, care cereau integrarea Basarabiei într-o Ucraină independentă, pe de o parte, și, pe de altă parte, îmotriva bolșevicilor, care au denunțat naționalismul de orice fel și încercau să cîștige provincia de partea revoluției proletare. Sfatul Țării s-a întrunit la 4 decembrie și, de la bun început, majoritatea moldovenească a dominat lucrările. L-a ales drept președinte pe Ion Inculeț, liberal și naționalist și membru al unei vechi familii moldovenești, care fusese profesor la Universitatea din Petrograd cînd izbucnise revoluția din martie. La 15 decembrie, după dezbateri îndelungate și aprinse Sfatul Țării a proclamat ,,Republica Federativă Democratică Moldovenească,, între Prut și Nistru, alegînd pe Ion Inculeț ca președinte și un consiliu director compus din naționaliști români cu rol de comitet executiv. La 6 februarie, Sfatul Țării a declarat îndependența Republicii Moldovenești, majoritatea membrilor săi au considerat acest act doar un preludiu al unirii cu România.
România Mare. România Mare a luat ființă cu repiziciune. Întrucît monarhia austro-ungară se dizintegrase, la început românii din Bucovina, la 28 noiembrie, și apoi aceia din Transilvania, la 1 decembrie, s-au pronunțat pentru unirea cu ,,Țara,,. Zece zile mai tîrziu, Sfatul Țării din Basarabia a renunțat la toate condițiile formulate în martie pentru unire. După intrarea României în război și pătrunderea trupelor române în Transilvania, guvernul ungar a luat măsuri severe pentru limitarea activităților politice și culturale ale românilor. În anii 1917 și 1918 guvernul undar a introdus o serie de măsuri plasînd școlile elementare și secundare, ortodoxe și unite, sub controlul statului, acțiune care a semnificat maghiarizarea și care, într-adevăr, era concepută să ducă la bun sfîrșit campania care începuse în 1879 cu adoptarea primei legi cuprinzătoare de restrîngere sau de interzicere a activităților școlilor confesionale nemaghiare. La 13 ianuare 1919, Brătianu a sosit la Paris, avînd o concepție proprie privind locul pe care România ar trebui să-l aibă la Conferința de Pace. Toate activitățile sale au fost bazate pe instanța că tratatul din 1916 cu Antanta rămăsese valabil și că, consecință, România era îndreptățită să primească tot ceea ce i s-a promis și să fie tratată ca partener aliat cu drepturi depline. El a respins contraargumentele potrivit cărora România abrogase ea însăși tratatul prin încheierea unei păci separate cu inamicul. El era hotărît, de asemenea, să obțină recunoașterea de către Aliați a dobăndirii Basarabiei, care, desigur, nu figurase în tratatul inițial.
Tratamentul acordat României la conferință s-a dovedit a fi un puternic șoc pentru Brătianu. În primul rînd, Cei Patru Mari, care împreună cu Japonia constituieră Consiliul Suprem, deciseseră că România trebuie să fie pedepsită pentru capitularea ei din 1918. Întrucît își rezervaseră dreptul de a lua deciziile finale, nu au avut nici o intenție de a permite României să ea parte ca egal la procesul de pace. Consiliul Suprem și-a exprimat clar poziția față de România, permițîndu-i să participe la conferință doar cu cei doi reprezentanți ai ei, în timp ce Serbiei, care nu capitulase niciodată, i-a aceeptat trei reprezentanți.
La 1 februarie, el și-a continuat expunerea, argumentînd de data aceasta că România trebuie să primească întreg teritoriu ce i s-a promis în 1916, ca recompensă dreaptă pentru sprijinul dat Antantei. Principalul obiectiv urmărit de Brătianu prin ocuparea orașului a fost acela de a instala un guvern doritor să facă pace pe baza unor condiții favorabile României. Pentru moment, românii au inpus severe condiții de armistițiu noului guvern ungar: reducerea armatei ungare la 15 000 de oameni, acesta putînd fi folosită doar pentru apărarea ordiniei publice; confiscarea întregului echipament militar care depășea necesitățile acestei forțe; plata tuturor cheltuielilor implicate de întreținerea forței românești de ocupație la vest de Tisa. Autoritățile de ocupație românești au confiscat, de asemenea, mari cantități de echipament industrial, locomotive și alte bunuri mobile, acțiune pe care au justificat-o ca reprezentînd reparații pentru pierderile pe care România le suferise de-a lungul ocupației germane și austro-ungare din 1917-1918. Conferința de pace a rezolvat cu relativă ușurință problema graniților în Dobrogea între România și Bulgaria. Tratatul de la Neuilly din 27 noiembrie 1919 a lăsat intactă frontiera stabilită prin Pacea de la București din 1913.
În toamna anului 1920 toate noile cîștiguri teritoriale ale României primiseră sancționarea pe plan internațional. Se adăugaseră astfel 156 000 km (în 1919, România cuprinde astfel 296 000 km) și 8,5 milioane de locuitori (în 1919, România avea 16 250 000 locuitori) față de Regatul dinainte de război. În 1920, în jur de 30 la sută din populație era formată din neromâni, față de 8 la sută înainte de război, potrivit recesămîntului realizat în 1912. Minoritățile cele mai importante în noua Românie erau maghiarii (9,3 la sută din totalul populației), evreii (5,3 la sută), ucrainenii (4,7 la sută) și germanii (4,3 la sută). Noile provincii au sporit de asemenea substanțial capacitatea productivă a României. De exemplu, potențialul industrial al țării era în 1919bde 235 la sută față de ceea ce fusese în 1916, o creștere datorată în principal Transilvaniei și Banatului. Totalul distrugerilor suferite de industrie, agricultură și alte ramuri ale economiei și de proprietatea particulară au fost apreciate la 72 000 milioane lei aur. Industria a suferit cel mai mult. Din 845 de întreprinderi ce primeau sprijin guvernamental în 1915, numai 217 se aflau în funcțiune în 1917 – 1918, iar producția din 1918 scăzuse drastic în toate ramurile de ceea ce fusese în 1913-1914: petrolul- la 47 la sută; cărbune – la 41 la sută; metalurgie – la 9, 4 la sută. Rețeaua de transport fusese aproape în întregime distrusă; din 910 locomotive în 1914, în 1919 se mai aflau în funcție doar 265, iar număru vagoanelor de mărfă se reduse de la 53 576 la 3 511. Agricultura se afla într-o situație similară. Din cauza lipsei mînii de lucru, a animalilor de povară, a mașinilor și uneltelor, producția scăzuse la asemenea nivelului încît în 1919 România – un exportator de cereale tradiționale – a trebuit să importe grîne și alte alimente pentru a face față necesităților urgente ale populației. În 1919-1920 fuseseră însămînțate doar 8 300 000 ha, față de 13 700 000 ha în 1911 – 1915, iar producția de grîu a scăzut la 35 la sută.
Romănia se confrunta cu sarcini înspăimîntătoare. Mai întîi trebuiau înlăturate pagubile de război, apoi trebuia să se asigure integrarea în structurile existente a noilor provincii și a noilor cetățeni și redifinirea instituțiilor unui stat național modern. Ca și în secolul anterior, intelectualii au fost cei ce au oferit proectelor.
România se afla, la începutul primului război mondial, încă dependentă de alianța cu Puterile Centrale, nu era nici un secret că majoritatea populației și a oaminilor politici simpatiza puternic cu Franța și se opunea dorinței regelui Carol I de a participa la conflagrație alături de Germania și Austro-Ungaria.
Consiliul de coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3august 1914, a respins dorința suberanului, hotărît pentru o alianță cu Puterile Centrale, și s-a pronunțat, în majoritate, pentru o politică de neutralitate armată cu apărarea graniților.
Delimitarea de politică Triplicei, previzibilă încă din timpul războailor balcanice, s-a întărit o dată cu încheierea, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, a convenției secrete româno-ruse, act prin care diplomația țaristă se angaja să garanteze și să apere integritatea teritorială a României, în schimbul unei neutralități binevoitoare, recunoscîndu-i-se, totodată, drepturile asupra Transilvaniei.
Înclinînd, încă de la începultul conflictului, pentru alianța cu Antanta, care îi recunoștea dezideratele unității național-statale, România a inițiat, în primăvara anului 1915, negocieri secrete cu Rusia, Franța și Anglia. Tratativele cu Antanta au fost complicate, faptul datorîndu-se nu nehotărîrii guvernului de la București, ci dorinței sale de a obține acordul pentru reincluderea în granițele istorice a tuturor teritoriilor locuite de români și de a asigura țării condiții favorabile din punct de vedere militar.
Angajamentul politic al României, precizat încă din august 1915, s-a transformat într-unul militar la 4/7 august 1916. Între condițiile intrării României în război de partea Antantei două erau esențiale: recunoașterea dezideratului unității național-statale și a egalității de tratament a Bucureștilor la viitoarea Conferință a Păcii.
Nesusținută de Aliaținși slab pregătită din punct de vedere militar, România, după o serie de succese inițiale obținute în Transilvania în Fața trupelor austro-ungare, va trebui să se retragă în toamna anului 1916, abandonînd vremelnic majoritatea tritoriului național. Teritoriul ei se limita, în decembrie 1916, la o parte a Moldovei. În primele zile ale lui ianuarie 1917, frontul se stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sfîntul Gheorghe.
După o iarnă grea, armata română s-a refăcut , un rol deosebit revenind Misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot; s-au primit arme noi și muniții din Apus. Drept urmare, la 11/24 iulie 1917, Armata a II-a, condusă de generalul Al. Averesucu, a spart frontul german la Mărăști, izbutind să elibereze un teritoriu de aproximativ 500 de km. Dar ofensiva de pe Siret, care trebuia să însoțească victoria de la Mărășești și Oituz. Victoriile obținute de armata română în vara anului 1917 au evidențiat valoarea, vitejia și spiritul ei de sacrificiu, însușiri apreciate mult de Aliați.
Evenimentele din ultimele luni ale anului 1917 au dus la încetarea luptelor pe frontul est-european. În urma armistițiului încheiat de ruși, la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, cu Puterile Centrale, s-a ajuns la ocuparea Ucrainei, pînă la Odessa, de trupele germane și austro-ungare. Înconjurate din toate părțile și neavînd nici un sprijin din afară, autoritățile române au trebuit să încheie, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, armistițiul de la Focșani, care avea un caracter pur militar, excluzînd orice chestiuni politice. Armistițiul a fost urmat de Tratatul de la București între România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de alta. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte retificări de frontieră în zona Carpaților și să încheie înrobitoare convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.). Armistițiul și pacea separată era rezultatul nu numai al unei pregătiri militare insuficiente a României, al abandonării sale de către Aliati ci, mai ales, consecința răsturnării de fronturi care s-a produs în răsăritul Europei la sfîrșitul anului 1917.
Guvernul român a adresat, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, trupelor de ocupație un ultimatum, prin care le cerea să părăsească teritoriul național. Mobilizate, pentru a doua oară, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, armatele române trec, din nou, în Transivania la 24 noiembrie. Trupele, însă, nu au depășit inițial linia de pe izvorul Mureșului, pentru a da posibilitatea libertății de decizie a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.
Sfîrșitul primului război mondial găsește România alături de Antantă și ei va consemna realizarea statului național unitar.
Relațiile României cu marile puteri, în deosebi Anglia, au intrat, la începutul primului război mondial, într-o nouă fază a evoluției lor. Au contribuit la acasta mai mulți factori între care, în primul rînd, poziția adoptată de diplomația României în timpul Conferinței de la București din 1913.
Neutralitatea proclamată de guvernul de la București a întărit considerabil opinia diplomației engleze potrivit căria, aceasta, cel puțin în prima fază a conflictului reprezenta un avantaj pentru Antantă. Discuțile din 21 iulie 1914, de la Londra, angajate de șeful Foreign Office-ului, Sir Edward Grey, cu Take Ionescu au reliefat ideea că, între altele, cea mai bună politică pentru România era a ,,institutului național,,. A reieșit, de asemenea, că Anglia se va abține cu greu să rămînă neutră față de un eventual conflict mondial. Evenimentele din 1912-1913 au influențat decesiv politica României în viitor. Avînd 1.500 km frontieră comună cu adversarii prezumativi, teritoriul românesc se prezenta țn condiții avantajoase pentru o ofensivă și dezastruase pentru defensivă.
Dorința sinceră a poporului român a fost de a nu-și realiza statul național unitar pe care războiului. Această poziție a fost exprimată de mulți oameni politici, inclusiv I.I.C. Brătianu, ceea ce nu însemna că România nu trebuia să beneficieze de șansele oferite de conjuctura internațională. În perspectivă istorică, primul război mondial trebuia să constituie nu cauza, ci prilejul realizării idialului secular al unității nașionale a tuturor românilor.
După Unirea Moldovei cu Țara Românească (1859-1862) și cîștigarea independenței naționale (1877-1878), desăvîrșirea statului național a devenit principalul obiectiv politic al românilor. Realizarea statului național unitar reprezenta o condiție sine qua non, fără de care progresul general al societății românești nu era posibil. Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914, a decis neutralitatea României, cu apărarea graniților – rezoluția fiind expresia întregii politici a lui I.I.C. Brătianu de realizare a unității național-statale care coincidea cu aspirațile de veacuri ale poporului.
Politica de neutralitate binevoitoare a României față de Antantă era urmărită cu interes și în Italia. În septembrie 1914, cotidianul ,, Corriere della Sera,, sublinia că ,,politica așezată a lui Brătianu cucerește, din ce în ce mai mult, nașiunea încrezătoare,, , neutralitatea Italiei << contribuind la întărirea acestor stări de lucruri>>. În primele luni ale conflictului, printr-un complicat joc diplomatic, șeful guvernului, I.I.C. Brătianu, a reușit să obțină, în schimbul adoptării neutralității țării, din partea Parisului și a Petersburgului, sprijinul pentru recunoașterea unirii Transilvaniei cu România.
La sfîrșitul anului 1914, se opservă o vizibilă apropiere a româniei de puterele Antantei, manifestată, între altele, în fregventul flux diplomatic între București, pe de o parte, Londra, Paris și Petersburg. În acelaș timp, Bucureștii și-au adîncit relațiile cu Italia, primul ministru I.I.C. Brătianu considerînd că apropierea de Antanta s-ar face mai rapid, dacă negocierele s-ar purta de grupul italo-român și nu de România singură. Reprezentanții Triplei înțelegeri acreditați la București au intervenit, în noiembrie 1914, pe lîngă guvernul român arătînd <<interesul ce-l are România cu Serbia să nu fie strivită>>. Primul ministru I.I.C. Brătianu a subliniat că <<nu suntem destululi de pregătiți pentru a intra în război>>, deoarece România nu este interesată în începerea unui conflict cu Bulgaria.
Bucureștii deveniseră, la începutul anului 1915, un loc unde Marele Puteri depuneau eforturi deosebite în atragerea României de partea uneia sau celeilalte dintre taberile beligerante. După eșecul expediției anglo-franceze de a deschide Strîmtorile, în primăvara anului 1915, misiuni militare ale Aliaților s-au deplasat la București pentru a grăbi intrarea României în conflagrație. Sosirea generalilor francezi și englezi nu l-a impresionat pe Brătianu. Anglia, pentru a fi convingătoare, a oferit un împrumut financiar, iar Franța a promis 40 de avioane. Dacă demersurile Triplicei înregistrau insucese, cele ale Antantei cunoșteau un progres lent. În aceste condiții, Londra a consimțit ca România să continue tratativele începute cu Rusia, oficialitățile de la București apreciau că sunt necesare discuții și cu anglo-francezii. Acest mod de a vedea lucrurile nu a convenit însă Petersburgului, care gîndea, pentru România, cea mai bună soluție era menținerea neutralității și nu abandonarea ei.
Diplomatia României s-a arătat, în cursul acestei perioade, interesată de politica Italiei a cărei intrare în război, fără încunoștiințarea Bucureștilor, a constituit o surpriză. Reprezentanții Italiei, acreditați la Paris și Londra, erau la curent cu conținutul discuțiilor dintre România și Antantă. Imediat după intrarea Italiei în război, guvernul englez a solicitat, printr-o telegramă, ca România să ,,accelereze,, preparativile sale militare. Primul ministru român, în discuțiile cu Barclay, a vorbit de ,,condițiunile speciale,, ale angajării militare, motivațile Bucureștilor fiind expuse și mai înainte.
Declarația primului ministru, din 20 mai 1915, în prezența lui Blondel, reprezintă o explicație clară a atitudinii României față de războiul mondial, a dorinței sale de a desăvîrși statul nașional. ,,Rema mea voință – spunea Brătianu – a fost de la începutul războilui să ies din neutralitate în favoarea Triplei Înțelegeri. Dacă am întîrziat să mă pronunț deschis a făcut-o pentru a completa pregătirea militară fără a fi expus la cele mai vii reclamații din partea dușmanilor noștri și dacă am lăsat pentru ultimul moment discuția de astăzi asupra frontierilor noastre a fost pentru că nu puteam să cer precizări fără a oferi, totodată, o cooperare imediată.
Raporturile româno-engleze rețineau atenția membrilor Cmerei Comunelor. Îm decembrie 1915, SirPhilippe Magnus, profesor la Londra, a formulat în Parlament o întrebare referitoare la subiectul relațiilor Angliei cu România. Lordul Cecil, subsecretar de stat parlamentar la Foreign Office, a comunicat că aceste raporturi ,,au un caracter perfect amical,,. Într-adevăr, în cursul anului 1915 Anglia privise cu bunăvoință revindecările naționale ale României. Situația militară grea a Aliaților, la începutul anului 1915, a încurajat reluarea negocierelor active cu România. Cu toate acestea, Rusia, îndeosebi, nu era receptivă la concursul României.
Au fost trimise la Londra, încă din 1915, mai multe memorii care prezentau revindicările legitime și subliniau necesitatea unității naționale integrale a României. Prin aceste momorii, de care aveau cunoștință cercurile conducătoare, se explicau cauzele întîrzierii intrării țării în conflagrație, precum și greutățile de tot felu de care le îmtîmpina.
Ezitarea României de a intra în război mai devreme avea, așadar, o triplă cauză: materială, strategică și morală. I.I.C. Brătianu accepta angajarea țării în conflagrație, dar pretindea garanții pe care un stat mic, cu o dureroasă experiență istorică, nu putea să nu le ceară. Convenția cu Antanta s-a semnat la 4/17 august 1916; I.I.C. brătianu a declarat că el acordă o importanță enormă la ceea ce va veni, nu numai pentru că spera că ar facilita realizarea dorinților națiunii române, ci pentru că o înțelegere semnată între Rusia și România inaugura, pentru cele două țări, o nouă eră de prietenie și de încredere. Convenția secretă din 4/17 august 1916 a fost însoțită de una militară. Guvernul de la București obținea astfel un mare succes diplomatic al Antantei în sud-estul Europei, un rol important în perfectarea acestor documente jucîndu-l Foreign Office-ul. Din perspectiva relațiilor anglo-române era primul acord politic și militar semnat de România cu Anglia, cu urmări extrem de importante în evoluția ascendentă a acestora în viitorul imedeat și îndepărtat. Convențiile deschideau perioada colaborării româno-engleze în ducerea războiului, oficialitățile de la București punîndu-și speranțe reale în sprijinul de care se va bucura, din partea Londrei, pentru obținerea unor sancțiuni internaționale a clauzelor stipulate în convenția politică.
Diplomația țaristă vedea în România o țară îndepărtată de orbita economică a Germaniei și capabilă să ușureze drumul Petersburgului spre Balcani și mai departe. Mai presus de toate acestea considerente de oportunitate politică, Antanta recunoștea dreptul românilor la unitatea lor de stat deplină, care nu se putea face decît prin destrămarea monarhiei austro-ungare. Cît privesște activitatea diplomatică a lui I.I.C. Brătianu din anii 1914-1916, ea a fost subsumată împlinirii unui idial drag tuturor românilor: desăvîrșirea unității nașional-statale. În anii marilor încercări, 1914-1916, în tratativele cu puterile Antantei, el a dovedit pricepere și înțelepciune în perfectarea unor acte diplomatice sau militare de care era legat viitorul națiunii române moderne.
Declarația de război a României a provocat în rîndurile Puterilor Centrale o adîncă deznădejde – ea a agravat problemele interne ale monarhiei dualiste și a exacerbat și vechile tensiuni dintre austro-ungaria și germani.
