Rolul Germaniei Si al Italiei In Amputarea Romaniei Intregite

INTRODUCERE

Perioada celui de-al doilea război mondial a făcut obiectul studiului și analizei multor istorici. Dar ca să discutăm despre cel de-al doilea război mondial trebuie să identificăm complexitatea relațiilor internaționale care au precedat declanșarea conflictului, ce a lăsat urme și în zilele noastre.

România datorită poziției sale geopolitice, a jucat un rol important în cadrul acestor evenimente cuprinse în perioada la care face referire lucrarea de față, cu atât mai mult cu cât s-a aflat la confluența intereselor celor două țări expansioniste Germania și U.R.S.S..

Adeptă fidelă a obiectivelor Societății Națiunilor, România s-a încadrat în perioada interbelică în sistemul de alianțe regionale defensive, în scopul păstrării frontierelor în formula României Mari, a drepturilor teritoriale recâștigate după încheierea primului război mondial.

Dar ascensiunea extremismului, mai ales de dreapta, politica revizionistă și revanșardă a învinșilor din 1918, a pus România într-o situație dificilă , abandonată de aliații săi tradiționali, fapt care a dus la derularea tragicelor evenimente din istoria sa, în fatidicul an 1940.

Prin lucrarea de față , Relațiile româno-germane și româno italiene (1939-1940). Aderarea României la Pactul Tripartit,am încercat să fac o analiză a politicii românești prin lumina acestei situații internaționale complexe, să găsesc răspuns la întrebarea dacă opțiunea României din toamna anului 1940 a fost cea mai bună pentru păstrarea integrității naționale și recuperarea provinciilor pierdute la momentul respectiv și cum și-a produs efectele pe timpul evenimentelor ulterioare.

Perioada a fost abordată de mulți istorici români și străini, printre care, Gheorghe Buzatu, Eliza Campus, Ioan Scurtu, Florin Constantiniu, Rebecca Haynes, Andreas Hillgruber și alții, pe direcții și problematici diferite.Istorici, precum Andreas Hillgruber se bazează pe documentele germane consideră ca fiind corectă atitudinea Germaniei în cadrul relațiilor cu România, cât și de faptul că România a fost ajutată de cel de-al III-lea Reich. În ceea ce privește relațiile economice, se pune accent pe importanța petrolului românesc, amintind vag de celelalte aspecte ale cooperării economice dintre cele două țări. Și în privința istoriografiei românești, în cadrul studiului perioadei respective, sunt prezente două orientări și anume cea dinainte de 1989, dictată de factorul politic, și cea de după 1989 care, prin persoana unor istorici precum, Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu,justifică atitudinea României în contextual relațiilor diplomatice interbelice , care au determinat aderarea la sistemul de alianțe creat de Germania nazistă, cu scopul îndeplinirii intereselor noastre naționale.

Problema poziției odoptate de România pe parcursul celor patru ani, până în 23 august 1944 este foarte complexă, și pentru a fi înțeleasă este necesar a fi analizați mai mulți factori. Astfel, politica de presiune dusă de Germania în scopul atragerii în sfera sa de influență a României, nu poate fi separată de înțelegerea principiului care a stat la baza politicii externe a celui de-al III-lea Reich (asigurarea Lebensraum-ului), așa cum este enunțată de Hitler în “Mein Kampf”: “Politica externă a statului rasist trebuie să asigure mijloacele de existență pe această planetă a rasei pe care o grupează un stat, stabilind un raport sănătos, viabil și în conformitate cu legile naturale între numărul și creșterea populației pe de o parte, valoarea și întinderea teritoriului pe de altă parte… Numai un spațiu suficient pe acest pământ asigură unui popor libertatea de existență”.

Acest interes deosebit pentru România, materializat datorită pericolului sovietic și dorinței României de a-și realipi provinciile pierdute în vara fatidicului an 1940, era reprezentat de trei argumente:

-nevoile Germaniei privind petrolul și produsele agricole românești, atât de necesare pentru ducerea războiului;

-armata română, echipată și dotată cu armament și tehnică de luptă modernă putea fi folosită cu succes în războiul împotriva URSS;

– teritoriul României putea constitui baza de plecare în ofensiva spre Răsărit.

Politica dusă de mareșalul Ion Antonescu, oricât s-ar fi dorit de forțele politice interne ca fie una de neutralitate, nu ar fi putut fi alta decât cea de angajare în acțiuni militare comune pentru recîștigarea teritoriilor pierdute. De aceea, conducătorul statului a acceptat angajarea unei părți a armatei române în război. Până la 23 august 1944 nu s-a elaborat nici un document juridic care să reglementeze în vreu-un fel obligații contractuale privind lupta comună împotriva URSS, războiul dus de România fiind, până la cucerirea Basarabiei, un război paralel, un război propriu al României, în care scopurile militare imediate erau identice cu ale Germaniei.

Lucrarea de față analizează tocmai cauzele care au determinat luarea hotărârii de a aborda o atitudine de expectativă favorabilă Germaniei, alăturarea și războiul alături de Axă.

Sub aspect economic, relațiile româno-germane, consider că trebuie privite în totalitatea lor, la nivel macroeconomic, și nu cu referire numai la sectorul petrolier, care este totuși cel mai important.

În acest sens, lucrarea încearcă să scoată în relief poziția de egalitate în tratativele economice, poziție care a dus la menținerea economică a țării pe o pantă chiar ascendentă, chiar dacă pentru acest lucru extracția petrolului a trebuit să fie dusă până la extrem, aproape de epuizare, pentru asigurarea carburanților necesari mașinii de război germane.

În concluzie, prin analiza documentelor și evenimentelor în care România a fost angrenată în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, lucrarea încearcă să urmărim să stabilim poziția în care s-a situat România în contextul relațiilor poilitice, militare și economice cu puterile Axei și în special cu Germania.

CAPITOLUL I

SITUAȚIA POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ ÎN PERIOADA IMEDIAT PREMERGĂTOARE DECLANȘĂRII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

I.1. Poziția României față de politica expansionistă a Italiei fasciste.

Primii ani după primul război mondial au fost dominați pe plan internațional de conceptul de securitate colectivă, drept pentru care a luat ființă Societatea Națiunilor, președinte al Adunării Generale fiind în două rânduri și diplomatul român Nicolae Titulescu.

Dar , eficiența acestui organism internațional a fost pusă la îndoială în anii ’30 de mai mulți factori:

-politica conciliatoristă a Franței și Marii Britanii;

-criza economică ce a permis ascensiunea extremei drepte, precum nazismul, fascismul, regimuri politice totalitare ce promovau un naționalism exacerbat;

-politica revizionistă a unor state ca Germania, Italia , Ungaria și altele.

După retragerea Japoniei în 1933 din Liga Națiunilor, în urma ocupării Manciuriei, a urmat criza din 1935, prin ocuparea de către Italia a singurului stat independent african în perioada interbelică, Etiopia.

Benito Mussolini, liderul fascist al Italiei, dorea să redea statului său ,strălucirea de altă dată a Imperiului Roman. Nemulțumit , ca și mulți italieni, de împărțirea colonială după primul război mondial, Mussolini făcea propagandă, încă din 1927, necesității expansiunii economice și politice în Africa.

Obiectivul său era Etiopia, singurul stat african independent. Operațiunile militare , au fost precedate de o intensă activitate diplomatică, prin care Roma urmărea să exploateze disensiunile Franței (principalul concurent în aceea zonă) cu Anglia și Germania. Într-o primă fază , în 1933, Italia obține acordul Angliei privind preemineța intereselor Romei în Etiopia. Doi ani mai târziu între Franța și Italia se semnau acorduri secrete, prin care Parisul obținea concesii teritoriale în Somalia și Libia, în schimbul renunțării avantajelor economice în Etiopia. Astfel Franța accepta tacit invadarea Etiopiei. O atitudine mai clară a avut Anglia, care accepta interesul Italiei în Etiopia , prin acordul de la Roma din 24-25 iunie 1935 , considerând că transformarea Etiopiei în posesiune italiană nu afectează interesele britanice în zonă.

În sprijinul Etiopiei au fost inițiate următoarele acțiuni:

-S.U.A. recomanda mediului de afaceri american să boicoteze relațiile economice cu Italia;

-Statele membre ale Micii Înțelegeri , mai ales prin vocea ministrului de externe român Nicolae Titulescu,criticau dur politica agresivă a Italiei, considerând că orice atentat la adresa Etiopiei, putea să ofere un precedent pentru Germania care dorea să anexeze Austria. În cadrul întâlnirii de la Bled (29 august 1935), cele trei state solicitau Societății Națiunilor o acțiune fermă favorabilă Etiopiei;

– Conferința țărilor nordice din august 1935 critica ”politica de filantropie practicată de marile puteri pe tărâm internațional,îndată ce nu este în joc interesul lor imediat, dictează nordicilor în actualul conflict atitudinea de apărare a celor mici și slabi împotriva ambiției și lăcomiei celor mari”.

La 3 octombrie 1935, începea invadarea Etiopiei, un stat lipsit de forță militară, de către un stat fascist care nu a pregetat să folosească avioanele militare sau să măcelărească populația civilă, inclusiv cu gaz mostaza. Superioritatea celor 200 000 de soldați și-a spus cuvântul și până la 5 mai 1936, capitala Addis Abeba era cucerită, regele Hailé Selassié fiind nevoit să fugă din țară, rezistența poporului etiopian durând până în cursul anului 1937.

Reacția Societății Națiunilor a fost una mai degrabă tolerantă, deoarece măsurile luate împotriva Italiei aveau un caracter economic, efectele acestor măsuri fiind diminuate de către guvernul italian prin intensificarea relațiilor cu Germania, cu care a și definitivat Pactul Tripartit Anticomintern în 1936, întărit de Pactul de oțel din 1939, prin care cei doi dictatori și țările lor colaborau pe plan economic, politic și militar.

Revenind la sancțiunile Societății Națiunilor, din 11 octombrie 1935, acestea erau:

-condamnarea ca agresor a Italiei;

-embargo asupra produselor italiene;

-interzicerea comerțului cu armament spre și dinspre Italia;

-măsuri financiare;

-asistență mutuală între statele care aplicau sancțiunile.

După cum am spus, măsurile au fost ineficiente, situație recunoscută și de Consiliul Societății Națiunilor la 20 aprilie 1936, când deznodământul războiului colonial din Etiopia era evident, spre dezamăgirea statelor mai mici, ce se simțeau amenințate de zdruncinarea sistemului de securitate colectivă. Mai mult , Adunarea Generală a Societății Națiunilor ridică sancțiunile aplicate Italiei, la 4 iulie 1936, acceptând noua situație cu aceeași lejeritate cu care au acceptat și ocuparea zonei renane de către Hitler, în același an.

Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, este proclamat împărat al Etiopiei la 9 mai 1936.

Dar care sunt relațiile dintre România și Italia?

În primul război mondial, nu trebuie să uităm , unitatea de interese dintre cele două popoare, atât statutul de neutralitate , participarea la război în tabăra Antantei, dar și dorința desăvârșirii statului național.

La începutul perioadei interbelicea propierea italo-română era realizată pe plan economic și diplomatic prin Pactul de prietenie și cooperare cordială din 1926.Totuși în acea perioadă, datorită fascismului instaurat la putere în Italia, au rezultat animozități , care l-au determinat pe Benito Mussolini să susțină atitudinea revizionistă a vecinilor noștri, Ungaria și Bulgaria. Aceste fricțiuni au fost aplanate în timpul guvernării Averescu, prin amintitul mai sus Pact.În anul următor, poate și datorită infiltrării capitalului italian pe piața petroliferă românească, Roma recunoștea unirea Basarabiei cu România.

În anii ’30 înregistrăm o răcire a acestor relații. Pe de o parte Italia manifesta tendințe expansioniste în Balcani, mai ales în Albania, pe când România era un fervent apărător al ideii de pace. În luna iulie 1934, este declanșată de către italieni o campanie denigratoare la adresa noastră, iar România prin vocea lui Nicolae Titulescu , condamna invazia italiană în Abisinia. Mai mult, după cum reiese și din rândurile anterioare , propuneam embargou asupra Italiei, inconsistent susținut din cauza Franței, iar evoluția relațiilor internaționale oferea Italiei revanșa asupra noastră cu prilejul Dictatului de la Viena (1940).

Cert este că, la 4 iulie 1936, Societatea Națiunilor, ca semn al decadenței sale nu a avut continuitate în deciziile sale, și a anulat sancțiunile finaciare și economice aplicate Italiei, iar indeciziile și lipsa conlucrării franco-britanice l-a încurajat pe Hitler să reocupe Renania, mizând pe ezitarea Franței și Angliei.

I.2. Politica expansionistă a Germaniei; ocuparea Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei.

Dorința Germaniei naziste de a realiza ”Anschluss”-ul în privința Austriei, nu este un proiect fortuit. Hitler nu a făcut decât să reia un deziderat al Republicii de la Weimar, alimentat de destrămarea Imperiului dualist austro-ungar, în 1918, dar împiedicat să se realizeze de prevederile sistemului versaillez, prin care Germania era obligată să respecte independența Austriei.

Ideea Anschluss-ului nu a fost niciodată abandonată în Germania, iar Hitler nu a făcut decât să o preia ca obiectiv al programului său politic, prin care să-și atragă electoratul german, care trecea , ca și restul Europei prin criza economică.

După succesul , surprinzător și pentru Adolf Hitler, înregistrat prin remilitarizarea zone renane în 1936, liderul nazist se simțea încurajat să intensifice eforturile de înarmare și elaborarea planurilor de ocupare ale Austriei și Cehoslovaciei, în ideea realizării conceptului ”Mitteleuropa”.Paralel cu definitivarea Pactului anticomintern, în noiembrie 1937, care a fost popularizat mai mult sub numele de Axa Berlin-Roma-Tokyo, Hitler își convoca generalii, punându-le în vedere să realizeze planurile pentru ocuparea celor două state vecine.

Trist este că mediile politice de la Paris și Londra aveau la cunoștință de aceste planuri, dar atitudinea lor conciliatoristă nu a făcut decât să-l încurajeze pe Hitler.

Au existat totuși tentative din partea Franței să frâneze planurile Germaniei în privința Austriei.Parisul propunea ca ambasadorii Français-Poncet, din partea Franței și Nevile Henderson , din partea Angliei, alături de cancelarul austriac Schuschnigg, să avertizeze Berlinul că orice afectare a stat-quo-ului versaillez poate duce la o opoziție hotărâtă a puterilor occidentale.

Dar Regatul Marii Britanii prin noul ministru de externe , lordul Halifax, derula discuții cu Berlinul, în linia politicii de ”appeasement”, recunoscând tacit că teritorii din Europa Centrală și colonii din Africa, precum Camerun, Togo, Angola, reprezentau teritorii de ”importanță vitală” pentru economia germană. De aceea britanicii agreau ideea ca în schimbul menținerii granițelor în Europa, Hitler să primească satisfacție pe tărâm african, chiar dacă statele europene Franța, Belgia, Portugalia, erau afectate în privința domeniilor coloniale .

