Revolutia Culturala Si Ideologizarea Manualelor de Istorie a Romanilor Dupa al Doilea Razboi Mondial
Revoluția culturală
și ideologizarea manualelor de istorie a românilor
după al doilea război mondial
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: Agresiunea comunismului în România
1.1 Contextul internațional al comunizării României
1.2 Noul univers politic
1.3 Semnele lingvistice ale unei lumi noi
CAPITOLUL II: Revoluția culturală
2.1 Primele asalturi cultural-ideologice
2.2 Anul 1948: Declanșarea “revoluției”
2.3 Dimensiunea psihologică- omul nou
CAPITOLUL III: Frontul istoric restabilește adevărul
CAPITOLUL IV: Învățământul nou vs învățământul burghez
CAPITOLUL V: Mihail Roller și noile manuale de istorie a românilor
CONCLUZII
ANEXĂ
BIBLIOGRAFIE
“Scopul final al PMR este infăptuirea societății socialiste – prima fază a comunismului – in care dispare orice exploatare a omului de către om și se aplică principiul <<de la fiecare dupa capacități, fiecăruia după munca sa>>, pentru a trece apoi la realizarea fazei superioare – societatea comunistă – unde nu mai există clase și se aplică principiul <<de la fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după nevoile sale>>”.
Statutul Partidului Muncitoresc Român, 1948
“Dați-ne un copil de opt ani și vă garantez că va fi bolșevic toată viața.”
Lenin, Cuvantare in fața comisarilor educației, 1923
INTRODUCERE
Cel de-al doilea razboi mondial a modificat major aspectul lumii. Concentrandu-si energiile pentru distrugerea Germaniei, anglo-americanii au neglijat consecintele intaririi peste masura a URSS. La sfarsitul lui, tarile din Europa Centrala si de Rasarit erau ocupate de armatele sovietice. In doar 5 ani, Moscova a impus regimuri “democrat-populare” in aceste state, printr-un amestec de forta si viclenie
Aflată in sfera de influență a “puterii pravoslavnice de la Răsărit”, România s-a confruntat cu, comunismul in mai multe ipostaze:
1918 – 1944: Partidul Comunist din România a fost doar o secție a Internaționalei comuniste (care cuprindea în total 80 de secții);
1944 – 1947: perioadă de tatonare a realităților românești de către ocupantul sovietic, in vederea eliminării piedicilor pentru introducerea structurilor comunizante de subordonare;
1947 – 1960: România aparține “cordonului sanitar” constituit contra “agresiunii occidentale”, statul român fiind la discreția puterii ocupante;
1960 – 1964: România se distanțează de URSS, Dej punând accentul pe “particularițățile concret – istorice de construcție a socialismului”;
1964 – 1989: deși influența directă a scăzut (elementele pro-sovietice sunt in mare măsură inlăturate), sunt folosite aceleași metode de inspirație stalinistă
In opinia unui cunoscut analist al comunismului, instaurarea statului totalitar comunist român după al doilea război mondial este un proces desfășurat în mai multe etape:
înregimentarea militară: la 4 februarie 1948 este incheiat un tratat militar cu URSS bazat pe idea unei apărări comune impotriva oricarei amenințări externe;
consolidarea partidului unic de masă: partidele tradiționale au fost desființate; simultan, PCR a inglobat formatiunile de stanga (ulterior a avut loc etapa “verificarilor noilor membri”, fiind inlaturate peste 150000 de “elemente dusmanoase”). O importanță deosebită a fost acordată invațământului ideologic, menit sa inculce supunerea totală față de partid;
adoptarea Constitutiei RPR in aprilie 1948 si introducerea sistemului judiciar de origine sovietică;
distrugerea partidelor de opoziție a fost urmata de distrugerea libertății de exprimare prin etatizarea mijloacelor de informare. Din 1948, au loc epurări masive in lumea culturală. Au devenit obligatorii in invățământ limba rusa, istoria si geografia URSS, dar predarea religiei a fost interzisa.In cazul Bisericii, nu a fost aplicată ad-literam solutia sovietică. Prin Legea Cultelor religioase din 4 august 1948, fondurile si proprietățile Bisericii Ortodoxe au fost naționalizate iar clerul a fost ințesat de comunisti, biserica continuând sa supraviețuiască, ca instituție;
supravegherea populatiei prin crearea Securității si a Miliției (acțiunile lor erau supervizate de cadre sovietice), cu rolul de “a apăra cuceririle democratice și a asigura securitatea RPR impotriva complotului dușmanilor interni si externi”, in realitate de a infrânge orice rezistență față de măsurile guvernamentale. Conducerea superioară era alcătuită din agenți sovietici care supravegheau toate acțiunile.
Perioada 23 august 1944- 31 decembrie 1947, deosebit de complexă și contradictorie, se caracterizează prin dramatism pe toate planurile. Forțele politice care tind la sfărâmarea vechii societății și preluarea puterii câștigă teren pas cu pas, după un plan de lungă perspectivă, riguros elaborat, la Moscova. Putem vorbi de o perioadă de tendințe totalitare, abia disimulate, și aspecte democratice, de dictatura camuflată și de pluralism, de relativă libertate și de constrângeri.
In această perioadă, PCR/PMR duce o luptă acerbă pentru extinderea controlului sau in toate domeniile vieții și ale societății. In acest scurt interval de timp, Partidul Comunist din România a evoluat in mod spectaculos, și datorită contextului internațional, de la situația unei formațiuni politice ilegale, necunoscută majorității populației, la aceea de principală forță in viața politică a României.
Procesul sistematic de “curățire” a terenului politic, care va culmina cu detronarea regelui, nu exclude deocamdată existența unei opoziții politice. Aceasta are insă o existență formală, nu se ține seama de doleanțele ei. Ea este tolerată din rațiuni dictate de situația internațională și de strategie internă. Cuvântul acestei opoziții nu are nici o greutate in desfășurarea evenimentelor și in evoluția situației interne. Existența ei formală va inceta odată cu autodizolvarea PNL și apoi condamnarea in noiembrie 1947, a principalilor conducători ai PNȚ, intr-un simulacru de proces, ca fiind “vinovați de complot contra statului și trădare”.
Pe plan cultural, situația este la fel de complexă și contradictorie, caracterizată prin relativă libertate și cenzură, deși camuflată, foarte atentă și activă. Pe măsură ce timpul trece, atenția acordată URSS devine tot mai mare.
Slaba influență a comuniștilor in perioada interbelică și in timpul războiului in rândul societății românești a creat un cadru favorabil unui amestec al sovieticilor constant și efectiv in viața politică românească dupa 1945. Nimic nu avea loc in viața PCR (PMR) fără aprobarea Moscovei, elita comunistă locală fiind o veritabilă clientelă a PCUS.
Odată cu abdicarea regelui Mihai, tot ceea ce in perioada 1944– 1947 se manifestase timid, cu ezitări/retrageri/oscilații, se manifestă acum plenar/violent/agresiv; dintr-o dată, se descoperă peste tot numai reacționari/sabotori/criminali de război. Totul se află intr-o permanentă stare de urgență.
La începutul anului 1948, comuniștii români puteau declanșa instituționalizarea noii viziuni în domeniile politic, social-economice și cultural. Dacă pentru țară ocupația sovietică era un dezastru, pentru ei însemna împlinirea unui vis. In satisfacerea poftei lor de putere, conștient sau nu, se transformau in uneltele și pionii unui vast plan de dominație a Moscovei asupra Europei Centrale si Răsăritene. Comuniștii români se pun la dispoziția unor consilieri sovietici, deveniți factori de decizie, precum și a altor experți, mulți spioni NKVD, care infiltrează toate instituțiile publice, mai ales cele militare, ale siguranței statului, ale ministerului de interne, ale invâțământului și culturii.
Comuniștii români veneau la suprafața vieții politice după ani de inchisoare, exil sau clandestinitate. Ei priveau societatea cu neîncredere și nu iși propuneau realizarea unei ințelegeri cu aceasta, ci impunerea unei viziuni, care in final a însemnat distrugerea vechii societăți pentru a construi una nouă, conformă cu ideologia, pe care să o controleze in mod absolut.
Regimul totalitar comunist din Romania isi propunea să controleze starea de spirit a oamenilor in 2 moduri:
crearea unei vaste rețele informative (oficiale și neoficiale – “voluntare”) și de intervenție. Rețeaua informativă era astfel organizată incât să poată urmări și suprinde se gândește, ce spune, ce convingeri are și ce relații intreține fiecare. Intr-un asemenea context, s-a creat și s-a impus la scară generală o regulă necesară de conduită “teme-te de oricine și lasă aparența că fiecare se teme, la rându-I, de tine”;
instituționalizarea cenzurii asupra fluxurilor de informații și izolarea de contactul cu posibile și presupuse surse, care ar fi putut genera sau induce păreri și judecăți critice sau contrare regimului.
Inaintarea spre țelul suprem – deținerea puterii politice și a controlului in toate domeniile vieții sociale – se reflectă și pe plan cultural. Se vorbește tot mai mult de “noua” cultură/știință/artă, “prietenia de arme de azi cu URSS se va intregi cu una de carte”.
Îndată după proclamarea "democrației populare", noua putere trece la o radicală restructurare a vechiului sistem de valori și a instituțiilor culturale care se întemeiază pe acestea. Partidul Comunist din România iși fixase, asemenea tuturor partidelor comuniste est-europene, ambițiosul scop de construire a unui "om nou", și, întrucît "Lumina vine de la răsărit" (M. Sadoveanu, 1944), modelul de imitat nu putea fi desigur decât cel sovietic: "Farul luminos care trebuie să călăuzească pe oamenii noștri de știință este țara culturii celei mai înaintate, Uniunea Sovietică", era o axiomă a acelor vremuri pe care nimeni nu va cuteza s-o pună la îndoială mai bine de un deceniu.
Treptat, in discursul politic iși face loc teza “celor 2 culturi”, valabile/nevalabile in cultura trecutului, precum și corolarul ei, “revalorizarea oricaror valori reale” după criterii ideologice.
Principiile care urmau să stea la baza noii culturi socialiste erau:
valorificare critică a moștenirii culturale a trecutului pe baza științei celei mai inaintate, știința marxist-leninistă;
o organizare socialistă a invațământului public pentru a crește cadre noi, o intelectualitate nouă;
o educare in spririt comunist a maselor muncitoare, cultivând o nouă atitudine față de muncă, de stat, inlăturând astfel resturile capitaliste din conștiința oamenilor
Creația culturală, artistică și științifică se desfășoară deci în această perioadă intr-un climat politic și ideologic nefavorabil, intr-o continuă luptă pentru invingerea restricțiilor cenzurii. In România, conducerea de către partid a acestor domenii n-a incetat niciodată. Dacă literatura iși asumă- prin câțiva autori- o anume libertate de a evoca critic anii de inceput ai comunismului, precum și unele efecte negative ale acestuia, alte domenii, precum istoriografia, artele plastice și creația muzicală sunt infeudate total.
Revoluția culturală iși propunea așadar crearea unei culturi noi care, prin mesajul său, să corespundă principiilor ideologiei marxist-leniniste. Dar in noua societate si in noul regim politic era nevoie si de om nou, care sa construiască societatea socialistă și apoi cea comunistă.
In cazul persoanelor mature, pentru aceasta era necesar controlul informațiilor care ajungeau la aceștia, iar in cazul tinerilor generații, de controlul informațiilor care le erau predate in școală. In acest ultim scop, al supunerii sistemului educațional, este declanșatză in august 1948 reforma invățământului, prin promulgarea unei noi legi a invățământului, care trecea in proprietatea statului toate unitățile de invățământ.
Adepții reformei, in frunte cu Mihail Roller, sustineau că prin reforma invățământului urma să se pună “temelia noii școli ce va da Republicii noastre pe cetățeanul conștient, pe tehnicianul și specialistul bine pregătit, pe oamenii de știință și cultură de care are nevoie Republica Populară România pentru consolidarea democrației populare și pentru construirea societății socialiste” in condițiile in care “conținutul educației și instrucțiunii devin strâns legate cu problemele de reconstrucție, cu munca și lupta pe care o duce ponitățile de invățământ.
Adepții reformei, in frunte cu Mihail Roller, sustineau că prin reforma invățământului urma să se pună “temelia noii școli ce va da Republicii noastre pe cetățeanul conștient, pe tehnicianul și specialistul bine pregătit, pe oamenii de știință și cultură de care are nevoie Republica Populară România pentru consolidarea democrației populare și pentru construirea societății socialiste” in condițiile in care “conținutul educației și instrucțiunii devin strâns legate cu problemele de reconstrucție, cu munca și lupta pe care o duce poporul muncitor”.
Teoria cultural – reformistă susținea că prima sarcină a reformei invătământului, realizată in condițiile ascuțirii luptei de clasă, consta în crearea unor oameni care să fie capabili sa construiască societatea socialistă, in condițiile in care omul societații socialiste era omul unei inalte culturi.
Altă cerință era crearea de cadre tehnice necesare pentru dezvoltarea producției in toate ramurile ei. Prin reforma, pretindea propaganda comunistă, la baza intregului invațământ, devenit in exclusivitate de stat, era pusă o concepție științifică unitară ceea ce insemna că programele școlare, manualele și metodele de predare vor fi bazate pe concepția științifică de studiere și interpretare a fenomenelor naturii și științei: marxism-leninismul.
De asemenea, reforma invațământului avea in obiectiv si “indrumarea științifică și ideologică, reeducarea corpului didactic”, urmărindu-se, pe lângă intărirea vigilenței față de “elementele dusmane” din rândul pedagogilor, formarea unui pedagog de tip nou, care să-și insușească și să cultive morala proletară, să fie capabil sa educe tinerele generații in sensul cerut de societatea socialistă in construcție.
In realitate, reforma inițiată in 1948 a insemnat in mare 2 procese vizând structurile și continutul invățământului: unul de epurare, celălalt de ideologizare.
Epurarea a avut două ținte: continutul manualelor si cadrele didactice.
Ideologizarea insemna o predare unilaterală, favorabilă noii puteri și suzeranului de la Moscova. La toate disciplinele, cadrele didactice trebuiau să sublineze incontinuu, pe bună dreptate sau nu, superioritatea, față de “lagărul imperialist”, a noului regim politic, a viitoarei societăți comuniste, rolul super-benefic jucat de poporul rus și de URSS in evolutia poporului român, a umanității in general. Pentru a dovedi această superioritate, se recurgea printre altele, la uzurpări dintre cele mai incredibile, desfășurarea unor evenimente, realizarea unor invenții, fiind atribuită in mod exclusiv unor persoane/populatiei din țările socialiste. In contrapartidă, tot ceea ce aparținea lumii nesocialiste sau contravenea principiilor idelogice, trebuia blamat cu orice preț, iar dacă acest lucru nu era posibil, faptul respectiv era ignorat.
Apărea destul de limpede, incă indată după “eliberare”, că istoriografia nu putea rămâne multă vreme pe vechiul ei fagaș normal de dezvoltare, in afara reorganizărilor care loveau, unul după altul, diferitele sectoare ale vieții românești.