Convenția politică prevedea că România va intra în război pînă la 28 august, sau cel tîrziu 10 zile după ce ofensiva dinspre Salonic, proectată să înceapă la 20 august, se declanșase împotriva Ungarici. România era obligată să îndeplinească următoarele condiții: (Art.2) să declare război și să atace Austro-Ungaria, potrivit terminilor unei convenții militare alăturate, și să înceteze toate relațiile diplomatice, economice și comerciale cu Germania, Bulgaria și Turcia: (Art.4) să nu fortifice zona din Banat în fața Belgradului și să lase drum liber sîrbilor din Banat care doreau să emigreze în Serbia după război; (Art.5) să se apțină de la încherea unei păci generale sau partiale cu inamicul; (Art.7) să păstreze secretul convenției pînă la încherea păcii generale.
I.I.C. Brătianu știa de înțelegerea franco-rusă privitoare la interpretarea postbelică a aliației din 1916. Articolul 6 garanta României drepturi egale cu cele patru puteri aliate la negocierile de pace preliminare și finale. Acest privilegiu contrazicea, de fapt, formula Briand-Sturmer întrucît îi oferea șefului guvernului de la București o bază prin care să emită pretenții de egalitate la viitorul forum al păcii. Articolul 5 interzicea României, ca și Puterilor Aliate, să încheie pace separată sau generală. Aceste prescripții au cauzat disensiuni serioase cînd a venit timpul ca Aliații să-și îndeplineascănpromisiunile față de România.
Obligația de a ataca Austro-Ungaria s-a efectuat precis la data fixată de 15/28 august, deși clauza imedeat următoare din convenție – articolul III – ,,Aliații se angajează să devanseze, cu cel puțin opt zile printr-o defensivă categorică a armatelor de la Salonic,, nu s-a realizat. Restul clauzilor s-au îndeplinit integral încă din ziua începerii ofensivei armatelor române.
Nu au fost îndeplinite de Aliați articolele 2 și 3, care se refereau la rolul armatei și flotei ruse. În august 1916, rușii nu au mai reluat ofensiva pentru a fixa rezervele austro-ungare în Bucovina și Galiția, de unde puteau interveni cu ușurință pe frontul românesc.
Nerespectarea clauzelor esențiale, în acțiunea lor pe celelalte fronturi, a permis Puterilor Centrale să mai aducă contra României încă trei divizii infanterie din interior și 3 brigăzi munte din regiunea frontului italian – din august pînă în decembrie 1916, Puterile Centrale au treimis în România 33 de divizii de infanterie (dintre care 17 germane ) și 8 divizii de cavalerie (dintre care trei și jumate germane).
Acțiunea româniei a fost salutată și a fragmentat și mai mult forța militară deja slăbită a Puterilor Centrale, permițînd deschiderea unui nou teatru de operațiuni militare. O apreciere ulterioară a generalului Ludendorff pare justificată: ,,În pofida victoriei noastre asupra armatei române, am devenit mai vulnerabili în evoluția generală a războiului.
Obligațiile Aliaților de a-și cordona strategia, în raport cu intervenția românească – articolul XV al convenției militare – n-a fost îndeplinită.
Londra a primit cu satisfacție decizia româniei de a intra în război. Suveranul englez George al V-lea a telegrafiat, la 30 augus 1916, regelui Ferdinand pentru a-și exprima satisfacția în legătură cu gestul României Prin convenția militară din august 1916, acțiunea României trebuie să facă parte dintr-un ansamblu de oprațiuni bine cordonate în timp și spațiu.
Semnificația intrării României în război era amplu comentată în Camera Deputaților de marele istoriv N. Iorga: ,,Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decît atît,, . Fostul șef de stat major al Misiunii militare franceze de la Iași avea să afirme, mai tîrziu, că ,,România a intrat în război, alături de noi, atunci cînd războiul era departe de a fi cîștigat,,.
Modul în care România a acționat militar, începînd cu august 1916, s-a datorat neîncrederii în sinceritatea finală a Rusiei, angajamentele asumate de guvernul țarist prin tratatele încheiate. Conducătorii români nu ignorau, de altfel, deloc ipoteza ca Aliații să nu-și onoreze integral angajamentele luate în august 1916. Revelatoare în acest sens este discuția purtată de I.I.C. Brătianu cu marchizul St. Aularie în ajunul semnării convențiilor. Respingînd acuzațiile ce i se aduceau că așteptat ,, cel de al II-lea ceas,, , pentru a intra în război, premierul român preciza: ,,Am socotit că a sosit momentul ca România să ia armele alături de voi, pentru că, după judecata mea, nu voi intra în faza decisivă a războilui, dar prin faza decisivă eu înțeleg faza finală. Faza este decisivă pentru că, de acum înainte, victoria Aliaților nu mai este îndoelnică. Dar această victorie se poate lăsa așteptată mult timp și poate costa mult sînge. Vom lupta alături de voi, săptămîni, luni, ani dacă va fi nevoe. Am amînat decizia pînă în momentul cînd ea nu mai comporta nici un risc pentru România. Dar astăzi, odată decizia luată, accepttoate sacrificile,,. Dreptatea judecății lui I.I.C. Brătianu avea să fie confirmată de toate evenimentele ce s-au derulat pînă la victoria finală.
Participarea armatelor române la campania din toamna anului 1916 a fost urmărită cu deosebită atenție de atașamentul militar englez, locotenent colonelul Thomson. Acesta se arăta optimist față de evoluția generală a războiului și găsea poziția românească ,,excelentă,,. Nesusținută în deajuns din punct de vedere militar și nepregătită suficient, România va suferi, după cum se știe, înfrîngeri vremelnice în prima fază a războilui și va fi, în consecință, constrînsă la mari sacrificii. Apatia, indecizia și istovirea Rusiei au contribuit, cu siguranță, la dezastrul României.
Situația militară a României și înfrîngerea care a urmat au dezamăgit Antanta și au creat noi probleme militare și diplomatice cu repercusiuni asupra situației interne din cele trei mari puteri – Rusia, Franța și Anglia. Reproșurile diplomației României adresate Aliaților că nu au acordat ajutor promis – în special de la Rusia și de la ,,Armata de est,, franco-engleze de la Salonic – erau justificate .
Înfrîngerea României a avut consecințe și în celelalte două mari puteri ale Antantei. Franța, care avuse rolul esențial în grăbirea intrării României în război, era ținta principală a reproșurilor și cererilor de ajutor ale Bucureștilor. Cererea insistentă a Franței, ca armata de răsărit să fie întărită, pentru a putea da ajutor Romîniei, a adus la un dezacord cu Londra și la o confruntare violentă în sînul cabinetului de război britanic, încît istoricu american Ian Karl Tanenbaum o numește ,,una din cele mai aprige confruntări militaro-civile din Anglia în timpul războiului.
În cursul a două reuniri ale Consiliului de Război – la 9 și 12 octombrie – Roberston, adeptul ,,frontului de vest,, , s-a împotrivit expediției de la Salonic și a subliniat că România primea de la Rusia tot ajutorul necesar. Consiliul de Război a aprobat, în esență, opiniile lui Robertson și un ajutor simbolic ceva mai mic decît o divizie.
Înfrîngerea României a avut un rol și asupra crizei politice din Anglia. Am menționat opoziția lui Robertson la eforturile lui Lloyd George. Cei din urmă, după ce a primit rapoartele sumbre despre situația României, la sfîrșitul lui noiembrie, a prezentat, la Paris, în cadrul conferinței interaliate, un memorandum în care sublinia că blocada împotriva Puterilor Centrale fusese anihilată de înfrîngerea României, al cărei petrol și grîne intraseră în mînile dușmanilor.
Intervenția României în război s-a produs într-un moment care s-a dovedit neprielnic armatei sale, dar favorabil Marilor Puteri aliate care își epuizaseră toate rezervele lor în bătăliile de la Verdun, de pe Somme și din Galiția. Extinderea frontului în România a dislocat foarte aproximati egale din fiecare tabără. Campania românească a influențat considerabil pe conducătorii și populația din cele două tabere.
Problemele românești rețineau și atenția altor oficialități britanice, precum și a opiniei publice. Dar era nevoe de organizarea unui serviciu de propagandă la Londra, care să înlăture și reținerile care afectau bunul mers al raporturilor bilaterale. De necesitatea unui astfel de serviciu era convins, în primul rînd, Take Ionescu, care la 18 aprilie/1 mai 1918, scria: ,,Trebuie să trimitem oameni care să facă propagandă în Ftanța, Anglia, în Italia, în America și, după revoluție, în Rusia,,. Cunoscutul om politic român proiecta un voiaj în străinătate convins fiind că, odată ajuns la Londra, ar ,,putea aduce încă mari servicii cauzei noastre,,.
Cu toate aceste lipsuri și greutăți, dînd dovadă de calități remarcabile și de dragoste pentru pământul strămoșesc, armatele române au obținut, în vara anului 1917, strălucite victorii asupra trupelor germane, bătălia de la Mărășești fiind apreciată drept ,, cea mai strălucită pagină din analele militare românești,,.
Victoriile obținute de armatele române în vara anului 1917 au primit o înaltă apreciere în ziarele engleze, precum și din partea a numeroși oameni politici din Anglia.
Aniversare unui an de la intrarea României în război a prilejuit trimiterea unei telegrame lui I.I.C. Brătianu din partea șefului cabinetului britanic, David Lloyd George. Se exprima admirația sinceră pentru ,,suferința și curajul eroic de care a dat dovadă poporul român în timpul unui an de încercări aproape fără precedent,, ; la Londra se aprecia că ,,reconstituirea armatei, rezistența îndîrjită și de neprețuit pe care o opune în prezent inamicului, în condiții de excepțională dificultate, constituie un exemplu măreț de tărie pe care libertatea o inspiră unui popor liber,,. Rezistența și victoriile din iulie-august 1917 au determinat oficialitățile engleze să devină mai binevoitoare față de România.
Opinia publică a fost informată despre revendicările naționale ale românilor și print-o serie de lucrări ale căror autori, englezi sau români, atrăgeau atenția asupra luptelor seculare pentru unitate. În această direcție, se solicita sprijinul diplomației al Angliei care trebuia să recompenseze eforturile de război ale României și marele sale sacrificii umane și materiale.
Două personalități engleze s-au impus, în mod deosebit, în anii primului război mondial, prin acțiunile de apărare a drepturilor naționale românești. Cea dintîi a fost cunoscutul istoric și publicist R.W. Seton Watson care a stabilit, încă din primii ani ai secolului al XX-lea, strînse legături cu exponenții luptei naționale din Transilvania. În timpul vizetelor întreprinse în Imperiul austro-ungar, R.W. Seton Watson a dezvăluit racilele monarhiei dualiste și a apărat lupta naționalităților, îndeosebi a românilor transilvanieni. Cea de a doua personalitate a fost H. Wickham Steed, proprietar al revistei ,,The Reviews,, și director al cunoscutului ziar consevator ,,The Times,,. Cei doi publiciști au informat exact opinia publică engleză despre lupta naționalităților asuprite din monarhia dualistă, datele furnizate de el fiind de un mare ajutor experților englezi la Conferința Păcii de la Paris.
Dintre revistile apărute la Londra în perioada primului război mondial s-a impus, prin apărarea permanentă a drepturilor istorice ale poporului român, ,,The New Europe,, , în paginile căreia găsim alături articolele lui R.W. Seton Watson și W. Steed, cîteva contribuții datorate unor personalități din țară care s-au ilustrat în lupta pentru realizarea idialului național integral. Astfel, N. Iorga, Take Ionescu, Octavian Goga, N. Lupu, D. Drăghicescu, Ion Pelivan. Alte articole, semnate de Bessie Take Ionescu, D.N. Ciotori, Al. Severus, Belisarius, L.M.Magnus, G.Herron, au învedere aceeiaș problematică. Revista mai cuprindea comentarii referitoare la situația politică și militară a Românilor, raporturile ei Marile Puteri, Semnificația apariției Micii Înțelegeri în viața diplomatică europeană.
Dezideratele naționale românești au stat, de asemenea, în centru preucupărilor unei misiuni diplomatice britanice care s-a deplasat pe continentul nord-american. În timpul vizitei, Misiunea Balfour a încunoștiințat diplomația americană asupra intențiilor Angliei în legătură cu viitorul României care, după opinia Foreign Office-ului, trebuia ,,să intre în posesiunea unei minime părți din teritorile rusești și de pe zona de frontieră ungară, care sînt de o parte și de alta locuite de români.
Armistițiul de la Focșani încheiat de România a avut un carater pur militar, excluzînd orice chestiuni politice – el intra în vigoare de la 26 noiembrie 1917. Acesta a fost urmat de tratatul de la București, încheiat cu Germania și aliații ei, care era rezultatul nu numai al unei pregătiri insuficiente a României, ci reprezenta, îndeosebi, consecința răsturnării de fronturi care s-a produs în sud-estul și răsăritul Europei, începînd cu sfîrșitul anului 1917.
Pe calea oficială, ministrul N.Mișu și membrii Legației României s-au remarcat prin intervenții pe lîngă cercurile politice engleze, în vederea informării lor exacte asupra cauzelor care au dus la încheierea păcii de la București. Aceștia au făcut cunoscut opiniei publice britanice justețea revendicărilor naționale ale românilor.
După semnarea păcii de la București, se opservă o răceală în raporturile Angliei cu România, ca și o anume reticență în îndeplinirea de către partea britanică a obligațiilor financiare asumate mai înainte. Însărcinatul cu afaceri la Londra, Boerescu, era convins că guvernul englez ,,nu va fi dispus să dea urmare la unele angajamente pe care le-a luat față de România ca țară aliată.
Take Ionescu a fost omul politic român care a angajat, în această perioadă, cele mai multe contacte cu reprezentanții Foreign Office-ului și ai presei britanice. La Londra, el a înțeles că România va dobîndi Transilvania, dar nu în baza tratatului din august 1916. Ministrul de externe, Balfour, i-a atras atenția asupra problemei minoritare care, după opinia sa, putea crea României o atmosferă defavorabilă, îndeosebi la Conferința de Pace. Însoțit de N. Titulescu, Take Ionescu s-a deplasat în august, octombrie și noiembrie 1918 în Anglia, unde a avut convorbiri cu David Lloyd George (6 august, 15 octombrie), Balfour (5 august, 8 și 10 octombrie, 20 noiembrie), Winston Churchill (5 august), Bonar Law (9 august) și Lordul Curzon (2 noiembrie).
Reunirea aliată din capitala Marii Britanii, din 2 și 3 decembrie 1918, s-a ocupat de unele probleme ale Conferinței de Pace: delegații și personalul, data conferinței, tratamentul de aplicat Kaiserului și altor oameni politici germani, îndemnizații și reparați de cerut agresorului, atribuțiile comitetului general și ale celui special. Discuțiile de la Londra, deși nu au dus la un acord deplin asupra tuturor punctelor, au fixat totuși unele prevederi care interesau și România. Germania, de pildă, trebuia să recunoască, în aceleaș condiții ca și Aliații, statele constiutuite în vechile teritorii austro-ungare și ruse. Tratatul de la București și convențiile anterioare româno-germane erau abrogate. M. Boerescu aprecia că, ,,în mare, discuțiile și hotărîrile au aurmat liniile proectului supus guvernului englez și Conferinței Ambasadorilor.
O reuniune preliminară, convocată la Paris, avea să fixeze problemele reprezentării statelor interesate, procedura de urmat, instituirea comisiilor speciale și a subcomisiilor și fixarea atribuțiilor acestora. Reținem, din radiograma lui Boerescu, faptul că Foreign Office-ul, împreună cu ministrul Franței și Consiliului Ambasadorilor redactaseră un proect care avea două puncte de interes capital: 1) Conferința de la Paris va fixa, în principiu, reglementări ulterioare cînd toate dificultățile vor fi aplanate între marile și micile state, mai ales în ceea ce privește frontierele noi; 2) Interesul esențial de a ne desemna plenipotențiarii, unul sau doi delegați principali, avînd depline puteri.
În afară de Take Ionescu, un rol important în propagarea cauzei românești în Anglia l-au jucat G.C.Mironescu, N.Lupu, Octavian Goga, N. Titulescu și alții. În această atmosferă favorabilă României, este explicabil faptul că Anglia a fost una din primele țări europene care a recunoscut oficial rolul Consiliului Național al Unității Române de a acoordona activitatea emigrației. În noiembrie 1918, răspunzînd la scrisoarea lui Take Ionescu, șeful Foreign Office-ului sublinia, din nou, că la Congresul Păcii Anglia ,,va acorda simpatia sa și ajutorul său, principiului general de unitate română,,. Mai mult ea a recunoscut Consiliul Național al Unității Române. La 11 noiembrie 1918, prin scrisoarea trimisă de A.J. Balfour lui Take Ionescu era specificat faptul că guvernul britanic se pronunța pentru dezvoltarea relațiilor cu România, ale cărei eforturi ,,sînt atît de profund apreciate la Londra,,.
O problemă de care depindea reușita revendicărilor naționale la Conferința Păcii era compoziția delegației române.Alături de primul ministru, căruia automat îi revenea calitatea de șef al delegației, așa cum se stabilse prin convorbirile anterioare franco-britanice, trebuiau cooptați diplomați cu experiență politică apreciați și cunoscuți la Paris și Londra. Acest lucru era sesizat de M.Boerescu care, printr-o radiogramă din 15/28 noiembrie 1918, atrăgea atenția asupra importanței pentru interesele României de a ne desemna delegații principali la Conferință. ,,La Londra și la Paris – comunica el – numele miniștrilor N. Mișu și Take Ionescu sunt unanim pronunțate, ca fiind oameni care posedă orice încredere a guvernelor,,. Concluzia diplomatului român se baza și pe faptul că la Foreign Office i se spusese textual: ,, Dumnevoastră nu știți că aveți cel mai bun reprezentant, pe ministrul Mișu, a cărui autoritate este unanim recunoscută și care posedă toată încrederea noastră,,. Aceleaș lucruri i se repelaseră și la Ambasada Franței din capitala Angliei.
Ținînd cont de acest adevăr și dorind ca interesele naționale să fie apărate de diplomați care se bucurau de prestigiu în capitalele principalelor puteri ale Antantei, regele Ferdinand, sfătuit de colaboratorii săi apropiați, a recomandat ca din delegația trimisă la Conferința Păcii să facă parte I.I.C. Brătianu, Take Ionescu și N.Mișu, personalități care se remarcaseră în lupta pentru apărarea drepturiilor României. În acelaș scop, la 3 decembrie 1918, printr-o telegramă expediată ministrului de la Paris, I.I.C.Brătianu îl chema pe Take Ionescu în țară pentru ,,a stabili împreună, sub președinția regelui, instrucțiuni precise asupra atitudinii în fața Congresului (…) lăsînd la o parte atitudinea de partid care nu trebuia să compromită unitatea de acțiune politică necesară atunci mai mult ca niciodată,,. Take Ionescu a refuzat să se reîntoarcă în țară, între el și primul ministru existînd mari deosebiri de păreri în ceea ce privește raporturile cu Aliații și conținutul tratatelor încheiate cu Antanta. Pentru Take Ionescu, politica era ,,arta tuturor posibilităților,, , motiv pentru care el credea că se impune o examinare atentă a situației României. De aceea, condițiile celor doi oameni politici români era ireconciliabile. Devenea evident că, după angajamentele pe care Take Ionescu le luase înainte de armistițiu față de Pașici și Venizelos, între el și Brătianu avea asuprăr-i decretul iscălit de rege pentru eventuala numire a lui Take Ionescu ca al doilea delegat al României la Conferința Păcii. Oficialii britanici au insistat pentru ca Take Ionescu să facă parte din delegația română prezentă la Paris.
Guvernul francez, la 15/28 decembrie 1918 – prin instrucțiuni transmise diplomaților săi din străinătate – aprecia că e necesar ca România să fie considerată, din nou, ca aliată ,, în virtutea participării sale reînoite la război,, și că Aliații ar fi trebuit să formuleze ,,o declarație nouă, luînd ca bază Tratatul din 1916, pentru examinarea revedicărilor române,, . Stephen Pichon, autorul acestui document, cerea celorlalte guverne aliate să se realizeze punctului de vedere francez, întrucît consințămîntul acestora era necesar ,,pentru a se decide să se atribuie României calitatea de Putere Aliată la Congres,,.