Hitler, din dorința realizării ”spațiului vital”, punea din nou puterile occidentale în fața faptului împlinit, deoarece reușește anularea plebiscitului din martie 1938, prin care cetățenii austrieci erau consultați dacă doresc independența sau ” Anschluss-ul” și determină demiterea cancelarului Schuschnigg. Președintele austriac Miklas numește în acel moment, pe favoritul lui Hitler, membrul Partidului Național-Socialist austriac, și antisemit notoriu, Seyss-Inquart Arthur. Noul cancelar solicită Germaniei asitență militară, ceea ce s-a și întâmplat la 12 martie 1938, când armata germană invadează Austria.

Astfel printr-un act de forță, Austria era ”reintegrată ” în cel de-al III-lea Reich, Hitler, prin patru proclamații afirma că s-a realizat act just, care se bucură și de asentimentul austriecilor, care urmau să fie consultați printr-un plebiscit la 10 aprilie 1938, organizat și probabil manipulat de liderul Partidului Național-Socialist austriac,Bürckel.

Celelalte state , care cuprindeau pe teritoriul lor și germani, Cehoslovacia și Polonia, se simțeau tot mai direct amenințate. Pentru a le adormi bănuielile și a nu provoca o acțiune energică conjugată a Franței și Angliei, mareșalul Göring, ministrul von Neurath declarau reprezentanților cehoslovaci, precum Mastny, că problema austriacă a fost una de familie, și că Cehoslovacia nu trebuie să se alarmeze.Mai mult declarațiile oficialilor germani din 11martie și 12 martie 1938, erau chipurile întărite de retragerea trupelor germane de pe linia graniței cu Cehoslovacia.În pofida acestor asigurări guvernul cehoslovac era conștient că situația Austria se poate repeta și în privința lor, mai ales că Marea Britanie și Franța nu doreau sau nu puteau să intervină.

Situația Austriei a alarmat mediile diplomatice din Europa, mai ales statele din Centrul și Răsăritul continentului. Aceste state priveau cu speranță că Anglia și Franța vor potoli apetitul lui Hitler, după cum spunea Gheorghe Tătărescu ”le revine marilor puteri să ia inițiativa”. Inițiativă ce întârzia , chiar ministrul de externe francez Delbos, condamna atitudinea de expectativă a propriului guvern, a Angliei și a Italiei în privința problemei austriece, iar în privința Cehoslovaciei se limitau doar la promisiuni.Mai mult, Statul Major Francez realizase o analiză predictivă, în privința Cehoslovaciei, pe care o vedeau înconjurată de dușmani, fiind la discreția Berlinului. Doar România nu era identificată ca un potențial dușman pentru Cehoslovacia.O eventuală acțiune militară franceză în sprijinul Pragăi, era văzută ca fiind una cu obstacole, din cauza statutului internațional al Belgiei, a intereselor din colonii care nu permiteau Franței să disloce trupe. Francezii considerau ca neapărat necesară prezența militară terestră a Angliei în Europa și mizau pe activarea Micii Înțelegeri și a Înțelegerii Balcanice, cu rezerva că Ungaria nu va fi sprijinită de Hitler și Mussolini.Situația Cehoslovaciei era gravă deoarece ”apărătorii” sistemului versaillez, Franța și Anglia, își vedeau doar de propriile interese, sacrificând prin atitudinea lor conciliatoristă integritatea micilor state.Cele două puteri comunicau guvernului de la Praga, în iulie 1938, că nu doresc să intervină în problemele din centrul Europei, și invitau pe președintele Edvard Beneš, să rezolve problema în mod ”pașnic”, adică să ofere satisfacție lui Hitler în privința regiunii sudete.Franța se găsea într-o situație delicată, cauzată de politica sa duplicitară. Spunem acest lucru deoarece între Franța și Cehoslovacia exista un acord de asistență, pe care în acel moment Parisul nu dorea să-l onoreze, găsind scuza că Belgia nu acceptă tranzitarea teritoriului său de către trupele franceze, iar asistența militară a Uniunii Sovietice nu se poate realiza din cauza refuzului Poloniei și României. Totuși România, prin regele Carol al II-lea, comunica generalului francez Gamelin că ”va lăsa pe ruși să treacă prin partea de nord a teritoriului său pentru a merge în Cehoslovacia” , mai ales dacă acțiunea se desfășura cu acordul Societății Națiunilor.

Statele membre ale Micii Înțelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia, România) și Înțelegerii Balcanice (Iugoslavia,Grecia, Turcia, România) au urmărit ca prin negocieri să stăvilească politica revizionistă a statelor fasciste, ce se simțeau încurajate de succesele Germaniei.Prin acordurile de la Salonic, din 31 iulie 1938, dintre Antanta Balcanică și Bulgaria, cât și acordul de la Bled , din 22 august 1938, dintre Mica Înțelegere și Ungaria, se părea că pacea este consolidată asigurând succesul sistemului de securitate colectivă regională. Dar era o iluzie de moment, deoarece nici nu se uscase cerneala de pe Acorduri, și deja regentului Ungariei, Miklos Horthy, i se reproșa , de către Hitler, în cadrul discuțiilor germano-maghiare de la Berlin (23-24 august 1938), semnarea Acordului de la Bled.

Hitler, urmărind destrămarea Cehoslovaciei, animă dorințele revanșarde ale Ungariei și Poloniei, față de vecinul lor. Această atitudine este vizibilă prin acordurile economice și militare, prin care Ungaria era sprijinită de către Germania și Italia, ignorându-se deliberat Tratatul de la Trianon (1920).  În același timp , prin liderul germanilor sudeți, Konrad Heinlein, impulsionează mișcarea de separație, prin solicitarea obiective politice, regăsite în programul de la Karlsbad (23 aprilie 1938), ce afectau unitatea statului cehoslovac.

Pe 2 septembrie, Beneš a trimis Al patrulea plan, aprobând aproape toate cererile din Acordul de la Munchen. Cu scopul de a împiedica ajungerea la un acord, pe 7 septembrie, Partidul German al Sudeților a organizat demonstrații care au provocat intervenția forțelor de poliție în Ostrava. Partidul German al Sudeților a întrerupt negocierile pe 13 septembrie după care au urmat violențele și perturbările. În timp ce armata cehoslovacă încerca să restaureze ordinea, Henlein a plecat în Germania și pe 15 septembrie a emis o proclamație solicitând anexarea Regiunii Sudete de către Germania.

În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain și a cerut preluarea rapidă a Regiunii Sudete de al Treilea Reich sub amenințarea războiului. Cehii, așa cum a pretins Hitler, îi masacrau pe germani. Chamberlain a prezentat cererea guvernelor britanic și francez; ambele au acceptat. Guvernul cehoslovac a rezistat, argumentând că propunerea lui Hitler va ruina economia națională și va duce la punerea întregii Cehoslovacii sub controlul Germaniei. Marea Britanie și Franța au emis un ultimatum, oferind o garanție din partea Franței condiționată de acordul Cehoslovaciei. Pe 21 septembrie, Cehoslovacia a capitulat. Oricum, în ziua următoare, Hitler a formulat cereri noi, insistând ca solicitările etnicilor germani din Polonia și Ungaria să fie satisfăcute.

În decursul lunii septembrie 1938, Cehoslovacia este asaltată din toate părțile.Polonia și Ungaria concetrau trupe pe linia graniței , iar prim-miniștri Franței și Regatului Unit al Marii Britanii, Daladier, respectiv Chamberlain, presau Praga să cedeze regiunea sudetă, poziție clar exprimată de notele diplomatice prezentate de ambasadorii , de la Praga, Victor de Lacroix (Franța) și Basil Cohrane Newton (Anglia).

Hitler în continuare, ca și alți membri ai guvernului său , nu ezitau să folosească minciuna în atingerea scopurilor sale, privind ”Mitteleuropa”. Într-o discuție cu Neville Chamberlain , liderul nazist afirma că îl interesează doar unitatea tuturor germanilor, și nu-și dorește dezmembrarea Cehoslovaciei sau alte teritorii din Europa Centrală sau Europa de Sud-Est.

Nereușind să obțină sprijinul puterilor europene în fața pretenților Germaniei naziste, ale Ungariei și Poloniei, președintele cehoslovac Edvard Beneš solicită, la 26 septembrie 1938, sprijinul S.U.A.. Președintele american Roosevelt oferă însă o rezolvare nepotrivită pentru Cehoslovacia, consfințind practic destrămarea acesteia. El propune rezolvarea problemei sudete prin întrunirea celor patru mari puteri, Franța,, Marea Britanie, Germania, Italia, în cadrul unei conferințe.

Astfel se ajunge la Conferința de la München, unde s-a ajuns la un acord pe 29 septembrie, iar pe 30 septembrie 1938, la ora unu și jumătate noaptea, Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și Edouard Daladier au semnat Acordul de la München. Acordul a fost anunțat oficial de Mussolini, deși, de fapt, planul așa numit italian fusese pregătit de ministerul de externe german, armata germană urmând să ocupe în întregime Regiunea Sudetă până la 10 octombrie. La aceste discuții reprezentanții Cehoslovaciei nu au fost invitați sau consultați, ei trebuind să ofere satisfacție și Ungariei și Poloniei. Așadar era un dictat pe care ”guvernul cehoslovac accepta cu durere ”, după cum declara ministrul de externe, Kamil Krofta,și care anticipa dezmembrarea totală a statului cehoslovac în anul următor.

Dacă Daladier și Chamberlain sperau că au impus pacea ”pentru o generație”, Hitler era pe deplin satisfăcut, mai ales de ușurința cu care s-au realizat planurile sale privind Cehoslovacia.Pe de altă parte în acel moment se constata, din nou, ineficiența Societății Națiunilor , care nu a acordat Cehoslovaciei nici o șansă, nedeclarând Germania agresor. State precum România, se simțeau vulnerabile, deoarece Mica Înțelegere s-a destrămat, iar prestigiul Franței era în scădere, constatându-se că pentru Marii aliați politica de securitate colectivă, nu avea în vedere neapărat și securitatea micilor state sau cu interese”limitate”.

O altă urmare a fost o apropiere, de neconceput prin prisma ideologică, între Germania și U.R.S.S., ultima fiind nemulțumită de atitudinea puterilor occidentale care au permis Germaniei să ducă o politică de forță.Deasemenea Stalin întrezărea că apropierea de Hitler poate aduce beneficii în politica externă a Uniunii Sovietice.

Polonia deși se bucura de moment, de fapt s-a autoizolat, devenind și mai vulnerabilă în fața expansionismului german.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat în lunile octombrie-noiembrie 1938, singurul stat care o mai sprijinea fiind România, ce prin guvernul său emitea o Declarație către statele lumii, la 20 octombrie, prin care avertiza că orice cedare din teritoriul Cehoslovaciei punea în primejdie pacea mondială.

Dar se declanșase un proces ireversibil. La 2 noiembrie s-a produs un nou Dictat , la Viena , unde reprezentanții Angliei și Franței nici nu au participat.

Problema cehoslovacă, a mai adus un avantaj Germaniei, pentru că Ungaria va depinde tot mai mult pe plan economic și militar de Berlin, din dorința de a-și satisface interesele revizioniste.

În această atmosferă, în care Europa era dominată de strălucirea Germaniei și apatia Franței și Angliei, armata germană invadează Cehoslovacia la 15 martie 1939.Zona Boemiei și Moraviei erau organizate sub forma unui Protectorat. Lua ființă și Slovacia, dar care era un stat satelit Reich-ului.

CAPITOLUL II

ROLUL GERMANIEI ȘI AL ITALIEI ÎN AMPUTAREA ROMÂNIEI ÎNTREGITE

II. 1. Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) și repercusiunile acestuia asupra României.

Strălucirea Germaniei tot mai puternice, determină România să-și intensifice eforturile diplomatice pentru consolidarea acelor edificii, tot mai fragile, numite Mica Înțelegere și Antanta Balcanică .

Diplomații români conștientizau că ascensiunea revizionismului poate aduce pierderi teritoriale pentru noi. Consemnăm în acest sens al consolidării păcii prin sisteme de alianță demersurile diplomatului român la Londra, Viorel Virgil Tilea,din martie 1939, prin care a stimulat negocierile anglo-franco-sovietice, și pe care istoricii apreciază că dacă s-ar fi realizat, Hitler ar fi fost pus în imposibilitatea de a declanșa al doilea război mondial. Din păcate ele au eșuat, iar România intra într-un con de izolare diplomatică,și expusă astfel revizionismului. Situația delicată era consemnată în presa vremii, chiar și de către prim-ministrul român Armand Călinescu, care parcă anticipând înțelegerea dintre Hitler și Stalin,afirma ”situația este foarte gravă”.Dar viziunea prim –ministrului nu era împărtășită și de ceilalți oameni politici, și astfel semnarea Pactului de neagresiune germano-sovietic, a luat prin surprindere pe oficialii români. În noua situație creată, oficialii noștri comunică Poloniei, că în cazul unui conflict germano-polon, România se proclamă neutră.

Mai mult incapacitatea României era subliniată de Adolf Hitler în fața liderului fascist Benito Mussolini, pe data de 25 august 1939, când își arăta convingerea că România nu poate lua parte la un conflict împotriva puterilor Axei.

Interesele anexioniste ale Germaniei au luat un curs favorabil în decursul anului 1939. Succesul lui Hitler poate fi explicat prin atitudinea conciliatoristă a Marii Britanii și Franței, mai ales ultima nereușind întotdeauna să ajungă la un consens cu Londra în ceea ce privește păstrarea stat-quo-ului versaillez,

Acțiunile diplomatice ale puterilor revizioniste nu anunțau decât inevitabilul, adică declanșarea unei noi conflagrații mondiale,acest moment fiind Tratatul de neagresiune pe zece ani dintre Germania și Uniunea Sovietică cu acea anexă secretă rămasă în istorie sub numele de Pactul Molotov –Ribbentrop,din 23 august 1939,surprinzând diplomația interbelică prin apropierea dintre cele două extreme ideologice, nazismul și comunismul.

Interesul lui Hitler, ce-și dorea evitarea angajării într-un război-fulger pe două fronturi, nu făcea decât să stimuleze și mai mult interesul liderul sovietic, Stalin, în ceea ce privește teritoriile din estul Europei,chiar dacă satisfacerea acestor interese teritoriale afectau independența unor state precum România.

Semnarea Tratatului de neagresiune sovieto-german și totodată delimitarea sferelor de influență între cele două puteri, a fost precedat de apropierea dintre cele două state, încă de la începutul pe ioadei interbelice. Motivul apropierii dintre cele două state fiind excluderea U.R.S.S.-ului de la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) și prevederile Tratatului de la Versailles din 28 iunie 1919, care impunea Germaniei restricții foarte dure.Astfel cele două state, marginalizate în Europa, au avut motive să se apropie pe plan economic, militar , diplomatic, încât Germania a reușit evitarea respectării prevederilor de la Versailles, iar Rusiei Sovietice să-și dezvolte industria de armament pe baza specialiștilor germani.