Intr-o broșură intitulată “Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale”, autorul Leonte Răutu aprecia că istoricii burghezi falsificaseră cea mai mare parte a istoriei românești (exemplu dat: etnogeneza românilor- ignorarea rolului slavilor) și condamna vechile metode de cercetare, socotite o formă de manifestare a cosmopolitismului.
Reabilitarea științei istorice românești, prin aplicarea principiilor marxist-leniniste, a fost incredintață lui Mihail Roller. Acesta a dezvoltat un vast program pentru rescrierea istoriei românilor, cu o preparație teoretică clar exprimată: “Concepția materalismului dialectic și a materialismului istoric ne inarmează cu principiile de bază ale cercetării științei istorice”. In această direcție, el publica: “Despre științele istorice in URSS”, “Periodizarea istorie românilor”, “Probleme actuale in istoria României”, “Știința istoriei și terminologia ei”, “Probleme de istorie” etc.
In conformitate cu noul curs ideologic, s-a trecut la rescrierea manualelor de istorie a românilor, astfel incăt acestea să corespundă normelor ideologice, operațiune realizată tot sub indrumarea noului academician, devenit istoricul oficial al partidului.
Prin prezentarea continutului a doua manuale de istorie, incerc sa arăt modul in care deturnată istoriografia românească
Un prim manual considerat, realizat de un colectiv de istorici sub coordonarea lui Roller in 1947, pentru clasa a VIII-a secundare, mai păstrează o oarecare obiectivitate, deși influența ideologică este evidentă in modul de prezentare al unor fapte istorice (ex: “ocuparea” Basarabiei in 1918, atacarea “marșavă” a republicii maghiare, confruntările din 1933, ignorarea ultimatumului sovietic din vara lui 1940).
Următorul manual analizat este redactat in 1952, este destinat invățământului mediu, iar modul in care sunt prezentate evenimentele istorice este dovada clară a gradului de sovietizare si ideologizare la care ajunsese societatea românească. Toate evenimentele sunt prezentate din perspectiva luptei de clasă intre “exploatatori” si “exploatați”, sunt reinterpretate in sens favorabil, mișcării muncitorești și partidului comunist din România (prezentate ca luptând cu toate fortele impotriva vechii orânduiri capitaliste), precum si a Rusiei/Uniunii Sovietice (ajutorul dezinteresat acordat de aceasta in istorie poporului român). Atunci cand acest lucru nu este posibil, evenimentul respectiv este pur si simplu ignorat (ex: 1812, atacurile sovietelor maghiare, ultimatumul din 1940).
CAPITOLUL I
Agresiunea comunismului în România
1.1 Contextul internațional al comunizării României
Sovietizarea/comunizarea României a fost consecința a două procese desfășurate in timpul celui de-al doilea razboi mondial, procese ilustrate prin spusele lui Stalin si Churchil:
in aprilie 1945, Stalin, intr-o discuție cu delegația yugoslavă condusă de Tito, afirma: “Acest razboi nu este ca acelea din trecut… Fiecare impune propriul lui sistem social până acolo unde inaintează armata lui”;
in octombrie 1944, aflat in vizită la Moscova, Churchill I-a spus lui Stalin: “Haideți să reglementăm afacerile noastre in Balcani. Să nu ne ciocnim pentru lucruri mărunte […] In ceea ce privește Anglia și Rusia, ce ați spune de o predominare pentru dumneavoastră de 90% în România, iar noi sa avem 90% in Grecia?… Totul a fost rezolvat în nu mai mult timp decât trebuia pentru a consemna asta in scris”.
Consider că cele două citate relevă factorii decisivi, din punct de vedere al situației internaționale, ai intrării României in zona de hegemonie a URSS: ocuparea țării de către Armata Roșie in 1944 și ințelegerea anglo-sovietică asupra împărțirii sferelor de influență in Europa de S-E.
In percepția statelor occidentale, URSS abandonase mesianismul revoluționar și intrase in jocul clasic al politicii de putere. Occidentul considera că URSS trebuie să I se facă a concesii, pentru ca ulterior și ea sa facă acelasi lucru. Moderația afișată de Stalin a produs o buna impresie, intărită de faptul că din teritoriile “eliberate” nu soseau știri despre o conduită sovietică incorectă. Referitor la România, Molotov declara la 2 aprilie 1944: “Armata Roșie nu urmărește scopuri de dobândire a vreunei părți din teritoriul românesc sau schimbarea regimului social”.
Recunoașterea lider-ship-ului URSS pentru România era urmarea abandonării, la Conferința de la Teheran, a planului britanic de debarcare anglo-americana in Balcani.
In mai 1944, Eden propunea ambasadorului sovietic la Londra un prim partaj pentru S-E Europei. Departamentul de Stat al SUA era ostil acestui lucru, considerat o “manifestare a politicii sferelor de influenta”. In final, presat de Churchill, Roosvelt a cerut in iulie 1944 să se comunice ambasadei sovietice că nu avea nimic impotriva unui asemenea acord de impărțire a priorităților, acord considerat valabil pe 3 luni.
Actul de 23 august 1944 a schimbat radical situația in S-E Europei: drumul Armatei Roșii era aproape deschis spre C Europei si spre Balcani, așa incât “partajul” din octombrie 1944 nu a facut decât să legitimeze ceea ce URSS aproape controla in totalitate, facând-ul defintiv.
Fricțiunile dintre URSS și puterile occidentale se accentuează in timp, devenind tot mai clară opoziția existentă intre cele 2 blocuri.
Devotându-se total Moscovei, guvernul Groza ingenunchia în fața atitudinii acesteia la Conferința păcii de la Paris unde delegații lui, îndeosebi ministrul de Externe, Gh. Tătărescu, n-au formulat sub nici o formă un drept al României asupra Basarabiei și Bucovinei de.nord. Fără a obține cobeligeranța meritata, in urma contribuției avute la războiul antihitlerist, România era tratată ca o țară învinsă prin impunera unor grele reparații de catre guvernul sovietic in valoare de 300 milioane dolari, in afară de bunurile spoliate și deja capturate. Delegații români erau preocupați mai cu seamă de unele clauze economice pretinse de anglo-americari. Orbiți de putere și aserviți fără rezervă rușilor, delegații – Tătărăscu, Pătrășcanu, Voitec și Dămăceanu- au refuzat să susțină demersurile neoficiale ale exilului românesc condus de Gr. Gafencu care voia să promoveze un protest asupra raptului Basarabiei și Bucovinei de nord.
Semnarea tratetelor de pace a consfințit monopolul URSS in țările din răsăritul continentului european. Lipsită de sprijinul țărilor occidentale la Conferința de pace de la Paris din 1947, România devenea un stat captiv sub ocupația discreționară a Uniunii Sovietice. Aceasta, incă din martie 1946 – cum remarca Churchill la Fulton (SUA) — interpusese între Vest și zona ei de ocupație o „cortină de fier", provocând ,.războiul rece". La inceputul anului 1947, România este deci prinsă in cleștele Moscovei, într-o conjunctură in care, nestânjenită de anglo-americani, aceasta acționa constant pentru a-și satelitiza centrul și sud-estul Europei: Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Albania și RDG.
Instrumentul principal de subordonare a politicii externe era armata de ocupație. Urmau, apoi, legăturile ideologice care conduceau, în 1947, la Kominform, o formulă de reanimare a Internaționalei a III-a comuniste. În temeiul solidarității muncitorești, asemenea relații, până la moartea lui Stalin, erau decisive în orientarea politicii noastre externe. Satelizarea era efectuată printr-un tratat de prietenie și asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, cu o valabilitate de două decenii. Prin acorduri similare, România fusese legată și de Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și Yugoslavia. Tratatul cu aceasta din urmă era insă denunțat după excluderea ei din Kominform.
Nu trebuie neglijată nici agitarea continuă a temei referitoare la “pericolul imperialist si intențiilor agresive ale acestor țări”, utilizare care a fost un mijloc eficace de menținere sub control a țărilor socialiste europene.
Dornică să domine absolut zona centrală și sud-est europeană, in iunie-august 1948, la Belgrad, Moscova reorganiza Comisia Dunării, excluzând dintre membrii ei statele occidentale. In contextul respingerii de către Molotov a planului Marshal de ajutorare economică a întregii Europe, comuniștii români, in 1948, fac jocul Moscovei și, în ianuarie 1949, aliniază țara Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizație creată pentru statele satelite ca o contrapondere la Piața Comună vest-europeană,aflată in curs de înfiripare. In mai 1953, la Varșovia, alături de Albania, Bulgaria. Cehoslovacia, RDG și Ungaria, România era vasalizată și din punct de vedere militar printr-un tratat impus de Uniunea Sovietică. Ea se izolase de circa un deceniu nu numai de Occidentul care-i fusese aliatul tradițional, ci și de comunitatea internațională, de ONU, al cărei membru devenea in octombrie 1953.
1.2 Noul univers politic
Viața politică internă a reflectat și a evoluat in strânsă legătură cu situația internațională.
Trăsătura dominantă este lupta dusă de PCR/PMR pentru neutralizarea și eliminarea oricarei forțe de opoziție, precum și pentru extinderea controlului sau absolut in toate domeniile vieții și ale societății. In acest scurt interval, partidul a evoluat spectaculos, și datorită contextului internațional, de la situația unei formațiuni politice ilegale, necunoscută majorității populației, la aceea de principală forță in viața politică a României.
Înca din primele zile de dupa 23 august 1944 a devenit clar că primul cuvânt in problema Romaniei apartinea URSS. Conventia de Armistițiu semnată la Moscova abia la 12 septembrie a confirmat acest lucru: langă sintagma “Inaltul Comandament Aliat” era mereu alăturat cuvântul “sovietic”. Intr-o scrisoare-răspuns catre Churchil, Roosvelt afirma că “este dificil să se conteste [rușilor] pretextul necesității militare și al securității militare folosit de ei pentru a justifica actiunea lor”. România era obligată să intrețină armata de ocupație, să plătească despăgubiri de război, sa subordoneze armata comandamentului sovietic, să participe la razboi și să renunte la Basarabia si Bucovina de N; in schimb, nu era prevazut un termen pentru evacuarea țării dupa razboi, nu era recunoscut țării statutul de beligeranța.
Așa cum Stalin declarase delegatiei yugoslave in aprilie 1945 și contrar celor declarate de Molotov in aprilie 1944 (“URSS nu urmărește achiziționarea vreunei părți din România sau schimbarea oranduirii de stat a țării”), la umbra Armatei Roșii, măruntul Partid Comunist Român a inceput agresiunea pentru cucerirea puterii, liderii intrecându-se in indeplinirea ordinelor Moscovei, de teama eliminărilor.
Intr-o opinie, rezistenta societatii romane la comunism are 3 factori explicativi:
efectul realitatii sovietice asupra ideologiei: dupa aparitia URSS, locul utopiei socialiste pline de promisiuni este luat de realitatea societatii comuniste, mult diferita de cea prezentata in discursurile socialistilor;
poziția geografica: datorită vecinatății cu URSS, influenta ideologiei comuniste era mai puternica, dar si informatiile despre realitatea din URSS erau mai cuprinzatoare;
ostilitatea tradițională a colectivitatii romanesti fata de Rusia: de-a lungul istoriei, romanii au avut de infruntat tendintele imperialiste ale Rusiei. Prin programul Internaționalei Comuniste, URSS sustinea ca Romania este un stat imperialist datorită realipirii forțate a Ardealului și Basarabiei. Comunismul era văzut de mulți români ca un mijloc de realizare a expansionismului rusesc. Semnarea pactului Ribbentrop – Molotov a amplificat sentimentele antisovietice din țară.
Apropierea sfârșitului războiului, in condițiile ofensivei sovietice, a sporit teama românilor față de URSS.
Pot fi identificate 4 atitudini ale românilor față de comunism:
“Vin americanii!” – exprima o iluzie dominantă. Deschiderea unui front in Balcani era văzută ca singura salvare de pericolul sovietic. Cu această naivă speranță, oamenii politici se pregăteau pentru a rezista comunismului. Se miza pe țările occidentale care să medieze pretențiile URSS.
“colaborarea de nevoie” – opoziția, in prezența militară a URSS, era considerată neproductivă, fiind preferată, de unii, rezistența cu diplomație, compromisuri, pragmatism pe termen scurt, fără angajarea pe termen lung, in speranța că “lucrurile se vor aranja”;
“adoptarea instrumentală a ideologiei” – pentru obținerea de avantaje; această atitudinea e incurajată de sistemul represiv ce dorea conformism și nu manifestări personale independente;
“internalizarea ideologiei” – cei ce se opuneau au fost eliminați, au rezistat cei care, in mod formal sau sincer, acceptau ideologia. Colaboratorii de nevoie sunt eliminați/ adoptă o atitudine instrumentală.
Cu o demagogie de reformă socială, PCR a organizat manifestații care sa-I dea aparența unui larg sprijin popular, apoi a inceput să critice partidele “reacționare si burgheze”. Treptat, oamenii săi au fost instalati în funcțiile cheie ale administrației publice centrale si locale.
Pentru a se instala deplin la putere, comuniștii încep să pregătească alegerile. În martie 1946, îmboldiți de ideea de a lichida concurența social-democrată, reușeau să scindeze această formațiune politică, obligându-1 pe C. Titel-Petrescu să creeze PSD Independent. In lunile următoare, adoptând cunoscuta tactică de alianțe conjuncturale cu grupări insignifiante, constituiau in vederea alegerilor Blocul Partidelor Democratice, in care intrau un PDSR obedient, un PNȚ Anton Alexandrescu, un PNL Tătărescu, Frontul Plugarilor, etc.
La 15 iulie, printr-o lege electorală, se introducea sistemul parlamentar unicameral și dreptul de voi începând cu 21 de ani. Cheltuind miliarde de lei pentru propria propagandă, în ciuda mizeriei agravată de ocupația sovietică, comuniștii organizau manifestații in străzi în care chemau „toată pleava societății", inclusiv armata pe care o aduseseră în stare de supunere.
Opoziția democratică exprimata de cele trei partide politice, dar mai cu seamă de PNȚ, se aruncă cu toată energia în campania electorală. Deși dezavantajată de practici discriminatorii, supusă și expusă la atacuri ale unor bande de bătăuși, opoziția se identifica, în ultimă instanță, cu Maniu, devenit in acele împrejurări elementul catalizator al rezistenței naționale împotriva comunismului. Maniu face demersuri insistente pe lângă anglo-americani -diplomați și ziarișt – cerând presiuni asupra guvernului Groza, spre a impune alegeri libere și a-1 face să înceteze persecuțiile și brutalitățile la care era supus cu deosebire PNȚ.