Originile acestui demers diplomatic le găsim la 12/27 noiembrie 1918, atunci cînd Sir George Barclay s-a adresat Ministrului de Externe de la Londra solicitînd recunoașterea României ca țară aliată. O notă transmisă Quai d’Orsay-ului, de Ambasada Angliei de la Paris, la 25 decembrie, încunoștiința despre ,,speranțele cele mai serioase,, pe care le nutrea Barclay, că România ,,va fi reprezentată la Congresul de Pace ca aliată,, . În capitala Franței, nota engleză a fost considerată un semnal de alarmă. Posibilitatea pierderii influenței franceze în favoarea aliaților englezi a alterat cercurile guvernamentale și de afaceri franceze.
Foreingn Office-ul, în răspunsul său la telegrama lui Barclay, ,,reproșa,, diplomatului său de la București că ,,nu a înțeles exact atitudinea noastră actuală față de tratatul din 1916,, și modul în care acesta ,,a fost exploatat de partidele politice din România,, . Anglia aprecia că ea nu se simțea legată de Tratatul din August 1916, reprezentarea României la forumul păcii trebuind să fie bazată ,,pe doua declarație de război făcută de guvernul Coandă,, . Din aceste considerente, Londra opina că România va participa la Conferința de Pace ,, ca Guvern Asociat și nu Aliat, iar foștii ei aliați nu vor mai avea nici o obligație contractuală față de ea,, . În al doilea rînd, Foreign Office-ul privea cu ,,cea mai mare simpatie,, aspirațile ,,românești de unitate națională,,. Anglia considera că acestea vor căpăta expresie în tratatul de pace difinitiv ,,numai în forma unei uniuni libere cu populația românească din Austro-Ungaria, uniune bazată nu numai pe rațiuni etnice, dar și pe autodeterminarea neîngrădită a acestor noi popoare,,.
Stăriutoarele demersuri ale lui V. Antonescu, în numele României, au învins ,,rezistența,, Aliaților, care și-au dat seama că nu aveau dreptul să trateze, în acest chip, o țară care jertfise peste 800.000 de oameni pentru cauza și a cărei intervenție, în ceasurile grele ale războiului, le fusese, nu numai moral, dar și din punct de vedere strict militar, de un real folos.
La începutul anului 1919 și guvernul american a recunoscut statul de aliat al României. Astfel toate Marile Puteri acceptau formal dreptul României de a participa, alături de ceilalți învingători, la Conferința de Pace. Acesta nu a însemnat, însă, in mod automat tratarea ei ca stat aliat cu drepturi în comparație cu marii învingători, României recunoscîndu-i-se ,,interese limitate,, , precum celorlalte țări mici și mijlocii aflate la forumul păcii din capitala Franței.
Înainte de a pleca spre Paris, primul ministru I.I.C.Brătianu spunea colaboratorului său I.Gh. Duca: ,, Să știți că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a Tratatului. Sînt aproape sigur că Aliații nu-mi vor da tot Banatul. Dar puțin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărîrile de azi, să nu mă duc acolo pentru sucese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărîrile de azi, să mențin pentru viitor neștirbită, măcar pe cale de solemnă protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice. Ceea ce a făcut tatăl meu cu Basarabia la Berlin, voi face eu acum la Paris cu revendicările noastre spre Apus. Chiar dacă țara nu mă va înțelege și nu mă va aproba azi, am credință că o dată va da dreptate atitudinii mele,,.
Contactele României cu Antanta s-au întărit după intrarea în război a țării. Foreign Office-ul a urmărit cu atenție eforturile României și a avut, pe plan politico-diplomatic, proiecte privind reorganizarea postbelică a Europei, în care un loc important era rezervat și statului viitor al României Mari. Dar evenimentele de la sfîrșitului viitor al României Mari. Dar evenimeltele de la sfîrșitul anului 1917 și încherea păcii de la București au avut, pe planul raporturilor internaționale, însemnate repercusiuni asupra relațiilor României cu Marile Puteri, îndeosebi în timpul lucrărilor Conferinței de Pace. La Paris, puternicele interese economice și financiare ale Angliei, precum și ale celorlalte Mari Puteri vor influența serios conduita reprezentanților Foreingn Office-ului față de revendecările politice ale României. În anii primului război mondial, ministru Angliei la București, Sir George Barclay, care și atașatul militar, colonelul Thomson,au informat exact Cabinetul de Război de la Londra asupra politicii României condusă de I.I.C.Brătianu. Bine intenționați, cei doi au înțeles, ca și contele St. Aulaire, situația grea în care s- aflat țara, mai ales la sfîrșitul anului 1917 și a celui următor. Foreign Office-ula a dat însă mai puțin credit telegramelor lui Barclay, martor al situației grele a României de atinci, iar din instrucțiunile primite de acesta, la București și, apoi la Iași, reieșea necunoașterea și neînțelegerea situației României.
Propaganda românească în Anglia, deși mai puțin activă decît în Franța, a reușit să formezeo opinie britanică față de revendicările naționale ale României. În acest sens, trebuie menționat rolul lui R.W. Seton Wastson și W. Steed în sprijinul cauzei românești, ca și al lui A.W.A. Leeper și David Mitrany, penultimul, de altfel, fiind expert al delegației engleze la Conferința Păcii de la Paris.
Participare României la Primul Război Mondia
Declarația de război și campania militară din 1916. În dată după semnarea tratatului de alianță cu Antanta, trebuia ratificată decizia de intrare în război. În consecință în locul Parlamentului, cum s-ar fi impus confor Constituției în astfel de momente cruciale, a fost convocat, la Cotroceni, la 14/27 august Consiliul de Coroană. Secretul semnării tratatului fusese atât de bine păstrat încît majoritatea participanților, precum: Titu Maeorescu, Al, Marghiloman, P.P.Carp, Take Ionescu, N. Filipescu, Th. Rosetti, C. Olănescu, C. Cantacuzino-Pașcanu, C.F. Robescu, M. Pherekyde, nu cunoșteau nimic. Au mai participat miniștrii: Em. Porumbaru, E. Costinesci, Alex. Constantinescu, V.G. Morțun, Al. Radovici, I.G. Duca, dr. C. Angelescu și Victor Antonescu. În dreapta regelui Ferdinand I se află principele Carol, iar în fața sa Ion I.C. Brătianu.
Deschizînd dezbaterile, suveranul a afirmat că s-a învins pe sine, înclinînd spre hotărârea guvernului său. Prin urmare, decizia fiind luată, a invitat pe participant să-și exprime opiniile. Solicitat de rege să ia primul cuvântul, P.P. Carp a refuzat, cerând explicații de la Ion I.C. Brătianu. Primul ministru a argumentat luarea deciziei de alianță cu Antanta, afirmând că, în acel moment, ,,toată latitudinea este în tabără contra Germaniei,, . Nimeni nu garanta neutralitatea României, încît se punea problema fie să se renunțe la împlinirea idialului național. În final, Ion I.C. Brătianu a precizat ,, Și eu și țara suntem în ceasul de față angajați, nu mai putem da înapoi,,. Take Ionescu a acceptat decizia luată. La fel și Al. Marghiloman., care a considerat că acesta a fost luat în grabă. Luând cuvântul, P.P. Carp s-a pronunțat categoric împotriva deciziei, pe motiv că o alăturare de Rusia era contrară intereselor țării și dinastiei. Nu interesează cine învinge în război, relată el, ci alături de cine dictează onoarea de a participa, chiar și în caz de înfrîngere. Hegemonia rusească la sfîrșitul războiului va însemna sfîrșitul românismului; cea germană însă va avea drept rezultat salvarea, mântuirea. Prin urmare, România ar fi trebuit să lupte numai împotriva Rusiei. Adresându-i-se regelui, omul politic afirma că aceasta este nu numai în interesul țării, dar și al dinastiei.
Cuvintele lui P.P. Carp lau iritat profund și pe Ion I.C. Brătianu, care i-a replicat că nu mai poate ,,avea nimic comun cu această țară și acest neam,, . Titu Maeorescu, și el, și-a exprimat mnedumerirea față de ieșirea din neutralitate, susținând că ardelenii nu vor voi unirea. În final, într-o pledoarie magistrală, primul ministru a argumentat necesitatea și valoarea deciziei: ,,Faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revindicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismuluiva face un pas înainte, mai mare și mai însemnat ca oricând,, . Subliniind că este conștient de ,,covârșitoarea răspundere,, pe care și-a asumat-o, îl sfătuia pe rege ,,să tragă spada și să intre acum în luptă alături de Aliați împotriva Puterilor Centrale,, , revendicând pentru sine însă ,,întreaga răspundere a acestei politici,,.
În afară de cea a lui P.P.Carp, suveranul României obținuse adeziunea tuturor oamenilor politici participanți la Consiliu. În seara zilei de 14/27 august 1916, ca urmare a ratificării deciziei Consiliului de Coroană de la Cotroceni, în cursul aceluiași zile, ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat, a prezentat declarația de război la Ministerul de Externe al Austro-Ungariei. În notă se argumenta că alianța a avut un caracter defensiv. Prin agresiunea comisă de Austro-Ungaria contra Serbiei au dispărut și motivele pentru care România și Italia aderaseră la alianța cu Puterile Centrale. Monarhia Austro-Ungară n-a manifestat bune intenții față de situația românilor din cuprinsul său, făcând, astfel, imposibilă rămânerea în alianță. Din aceste motive, România se considera în stare de război cu Austro-Ungaria. În seara aceleiași zile a fost publicat decretul de mobilizare.
Hotărârea guvernului privind angajarea României în războialături de țara Antantei, pentru eliberarea teritoriilor românești aflate sub dominații străine, a avut un puternic ecou în întreaga țară. ,,Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri Noi nu vrem ce nueste al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina,, , declara scriitorul Barbu Ștefănescu-Delavrancea în ședința Academiei Române din 2/15 septembrie 1916. Ziua intrării României în război era apreciată de N. Iorga drept ,, un ceas pe care-l așteapăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. Mediile politice internaționale, ca și presa din numeroase țări apreciau gestul României drept ,,un fapt a cărui importanță nu va scăpa nimănui,, , căci ,,ea vine la timp,, ,intervenția română oferind ,,avantajul de a deschide frontul balcanic pentru armata sârbo-rusă, concentrată în Basarabia, care, traversând Dobrogea, va putea înainta în întâmpinarea armatei de la Salonic,, .
Armata română intra în război în condiții neprielnice, dispunând de puține mijloace și trebuind să lupte pe un front lung de aproape 1 500 km, între Vatra Dornei și Turnu Severin. Acesta era mai întins chiar decît frontul rusesc, care însuma 1 100 km. Din aceste motive, pe acest front nu se puteau duce lupte de poziții, ci de continuă mișcare. În momentul intrării în război, armata română dispunea de cinci corpuri de armată, fiecare dintre ele alcătuit din: două divizii, o brigadă de călărași, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri. Materialul de război a fost completat prin aprovizionarea anevoioasă din străinătate. În prealabil, așa cum s-a opservat, fuseseră adoptate măsuri pentru mărirea producției întreprinderilor militare, precum și pentru militarizarea industriei în aceleaș scop.
Planul român de acțiuni a fost întocmit în concordanță cu adoptarea deciziei de declanșare a ofensivei peste Carpați și de defensivă pe linia Dunării. Acest plan a fost elaborat la instituția comandantului rusesc, sprijinit de cel francez, deși guvernul român întrevedea primejdia unui atac prin surprindere venit din sud.
Intrarea armatei române în război a degajat asediul asupra Verdunului, împedicând ocuparea acestui important punct. La terminarea războiului, Aristide Briand, ministrul de Externe și primul ministru al Franței, mărturisea în camerăimportanța contribuției armatei române în acest moment dificil pentru Franța. Ca urmare a intrării României în acțiune, Germania și aliați săiau trebuit să mobilizeze 58 de divizi pe Frontul de Est. România era situată astfel între două fronturi de luptă. În pofida prevederilor Convenției, Rusia a trimis în Dobrogia o armată slabă, puțin numeroasă, sub comanda generalului Zaioncikovski. Înfângerea de la Turturia, de la 23 august/5septembrie 1916, a însemnat o lovitură nu numai militară, dar și morală. Armata română a suferit mari pierderi în oameni și material de război, fiind capturați 25 000 de prizonieri. O a doua bătălie a avut loc pentru Silistra și Bazargic, pe care armatele română și rusă au fost nevoite să le evacueze. Puternica ofensivă a lui Mackensen pe linia Rasova – Cobadin – Topraisar- Tuzla, între 3/16-8/21 septembrie, a fost însă respinsă de către trupele româno-ruse. La 8/12 septembrie 1916, acestea au luat inițiativa ofensivei. Situația continuă însă să rămână critică, datorită pierderilor grele suferite în primele zile ale atacului dinspre sud.
O nouă armată română a fost constituită la Dunăre sub comanda generalului Alexandru Averescu, alcătuită din șapte divizii. La 18 septembrie/1 octombrie, în timp ce ofensiva armatei româno-ruse din Dobrogea (alătuită din șase divizii române și patru ruse) progresa, a început trecerea trupelor române la Flămânda, pe malul opus al Dunării. Trupele inamice au pierdut Amzacea, dar s-au regrupat la sud de această localitate, pregătind marea ofensivă a lui Mackensen. Concepută în deplin secret, folosind, așadar, elementul surpriză, acțiunea de la Flămânda s-a dovedit a fi o mare greșeală tactică, în condițiile unei iminente ofensive a Puterilor Centrale în Transilvania. Drept urmare armata română de la Flămânda a fost transformate pe Frontul de Nord. În Dobrogea, la 6/19 octombrie 1916, Mackensen a atacat dezlănțuit, rupând frontul româno-rus, prin bătălii succesive, care au avut ca rezultat căderea Topraisarului și Cobadinuluinși pierderea liniei Cernavodă-Constanța. Din acest moment, apărarea Dobrogei a fost lăsată armatei ruse, cea română, fiind concentrată pe linia Carpaților, pentru a face față puternicei contraofensive a Puterilor Centrale în Transilvania.
Profitând de faptul că diferitele părți ale dispozitivului strategic ocupat de trupele române din Transilvania erau izolate, la depărtări care nu permiteau să se sprijine reciproc, comandamentul inamic a hotărât nimicirea lor pe rând. Ca urmare, în cursul lunii septembrie, Armata 9 germană a trecut la ofensivă, lovind aripa dreaptă a Armatei 1 române, aflate la sud de Sibiu. Așa a luat naștere operația cunoscută drept Bătălia de la Sibiu (13/26 – 16/29 septembrie 1916). La 13/26 septembrie s-a declanșat ofensiva inamică în Defileul Oltului, trupele Diviziei 3 cavaleriei germană reușind să ocupe localitățile Porumbacu de Jos și de Sus, întrerupând astfel legătura dintre Corpul 1 armata român și detașamentul Armatei 2 române, aflat în localitatea Lisa. Penru a face față amenințării, Armata 1 română a trimis în sprijin cinci batalioane și o baterie de artilerie din Divizia 20 infanterie de sub comanda generalului de brigadă David Praporgescu. Un episod important s-a consumat în zona podului de la Câineni, apărat de trupele române.
La 20 septembrie/3octombrie 1916, sub loviturile puternicei ofensive a Puterilor Centrale, Armata 1 română a inițiat măsuri de retragere generală spre arcul Carpaților. În sprijinul armatei austro-ungare din Transilvania a venit generalul german Erich von Falkenhayn, care a luat comanda Armatei 9 germane. Aici au fost concentrate puternice forțe inamice, dislocate de pe alte fronturi, cu scop de a începe contraofensiva, în condițiile în care potențialul de luptă al armatei române fusese sensibil diminuat, ca urmare a trensferului unor importante efective pe frontul dobrogean. Planul strategic al inamicului avea drept obiectiv înfrângerea armatei române, prin desfășurarea unei puternice ofensive în Transilvania. Obiectivul nu a fost atins, însă. Rezistența armatei române a modificat planurile inițiale.
O primă bătălie a avut loc pe Valea Oltului, la Sud de Sibiu. Istovite, trupele române s-au retras spre Defileul Oltului în noaptea de 15/28 spre 16/29 otombrie 1916. La 18 septe,brie/1 octombrie, a început bătălia din Valea Jiului, Petroșanii căzând în mâna inamicului. Au urmat luptele dintre Oltul și Mureșul superior (19 septembrie/2 octombrie – 24 septembrie/7 octombrie 1916), de la Făgăraș, Șinca, Țânțari. Între 24 septembrie/7 octombrie – 25 septembrie/8 octombrie, s-a desfășurat bătălia din jurul Brașovului, terminată cu retrgerea Armatei a 2-a română pe crestele Carpaților. Pe 26 septembrie/9 octombrie au început puternicele lupte pentru apărarea Defilului Pahovei desfășurate până la 12/25 noiembrie. În primele zile ale lunii octombrie, localitatea Predeal și în mod deosebit gara, ca și pozițiile de apărare din această zonă au constituit obiectivul unui foc de artilerie continuu și violent, a cărui intensitate a fost comparată de contemporani cu cea de la Marna sau Verdum. Apărarea română a reușit, cu prețul unor sacrificii uriașe, să păstreze pasul Predeal, inamicul fiind oprit în intenția sa de a pătrunde la sud de munți.
Între 25 septembrie/8 octombrie și 10/23 noiembrie 1916 s-a derulat bătălia din zona Bran – Câmpulung – Dragoslavele. Divizia 22 infanterie, comandată de generalul de brigadă Aristide Razu, căreia ulterior i s-a alăturat Divizia 12 infanterie de sub comanda generalului de brigadă Traian Găiseanu, trebuia să operască înaintarea inamicului în trecătoarea Bran-Câmpulung și astfel înaintarea lui spre sudul țării. Lupte grele s-au dat pentru elibirarea orașului Câmpulung, care și pentru cucerirea muntelui Mateiaș, ,,păstrat până la sfâeșit astfel că nu s-au deschis inamicul porțile de invazie spre inima Argeșului sau Târgului, spre Pitești,, .
O zonă cu mare însemnătate strategică, care reprezenta cea mai bună direcție de pătrundere din Transilvania în Moldova, o constituia trecătoarea Oituz.Aici, între 28 septembrie/11 octombrie și 14/27 octombrie 1916 a avut loc o primă bătălie, ,,Grupul Oitu,, avînd misiunea de a reliza o apărare stabilă între râul Dofteana și Valea Cașinului. Atacul inamic cel mai puternic s-a executat în ziua de 5/18 septembrie, în prezența arhiducelui moștenitor Carol și a primului ministru ungar Tisza Istvan. Prin acțiuni de zi și noapte, prin atacuri la baionetă Divizia 15 infanterie, supranumită ,,Divizia de fier,, , a reușit să ocupe pozițiile inamicului. Deviza lansată aici de generalul Eremia Grigorescu – ,,Pe aici nu se trece!,, – a devenit realitate. La 14/27 octombrie 1916, comandantul Armatei 1 austro-ungare, generalul Arz von Straussenburg, înregistra încherea bătăliei din munții Moldovei cu o înfrîngere drastică pentru trupele sale. Timp de două săptămâni, unitățile române din zona Oituz au urmărit consolidarea aliniamentului atins, oprind înaintarea inamicului spre Moldova. O a doua bătălie la Oituz s-a derulat între 28 octombrie/10 noiembrie și 2/15 noiembrie, obiectivul principal fiind îndepărtarea inamicului de pe întregul aliniament și împedicarea lui de a pătrunde spre nord, spre centrul Moldovei. Un alt front de lupte de la sud de Munții Carpați l-a constituit cel din zona Defileului Jiului, unde, între 10/23 și 16/29 octombrie 1916, trupele române, comandate de generalul Ion Dragalina, au desfășurat bătălia pentru apărarea celei mai favorabile artere de legătură cu Transilvania. Ea cobora din Pasul Vâlcan prin localitățile Schela și Vălari, spre Târgu Jiu. Natura terenului, ca și a comunicațiilor din această regiune, la care s-au adăugat condițiile meteorologice cu totu nefavorabile, au avut un rol deosebit în desfășurarea acțiunilor militare. Cele mai aprige lupte au avut loc în zona orașului Târgu Jiu, unde s-au distin unitățile aflate sub comanda sublocotenentului de rezervă Nicolae Pătrășcoiu. ,,Străzile orașului au fost baricadate și în mare parte minate – îți va aminti unul din contemporani; pe strada principală, care ducea spre podul de fier peste Jiu, s-au instalat două piese de artilerie de însoțire, având misiunea de a executa trageri directe asupra dușmanului ce ar fi încercat să pătrundă în lungul podului.