În august 1939 guvernul sovietic era ofertat de reprezentanții Angliei și Franței în vederea creerii unui sistem de securitate ce să garanteze pacea lumii.Paralel însă Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic, desfășura negocieri cu ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop baza unei înțelegeri ce să satisfacă interesele ambelor state. Tratatul era cu atât mai necesar lui Hitler, care dorea să pună în practică, cât mai repede, planurile sale expansioniste.

A rezultat Tratatul de neagresiune sovietic-german, făcut public la 23 august 1939, pe o perioadă de 10 ani. Pe lângă neagresiune, cei doi lideri, Hitler și Stalin, se obligau să se consulte în situația atacului asupra unui alt stat. Din păcate acest tratat vea și un Protocol adițional secret, ce prevedea împărțirea zonelor de interes, al celor două state, în Europa Răsăriteană. Mai precis statele baltice, Finlanda, Estonia,Letonia, Lituania intrau în zona de interes a ambelor părți, delimitarea fiind granița nordică a Lituaniei.În Polonia se trasa o linie de delimitare pe linia râurilor Narev, Vistula,San. În privința zonei românești, rezolvarea era cu atât mai ușoară, cu cât Berlinul își manifesta dezinteresul față de Basarabia.

Pactul din 23 august 1939, este văzut ca fiind una dintre cele mai negre pagini ale diplomației interbelice, mai ales prin efectele ce le-a generat, dominarea lumii de către state totalitare, Germania , și mai târziu pentru patru decenii U.R.S.S., și care se manifestă și în prezent dacă privim actuala hartă a României.

Înțelegerea germano-sovietică nu făcea decât să grăbească declanșarea războiului, a cărui iminență este sesizată și de Ministerul de Externe, care prin persoana lui Grigore Gafencu, titularul ministerului, îl informa pe ambasadorul german în România, Wilhelm Fabricius, că în situația unui conflict germano-polon.

Consecința directă a fost declanșarea celui de-al doilea război mondial la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania. La 18 septembrie și Uniunea Sovietică ataca Polonia, stat care în decurs de trei săptămâni era cucerit și cele două state , nazist și comunist, puneau în aplicare Pactul Ribbentrop- Molotov , prin semnarea Tratatului de prietenie și frontieră germano-sovietic din 28 septembrie 1939.

În acest context Regatul România își păstra neutralitatea, la 4 septembrie 1939 când guvernul român adopta oficial ”o atitudine pașnică față de toate statele”, întărită prin hotărârea Consiliului de Coroană din 6 septembrie 1939, prezidat de regele Carol al II-lea. O neutralitate adoptată de nevoie și nu din dorință, dacă este să luăm în seamă spusele istoricului Nicolae Iorga.

În 1940 la 24 iunie consultările dintre Berlin și Moscova se concretizează , pe baza Memorandumului sovietic către Berlin, prin semnarea unui nou protocol germano-sovietic, prin care Berlinul accepta ca element de noutate pentru satisfacerea pretențiilor sovietice , și a Nordului Bucovinei, cu orașul Cernăuți. Trebuie subliniat că Memorandumul din 24 iunie 1940, a stârnit iritarea lui Hitler, în privința Bucovinei, care nu dorea ca exagerările sovieticilor să determine un eventual conflict într-o zonă, România, necesară Germaniei prin materiile ei prime.

Aplicarea Pactului Molotov-Ribbentrop, mai exact prin notele ultimative adresate de guvernul sovietic guvernului român , din 26 și 27 iunie 1940. Prin aceste ultimatumuri eram somați să cedăm Basarabia și Nordul Bucovinei, ultimul teritoriu fiind justificat de sovietici ca o ”despăgubire” pentru perioada 1918-1940 când România a ”ocupat” Basarabia, teritoriu neromânesc, conform propagandei sovietice.

”În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia,călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica Sovietică Ucrainiană.

Guvernul sovietic consideră că problema întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea ei majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea de limbă și compoziție națională; această transmitere a nordului Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populația Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune guvernului regal al României:

1.Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice,Basarabia;

2.Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei. ”

Ultimatumul sovietic- 26 iunie 1940

Termenul pe care îl propunea Molotov, pentru ca guvernul român să ofere o rezolvare” pașnică” era 27 iunie 1940. Paralel cu aceste evenimente, sovieticii concetrau de-a lungul graniței cu România, 24 de divizii, blindate și efectuau numeroase zboruri ce violau suveranitatea spațiului aerian românesc.

Întrunirea Consiliului de Coroană, din 27 iunie, a analizat și eventualitatea rezistenței militare, dar s-a abandonat această idee și sub impactul recomandărilor lui Ribbentrop și Ciano, care ne avertizau că nu avem nici o șansă, mai ales că împotriva noastră ar fi intervenit și vecinii României, Ungaria și Bulgaria. Nici din partea aliaților balcanici România nu a primit asigurări că va fi ajutată prin punerea în aplicare a prevederilor Înțelegerii Balcanice; dimpotrivă, atât Grecia cât și Serbia roagă România să nu tulbure pacea în Balcani, singurul aliat hotărât să-și asume obligațiile fiind Turcia, însă acest lucru nu putea constitui o garanție pentru România că granița de sud va fi asigurată în cazul în care se va opune U.R.S.S.-ului.

În fața potențialului militar sovietic, guvernul român, în urma consultărilor cu liderii politici, acceptă printr-un comunicat adresat Moscovei, ”evacuarea” teritoriilor mai sus menționate.Premierul Gheorghe Tătărescu punea accent că ”…am hotărât acceptarea notelor ultimative sovietice sub presiunea forței și a violenței împotriva dreptului și a dreptății.Am hotărât acceptarea care lasă deschise toate căile viitorului…”, cuvinte care exprimau deopotrivă speranța în viitor dar și nota dominantă a epocii marcate de agresiune, în fața căreia democrațiile păleau.

Molotov însă nu acceptă ideea negocierii, ajungându-se la al doilea ultimatum sovietic,în care se specifica și numărul de zile în care administarția românească și trupele militare trebuiau să se retragă. La 28 iunie 1940, ora 12, guvernul român, prin reprezentantul său la Moscova, Gheorghe Davidescu, oferea următorul răspuns:

”…pentru a evita gravele urmări pe carele-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”

Un aspect al acelui moment care merită aprofundat este nuanțarea documentului emis de către guvernul de la București către Moscova. Și anume ”evacuarea” și nu ”cedarea”. Prin folosirea termenului de ”evacuare” se dorea evitarea pe viitor a manifestării unor eventuale pretenții de ordin istoric sovietice asupra teritoriilor românești.

Astfel, cu o Românie izolată diplomatic, Uniunii Sovietice i-a fost ușor, să ne smulgă Basarabia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herței și unele ostroave din Delta Dunării, cu o populație de aproximativ de 3 776 000 de locuitori, din care peste 2 078000 erau români, conform recensământului din 1930.

Asumarea deciziilor din acel moment a revenit guvernului Tătărescu, regelui Carol al II-le, dar și Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, chiar dacă unii dintre participanți s-au opus (Nicolae Iorga, Victor Iamandi,Silviu Dragomir,Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu).

Un alt efect determinat de Pactul Molotov- Ribbentrop și implicit de ultimatumul sovietic din 26-28 iunie 1940, este crearea precedentului ce favorizează pretențiile revizioniste de ordin teritorial manifestate de către Ungaria și de către Bulgaria.

Cedarea fără luptă a Basarabiei și celorlalte teritorii către Uniunea Sovietică provoca reacția opiniei publice românești. Cele mai importante reacții vin din partea elitei intelectuale românești, dar și politice, care condamnau cedarea prea ușoară a unor teritorii locuite de români, ce făceau parte din ființa românească.În această atitudine se înscrie memoriul semnat de către Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Gheorghe I.Brătianu, Ion Mihalache, A.C.Cuza, dr. C. Angelescu, Stelian Popescu, prezentat în ședința comună a comisiilor de politică externă ale Camerei Deputaților și Senatului României din data de 2 iulie 1940.

Anexarea Basarabiei de către sovietici este marcată de disperare a populației românești basarabene, ce se simțea trădată, de demoralizarea armatei române, de neîncredere în conducătorii României, după cum reiese din scrisoarea viitorului mareșal Ion Antonescu adresată regelui , la 1 iulie 1940.

II. 2. Dictatul de la Viena (30 august 1940); rolul Germaniei și Italiei privind pierderile teritoriale ale României, din vara anului 1940.

Anul 1940 rămâne în istoria românilor ca fiind unul dintre cei mai ”negri”, deoarece visul îndeplinit a milioane de români, România Mare , s-a destrămat în mai puțin de trei luni, din cauza intereselor revizioniste și expansioniste ale momentului acelui an. Rezultatul nefast al acestui an 1940 a fost pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herței, Nord-Vestului Transilvaniei și Sudul Dobrogei (Cadrilaterul), ceea ce se exprimă în cifre astfel:

100000 km2 , aproximativ 1/3 din teritoriul țării;

7 000 000 locuitori.

La acest dezastru au contribuit toate grupările politice, chiar dacă adesea se spune că vina aparține indeciziilor lui Carol al II-lea și camarilei carliste. Afirmăm acest lucru prin participarea liderilor politici marcanți la Consiliile de Coroană din 27 iunie și din 29-30 august 1940. Au existat și voci care au arătat că orice concesie teritorială acceptată de România nu poate fi justificată prin ideea conservării poporului român. Printre cei care s-au opus rapturilor teritoriale impuse de Uniunea Sovietică, Germania și Italia au fost Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu.

În urma ultimatumului din 26-27 iunie 1940 România a trebuit să angajeze negocieri cu Bulgaria la Craiova în privința Sudului Dobrogei, numit din punct de vedere militar Cadrilater, cât și cu Ungaria, la Drobeta Turnu Severin, ambele state fiind dealtfel încurajate de către Germania, Italia și U.R.S.S..

Pretențiile exagerate, referitoare la Transilvania, manifestate de către Ungaria amiralului Horthy, ne-a determinat să manifestăm rezistență, ceea ce a permis intrarea în scenă a Germaniei și Italiei.

Implicarea celor două puteri, reprezentate de către miniștri de externe Joachim von Ribbentrop, respectiv Galeazzo Ciano, s-a făcut fără nici o solicitare din partea noastră sau Ungariei, și astfel are loc întâlnirea reprezentanților celor patru state Germania, Italia, România și Ungaria, la Viena unde s-a produs arbitrajul, cu caracter de dictat, impus țării noastre în data de 30 august 1940. Dictatul de la Viena producea României pierderea a 2,3 milioane de locuitori și a Nord-Vestului Transilvaniei, aproximativ 42610 km .

La 31 august 1940 cei doi miniștri de externe ai Germaniei și Italiei semnau un nou document ce privea România, prin care atât Berlinul , cât și Roma, ofereau o garanție, tardivă, a integrității teritoriale a României.

Dictatul de la Viena a dat naștere la noi reacții de protest ale opiniei publice, care deja era nemulțumită de pierderea Basarabiei. Reacția este evidentă și în cadrul Consiliului de Coroană din noaptea de 30 spre 31 august 1940, în cadrul căruia cele mai vehemente voci au fost Nicolae Iorga și Iuliu Maniu care condamnau guvernul Ion Gigurtu, pentru ratificarea ilegalităților comise la Viena, și arătau că scindarea Ardealului nu este decât o continuare firească și nefastă a acceptării pierderii Basarabiei.

Arbitrajul –dictat de la Viena din 1940 și pierderea Nord-Vestului Transilvaniei , sunt reflectate și în presa vremii. Astfel Agenția ”Reuter”, cotidianul american ”New York Herald Tribune”, ziarul turc ”Yeni Sabah”, ”Gaztte de Lausanne” condamnau actul de forță al Germaniei și Italiei în favoarea Ungariei, suținând drepturile românilor.

După pierderea teritoriilor noastre în favoarea vecinilor, se poate pune întrebarea dacă am fi putut evita un asemenea deznodământ. Părerile pot fi, evident, diferite, dar probabil relevante ar fi cuvintele ultimului rege al României, Mihai, care într-o declarație din anul 1992, spunea:”Pe moment , eu am gândit că noi avusesem de ales: era periculos, chiar o sinucidere, să ne opunem nemților și rușilor. Mai târziu, mi-am dat seama că li se putea rezista. Nu pentru mult timp, poate, dar se putea rezista, oricum.” Conștientizarea greșelii politice, morale și istorice era însușită și de fostul rege Carol al II-lea, care prin 1943 recunoștea că nu trebuia să se lase impresionat de frica inspirată de forța militară germană și sovietică, ci să manifeste o atitudine curajoasă alături de anglo-francezi , în 1940, chiar dacă ”…România ar fi suferit, dar nu mai mult decât acum, dar cel puțin n-ar fi fost umilită”.

II. 3. Orientarea politicii externe a României, spre Germania

În perioada interbelică România a fost un stat care s-a aliniat la politica de securitate colectivă, atitudine confirmată prin apartenența la Societatea Națiunilor și rolul activ din alianțele regionale Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică.

Această linie în politica externă a României este susținută și de omul politic Armand Călinescu, colaborator important al regelui Carol al II-lea, dar care este asasinat de către legionari în ziua de 21 septembrie 1939. Din acel moment România intră într-o perioadă de izolare pe planul politicii externe, deoarece atitudinea noastră față de situația Poloniei deranja Reichul nazist și Uniunea Sovietică, iar proiectul Blocului neutrilor s-a demonstrat prin evoluția evenimentelor internaționale că este doar pe hârtie.

Înțelegerile economice cu Germania, determină pe membrii Consiliului de Miniștri și pe regele Carol al II-lea o nouă abordare ”adaptare la realități”. Consecința imediată pe plan intern a fost remanierea guvernului prin numirea ca ministru de externe a lui Ion Gigurtu, foarte bine văzut în cercurile berlineze. Astfel România aluneca de la statutul de stat neutru la unul ce se alătura, cel puțin diplomatic, de tabăra Axei.

Mai mult de atât noua linie de politică externă, a regelui Carol al II-lea și a prim-miniștrilor Gheorghe Tătărescu și Ion Gigurtu, începea să plaseze România în sfera de interes a Germaniei.Această atitudine poate fi justificată pe de o parte prin interesul regelui nostru de a se menține la putere, pe de altă parte putem avea și o explicație de interes național și anume evitarea afectării integrității noastre teritoriale, în contextul evenimentelor internaționale.

Până la declanșarea operațiunilor militare pe frontul de Vest, România a tot sperat că va fi protejată de angajamentele Franței și Marii Britanii. Succesul blitzkrieg-ului nazist dintre 10 mai și 22 iunie 1940 , determina România să aleagă singura cale în politica externă , aceea de apropiere de Berlin. Această schimbare în orientarea politicii externe este determinată nu numai de incapacitatea militară a Franței din 1940, dar și de factori interni, precum ascensiunea extremei drepte, Garda de Fier, dar și dorința regelui Carol al II-lea de a-și salva tronul.

Astfel se explică de ce Carol al II-lea a acceptat participarea la guvernare și a legionarilor, membri ai Gărzii de Fier intrând în guvern la 28 iunie și 4 iulie 1940. Se încerca o reconciliere a forțelor politice românești, sub forma Partidului Națiunii.