Alegerile parlamentare s-au desfășurat la 19 noiembrie 1946, intr-o atmosferă de mare agitare si încordare. Rezultate reale au fost dezastruoase pentru guvernul Groza. S-au inversat astfel rezultatele, încât PNȚ, din câștigător detașat, abia iși asigura puțin peste 30 mandate, in contextul propulsării frauduloase a partidului comunist in căștigător. Aceste alegeri – consacrând la l decembrie un parlament constituit dintr-o “adunătură de persoane insignifiante"- însemnau, in fapt, moartea democrației și a instituțiilor constituționale.
De fapt, comuniștii români nu au câștigat alegerile sau masele. Ei au primit puterea din partea unei țări străine, regimul de “democrație populară” fiind unul de adevărată ocupație.
Dacă la inceput, guvernul Groza face declarații de respectare a drepturilor omului, colaborează servil cu reprezentanții puterilor occidentale, odată semnat tratatul de pace, România intra hotărât in “frontul războiului rece”. Liderii occidentali devin brusc, in opinia autorităților de la București, “reacționari”, “imperialiști”, presa ii acuză permanent.
Ideea unui nou război, plănuit de “reacțiunea mondială” a reprezentat un bun motiv pentru menținerea unei stări de tensiune, pentru “intărirea vigilenței”, pentru justificarea inăspririi controlului in toate domeniile, a cenzurii etc. Sub pretextul acestui pericol, sunt încălcate si suprimate toate drepturile omului.
Cucerirea puterii politice de către partidul comunist sub masca “voinței poporului” s-a făcut în mai multe etape:
dezorganizarea Armatei Române și scăderea forței sale combative prin condamnareasau deportarea în Siberia a elementelor de conducere cu autoritate în rândul soldaților;
instalarea administrației militare sovietice în Transilvania și Dobrogea (1944 -1946)și incitarea minorităților la revendicări contra populației și statului român;
înlocuirea structurilor democratice cu structuri tipice sistemului totalitar sovietic: regimul parlamentar, monarhia, libertatea de exprimare, pluralismul politic, erau incompatibile cu ce iși propusese noua putere suzerană, fiind atacate sistematic ca “rămășite ale trecutului burghez”;
crearea unei structuri tipice sovietice de tip cooperativ-colectiviste, prin eliminarea proprietății private in industrie și agricultură;
eliminarea adversarilor politici ai comuniștilor prin diferite metode: arestări, internări in tabere de muncă forțată, deportări, execuții
Uzurparea puterii politice a fost urmată de distrugerea masivă a instituțiilor democratice traditionale. S-a adăugat folosirea masivă a unor grade și forme diferite de violență indreptate simultan/succesiv impotriva tuturor segmentelor societății. Elita comunista nu iși propunea sa reprezinta societatea, ci să o transforme datorită convingerii că există un sens al istoriei cunoscut doar de comuniști. Teroarea instaurată a fost folosită și ca mijloc de reconstrucție socială și ca instrument esențial in perpetuarea sistemului.
Epurarea s-a dovedit o metodă bună de intimidare a angajaților dependenți de stat în condițiile în care nivelul general de dezvoltare și standardul de viață și cultură al populației ce iși asigura existența din colaborarea cu structurile statului erau precare.
După 1944, birocrația românească a fost ușor de timorat de Partidul Comunist, care dorea să obțină puterea prin orice mijloace, legale sau ilegale, acesta declanșând o presiune continuă asupra funcționarilor ce nu se arătau dispuși să incalce legea în favoarea “reprezentanților” poporului român.
Cu timpul, eticheta de “fascist”, “element reacționar” etc. a fost extinsă asupra tuturor persoanelor care, într-un fel sau altul, se opuneau comuniștilor, astfel încât, dacă citești presa oficială din acea perioadă, ai impresia ca societatea românească era împărtiță in 2 segmente ireconciliabile: democrații (comuniștii și aliații lor, de moment) versus “fasciști” (membri și simpatizanți PNL, PNȚ, foști legionari, in general cei care nu simpatizau noua putere).
După semnarea tratatului de pace de la Paris, guvernul Groza întreprindea măsuri efective de lichidare fizică a opoziției, cele dintâi victime fiind național-țărăniștii care erau arestați și trimiși in închisori ,,in lanțuri". Se instala deschis o „dictatură roșie” care nu putea tolera o alternativă politică.
Comuniștii și-au accentuat politica de slăbire a opoziției, limitând libertatea de întrunire, intensificând cenzura, suprimând ziare, facând percheziții, arestând membrii si simpatizanții ai acestor partide in martie 1947 pe baza Ordinului ultrasecret 18 000/1947 al Ministerului de Interne în care se afirma că elementele reacționare au provocat și intenționează să profite de situația dificilă prin care trece țara.
Conducerea PNȚ în frunte cu Maniu, în contextul în care încercase trimiterea în străinătate a lui Ion Mihalache, era arestată și întemnițată. În august 1947, PNȚ era dizolvat, șefii lui, Maniu și Mihalache, fiind judecați și condamnați la temnița pe viață pentru vini imaginare. Cu ei morți în închisori, se lichida însăși democrația română, căci în noiembrie 1947, după dispariția PNL, si PSD Independent, erau eliminați din Parlament și din guvern chiar ,,tovarășii de drum", liberalul Gh. Tătărescu.
Singurul obstacol instituțional împotriva dictaturii comuniste rămăsese monarhia. Regele, in mai multe rânduri, încercase să obțină pentru acțiunea de rezistență un suport occidental, ultima dată în noiembrie 1947, cu ocazia unei vizite la Londra. Abandonat de anglo-americani, devenise un fel de ostatec privilegiat al armatei sovietice. Ca atare, tot mai greu putea să blocheze asaltul comunist spre o putere discreționară. Regele era în imposibilitatea de a-și exercita prerogativele politice, cum ii indica Constituția. Deși comunistii făcuseră unele schimbări instituționale esențiale, subminându-i prin infiltrare chiar siguranța, regele reprezenta inca obstacolul împotriva regimului politic totalitar. De aici decizia de a-1 răsturna, dar fără a face vâlva, datorită popularității lui interne.
Din aceste motive, Groza și Dej, recurgând la pistol și șantaj- uciderea unor tineri deținuți politici- în condițiile în care gărzile regale fuseseră, infiltrate cu comuniști, reușeau să-i impună, abdicarea, la 30 decembrie 1947, și proclamarea, de către Adunarea Deputaților, a republicii. Se constituia astfel un prezidiu in care erau plasați oameni insignifianți din punct de vedere politic, președintele, C. I. Parhon, având alături ca membri pe M. Sadoveanu, Șt. Voitec, Gh. Stere și Ion Niculi. În acest mod, se lichida regimul democratic al monarhiei constituționale instituit in 1866, instaurându-se totalitarismul comunist sub aparența unei forme republicane.
Prin refuzul planului Marshall, Stalin s-a conformat dogmei bolșevice a supremației politicului. Mișcarea isi păstrează caracterul de biserică ultracentralizată, promovând in continuare ficțiunea autonomiei elementelor componente ale lumii socialiste. O singură mână conducea deopotrivă statul sovietic cât și partidele comuniste frățești în numele ortodoxiei ideologice; se poate spune că era un sistem de dublă comandă.
În ceea ce privește relațiile dintre elita comunistă românească si elita suzerană sovietică, situația primeia este dintre cele mai proaste, din mai multe motive. Reușita loviturii de la 23 august 1944 a legitimat oarecum pe comuniștii locali implicați in desfășurarea ei, dar nu suficient de mult pentru a obține in mod clar un “cec in alb” din partea Moscovei.
Slaba influență a comuniștilor in perioada interbelică și in timpul războiului in rândul societății românești a creat un cadru favorabil unui amestec al sovieticilor constant și efectiv in viața politică românească dupa 1945. Nimic nu avea loc in viața PCR (PMR) fără aprobarea Moscovei, elita comunistă locală fiind o veritabilă clientelă a PCUS.
1948
Căderea “cortinei de fier” a insemnat punerea in aplicare a unui plan diabolic, elaborat in 1947, denumit “Directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita sovietică”, care avea următoarele puncte:
“trebuie ca reprezentanții opoziției să fie inchiși. Daca nu cedează, aceștia trebuie compromiși prin denigrare; prin “intâmplări neprevăzute” sau inchiși ca deținuți de “drept comun”;
“in toate organismele de guvernare, majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale”;
“unificarea organizațiilor de tineret trebuie făcută rapid, iar in posturi cheie instalați oameni de ai noștri”;
“trebuie acordata atenție persoanelor organizatoare și cu șanse de popularitate; dacă se opun cooptării, trebuie blocat accesul lor la posturi superioare”;
“politica față de mica gospodărie urmează cursul de a o face nerentabilă; apoi trebuie incepută colectivizarea”;
“trebuie extinsă birocrația statului in toate domeniile”;
“din școli elementare, licee și facultăți, trebuie eliminați profesorii de valoare și cu popularitate; locul lor va fi luat de oameni aleși de noi”;
“trebuie ca la facultăți să ajungă cei ce provin din cele mai de jos categorii sociale, cei ce sunt interesați doar de obținerea unei diplome”;
“luările de poziție ale conducerilor locale pot avea o coloratură națională, dar nu pot induce ideea unității naționale”
La începutul anului 1948, comuniștii români puteau declanșa instituționalizarea noii viziuni în domeniile politic, social-economice și cultural. Dacă pentru țară ocupația sovietică era un dezastru, pentru ei însemna împlinirea unui vis. In satisfacerea poftei lor de putere, conștient sau nu, se transformau in uneltele și pionii unui vast plan de dominație a Moscovei asupra Europei Centrale si Răsăritene. Comuniștii români se pun la dispoziția unor consilieri sovietici, deveniți factori de decizie, precum și a altor experți, mulți spioni NKVD, care infiltrează toate instituțiile publice, mai ales cele militare, ale siguranței statului, ale ministerului de interne, ale invâțământului și culturii.
Transformatâ intr-o țară captivă, România era supusă unei sistematice sovietizări, adică asimilării unei orânduiri politice și social-economice potrivit dogmelor leninist-staliniste, precum și unei intense rusificări. Prin chiar imnul național se prorocea ,,înfrățirea" veșnică a românilor cu .poporul sovietic eliberator".
Instrumentul unei asemenea schimbări radicaIe este partidul unic. La 22 – 23 februarie 1948, împreună cu social-democrații lui Lotar Rădăceanu și Ștefan Voitec, care abandonaseră pe C. Titel Petrescu, comuniștii creau Partidul Muncitoresc Român- PMR. Era o organizație politică de tip bolșevic care, in numele clasei muncitoare, devenită axul întregii vieți politice, pretindea să conducă discriminatoriu și absolutist întreaga societate. Noua formațiune politică se autodefinește o emanație muncitorească. Grupările politice clientelare, mai precis acele grupuscule de oameni care serviseră spre a se crea o fațadă de diversitate, se autodizolvau treptat.
Odată constituit partidul unic, se procedează la schimbarea instituțiilor politice, respectiv a modului de guvernare prin care diferitele puteri publice erau manevrate dintr-un singur centru, de către PMR.
Concepția statului partidului unic era transpusă pe plan constituțional mai întâi in 1948, apoi in 1952. Era consacrată o formă republicană de organizare a statului, inclusa in însuși numele țării. Constituțiile comuniste afirmau formal o serie de drepturi și libertăți, dar le îngrădeau prin condiționarea exercitării lor de o serie de factori, dar mai cu seamă, prin invocarea intereselor pretins sociale. Erau apoi definite atribuțiile diferitelor instituții: președintele statului, Consiliul de miniștri, administrația locala etc. Dar toate drepturile și libertățile proclamate, precum si separarea puterilor statului prin mecanismul unor instituții distincte, erau practic anulate prin instituționalizarea rolului conducător al partidului unic, transformat intr-un factor decisiv in societate și in stat, in genul puterilor deținute de Monarhiile absolutiste din evul mediu.
Adoptându-se mecanic modelul sovietic de organizare politică, puterile publice erau o simplă transpunere în limba română a acelora rusești. Corpul legiuitor unicameral devenea Marea Adunare Națională in fruntea căreia îndată după abolirea monarhiei fusese plasat un prezidiu. Practic, sub o asemenea organizare, nu exista un șef al statului. Pe măsura depășirii fazei primare a asimilării instituționale sovietice, comuniștii se izbesc in relațiile interstatale de necesitatea – fie și formala – a reprezentării printr-un organism consacrat.
Consiliul de Miniștri își schimba esențial atât natura funcțiilor, cât și componența departamentelor. Pentru realizarea statului dictaturii proletariatului sau al democrației socialiste, guvernul isi întărea laturile represive, cu precădere ministerul de interne – complet militarizat, cu componenta esențiala a poliției politice- Securitatea -, dar și ministerul forțelor armate sau al apărării naționale, conceput ca o instituție menită prioritar sa apare “cuceririle revoluționare”. Guvernul mai îngloba tot felul de ministere si comitete in frunte cu cel planificării prin care conducea direct economia națională. Unitățile adiministrativ-teritoriale, județele și plășile, primele reconstituite ulterior, erau înlocuite cu regiuni și raioane. Erau desființate primăriile și prefecturile, locul lor fiind luat de instituții de inspirație bolșevică. Se creau astfel sfaturile sau consiliile populare – o traducere a sovietelor – care erau organele legale ale administrației județene, orășenești si comunale.
Noile instituții ale puterilor publice intrau in vigoare in martie-aprilie 1948 când se constituia Marea Adunare Națională. Alegerile pentru corpul legiuitor si pentru sfaturile sau consiliile populare erau organizate de către- Frontul Democrației Populare sau, mai târziu, Frontul Unității Socialiste, o formula deghizată de pluralism. Căci, dacă la început, sub o asemenea siglă se prezentau în jurul PMR cel puțin caricaturi de partide: Frontul Plugarilor, national-liberalul Blejan si țărănist-democratul Lupu, ulterior, prin autodesființarea acestora, organismul constituit ad-hoc cu ocazia alegerilor era o simplă fațadă.
Aglomerarea unui număr mare de membri in partidul comunist nu venea dintr-o vocație democratică, ci dintr-un mimetism menit a-i ascunde caracterul totalitar. Din aceste motive, ceea ce conta cu adevărat pentru liderii partidului erau nu sutele de mii sau milioanele de membri, ci numărul strâns care compunea organismele conducătoare; inclusiv activiștii plătiți pentru o asemenea funcție.
Se constituia, astfel, un fel de casta, o nomenclatură – cum s-a numit îndreptățit – care acaparează puterea si o exercită in mod absolut. Nomenclatura este pregătita in scoli și academii speciale. Ea este distribuita in funcții politice și administrative. Soarta întregului partid depindea de grupul politic conducător sau chiar de un lider care-1 personaliza. Ca atare, clasa politică sau nomenclatura este formata nu atât pe baza unor afinități doctrinare, cât mai ales în funcție de interese personale. Pentru că partidul comunist nu este o organizație de dezbateri ideologice, ci una de execuție, membrii lui fiind apreciați după reacția mecanică fața de dispozițiile transmise de sus.