Cunoscută în istorie sub denumirea de ,,Bătălia pentru București,, , operația de pe Argeș și Neajlov a constituit acțiunea de cea mai mare complexitate desfășurată de armata română în timpul campaniei din 1916. Comanda trupelor române a fost încredințată generalului Constantin Presan, sprijinit îndeaproape de generalul Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii militare franceze. Etapa pregătitoare a bătăliei de la Argeș și Neajlov a început la 12/25 noiembrie 1916, când Marele Cartier General român a hotărât ca armata comandată de generalul Persan să oprească înaintarea trupelor inamice dinspre vest și sud-vest. Forțele române angajate erau inferioare armatelor inamice din punct de vedere numeric. Astfel, pe când generalul Persan dispunea de 13 divizii și jumătate, grupate în trei armate, Puterile Centrale aveau 16 divizii și jumătate . Armata română era inferioarăcelei inmice din punctul de vedere al dotării tehnice cu armament. De asemenea, Puterile Centrale aduseră peste acest important teatru de operațiuni divizii proaspete, recent constituite, în timp ce toate diviziile românești participaseră la lupte încă de la intrarea în război.
Dispozitivul de luptă era constituit astfel:
Armata 1, care era compusă din 56 de batalioane, 33 de escadroane și 54 baterii de artilerie, ocupa un front de 110 km, cuprins între Curtea de Argeș și satul Ipotești, la 14 km sud de Slatina.
În partea de sud a țării, pe front de 200 km, situat între gura Oltului (Turnu Măgurele) și Oltenița se afla grupul apărării Dunării, format din 16 batalioane, 28 escadroane și 31 baterii, o divizie de infanterie și una de cavalerie, forțe cu totul insuficiente pentru a putea face față unui atac inamic impetuos. Valoarea mediocră a grupului apărării frontierei de sud s-a putut constata cu prilejul trecerii Dunării de către grupul de armată inamic, condus de generalul Kosch.
Marele Cartier General avea la dispoziția sa trei divizii, aflate în refacere, la Ploiești.
Între Oltenița și gura Ialomiței erau amplasate o divizie de infanterie și una de cavalerie rusești, în fața cărora nu exista însă forțe inamice. Aceste divizii ruse făceau legătură între grupul care apăra Dunărea și armata rusă, care ocupa frontul din Dobrogia.
În marea bătălie pentru București, frontul de luptă avea trei sectoare: Argeșul superior, între valea acestuibrâu și Golești – Titu. Argeșul mijlociu, în fapt, sectorul de atac al grupului de armate român, situat între văile Glavaciocului, Neajlovului mijlociu și Argeșului, cu direcția de înaintare Alexandria – București; Neajlovul și Argeșul inferior, cu centrul la Călugăreni, pe direcția de înaintare Giurgiu – București.
În ziua de 17/30 noiembrie 1916 a început ofensiva română. O divizie românească, deși primise ordin cu întîrziere, a acționat energic, reușind să pătrundă pătrundă în spatele unei unități militare inamice, în fapt, forța cea mai importantă a grupului de armate comandat de generalul Kosch, care a fost aproape încercuită. Au avut loc lupte deosebite de grele în raza satului Bălăria, distingându-se prin fapte de vitejie ostașii Regimentului 40 infanterie ,,Călugăreni,, . Un batalion al acestui regiment a ocupat postul de comandă al unei divizii germane, capturând arme și muniții, precum și 200 de prizonieri. Lupte grele s-au dat și în raza localității Călugăreni, unde două divizii bulgare, cu ajutoare germane, înaintau pe șoseaua Giurgiu – București. Trupele româe au respins însă atacul acestor forțe inamice. În seara zile de 17/30 noiembrie, armata română se afla într-un strâns contact cu forțele dușmane pe întreg frontul, plănuind a doua zi declanșarea unui atac.
Consecințele pentru armatan română au fost dintre cele mai grave. O divizie inamică a intrat fulgerător în spatele Armatei 1 române. Cavaleria va sprijini apoi asaltul infanteriei asupra Bucureștilor, încercând să taie retragerea în această direcție a grupului de atac român. Generalul Mackensen a preluat comanda supremă a armatelor inamice din România, pentru a desăvârși acțiunea începută: a ocupat temeinic malurile Argeșului și a tăia retragerea trupelor române. Confruntat cu o gravă criză politică internă, guvernul român s-a străduit să pregătească condițiile continuării luptei. Totodată, a desfășurat o largă activitate diplomatică pentru a preveni consecințele care puteau decurge pentru România din tratativele purtate de puterile beligerante cu privire la încherea unei păci separate.
În noile condiții care au urmat primei campanii, guvernul român s-a străduit să reactolizeze angajamentele luate de aliați față de România, să convingă asupra importanței pe care o prezenta teatrul de război din România. Primul ministru și-a expus punctul de vedere la Conferința militară a Aliaților, din ianuarie 1917, de la Petrograd, la care România nu a fost invitată să participe.
Ieșirea României din război. Armistițiul de la Focșani și pacea de la București din 1918.
În condițiile loviturii bolșevice din octombrie 1917 și a adoptării ,,Decretului Păcii,, de către noul guvern, care a avut drept umare încheierea armistițiului cu Puterile Centrale și începerea tratativelor de pace, Frontul de Est s-a prăbușit. Ieșirea Rusiei din război implica și ieșirea României. Generalul rus D.S. Scerbacev a trimis o telegramă repezentanților Puterilor Centrale, prin care propunea încheierea unui armistițiu cu trupele româno-ruse de pe frontul românesc; aceasta a fost încheiată la Focșani, în ziua de 26 noiembrie/9 decembrie 1917, cu toată opoziția aliaților ocidentali. Deși împotriva actului, guvernului român nu avea alternativă.
Tratativele de pace purtate de noul guvern au început la 9/22 martie și s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai 1918, când a fost semnat Pacea de la București, fără a se putea obține vreo concesie.
Pacea de la București, veritabil dictat – pacea punică, cum pe departe a fost apreciată – a impus României condiții înrobitoare: Dobrogea era cedată inamicului; România beneficia de un culoar, care-i asigura accesul spre Marea Neagră; o importantă parte a zonei muntoase – în care se aflau masivele Ceahlău, Rarău, Parâng, Negoiul, Careiman, Munții Vrancei – în suprafața de 5 600 km, în care se aflau 131 comune și sate, cu 724 957 locuitori, intrau în stăpânirea Austro-Ungariei; România se obliga să licențieze pe toți ofițerii străini și să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale spre Odessa.
Pacea de la București știrbea grav suveranitatea României, reprezentând, așa cum s-a apreciat, ,,un faliment al dreptului,, . Regele Fredinand a refuzat s-o sancționeze, iar reprezentanții celor patru puteri acreditați la Iași au ținut să afirme oficial, în numele guvernelor lor, că apreciau drept ,,nule și neavenite,, toate clauzele sale.
Cu toată opoziția liberalilor, guvernul Marghiloman a dizolvat Parlamentul și a organizat noi alegeri. Noile corpuri legiuitoare, cu toate opiniile contrarii, au ratificat Pacea de la București. Regele însă a refuzat, în continuare, să sancționeze tratatul.
Tendința premierului Al. Marghiloman de a-și asuma întreaga responsabilitate pentru încheierea tratatului și eforturile de a-i discredita pe liberali (guvernul liberal a fost dar în judecată) i-au oferit lui I.I.C. Brătianu posibilitatea de a se desolidariza – pe sine și partidul său – de pacea separatistă și de a-și declina orice răspundere. Acest fapt și dispozițiile tratatului i-au determinat pe aliați să declare condițiile actului drept ,,nule și neavenite,, . Situația guvernului Marghiloman devenise dificilă. Căutând să amelioreze raporturile cu ocupații și instidtând în favoarea revizuirii tratatului – ale cărei clauze nu s-au putut aplica – Al. Marghiloman îl îndemna pe rege să nu semneze actul.
Evenimentele pe fronturile de operațiuni militare se precipitau în favoarea Antantei. Puterile Centrale, cu resursele epuizate, au început defensiva, care prevestea o înfângere inevitabilă. Străpungerii frontului german pe Somme, în vara anului 1918, i-a urmat retragerea pe linia Siegfried. La 12/25 septembrie 1918, armatele Puterilor Antantei din Balcani au rupt frontul bulgar, îndreptându-se spre Sofia. Bulgaria a capitulat, semnând actul înfrângerii la Salonic, în ziua de 16/29 septembrie 1918. Târziu și fără vreo urmare, împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul referitor la reorganizarea Dublei Monarhii într-o federație politică.La începutul lunii octombrie, Puterile Centrale, complet epuizate, au făcut propuneri de pace Antantei. Propunerile formulate de Mackensen pentru modificarea Tratatului de Pace cu România s-au produs prea târziu.
La 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, s-a constituit Consiliul Național Român Central, alcătuit din șase reprezentanți ai social-democrației române și șase ai Partidului Național Român. O delegație a românilor transilvăneni solicita guvernului român trecerea grabnică a trupelor române peste Carpați. Pentru a-i sprijini. În aceste condiții, guvernul Al. Marghiloman, a debenit anacromatic pentru români și indezirabil pentru aliați, și-a prezentat demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, fiind numit un guvern de tranziție, prezidat de generalul Constantin Coandă.
Deși nu s-a putut menține prea mult la putere (decât până la 29 noiembrie/12 decembrie 1918), a avut răgazul să facă a doua mobilizare a armatei; la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, trupele aliate traversau Dunărea. România reintră astfel în război de partea Aliaților, considerând nul regimul stabilit prin Pacea de la București. Declarând război Germaniei, trupele române au intrat simultan în teritoriile românești ocupate. Legislația adoptată în timpul guvernării Marghiloman a fost anulată, iar Parlamentul dizolvat.
La mijlocul lunii noiembrie, precedate de detașamentul de avangardă, cele două divizii românești înaintau spre Târgu Mureș și Reghin, în timp ce alte unități militare înaintau în sud-est, spre Brașov. În drumul lor, unitățile armatei române au întâlnit restul armatei lui Mackensen, care se retrăgeau dezarmate și descurajate. În perspectiva evenimentelor, Marele Cartier General român a ordonat trecerea în Transilvania a unei divizii de vânători și a uneia de infanterie. Feldmareșalului Mackensen solicitase guvernului român să lase liberă retragerea unităților sale din Dobrogea și Balcani,ca urmare a trecerii trupelor aliate peste Dunăre, în zona portului Giurgiu. Ostilitățile dintre cele două mari grupări de forțe au încetat după semnarea, la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, a Amistițiului de la Compiegne. La 31 octombrie/13 noiembrie s-a semnat armistițiul cu Ungaria, devenită independentă printr-un act în care se declara ruperea legăturilor de alianță cu Germania.
Reintrarea armatei române în război și victoria Aliaților asupra Puterilor Centrale au facilitat procesul întregirii statale, inițiat de forurile de conducere ale provincilor istorice, aflate sub dominația directă a Monarhiei Austro-Ungare. Astfel, reorientarea politicii externe românești, concepută de Ion I.C. Brătianu încă din 1903, aplicată cu abilitate și multp discuție în anii premergători Primului Război Mondial, în anii neutralității mai ales, și-a aflat deplina legitimitate și îndreptățire. Dupa demisia guvernului condus de generalul Constantin Coandă, a fost alcătuit un guvern prezidat de Ion I.C. Brătianu. Acesta a anunțat alegeri parlamentare pentru data de 14/27 decembrie 1918, angajându-se să înfăptuească reforma agrară și, în general, se depună eforturi pentru desăvârșirea opiniei naționale pentru care România intrase în război.
În pofida tuturor impedimentelor interne și externe, în condițiile funcționării unui regim politic democrat-liberal și monarhic constituțional, guvernul liberal prezidat de Ion I.C. Brătianu a reușit să pregătească împlinirea dezideratului unității naționale, cu sprijinul suveranului și al altor partide și a altor partide și grupări politice, în primul rând al lui Take Ionescu, participant la guvernul de uniune națională, participarea României la Primul Război.
Decisivă pentru desăvârșirea unității naționale, participarea României la Primul Război Mondial a avut o importantă pondere militară, politică și morală în desfășurare operațiilor și a tratativilor politice, pe fundalul cărora a fost asigurată victoria Antantei.
Capitolul II. Conferința de la Paris, desfășurarea , decizile final, prevederile Conferinței de Pace, Concluzii.
2. 1 Pregătirea conferinței de Pace. Raportul dintre statele mari și România.
Problema organizării unei păci care să aducă lumii o nouă configurație politică, economică și teritorială a început să preocupe în mod nemijlocit diplomația internațională încă din momentul cînd ostilitățile erau în toi și cînd încă nu se întrevedea clar deznodămîntul conflagrației mondiale. Ultimii doi ani ai războiului sunt martorii unor fregvente încercări ale diferitelor guverne, cercuri diplomatice sau juriști cu mare prestigiu internațional de a elabora principiile generale pe care să se construească noul edificiu al păcii. Aceste principii, sinonime cu un adevărat program de pace, pe lîngă satisfacerea intereselor generale, comune întregii colectivități internaționale, urmăreau într-o măsură sau alta și atingerea unor obiective politice, economice și strategice proprii statelor care le formulau.
Printre cele mai importante încercări de a elabora asemenea principii se înscriu: definirea, de altfel vagă și incompletă, a scopurilor de război pe care aliații le-au adus la cunoștința președintelui Statelor Unite ale Americii la 29 decembrie 1916/10 ianuarie 1917; nota lapidară, nebuloasă și parțial nerealistă în esența ei, redactată de Vatican la 28 iulie/9 august 1917, asupra așa – ziselor ,,baze ale unei păci juste și durabile,, decretul asupra păcii adoptat la 8 noiembrie 1917 de către cel de al doilea congres al sovietelor, care aduceau un spirit nou, necunoscut pînă atunci, în relațiile internaționale, și faimoasele 14 puncte ale președintelui Statelor Unite ale Americii, Woodron Wilson, prezentate Congresului american la 9 ianuarie 1918 (stil nou), și care, cu anumite corective, aveau să fie așezate la temelia păcii organizate după primul război mondial.
O dată cu încheierea armistițiului de la 11 noiembrie 1918, care a pus capăt ostilităților pe teatrele principale de război, pregătirele în vederea conferinței de pace au intrat în etapa finală a definitivării lor. Din acel moment ele devin obiectivul acțiunii conjugate a șefilor de guvern: america, englez, francez și italian în cadrul cărora însă președintele Wilson rămîe ,,stăpînul jocului,, . Șefii celor patru mari puteri din tabăra Antantei care aveau să constituie Consiliul Suprem al viitoarei conferințe de pace au început, încă din luna octombrie 1918, să negocieze, în cursul unor întrevederi strict secrete, atît problemele de fond ale păcii cît și chestiunile privitoare la organizarea conferinței.
Deși țară aliată, care pentru împlinirea idialului său național făcuse nenumărate jertfe în timpul războiului, România a fost silită să suporte, în ziua păcii, consecințele măsurilor dure și infelexibile ale Consiliului Suprem.
În momentulcînd se difinitivau pregătirile conferinței de pace și cînd se hotăra participarea aliaților la lucrările ei, diferite cercuri juridice și politice ale marilor puteri ale Antantei, în deplin acord cu membrii Consiliuluin Suprem, au contestat luni de-a rîndul României calitatea sa de aliat și odată cu acasta dreptul său legitim de a intra în rîndul statelor chemate să hotărască soarta păcii. O asemenea atitudine a Consiliului Suprem era potrivnică nu numai spiritului, dar și literei tratatului de alianță încheiat de România, în august 1916, cu Rusia, Franța, Marea Britanie și Italia, tratat care în articolul al VI-lea statua în mod expres : ,,România se va bucura de aceleași drepturi ca și aliații în tot ce privește preliminarile și negociațiunile de pace precum și în ce privește discuția chestiunilor care vor fi supus hotărîrilor conferinței de pace,, .
Ignorarea acestor obligații asumate de marile puteri și deci contestarea dreptului României de a participa la negocierele păcii pe picior de egalitate cu ceilalți aliați se bizau pe faptul că guvernul român încheiase în 1918 cu Puterile Centrale pacea separată de la București, contravenind astfel în mod formal tratatului de alianță din august 1916. Aprecierea juriștilor la care se realizaseră și unele cercuri guvernate de majoritatea țărilor aliate, că ,,pacea,, încheiată la București în 1918 ar fi anulat obligațiile asumate în 1916 de către marile puteri față de România, era însă rodul unei analize strict juridice care nu ținea seama nici de condițile în care guvernul român a încheiat pacea separată cu inamicul, nici de valabilitatea și efectele acestei păci, nici de măsura în care ea a fost respectată de autoritățile românești. Ea nu lua în considerație nici faptul că aliați au consimțit în mod tactit la încherea ,,păci,, de la București care prin caracterul său n-a scos România din rîndul aliaților. În acest sens ambasadorul Americii la Paris scria la începutul ucrărilor conferinței de pace: ,,Eu consider că România este în stare de război cu Germania și poate fi potrivită ca beligerant î cadrul spiritului actului Congresului.
Pentru a rispi atmosfera defavorabilă creată României în Occident și a netezi calea țării noastre spre conferința de pace numeroși oameni politici români, animați de sentimentele patriotice, au colaborat cu personalitățile ștințifiice și culturale românești, refugiate la Paris în anii războiului, dar mai ales cu membrii Comitetului Național Româ din Franța, desfășurînd o intensă și rodnică propagandă al cărei rezultat imediat a fost redeșteparea interesului și simpatiei aliaților pentru cauza națională a poporului român. Trimișii speciali ai guvernului român și-au îndreptat privirile în același timp spre marele personalități politice din Franța pentru ca prin intermediul acestora să influențeze factorii de răspundere ai statului francez. ,,Am discutat ore întregi – astăzi – scria ministrul Romîniei la Paris către Brătianu – cu deputații francezi influenți (…) asupra sistuației României față de conferința păcii,, .
Noua tendință ce se manifesta în rîndul principalelor cercuri guvernamentale din Franța și din alte țări aliate a căpătat accente mai puternice după sosirea primului ministru I.I.C. Brătianu la Paris în luna decembrie 1918. Spirit intransigent dar lipsit de suplețe, Brătianu copleșit de amintirile vii al suferințelor prin care trecuse România, întîmpină cu furie și ,,dîrză amărăciune (…), pe Clemenceau, Lloyd George și Wilson puțin obișnuit cu un asemenea ton,, . Susținut fără nici o rezervă de ministrul francez Andrei Tardieu, Brătianu folosește atmosfera favorabilă pregătită în țările Apusului de către diplomația românească și reușește să obțină, ,,după cinsprezece zile de eforturi, promisiunea că România să participe la conferința de pace.
După ce la 6/9 ianuarie 1919 această hotărîre a devenit oficială, guvernul român a luat măsurile necesare în vederea constituirii delegației care avea să prezinte țara la lucrările conferinței de pace de la Paris. Componența delegației române la conferința păcii fiind înaintate de toate o chestiune de reprezentare politică și națională a țării noastre, într-un moment istoric deosebit de important, a determinat îndelungi frământări în politica internă. Divergențele ivite între Take Ionescu și primul ministru I.I.C. Brătianu n-au permis delegației române ca prin componența ei să devină ,,expresia unei colaborări a tuturor partidelor din țară,,.
Din punct de vedere politic delegația la conferința păcii n-a îmbrăcat un caracter larg și cuprinzător, în schimb din punct de vedere național ea s-a putut constitui într-un adevărat organ reprezentativ al tuturor românilor. Factorul principal care a creat delegației țării noastre posibilitatea să reprezinte la conferința păcii întreaga națiune a fost desăvârșită unificării statului național român în anul 1918, prin lupta eroică a întregului popor. Această luptă s-a împletit cu eforturile deputaților Partidului Național Român și a Partidului Socialist din parlamentul maghiar îndreptate împotriva tendinței guvenului Karoly de a reprezenta la Conferința păcii naționalitățile asuprite din Imperiul habsburgic. Pentru a pune capăt unei asemenea tendințe, deputații transilvănenii au refuzat în ședința din 5/18 octombrie 1918 a Camerei maghiare să mai recunoască autoritatea parlamentului maghiar și în consecință au respins pretențiile acestuia de a reprezenta pe românii din Transilvania la conferința păcii.