Această etapă de nonbeligeranță, care s-a finalizat prin intrarea noastră în cel de-al doilea război mondial, nu ne-a scutit de drama pierderilor teritoriale din 1940.

Abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, preluarea puterii de facto de către generalul, ulterior mareșalul Ion Antonescu, cît și evoluția conflictului în Europa , integrează România în sfera gravitațională a Germaniei. Subliniem că România devenea un stat satelit, și nu un stat ocupat militar.

CAPITOLUL III

RELAȚIILE ROMÂNO-GERMANE ÎN PERIOADA 1939-1940

III. 1. Interesele politice, militare și economice ale Germaniei în România.

Interesele Germaniei în România, erau legate la începutul războiului de două resurse importante ale spațiului nostru: petrolul și cerealele. Presiunile germanilor ca se le obțină creșteau tot mai mult cu cât scădeau șansele de respectare a angajamentelor anglo-franceze din aprilie 1939.

Ca și în situația primului război mondial , marile puteri, doreau anularea adversarului, chiar și prin soluții radicale asupra statelor considerate cu interese limitate pe plan mondial, cum era și situația noastră.De aceea Anglia și Franța aveau în plan distrugerea zonei Ploiești, așa cum și Germania își punea problema ocupării României. Poate și de aceea în vara anului 1940, sovieticii nu au ocupat decât Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței, naziștii având interese mari în spațiul nostru. Trebuie subliniat că oamenii politici români, în funcție de orientările lor germanofile sau anglofile, exprimau opinii care susțineu protejarea sau distrugerea explotărilor petrolifere de pe valea Prahovei.Germania dorind să evite experiența din primul război mondial își punea problema ocupării noastre, și să evite astfel o eventuală blocadă a anglo-americanilor.

Atitudinea României de la începutul războiului deranjau Germania, ca și pe Uniunea Sovietică, deoarece autoritățile române au avut o atitudine binevoitoare față de Polonia.Interesul Germaniei față de România trebuie văzut ca interes strategic, datorită resurselor noastre , mai ales petrolul, ”stăpân al păcii și al războiului”. În acel moment România realiza 2,2% din producția mondială, fiind al șaselea producător din lume. Așadar interesul german față de resursele noastre petrolifere era explicabil, prin strategia războiului fulger, interesul fiind întărit de Hermann Göring în 1941, când într-o discuție cu ministrul de externe al României, Mihai Antonescu, identifica petrolul românesc ca a doua contribuție importantă adusă de români intereselor Axei Berlin-Roma-Tokyo.

Germania era într-un evident dezavantaj , față de tabăra Națiunilor Unite, deoarece resursele de petrol, am putea spune, că erau limitate în acel moment al războiului, și de aceea a căutat să surmonteze acest handicap , prin acapararea resurselor din alte zone, inclusiv România.Interesul german pentru petrolul românesc nu era străin cercurilor diplomatice britanice și franceze, care solicitau României în noiembrie 1939, chiar oprirea livrărilor de țiței către Germania și Italia.Bineînțeles că și Germania solicita la rândul său României ca să fie asigurate livrările de petrol, în funcție de necesitățile de război.Miza petrolului românesc a generat mai întâi un succes al britanicilor, ce au reușit să devieze , prin intermediul trusturilor cu capital franco –englez, exporturile noastre de petrol către cel de al III-lea Reich, în perioada septembrie 1939-martie 1940, cum dealtfel și germanii, prin Ministerul de Economie de la Berlin, au sensibilizat autoritățile române să fie mai binevoitoare.

România a încercat să exploateze această resursă strategică, ca armă diplomatică,inițiindu-se măsuri care să monitorizeze exporturile petroliere, prin Oficiul schimburilor cu străinătatea (în toamna anului 1939), iar din 1940 s-a constituit Comisariatul general al petrolului .

Un alt interes de moment al germanilor, în țara noastră, era problema aurului polonez, pe care ar fi dorit să-l confiște în favoarea Reich-ului. Dar , tot cu sprijin românesc , aurul polonez în mare parte a părăsit țara prin portul Constanța spre Anglia, iar o parte a fost ascuns în țară, fiind retrocedat Poloniei după război.

III. 2. Dominația germană în România; Misiunea Militară germană; aderarea României la Pactul Tripartit.

Declanșarea celui de-al doilea război mondial determină România să adopte o politică de expectativă, prin declararea unei neutralități binevoitoare mai degrabă Germaniei.Deși între noi și Polonia exista un pact de întrajutorare, dar am evitat aplicarea acestuia , justificând că pactul este valabil în situația unei agresiuni din partea sovietică.

Când guvernul polon, aflat pe teritoriul nostru a afirmat că va continua lupta , noi sub presiunea germană , a trebuit să internăm pe oficialii Poloniei. Este drept că tot oficialii români favorizau, în pofida nemulțumirii reprezentanțior germani de la București, părăsirea României de către polonezi.

Evoluția României în anul 1940 a fost dramatică prin pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei, Transilvaniei și Dobrogei de Sud. Înconjurată de state revizioniste, ostile, România căuta să găsească o ieșire.

Aceasta și succesele militare ale Germaniei au determinat pe regele Carol I să renunțe la neutralitatea declarată la 6 septembrie 1939 și să ducă o politică de apreciere față de Germania, politică ce a dat României un statul de nonbeligeranță, prelungit practic până la 22 iunie 1941.

Prin această “reorientare” politică Carol I nu a reușit să salveze nici integritatea teritorială a țării și nici tronul.Pe plan intern, situația politică deosebit de grea și tumultoasele manifestări de stradă au făcut ca la 6 septembrie 1940, dimineața, regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai, șeful guvernului însărcinat cu depline puteri fiind generalul de divizie în rezervă Ion Antonescu.

Factorul hotărâtor care l-a determinat pe Carol al II-lea să abdice, a fost poziția Germaniei, amestecul direct al acesteia în treburile interne ale României. Ministrul Germaniei la București, Wilhelm Fabricius, într-un raport înaintat ulterior superiorilor săi, avea să declare că: "… am contribuit la abdicarea regelui care, în lipsa intervenției mele ar fi format un cabinet al generalului Gheorghe Mihail și l-ar fi împușcat pe Antonescu.“

Poziția Reichului față de regimul politic al regelui Carol II fusese determinată, în primul rând, de rolul ce i se rezervase României în planurile de viitor ale naziștilor privind eventualitatea unui război împotriva Uniunii Sovietice. Lucrețiu Pătrășcanu arată că regele ar fi fost incapabil să impună țării, cu autoritatea necesară, încadrarea României în Axă și să singura alternativă pentru Germania era înlăturarea regimului carlist și, în locul acestuia, instaurarea unui regim sigur,serviabil intereselor germane. Un guvern de factură legionară oferea siguranță.

După abdicarea la 6 septembrie 1940 a lui Carol II-lea și încoronarea ca rege a lui Mihai, la 7 septembrie, fără Parlament și Constituție, Ion Antonescu este investit cu putere deplină. Urmează prin Decretul Regal din 14 septembrie 1940 instituirea statului național-legionar.

După preluarea puterii, reorientarea politică a lui Ion Antonescu, pe plan extern, a fost de aliniere la Axa fascistă. În acest sens, el declara în Consiliul de Miniștri, la două săptămâni de la instaurarea sa ca prim-ministru: “Pot fi foarte prieten cu englezii dar nu merg cu englezii ca să răstorn statul pentru o prietenie cu ei. Merg cu cel mai mare inamic al meu personal ca să salvez statul.”

Imediat după preluarea puterii, la 7 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a comunicat atașatului militar german la București, acordul său pentru venirea trupelor Wehrmachtului în România, sub masca instruirii unităților române,prilej cu care solicita și tehnică de luptă, în special avioane, tancuri și tunuri antiaeriene.

Această solicitare, care nu era nouă în peisajul relațiilor româno-germane, întrucât și Carol al II-lea o dorea, dar fusese refuzat, venea acum ca o mănușă pentru planurile lui Hitler privind securitatea și monopolul exploatării terenurilor petrolifere românești.

Într-un memoriu elaborat de OKW (Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului) în aprilie 1939, intitulat “Aprovizionarea cu petrol a Germaniei în timp de război”, se preciza că, controlul terenurilor petrolifere românești putea fi realizată fie prin mijloace diplomatice, fie prin mijloace militare, în vederea unei depline stăpâniri teritoriale. În august 1939 a fost elaborat un plan de ocupare a zonei cu zăcămintele respective, iar la începutul anului 1940 s-a elaborat un “plan de operații” privind atacarea României de către Germania și Ungaria, în vederea acelorași obiective.Astfel înțelegem de ce în 1940 Germania a ”sfătuit” România să cedeze intereselor maghiare.

Având în vedere aceste obiective, acțiunile celui de-al III-lea Reich pentru instaurarea unui regim de ocupație în România s-au intensificat pe parcursul anului 1940, mai ales că, pe lângă petrolul românesc, Wehrmachtul avea nevoie și de armata română pentru participarea la războiul pe care Germania îl pregătea împotriva URSS.

Un element important, o etapă, în procesul de realizare a dominației germane în România, proces inițiat încă din anul 1939 prin presiunile economice asupra României, îl constituie intrarea în țară a trupelor germane, constituite, la propunerea lui Antonescu, într-o “Misiune militară”,ca urmare a convorbirilor avute de Ion Antonescu cu generalul Kurt von Tippleskirch din statul major al OKW.

Misiunea reală a trupelor care constituiau “Misiunea germană” în România se desprinde foarte clar din ordinul statului major al Fuhrer-ului și Înaltului Comandament al Wermacht-ului, datat 20 septembrie 1940 la Berlin: “Cu privire la cererea guvernului român de personal german de instructaj și unitățile de instrucție, Fuhrer-ul și comandamentul suprem au hotărât:

Armata terestră și Luftwaffe vor trimite misiuni militare în România. Sarcina lor aparentă va fi de a instrui România prietenă nouă, în ceea ce privește organizarea și pregătirea forțelor ei armate.

Sarcinile lor reale, care nu trebuie să devină evidente nici pentru români, nici pentru propriile noastre trupe, sunt:

Să apere câmpurile petrolifere de a fi acaparate de o terță putere, sau de la distrugere;

Să dea posibilitatea armatei române de a efectua sarcini diferite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei;

În cazul când vom fi siliți la un război cu Rusia Sovietică, să se pregătească pentru angajarea forțelor germane și române din direcția României.”

O lună mai târziu, la 10 octombrie 1940, Hitler emite o directivă către comandanții trupelor armate terestre și forțelor aeriene numiți în România, prin care le precizează că “misiunea germană” în România, datorită poziției cheie pe care o ocupă țara noastră în Balcani, să nu afecteze relațiile noastre cu celelalte țări balcanice, cu Italia, și cu Rusia Sovietică, este necesar,să se evite și cea mai mică aparență de ocupație militară a României.

Tratativele privind constituirea și trimiterea unei misiuni militare germane în România au fost reluate de generalul Ion Antonescu imediat după preluarea puterii, pe timpul întâlnirii în ziua de 7 septembrie, cu colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar al aviației germane la București, căruia îi făcea cunoscută dorința sosirii la București cât mai grabnic, a unui general german pentru deschiderea tratativelor referitoare la colaborarea armatei germane cu armata română în domeniul militar, prin trimiterea unor ofițeri germani ca instructori pentru Academia de Război, pentru școlile militare de infanterie, de artilerie și de moto-mecanizate și ca specialiști tehnici în Statul Major General și expedierea în România a unor unități complete de moto-mecanizate și aviație.

Urmare a acestei întâlniri, tratativele propriu-zise au început în data de 15 septembrie când, delegația germană condusă de generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch, șeful Cartierului General IV al Statului Major al Trupelor de Uscat, a avut o primă întrevedere cu generalul Ion Antonescu, secondat de generalul Rozin, pe timpul căreia a fost clarificată de partea germană în detaliu concepția guvernului român în legătură cu misiunea militară solicitată.

Chiar dacă întâlnirea, aparent, a fost una de informare privind situația României din punct de vedere militar, constituind baza de plecare în stabilirea concretă a compunerii misiunii, dislocării acesteia și scopurilor propuse, aceasta a avut o importanță deosebită datorită prezentării de către generalul Ion Antonescu a situației reale a nivelului de pregătire și dotare a armatei române, precum și disponibilitatea de a primi în viitorul apropiat un număr suplimentar de unități germane „numai în circumstanțele încheierii unei alianțe militare”, șeful statului român declarându-se pentru o deschidere totală spre Germania. De asemenea a fost dezvăluit dispozitivul destinat apărării frontierei de est și a planului operativ conceput în acest sens, în cadrul căruia se conta pe viitor și pe unitățile mecanizate germane din România ca parte componentă a preconizatei rezerve strategice dislocate în nord-estul capitalei, plasându-se în prim plan o viitoare cooperare militară în cazul unui atac din est. Mai mult, generalul Ion Antonescu a insistat pe primirea de asigurări ferme în privința garantării frontierelor românești de către Germania în virtutea actului vienez din 30 august 1940, în eventualitatea unui atac sovietic sau a agresării concomitent de Ungaria și Bulgaria.

Referitor la motivele de îngrijorare datorită atitudinii provocatoare a Rusiei Sovietice, acestea erau generate de „Atitudinea agresivă la frontiere, manifestată prin atacuri prin surprindere asupra unor posturi, folosind pentru aceasta forțe superioare, pentru ca apoi să susțină că ei au fost atacați, prin provocarea altor diverse incidente de frontieră, concentrarea de material de traversare în diferite locuri de pe malul Prutului, amplasarea a numeroase aerodromuri, în special în sudul Basarabiei”.

Prin prezentarea incapacității armatei române de a asigura apărarea antiaeriană a zonei petrolifere s-a afirmat necesitatea colaborării în această privință, recunoscându-se, implicit, interesul major al Germaniei referitor la securizarea petrolului românesc. Dealtfel, pe timpul procesului, în 1946, generalul Ion Antonescu afirma ca lucru cunoscut că „era și un interes german să-și păzească petrolul, pentru că baza economică și militară a Germaniei se baza pe petrolul românesc. Asta nu poate să conteste nimenea”, apreciind că amplasarea centrelor de moto-mecanizate și alte centre de instrucție din apropierea zonei petrolifere „coincidea și cu interesele petrolului”.

Au fost reiterate punctele de vedere ale României privind sosirea Misiunii Militare, compunerea de principiu a acesteia și, important, afirmația clară a distincției dintre garantarea numai a frontierelor României de către Germania și încheierea de către cele două state a unei alianțe militare, distincție necesară dimensionării numerice a trupelor germane ce urmau să sosească în România, cu consecințe privind modul de percepere al operațiunii de către statele cu interese în zonă; U.R.S.S. și Marea Britanie.