În sistemul totalitar comunist, viața politică se releva de regulă sub o formă festivistă a unei unități de “monolit”' intre partid, guvern și popor. Congresele, conferințele naționale sau plenarele partidului par a se desfășura cu fața la națiune. În realitate insă, in culise, de sus până jos, se consuma o acerbă luptă pentru putere, uneori dramatică si învăluită intr-o dispută principială pentru' „liniia politica justă", în consecința, relațiile ,,tovărășești'' dintre conducători ascund, in fapt, o jungla extrem de periculoasă.
Înainte de al doilea război mondial, deși România era vecină cu URSS, PC din România avea doar câteva sute de membri: dominau intelectualii, activiștii profesioniști, susținuți financiar și social de Moscova. Parte a conducerii partidului, mai ales după Congresul II, numeroși membri erau etnici. Ideologia comunistă anti-România Mare explică in mare măsură audiența limitată a PC si scoaterea sa in afara legii.
De asemenea, numărul simpatizanților era redus fată de numărul de membri activi (o mișcare populară are in mod cert mult mai mulți simpatizanți decât membri activi). Caracterul marginal al ideologiei comuniste in societatea românească era complementar cu existența unei atitudini de masă ostile comunismului.
Evoluția politică interbelică a PC din România a determinat o “fragmentare structurală” a elitei comuniste românești, situație menținută și după 1945.
Intr-o opinie, relația dominantă de tip client-patron ar fi avut 3 surse: predominanța legăturilor informale in societatea românească; crearea in cadrul PCR a unor grupuri pe criterii etnice; afilierea grupurilor locale la diverse clanuri din PCUS.
Odată stabilit nucleul de conducere in octombrie 1945, PCR dă semnalul unei masive campanii de inscrieri, fără prea multe criterii de ideologie, origine socială și trecut politic, pentru a suplini lipsa de cadre cu experiență. Tactica in primii ani a fost de a transforma PCR, până atunci un “partid de revoluționari profesioniști”, in partid de masă, integrat in societate.
Până la mijlocul anului 1946 sunt admiși incă o jumătate de milion de membri. Era un amestec ciudat, cu motivații diferite, de extracții diferite, dar toți căutau obținerea de avantaje. In mijlocul lor se afla nucleul decizional, alcătuit din grupul din inchisori și grupul moscovit, care iși impărțeau deciziile.
Trecerea de la 1 000 membri la 1 000 000 membri in doar 4 ani produce evident dificultăți organizatorice, coerența și funcționalitatea structurilor partidului scad, în condițiile in care instruirea marxist-leninistă a noilor membri era minimă.
Vechea gardă era insularizată in masa noilor veniți; noii inscriși sunt puțin influențați de retorica revoluționar-comunistă. Inscrierea in PCR/PMR insemna mai puțin asumarea ideologiei partidului pent ru noii veniți, cât exercițiul puterii și privilegiile unui regim politic de tip monopartid, pe cale de a fi instaurat.
Din 1948, cantitatea membrilor devine mai puțin importantă decât “calitatea” lor. Se dă o mai mare atenție “cunoașterii teoriei și metodelor marxist-leniniste”. Politica de alianțe cu grupuri necomuniste incetează.
“Dictatura proletariatului” însemna nu doar decimarea elitelor rivale, ci și o dictatură internă. Cooptați in PMR, fostele cadre social-democrate sunt supuse in anii următori persecuțiilor politice, in scopul păstrării purității partidului. Acestă obsesie a păstrării coerenței partidului a dus la stabilirea unor stagii de așteptare in ceea ce privește admiterea in partid de noi membri in funcție de originea socială și locul de muncă.
După 1948, “logica străzii” este inlocuită cu “logica exercitării puterii”; creșterea numărului de membri determină declanșarea unor campanii de indoctrinare și de epurare internă (februarie 1948: 1 000 000 membri decembrie 1955: sub 600 000 membri), in condițiile in care definirea partidului in raport cu societatea și cu celelalte structuri ale regimului insuși implica stabilizarea numărului de membri și creșterea puternică a gradului de omogenitate.
Există relativ puține corespondențe intre partidul mic, disciplinat, din perioada ilegalității, și partidul de masă, parcelat, așa cum era PMR in 1948. Realizarea ambițioaselor planuri presupunea concentrarea resurselor, a puterii de decizie, un aparat de partid disciplinat. In acest scop, este organizat un sistem de educație intern, structurat pe diferite niveluri, care avea drept obiective: indoctrinarea noilor membri, profesionalizarea cadrelor, asigurarea unui corp de membri perfect loiali liderului suprem.
Prima fază a luptei pentru putere a durat între 1948 și 1952, perioadă în care nu s-au primit deloc membri noi în partid și în care 192 000 de persoane au fost excluse din rîndurile noii forțe conducătoare; în februarie 1948, Pătrășcanu, reprezentantul comunismului național, a fost și el exclus din partid și arestat, fiind acuzat de "politică naționalist-șovină". Atît comuniștii naționali ai lui Dej cît și cei moscoviți ai Anei Pauker s-au coalizat împotriva lui Pătrășcanu, considerat de cel dintîi drept un primejdios rival, de cei de pe urmă, drept un naționalist greu de controlat. Căderea lui Pătrășcanu nu a lămurit însă situația, pe prim plan trecînd acum conflictul dintre Dej și moscoviți; el a evoluat în condiții schimbătoare, principalul element înrâuritor fiind situația din Kremlin; boala lui Stalin, izbucnirile sale antisemite, războiul din Coreea au contribuit în mare măsură la declinul influenței grupului Pauker-Luca și la victoria finală a staliniștilor români asupra staliniștilor moscoviți. Românizarea partidului a fost consecvent urmărită de Gheorghiu-Dej, începînd din 1950, iar în 1952, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca au fost învinuiți de deviere de dreapta, excluși din partid, iar Luca condamnat la moarte, o sentință pe care Dej nu o va aplica totuși. Mărturie a victoriei depline, Dej devenea, în iunie 1952, și prim-ministru, pe lîngă funcția sa veche de prim-secretar al partidului. Noul secretariat, în care intra acum pentru prima dată și Nicolae Ceaușescu, avea o netă majoritate de comuniști naționali, cărora li se raliase în chip destul de neașteptat și grupul basarabean (P. Borilă, L. Răutu, I. Chișinevschi).
După 1953, principala amenințare pentru autoritatea lui Gheorghiu-Dej nu mai venea din interior, ci din partea Moscovei, ca un reflex al luptei pentru putere care se ducea între zidurile Kremlinului; Hrușciov ar fi vrut să-1 înlocuiască și pe dictatorul român, ca parte a procesului său de destalinizare și de renunțare la liderii co-munișii prea compromiși pe timpul stalinismului. Dej a primit cu vădită îngrijorare procesul de destalinizare declanșat de Hrușciov. O primă reacție de apărare față de intențiile Moscovei a fost judecarea și executarea lui Pătrășcanu (1954), pe care rușii 1-ar fi putut eventual folosi drept candidat la șefia unui partid comunist destalinizat. Congresul al XX-lea al Partidului Comunist sovietic pare să-1 fi luat prin surprindere pe Dej, care rezistase pînă atunci noului curs pe motiv că destalinizarea avusese loc în România încă în 1952. Delegația română s-a reîntors la București scindată, cu primul-secretar hotărît să se opună liberalizării și cu Miron Constantinescu afirmînd cu tărie, la plenara din 23-25 martie 1956, necesitatea introducerii unor reforme reale și a democratizării vieții sociale și de partid.
Evenimentele din Ungaria și Polonia (octombrie-noiembrie 1956) au amînat rezolvarea noului conflict din conducerea partidului; la București, Cluj, Timișoara, în regiunea autonomă maghiară, studenții și-au demonstrat solidaritatea cu răsculații maghiari cerînd, între altele, scoaterea limbii ruse din universități. Peste o mie de intelectuali și studenți au fost arestați după noiembrie 1956, în paralel cu reascuțirea conflictului dintre Dej și M. Constantinescu, devenit între timp și ministru al învățămîntului. În condiții încă nelămurite, Dej a reușit la plenarele din iunie-iulie 1957 să-i elimine pe posibilii hrușciovieni din conducerea partidului. Căderea lui M. Constantinescu a coincis cu un nou val de teroare, îndreptată mai ales împotriva intelectualilor și cu un crescut dogmatism în viața culturală.
Disputele cele mai aprinse, in anumite momente favorizate de influențele si presiunile diferiților factori, erau dictate de lupta pentru promovarea in eșaloanele superioare ale conducerii partidului, Biroul politic sau Comitetul Politic Executiv. Pretențiile trebuiau insă invăluite in concepte și principii, învinșii se expuneau la grave urmări, intrucât controversele individuale erau ridicate la rangul de grave culpe politice care deveneau chiar fatale. Căci adversitatea și ura de clasă propagate in societate făceau ravagii – in unele cazuri – chiar in rândul liderilor învinși în competiția pentru putere. Dej, care fusese impus de Stalin ca secretar general, aparținea grupului cu origine muncitorească. În contextul proverbialei suspiciuni comuniste, veleitățile lui erau periclitate de un intelectual, L. Pătrăscanu, cel care spusese că mai întâi se simțea român și apoi comunist, cât si de activiști sovietizați și rusificați in anii petrecuți in Uniunea Sovietică, cu precădere Ana Pauker si Vasile Luca. În consecință, devenit secretar general al. partidului unic in 1948, prin manevre oculte, Dej il înlocuia pe Pătrășcanu din funcții, iar apoi, in aprilie 1954, dupa ce-i înscena un proces pentru înalta trădare, îl executa. S-a descotorosit, intre timp, in 1952, de grupul Ana Pauker și Vasile Luca, ultimul sfârsindu-și viața in închisoare.
Climatul de ușoară destindere politică survenită în toate țările comuniste după moartea lui Stalin, in 1953 nu deschidea o evoluție mai democratică in sânul partidului comunist. In loc de a fi destituit pentru stalinism- cum se proceda cu foștii șefi de partid din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia-, Dej nu. întâmpina nici o rezistență internă serioasă. Ca urmare, in 1956, în loc de a-și pierde puterea. Dej se răfuia decisiv cu unii dintre critici:- C. Pârvulescu, Iosif Chișinevschi, pe care-i elimina. Reformismul socialist care contaminase o parte a Europei răsăritene, inclusiv Uniunea Sovietică, era deci repudiat la București, unde dogma dominației neîngrădite a partidului unic și a conducătorului lui rămânea.
Natura raporturilor partid-societate a fost dată de condițiile preluării puterii. Uzurparea puterii politice a fost urmată de distrugerea instituțiilor democratice tradiționale. S-a adăugat folosirea masivă a unor forme și grade variate de violență indreptate simultan și/sau succesiv împotriva tuturor segmentelor societății. Elita comunistă nu s-a identificat pe sine cu societatea, dar s-a văzut intruchiparea intereselor acesteia.
Începând îndeosebi cu 1948, partidul comunist dobândea un caracter de masă. Supralicitându-i natura muncitorească, pretenția că reprezintă interesele maselor populare în detrimentul unui pumn restrâns de ,,exploatatori", pe fondul impunerii unui monopol politic, comunistii atrag muncitori și țărani, dintre oamenii cu cel mai scăzut nivel educațional. Li se alătură, apoi, elementele oportuniste din medii burgheze, intelectuale și funcționărești, unele trecute prin fostele partide democratice sau chiar pe la legionari. Se crează. prin urmare un partid cu sute de mii de membri, deseori epurat si reconstituit, cu pretenția de a se menține drept avangardă revoluționară a clasei muncitoare.in. Partidul isi subordonează organizațiile unice de tineret și de femei, inclusiv sindicatele transformate intr-o ,.curea de transmisie'' a propriilor lui ordine. Erâu inregimentați în organizații speciale nu numai școlarii, ci și preșcolarii.
Între 1948-1953, noii stăpâni au fost preocupați de zdrobirea și eliminarea oricărei alternative politice interne.
In acest scop, comuniștii au acționat constant pentru crearea unui cadru legislativ adecvat obiectivelor lor: Decretul 199/1950, Legea 16/1949 și Codul Penal modificat prin introducerea infracțiunilor cu caracter politic.
Comuniștii crează instituții specifice necesare pentru a-si impune voința: Direcția Generală a Securității Poporului, Direcția Generală a Miliției (Jandarmeria fusese desfiintata). Subversiunea, provocările, arestările, procesele au rolul de a apatiza o populatie ocupata manu militari.
Sursa terorii dezlănțuite este ideologia. “Dreptul” avangărzii revoluționare de a folosi orice mijloace pentru realizarea viziunii ei utopice despre “societatea nouă” a fost declanșatorul terorii. Ea este folosită pentru a justifica impunerea unei noi ideologii. Științele, invățământul, cultura, societatea in general, sunt luate direct cu asalt. Prin diverse mijloace, libertatea de expresie este anihilată. Viața stiințifică și culturală este redusă la o simplă campanie de propagandă in favoarea partidului conducător și a ideologiei sale.
Teroarea a avut in principal un caracter politic. Teroarea a fost folosită nu numai ca mijloc de sancționare a unor fapte-delicte, ci și ca mijloc de reconstrucție socială și ca instrument fundamental in perpetuarea sistemului. Fără teroare, punctele din cadrul vastului progam de “transformări revoluționare” ar fi fost sortite eșecului. Dimensiunile acestui atac masiv împotriva societății sugerează gradul de izolare al conducerii comuniste.
Conversiuni ideologice
Factori favorizanți
Cerința oricărui sistem in constituire este stimularea entuziasmului adeziunii. Modelul socialist pretindea că rupe radical cu vechiul; e o reconstrucție totală. Era necesară dezvoltarea unui idealism specific: construcția e mai grea și motivația e mai înaltă.
Idealizarea (creșterea beneficiilor, scăderea greutaților, a efectelor negative) era un puternic factor motivant.
reacție tipică de neutralizare a efectelor negative: odata distrusă vechea societate, violența va dispărea, fiind instrumentul provizoriu de construcție a noului;
funcție represivă: idealismul era factor motivator al entuziasmului, dar și integrator, de conformare. Mai ales in prima fază, lipsa de idealism era reprimată in grupurile de intelectuali si activiști, uneori mai dur decât neconformismul statutului social
Ideologia comunistă conținea o atractivă ofertă morală. Prin natura sa, socialismul cere un efort colectiv, de tip altruist, in beneficuil tuturor. Angajarea dezinteresată intr-o construcție sociala, dăruirea pentru binele comun au fost importante oferte morale.
Mișcarea a creat un idealism de profesie: in societatea română anterioară, acest idealism, complementar cu acțiunea practică, era redus la numărul revoluționarilor (revoluționar de profesie = idealist de profesie). Din punct de vedere social, “meseria” era slab recompensată economic. După război, mobilizarea pentru reconstrucția socială crește. Ideologia constitutivă a acestei funcții – profesii era de tip idealist-colectivist.
Proces social masiv: mobilizarea socială verticală; s-au promovat sistematic elementul muncitoresc și țărănesc in funcții de conducere, stimulând interiorizarea ideologiei.