Deși au sosit la conferință după ce se încheiase tratatul preliminar, delegații români au intrat în rîndul solilor păcii spre a contribui la înfăptuirea uneia dintre cele mai mari și mai spinoase opere diplomatice din perioada postbelică.
Ca operă diplomatică prin excelență, la desăvîrșirea căreia s-au angajat în ziua de 5/18 ianuarie 1919 peste două sute de de ambasadori ai păcii, urmați de numeroși experți în cele mai diferite domenii de activitate, Conferința păcii de la Paris n-a fost decît un ,,auxiliar al armelor, al forțelor economice și morale,, care în teribila lor confruntare cu forțele inamicului au ieșit biruitoare. De aceia, lucrările Conferinței de pace au suferit în mod firesc înrîurirea spiritului și tendinței generale pe care le manifestau pretutindeni forțele militare, economice și politice ale statelor participante la elaborarea tratatelor.
Chemată să stabilească o nouă ordine internațională pe termenul ,,principiilor generale enunțate în mesajul președintelui Wilson din 8 ianuarie 1919,, , Conferința păcii a trebuit să cuprindă în cîmpul său de opservație și de lucru problemele esențiale care priveau aproape toate zonele geografice și politice ale lumii. Pentru a crea noilor legături internaționale o bază cît mai durabilă și deci pentru a le feri de acțiunele unor forțe distructive, conferința a înscris, de asemenea, în preocupările sale majore, menținerea și consolidarea unității statelor aliate.
Diploamția românească, ferm convinsă că drepturile care urmau să fie recunoscute României de către Conferinț păcii nu trebuiau lăsate în viitor fără o temeinică asigurare politică și militară a formulat astfel prin ziarul ,,La Roumanie,, cest deziderat: (…) noi avem convingerea profundă că numai forța care ne-a dus pe culmile triunfului ne va asigura tuturor consolidarea acestui triunf; iar foța înseamnă unire (…) opera capitală a congresului păcii va fii să reafirme încă odată această unire. Nici un efort nu va fi prea mare pentru atingerea unui asemenra mari și promițătoare pe care menținerea solidarității aliaților le deschidea apărării independenței naționale și integrării teritoriale a României.
Deși coeziunea aliaților prin ea însăși nu îndreptățea asemenea speranțe, care după cum observa N. Titulescu ,,depășea toate visurile,, , totuși ea putea să constituie, în anumite condiții, un reazem solid al păcii generale. Pe forța și coeziunea, aliaților se bizuia și Woodrow Wilson cînd afirma: Sîntem aici pentru a asigura pacea lumii. Opera noastră trebuie să mulțumească nu guvernele ci poporele,, .
Pe lîngă obiectivele de interes general – ca stabilirea unei ordini internaționale noi, fixarea bazelor pentru menținerea mai departe a solidarității aliaților, organizarea și apărarea păcii între popore, rezolvarea problemelor teritoriale, naționale și economice – Conferința păcii și-a îndreptat eforturile și spre satisfacerea unor interese promovate exclusiv de marile puteri aliate, ca : împărțirea coloniilor, asigurarea unor avantaje economice în relațiile cu celelalte puteri, statornicirea hegemoniei lor politice și militare în diferite regiuni ale globului, extinderea zonelor de influență asupra unui număr cît mai mare de state mici și mijlocii etc.
Pentru a soluționa probleme atît de complexe și de variate în spiritul celor mai vitale interese ale învingătorilor și în acord cu noile principii ale dreptului internațional, Conferința păcii a creat un apart politic și tehnic pe cît de complet, pe atît de complicat și de greoi. Sub autoritatea rigidă a premierului Franței, Georges Clemenceanu, proclamat la propunerea lui Wilson președinte al Conferinței de pace, reprezentanții marilor puteri au constituit organele conducătoare și executive ale acestui for internațional.
După îndelungi pertracarări între delegații marilor puteri aliate s-a creat mai întîi organul oficial de conducere al lucrărilor conferinței, cunoscut sub numele de Consiliul Suprem alcătuit din reprezentanții principalelor puteri aliate și asociate: Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța, Italia și Japonia. Sub imperiul necesității presante de a examina o mare avalanșă de fapte și probleme, Consiliului Suprem a înfințat 58 de comisii și subcomisii compuse din: juriști, industriași, comercianți, profesori, istorici, experți financiari tehnicieni, administratori, ofițeri, soldați și marinari și conduse de miniștri plenipotențiari ai diferitelor țări.
Consiliul suprem al Conferinței de pace nu era decît formal un organ monolit, unitar, închegat. Deși se găseau într-un moment cînd – potrivit observației lui Aristide Briand – ,,coeziunea lor nu mai era atît de perfectă ca pe cîmpul de bătălie,, – Marile Puteri aliate, sub dominația sentimentului de autotputernicie, au început să manifeste în direcții opuse interese și preocupări stric particulare, cu caracter imperialist. În cadrul disputelor aprige la Conferința păcii, Franța – care din punct de vedere militar era principalul triunfător, deoarice ,,în ceasurile cele mai grele ea a avut de suportat aproape singură greutatea ofensivei generale (…) – urmărea să acapareze importante zone ale fostelor colonii germane fin Africa, să participe la împărțirea teritoriilor Imperiului otoman, care după război vor rămîne în afara granițelor Turciei, să mențină în orbita politicii sale externe țările din centrul și sudul Europei și să creeze un sistem de alianțe care să-i consolideze securitatea împotriva unui eventual atac german etc.
Interesele franceze și engleze contradictorii pînă la un anumit punct, se izbeau însă pe calea realizării lor de poziția redutabilă a Statelor Unite ale Americii, devenite în timpul războiului ,,creditorul,, întregii lumi în primul rînd al marilor săi aliați. Țesătura contradicțiilor de interese între aliați s-a complicat și mai mult prin cerințele insistente ale Italiei de a i se acorda și ei anumite posesiuni teritoriale, precum și prin revendicările Japoniei de a-și consolida poziția sa în Extremul Orient. Pe termenul ascestor contradicții raportul de forțe între marii aliați rămînea constant în favoarea Statelor Unite ale Americii.
Primul delegat al României, I.I.C.Brătianu, ocupîndu-se într-o ședință a Parlamentului de modul cum a fost primite și tratatele țările mici aliate la Conferința păcii, preciza : ,,la Paris înaintea conferinței am constatat din ziua întîia că statele mari, că puterile cele patru, înțelegeau să ne trateze, pe statele cele mici, la discuții nu ca pe niște tovarăși cu drepturi egale cum fuseseră egali în luptă. Din ziua întîi se constatau așa diferențe încît nu mai corespundeau cu noțiunea de nouă viață internațională ce trebuia să fie între state,, .
Un adînc sentiment de neliniște și indignare a cuprins delegațiile statelor mici aliate în momentul cînd Georges Clemenceau, dînd expresia atitudinii Consiliului Suprem, a lansat așa-zisa teorie potrivit căreia ,,fiecare semnifică înaintarea conferinței, cît semnifică puterea sa militară,, . Prin afirmarea unui asemenea principiu, Consiliul Suprem încerca, fără nici un temei, și în pofida sfidării celor mai elimentare norme ale convețuirii dintre state, să nege o realitate bine cunoscută : că interesele tărilor mici sunt pentru ele tot atît de importante pe cît sunt de importante pentru marile puteri propriile lor interese. În virtutea acestui principiu statele mici aliate au fost definite mai întîi statelecu interese particulare, apoi cu interese limitate și în cel din urmă state cu independență limitată. Rezervîndu-li-se un asemenea loc în cadrul Conferinței de pace, statele mici aliate urmau să-și lase propriile lor interese bunului plac al marilor puteri sau, după cum observa istoricul C. Kirițescu, ele trebuiau ,,să se mulțumească cu tutela ce li se impunea ,, .
Statele mici aliate nu li s-au comunicat nici bazele tratatului de pace cu Germania, nici hotărîrile concrete ale Consiliului Suprem referitoare la clauzele care urmau să fie înscrise în acest tratat.
În fața protestelor energice ale statelor mici, Consiliul Suprem s-a hotărît să acorde celor ce se află în fruntea delegațiilor acestor țări dreptul de a se prezenta revendecările firești ale guvernelor pe care le prezentau.
Ceea ce a determinat marile puteri din Consiliul Suprem să nu mai trateze la conferință pe micii aliați după principiul eglității, așa cum îi tratase pe cîmpul de luptă, n-a fost nici ,,sacrul lor egoism,, , nici dorința de a nu se lăsa ,,tulburate de plîngerile și reclamațiunile, de revendecările și ideile țărilor mici,, – cum considera Aristide Briand – și nici concepția lui Lloyd George după care ,,micile state nu trebuie să-și realizeze mizerabilele lor ambiții ascunzîndu-se după marile puteri,, . Această poziție s-a născut pe termenul unor interese economice și politice, urmărite de marile puteri în dauna statelor mici aliate. În această sferă de interese a cercurilor monopoliste occidentale, care manevrau în spatele guvernelor, se înscriau : înlocuirea capitalului austriac și german cu cel provocat din țările Antantei, asigurarea tranzitului comercial prin țările mici fără nici o îngrădire, obținerea posibilității de reglementare a chestiunii minorităților din aceste țări exclusiv de către guvernele marilor puteri de a participa la exploatarea bogățiilor petrolifere din România și din ale țări. Primul ministru al Franței, George Clemenceau ,,încă de la deschiderea conferinței de pace a încredințat lui Henry Beranger, comisar general pentru problema combustibilului, misiunea de a centraliza negocierile relative la petrol și de a susține în dezbaterile care urmau programul și revendicările Franței,, . De astfel, acest program a fost oficial comunicat de guverul francez aliaților săi, încă de la începutul lunii noiembrie 1918. El conținea revendecările Franței de a participa cu drepturi egale și garantate la exploatarea zăcămintelor de petrol din Galiția, România, Mesopotamia și din anumite colonii.
Cunoscînd adevăratele cauze ale acestei atitudini, delegații statelor mici au căutat să-și conjuge eforturile pentru a rispi atmosfera creată în jurul lor și a putea să apere cu mai mult succes dezideratelor lor naționale.
Pe lîngă acțiunile comune desfășurate împreună cu reprezentanții unor țări mici aliate, delegația română a încercat adesea prin propriile eu puteri să facă respectat principiului egalității între statele aliate mari și mici la conferința păcii.
În ședințele conferinței de pace, în presă, la diferite cluburi sau la întîlnirele cu marile personalități politice europene, membrii delegației române, de acord sau nu cu celelalte delegații ale statelor mici aliate (Serbia, Grecia, Polonia, Cehoslovacia și Belgia), fundamentînd justețea acestui principiu, au dobîndit nu o dată respectarea punctului lor de vedere.
O serie de oameni politici români și străini au repudiat măsurile discriminatorii aplicate față de țările mici aliate pe termenul faptului că și poparele mici au consimțit să facă sacrificii în război, mînate de aceeași speranță. Nicolae Titulescu, mergea mai departe cu arguentația sa în favoarea egalității dintre aliații mari și mici la conferința păcii. El declara la un dineu româno- american că ,,Victoria într-adevăr a fost necesară tuturor; dar cine nu vede că dacă ea n-ar fi fost dobîndită, țările mici ar fi fost dobîndită, țările mici ar fi fost acelea cărora li s-ar fi refuzat împăcarea cu cercul, pe ele ar fi fost acelea cărora li s-ar fi refuzat împăcarea cu cerul, pe ele ar fi căzut mai ales povara zdrobitoare a înfrîgerii,, . Întregind părerea lui Titulescu, șeful delegației române la conferința păcii, I.I.C. Brătianu scria într-un memoriu adresat președintelui Americii, Wilson, că experiența trecutului a oferit celor mai eminenți oameni politici români învățăminte pe cît de triste pe atît de prețioase cu privire la raporturile dintre statele mari și mici după terminarea războailor. Această experiență – spunea Brătianu – arăta că ,,orice război provocat contra intereselor generale s-a terminat printr-un compromis, încheiat între marile marile puteri, foarte adesea, în detrimentul satatelor mici.
Bazîndu-se pe o argumentație solidă, pledoaria delegației române și a celorlalți reprezentanți ai țărilor mici aliate urmărea să respingă așa-zisa teorie a statelor cu independență și interese limitate și să cucerească dreptul de a participa la elaborarea tratatelor de pace. O expresie plină de vehemență a dat protestului ei împotrivirea acestei ,, teorii,, delegația Belgiei, amintind Consiliului Suprem că națiunea pe care o reprezintă ea nu va înțelege niciodată de ce în schimbul suferințelor îndurate patru ani sub cotropirea permană și a jertfelor nelimitate de la Charleroi și Liege, Conferința de pace îi limitează independența și interesele ei vitale.
Rînd pe rînd celelalte delegații ale statelor mici aliate s-au asociat sub diferite forme protestului hotărît al ministrului de externe belgian. Despre atitudinea delegației române față de teoria primejdioasă la care ne-am referit, Ion I.C. Brătianu relata parlamentului : ,,Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale și altele cu interese limitate, dar că fiecare stat acolo unde are interes îl are tot atît de viu și e tot atît în drept să-l apere ca oricare putere mare și că nu este nimic în drept să limiteze unde interesele mele încep și unde se sfîrșesc decît eu însumi,, . Deși frontul comun al țărilor mici aliate la conferința păcii n-a fost suficient de rezistent, mai ales din cauza organizării sale defectuoase, și nu s-a realizat decît în vederea satisfacerii anumitor cerințe, el a dovedit totuși că țările componente erau gata să afirme, chiar în orbita politicii marilor puteri, idialuri și aspirații proprii. Această năzuință a statelor mici aliate de a face o politică proprie, de a nu rămâne deci remorca marilor puteri și de a-și realiza astfel cele mai vitale interese naționale a stîrnit simpatia cercurilor largi ale opiniei publice apusene și s-a bucurat de sprijinul efectiv al unui mare număr de personalități politice, științifice și culturale din Franța, Italia, Statele Unite ale Americii și Anglia.
În toiul dezbaterilor de la Conferința păcii au apărut și s-au manifestat viguros apărători de mare prestigiu ai statelor mici. În chip deosebit rețin atenția strădaniile pe care le-au depus, în slujba intereselor românești personalități marcante ale culturii și politicii franceze ca : Edouard Herriot, Raymond Poincare, Aristide Briand, Leon Bourgeois, Albert Thomas, Andre Tardieu, Stephen Pichon, Painleve, Ribot și alții.
Într-un articol publicat în ,,Revue des deux mondes,, din aprile 1920, președintele Republicii franceze Raymond Poincare face un aspru rechizitoriu Consiliului Suprem pentru atitudinea sa față de țările mici. El sublinia cu acest prilej că ,,Modul cum Consiliul Suprem a tratat sau mai bine zis a maltratat România este o probă că doplomații democrați de după război ai Puterilor Mari întocmai ca inperialiștii dinainte de război, n-au fost la înălțimea timpurilor,, . Sprijinitori fervenți ai cauzei românești puteau fi întîlniți și în consiile de lucru ale conferinței de pace. Cînd în aceste comisii reprezentanții unor forțe politice și economice interesate căutau să împingă dezbaterile pe un făgaș defavorabil României, delegații Franței, împotrivindu-se, afirmau cu tărie: ,,Sîntem aici ca să apărăm și să facem servicii aliatei noastre iar nu pentru ca s-o lovim,, .
Acest punct de vedere se raliau și unii membri ai delegațiilor oficiale italiene, engleze și americane. Suflul ideilor și atitudinilor favorabile cauzei românești a influențat în anumite faze ale conferinței chiar și poziția unor membri ai Consiliului Suprem față de România.
Oricît prestigiu, loialitatea și amploare ar fi avut propaganda făcută de marile personalități ale veții politice din țările apusene în favoarea României, oricîtă strălucire și forță de convingere ar fi radiat la un moment dat, această propagandă a rămas totuși un factor de influență care se manifesta sporadic, întîmplător, și deci fără continuitatea reclamată de scopul urmărit. De astfel greul muncii de apărare a intereselor naționale românești în timpul conferinței de pace n-a fost lăsat pe seama străinilor. Susținerea cauzei naționale a României în fața marilo puteri occidentale a fost opera unei pleiade îndrăznețe de intelectuli patrioți compusă ațit din militari vechi cît și din elemente aduse pentru întîia dată pe scena diplomației de forța și gravitatea frământărilor prin care trecea poporul român.
Din rîndul acestor elemente făceau parte oameni politici realiști, patrioți cu vederi înaintate, oameni de știință, profesori universitari, scriitori, poeți, artiști, medici, economiști, ofițeri, ingineri, avocați, care atît în nainte cît și după intrarea țării noastre în război s-au refugiat în ocident, dar mai ales în Franța, formînd acolo o numeroasă colonie a românilor însuflețiți de ideile luptei pentru apărarea intereselor naționale. Ei au înființat la 6 septembrie1918, la Paris Consiliul național al unității românești, care a concentrat în mînile sale firele unei vaste activități menite să ducă la redeșteptarea interesului opiniei publice apusene pentru desăvîrșirea unificării statului național român.
Fără să încalce atribuțiile guvernului român sau ale delegației acestuia la conferința de pace, Consiliul național a unității românești a întreprins o serie de acțiuni diplomatice în urma cărora el a fost recunoscut oficial de guvernele Franței, Angliei, Italiei și Statelor Unite ale Americii. Pe diferite căi și mijloace diplomatice, Consiliul național al unității româneștim cu sprijinul autorităților din țară și al unor elemente simpatizante de peste hotare, a reușit să pregătească atmosfera politică de care sa folosit cu abilitate delegația română la conferința păcii pentru a reintroduce țara noastră în concertul aliaților și a apăra cu succes interesele ei naționale. Activitatea delegaților la conferința păcii, conjugată cu eforturile Consiliului național al unității românești și al întregii diplomații românești, impune constatarea că ceea ce poporul român a realizat în țară prin jertfe de sînge și prin manifestarea voinței de a se uni, a fost apărat la Paris de trimișii săi, prin forța dreptului și a ideilor.
2.2 Consacrarea internațională a principiului naționalităților drept fundamental al noilor ordini politice și teritoriale în europa; România stat național unitar, în fața Conferinței de pace de la Paris.
Oective ale Conferinței. Odată încheiate armistiițile cu puterile învinse, guvernele din țările Aliate și Asociate au înscris pe agenda preocupărilor imediate pregătirea și deschiderea Conferinței de Pace. Febrila activitate diplomatică din capitala Franței, locul de desfășurare a Conferinței de Pace, a focalizat timp de aproape un an de zile atenția opiniei publice internaționale. Popoarele considerau că forum-ul de la Paris era chemat nu numai să recunoscă stările de lucruri existente după dezagregarea marilor imperii austro-ungare, german și țarist și constituirea unui șir de state independente și suvernae, dar avea și menirea de a îndrepta inechitățile, de a repara distrugerile, de a pedepsi crimele și asigura progresul pașnic al umanității. Această încredere se întemeia pe recunoașterea în repetate rînduri de guvermele marilor puteri Aliate și Asociate a dreptului legitim al poparelor la unitatea națională și statală, de acceptare a principiului naționalităților ca factor determinat pentru așezarea relațiilor între state pe baze noi, de egaitate în drepturi și respect al independenței și suveranității naționale. Forța acestor principii în numele cărora se jertfiseră milioane de vieți omenești, era atît de puternică la sfîrșitul războiului, încît și-a pus amprenta asupra Conferinței de Pace chemată să dea consacrare oficială unei ordini internaționale noi, superioară celei antebelice, în cadrul căreia configurația politică-teritorială a Europei era determinată de același principiu al naționalității.
Este important a subliniat că participanții la Conferință de Pace – politicieni, diplomației, experți – erau conștienți de faptul că Imperiul austro-ungar încetase a existat mult în nainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate hotăîseră singure destinul. Așa de pildă, Charles Seymour, profesor de istorie și expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria arăta că atunci cînd s-a dechis Conferința de Pace, monarhia habzburgică ,,nu mai era decî o instituție ce aparținea trecutului” , și așa încît ,,ce mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constatat, pur și simplu, în determinarea detaliilor frontierelor”.