Conform celor stabilite pe parcursul acestei întâlniri, generalul von Tippelskirch a primit, în ziua de 17 septembrie, din partea comandamentului român, propunerile privind Misiunea Militară Germană, astfel:

Scopul stabilit Misiunii Militare Germane era de a colabora cu Comandamentul Român la reorganizarea, dotarea și instrucție armatei române pe baza experienței acumulate de armata germană în campaniile din Polonia și Franța. Dorința României era ca după terminarea instrucției, armamentul și tehnica unităților germane de instrucție să rămână în dotarea armatei române, contravaloarea urmând a fi achitată ulterior. Din păcate, aceasta solicitare a fost respinsă de către Hitler și transmisă generalului von Tippelskirch prin intermediul feldmareșalului Keitel.

Misiunea Militară Germană urma să funcționeze în legătură cu Marele Stat Major, având în compunere ofițeri specialiști pentru îndeplinirea misiunii primite.

Pentru centrele de instrucție ale celorlalte arme (infanterie, cavalerie, artilerie, geniu) erau, de asemenea, prevăzute efectivele și mijloacele necesare, precum și ofițerii necesari pentru stabilirea planului de învățământ și organizarea cursurilor.

Activitatea acestor centre de instrucție a fost reglementată prin elaborarea de către Marele Stat Major a „Instrucțiunilor pentru funcționarea centrelor de instrucție româno-germane”, document conform căruia scopul instrucției era de a forma instructori și comandanți de subunități și unități, până la nivel batalion (divizion) inclusiv, după procedeele germane, conform unor programe de instrucție întocmite de comandanții centrelor de instrucție împreună cu ofițerul consilier și cu comandantul trupelor de instrucție germane.Fiecare centru de instrucție al infanteriei era prevăzut a avea la dispoziție pentru instruire, un batalion întărit cu tunuri de infanterie și un detașament de artilerie, la aplicații urmând a fi întrebuințați și pionieri și care de luptă.

Pe lângă stabilirea amplasării și componentei unităților de instrucție destinate centrelor de instrucție româno-germane, în ședințele de colaborare a Marelui Stat Major și Misiunea Militară Germană din zilele de 14 și 17 octombrie 1940, s-au definitivat toate aspectele organizatorice și conceptuale necesare funcționării acestora începând cu data de 10 noiembrie (mai puțin serviciile care au fost planificate a începe pe 1 decembrie 1940), prima serie urmând a fi pregătită în perioada 10 noiembrie – 21 decembrie 1940 (la servicii, perioada de instruire a fost planificată a fi 1 decembrie -21 decembrie 1940). Instruirea urma să se execute exclusiv prin aplicații în teren conform metodelor germane, fără însă a fi amestecate trupele germane cu cele române. „La fiecare centru de instrucție va fi o unitate română similară care va fi instruită de ofițerii centrului de instrucție după metodele văzute la aplicațiile germane, executând aceeași aplicație în zilele când trupele germane fac pregătirea”.

De asemenea, procesul de instruire a celor trei divizii românești alese ca model (diviziile 5, 6 și 13 Infanterie) a fost planificat a începe după 1 decembrie 1940, dată la care divizia germană repartizată pentru această misiune urma să fie sosită în țară și cazată în cazărmile puse la dispoziție în acest sens.

Conform propunerilor făcute de generalul Ion Antonescu încă din data de 15 septembrie, pe timpul întâlnirii cu delegația germană, s-a stabilit ca, prin și cu ofițerii germani de stat major detașați ca profesori la Școala Superioară de Război, doctrina militară germană să fie însușită de ofițerii cursanți români prin predarea următoarelor cursuri:

– „Tactica generală”;

-„Tactica serviciilor”;

-„Tactica aeronauticii”;

-„Tactica trupelor motomecanizate”;

– „Transporturi”.

Pregătirea fiind completată prin participări la aplicații în teren cu trupe germane. Sosirea ofițerilor profesori germani în Școala Superioară de Război a fost planificată pentru ziua de 26 octombrie 1940.

Discuțiile între reprezentanții celor două armate – germane și române – pentru rezolvarea întregii problematicii privind sosirea Misiunii Militare Germane, au continuat până în data de 22 octombrie 1940, dată la care s-a încheiat „Protocolul pentru aranjarea chestiunilor decurgând din prezența în România a Misiunii Militare Germane” ce cuprindea și un număr de șapte anexe ce conțineau propuneri privind:

– reglementarea aprovizionării cu hrană ;

– cazarea trupelor germane ;

-stabilirea modalității de transport pe CFR pentru militarii germani și materialele de orice fel aparținând armatei germane în România ;

-aprovizionarea cu carburanți ;

-detalii privind transmisiunile telefonice cu fir și transmisiuni radio ;

-traficul poștal telegrafic ;

-chestiunile referitoare la vamă;

-chestiunile de drept.

Este de remarcat faptul că documentele și referatele întocmite cu ocazia întâlnirilor care au precedat sosirea Misiunii Militare Germane relevă poziția de egalitate și parteneriat în problemele discutate, atmosfera fiind cea de colaborare și cooperare și nu de impunere cu orice preț a voinței părți germane .

Pe de altă parte, conștient de implicațiile economico-financiare ale acestei cooperări militare, generalul Ion Antonescu, în rezoluția pusă pe raportul șefului Marelui Stat Major nr. 20009 din 23 octombrie 1940 privind protocolul menționat, cerea stabilirea exactă a efectivului în ofițeri, subofițeri și soldați sosiți și a celor care mai trebuie să vină, calcularea costului zilnic al angajamentelor luate sub raportul financiar și durata misiunea germană.

După acceptul lui Hitler, în baza înțelegerilor stabilite pe timpul convorbirilor din luna septembrie, la 30 septembrie 1940, a început afluirea spre Dresda (centrul de adunare) a efectivelor și materialului destinate României, frontiera vremelnică din zona Brașovului fiind depășită în 10 octombrie 1940, primele unități pătrunzând în Valea Prahovei, zi în care Hitler recomanda „să se evite și cea mai mică aparență de ocupație militară a României și să se dea de la început transferului de unități militare în această țară caracterul unei trimiteri de Misiune a Wehrmachtului german, având trupele de instrucție necesare”. Eșalonul de comandă, avându-l în frunte pe fostul comandant al Diviziei 14 Tancuri, generalul-locotenent Erik Hansen, numit în funcția de șef al Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, împreună cu șeful Misiunii Germane a Aerului, general-locotenent Wilhelm Speidel și cu șeful statului major al Misiunii, generalul Arthur Hauffe a fost întâmpinat în gara Mogoșoaia de Horia Sima, Mihail Sturdza, ministrul Afacerilor Străine, generalul Alexandru Ioanițiu, șeful Marelui Stat Major, de miniștrii Germaniei, Italiei și Japoniei. Comanda Misiunii Militare Germane a fost instalată la Școala Superioară de Război, iar ofițerii au fost cazați la hotelul „Ambasador”. Deși data intrării în România a Misiunii militare germane nu a fost precizată, la 10 octombrie 1940 trupele acesteia trec linia de demarcație în zona Brașov și până seara se instalează pe valea Prahovei. La 12 octombrie sosesc în București și șefii misiunii, generalul de cavalerie Erik Hansen (1940-1941, 1943-1944), comandantul Forțelor de aviație, generalul Wilhelm Speidel și șeful statului major al misiunii, generalul Arthur Hanffe (numit comandant al Misiunii, în intervalul 1941-1943), cu personalul din primul eșalon.

Începând cu ziua de 24 octombrie a început sosirea unităților germane în România și cazarea acestora în cazărmile eliberate de trupele române. Pentru instruirea „unităților model” românești și anume diviziile 5, 6, 13 Infanterie și a organizarii unei brigazi de motorizate în zona Văii Prahovei a fost desemnată Divizia 13 Infanterie Moto comandată de generalul locotenent von Rothkirch, care a fost dislocată în România în perioada 28 octombrie – 10 noiembrie 1940 schimbându-i-se în acest timp denumirea în Divizia 13 Tancuri.

Efectivele acestei divizii au fost cantonate în cazărmile Buzău, Roman, Brașov Târgoviște, iar începând cu mijlocul lunii decembrie 1940 până în martie 1941 în zona Sibiului a fost dislocată cea de-a doua mare unitate germană, Divizia 16 Tancuri comandată de generalul locotenent Hans Hube.

Până la 11 noiembrie 1940 au sosit în țară toate unitățile Diviziei 13 infanterie moto întărită, care a primit denumirea de “Lenrstab II”, toate unitățile forțelor aeriene, precum și întregul efectiv al comandamentului Misiunii militare, în total 19 000 militari.

Unitățile germane au fost dislocate în garnizoanele: București, sediul misiunii fiind la Școala Superioară de Război (astfel Universitatea Națională de Apărare), Mihai Bravu, Giurgiu, Brașov – Bod, Codlea, Vulcan, Ghimbav, Râșnov, Cristian, Făgăraș, Sibiu, Râmnicu-Vâlcea, Târgoviște, Câmpina, Ploiești, Buzău, Râmnicu-Sărat, Focșani, Bacău și Roman.

La 22 octombrie 1940 s-a semnat un “Protocol” de către generalul Nicolae Tătăranu din partea României și consilierul de legație dr. Lehman din partea Germaniei prin care se reglementau problemele legate de prezența trupelor germane în țara noastră.

După întoarcerea din vizita făcută în Germania, prilejuită de aderarea la Pactul Tripartit, Ion Antonescu, prin declarația făcută în ședința Consiliului de Ministri, din data de 26 noiembrie 1940, a făcut cunoscute reglementările statuate între partea română și cea germană în privința logisticii legate de Misiunea Militară germană. Conform celor declarate, cheltuielile de întreținere a misiunii germane vor fi suportate de guvernul român numai până la limita sumei de 100.000.000 lei lunar. Tot ce va trece de această sumă va fi plătită de guvernul german, dintr-un cont special. Conform aprecierilor generalului Șteflea, secretar general la președenția Consiliului de Miniștri, în acea perioadă situația era foarte favorabilă pentru România, datorită faptului că numai benzina cumpărată de germani pentru tehnica militară valorează 100.000.000 lei. Au fost reglementate, de asemenea, aprovizionarea cu produse alimentare, cazarea efectivelor, transportul pe CFR pentru militari și materialele de orice fel aparținând trupelor germane aflate în România, aprovizionarea cu carburanți, transmisiunile cu fir și radio, traficul poștal telegrafie, chestiunile de vamă și cele de drept.

În perioada decembrie 1940 – martie 1941, pe teritoriul României au fost aduse mari unități din compunerea Grupului de Armate Germane, de sub comanda feldmareșalului Sigmund von List, destinat operațiunii “Marița”, cela care trebuia să invadeze Grecia, unul dintre aliații noștri tradiționali în perioada interbelică.

Trecerea acestor trupe prin România spre Balcani, ne era impusă,în cazul unui refuz am fi fost ocupați de către armata germană.

Dominația Germaniei în România, a început la 12 octombrie 1940 și a durat până la 23 august 1944, având un caracter diferit de ocupația de război. Această caracteristică se datorează faptului că intrarea Misiunii germane nu a echivalat cu ocuparea României, precum în cazul Poloniei în 1939, al Iugoslaviei în 1941 ori al Ungariei în 1944. Dacă în cazul acestor țări a intervenit în urma acțiunilor de luptă, în cazul României nu se poate vorbi de ocupație, deoarece situația de fapt a fost posibilă cu acceptul guvernului, sub presiunile politice, economice și militare ale Germaniei. Pentru trimiterea trupelor în România, Germania s-a folosit de toate condițiile ce i-au înlesnit realizarea acestui obiectiv, fără ca să folosească forța armată, deși de fiecare dată se prevăzuse și această variantă.

Trupele germane controlau cele mai importante zone și obiective strategice din țară: capitala, Valea Prahovei, Valea Oltului, fiind pregătite să preia puterea în forța dacă regimul politic antonescian ar fi dat semne de slăbiciune. Acest aspect nu i-a scăpat lui Ion Antonescu care, în relațiile cu Germania a manifestat prudență, iar din 1943 a acceptat și chiar a dirijat acțiunile diplomatice privind ieșirea României din Axă.

În relațiile oficiale Hitler afirma că România este aliata Marelui Reich, căruia i se respecta independența și suveranitatea națională, însă, în fapt, trupelor germane staționate în România li s-au stabilit misiuni secrete, care aduceau o atingere vădită suveranității.

Un aspect esențial al dominației germane în România este acela privind exteritorialitatea de care se bucurau efectivele militare germane în România, conform “Protocolului” din 22 octombrie 1940.

Conform acestui principiu personalul armatei germane de pe teritoriul țării era scos de sub incidența legislației românești, chiar în cazul comiterii de crime împotriva cetățenilor români sau provocarea de daune bunurilor statului nostru.Mișcările de trupe germane pe teritoriul țării noastre au fost scoase de sub controlul autorităților române, controlul vamal al acestora fiind executat exclusiv de către personal german. Eludarea controlului vamal al trenurilor, a mijloacelor de transport auto, maritim și aerian a dat posibilitatea ca militarii germani să expedieze în Germania pachete cu produse alimentare în cantități mari.

În ședința din 26 noiembrie 1940, generalul român a dispus luarea unor măsuri pentru limitarea scoaterii de pe piața românească a produselor alimentare de către trupele germane prin sistemul de “trimitere de pachete”.

Se poate spune că, datorită bunurilor relații existente între Hitler și Antonescu, nu se poate vorbi de un regim de ocupație. Într-adevăr, Antonescu se bucura de prețuirea lui Hitler pentru că acesta l-a considerat întotdeauna un aliat fidel al Germaniei și, totodată, l-a apreciat ca pe un general valoros, cu o temeinică pregătire strategică și cu mare prestigiu în armata română. Dar, acesta nu este un criteriu de apreciere privind instituirea dominației și la nevoie chiar ocupația militară atâta timp cât pentru Hitler prioritare în orice caz erau interesele Germaniei.

În același document, în privința Misiunii militare germane arăta că instructorii germani erau repartizați numai la centrele de instrucție, acestea având o atitudine corectă, fără acte de imixtiune în problemele economice.

În încercarea de a preveni afectarea intereselor României prin prevenirea unor noi aranjamente politice între marile puteri, Antonescu semnează la Berlin în ziua de 23 noiembrie 1940, printr-un protocol de adeziune, aderarea la Pactul Tripartit, prilej cu care acesta a făcut cunoscut lui Hitler scopurile politicii sale: “reîntoarcerea la patria mamă a Basarabiei și a regiunilor nordice din Bucovina și Transilvania”.

De fiecare dată când, șefii partidelor istorice i-au reproșat lui Antonescu apropierea de Germania și aderarea la Pactul Tripartit, apreciind situația României ca fiind sub “o ocupație germană, cu tendința de a ne băga în război, Ion Antonescu replica, argumentând că Germania era singura forță pe care ne puteam sprijini, în apărarea țării și modernizarea armatei.Prin aderarea la Pact, I. Antonescu urmărea să evite pe viitor pierderea și altor teritorii românești în favoarea Ungariei.

Până la 23 august 1944 s-a aflat sub dominația germană, dominație realizată prin mijloace politice și diplomației, diferită de ocupația militară de război, iar caracterul specific al acesteia rezultă din faptul că trupele germane dislocate în zonele cheie ale teritoriului țării erau pregătite să intervină și să realizeze ocupația militară prin forță.