Factori defavorizanți
Cei mai importanți factori defavorizanți sunt comunicarea și interacțiunea. Deși s-au facut eforturi de atragere la o participare activă a populației, a aparut o scindare intre cei cu funcții mobilizatoare, de conducere si restul populației. A apărut un tip de rezistență pasivă, fondată pe relațiile interpersonale informale. Familia și mediul social erau un vaccin antisocial eficient.
Comuniștii români veneau la suprafața vieții politice după ani de inchisoare, exil sau clandestinitate. Ei priveau societatea cu neîncredere și nu iși propuneau realizarea unei ințelegeri cu aceasta, ci impunerea unei viziuni, care in final a însemnat distrugerea vechii societăți pentru a construi una nouă, conformă cu ideologia, pe care să o controleze in mod absolut.
Demontarea vechilor structuri instituționale a atins absolut toate domeniile: economia, finanțele, justiția, presa, cultura, biserica, administrația, armata etc. Locul personalului calificat, care a fost epurat sub diferite motive, a fost inlocuit cu unul selecționat pe criterii politice. Prin diverse reglementări, structura armatei române a devenit identică cu cea a armatei s ovietice, după ce majoritatea cadrelor de valoare fuseseră inlocuite. Prin reforma administrației, administrația locală era total subordonată puterii politice centrale. Biserica devenise dependentă de stat, in contextul unei violente campanii de presă anti-religioase.
Deosebit de violentă a fost represiunea diferitelor biserici; cea ortodoxă a fost complet aservită statului prin numirea unui patriarh simpatizant comunist, apoi prin naționalizarea proprietăților ei și prin epurarea clerului de toate elementele nedorite. Preoții ortodocși vor alcătui, de altfel, una din categoriile cele mai numeroase de deținuți politici.
Celelalte biserici și confesiuni au avut parte de o soartă similară, uneori chiar și mai tragică. Biserica unită, de pildă, a fost obligată să se unească cu cea ortodoxă, toți cei cinci episcop! ai ei fiind arestați – patru vor muri în închisoare – împreună cu circa 600 de ierarhi.Concordatul cu Vaticanul din 1927 a fost anulat în iulie 1948, ceea ce a permis statului să reducă numărul episcopiilor catolice la două, ultimii doi episcopi catolici fiind și ei arestați. Conducătorii spirituali ai comunității evreiești au sfîrșit și ei în închisoare sau exil, fiind înlocuiți, în anul 1948, cu elemente docile.
În fata acestui atac, reacția societății a fost defensivă în mare masură defensivă, în condițiile în care regimul se folosea de tehnici combinate, alaturând terorii manipularea, diversiunea, campanii de mobilizare, coruperea, șantajul. După 2 decenii de violentă in viața politică, opinia publică românească iși pierduse in mare măsură sensibilitatea față de un asemenea fenomen politic. Represiunea la scară realizată de comuniști apărea drept continuarea unor experimente deja încercate.
Cu elitele decimate, cu structurile instituționale distruse, vechea societate s-a dezintegrat treptat in fața asaltului comunist; sfera publică capătă un alt conținut, devenind spațiul dictaturii guvernamentale. In comunism, spatiul public nu a functionat ca un spatiu pus in comun de cetăteni, ci ca un spațiu creat de “suveran”, adică de Partidul Comunist, in propriul sau avantaj si pentru folosință exclusivă.
Sistemul de valori al regimului comunist, impus prin școală si diferite alte căi, a determinat o ruptură radicală intre sfera publică și cea privată. Populația este incadrată masiv, de terminată să acționeze exclusiv pentru realizarea planurilor, descurajată să aiba inițiative individuale.
După 1948, an în care s-a înființat și Securitatea, încadrată numaidecât cu agenți sovietici deveniți generali români, precum P. Bodnarenko și A. Nikolski, represiunea a devenit și mai violentă, lovind, conform principiului stalinist al întețirii luptei de clasă, fără discriminare și din nevoia intimidării in orice posibil oponent; țărănimea mai ales a plătit scump ostilitatea arătată colectivizării. Teroarea roșie a lovit și în membrii Partidului Comunist, sfișiați de propria lor revoluție. Intre 1949 și 1953, un număr imposibil de stabilit de deținuți politici, multe zeci de mii în orice caz, au trudit pînă la exterminare pe șantierul canalului Dunăre-Marea Neagră, în timp ce, după 1950, partidul a încurajat, vreme de cîțiva ani, în unele închisori, metoda reeducării prin violență, devenită celebră mai ales datorită experimentului de la Pitești.
Represiunea, care în această perioadă a îmbrăcat poate formele cele mai violente din întreaga Europă satelitizata, s-a îndulcit întrucîtva după moartea lui Stalin; între 1956 și 1959 însă, de frica exemplului unguresc și polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea și studențimea. Nu se poate stabili desigur nici măcar cu aproximație numărul persoanelor arestate între 1944 și 1964, cînd s-a renunțat la închisorile politice. Dacă adăugăm la această cifră și pe așa-zișii chiaburi, titoiști etc., printre care mulți șvabi, deportați în Bărăgan și existența detașamentelor militarizate de muncă în care erau trimiși să-și ispășească păcatul social tinerii cu origine nesănătoasă, cifra victimelor represiunii trebuie să fi fost mare de cel puțin o jumătate de milion. Această eficientă teroare explică în bună parte neputința organizării unei rezistențe active, deși grupuri izolate de partizani au continuat să acționeze în munți pînă în anul 1958.
Lupta pentru putere desfășurată la eșaloanele superioare comuniste se resimțea negativ in întreaga societate românească. Cu deosebire in anii 1949-1953, cad victime zeci de oameni care erau transformați in deținuți politici. Cu excepția național țărăniștilor care fusesera deja lichidați, ținta represiunii devin alți membrii ai partidelor democratice: liberalii, social-democrați independenti, inclusiv Gh. Tătărescu. Urmează apoi preoți ortodocși și greco-catolici, chiaburi.
Dar pentru a stapâni mediul muncitoresc în plină evoluție numerica, în mijlocul lui este intreținuta dezbinarea si neîncrederea, plasându-se în functiile tehnice oameni mediocri, aleși pe criterii politice. Muncitorimea și intelectualitatea tehnico-economica, pe masura cronicizării lipsurilor datorate industrializarii excesive si necompetitive, se înstrainau de puterea politică, ceea ce determina impănarea lor cu tot mai multe elemente ale Securitatii, unele dintre acestea preluând direct conducerea unor întreprinderi, institutii si ministere.
Dominația discreționară a partidului comunist era asigurată de un instrument institutionalizat, Securitatea. Este poliția politică, un ,,aparat" implacabil care recurge la cerimă și diversiune in sânul societății, pentru a menține monopolul politic al partidului unic. Ea nu este un simplu serviciu de informații necesar oricărui stat pentru a se apăra de intruziuni externe, pus sub controlul organelor constituționale, ci un organism subordonat direct șefului partidului. Prin securitate este dominată nu numai societatea, dezintegrându-se grupurile de nemulțumiți și agregați ca adversari ai puterii totalitare, ci chiar oameni din eșaloanele inferioare ale acesteia, afirmați ssu bănuiți pentru tendințe de schimbare sau pentru veleități conducătoare. Cei care organizează acest sistem monstruos de supraveghere a populației printr-o rețea densă de informatori, strecurați in toți porii societății, la început sunt agenții sovietici Bodnarenko si Nicolski. Ulterior, după ce a fost parțial epurată dar niciodată descotorosită de spioni ai Moscovei, ca și partidul, Securitatea a devenit națională.
1.3 Semnele lingvistice ale unei lumi noi
După 23 august 1944, mass-media din România cunoaște o violență a limbajului deosebită, datorată apariției unui nou actor in viata politică: PCR. Violenta limbajului a fost prezintă și in discursul politic interbelic, nu apare odată cu instalarea guvernului Groza, dar după 23 august 1944 este mult mai puternică, generalizată, putând fi considerată o trăsătură de bază a noului regim. Această violență și un anume stil al ei anunță că ceva nou in plan politic se naște.
In “Limba de lemn”, Fr. Thom arată trăsăturile și mecanismele acestui nou tip de limbaj. Esențial este faptul că, atunci când vorbim de “limbă de lemn”, trebuie sa avem in vedere mereu ideologia care a generat-o, “limba de lemn” fiind o “metamorfoză a limbajului obișnuit in contact cu ideologia”. Cu alte cuvinte, sintagma “limbă de lemn” e aplicabilă doar limbajului ideologiei comuniste, nu și doctrinelor politice care susțin un regim politic de tip democratic-liberal.
Au existat un “înainte” și un “după” 6 martie 1945 din punct de vedere al limbajului reprezentanților FND și “susținătorilor” noului regim:
Înainte de 6 martie 1945, discursul comunist cunoaște o avalanșă de invective la adresa partidelor istorice “trădătoare și fasciste” și a guvernului in exercițiu (“ucigașul Rădescu”, “declarații șovine rasiste”, “reacționari maniști”, “inlăturarea clicei reacționare”, “bestii fasciste” etc), dar instituția regală nu este blamată, ba chiar este invocată ca garant al unei vieți politice normale, vechiul sistem politic este criticat mai mult voalat și indirect, “unitatea de voință dintre rege și națiune”, “caracterul democratic” al evoluției sistemului politic românesc fiind sintagme frecvent prezente in discursul comunist din acestă perioadă.
După 6 martie 1945, sintagmele negative la adresa vechilor partide, alături de cele vizând, acum in mod direct, instituția monarhiei și sistemul politic democratic pluralist, se inmulțesc până la obsesie in toamna lui 1947, dar limbajul oficial se îngrijește din ce în ce mai mult de propria legitimitate. Presa de stat publică, sub titluri îngroșate și plasate central in pagină, telegrame de adeziune, comunicate oficiale, precum și impresii de URSS. Acum personajul desemnat ca garant al “noii democrații” este Petru Groza.
Declarațiile de presă si discursurile reprezentanților FND vor stabili în termeni maniheiști caracterul salvator al noului guvern. Astfel, guvernul Groza simbolizează “întregul popor” în opoziție cu “bestiile fasciste”, pentru a realiza “marile năzuințe al masselor largi populare și a înlocui vechiul regim cu unul adevărat democratic”.
Primul-ministru Groza propune un “gând curat” in locul “tulburării apelor și înveninării fântânilor”, pentru a înlocui “nesiguranța capitalistă” cu “increderea in nou”.
Răul și comunismul: 2 categorii ireconciliabile
Acceptabil fiind că fascimul a fost ceva “rău”, ideologia comunsită merge mai departe, extinzând categoria răului la tot ce nu aparținea comunismului. Ea va reduce totul la lupta dintre “democrație” (ideologia oficială la putere) si “reacțiune”. Cei care nu aprobă puterea, sunt categorisiți ca fasciști.
“Odată cu fostul regim, trebuie să dispară orice urmă aducătoare aminte”.
Limbajul comunist conține cuvinte-cheie ca: “justiție”, “dreptate”, “libertate”, “democrație”, “popor”, in contexte care, adesea, nu au legătură cu realitatea, dar care trimit la o referință ideologică precisă. Însoțindu-le cu adjective care supralicitează sensul, se dorea monopolizarea limbajului politic, mizându-se pe alterarea înțelegerii celorlalte doctrine politice. Semnificația categoriilor limbajului democratic este pervertită de noua putere al cărei interes e crearea unei “lumi noi” prin anihilarea celei care mai e palpabilă.
Lupta dintre bine și rău este o temă preferată a ideologiei revoluționare: “iată problema cea mai mare a ceasului de față: stânga și dreapta… de o parte cei mulți, de cealaltă, cei puțini!”.
Pentru comuniști, nu există adversari și parteneri, ci numai dușmani sau tovarăși. Primii sunt tot ce e mai decăzut: derbedei fasciști, câini turbați, moșieri hitleriști, dușmanii poporului, elemente dușmănoase – orice român care nu e simpatizant al noului guvern. Reprezentanții vechiului regim sunt definiți drept “microbii patogeni ai unei boli infecțioase aducătoare de moarte. Pentru o operație de salubrizare morală, trebuie scos din organism orice focar de infecție”.
Impresia și confuzia sunt mijloace deliberate ale mecanismului lingvistic ideologic. Depersonalizarea indivizilor si aneantizarea lor prin limbaj arată cât de decis era regimul să-I elimine prin orice mijloace pe toți cei care gândeau altfel. De cele mai multe ori, nu se dau nume, pentru că lupta este permanentă, lupta împotriva răului reprezinta lupta contra trecutului. Dar și contra elementelor “retrograde” din prezent. Ura contra dușmanului ideologic este omniprezentă, fiind o modalitate de justificare a “guvernării populare”.
Reprezentanții noii puteri acționează sistematic pentru crearea unei realități convenabile lor, “o lume a legitimitații si a democrației adevărate”. Noul regim iși va statua drepturile și legitimitatea prin falsificarea trecutului în beneficiul prezentului.
La baza construirii noii societăți, conform doctrinei, trebuie să stea 2 principii de acțiune: principiul simplificării si principiul urgentării, pentru că guvernului îi lipsesc condițiile care să-I permită imediat un control total al societății. De aceea, guvernul iși construiește legitimitatea legalizând ilegalitățile, susținând perversul principiu că “trebuie intrat în legalitate, legalizând ce s-a făcut până acum”. Se vorbește intens de “voința populară”, de “factorul constituțional”, de “a servi în mod real poporul”. Se mizează astfel pe sensul juridic al expresiilor tocmai pentru a procura legitimitate acțiunilor guvernului.
Inflația de adjective este o trăsătură definitorie a noului limbaj. Prin adjective apreciative se construiește o imagine proprie idilică, intersectată cu expresii depreciative la adresa “dușmanilor de clasă”, pentru a contrasta clar.
Noul produs – o mutație lingvistică
Trebuie precizate 2 lucruri:
limba de lemn nu este o caracteristică a limbajului politic în genere;
o functie esențială a limbii de lemn implică sciziunea dintre gândire și limbaj, limba de lemn având rolul de a afișa o adeziune necondiționată la ideologie.
Limba de lemn este creată înainte de accederea comuniștilor la putere, fapt probat în mod practic de folosirea ei ca armă de lupta politică în campaniile având drept scop denigrarea și demiterea guvernelor Sănătescu și Rădescu.
Deși limba de lemn este la origine o mutație produsă de ideologia comunistă asupa limbii ruse, ea este reproductibilă și în alte limbi, datorită sintaxei (modalitatea sa specifică de a construi structuri lingvistice deosebite de cele ale limbajului obișnuit) și terminologiei folosite (popor/libertate/bine/adevăr/justiție/democrație/etc termeni care denotă o realitate “ideologică”). Fiind un produs ideologic, noul limbaj nu subzistă decât într-o formă: aceea de vehicul a puterii. Puterea comunistă se va folosi de el pentru a pătrunde în structurile intime ale societății, pentru a sfărâma reperele morale, politice, culturale, individuale și sociale.