Premierul englez David Lloyd George, care a jucat un rol important în negocierea tratatelor de pace, aprecia că ,,înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile”. Ceea ce se prevăzuse cu multă vreme înainte – prăbușirea ,,Imperiului jefuitor” austro-ungar – se realizase în practică, dar ,,într-un ritm neașteptat de rapid și într-un mod complet inrepetabil”. Aceiași constatare o făcea și colonelul House din delegația americană: ,,Dubla monarhie era sortită să piară, indiferent dacă stătea alături de Germania în înfrîngerea ei sau o părăsea. Cum a spus Czernin însuși ,,ceasul Austro-Ungariei a trecut,,. La fel, Harmswort, secretar de stat în guvernul britanic, a recunoscut, la rîndul său, cu ocazia prezentării proectului de lege privind ratificarea Tratatului de la Trianon, că ,,Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinței de Pace”, căci Ungaria ,,n-a fost decît un conglomerat artificial de neamuri diferite și în unele cazuri ostile”.
Aprecieri similar sînt făcute și de alți martori ocular – istorici, publiciști, ziariști – ai răsturnărilor revoluționare din anii 1916-1918 cînd imperiile atotputernice se prăbușiseră fără drept de apel. Cunoscutul istoric englez Seton-Waston, referindu-se la dezagregarea monarhiei austro-ungare, arată că începînd din octombrie 1918 acest organism anacronic se prefăcuse în bucăți ,,cu atîta rapiditate și desăvîrșire, încît din prima săptămână a luni noiembrie 1918 le-a fost greu Aliaților să descopere autoritatea central competent cu care să negocieze armistițiul”. Iar istoriucul american J.A.S.Grenville considera că ,,de fapt Aliații și Statele Unite au venit la Paris să confirme statele noi, succesoare ale Imeriului austro-ungar”. În reflecțiile sale politice, Hubert Beuve Mery crede că ,,nu s-a repetat niciodată în suficientă măsură că nu învingătorii au dezmembrat Austro-Ungaria: această dezmembrare s-a produs sub presiunea factorilor interni pe care evenimentele externe au făcuto inrezistibilă”.
Apărea limpede că tratatele de pace ce aveau să se semneze la Paris, trebuiau să fie instrumente internaționale cu putere juridică și politică, ce consemnau o realitate de fapt – statele noi, formate au fost desăvîrșite pe ruinele imperiilor multinaționale – dîndu-le învestitura internațională. Statuînd realitățin care finalizau un proces obiectiv de progres istoric ele aveau să fie, printr-o serie întreagă de trăsături, în conformitate cu voința și aspirațiile popoarelor din această parte a Europei. În același timp însă contradicțiile dintre marile puteri învingătoare, pe de o parte politica ce tindea spre asigurarea hegemoniei în diferite zone ale lumii pe de altă parte, își puneau amprenta asupra obiectivelor și programului Conferinței de Pace, ceea ce avea să se reflecte într-o seamă de hotărîri adoptate în tratate. Așa se explică, printre altele, de ce reglementările continuate de tratatele de pace n-au putut lichida contradicțile interimperialiste în problema coloniilor și a zonelor de dominație și influență în lume, în problema reparaților, a dezarmării, a atitudinii față de statele înfrînte în război etc.
Cercurile conducătoare franceze considerau că Franța – cu cea mai mare contribuție la înfrîngerea celor care au dezlănțuit războiul – nu trebuia să se mulțumească numai cu unirea la patria-mamă a Alsaciei și Lorenei. Ele urmăreau ca pacea să le asigure noi poziți coloniale pe seama imperiilor, german și otoman, detașarea Renaniei de Germania și fixarea frontieri pe Rin, ocuparea regiunii Saar – obiective ce veneau în contradicție cu caracterul unei reglementări juste, bazate pe pricipii echilibrate. Anglia, la rîndul său, a făcut tot ce i-a stat în puțină pentru a contracara hegemonia franceză pe continentul european și pentru a-și extinde posesiunile coloniale și zonele de influență în lume. Astfel, prin tratatele de pace de la Paris, coloniile germane și gogatele regiuni pertolifere din Orientul Mijlociu și Apropiat eraunredate Angliei, ea consolidîndu-și poziția de țară cu cel mai întins imperiu colonial din lume, în timp ce Franța își sporea posesiunile coloniale cu 700.000 km p. și 16 milioane de oameni Referindu-se la modul în care a fost ,,rezolvată” problema colonială la Conferința de Pace de la Paris, istoricul belgian Rene Kalisky, consideră că cele două mari puteri, Anglia și Franța ,,continuau în mod vizibil politica lor imperialistă începătă în secolul al XIX -lea “. Nemulțimită de rangul inferior ce i-a fost rezervat în cadrul Conferinței de partenerii mai puternici și mai influenți, Italia n-a reuțit să-și realizeze nici acum dezideratul creării unui imperiu colonial, obiectiv urmărite asediuu încît de la sfîrșitul secololui trecut și care va constitui în etapa următoare o importantă preocupare a statului mussolinian. Aceeași politică va fi promovată și de cercurile conducătoare din Japonia, care se considerau frustate de reglementările date de tratatele de pace chestiunilor din Extremul Orient. La rîndul lor, Statele Unite ale Americii, devenite, la sfîrșitul războiului cea mai mare putere economică și financiară din lume, nutreau speranța că după Conferința de Pace vor reuși să-și instituie controlul politic asupra chestiunilor internaționale. Liga națiunilor urmau să constituie, în viziunea cercurilor conducătoare americane, un instrument al acestei politici și, totodată, o formulă de a permanentiza preponderența politică a marilor puteri. Divirgențe serioase între marile puteri s-au ivit și atunci cînd a fost luată în dezbatere problema fixării sumei reparațiilor precum și a cotei ce revenea fiecărui stat ce participase la război contra Puterilor Centrale. Soluția finală dată acestei probleme la Conferința de Pace era departe de a mulțumi toate statele.
În măsura în care, tratatele de pace de la Paris reflectau obiectivele urmărite de marile puteri în război și la Conferința de Pace, rivalitățile economice și politice dintre ele, scopurile fiecăruia de a-și asigura hegemonia în lume sau în anumite zone geografice, tendința de exploatare a popoarelor mai mici și asigurarea unor profituri maxime pe seama bogățiilor altor țări și popoare, ele aveau un caracter imperialist ca și războiul declanșat de același mari puteri în 1914
Așadar, o situație complexă, interese multiple, diferite, convergente dar și contradictorii, probleme de a mare dificultate, în rezolvarea cărora reprezentanții natiunilor mari și mici, prezenți la Paris la începutul anului 1919 trebuiau să-și asume toată răspunderea în fața comunității internaționale. Această rezolvare depindea într-o largă măsură de participarea la dezbaterea Conferinței a tuturor statelor interesate, pe bază de egalitate, de discutarea tuturor chestiunilor într-un spirit democratic și echitabil.
Opinia publică din românia despre menirea și rolul istotric al conferinței de pace. Începînd cu lunile noiembrie – decembrie 1918, cînd la Paris se făceau pregătiri febrile pentru deschiderea Conferinței de Pace și continuînd cu perioada desfășurării lucrărilor acestia, adică timp de aproape doi ani, opinia publică din România a urmărit cu o atenție deosebită evoluția evenimentelor din capitala Franței. Numeroși reprezentanți ai vieții publice din țara noastră – oameni politici, ziariști, scriitori, oameni de ștință – etc. – au ținut să-și exprime opiniile cu privire la ceea ce un ziar al vremii considera a fi ,,cel mai mare act mondial din istorie”.
Interesul enorm manifestat de opinia publică din România față de Conferința de Pace se datora , desigur, importanței în sine a evenimentului, care trebuia să pună capăt unui război îndelungat și nimicitor, convingerii – larg împărtășită și alimentată de declarațiile anterioare ale oamenilor politici și de stat a marilor puteri învingătoare – că, spre deosebire de toate celelalte reuniuni internaționale de acest gen, lucrările și hotărîrile Conferinței de la Paris vor fi îndrumate de princiipile cele mai democratice și, în sfîrșit, faptului că la Paris se stabileau bazele unui nou cadru internațional în care urma să se dezvolte omenirea în perioada următoare.
Ceea ce caracterizează aproape toate comentariile și aprecierile apărute în presa românească cu privire la Conferința de Pace în perioada pregătirilor și imediat după deschiderea oficială a lucrărilor acestia este încrederea, optimismul, deși au existat chiar din această perioadă elementele care ridicau deja semne de întrebare și generau nedumeriri. Toate acestea aufost trecute însă cu vederea de o lume fericită că a scăpat de război, plină de speranțe într-un viitor în care să nu mai fie posibile greșelile dureroase ale trecutului.
Această atmosferă era admirabilă exprimată de C.G.Constantin-Foru, care scria la începutul anului 1919: ,,La acest congres al păcii toate neamurile, nu numai toate statele vor fi reprezentate. Mai mult încă, toți nedrepții – reprezentanți su nereprezentanți – vor benificia de solicitudinea marilor împărțitori de dreptate și așezători ai viitoarei stări de pace în lume […] Război, diplomației și despotism nu numai trebuie lumii noi. Îi trebuie însă neapărat: pace, dreptate, libertate pentru toți, state, popoare, neamurin și pentru indivizi”. C.G.Costa-Foru își exprima convingerea că la forumul păcii ,,locul de cinste va fi al popoarelor și nedreptăților. Pentru ei se va făuri o eră nouă de dreptate și de libertate, cum pînă acum n-a mai fost, fiindcă de astă dată visul de secole al omenirii oprimate se va împlinii: nu vor fi războaie între popoare, iar dreptatea și libertatea […] nu vor cunoaște bariere, nici hotare. Sîngele nu trebuie să mai curgă nicăeri, fiindcă pretutindeni va trebui să fie pace”.
Pacea de care avea nevoie omenirea trebuia să fie ,,o pace dreaptă, o pace nu a guvernelor , ci a popoarelor”. ,,O pace inspirată numai din resentimente, o pace imperialistă, o pace de violență – se arăta într-un articol apărut în ziarul ișean ,,Opinia,, ,sub iscălitura lui Octavian Botez – nu ar face decît să ne readucă la trecut. Departe a fi durabilă, ea ar semăna în lume germenii unor noi războaie și experiența celor cinci ani a dovedit-o îndeajuns, rezultatul lor ar însemmna iremediabila rutină a culturii europene”.
Convingerea că la Paris nu se hotărăște numai ,, constituirea Europei pe baze noi”, a unei Europe ,, în care toate popoarele au drept să se constituie în state independente după afirmațile de rasă și de limbă”, ci, mai multe, că ,,din acest Congres va ieși o lume nouă, bazată pe libertate și pe dreptate” era formulată și într-un articol din ziarul ,,Dimineața”. În același sens, al credinței în primordialitatea justiției în cadrul Conferinței de Pace, se exprima și Nicolae Iorga. ,,Ni se spune – declaran marele istoric – și o credem, căci doar pentru drept, pentru dreptul național, îndeosebi, s-a început războiul și în toate planurile de după pace s-a vorbit necontenit de drept ca singurul principiu de la care vor pleca în hotărîrile lor și Conferința de Pace e dreptul de viață al popoarelor”. Deși era conștient că vor apărea ,,nesiguranțe, șovăiri, discuții pasionante, intervenții interesante, intrigi”, Nicolae Iorga era convins că ,,nu trebuie să ne cuprindă prea multă neliniște căci în adunarea de la Paris a Aliaților […]dreptul va trebui totși să învingă”.
,,Într-adevăr, niciodată în fața unei păci făcute de diplomați și militari nu s-a vorbit de acele condiții morale care trebuiesc puse la baza ei, în scopul promovării binelui întregii omeniri, ci s-a vorbit numai de ,,echilibru de puteri”, de ,,preponderență economică”, de ,,hegemonie”, de ,,interesele dinastiilor”, de ,,libertatea mărilor” ș.a.; dar nici o dată de libertatea și dreptatea popoarelor și a omenirii întregi”, se sriau în articolul Spre pacea eternă, publicat în ,,România Nouă”.
Aprecierile optimiste nu făceau abstracție, însă de greutățile ce trebuiau învinse în forumul de pace de la Paris pentru îndeplinirea menirii sale. ,,Opera aceasta de clădire – se arăta în numărul din 9 ianuarie al ziarului ,,Dimineața” – va fi grea, căci va fi de luptat cu o mulțime de prejudecăți și o mulțime de rivalități și de pretențiuni. Apoi, va fi sprijinul dreptății care va spune celor din congres că nici dușmanul nu trebuie năpăstuit și nici chiar contra lui să nu se clădească pe nedreptate și contra principiilor pe care le-a fixat așa de clar președintele Wilson”.
Interesul deosebit pe care opinia publică din România l-a arătat față de Conferința de Pace de la Paris se datora, însă, în primul rînd, faptului că aceasta urma să se ocupe și de unele probleme ce priveau în modul cel mai direct poporul român. ,,Ceea ce se petrece acum la Paris – nota în acest sens ziarul ,,Dimineața” – este de o însemnătate hotărîtoare pentru România”. Din ansamblu tuturor problemelor ce interesau România se detașa, prin importanța sa fundamentală, problema recunoașterii internaționale a operei de unitate națională pe care poporul român o săvîrșise în 1918. Acest interes era exprimat astfel, de pildă, de ziarul ,,Viitorul”: ,,În ce ne privește, dezbaterile acestei conferințe ne interesează în primul rînd prin chipul în care se va pune, discuta și hotărî de interesele României, sporită de mai înainte prin libera exprimare pentru Unire a voinței românilor . . .”. Iar ziarul ,,Izbînda”, reamintind scopul unic pentru care România luase armele în agust 1916, își exprima la rîndul său încrederea că la Paris ,,aliații vor ține seama și de dreptatea și de jertfele acestui popor, asigurîndu-i pacea pe care o așteaptă, singura pentru care a intrat în luptă : o pace care să-i garanteze pentru totdeauna și împotriva oricui integritatea regatului vechi și alipirea, fără nici o știrbire, a teritoriilor românești robite altădată de ruși, unguri și de austriaci”.
Acelaș interes național fundamental era mărturisit și de George Topîrceanu într-un editorial apărut în ziarul ,,Opinia” și intitulat Clipa supremă: ,,E vorba de soarta întregului românism, care se hotărăște acum la Versailles. E vorba de idialul nostru, care pentru întîia oară și poate pentru ultima oară în decursul timpuluim, e pus în dezbatere sub forma lui integrală, în condițiuni și cu posibilități unice de aducere la îndeplinire [. . .] Și să nu uităm – continua G. Topîrceanu – că zilele numărate ale acestui solemn sfîrșit de primăvară vor hotărî de soarta românismului peste veacuri”. La rîndu-i, Nicolae Iorga a publicat în ,,Neamul Românesc” articolul Românii și lucrările Conferinței, în care făcea o cuprinzătoare trecere în revistă a intereselor românești la Conferință. ,,Căci e vorba [. . .] – arăta N. Iorga – nu numai de tot ceea ce ni s-a făgăduit și asigurat, de ceea ce s-a scris în tratate, de ceea ce ne-am cîștigat cu sîngele atîtor mii și mii de ostași și de alți martori ai războiului măcar, de ceea ce au declarat, potrivit cu dreptul recunoscut oricărui popor, că voim despre noi și pentru noi, dar și de mediul politic în care va trebui de acum înainte să trăim, de vecinii pe care-i vom avea și de condițiile chiar în care ni se va impune să trăim cu dînșii”.
În perioada premergătoare deschiderii Conferinței de Pace de la Paris și chiar după aceea în presa din Romînia a avut loc o vie și largă dezbatere asupra problemelor privind baza de drept a susținerii intereselor naționale românești la Conferință. Din totalul argumentelor aduse în discuție – numeroase și fiecare avînd importanța sa – două au fost considerate, pe bună dreptate, a fi hotărîtoare: tratatul de alianță din 4/17 august 1916 și Hotărîrile de unire cu țara ale provinciilor istorice românești ce se aflaseră pînă atunci sub stăpînirea străină. Dacă, în general, se recunoștea în unanimitate valoarea decisivă a fiecărui argument în parte și cu atît mai mult a celor două împreună, au apărut și opinii ce arătau o anumită ordine preferențială.
Majoritatea opiniilor acordau însă un rol mare hotărîtorilor de Unire ale românilor ca urmare a exercitării dreptului lor la autodeterminare, ele fiind considerate ca cel mai puternic argument în fața Conferinței de Pace. Astfel, într-un editorial din ziarul ,,Dimineața”, intitulat sugestiv Titlurile noastre, în care se făceau o analiză a primelor acțiuni ale delegației române la Paris, se arătă : ,,Domnul Brătianu a pledat cauza noastră înaintea marilor puteri, ca să zicem așa cu actele în mînă. Dar ni se pare nouă că mai mult trebuia pledată această cauză cu dreptatea în mînă. Un tratat este desigur un tratat și nu cei care au dus întreg război pentru a asigura respectul tratatelor, pentru a arăta că ele nu pot fi considerate ca o simplă ,,cîrpă pe hîrtie,, vor putea trece pest stipulațiunile unui asemenea act. Dar de cînd tratatul nostru a fost semnat, multe s-au schimbat în lume și cu prelungirea războiului s-au lărgit, adîncit și umanizat țelurile lui. Fără a nimici autoritatea drepturilor înscrise în tratate, s-a proclamat totuși preponderența drepturilor nescrise, dar eterne, ale națiunilor”.
O poziție asemănătoare a adoptat și Nicolae Iorga, care a publicat în ,, Neamul românesc” un articol special intitulat Baza noastă de drept, în care evidenția caracterul inrefutabil al exprimării libere de violență a poporului român din fostele teritorii subjugate de imperiile vecine român din fostele teritorii subjugate de imperiile vecine de unire cu Patria. Pînă la declarațiile de unitate ale celor trei provincii românești – arăta Nicolae Iorga – avem un tratat ce recunoștea dreptatea cererilor noastre. Dar în cursul războiului s-a produs intervenția americană, care prin glasul președintelui Wilson a cerut ,,recunoașterea necesității de a se orîndui lumea după cele ,,patrusprezece puncte,, . Între ele, în primul rînd, se desface luminos acela al dreptului popoarelor de a dispune de ele însele . . .” (subl. ns.). Potrivit cu acest drept s-au rostit pe rind nu numai majoritatea, care sînt românii, ci și locuitorii tuturor provinciilor istorice românești. Acesta e – fără a înțelege să scădem importanță unui tratat care nu e perimat, deși America nu l-a iscălit – sprijinul de căpetenie al revendicărilor noastre, prefăcute, pe cea mai mare partea din teritoriul reclamat cu voia Aliaților însușiși, instituției de fapt [. . . ] Aceasta – încheia marele istoric – noi n-o putem decît sprijini, și alții, după propria lor declarație de principii, n-au decît chemarea de a o recunoaște”.
De asemenea, ziarul ,,Adevărul” considera că la Conferința de Pace de la Paris, România trebuia să-și sprijine revendicările ,, mai cu seamă și în prima linie pe principiile Wilsoniene [. . .] Tratatul e dreptu nostru, un drept limitat de împrejurări, de timp, de puterea și voința semnatarilor săi, principiile wilsoniene enunțată și garantează dreptatea noastră imprescriptibilă”. Ziarul ,,Opinia”, susținător al aceluiași punct de vedere, a adresat chiar critici guvernului liberal pentru ,,marea greșeală făcută de a nu fi ținut cont în cerințele noastre de limitele posibile” și de a fi insistat în problema garanției româno-iugoslave ,,pentru integritatea drepturilor izvorîte din tratatul de la 4 august 1916”.
Organizarea conferinței metode de lucru, criterii de participare;
Locul atribuit de marile putri României și altor state mici și mijlocii.