Guvernul român dispunea de independență în exterior și interior, o anumită libertate de acțiune, mai ales după alungarea legionarilor din guvern, când contactele diplomatice cu reprezentenții unor țări aflate în afara coaliției Axei s-au menținut deși acest lucru nu a fost pe placul Berlinului.De asemenea diplomații români au trebuit să-și desfășoare activitatea în țările neutre sau neangajate în conflict cu multe restricții privind contactul cu diplomații țărilor Națiunilor Unite.

Caracterul specific al dominației germane în România este relevat și de faptul că întreaga activitate a guvernului și organelor administrative se aflau permanent sub controlul organelor GESTAPO (Poliția Secretă de Stat), a Abwehr-ului (Departamentul de informații externe și contraspionaj), precum și a Grupului Etnic German. Până în august 1944, în România au fost create numeroase rezidențe ale Gestapo-ului: 14 în zona petrolieră, 24 în principalele porturi dunărene, 6 la Brașov, 5 la Timișoara, 4 la Iași și câte 2 la Sibiu și Craiova.

De asemenea, Abwehr-ul și-a creat la București Serviciul de Informații al Armatei Germane în România (SIAG), cu ramificații pe tot teritoriul României.

Toate aceste organe de spionaj erau sprijinite în activitatea lor de personalul diplomatic foarte numeros, grupat în 13 consulate, precum și numeroase reprezentanțe comerciale.

Pe lângă acestea, organizația “Comunitatea Germană”, transformată după intrarea trupelor germane în România în “Grupul Etnic German”, condus de gauleiterul Andreas Schmidt, a avut o contribuție importantă la realizarea dominației germane. De asemenea, începând cu 1940 funcționează în România “Secția din România a PNSG”, sub conducerea funcționarului de legație Alfred Konradi. Toate acestea au adâncit caracterul dominației germane în România, dominație care a luat sfârșit odată cu declanșarea evenimentelor de la 23 august 1944.

Dacă pentru partea română scopul sosirii Misiunii Militare Germane era cel declarat oficial și anume de a colabora cu Comandamentul Român la reorganizarea, dotarea și instrucția armatei române pe baza experienței acumulate de armata germană în campaniile precedente și constituirea acestei misiuni ca „garanție împotriva veșnicei amenințări sovietice”, pentru Germania, misiunea acestei structuri militare este cea desprinsă din ordinul Statului Major al Führer-ului și Înaltului Comandament al Wehrmachtului, din 20 septembrie 1940 și anume: apărarea câmpurilor petrolifere împotriva acaparării de o terță putere sau distrugerii, acordarea posibilității armatei române de a executa diferite misiuni conform unui planurilor elaborate în favoarea și interesele Germaniei, precum și, în cazul declanșării războiului germano-sovietic, „angajarea forțelor germane și române din direcția României”.

Pe lângă implicarea în procesul de organizare și pregătire a armatei române, în ceea ce privește câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, dacă securizarea și apărarea terestră a acestora împotriva încercărilor de distrugere puteau fi asigurate de armata română și Serviciul Special de Informații, apărarea antiaeriană era imposibil de realizat fără colaborarea armatei germane, datorită precarității și insuficientei dotări, în acest sens, al armatei române. De altfel, chiar amplasarea trupelor germane pe teritoriul românesc, propusă de generalul Ion Antonescu și respectată de partea germană, cu o singură excepție – orașul Roman – încadra regiunea petroliferă, zona de cantonare fiind delimitată de orașele Sibiu – Râmnicu-Vâlcea – București Ploiești – Buzău – Brașov .

De asemenea, rolul rezervat armatei române în cazul unui conflict germano-sovietic de către Germania, era în deplin consens cu dorința de a redobândi prin luptă provinciile răpite de puterea sovietică în vara anului 1940.

Nu în ultimul rând trebuie menționat faptul că prezența trupelor de instruire germane în România, prin garantarea securității statale prin stoparea intențiilor agresive ale U.R.S.S. în special asupra României, făcea posibilă, conform afirmației generalului Ion Antonescu, demobilizarea, „până la 40% din forța concentrată în estul țării”, ceea ce însemna deplasarea spre zona agriculturii a unei forțe de muncă destul de însemnată, atât de necesară în condițiile toamnei anului 1940.

După instalarea în România, impresiile contactului militarilor germani cu armata română, cu politica dâmbovițeană și cu societatea românească, nu erau îmbucurătoare pentru români. Armata Reich-ului desfășurase cu succes fulgerător deja două campanii – în Polonia și Franța – pe parcursul cărora își demonstraseră superioritatea capacității combative. Calitățile incontestabile ale militarului german erau, în concepția ideologiei naziste, apanajul rasei superioare ariene, care avea nevoie de „lebens Raum” pentru prosteritatea Reich-ului milenar. Acești militari, având o ideologie și o psihologie de învingători și superioritate rasială, venind în contact cu o țară convulsionată din punct de vedere social, politic și economic, o țară a cărei conducere încerca să impună stabilitatea și siguranța socială și politică atât de necesare pentru depășirea momentului istoric destructural al anului 1940, considerau poporul român net inferior, considerându-l mai degrabă o populație care ocupa un teritoriu ale cărui bogății naționale și forță de muncă puteau fi puse total în slujba Germaniei.

Memoriul intitulat „Ce este România și ce poate deveni?”, datat 29 noiembrie 1940 și întocmit de către un agent special german din cadrul Secției 1 Contrainformații/Externe, contribuie la înțelegerea cauzalității comportamentului militarilor germani față de militarii și poporul român, atât la nivel individ, cât și la nivel de structură militară, reprezentantă oficială a intereselor germane în România. Aflată total în sfera de influență a Germaniei, se afirma că „Noua România trăiește de la început în sfera bunăvoinței dătătoare de energie a Axei”, considerându-se că țara noastră „va avea nevoie în exterior pentru totdeauna, iar în interior pentru cel puțin câteva decenii de coloana vertebrală a trupelor germane”.

Teritoriul românesc era considerat un spațiu vital garantat pentru Reich, atâta timp cât armata germană era prezentă aici, garantându-i-se Germaniei, datorită „confirmatei capacități a poporului român de a îndura foamea”, excedentele agricole și petrolul românesc. Se punea întrebarea dacă, date fiind condițiile permisibile, nu era mai bine ca Germania să fie interesată de exploatarea completă a bogățiilor naturale și a forței de muncă din această țară aflată în apropiere?

Având un popor, nu leneș, dar care „în obtuza modestie oriental-slavă [care] mai degrabă rabdă de foame decât să se străduiască să depășească dificultățile”, pentru obținerea unor rezultate economice foarte bune în România, se avansa ideea colonizării în locul consilierii, proces în care un rol important ar fi revenit Grupului Etnic German, mai ales pentru zona Transilvaniei, îndeplinirea acestei misiuni derulându-se fără „lezarea suveranității formale a României (de altfel, caracteristicile esențiale ale suveranității lipsesc acestui stat) și fără împiedicarea elementelor capabile din rândul populației românești de a se dezvolta”. Astfel, transpare cu claritate posibilul rol prezervat României în planul de expansiune al Germaniei în sud-estul Europei.

Nici armata română nu se bucura de aprecieri pozitive din partea colaboratorilor germani. Ofițerii, alături de funcționarii de stat și alte segmente ale intelectualității erau percepuți ca beneficiarii unor avantaje obținute prin fraudă și înșelăciune, fapt ce declanșase o opoziție în încercarea generalului Ion Antonescu de „a-și putea stăpâni propria armată”.

Într-un raport din 18 ianuarie 1942, generalul maior Hauffe aprecia că armata română era structurată pe principiul cantitativ, cu o încadrare cu personal și cu o dotare materială insuficientă, „fără un principiu unitar, de coordonare pe linie de comandă, instrucție, dotare cu armament și aprovizionare”, fiind din punct de vedere operativ, ineficientă. El aprecia că ofițerul român are o capacitate de înțelegere rapidă fiind suficient pregătit din punct de vedere teoretic, lipsindu-i însă, parțial, ca o caracteristică a rasei, dârzenia și profunzimea caracterului, iar soldatul român era caracterizat ca fiind „lipsit de pretenții, puternic într-o bună măsură, își urmează ascultător comandantul. Voința de a-și apăra patria și disponibilitatea de a-și vărsa sângele pentru aceasta sunt de remarcat, în special, la diviziile din Moldova”.

În condițiile unei stări de spirit bazată pe o cvasi- superioritate față de români în general și față de militarii români în special, membrii Misiunii Militare Germane în România, chiar dacă în plan oficial afișau relații de colaborare bazate pe respect și reciprocitate, la nivel individ și nu numai, comportamentul era unul de desconsiderare și superioritate, fiind cunoscute cazuri extreme de umilire a militarilor români, din partea camarazilor germani toate acestea nefăcând altceva decât să adâncească din partea românilor resentimentele și așa destul de puternice, față de aceștia.

Chiar dacă modalitățile privind întreținerea trupelor germane a fost foarte clar statuate în anexele protocolului încheiat în 22 octombrie 1940, erau foarte dese cazurile în care militarii germani încălcau prevederile stabilite, comportându-se după bunul plac, făcând aprovizionări directe, destabilizând, astfel, piața cerealelor, vitelor și articolelor de primă necesitate, producând în acelați timp o denivelare a prețurilor practicate.

În documentele întocmite de Cabinetul Militar al Conducătorului Statului (Biroul 5) sunt consemnate pe parcursul anului 1941, 83 de cazuri de pagube aduse imobilelor statului și unor persoane fizice, confiscări și rechiziții ilegale, 124 accidente de circulație, 17 morți și 3 invalizi, 43 de cazuri de scandaluri, altercații, insulte aduse militarilor români (inclusiv ofițerilor), lovirea acestora și acostări de soții de ofițeri români, însoțite fiind de soții lor.

Documentul mai prevede vânzări de armament, 22 cazuri de treceri clandestine peste graniță a unor mărfuri și persoane prin intermediul transporturilor germane precum și un număr de 482 clădiri importante (cazărmi, școli, spitale, sanatorii, imobile publice etc.) și 657 imobile particulare, bună parte din acestea fiind ocupate abuziv și pentru a căror eliberare a fost nevoie de intervenții insistente la comanda Misiunii Militare Germane.

În privința trecerii ilegale peste graniță a mărfurilor și persoanelor în special, prin intermediul transporturilor militare germane, acest procedeu tindea să devină un fenomen în lunile ianuarie-februarie 1941, pentru a căror stopare fiind necesară intervenția conducerii Ministerului Apărării Naționale.

În pofida eforturilor factorilor de decizie român și german pe tot timpul ființării Misiunii Militare Germane în România, infracțiunile, încălcările legislației românești, jignirile și prejudiciile produse cetățenilor și militarilor români de către militarii germani s-au menținut la un nivel destul de ridicat. Conținutul rapoartelor contrainformative privind starea de spirit în legătură cu prezența trupelor germane denotă desconsiderarea legislației românești și lipsa de respect a militarilor germani față de omologii lor români, prin faptele lor arogându-și de fapt statutul de superioritate pe care doreau să îl impună în fața unui aliat considerat inferior, toate acestea, la adăpostul clauzei de ex-teritorialitate de care beneficiau, conform prevederilor Protocolului încheiat în 22 octombrie 1940.

Sosirea trupelor germane a avut un impact puternic asupra populației și militarilor români, prin succesele obținute în campaniile din Polonia și Franța, prin ținuta abordată și dotare. Sentimentul era unul de admirație a superiorității acestei armate și nicidecum de mulțumire sau recunoștință pentru participarea la instruirea și dotarea armatei române. Din ofițerii români, o bună parte luptaseră în tranșeele Primului Război Mondial împotriva actualului aliat. De asemenea, românii, militari și civili, nu puteau uita că vinovatul principal pentru sfârtecarea României în anul 1940 era Germania, care, ulterior, a garantat integritatea noilor frontiere românești. Atât în rândul poporului cât și al militarilor români exista un puternic sentiment antigerman în toamna anului 1940 pentru a cărui diminuare statul nu a intervenit deloc în perioada premergătoare sosirii Misiunii Militare Germane. Psihologic, militarul român nu a fost pregătit pentru colaborarea cu viitorul său aliat. Contactul a dezvoltat rapid în rândul acestora un sentiment de inferioritate, care a însoțit militarul român pe toată durata campaniei din est. Circula zvonul unei ocupații camuflate, zvon întărit de comportamentul militarilor germani.

Animozitățile dintre cele două categorii de militari au persistat pe toată perioada premergătoare declanșării campaniei din est, în pofida încercărilor autorităților române de a impune o anumită conduită a militarilor români în relațiile cu aliații. Bineînțeles că aceste sentimente au nemulțumit pe ofițerii germani, Wehrmacht-ul apreciind că 90% din totalul românilor sunt antigermani, iar opinia unui ofițer german, pentru rezolvarea acestor „animozități”, era că „toți ofițerii superiori și generalii să fie împușcați, iar posturile de conducere din unități și din țară să fie preluate de germani”. Această afirmație tranșantă demonstrează nivelul precar al colaborării militare româno-germane.

Chiar dacă starea de spirit datorată prezenței și manifestării militarilor germani în România era una tensionată, care tindea să afecteze relațiile interumane dintre militarii celor două armate, exista totuși și aprecieri pozitive, de o parte și de cealaltă.

Ofițerii români recunoșteau și admirau calitățile armatei germane deja trecute prin proba focului, în pofida lipsei oricărui sentiment de simpatie, din contră. Conștienți de beneficiile pe care armata română, incontestabil le putea obține prin însușirea experienței germane, aceștia au adoptat față de omologii germani, cu excepțiile inerente, binentețes, o relație impersonală, strict de colaborare, aspect glacial, care nu a scăpat observației celor din urmă și nici oficialilor români. Era binecunoscut de către parte germană că „toți români cinstiți, ca patrioți, își doresc din toată inima să-și vadă patria liberă – inclusiv de ocupația germană – dar pe de altă parte nu văd o altă salvare a țării decât prin prezența militară și administrația germană”.

Pe de altă parte, militarii și în special instructorii germani se arătau extrem de mulțumiți de calitățile de buni luptători ale militarilor români, calități, de care, dealtfel, s-au putut convinge ulterior pe parcursul a trei ani de lupte umăr la umăr împotriva Rusiei bolșevice, precum și de puterea acestora de a asimila noi cunoștințe și a se plia pe metodele germane de ducere a luptei. Pe timpul convocării comandanților de mari unități, din 28 noiembrie 1940, generalul Iacobici aprecia că în cadrul centrelor de instrucție „. . . lucrurile merg foarte bine. Ofițerii germani sunt foarte mulțumiți. Asemenea și ofițerii români. În ceea ce privește calitatea materialului om (ofițer și trupă), instructorii germani sunt extrem de mulțumiți de el și spun că, cu asemenea material, se poate duce un război în cele mai bune condițiuni”. De asemenea, notele contrainformative ale Secției a II-a Informații cuprind informații privind aprecierea pozitivă în cadrul cercurilor ofițerilor germani, a ofițerilor și soldaților români care „sunt bine pregătiți și curajoși, însă nu au material suficient”, fiind criticate în schimb comportamentul ofițerilor români față de soldații subordonați, poziția și sentimentele antigermane ale acestora, precum și hrănirea și echiparea precară a soldaților. Documentele cuprind și comentarii ale subofițerilor germani, care „veniți în contact cu un sistem militar diferit de cel german, apreciau nefavorabil lipsa egalității în drepturi a soldaților față de ofițerii români.