Putem vorbi de o dialectica a legitimării proprii prin negarea legitimității celorlalți, în condițiile în care noua putere, instalată la 6 martie 1945 era incomodată de existența unei tradiții românești din care ea nu facea parte, deci comuniștii nu puteau fi prezenți in conștiința politică a societății românești.
In acțiunile și limbajul reprezentanților noii puteri pot fi identificate câteva teme predilecte:
tema luptei bine – rău:
tema purificării: justifică operațiunea de “salubrizare” morală și socială a societății;
tema înfrățirii muncitori – țărani: premisa este aceea că societatea “vechiului regim” a fost zguduită de contradicții ireconciliabile datorită inechității sociale; datorită rezervelor de putere ale claselor dușmane si datorită relativei slăbiciuni a clasei muncitoare, în lupta contra dușmanilor ideologia comunistă trebuie să atragă și țăranii;
tema voinței poporului: evident, conform ideologiei comuniste, reprezentanții legitimi ai acestuia sunt cei care câștigă alegerile de la 6 martie 1945;
tema recunoștinței: față de “iubiții conducători” si față de “marele prieten de la Răsărit”, “Uniunea Sovietică, care ne-a dat atâtea neprețuite scene de prietenie în ultima vreme… niciodată nu a vom putea răsplăti îndeajuns”;
tema asediului permanent: dușmanul (criminal, agent imperialist, sabotor, deviaționist) lovește mereu, chiar dacă e atacat de forțele “binelui”, care luptă într-o manieră războinică pentru pace. “Una din principalele noastre sarcini este aceea de a recunoaște reacțiunea sub orice formă s-ar ascunde, orice armă ar întrebuința”;
tema vigilenței: comuniștii, care “au inimile cele mai calde și capetele cele mai reci”, trebuie să-si perfecționeze apărarea. Pentru ei, violența e cea mai sigură metodă de apărare: “Să recunoaștem reacțiunea si să-I dăm la cap!”
tema datoriei față de patrie: această îndatorire presupune necontestarea puterii politice și a instrumentelor și metodelor utilizate de aceasta: “Armata e din popor și pentru popor, pentru a apăra interesele acestui popor și patria”.
CAPITOLUL II
Revoluția culturală
2.1 Primele asalturi cultural-ideologice
Perioada 23 august 1944- 31 decembrie 1947, deosebit de complexă și contradictorie, se caracterizează prin incertitudine și dramatism pe toate planurile. Forțele care tind la sfărâmarea societății și preluarea puterii câștigă teren pas cu pas, după un plan de lungă perspectivă, riguros elaborat. E o perioadă de tendințe totalitare, abia disimulate, și aspecte democratice, de dictatura camuflată și de pluralism, de relativă libertate și de constrângeri.
Pe plan cultural, situația este la fel de complexă și contradictorie, caracterizată prin relativă libertate și cenzură, deși camuflată, foarte atentă și activă. Pe măsură ce timpul trece, atenția acordată URSS devine tot mai mare.
In 1946 s-a declanșat opera de “dezinfectare a sectorului cuvântului tipărit în țara noastră”, “defascizare a intregului sector al publicațiilor de orice fel”.
Legea 596/1946 stabilește drepturile și obligațiile reciproce autor-editor, precum și, lucru foarte important pentru evoluția ulterioară, dreptul statului de control asupra activității editoriale, care trebuia să avizeze apariția oricărei cărți.
Cum intreaga viața culturală trebuia să aibă izvoarele in marxism-leninism, editarea unor astfel de lucrări devine o prioritate națională; astfel, până in 1949, in România sunt editate peste 1 000 titluri sovietice in tiraje totale de peste 13 milioane (numai in 1952, tirajele cărților lui Lenin si Stalin insumează 7,5 milioane).
Inaintarea spre țelul suprem – deținerea puterii politice și a controlului in toate domeniile vieții sociale – se reflectă și pe plan cultural. Se vorbește tot mai mult de “noua” cultură/știință/artă, “prietenia de arme de azi cu URSS se va intregi cu una de carte”.
Treptat, in discursul politic iși face loc teza “celor 2 culturi”, valabile/nevalabile in cultura trecutului, precum și corolarul ei, “revalorizarea oricaror valori reale” după criterii ideologice.
2.2 Anul 1948: Declanșarea “revoluției”
Teoria
Îndată după proclamarea "democrației populare", noua putere a trecut la o radicală restructurare a vechiului sistem de valori și a instituțiilor culturale pe care se întemeiază acestea; partidul comunist și-a fixat, asemenea tuturor partidelor comuniste est-europene, ambițiosul scop de construire a unui "om nou", întrucît "Lumina vine de la răsărit" (M. Sadoveanu, 1944), modelul de imitat nu putea fi desigur decât cel sovietic: "Farul luminos care trebuie să călăuzească pe oamenii noștri de știință este țara culturii celei mai înaintate, Uniunea Sovietică", era o axiomă a acelor vremuri pe care nimeni nu va cuteza s-o pună la îndoială mai bine de un deceniu.
Pentru că omul societății socialiste este, inainte de toate, omul unei inalte culturi, construirea unui homo sovieticus român nu se putea realiza fără distrugerea și rescrierea valorilor naționale tradiționale; a fost deci nevoie de o masivă infuzie de valori marxist-leniniste, precum și de o campanie de activă rusificare. Primele manifestări ale noului curs au fost Istoria României de Mihail Roller (1947), o completă revizuire a trecutului țării, a ideii naționale și a conceptului de patriotism, apoi studiul programatic al lui L. Răutu intitulat: Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale (1949), o aplicare locală a jdanovismului și o vehementă încriminare a celor care "ascund putregaiul cosmopolit în carapacea verbajului despre specificul național".
Conform teoriei marxist-leniniste, existența a două lagăre isi găsește oglindirea si in cultură: avem de o parte cultura socialistă, iar de cealaltă parte cultura reacționară, cultura socialistă.
Prezentă in țările socialiste, “cultura socialistă isi trage seva din munca si creația oamenilor muncii liberi”, in timp ce “în țările capitaliste, ea se extinde, având la bază dezvoltarea mișcării muncitorești și democratice in condițiile creșterii influenței mondiale a culturii progresiste sovietice”.
De cealaltă parte se află “cultura reacționară”, care isi trage seva din exploatarea omului de catre om si urmărește să pună știința și cultura in slujba dezvoltării “libere” a societății, in slujba claselor exploatatoare.
Cultura socialistă urmărește să determine pe oamenii de știință, litere și artă, să pună puterea lor de creație in slujba luptei desfășurate de proletariatul condus de partidele comuniste impotriva “imperialismului”.
La baza culturii socialiste trebuiau să stea:
valorificare critică a moștenirii culturale a trecutului pe baza științei celei mai inaintate, știința marxist-leninistă;
o organizare socialistă a invațământului public pentru a crește cadre noi, o intelectualitate nouă;
o educare in spririt comunist a maselor muncitoare, cultivând o nouă atitudine față de muncă, de stat, inlăturând astfel resturile capitaliste din conștiința oamenilor
Într-o altă opinie, obiectivele revoluției culturale erau următoarele:
răspândirea învățăturii lui Marx, Engels și Lenin, aplicare ei in discutarea fenomenelor actuale române și străine din toate domeniile;
combaterea ideologiei imperialiste in toate manifestările ei;
dezvăluirea și combaterea rămășițelor burgheze in toate manifestările in țară;
principialitate marxist-leninistă;
popularizarea tuturor aspectelor dezvoltării societății socialiste in Uniunea Sovietică; publicarea de materiale sovietice și aplicarea lor la toate aspectele vieții sociale;
reconsiderarea marxist-leninistă a tuturor evenimentelor, creațiilor din trecut și prezent.
Liderul comunist suprem, Stalin, considera că era nevoie de grupuri intregi, de sute de mii de cadre noi de bolșevici, care știu să stăpâneasă munca. În opinia lui, fără acest lucru nu putea fi vorba de o construcție rapidă a socialismului. În noua societate, sarcina științei este să satisfacă trebuințele poporului și de aceea, oamenii de științe, litere și artă trebuie să tindă ca rezultatele pe care le obțin in cerecetările lor teoretice să-și poată găsi cat mai reprede o valorificare practică.
Cultura socialistă, arată Stalin, nu inlocuiește cultura națională, dar îi dă conținut. Și invers, cultura națională nu inlocuiește cultura socialistă, dar îi dă forma.
Clasa muncitoare, condusă de partidul comunist, cucerind puterea politică și devenind tot mai mult stăpână pe puterea economică, urma să folosească toată această putere pentru a crea o cultură nouă: cultura socialistă. PCR, care “condusese” lupta pentru “dezvoltarea” țării, urma să fie și promotorul luptei pentru “dezvoltarea” culturii noi socialiste.
Conform teoriei, revoluția culturale din România urma să aibă loc intr-un context dificil, mai precis in condițiile unui nivel cultural scăzut al populației in general, deoarece burghezia forța pe oameni să-și insușească o mulțime de cunoștințe inutile, lipsite de viață, care indopau capetele si transformau tânăra generație în funcționari ciopliți după același calapod. Lupta urma să fie grea, pentru ca “in trecut s-a intreținut cultul unei așa zise “stiințe pure”, academice, mai bine zis, al științei inerte“.
Noile directive corespund luptei de clasă tot mai ascuțite: “În țara noastră, lupta de clasă se ascute și pe tărâm ideologic și cultural. Lupta culturii noi, socialiste, pline de viață, contra putredei culturi burgheze nu e decât o formă a luptei de clasă intre oamenii muncii și exploatatori”.
Prin conținutul ei, revoluția culturală înseamnă crearea unei culturi socialiste. Ea isi are elementele in luptele premergătoare preluării puterii politice in stat de către clasa muncitoare, dar ea se poate dezvolta numai după cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare.
De fapt, cultura socialistă se reduce la imitarea culturii sovietice, “care se dezvoltă pe baze marxist-leniniste, care nu se impacă cu nici unul dintre cei care vor să apere tot ce este invechit și reacționar”.
Acestea, susținea ideologia, “cuprinde o civilizatie cu totul nouă”, este “purtătoarea unei inalte principialități, este dezvoltată in spiritul comunismului si a internaționalismului proletar, al colaborării tovărăsești, al unirii forțelor pentru pentru ajungerea telului comun, in spiritul noului umanism-socialist”. Datorită acestor trăsături, conform doctrinarilor comuniști, cultura sovietică a devenit fruntașa culturii mondiale.
Revoluția culturală a insemnat “reinnodarea unei tradiții care a dat rezultate binefăcătoare in dezvoltarea generală a României: studierea limbii ruse”, cu atât mai mult cu cât “limba rusă nu poate fi străină nici unui om al muncii care nazuiește și luptă pentru o viață mai bună”. Pentru aceasta erau invocate mai multe motive:
“limba rusă este aceea care ne ajută să cunoastem direct uriasa experiență a Țării Socialismului”
“este limba in care sunt scrise operele lui Lenin și Stalin”
“este un nepretuit mijloc de a ne insusi invățăturile gloriosului Partid Bolsevic”
“vom putea cunoaste realizările țării care este campionul apărării păcii lumii intregi”
“numai in stransă legătură cu dezvoltarea limbii și culturii ruse poate fi vorba de formarea si evolutia limbii si culturii noastre de-a lungul veacurilor”
Sloganul “Să învățăm din experiența înaintată a Uniunii Sovietice!” era peste tot la modă, nu era considerat in nici un caz o glumă. In toate domeniile a apărut o personalitate sovietică “model”: in lingvistică- N. I. Marr (inlocuit la inceputul anilor “50 de Stalin); medicină- I. P. Pavlov; biologie – Lîsenko, Miciurin; pedagogie – A. I. Makarenco; literatură – Gorki, Maiacovski; teoria realism – socialismului – A. A. Jdanov.
Reforma invățământului, conform liderilor comuniști români, urmărea sa faciliteze insușirea bogațiilor culturii celei mai inaintate din lume – cultura sovietică. Cei iesiti de pe băncile școlii trebuie să inteleagă politica clasei muncitoare, să-și insușească această politică și s-o infăptuiască conștiincios.
Efecte practice
Odată cu abdicarea regelui Mihai, tot ceea ce in perioada 1944– 1947 se manifestase timid, cu ezitări/retrageri/oscilații, se manifestă acum plenar/violent/agresiv; dintr-o dată, se descoperă peste tot numai reacționari/sabotori/criminali de război. Totul se află intr-o permanentă stare de urgență.
Anul 1948 a însemnat instituirea controlului deplin asupra oricarei activități editoriale, prin:
naționalizarea tuturor editurilor, tipografiilor și a fabricilor de hârtie;
emiterea unei “Legi pentru editarea și difuzarea cărții”;
continuarea activității de epurare a bibliotecilor
Obsesia purificării culturii scrise a determinat redactarea unui “Decret cu privire la selectarea cărților din fondul bibliotecilor” prin care fondul de cărți era impărțit in:
biblioteca interzisă (cărți considerate fasciste, șovine, anticomuniste, polițiste, de aventuri, traduceri din literatura anglo-americană, manualele școlare din perioada 1920- 1948);
biblioteca documentară-fișele sunt scoase, dar cărțile sunt păstrate (clasici ai științei, cărți de știință “tendențioase”, cărți/manuale despre Basarabia);
biblioteca liberă.
Măsurile luate in plan social, politic, economic, cultural, au vizat o transformare brutală a realității societății românești, transferul intregii societăți in scena terorii, epurărilor, demascărilor, judecărilor, condamnărilor, chiar execuției “trădătorilor”, care trebuiau să admită ca erau in solda “capitaliștilor”.
Această stare a coincis cu o invazie de termeni/concepte/expresii caracteristice ideologiei sovietice. Toate publicațiile slăveau/comparau/ ”demonstrau” “superioritatea clară a socialismului asupra restului lumii capitaliste”, in timp ce liderii politic occidentali erau “ațâțători”, “provocatori”, “fasciști”, “imperialiști”, etc.
Anul 1948 reprezintă incununarea eforturilor de instituire a controlului deplin și exclusiv in toate domeniile sociale, precum și definitivarea cadrului politic, juridic și administrativ al proiectatei societăți, adică a cadrului optim pentru exercitarea, consolidarea și permanentizarea noii puteri, a condițiilor pentru desfășurarea revoluției culturale. Concentrarea intregii puteri politice in mâinile unui singur partid a insemnat instituirea unei voințe/discipline/ideologii unice.
Spiritul proletcultist, până atunci oarecum ezitant si voalat, se manifestă cu brutalitate si in exclusivitate. Subordonata integral directivelor oficiale, ca orice alt sector de activitate, viata culturală reflectă cu totală fidelitate “linia” si sloganele curente, devenind un amplificator mecanic al ei.
Rația de cultură incepuse să fie administrată, ca in orice stat aflat in stare de război. Prioritățile și dispunerea liniilor de bătaie erau multe: epurări, convertiri ideologice, redimensionarea “statutului creator”, revizuirea moștenirii culturale în paralel cu dezvoltarea “culturii pentru masse”. Se cereau imperios epurări in intreg spectrul cultural.