La 18 ianuarie 1919, forum-ul păcii întrunit în capitala Franței își deschide lucrările în prezența reprezentanților a 32 de state. Istoria nu mai cunoscuse pînă la această dată o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc. Delegațile cele mai numeroase erau cele ale marilor puteri. Punînd capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american părăsirea teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson se deplasa în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai veții politice, economice, științifice și militare americane. Acelaș lucru se poate spune și despre delegațiile, Franței, Marii Britanii, Itliei și Japoniei ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței. Încă din perioada preliminariilor Conferinței, cînd s-au stabilit normele de reprezentare și modalitatea concretă de abordare a problemelor înscrise în program, s-au delimitate în mod clar interese opuse, contradictorii, pe de o parte între statele nici și statele mari pe teama respectării de către acestea din urmă a angajamentelor asumate, pe de altă parte, între marile puteri învingătoare, fiecare dintre ele căutînd să-și asigure maximum de avantaje în urma războiului. Acest ,,Parlament al lumii” a devenit curînd însă o instituție dominată și condusă de cele patru mari puteri – Franța, Anglia, S.U.A. și Itali – cărora li s-a alăturat Japonia; ele au deliberat adesea fără conlucrare cu statele mici, interesate nemijlocit într-o problemă sau alta. ,,Posedînd cele mai multe arme și cele mai puternice flote de război – scria Robert Lansing la 9 iunie 1919 – cele patru mari puteri și-au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinței impunîndu-și cuvîntul lor restului lumii. Ele s-au constituit într-o aristocrație a națiunilor [. . .] într-o tiranie care refuză aplicarea principiului democreției în relațiile mutuale dintre națiuni”.
Modul de desfășurare a Conferinței adomptat de mariele puteri a determinat pe mulți contemporani s-o caracterizezedrept o ,,oligarhie autocratică” o reeditare a altor congrese internaționale la care se hotărîse lumii spre folosul celor mari și pe seama celor mici.
Prima și cea mai flagrantă discriminare săvîrșită de marile puteri a fost împărțirea arbitrară a statelor admise la Conferință în două categorii, împărțire care spulbera principiul egalității între state: ,,state cu interese generale”, acestea fiind desigur, în viziunea organizatorilor Conferinței, doar marile puteri învingătore, și ,,state cu interese limitate” sau ,,speciale”, adică țările mici ai căror reprezentanți nu aveau dreptul să participe la ședințele ce urmau să discute probleme ce le interesau în mod direct. Principiile umaniste și democratice proclamate în cursul războiului cu privire la ,,justiția imparțială”, ,,pacea întemeiată pe legele externe ale echității”, garanția mutuală a independenței politice și integrității teritoriale deopotrivă statelor mari și mici” au fost date uitării la Conferința de Pace. În memoriile sale Lloyd George arătă că el și colegii săi, francez și american, au luat asupra responsabilitatea redactării tratatelor și a deliberărilor în toate chestiunile deoarece ,,principala sarcină a războiului căzuse asupra marilor puteri, iar victoria a fost aproape exlusiv a lor”. În același timp, premierul englez era nevoit să recunoască nedreptatea ce s-a făcut la Conferința țărilor mici, mai ales României, Serbiei, Belgiei care ,, au îndurat sacrificii și suferințe mai mari decît chiar cele la care fuseseră supuse Marile Puteri”.
În ședința plenară din 31 mai 1919 a Conferinței de Pace, președintele W. Wilson a încercat să marcheze această politică discriminatorie față de aliații mai mici sub pretextul că efortul militar cel mai mare și cel mai eficient a fost suportat de marile puteri. Președintele Wilson omitea însă să adauge că primele victime ale războiului declanșat de marile puteri imperialiste fuseseră tocmai aceste țări mici, că teritoriul lor devenise cîmp de luptă și zonă de ocupație, situație soldată cu imense pagube materiale greu de recuperat; președintele Wilson omitea să ia în considerație că războiul dus de aceste state mici, printre care Serbia, România, Belgia, era exclusiv un război de eliberare națională sau de apărare și nu de anexiuni teritoriale pe seama adversarului sau a terților. În același context președintele S.U.A. a încercat să justifice și rolul de judecători al marilor puteri față de partenerii lor mai mici, invocînd răspunderea ce revenea acestora în garantarea și aplicarea tratatelor ce urmau a fi încheiate la Conferință. Argumentele invocate de reprezentanții marilor puteri, nu justificau însă cu nimic politica de discriminare practicată în tot timpul desfășurării lucrărilor Conferinței și nici nu diminuau sarcinile și răspunderea tuturor statelor independente în organizarea păcii și securității postbelice, în statura noii ordine politice și teritoriale.
O expresie a politicii de dictat impusă micilor națiuni a constituit-o conferirea de puteri nelimitate unor consilii alcătuite exclusiv din reprezentanții marilor puteri, ce urmau să conducă lucrările Conferinței și să delibereze asupra tuturor chestiunilor.
La început, organul de conducere a Conferinței a fost ,,Consiliul celor zece” în care intrau reprezentanții Angliei, Franței, S.U.A. ,Italiei și Japoniei. Din martie 1919 acest Consiliu s-a divizat în Consiliul șefilor de state cu denumirea oficială de ,,Consiliul celor patru” sau ,,Cei patru mari” și Consiliul miniștrilor de externe cu denumirea oficială ,,Consiliul celor cinci” sai ,,Cei cinci mici”. Prin acest ,,Consiliu al celor patru”, marile puteri și-au instituit controlul suprem asupra negocierilor de pace, încercînd astfel să-și asigure o autoritate necontestată în fața micilor națiuni. ,,Această putere arbitrară extraordinară a Consiliului celor patru, arată Robert Lansing în memorile sale – a provocat stupoare și plîngeri în rîndurile tuturor celorlalți delegați, precum și critica presei și opiniei publice din celelalte țări”.
În mod firesc reprezentanții țărilor mici prezenți la Conferință s-au ridicat împotriva modului în care marile puteri înțelegeau să aplice în practică relațiile dintre state, principiile de echitate internațională. Reprezentantul Belgiei, Camille Huysmans, a protestat împotriva împărțirii arbitrare a statelor admise la Conferință în cele două categorii amintite, iar șeful delegației românem Ion I.C. Brătianu s-a raliat acestui protest, arătînd că ,, reprezentantul Belgiei a exprimat un punct de vedere într-o chestiune de principiu cu care România este pe deplin de acord”.
Cu toate intervențiile făcute, România nu a putut obține trei plenepotențiari care s-o reprezinte la Conferința de Pace. A prevalat concepția în virtutea căreia acordarea numărului de locuri era în funcție de categoriile ,,state cu interese generale”, ,,state cu interese limitate”, primele avînd, evident, situația predominantă. ,,Din primul moment – avea să declare I.I.C.Brătianu – reprezentanții României la Conferința de Pace au avut surpriza să vadă că, fără nici un motiv valabil, numărul delegaților acordat României era inferior altor state aliate.
Capitolul III. Participarea României la Conferința de Pace de la Paris.
România la Conferința de Pace de la Paris.
Contextul istoric. Conferința de Pace, deschisă la Paris, în ziua de 12 ianuarie 1919, și-a propus reconstrucția Europei și a lumii pe baze noi, care să facă imposibilă repetarea cataclismului din anii 1914-1918. Sarcina Comferinței s-a izbit de greutăți cvasiinusur-montabile și, așa cum a arătat evoluția ulterioară a evenimentelor, hotărârilor adoptate în capitala Franței s-au dovedit fragile, omenirea plonjând , doar dupa două decenii, într-o nouă conflagrație, ale cărei dimensiuni au fost cu mult mai mare decât prima.
În momentul când la Paris se reunea areopagul păcii, numeroase conflicte mai fumegau încă. Pe întinderile Rusiei avea loc un sângeros război civil, al cărui rezultat era greu de întrevăzut. În sudul continentului european, conflictul greco – turc lua amploare, iar în centru persista o acută stare de tensiune, generată de nerezolvarea problemelor teritoriale și de apariția focarelor de comunism (Ungaria, din primăvara anului 1919).
Dincolo de aceste evenimente, conferința trebuia să armonizeze interesele și percepțiile diferite și uneori contradictorii ale marilor puteri învingătoare, să țină seama de doleanțele statelor mai mici și să consacre juridic situația nouă din punct de vedere politic, teritorial și etnic, ce s-a creat șa finalul războiului.
Liderii Antantei vedeau diferit modul de rezolvare a multor probleme de pe agenda conferinței. S.U.A. lansaseră, în ianuarie 1918, prin președintele W.Wilson, programul de pace (în 14 puncte), care promova: dreptul popoarelor la autodeterminare, abandonarea diplomației secrete, care în timpul războiului au recurs la practicadiplomației secrete pentru a atrage noi parteneri. Cu dreptate scriau Charles și Barbara Jelavich că ,,În negocierile de pace au existat deci două baze contradictorii: tratatele secrete și principiul autodeterminării popoarelor” .
Diferențe mari de opinie existau chiar și între marile puteri europene. Franța era preocupată, în principal, de propria sa securitate și, de aceea, căuta să-și asigure cele mai avantajoase poziții în disputa seculară cu Germania. Marea Britanie nu privea cu ochi buni revenirea Franței în poziție de principală putere continentală și, în plus, nu dorea slăbirea prea accentuată a Germaniei, pecare o vedea ca un obstacol serios în calea propgării comunismului. La rândul ei, Italia era foarte preocupată de respectarea tratatelor de la Londra (1915) și de la Saint-Jean-de-Maurienne (1917), care își asigurau o poziție predominantă în sud-estul continentului.
În altă ordine de idei, Conferința era chemată să sancționeze juridic noua situație politică-teritorială din Europ. Imperiile Rus și cel Austro-Ungar se destrămaseră, pe ruinele lor au apărut noi state, iar altele, cum a fost cazul României, s-au întregit.
Problematica deosebit de complexă a Conferinței de Pace a determinat marile puteri să întreprindă analize temeinice, pe baza cărora au încercat să avanseze soluții pentru viitoarea pace. Comisiile de experți din S.U.A., Marea Britanie și Franța au avut în vedere – atunci când au pregătit materialele pentru forumul păcii – materializarea principiului autodeterminării și a celui etnic.
La 2 august 1918, experții brotanici recunoșteau că toată Transilvania trebuia să revină României, iar la finile anului au adoptat un program care să se apropie cât mai mult de cel american. Citând cuvintele lui Wilson: ,,trebuie să fim drepți față de cei cu care am dori să nu fim drepț”, britanicii propuneau ca ungurii să fie tratați potrivit acelorași principii ca și romînii, deoarece Anglia ,,își asumă o poziție imparțială și dezinteresată ca mediator” și speră, prin aceasta, să obțină ,,cooperarea binevoitoare a Statelor Unite”. O decizie definitivă asupra frontierei româno-ungare era lastă pe seama forumului păcii. Recomandările britanice, în ce privește frontierele de vest ale R omâniei, nu erau cele recunoscute prin tratatul din august 1916; ele trebuiau să urmeze o linie ,,mai înspre est, care să includă Grosswardein (Oradea Mare – n.n) și Arad ajungând până la râul Mureș”.
Guvernul francez a organizat, în decembrie 1918, un grup care să formuleze un ,,program de Tardieu și de Emmanuel de Martonne, ultinul un mare specialist în geografia Europei est-centrale și de sud. Cu privire la Transilvania și Crișana, planul francez a fost cel mai favorabil României. De Martonne aprecia că România intrase în război pentru Transilvania.
În anul 1918, românii aflați sub dominație străină din Basarabia, Bucovina și Transilvania, prin adunări plebescitare, s-au pronunțat, conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru unirea cu România. Ideea autodeterminării naționale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar.
Sensul istoric și drept pulic al Adunărilor Naționale din provinciile aflate până atunci sub dominație străină (Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul Național al Bucovinei de la Cernăuți și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia) a fost acela de a fi concretizat voința colectivă, considerată în drept ca un fundament al principiului naționalităților, cu aspirațiile sale la desăvârșirea unității naționale. Juridic, Adunările Naționale, care au adoptat Deciziile de Unire din 1918, reprezentau plebascite spontane ale națiunii române, neprevăzute în vreun tratat internațional și superioare, ca valoare de drept, plebiscitului organizat. Deciziile exprimau de fapt, clar și definitiv, voința colectivă a națiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu vechiul Regat. Noul stat unitar român își dobândea fizionomia sa juridico-politică, grație sacrificiilor din timpul războiului pentru triumful ideii de drept și a pricipiului naționalităților. Desăvârșirea unității național-statale apărea ca naturală și drept rezultat al unui îndelung proces istoric al evoluției națiunii române. ,,În secolul al XX-lea – se scria în protest – libertatea națiunilor ca și libertatea cetățenilor trebuie să fie sacre. Nici o forță, nici un tratat nu pot suprima dreptul unui popor să aspire la unitatea sa națională și la independența sa. Orice convenție, care tind să ignore aceste drepturi imprescriptibile, este inexistentă în fața Istoriei!”. La aceasta se mai adăugă efortul de război pe care România l-a făcut în anii 1916-1919, dimensiunile sale fiind impresionante, dacă ne raportăm la potențialul românesc și la contribuția altor state aliate (efective mobilizate, forță combativă, pierderi proprii și cele provocate inamicului, sume cheltuite etc.). ,,Cu toate acestea – aprecia cunoscutul istoric american S.D. Spector – România a trebuit să combată, atât pe câmpul de luptă, cât și în sălile Conferinței”. România se prezenta la paris conștientă că își îndeplinise obligațiile asumate în anii războiului și făcuse enorme sacrificii umane și materiale.
3.1 România în fața Conferinței de Pace. Revendicările sale teritoriale.
Lucrările Conferinței de Pace s-au desfășurat la Paris între 12 ianuarie și 28 iunie 1919. Ședințele plenare și cele 16 comitete de experți au jucat un rol mai puțin important decât Consiliul celor Zece (șefii de guvern și miniștrii de Externe ai S.U.A., Marii Britanii, Franței, Italiei și Japoniei). Dar organul esențial de decizie a fost Consiliul celor Patru (Wilson, Lloyd George, Orlando și Clemenceau), care s-a reunit începând cu 24 martie.
După terminarea primei conflagrații mondiale, delegații români s-au deplasat la Paris pentru a prezenta, spre confirmare și recunoaștere internațională, în fața Marilor Puteri și a forumului păcii din capitala Franței, Hotărârile plebescitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie și 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Recunoașterea, în mai multe rânduri, de către diplomați ai Puterilor Antantei, a principilui autodeterminării popoarelor și a dreptului legitim al României la unitatea ei națională, afirmarea unor norme noi de conduită internațională ce urmau să fundamenteze relațiile interstatale postbelice, erau de natură să sporească încrederea României, ca și a altor state mici și mijlocii, în opera ce urma să o înfăptuiască Conferința de Pace.
La 1 februarie 1919, I.I.C.Brătianu a prezentat memoriul României în fața Conferinței de Pace. Revendicările sale teritoriale și a declarat că vorbește ,,în numele dreptului la unitate națională a României”. După ce a explicat rațiunea încheierii păcii cu Puterile Centrale care, în acel moment, era folosită de Aliați împotriva țării sale, I.I.C.Brătianu a făcut pentru fiecare teritoriu în parte – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureșul și Banatul – expuneri detaliate. Diplomatul a cerut pentru România recunoașterea unor frontiere care să-i asigure libertatea existenței ei administrative, politice și economice, precum și dezvoltarea în sensul conștiinței naționale.O parte însemnată a expunerii a vizat prezentarea împrejurărilor în care românii, aflați până atunci sub dominației străină, se pronunțaseră, conform principiului autodeterminării naționale, pentru unirea cu vechiul regat. Ion I.C. Brătianu observa că frontierele etnice, rezultate din Deciziile de Unire din 1918, asigurau cadrul politic național și administrativ pentru dezvoltarea națiunii românească de jure noul statut teritorial al României, hotărât de poporul român în martie, noiembrie și decembrie 1918.
Experții români au întocmit memorii speciale, îndeosebi sub raport etnic și statistic, asupra Transilvaniei, Banatului și a teritoriilor din nord-vestul Transilvaniei, a Basarabie, care, tipărite în limbile franceze și engleze, au fost înaintate membrilor Conferinței de Pace spre informare și documentare. Memoriile mai importante au fost: La Transylvanie et les territoires romains de Hongrie (renseignements statistiques et ethniques), Le territoire revendique par les Roumains au Nord-Ouest de la Transylvanie proprement dite, Le Banat de Temeschvar și Le Banat de Temeschvar ne peut pas etre partage; în afară de aceste documente, au mai fost redactate, pentru uzul Comisiei teritoriale privind România, note și memorii dactilografiate referitoare la chestiuni mai mici sau speciale.
I.I.C.Brătianu a revenit asupra chestiuni atunci când s-au discutat detaliile Tratatului de la Saint-Germain și a celui care viza recunoașterea unirii Basarabiei cu vechiul Regat. Astfel, la 1 și 2 iulie 1919, atunci când în Consiliul Suprem s-a discutat configurația hotarelor răsăritene ale României, premierului I.I.C.Brătianu a stabilit că decizia Sfatului Țării de la Chișinău se baza pe dreptul la autodeterminare al popoarelor.
Tratatele de Pace și semnificația lor
Tratatul de pace cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919). Acesta a fost primul și cel mai important tratat semnat la Conferința de Pace a fost cel cu Germania, de la Versailles. Tratatul a fost negociat de marile puteri învingătoare fără să țină seama de aliații mai mici, care, de altfel, au fost considerați ca fiind ,,state cu interese limitate”. Pe parcursul negocierilor a ieșit clar în evidență diferendul franco-englez privind problema germană.
O importanță deosebităa veau, pentru România, articolele referitoare la obligația Germaniei de a recunoaște noua ordine teritorială ce urma a fi stabilită prin tratatele de pace. Astfel, aceasta recunoștea ,,deplina valoare a oricăror tratate sau învoiri pe care Puterile Aliate și Asociate le vor încheia cu statele ce s-au constituit în întreg sau în parte din teritoriile vechiului imperiu al Rusiei, astfel cum el exista la 1 august 1914 și a recunoaște hotarele acestor state, astfel cum ele vor fi fixate” (art. 117). Germania se obliga a recunoaște ,,completa valoare a tratatelr de pace și a convenților adiționale care vor fi încheiate de către Puterile Aliate și Asociate cu puterile care au luptat alături de Germania, să accepte dispozițiunile ce vor fi luate cu privire la teritoriile fostei Monarhii a Austro Ungariei, ale Regatului Bulgariei și ale Imperiului Otoman și să recunoască noile state înlăuntrul fruntariilor ce le sunt astfel fixate”(art. 437). Prin aceste articole, Germania se obliga să recunoască hotărârile Conferinței de Pace în privința Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei.
Tratatul de la Versailles avea, în problema reparațiilor față de România, doar două dispoziții, restul prevederilor decurgînd din alte capitole cu caracter general. Prima dispoziție era cuprinsă în art. 244 și în anexa sa nr. VIII cu privire la încetarea drepturilor, a titlurilor și a privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanța – Constantinopol, preconizat să aparțină României. Cea de a doua era înscrisă în art. 259, aliniatul 6, prin care Germania era obligată să renunțe la stipulațiile prevăzute în Tratatul de la București. Delegația română a formulat observații în legătură cu problema reparațiilor, dar demersurile sale nu au fost luate în considerație, stabilindu-se că vor fi convocată o conferință specială pe această temă.
Tratatul de la Versailles consacra responsabilitatea celui de-al doilea Reich pentru declanșarea războiului, prevederile politice, teritoriale, militare, economice reflectînd acest fapt. Alsacia și Lorena au revenit Franței, iar zona Renană era demilitarizată, pentru a preveni un eventual atac prin surprindere. S-a recunoscut independența și integritatea teritorială a statului polonez, care primea acces la Marea Baltică printr-un lung coridor, al cărui terminal era orașul Gdansk (Danzig), declarat oraș liber și plasat sub controlul Societății Națiunilor. A fost recunoscută existența independentă a celor trei țări baltice – Letonia, Estonia și Lituania.Clauzele militare prevedeau reducerea drastică a forțelor armate ale Republicii de la Weimar. Numărul militarilor era stabilit la 100 000 de oameni, dintre care 5 000 de ofițeri, iar Germania nu mai putea avea practic aviație militară, tancuri, artilerie grea, marinară de război. Germania pierdea, de asemenea, toate coloniile care erau transferate sub tutela marilor puteri coloniale, care le primea de la Societatea Națiunilor, sub mandat. La fel de dure au fost clauzele economice și financiare, Germania fiind obigată la plata unor importante despăgubiri de război.