Perioada în care Misiunea Militară Germană a colaborat cu armata română a fost una lipsită de incidente majore, care să pună sub semnul întrebării atingerea scopurilor propuse de cei doi aliați, însă relațiile dintre militarii celor două armate – române și germane nu au fost cele scontate de generalul Ion Antonescu, dimpotrivă perioada a fost marcată de o stare de spirit negativă în rândul militarilor români în legătură cu sosirea Misiunii Militare Germane, dovadă în acest sens stând atât rapoartele contrainformative cât și numărul relativ mare de ordine și dispoziții emise de structurile de comandă ale armatei în scopul schimbării atitudinii ofițerilor români față de omologii germani și normalizarea relațiilor dintre aceștia.

Chiar dacă, în toamna anului 1940, cu diferite prilejuri, inclusiv pe timpul convocării comandanților de mari unități din 28 noiembrie 1940 generalul Ion Antonescu conducătorul statului român a motivat hotărârea trecerii României în tabăra puterilor Axei, prezentând pe larg rațiunile de ordin politic și militar, considerăm că atât conducerea statului cât și a armatei nu a pregătit psihologic nici militarii, nici populația țării în ceea ce privește, încheierea protocolului și sosirea Misiunii Militare Germane în România. Sentimentele întregii populații, înclusiv armata, erau profund antigermane din cauza dramaticului an 1940, motiv ce impunea o prealabilă pregătire psihologică, așa cum am motivat anterior, pentru diminuarea unei stări de spirit existente, îndreptățite, de altfel.

De abia după afluirea primelor eșaloane ale Misiunii, datorită atitudinii față de trupele germane, a fost emis Ordinul nr. 11351 din 19 octombrie 1940 al Ministerului Apărării Naționale, prin care ofițerii primeau ordin ”să vegheze asupra stării de spirit a trupelor, iar serviciile de contrainformații să fie foarte atente” . . .. Se recomanda ofițerilor „patriotism luminat și energic”.

Semnalele structurilor de informații privind încercările de denigrare a armatei germane și crearea unei atmosfere defavorabile prezenței Misiunii Militare Germane în scopul menținerii și adâncirii sentimentelor antigermane, au determinat intensificarea activității contrainformative și propagandei progermane în unități, centrată pe conștientizarea de către militari a faptului că ajutorul armatei germane privind instruirea, reorganizarea și înzestrarea armatei române era rezultatul solicitării șefului statului în acest sens.

Apelurile conducerii armatei la un comportament politicos față de camarazii germani, la inițierea de bune relații și apropriere reciprocă nu au avut ecou în rândul ofițerilor români, care cel puțin la început au adoptat o atitudine de distanțare, glacială, atitudine criticată de generalul Ion Antonescu și în timpul Ședinței Consiliului de Miniștri din 24 octombrie 1940 ca urmare a interpelării făcute de academicianul Brătescu-Voinești. Conducătorul statului se declara contrariat de lipsa aparentă de politețe a ofițerilor români în localuri și spațiile publice față de germani, în termeni duri la adresa acestora: „ Noi suntem mojici în sânge și lipsiți de educație. Nu pierde un om însă niciodată dacă este politicos și blând. ( . . . ) Nu trebuie să uităm că acești oameni sunt chemați să ne ajute, să ne apere când vom fi atacați”.

Urmărind închegarea unui spirit de camaraderie între militarii celor două armate și instaurarea unei stări de spirit propice unei bune colaborări prin înlăturarea animozităților, destul de multe, existente, generalul Ion Antonescu emite în 30 octombrie 1940 Ordinul General nr. 877 prin care reamintește faptul că trupele germane se aflau pe teritoriul României la solicitarea sa, nu „cu gând de cucerire sau de ocupare, ci au venit cu gând de frate” și „își vor da și viața, dacă va fi nevoie, pentru apărarea pământului și a neamului nostru”, motive pentru care cere militarilor români reconsiderarea comportamentului față de aceștia și eliminarea incidentelor apărute între ei și militarii germani. Conducătorul Statului considera necesară prețuirea camaraderiei germanilor cu atât mai mult cu cât datorită prezenței acestora în țară „s-au anihilat noi pofte dăunătoare țării noastre manifestate în afara sau înăuntrul granițelor, am avut posibilități, cu toată situația tulbure din jurul nostru, de a face pe timpul iernii masive economii prin micșorarea efectivelor ținute sub arme (și) profităm nemijlocit de experineța armatei germane, câștigată în bătăliile unor campanii de o intensitate și viteză necunoscute până acum în istoria militară a lumii întregi și predată nouă cu o loialitate rară și fără rezerve”.

Se cerea militarilor români să-și arate gratitudinea față de aliați printr-o comportare și conduită ireproșabile, bazate pe respectul reciproc.

De remarcat că problemele apărute erau identificate cu precădere în sfera relațiilor inter-personale și foarte puțin, aproape deloc în cadrul relațiilor profesionale, de instruire și pregătire în comun. Menținerea la un nivel ridicat pe toată perioada analizată, a incidentelor provocate de militarii germani ne face să credem că efortul german, venit spre întâmpinarea dorințelor conducerii armatei române de apropiere, era sub așteptări.

Ordinele emise de comanda armatei române privind stoparea manifestărilor antigermane mai ales în rândul ofițerilor se pare că nu au adus modificări în poziția acestora, de vreme ce într-o perioadă relativ scurtă au fost emanate un număr destul de mare de ordine și dispoziții, unele chiar reiterare personalului armatei, care vizau acest aspect. Mai mult, în primăvara anului 1941 pe parcursul apropierii de declanșarea conflictului cu Rusia Sovietică, prevederile acestor documente au căpătat un conținut imperativ, ordonându-se măsuri drastice, ce mergeau până la îndepărtarea din armată pentru cei vizați.

Perioada octombrie 1940 – aprilie – mai 1941, în care s-a inițiat procesul de studiere și cunoaștere reciprocă a celor două armate – română și germană – care, aliate fiind urmau să lupte cot la cot pentru înfrângerea colosului sovietic, nu a reușit să consolideze ceea ce generalul Ion Antonescu urmărea încă din timpul primelor întrevederi premergătoare sosirii Misiunii Militare Germane, și aderarea României la Axă, instaurarea unui sentiment de încredere reciprocă, care împreună cu unificarea și nivelarea instrucție, a modului de acțiune în luptă, urma să cimenteze o camaraderie sinceră, factor esențial al colaborării celor două armate pentru obținerea succesului în luptă.

Prezența Misiunii Militare Germane în România a constituit un factor perturbator al stării de spirit a militarilor armatei române și a societății civile românești, în același timp, prin acutizarea sentimentelor antigermane în condițiile, așa cum am specificat anterior, unei pregătiri psihice inexistente, privind sosirea militarilor germani, de către producerea armatei la care s-a adăugat și propaganda subversivă antigermană ce cataloga sosirea Misiunii drept declanșarea unei ocupații germane camuflate.

În aceste condiții, starea de spirit a militarilor români era marcată, așa cum documentele timpului o demonstrează, de sentimente contradictorii – de respingerea a oricărei apropieri specifice unei camaraderii de arme denotând un spirit de frondă ca urmare a loviturii primite de România prin actul vienez din 30 august 1940, coroborat cu sentimentul de inferioritate față de militarii germani, cultivat cu asiduitate și perseverență de către cei din urmă, iar pe de altă parte, de admirație față de calitățile, instruirea, dotarea și echipamentul unei armate ale cărei succese din campania anilor 39-40 erau bine cunoscute.

Această stare de spirit a armatei române nu poate fi înțeleasă decât înglobând episodul debutului prezenței militare germane în România, în perioada extrem de complexă, pe parcursul căreia armata română a fost marcată de o transformare profundă printr-o reformă ce s-a dorit totală – umană, materială morală – influențată și raportată în același timp, la noile condiții geografico-militare, politice și internaționale ale momentului.

Chiar dacă timpul avut la dispoziție de către conducerea statului a fost foarte scurt, insuficient pentru finalizarea reformei declanșate în septembrie 1940, cel puțin din punct de vedere al moralului și a stării de spirit, armata română a intrat în acțiune în dimineața zilei de 22 iunie 1941 având un nivel excelent, moralul ridicat și starea de spirit explozivă, constituind, de altfel, un factor important în obținerea succesului fulgerător în timpul „Bătăliei celor 33 de zile” (22 iunie – 26 iulie 1941), care a dus la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, ștergându-se astfel umilințele îndurate în urmă cu un an.

Succesul Germaniei pe frontul de Vest, părea că îndepărtase pentru moment pericolul german, dar în schimb ne simțeam tot mai amenințați de presiunea sovietică.Hitler , interesat de câmpurile petrolifere ale României, oferea promisiuni de pace în sud-estul Europei.Afirmațiile sale erau doar de fațadă, pentru că atașații militari de la București sugerau chiar invadarea României de către trupele germane.

III. 3. Relațiile economice româno-germane în anii 1939-1940.

După anexarea Austriei, tratativele economice germano-române s-au amplificat. Au existat numeroase discuții atât la Berlin , cât și la București, un rol important avându-l consilierul guvernamental, de la Ministerul Economiei din Germania, dr. Reinhardt și Karl Augustus Clodius, principalul negociator din partea Reich-ului.

Până în 1938 o serie de oameni politici, precum Alexandru Romalo, prieten al regelui Carol al II-lea, Constantin (Atta) Al. Constantinescu, fruntaș al Partidului Național Liberal, apreciau că doar o apropiere de Germania poate garanta independența noastră.

După Acordul de la München, 29 septembrie 1938, oameni politici mai reprezentativi, precum liberalul Gheorghe Brătianu, țărănistul Iuliu Maniu, prin declarațiile lor politice cereau strângerea legăturilor cu Berlinul, idee agreată și de rege.

După vizitele infructuoase de la Londra și Paris (noiembrie, 1938), regele României a efectuat o vizită în Germania și din discuțiile cu Hitler, a rezultat dorința comună pentru ca , cele două state să colaboreze pe toate planurile. Ideea colaborării economice româno-germane s-a conturat și mai mult prin discuțiile regelui cu Göring, din 25 și 26 noiembrie.

Toate aceste planuri au ajuns în impas în momentul în care mai mulți legionari, inclusiv”Căpitanul” Corneliu Zelea-Codreanu, au fost împușcați în timpul unei pretinse evadări, pe 30 noiembrie 1938, iar Hitler, care aproba Garda de Fier, a cerut anularea tuturor înțelegerilor cu românii.

Necesitatea relațiilor economice dintre cele două state , determină vizita la București a principalului colaborator al lui Göring,Wohlthat. Discuțiile dintre acesta și reprezentanții noștri a dus la Acordul economic din 23 martie 1939, prin care partea germană se obliga să finanțeze economia românească. În condițiile unei atmosfere foarte încordate în ziua de 23 martie 1939 s-a semnat “Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Regatul României și Reichul German”, de către directorul ministerial Wohlthat și ministrul plenipotențial al Germaniei la București Fabricius din partea Germaniei și ministrul economiei naționale I. Bujoi și ministrul de externe G. Gafencu, din partea României.

În vederea colaborării dintre părțile contractante se precizează ce articole trebuie întocmite, ca o completare a reglementării schimburilor economice româno-germane, un plan economic, pe mai mulți ani care să mențină ca principiu de bază echilibrul schimburilor economice reciproce. Planul economic pe de o parte trebuie să țină seama de cerințele de import german, iar pe de altă parte de problemele de dezvoltare a producției românești, de necesitatea internă și de nevoile schimbului economic al României cu alte țări.

Părțile contractante au convenit ca planul să se extindă îndeosebi asupra:

a) dezvoltării și orientării producției agricole românești;

b) dezvoltării industriilor agricole existente și înființarea de noi industrii agricole și de instalații de prelucrare;

a) dezvoltării economiei românești silvice și a lemnului;

b) creării de exploatări și industrii forestiere;

a) livrării de mașini și instalații pentru exploatarea minieră din România;

b) fondării de societăți mixte româno-germane pentru deschiderea și valorificarea calității calcopiritei din Dobrogea, minereurilor de crom din Banat, minereurilor de mangan din regiunea Vatra Dornei – Broșteni.

De asemenea, urma să fie examinată valorificarea zăcămintelor de bauxită și eventual, crearea unei industrii de aluminiu.

Fondării unei societăți mixte româno-germane care să se ocupe cu extragerea petrolului și cu executarea unui program de foraj și prelucrarea țițeiului.;

Colaborării pe terenul industriei.

Creării de zone libere în care să se instaleze întreprinderi industriale și comerciale și construirea în aceste zone libere de antrepozite și instalații de transportbordări pentru navigația germană.

Livrării de armament și echipament pentru armată, marină, aviația română și industria de armament.

Dezvoltării căilor de comunicații și a mijloacelor de transport, a rețelei de drumuri și a căilor de apă.

Construirii de instalații de utilitate publică

Conlucrării dintre băncile românești și germane în interesul ambelor țări, îndeosebi pentru finanțarea diverselor afaceri.

Paralel, guvernul român a semnat convenții asemănătoare cu Anglia și Franța, ca marjă de siguranță față de Germania.Intenția lui Gafencu era să evităm dependența noastră față de Germania, dar Anglia nu a răspuns favorabil solicitărilor noastre.

Deoarece reprezentantul nostru la Londra, Tilea, primise un răspuns defavorabil asigurării garanțiilor franco-britanice în situația unei agresiuni germano-sovietice asupra noastră , pe tărâm economic și diplomatic se poate spune că am strâns relațiile cu Germania, pe baza unor înțelegeri dintre București și Berlin, acordul din 29 septembrie 1939 și din 21 decembrie același an.Acestea nu veneau decât ca o nouă etapă a înțelegerii româno-germane din 23 martie 1939. Pe parcursul anului s-au intensificat schimburile comerciale, în schimbul cerealelor și petrolului românsc, germanii oferind material de război de proveniență cehoslovacă.

Interesele Germaniei nu sunt îndeajuns satisfăcute în problema petrolului , deoarece cantitățile livrate de România sunt”mult sub cerințele crescânde ale Germaniei”, această ineficiență fiind pusă pe seama posibilităților de transport. Ca atare, fostul primar al Vienei, Hermannn Neubacher, devine atașat special al Reichului la Legația din București, pe probleme de economie Acesta îl convinge pe regele român să semneze ””Ől-Waffen Pakt”.Se spera astfel ca să fie asigurate mașinii de război germane necesitățile minime, aproximativ 130 000 de tone de petrol pe lună.Transportul acestor cantități se realiza pe Dunăre, la reușita lor contribuind și serviciile secrete germane, Abwehr, conduse de celebrul amiral Wilhelm Canaris, care desfășurau acțiuni preventive împotriva eventualelor sabotaje din partea englezilor mai ales.