In limbajul de atunci, guvernul “democrat-popular” proceda la lichidarea ultimelor rămășițe reacționare, dușmani de clasă. Cultura nu putea rămâne in urma proceselor politice de purificare, având și ea procentul de “falși inregimentați” care trebuiau demascați.
După 1948 mediul informațional și cultural a fost practic ocupat de inițiative pro-sovietice la scară, dirijate de Secția de Propagandă și Agitație a PMR/PCR, condusă de Iosif Chisinevschi, Leonte Răutu, Mihail Roller.
Conform “Regulamentului de funcționare a aparatului CC al PCR”, Secția de Propagandă și Agitație se ocupă cu “controlul executării hotărârilor partidului și ale guvernului in domeniul propagandei de partid, al presei și al editurii, al agitației politice și al muncii culturale de massă, al invățământului public, al științei și in celelalte domenii ale culturii”.
Ca și stalinismul politic sau economic, și cel cultural a trebuit să se impună prin forță: legăturile intelectualilor cu Apusul au fost complet întrerupte, Academia Română a fost desființată în iunie 1948 și înlocuită cu una nouă, compusă în majoritate din academicieni obedienți numiți de partid, mulți dintre ei cu îndoielnice merite științifice, în august 1948, apărea și o nouă lege a învățămîntului care lăsa pe dinafară toate cadrele necolaboraționiste, reorganizîncl atît învățămîntul mediu cît și pe cel superior conform modelului sovietic. Tot în vara anului 1948 erau desființate toate vechile institute de cercetări, înlocuite cu altele noi, sub patronajul Academiei R.P.R. In prim plan, pe lângă unele personalitati stiintifice cu înclinatii comuniste, apar birocrati si politruci care dominau aceasta institutie. In decursul anilor s-au format însa echipe de tineri cercetatori care devin un ferment de depolitizare si de transformare a institutiei într-un veritabil for stiintific. Pentru a evita o asemenea ipostază, sectiile ei deveneau institutii autonome, printre ele figurând Academia de Stiinte Sociale și Politice care, subordonata direct de partidul comunist, era legata de politica ideologica a acestuia.
Orânduirea comunistă modelează radical, subordonându-le, instituțiile învatamântului public, stiintei, culturii si creatiei artistice. În 1948, era schimbat sistemul învatamânțului public. Unificat si laicizat, a fost apoi epurat de cele mai competente elemente, în decursul anilor, s-au facut în numele lui tot felul de experimentari.
Scriitorii, de regula spirite independente si iscoditoare, sunt si ei organizati într-o uniune. În mod similar, se procedeaza cu actorii, artistii plastici, muzicienii și compozitorii etc, sub o asemenea formula punându-se capăt organizațiilor autonome în sferele culturii si artei. În domeniul informatiei publice, in 1949 se înfiinta Agerpres, precum si Radiodifuziunea și mai târziu, Televiziunea ca institutii dirijate direct de acelasi partid. Pentru rasplata creatorilor din domeniul științei, culturii și artei socialiste se instituie titluri ca: om de știință emerit, artist al poporului, maestru emerit al artei, artist emerit, profesor emerit, invățător emerit, etc
Partidul comunist pune stapânire si asupra bisericii. Cu toata campania ateista, în fapt un razboi ideologic permanent declarat împotriva religie, comuniștii nu-și permit distrugerea bisericii ca institutie, ca în Albania. Faptul se datora cunoscutei docilitati a ierarhiei bisericii ortodoxe față de stat. Pentru comunisti insa – datorita subordonarii față de Roma -, pericolul era biserica unita. Ca atare, printr-o lege speciala din 1948 era interzisa. In anul urmator, se elaborează statutul de funcționare al bisericii ortodoxe prin care era pusă sub control sistematic și menținută sub o stare de aservire.
Comunismul in România s-a afirmat de la început până la prăbușire prin monopolul asupra gândirii. In consecință, după ce era instalat trainic la putere, partidul unic dezlăntuie o susținută acțiune de epurare ideologică. Începând din anii '50, a urmat un proces de debarasare de oamenii de cultură și știință, în fapt de figurile representative ale națiunii, sub pretextul că erau îmbibate de „cultura burgheză". Pentru aceasta s-a recurs nu numai la destituiea. lor din funcții. dar în cazul multora chiar la arestare. Mai târziu, prin anii 60-70, o parte dintre intelectualii incriminați erau parțial „reabilitați" considcerându-se că nu mai prezantau un pericol pentru vlăstarele noii societăți.
Scriitorii, publiciștii, istoricii, sociologii, politologii si filosofii indezirabili au fost interziși, cărțile lor din bibliotecile publici fiind trecute la index sau – in cazul cel mai bun trecute în fonduri speciale greu accesibile. Faza de început a comunismului a substituit un asemenea gen de literatură cu o invazie de traduceri rusești.
După depășirea stadiului inițial de descalificare a întregii culturi naționale prin etichetarea de a fi’ “burgheză”, s-a deschis un proces, neincheiat niciodată, de evaluarea critică a așa zisei moșteniri culturale. In funcție de interese ideologice și propagandistice, erau „reabilitați", redați circuitului public, dar niciodată complet, in cele mai multe cazuri trunchiat, chiar Eminescu si Iorga pe care comuniștii se prefăceau că i-au asimilat. Un asemenea procedeu, efectuat la început din perspectivă proletcultistă, n-a fost abandonat niciodată. Datorită acestei obtuzități, ani in șir au fost inter/.isi pentru societate, considerată imatură, nu numai gânditori cu orientare de dreapta ca Nae Ionescu, ci chiar filosofii de talie mondială ca Mircea Eliade.
Epurarea intelectualilor nu s-a mărginii la aspectul său administrativ. Un număr foarte mare de oameni de știință, artă și cultură au ajuns la închisoare, unii și-au dat acolo sfirșitul (Gh. Brătianu, A. Golopenția, M. Vulcănescu), alții au ieșit după mulți ani (I. Petrovici, C.C. Giurescu, N. Crainic); nume venerabile, care făcuseră renumele științei românești, au fost complet marginalizate, sfârșindu-și zilele în izolare și mizerie (C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinți, D. Gusti, L. Blaga). O altă categorie de "foști intelectuali"a fost reprezentată de cei "recuperați", fie imediat (M. Sadoveariu), fie după o perioadă de purificare și rcconvertirc (T. Arghezi, G. Călinescu, T. Vianu, numeroși reprezentanți ai intelectualității tehnice).
Numărul autorilor și titlurilor puse sub cenzură a crescut de altfel necontenit: în iulie 1946 erau interzise circa 2 000 de titluri de cărți și reviste, în primăvara lui 1948 peste 8 000, trecute toate într-un volum de 522 pagini intitulat Publicațiile interzise. Ca urmare, vreme de peste un deceniu, lorga și Pârvan au rărnas interziși, Eminescu a trăit aproape numai prin "împărat și proletar", iar Maiorescu, unul din ctitorii culturii românești moderne, a devenit "cosmopolitul fără patrie", "lacheul curții ", al cărui singur scop a fost ca "libertatea și lumina să nu pătrundă în mase", între scriitorii și oamenii de știință interziși total sau parțial prin publicația amintită întîlnim pe Alecsandri, Grigore Alexandrescu, C. Negruzzi, P. Ispirescu, P. Istrati, L. Rebreanu, G. Coșbuc, V. Madgearu, V. Slăvescu, Rădulescu-Motru, H.H. Stahl, G. lonescu-Sisești, V. Vîlcovici. Pe lista neagră din 1948 figurau numeroși pașoptiști, în primul rind Kogălniceanu, dar și Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (1723) al lui Cantemir, prea filoroman probabil pentru noua concepție slavofilă.
Punerea sub control a valorilor naționale a mers în paralel cu efortul inoculării unui nou gen de patriotism, socialist și internaționalist, care muta accentul de pe iubirea de țară, de tradiții, pe dragostea pentru marxism și pentru Uniunea Sovietică, prima țară a "socialismului biruitor": cum scria o broșură a partidului în 1957, Uniunea Sovietică "și-a cucerit dreptul de a învăța și pe alții care sînt trăsăturile omului nou".
Pentru a ajuta închegarea acestor trăsături partidul a pornit, foarte de timpuriu, o intensă campanie de rusificare, întemeind rând pe rând Editura și Librăria "Cartea Rusă" (1946), Institutul de Studii Româno-Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus (1948), Institutul de limba rusă "Maxim Gorki" (1948); rostul editurii, librăriei și al institutului era să popularizeze în România realizările culturii și științei sovielice, cele mai înaintate din lume. Muzeul urma să dovedească vechimea și caracterul prietenesc al legăturilor româno-ruse, institutul avea menirea să pregătească miile de dascăli necesari predării limbii ruse în școli și universități. Limba rusă devenise, din 1948, limbă obligatorie, fiind predată începînd din clasa a IV-a, deci de la vîrsta de 10 ani și până în anul III de facultate, fiind deci "învățată" timp de 10 ani.
Întreaga istorie naționala a fost rescrisă pentru a pune în lumină rolul slavilor, a diminua locul elementului, roman și latin și a sublinia ajutorul constant primit de români de-a lungul veacurilor de la fratele mai mare eliberator.
Un moment de vârf al campaniei de rusificare 1-a constituit introducerea unei noi ortografii slavizate (1953), care înlătura unele elemente latine din limbă, mergînd până la rescrierea numelui țării, din “România” în “Romînia”. Cum scria revista "Limba română", un an mai târziu, reforma lingvistică fusese necesară deoarece vechea scriere devenise "intolerabilă" și "o preocupare a clasei muncitoare și o problemă de stat". Patriotismul socialist a pătruns și în imnul țării oare proclama cu "Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator/ Leninismul ni-e far și tărie și avînt/ Noi urmăm cu credință partidul neînfrânt/ Făurind socialismul pe-al țării pământ".
Partidul comunist este preocupat să difuzeze propria ideologie. In această privință, el intră in conflict nu numai cu intreaga noastră moștenire istorică, culturală și ideologică, dar și cu spiritul cristic pe care este clădită societatea. Promovând lupta de clasă, proprietatea colectiva, rolul. conducător al partidului și paradisul social, comuniștii tipăresc în milioane de exemplare operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin.
Ideologizarea societății a fost un proces desfășurat de jos până sus, de la cadrele de conducere ale partidului până la cei din urmă muritori. Celor dintâi li se asigura o pregătire sistematică in școli și academii de partid, instituția supremă de consacrare fiind „Ștefan Gheorghiu". Acesteia i-au fost subordonate, pentru asigurarea unei ideologizări unitare", in cadrul pretinselor reciclări periodice, înseși universitățile și institutele de cercetare.
Indoctrinarea se efectua, apoi, prin sistemul învățământului public, pe toate treptele lui, nu numai prin disciplinele umaniste, istoria, filosofia si economia politică, ci și prin orele de dirigenție și disciplina specială a socialismului. Preșcolarii si elevii din clasele inferioare și medii erau conduși periodic la monumentele comuniste, inclusiv la muzee deschise in toate orașele, cu deosebire la al partidului comunist prin care se deforma însuși adevărul istoric.
Nici oamenii maturi nu erau scutiți de îndoctrinarea permanentă prin diferite forme de învătământ politic care angrenau milioane de oameni. In acest proces, un loc important 1-a avut mass-media, ziarele care toate erau un monopol comunist, precum și radioul și Televiziunea. Pe o asemenea cale, societatea era supusă unui asediu ideologic permanent, expusă să audă repetat până la sațietate aceleași principii și formulări teoretice care se conciliau tot mai puțin cu realitățile radical opuse.
Comunismul, in numele unei .fericiri generale, anuleză liberatea de creație, prin conceperea ei ca un act oarecare, desfășurat pe baza unor indicații politice. Acestea vin mai cu seamă, din .partea unei instituții speciale, a unui aparat de cenzură, centralizat sau pe domenii distincte, care nu permite accesul la tipar decât a creației adecvate sub raport politic.
Literatura este menită să fie o oglindă a schimbărilor social-economice și mentale, dar nu ca o înregistrare a realității, ci ca o reflectare din perspectiva realismului socialist. Menirea artei constă in exprimarea unei tendințe generale, iar nu a unor sentimente sau stări emoționale individuale. I se recomandă in permanență drept virtute supremă explorarea mediilor muncitorești, considerate imune prin definiție pentru orice deviere de la aspirațiile socialiste. Filosofia, sociologia, si mai cu seamă istoria trebuiau să oglindească atat legile succesiunii orânduirilor sociale, cu anunțarea inevitabilității substituirii capitalismului prin socialism și comunism, cât și manifestările concrete ale luptei de clasă.
Primele opere apărute sub impactul canoanelor ideologice sunt in literatură și in lingvistică unde Stalin devenea ghid călăuzitor și erou de căutare și opopee. Cei care oferă exemple sunt M. Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Ion Calugăru, M. Beniuc, Dan Deșliu, etc. În domeniul istoriei tronează Mihail Roller și P. Constantinescu-Iași, care schimbă fundamental imaginea asupra istoriei noastre naționale, inclusiv asupra etnogenezei românești in care elementul determinant devenea elementul slav.
Reorientarea cercetării și creației in principalele domenii ale limbii, culturii, literaturii, artei și științelor sociale potrivit normelor merxist-leniniste, in contextul in care din viața publică fuseseră eliminate elitele intelectualității naționale, era o autentică dezrădăcinare. Academia Română insăși- in 1953, de pildă, in locul stimulării unor cercetări veritabile- devenea un for in care până si academicieni specializați in științele naturii se intreceau in a-I găsi lui Stalin merite “geniale”.
Moartea lui Stalin, in 1953, favorizează intr-o anumită masură creația cultă in toată Europa răsăriteană, inclusiv in România, deși ceva mai tărziu. Procesul renașterii artistice, culturale și științifice era legat și de formarea unei noi generații de intelectuali- scriitori, profesori și cercetători- care, deși crescuți in climatul indoctrinării, in contact cu realitățile, unui resping clișeele realist-socialiste și proletcultiste.
In istoriografie se acreditează diferite mituri, mai cu seamă acelea privind evenimentele in care erau implicați comuniștii.
Creația culturală, artistică și științifică se desfășoară deci tot timpul intr-un climat politic și ideologic nefavorabil, intr-o continuă luptă pentru invingerea restricțiilor cenzurii. In România, conducerea de către partid a acestor domenii n-a incetat niciodată. Dacă literatura iși asumă- prin unii autori- o anume libertate de a evoca critic anii de inceput ai comunismului, precum și unele efecte negative ale acestuia, pe plan sensibilității și destinului uman, istoriografia, artele plastice și creația muzicală sunt infeudate total.
Istoriografia devine un apanaj al Institutului de istorie al Partidului Comunist, un laborator de contrafacere al inseși marturiilor istorice. Instituțiile academice de specialitate, deși subordonate de secția de propagandă a partidului, prin intreaga lor producție elaborată, sunt intr-un permanent conflict cu cele 3 citadele ale mitologiei istorice. Indată ce temele istoriografice se intersectau cu PC, a fi căutat adevărul despre trecutul acestuia, echivala cu o erezie.