Tratatul de la Versailles a nemulțumit atât Franța, care nu-și vedea materializate toate doleanțele, dar mai ales Germania, care-l considera un adevărat ,,dictat”.
Dificultăți între Consiliul Suprem și România. Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye. Tratatul cu Austria a generat mari dispute între repezentanții marilor puteri și cei ai țărilor mai mici, constituite sau reîntregite, generate mai ales de problemele teritoriale și etnice aflate pe agenda discuțiilor. În textul Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye, România nu figura – opinia I.I.C.Brătianu – decât pentru a-și vedea impuse condiții care îi jigneau independența politică și îi compromiteau grav libertatea economică. Se referea la faptul că România trebuia să semneze un ,,tratat al minorităților”, iar marile tuteri să aibă dreptul de a verifica dacă drepturile acestora erau respectate și, de asemenea, să acorde ,,liberul tranzit “ pe teritoriul său pentru mărfurile și persoanele aparținînd puterilor aliate, ceea ce afecta sursele de venituri ale statului. Oficialitățile de la București, inclusiv familia regală, considerau clauza minorităților, ca și preambulul tratatului, contrare ,,drepturilor suverane” ale României, drept pentru care se opuneau semnării lui.
La 14 iunie 1919, la palatul Cotroceni, avea loc o ședință a guvernului prezidată de regele Ferdinand; au fost invitați Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent, și Victor Antonescu, ministrul țării de la Paris. Cei prezenți aflaseră că la Saint-Germain-en-Laye, atunci când se discutaseră clauzele Tratatului cu Austria, România fusese pusă ,,în fața faptelor împlinite”. Regele Ferdinand a arătat că scopul întâlnirii era viitoarea atitudine a României față de conținutul tratatului cu Austria. Victor Antonescu a prezentat o scurtă informare privind motivele pentru care România nu putea semna acest tratat. În pofida protestului justificat al delegaților români – comunica Antonesc – tratatul a fost remis plenipotențiarilor austrieci, fără să fie scoase din text clauzele privind granțiile pentru minorități, regimul tranzitului și cel vamal.
La 10 septembrie 1919, Tratatul cu Austria era semnat la Saint-Germain-en-Laye. La 12 septembrie 1919, Ion I.C.Brătianu a demisionat din funcția de premier; s-a constituit un nou guvern, de tehnicieni, avându-l în frunte pe generalul Arthur Văitoianu. Au urmat mai multe note ultimative trimise României de la Conferința de Pace, prin care somată să semneze Tratatul cu Austria, dar utoritățile de la București nu s-au conformat.
În timpul negocierilor pentru încheierea Tratatului de la Saint—Germain, britanicii și francezii s-au împotrivit dorinței americanilor de a nu se acorda României întraga Bucovină, pe baza hotărârii Congresului general de la Cernăuți; Departamentul de Stat se gândea la posibilitatea creării unui stat rutean. Americanii au forțat România să separe bazinul râului Ceremuș, ale cărei interese economice se alfau în direcția Galiției. Diplomația română, când a fost informată asupra împărțirii Bucovinei, a refuzat să accepte soluția și a preferat o graniță comună cu Polonia în Galiția de est.
La Conferința de Pace delegatul României, C. Coandă, a semnat, la 10 decembrie 1919, orele 18, tratatul cu Austria și cel al minorităților. Pe document era menționată data de 9 decembrie. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germania se referea la desființarea monarhiei dualiste austro-ungare și la recunoașterea proceselor revoluționare care avuseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918. Acest fapt îl observa și deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de către Adunarea Deputaților de la București, declara: ,,Cred că disființarea Austriei (monarhiei dualiste) – n.n.) și ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decît atâta. Dezmembrarea împărăției austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvani și Banatul, această mult așteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră națională”.
Tratatul privind minoritățile naționale (Paris, 9 decembrie1919). În aceeași zi, România a semnat Tratatul minorităților. În preambulul acestuia se menționa: ,,Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia, Principalele Puteri Aliate și Asociate, pe de o parte, și România, pe de altă parte, având în vedere că, în virtutea tratatelor, pe care Principalele Puteri Aliate și Asociate și-au pus semnătura, sporiri însemnate teritoriale sunt sau vor fi dobândite de Regatul României; considerând că România, din propria sa voință, dorește a da garanții sigure de libertate și de dreptate, atât tuturor locuitorilor din vechiul Regat al României, cât și celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie cărora le-ar aparține” au convenit semnarea acestui tratat.
În Tratatul naționalităților s-au înscris și o serie de prevederi refritoare la ,,liberul tranzit, pentru persoanele, mărfurile, vasele, trăsurile, vagoanele și curierii poștali” din Statele Aliate și Asociate; România urma să le acorde același regim ca și cetățenilor săi. Se preciza, la art. 15, că ,,Mărfurile în tranzit vor fi scutite de toate drepturile vamale sau altele”, ceea ce însemna că statul român nu beneficia de sumele pe care le-ar fi tutut obține prin taxe vamale.
Tratatul minorităților a detensionat relațiile dintre marile puteri și România, astfel că situația delegației române s-a ameliorat, discuțiile pentru următoarele tratate purtându-se într-o atmosferă mai relaxată.
Tratatul cu Bulgaria de la Neuill-sur-Seine. Puterile Aliate și Asociate au semnat la 27 noiembrie 1919, tratatul de pace cu Bulgaria. În timpul negocierii Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, marile puteri au căutat să speculeze interesul diplomației Bucureștilor în sancționarea acestui act internațional pentru a face noi presiuni spre a o determina să accepte clauzele tratatului cu Austria și cel al minorităților, pe care România refuza să le semneze.
Americanii, prin subsecretarul de stat Frank Polk, nu puteau ,, recomanda” o recurgere la război pentru a ,,forța” România să cedeze în chestiunea Dobrogiei de sud. Atitudinea Departamentului de Stat, în această chestiune, trebuie pusă, în parte, și pe seama nerăbdăriindelegației aflate la Paris de a se reîntoarcere la Washington D.C. cu misiunea îndeplinită – adică încheierea de tratate cu toți învinșii războiului. Eșecul americanilor de a impune o atitudine aliată rigidă față de România reflecta o tendință spre tranzacții. Cînd diplomații englezi, francezi și italieni au considerat că e necesar să respecte, măcar parțial, toate textele tratatelor și princiipile autodeterminării naționale, precum și colaborarea României la opera ce urma să o înfăptuească forumul păcii, americanii, fără să renunțe la punctul de vedere inițial, au oferit planuri alternative; de la propunerea ,,originală”, de a se retrocede întreaga Dobroge de sud Bulgariei, s-a ajuns la o a doua ,,soluție”, privind cedarea numai a unei părți. Proectul tratatului de pace cu Bulgaria, înaintat diplomației de la Sofia, la 19septembriei, conținea clauza restabilirii, între România și Bulgaria, a graniței din 1913.
La 10 decembrie 1919, Victor Antonescu și Constantin Coandă au semnat, în numele României,tratatul de pace cu Bulgaria, prin care se reconfirma frontiera româno-bulgară, fixată prin tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (art.27, pct.5). România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.
Tratatul de pace de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 192). După intaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor, noile autorități, în pofida prevederilor armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat mobilizarea și au atacat, în două rânduri, România.
Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolșevice au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins, iar la 1 mai 1919 armata română s-a oprit pe garanția prevăzută în Convenția cu Antanta din 1916. La 20 iulie guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De aceasta dată, riposta a fost energică, încheindu-se cu ocuparea orașului Budapesta, la 4 august, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat.
Cu prilejul ratificării Tratatului de la Trianon, de forurile legislative din Marea Britanie, s-au exprimat opinii lucide, potrivit realităților istorice. Astfel, prezentând proectul de lege pentru ratificarea Tratatului de la Trianon, secretarul de stat Harmsworth preciza că, de fapt, ,,Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinței de Pace”, că această țară ,,nu a fost decât un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și în unele cazuri ostile”. Într-un mod asemănător s-au exprimat Sir Samuel Hoare și Lordul Curzon. Existau și alte personalități britanice, precum ministrul Comerțului, Johnson, care erau dispuse să susțină revendicările ungare, dacă Budapesta făcea concesii englezilor, îndeosebi de natură economică.
Articolul 27 din Tratatul de la Trianon se referea la traseul frontierei româno-ungare, iar articolele 45, 46 și 47 vizau aceeași problematică a raporturilor bilaterale. Tratatul de Pace de la Trianon recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu vechiul Regat al României. Astfel, art. 45 prevedea: ,,Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurilor asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a (Fruntariile Ungariei) și recunoaște prin prezentul tratat sau prin orice tratat, încheiate în scop de a regla afacerile actuale, ca făcând parte din România”. La art. 74 se preciza: ,,Ungaria declară de pe acum că recunoaște și primește fruntăriile Austrei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven și ale statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fixate de către principalele Puteri Aliate și Asociate”. Ca și în tratatul cu Ausria, în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căreia România consimțea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate și Asociate privind ocrotirea intereselor ,,locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației, precum și de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerțului cu celelalte națiuni”(art.47).
Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920). ,,Comisia pentru Afacerile României și Iugoslavă” a discutat, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919, când au luat cuvântul Eyre Crowe (Marea Britanie), francezul Jules Laroche și americanul Clive Day.
,,Comisia pentru Afacerile Română și Iugoslavă” a abordat, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acea ocazie, Laroche a propus o formulă care a fost acceptată și de reprezentanții britanic și american. Câteva zile mai târziu (11 martie), a adoptat proectul următor: ,,Comisia, luând în considerare aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru unirea Basarabiei cu România”.
Problema basarabiei s-a pus din nou, în timpul ședințelor Consiliului Suprem din 1 și 2 iulie 1919, când s-a discutat configurația frontierilor orientale ale României. Delegația Bucureștilor era formată din Ion I.C. Brătianu, Nicolae Mișu, Constantin Diamandy și Ion Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J.Balfour, H. Nicolason, A.W.A. Leeper și H. Temperler. Reprezentantul Franței, A. Tardieu, a dat citire raportului ,,Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naționale a popoarelor, recunoștea desăvârșirea statală aRomâniei și garantarea de către aceasta a drepturilor minorităților, în conformitate cu prevederele Pactului Societății Națiunilor. ,,Comitetul – se scria în raport – după ce a luat în considerație aspirațiile generale ale populației din Basarabia la România”.
Noul șef al guvernului de la București, Al. Vaida-Voevod, s-a hotărât să plece personal în Apus pentru a încerca să convingă Consiliul Suprem să tranșeze chestiunile în suspensie conform principiului autodeterminării naționale. Atmosfera la Paris și la Londra în ajunul sosirii premierului, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1920, continua să fie defavorabilă României, Aliații punând la îndoeală bunele intenții ale cabinetului de la București.
Recunoașterea de către Aliați a unirii Basarabiei cu România era amânată din motive complexa, cele mai importante fiind rezervele diplomației americane, care nu doreau să participle la delimitarea frontierilor fostului Imperiu Rus.
După elaborarea și semnarea tratatelor de pace, în vara anului 1920, Corpurile legiuitoare de la București au dat, din punctual de vedere al statului roman, consacrarea juridică sistemului de la Versailles, care a stat la bazaraporturilor internaționale din perioada interbelică. Validându-le, Parlamentul României a dovedit înțelegerea unui adevărat incontestabil: acela că, în pofida imperfecțiunilor cuprinse, tratatelor condiționau însăși pacea mondială, orice revizuire a clauzelor lor fundamentale, făcute învoirea tuturor semnatarilor, însemnînd angajarea celeilalte alternative care era – și a fost – războiul.
În sistemul tratatelor de pace de la sfârșitul războiului, s-a înscris și cel încheiat la Sevres cu Turcia (10 august 1920), semnat și de România. Izbucnirea războiului dintre Grecia și Turcia a făcut ca acest tratat să nu fie aplicat. De aceea, ultimul act care consemna încheierea sistemului tratatelor de pace de la finele primului război mondial s-a consumat la 24 iulie 1923 la Lausanne, după conflictul dintre Grecia și Turcia, prin care se stabileau granițele dintre Turcia, Bulgaria, Grecia, Siria și Irak. Potrivit art. 25, Turcia se angaja să recunoască deplina valoare a tratatelor de pace și a convențiilor adiționale încheiate de celelalte Puteri Contractante cu puterile care au luptat de partea Turciei și să primească dispozițiile care au fost sau urmau să fie luate privitor la teritoriile fostului Imperiu German, Greciei, Ungariei, Poloniei, României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și ale Cehoslovaciei, așa cum erau ele fixate prin tratatele de pace. Una dintre anexele Tratatul de la Lausanne se referee la regimul Strâmtoarilor Mării Negre.
Așadar, atât în anii primului război mondial, cât și în perioada forumului păcii din capital Franței din 1919-1920, diplomația României, având ca principal artisan pe Ion I.C. Brătianu, a văzut în principiul autodeterminării naționale un suport de bază pentru recunoașterea internațională a Marii Unirii din 1918. Diplomații și oamenii politici, care au contribuit la întregirea României, s-au întemeiat pe acest principiu. Dintre ei, I.I.C.Brătianu, continuatorul unei ,,Realpolitik” în tradiția lui Talleyrand și Bismarck, care însă în concepția ilustrului diplomat însemna, în tradiția lui Talleyrand și Bismarck, care însă în concepția ilustrului diplomat însemna, în primul rând interesul național , a dominat prin clarviziune generația Marii Uniri.
Tratatele de pace au dat consacrate juridică internațională actelor de Unire din 1918, realizate de poporul român. Sistemul Tratatelor de Pace din 1919-1923 nu a făcut altceva decât să recunoască și să înregistreze această creație logică, organică a națiunii române. ,,Veritabilul fundament al unității românești – aprecia cu justețe marele istoric Gh. I. Brătianu – n-a fost stabilit nici la Saint-Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenței însăși a poporului român, enigmă și miracol al istoriei sud-estului europea, al misiunii care i-a fost imprimată de situația sa geografică”.
Concluzi
La Conferința de Pace, marile puteri învingătoare au sprijinit revendecările naționale ale României dar, în unele momente, au condiționat recunoașterea Hotărîrilor de Unire, din cursul anului 1918, de satisfacerea unor probleme economice, în deosebi a petrolului, și de recunoașterea clauzei minorităților în Tratatul cu Austria. În capitala Franței s-a ținut prea puțin cont de enormele sacrificii umane și materiale ale României din timpul primului război mondial.Împărțirea arbitrară a statelor, în funcție de grade de suveranitate diferite, a afectat raporturile între Marile Puteri și micile state. Dificultățile au fost create în deosebi de Wilson și David Lloyd George, care preconizau uneori soluții nejuste pentru chestiunile României, situație ce se datora cunoașterii incomplete a situației României și a relațiilor ei cu statele europene, ca și aplicării unor principii abstracte departe de realitățile istorice ale țării. Micile țări, inclusiv România, se pronunțau pentru adoptarea în raporturile internaționale a unor noi norme care să țină cont de egalitatea juridică a tuturor statelor, indiferent de mărimea și forța lor economică și militară.
Delegația română, condusă în prima fază a Conferinței de primul ministru, I.I.C.Brătianu, a adoptat o pozițiede intrasigență față de atitudinea Marilor Puteri care, prin modul cum înțelegeau să rezolve diferite probleme – politico-teritoriale, economice financiare, navale etc. – afectau suveranitatea și independența statelor mici. În timpul lucrărilor Conferinței, delegații României s-au pronunțat petru principiul egalității statale mari și mici și respectarea independenței și suveranității naționale a acestora. Ei au respins categoric încercările făcute de reprezentanții Marilor Puteri, pe care le-au considerat ca incompatibilitate cu demnitatea, neatîrnarea și interesele României, atitudinea lor avînd în vedere, în primul rînd, comandamentele superioare ale țării: Integritate teritorială. Independență. Neamestec în treburile interne. Egalitate în fața legilor internaționale.
Adunarea Deputaților, în ședința din decembrie 1919, arăta: ,,Noi, ca orice stat independent, nu puteau să primim (. . .) controlul vreunui alt stat. Nu poate să-l primescă România pentru că nu există în concepția noastră, în ce privește independența (state mari și state mici ), iar noi înțelegem să avem la noi, relativ la legile interne și la relațiile statului nostru cu cetățenii săi în interiorul său, tot atâta libertate și independență ca oricare altă mare putere”.
La Paris, reprezentanții României au reușit să demonstreze că țara lor nu putea să fie un subect de mașinațiune al Marilor Puteri. Totuși, unii contemporani au condamnat politica, denumită de ,,rezistență”, urmată de I.I.C.Brătianu în fața Conferinței Păcii.
Se știe că, în general, presa engleză a fost ,,nemulțumită” de atitudinea dîrză adoptată de I.I.C.Brătianu față de hotărîrile Conferinței de Pace, ,,I.I.C.Brătianu a avut – se scria în ,,Manchester Guardian,, din 21 ianuarie 1922 o atitudine necompromițătoare. El obectează contra tutelei Marilor Puteri, pe cînd domnul Take Ionescu se preta, în general, la plnurile diplomatice ce se făceau la Paris (s. ns).
Considerăm că fără intrasigența lui I.I.C.Brătianu și a celorlalți delegați de la București la forumul păcii revendicările României ar fi avut de suferit. Conferința, este adevărat, a admis ca valabil principiul naționalităților, bazat pe dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Aceasta este partea pozitivă a lucrărilor din capitala Franței. Pe lîngă acest principiu modern, Conferința a mai venit cu unele norme și noutăți în materie de drept internațional. Ceea ce trebuie reproșat Marilor Puteri a fost tendința lor de a se folosi de Conferință pentru a-și lărgi și menține sferele de influență economică și politică. Conferința Păcii nu a fost alt ceva decît recunoașterea principiului autodeterminării naționale.
Tratatele de pace generală au consfințit principiul de dreptate și de libertate în numele căruia România luase armele, în 1916, alături de Marii Aliați. Tratatele de Pace consemnau desăvîrșirea unității naționale a României, precum articolul 292 din Tratatul de la Versailles, articolele 59, 61, 89 din Tratatul de la St.Germain, articolele 27, 45, 47, 74 din Tratatu de la Trianon, articolele 29, 59 din Tratatul de la Neuilly-sur-Seine și Protocolul de la Paris, din 28 octombrie 1920, încheiat între Principalele puteri Aliate și România.
România se prezenta ca un stat ce constituia un exemplu de aplicare a principiului naționalităților. Frontierile țării au fost fixate după criteriile etnografic și istoric. Rațiuni de ordin economic sau strategic au fost luate în considerație, cîteodată, spre a da o cît mai rațională și viabilă și viabilă fizionomic noilor frontiere. Aceste principii au imprimat caracterul de intangibilitate frontierilor statului român. Conformația teritorială a țării corespundea regulilor etnografice și comandamentelor istorice care decurgeau din firea și evoluția neamului românesc.
În aprecierea generală a rezultatelor obținute prin eforturile diplomației Bucureștilor și în mod special, a rolului pe care l-a jucat recunoașterea de către marile puteri a principalelor drepturi istorice și înscrierea lor în sistemul Tratatelor de Pace de la Paris, se impune constatarea că, în măsura în care au consimțit, în anumite limite să sprijine aceste drepturi legitime ale României, ele nau făcut decât să participe la sancționarea juridică a unei situații de facto, rezultantă a luptei poporului pentru înfăptuirea idialului unității sale naționale.
În urma participării la prima conflagrație mondială și a exprimării libere, conform principiului autodeterinării naționale, a voinței românilor aflați sub dominația străină, visul de secole al românilor, de a trăi în frontierele unui singur stat, a devenit realitate.Tratatele de Pace încheiate în anii 1919-1923 aduceau recunoașterea internațională a făuririi statului național unitar român. La Paris, România nu a avut o poziție confortabilă. Îndemnarea extraordinară a diplomaților români, îndeosebi a lui I.I.C.Brătianu, a adus, în cele din urmă, satisfacerea celor mai multe din doleanțele naționale.
Conferința de Pace a fost importantă pentrul statul român întrucât multe din principiile afirmate la Paris de delegația română, au devenit comandamente de bază ale diplomației Bucureștilor intereați, în perioada următoare, să consolideze, prin instrumente politico-diplomatice și militare, ceea ce poporul înfăptuise în cursul anului 1918 – Unirea cea Mare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Romania LA Conferinta DE Pace DE LA Paris (1919 1920) (ID: 151431)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.