Vânzarea cantităților de petrol a fost agreată de ministrul de externe Gafencu, prim-ministrul Armand Călinescu, ministrul Curții Urdăreanu.

Astfel , firesc poate având în vedere contextul internațional, în 1940 semnăm două acorduri cu Germania, unul preliminar la 7 martie, și mai ales cel din 27 mai 1940, de la București,Oelpakt, prin care Germania obținea prioritate asupra exporturilor românești de țiței.În schimb Germania se obliga să ne furnizeze armament și echipament de război. Acest schimb româno- german era văzut de către conducătorii români ca fiind unul avantajos, economic, dar și strategic, sperându-se la o protecție împotriva statelor vecine nouă, Ungaria și U.R.S.S. .Interesul părții române într-o colaborare cu Germania este reliefat și de afirmațiile prim-ministrului Gheorghe Tătărescu exprimate într-o întâlnire cu ambasadorul german Wilhelm Fabricius, din 28 mai 1940.

Toate aceste relații de ordin economic duceau ireversibil la o subordonare a industriei și resurselor noastre intereselor Germaniei naziste.Împiedicarea dezvoltării industriei românești de către Germania, se reflectă cel mai bine în afirmația lui Hitler din 25 iulie 1941 făcută într-un cerc restrâns: “România ar trebuie să facă bine să renunțe pe cât posibil la ideea de a avea o industrie proprie. Ea ar trebui să dirijeze bogățiile pământului ei și în special grâul, spre piața germană. Ea ar primi de la noi, în schimb bunurile industriale de care are nevoie. Astfel proletariatul României care este contaminat de bolșevici, ar dispărea, iar țara noastră nu ar duce lipsă de nimic.”

CONCLUZII

Politica externă a României în perioada interbelică a avut ca scop menținerea integrității teritoriale a țării, a respectării statu-quo-ului versaillez. În acest scop, a fost firească apropierea noastră politic, economic și militar de marile puteri europene, garante ale noii organizări teritoriale a Europei; Franța și Marea Britanie.

Datorită politicii de expectativă, conciliatoare, a acestora față de statele revanșarde și revizioniste, în deceniul al patrulea România se vede obligată să-și reorienteze politica externă, din dorința salvării integrității statului național unitar român.

Reorientarea spre Germania s-a realizat într-o perioadă în care aceasta, încerca să-și pună în aplicare planul său de expansiune economică spre sud-estul Europei în scopul realizării spațiului vital pentru poporul german.

Germania urmărea asigurarea bazei de aprovizionare prin transformarea zonei sud-estice în “spațiul interior al Germaniei” spațiu în care se găseau importante materii prime, piețe de desfacere și sfere de investire a capitalului german. Pe de altă parte, Germania avea nevoie de liniște în această zonă pentru a o putea folosi la nevoie ca bază de declanșare a operațiunilor militare împotriva URSS.

În acest context, România a reprezentat un punct de atracție deosebit. Aici exista petrolul necesar mașinii de război germane, iar potențialul militar al României nu era de neglijat.

Inițiate în anul 1935, legăturile economice româno-germane s-au accentuat odată cu încheierea contractului economice din 23 martie 1939, prin care România intră în sfera de influență economică a celui de-al III-lea Reich. Chiar dacă, prin prevederile sale tratatul asigură realizarea intereselor germane, România a beneficiat în schimbul concesiilor făcute Germaniei, de armament și tehnica necesară armatei române, echipată și dotată insuficient, de dezvoltarea rețelei de drumuri, a căilor de comunicații și de transport, precum și de asigurarea mecanizării agriculturii. Nu trebuie să ignorăm, că în prealabil Hitler a realizat o politică de presiune față de noi, militar, teritorial , prin intermediul vecinilor noștri cu atitudine revizionistă, în privința noastră .

Relațiile economice dintre cele două state intră într-o nouă fază odată cu aderarea României la Axă în noiembrie 1940 și a declanșării războiului împotriva URSS. În noile condiții, Germania speră că intrarea României în sfera sa de influență și preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu va netezi drumul spre monopolizarea sectoarelor vitale ale economiei românești.

În același timp, scopul urmărit de Ion Antonescu, din punct de vedere economic, era realizarea înzestrării armatei române cu materiale, armament și tehnică militară corespunzătoare atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ, și creșterea economică. România ,datorită poziției ferme a lui Ion Antonescu și a principalului său colaborator, Mihai Antonescu, care au știut și au reușit să fructifice nevoile crescânde ale armatei germane ,părea că va reuși să-și atingă scopurile în privința teritoriului național.

Dacă în plan economic România a reușit să-și impună punctul de vedere și să-și apere interesele, în plan politic și militar lucrările au stat cu totul altfel. România a fost practic, împinsă în tabăra Axei, datorită politicii aliaților săi tradiționali. În situația politică internațională creată în anul 1939 – 1940 România nu putea urma altă cale a politicii sale externe fără să pericliteze, în perioada imediat următoare, securitatea și integritatea teritoriului național.

Un factor important al aproprierii României de Germania a constituit-o politica dusă de Ungaria revizionistă.

Pe măsură ce influența germană începuse să se afirme în centrul Europei, liderii români se temeau că aceasta va fi dispusă să sprijine Ungaria cu revendicările sale teritoriale împotriva României. Aceasta a constituit elementul de presiune al Germaniei în scopul menținerii României în sfera sa de influență, chiar și după Dictatul de la Viena. Pe toată durata războiului, Germania a condiționat sprijinul cerut de România pentru realipirea Transilvaniei, de continuarea luptei armatei române alături de cele germane pe frontul rusesc și după eliberarea Basarabiei.

De asemenea, orientarea României către alianța cu Germania a rămas în primul rând pragmatică și s-a datorat fricii de Uniunea Sovietică. În aprilie 1940 ministrul german Fabricius a făcut cunoscut Berlinului că românii recunosc că protecția împotriva Rusiei poate fi realizată numai prin alinierea cu Germania. El preciza că “ în cea mai mare parte, această politică este dictată de minte, și nu de inimă”. Fabricius afirma că alinierea României cu Germania putea fi susținută “atât timp cât va exista credința în victoria armatelor germane sau cel puțin, cât timp va dăinui hegemania Germaniei în Europa.”

Această apropiere pragmatică stătea în centrul atenției generalului Ion Antonescu cu Germania. În acest sens Antonescu justifica alianța cu Reich-ul German într-o scrisoare adresată în februarie 1941 liderului țărănist Iuliu Maniu, astfel: ”Putem noi, oare, rămâne pe vechile noastre poziții, când puterile democrației nu-și pot asigura propria lor existență?… În spațiul politic în care ne aflăm, singurele forțe antentice rămân Germania și Rusia … însă alinierea politică cu Rusia este, din punct de vedere moral și factual imposibilă … Drept consecință, am abordat încă de la început, fără ezitare, o orientare precisă a politicii externe.”

România a intrat în tabăra Axei când era evident că acest lucru era singura sa protecție împotriva unei noi ofensive sovietice. Deși România pierduse teritorii pe seama Axei, era clar că numai suportul acesteia împotriva Uniunii Sovietice, rivalizând cu Ungaria pentru bunăvoința Axei, putea să spere la restabilirea integrității sale teritoriale.

Relațiile militare româno-germane au îmbrăcat forma aparentă de legătură de alianță, care în realitate era o legătură de subordonare. Pornindu-se inițial de la o semi-subordonare în anul 1941, s-a ajuns la o subordonare, fărâmițare și dispersare a marilor unități și a unităților române, în funcție de necesitățile germane în cadrul efortului de război.

De aceea, privită prin prisma scopurilor urmărite de România în perioada premergătoare și de debut al celui de-al doilea război mondial, precum și prin situația politică internațională foarte complexă, în care opțiunile politicii erau limitate, politica de alianță cu Germania, dusă de România era singura care putea face posibilă la momentul acela recâștigarea provinciilor pierdute în vara anului 1940, păstrarea integrității teritoriale și menținerea unei economii dezvoltate, capabilă să susțină după încheierea războiului, efortul de refacere a țării.

Justificate sau nu, ezitările lui Carol al II-lea, alegerile făcute de mareșalul Ion Antonescu, au dus la plasarea României, după război, în sfera de influență sovietică, și la menținerea prevederilor, defavorabile nouă, din Pactul Ribbentrop-Molotov.

BIBLIOGRAFIE:

IZVOARE

1.Arhive

Arhivele Militare Române- fondurile Marelui Cartier General

2.Documente publicate

*** Antonescu Ion, Secretele guvernării: Rezoluții ale conducătorului

statului (septembrie 1940- august 1944), Editura Românul, București,

1992.

*** Antonescu – Hitler, corespondență și întâlniri inedite, vol.1 și 2,

coordonator Constantiniu, Florin, Editura Cozia, București, 1991.

Buzatu, Gheorghe, România cu și fără Antonescu, documente, studii,

relatări și comentarii, Editura Moldova, Iași, 1991.

Editura , , 1994.

*** Istoria Statului major General Român, Documente 11859-1947, Editura Militară, București, 1994.

Lungu, Corneliu, Mihai, Negreanu, Ioana, Alexandra, România în jocul

marilor puteri, 1939-1940, Ediția a-II-a, Editura Curtea Veche,

București, 2003.

Mareșal Antonescu, Ion, Epistolarul infernului, Editura Viitorul Românesc, București, 1993.

*** Procesul Mareșalului Antonescu, Documente, vol.I-II, Ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Saeculum și Editura Europa Nova, București, 1998.

Scurtu, Ioan, Mocanu, Constantin, Smârcea, Doina, Documente privind

istoria României între anii 1918-1944, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

3.Memorii

Gafencu, Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei; o călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, Editura militară, București, 1992.

Mareșal Antonescu, Ion, Istoria mă va judeca, scrieri inedite, Editura

Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993.

-*** Diplomați germane la București (1937-1944).Din memoriile dr.Rolf Pusch, atașat de legație, și dr.Gerhard Stelzer, consilier de legație, Editura All Educațional, București,2001.

4.Periodice (ziare, reviste și publicații de istorie)

– Marea noastră (1940-1945).

Revista de istorie ( 1985).

Universul (1935-1941)

LUCRĂRI GENERALE

Barber, John R., Istoria Europei Moderne , Editura Lider, București,1993.

Bitoleanu, Ion, Politica Externă a României Mari în Dezbaterile Parlamentului 1919-1939,Editura ”Mondograf”, Constanța,1995.

Ciorbea, Valentin, Atanasiu, Carmen, Flota Maritimă Comercială Română, Un secol de istorie modernă, 1895-1995, Editura Fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 1995.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, Univers Enciclopedic, București, 2008.

Duroselle,Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale 1919-1947, vol.I, Editura Științelor Sociale și Politice,Bucurști,2006.

Giurescu, C., Dinu, România în al doilea Război Mondial, (1939-1945), Editura All Educațional, București, 1999.

Hitchins, Keith, România 1866-1947, Ediția a-III-a, Editura Humanitas, București, 1994.

Launay, Jacques de, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1988.

Quinlan, Paul D., Regele playboy: Carol al II-lea de România, Humanitas, București,2001.

Rotaru, Jipa ș.a., Hitler, Antonescu, Caucazul și Crimeea, sânge românesc și german pe Frontul de Est, Editura Paideia, București, 1999.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999.

Scurtu, Ioan, Viața politică din România, 1918-1944, Editura Albatros, București, 1982.

LUCRĂRI SPECIALE

Bold, Emilian, Seftiuc, Ilie, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente și consecințe, Institutul European, , 1998.

Buzatu, Gheorghe, România și războiul mondial 1939-1945, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998.

Buzatu, Gheorghe, România sub Imperiul Haosului (1939-1945),Grupul Editorial RAO, București,2007.

Bold, Emilian, Ciupercă, Ion, Europa în derivă, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2001.

Campus, Eliza, Din politica externă a României, 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.

Ciachir, Nicolae, Marile Puteri și România, (1856-1947), Editura Albatros, București, 1996.

Constantin, Alexandru, Un an decisiv: 1939-1940, Editura Eminescu, București, 1991.

Constantiniu,Florin, Duțu, Alesandru, Retegan, Mihai, România în război, 1941-1945, Un destin în istorie, Editura Militară, București, 1995.

Dobrinescu, Valeriu, Florin, Pătroiu, Ion, Ultimele luni de pace; martie-august 1939, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică, Iași, 1992.

Grad, Cornel, Al doilea arbitraj de la Viena,Institutul European, Iași,1998.

Haynes, Rebecca, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Editura Polirom, București, 2003.

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române (1938-1944), Editura Humanitas, București, 1994.

Hitler, Adolf, Mein Kampf, vol.I-II, Editura Beladi, f.l., 1997.

Loghin, Leonida, Mari conferințe internaționale, (1939-1945), Editura Politică, București, 1989.

Moisuc, Viorica, Premisele izolării politice a României, 1919-1940, București, 1991.

Moisuc, Viorica,Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002.

Műller, Florin, Politica germană în bazinul pontic în perioada 1939-1940, în Revista de istorie, nr. 7-8, 1996.

Niri, A., Istoricul unui tratat înrobitor, (Tratatul economic româno-german din martie 1939), Editura Științifică, București, 1965.

Oșca, Alexandru, Nicolaescu, Gheorghe, Tratate, convenții militare și protocoale secrete (1934-1939), Editura Vlasie, Pitești, 1994.

Stanciu, Ion, Situația internă și externă a României în perioada septembrie 1940-decembrie 1941 în noi documente străine, în Revista de istorie, nr.4 (38), aprilie, 1985.

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………….p.1

CAPITOLUL I.

SITUAȚIA POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ ÎN PERIOADA IMEDIAT PREMERGĂTOARE DECLANȘĂRII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

I.1. Poziția României față de politica expansionistă a Italiei fasciste……………………………p.4

I.2. Politica expansionistă a Germaniei; ocuparea Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei……………………………………………………………………………………………………….p.7

CAPITOLUL II.

ROLUL GERMANIEI ȘI AL ITALIEI ÎN AMPUTAREA ROMÂNIEI ÎNTREGITE

II. 1. Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) și repercusiunile acestuia asupra României……………………………………………………………………………………………………………p.13

II. 2. Dictatul de la Viena (30 august 1940); rolul Germaniei și Italiei privind pierderile teritoriale ale României, din vara anului 1940…………………………………………………………p.18

II. 3. Orientarea politicii externe a României, spre Germania……………………………………p.20

CAPITOLUL III

RELAȚIILE ROMÂNO-GERMANE ÎN PERIOADA 1939-1940

III. 1. Interesele politice, militare și economice ale Germaniei în România…………………p.22

III. 2. Dominația germană în România; Misiunea Militară germană; aderarea României la Pactul Tripartit…………………………………………………………………………………………………..p.23

III.3. Relațiile economice româno-germane în anii 1939-1940………………………………….p.45

CONCLUZII…………………………………………………………………………….p.49

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………p.51