Ștințele naturii sunt si ele tributare ideologiei mai cu seamă volutarismului conducătorilor partidului.
Revoluția culturală se soldează, in consecință, cu apariția unei noi intelectualități, cu origini sociale in straturile cele mai modeste. Dar, chiar de la inceput, principiul egalitații și gratuității accesului la invațământ, cultură și știință a fost grav viciat prin condiționarea politico-ideologică. Accesul la unele trepte ale invățământului superior este subordonat condițieie sociale, iar valoarea ca unic criteriu de selectare a ierarhiilor conducătoarea fost grav alterată de calitatea de membru de partid și de obediența absolută față de directivele ideologice si politice. Noua intelectualitate este apreciată și promovată nu atât pentru performanțele profesionale, ci pentru activitatea desfășurată in numele partidului comunist.
Perioada anilor 1956 -1959 a coincis cu o accentuare a dogmatismului cultural și cu o intensificare a campaniei ideologice, reflex probabil al luptelor pentru putere dinlăuntrul partidului și, în același timp, al nevoii de a-l face pe Hrușciov mai încrezător în fidelitatea grupului Dej. Campania s-a manifestat, în primul rînd, printr-un val de arestări de intelectuali neconformiști, grupul filozofului C. Noica, de pildă, și prin expunerea publică a unor "cazuri" de cosmopolitism și spirit nepartinic, cum ar fi cel al compozitorului M. Andricu (1959). În 1958 s-au organizat în universități zgomotoase ședințe publice de "demascare", în care distinși profesori au fost învinuiți de neînlăturarea influențelor burgheze, iar numeroși studenți au fost exmatriculați pe motive de incompatibilitarte a dosarului. Anii '50 se încheiau așadar tot precum începuseră, pe o notă de pur ortodoxism marxist. Nimeni nu putea să prevadă răsturnarea de politică și situații care, în numai cîțiva ani, avea să scoată "poporul eliberator" din imnul național, limba rusă din școli și prezența sovietică din cultură.
Anii '50, anii stalinismului cultural deplin, trebuie socotiți fără îndoială drept o perioadă extrem de dureroasă pentru spiritualitatea românească. Numeroși oameni de carte au fost exterminați fizic, mulți alții au fost sterilizați intelectualicește. Orientarea tradițională și singura firească, spre Apus, a fost înlocuită cu una nouă, forțată, spre Răsărit, o direcție de care românii se temuseră și fugiseră dintotdeauna. O întreagă structură a vieții culturale, a cercetării și învățămîntului a fost distrusă și înlocuită cu forme mai puțin evoluate, pe deasupra și pervertite. Numeroase discipline științifice, sociologia, economia, statistica, filozofia, istoria, care cunoscuseră o mare înflorire în perioada interbelică, erau acuma aduse în stare infantilă, ancilară față de politică, sau erau pur și simplu desființate.
Tendința nouă de instrăinare a culturii, ridicată la rangul de politică de stat și intreținută intens prin toate mijloacele, nu a fost considerată o manifestare servilă a cosmopolitismului. Dimpotrivă, orientarea spre URSS a fost impusă ca unica alternativă binefăcătoare, ca un izvor nesecat de regenerare al culturii noastre și de progres pe toate planurile. Prin variate măsuri politice/juridice/administrative și organizaționale s-au sfărâmat mecanismele de promovare a valorilor culturale autentice, favorizând mecanismele artificale, de natură politică și ideologică.
E greu de stabilit măsura exactă in care atitudinea generală față de Uniunea Sovietică s-a datorat unor cereri explicite, unei adevarate ofensive de sovietizare impusă din exterior, și dacă nu cumva atitudinea de subordonare integrală nu a fost decât rezultatul unei supralicitări din interior. Clar este că in perioada aceasta, Uniunea Sovietică a fost modelul unic, arhetipul suprem și necondiționat. România a fost probabil și printre cele mai fidele țări imitatoare ale “modelelor sovietice” in toate domeniile (politică, administrație, cultură, economie, armată, agricultură, industrie, etc).
Imitarea fără rezerve, exaltarea culturii și istoriei URSS, a tot ceea ce avea origine sovietică, s-a completat cu falsificarea/defăimarea istoriei și culturii noastre naționale.
Atitudinea oficială din RPR, de respingere față de tot ceea ce era la origine occidental, inclusiv in cultură, poate fi considerată tot o mimare a politicii culturale “realist-socialiste”, in fapt izolaționiste, proclamate in Uniunea Sovietică.
În centrul acestei “cădelnițări” organizate, se află Stalin, adevărat zeu tutelar (numele lui este dat unor orașe, instituții, străzi, parcuri etc). Nu există intrunire publică la care să nu se scandeze minute in șir “Stalin! Stalin! Stalin!”, la radio, este obsesiv difuzată melodia “Lui Stalin, Stalin slavă-I cântăm!”, “operele” lui sunt studiate la nesfârșit.
Evoluția nu a fost liniară, constantă. După o intensificare a tensiunii, intervine o perioadă de relativă acalmie. După o ascuțire a luptei de clasă, intervine un “armistițiu” temporar, după care ostilitățile reincep cu și mai mare intensitate.
Cercetătorul obiectiv trebuie să remarce și unele elemente semnificative în evoluția vieții culturale din perioada stalinistă a cârmuirii lui Dej, chiar dacă aceste elemente nu au putut înrîuri caracterul general negativ al epocii; astfel, de pilda, analfabetismul -cel puțin teoretic- a dispărut, științele exacte, mai puțin periculoase decăt cele, sociale, s-au putut totuși dezvolta; a crescut numărul de teatre, filarmonici, muzee; a crescut și numărul de studenți, de la 48 076 (1948) la 130 614 (1965/1966). Se pune desigur, întrebarea dacă numărul poate înlocui calitatea, dacă alfabetizarea este de prețuit atunci când nu se poate citi decât cuvântul partidului Chiar dacă aceste obiecții sunt îndreptările, progresul culturii pasive trebuie totuși remarcat.
Regimul comunist a reușit să și atragă, mai ales de la mijlocul anilor “50, un mare număr de "foști" cărturari, grupați mulți în institutele de cercetare ale Academiei, unde au fost lăsați să lucreze cu mai puțin amestec din partea politicii. Institutele erau conduse tot de reprezentanți ai vechii intelectualități, însă dintre aceia care se raliaseră regimului, îndată după 1944; în această perioadă ei au dominat Academia, o instituție pe care Gheorghiu-Dej a tratat-o cu mai mult respect decît succesorul său. Academicienii au făcut multe concesii, iscălind texte în care nu credeau și de care trebuie să le fi fost multă silă: Grație acestor concesii însă, ei au putut să despartă in practică politica de știință și cultură și să continue, în institutele și facultățile lor, vechiul profesionalism antebelic. Fără ei, fără flexibilitatea lor, generația tinerilor intelectuali de după 1960, din anii relativei liberalizări, nu ar fi putut probabil să se formeze.
2.3 Dimensiunea psihologică- omul nou
Indiferent din ce unghi privim un regim politic, înțelegerea și explicarea mecanismelor interne nu poate fi totală făra analiza factorilor psihologici care condiționează, motivează și potențează ideile, deciziile și comportamentele sociale ale indivizilor și grupurilor, aflate in raporturi de coperare/solidaritate/competiție/conflict.
Astfel, din punct de vedere psihologic, politica poate fi definită drept o activitate de influențare/ determinare a atitudinilor/ convingerilor si comportamentelor indivizilor în concordanță cu anumite programe de modelare/ dezvoltare a societății elaborate pe baza unei doctrine/ ideologii.
Ideologiile totalitare se bazează pe sfidarea ignorarea deliberată a complexității/ diversității structural-funcționale, postulând iluzoriu și voluntarist necesitatea și posibilitatea inlocuirii lor cu omogenitatea și uniformitatea.
Propovăduitorii regimurilor totalitare aveau un dispreț total față de ființa umană, văzând oamenii ca pe o masă amorfă, depersonalizată, gata de a fi remodelată. Forța este folosită in cadrul unui complex sistem de recreare a conștiințelor, de creare a “omului nou”.
Ideologia comunistă fixa ca obiectiv final al politicii partidului de guvernare abolirea oricăror diferențe sociale intre indivizi și grupuri și edificarea unei societăți fără clase, perfect omogenizate și armonizate. In plan spiritual, omogenizarea viza formarea “omului nou”, definit printr-o “inaltă conștiință socialistă” si “atașamentul necondiționat la ideologia si politica partidului comunist”.
Dogma ca adevăr absolut
Un procedeu psihologic la care s-a recurs pentru a se obține, in plan educativ, subordonarea tuturor aceluiași ideal și pentru a stopa din fașă orice tentativă de originalitate si diversificare in gândire a fost ridicarea la rang de adevăr absolut a dogmelor impuse de Partidul Comunist si devalorizarea, blamarea oricarei alte ideologii și concepții despre viața și lume. Epitetele de “idealist”, “reacționar”, “retrograd” trebuiau obligatoriu să insoțească referirile la orice curent filosofic și la orice doctrina politică sau de altă natură de sorginte burgheză.
In primul rând, este vorba de introducerea obligatorie, prin programe, a componentei politico-ideologice la structurarea și predarea tuturor obiectelor de învățământ – de la istorie și literatură până la fizică și matematică.
Fiecarea profesor era obligat să dea seama in fața organelor administrative și politice de modul cum realizează la disciplina sa educația comunistă a elevilor, dezvoltarea la aceștia atașamentului față de PMR, ulterior PCR.
In al doilea rând, am in vedere declansarea programului de purificarea ideologica, in cadrul căruia, in perioada 1948 – 1952, a fost pusa sub interdiciție o importantă parte a tezaurului spiritual național – filosofic, literar, artistic, sociologic, psihologic, estetic – chiar dacă era vorba de opere create de M. Eminescu, V. Alecsandri, I. L. Caragiale, L. Rebreanu, T. Arghezi, L. Blaga, C. Brancuși, T. Maiorescu etc, sub etichetarea de “idealiste”, “retrograde”, “burgheze” și s-a procedat la epurarea din activitatea universitară, culturală și de pe scena publică a marilor personalități care au facut cinste României interbelice – L. Blaga, D. Gusti, C. Radulescu – Motru, G. Calinescu, M. Florian, D. D. Roșca, N. Bagdasar etc.
Pentru a-și legitima dreptul de a interveni, controla și dirija toate sferele realității sociale, partidul de tip totalitar, in cazul de față PCR, avea să procedeze la ideologizarea și politizarea masivă a acestora, astfel incât nu numai sistemul educațional si cultura, ci și cercetarea in domeniul științelor exacte și al tehnologiei căpăta conotație politico–ideologică și se integra organic în programul de făurire a socialismului. Obligatoriu trebuia sa I se evidențieze importanța și dimensiunea politică, din perspectiva ideologiei marxiste și a documentelor. “Simțul politic”, “orientarea politică”, “spiritul partinic”, “combativitatea” și “vigilența revoluționară” au devenit etaloanele valorice și, totodată, criteriile esențiale de apreciere a pozițiilor și comportamentelor individuale în punerea și dezbaterea problemelor în orice sector de activitate.
In virtutea centralismului democratic, rolul conducător al partidului era obligatoriu și universal, nivelele ierarhice inferioare subordonându-se necondiționat hotarârilor și deciziilor nivelelor superioare și, in primul rând, Centrului.
Prin aceasta, s-au creat premisele psihologice si psihosociale pentru ca rolul conducător dictatorial al partidului, ca organizație, să poată fi transferat unei singure persoane – șeful suprem in funcție – președintele sau secretarul general. Transformarea acestei posibilități in fapt real va depinde numai de trăsăturile psihologice ale conducătorului respectiv și de natura relațiilor lui cu cei din apropierea imediată.
Noul tip de personalitate
Sistemele totalitare ce urmăresc supunerea necondiționată a omului se concentrează spre crearea acelui tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur. Esența controlului total asupra individului este reprezentată de anihilarea sentimentului de independență și control a acestuia. Pentru a pune sub control total mintea oamenilor, trebui ca ei să nu dispuna și să nu-si poate crea propriul sistem de valori, să fie cufundați in anonimatul maselor de manevră, să fie permanent dependenți de sistemul de gândire al grupului din care fac parte și să se supună instinctiv, necondiționat, autorităților.
Supunerea este completă in momentul in care o persoană ajunge să se considere pe sine insăși ca fiind un instrument al indeplinirii dorințelor și ordinelor altei persoane și, ca urmare, nu se mai consideră responsabilă pentru propriile sale acțiuni.
Formarea și dezvoltarea personalitații au fost scoase din coordonatele și legitațile normale și au fost circumscrise strict unor precepte și tipare politico-ideologice incă din momentul in care copilul intra la grădiniță. Componentele intelectuale, aptitudinale, motivaționale și caracteriale treceau pe plan secundar, subordonat. Aceasta a atras dupa sine, inevitabil, răsturnarea scării valorilor și a criteriilor de selecție-promovare nu numai in viața politica ci și in cea profesionala.
Cum întregul program al reconstrucției sociale era gândit in spiritul principiului luptei de clasă, s-a operat o drastică delimitare si ierarhizare a grupurilor sociale, muncitorimea fiind opusă ca valoare intrinsec superioară tuturor celorlalte și in primul rând grupurilor burghezo-moșierești și intelectualității. Ca urmare, relația muncitorului cu, capitalistul sau a țăranului cu moșierul nu putea fi bazată decât pe ură.
Se cerea ca ideologia să fie insușită și transformata în ghid interior de conduită de către toți indivizii. Pentru finalizarea programului de omogenizare psihologică la nivel de masă s-a recurs la procedeul absolutizării justeții și veridicității ideologiei politice, filosofice și morale a Partidului Comunist.
Un alt subterfugiu la care a recurs ideologia comunistă pentru a justifica acțiunea de tip “tăvălug” pentru omogenizarea psihologica a fost înlocuirea noțiunii de “persoana individuală” cu noțiunea mai vagă de “colectiv”.
Realitatea psihologică individuală a fost astfel dintr-un condei devalorizată și dizolvată în cea a “massei”. În activitatea curentă cu oamenii, semnificativ denumită “politico-ideologică”, esentială a devenit metoda sprijinirii pe forțele colectivului.
Preponderența ce se acorda acestei metode poate fi ușor demonstrată și prin faptul că in cazul unor așa-zise abateri, întregul efort al “responsabilității” era orientat in direcția trezirii și incitării atitudinii de blamare și infierare din partea “colectivului”.
Prin devalorizarea individualității și supraevaluarea colectivismului s-au putut slăbi mecanismele psihologice ale solidarității și increderii interpersonale și cultiva suspiciunea, teama de vecin, tentația delațiunii, duplicitatea.
Transpusă in sfera relațiilor interumane, “vigilența revoluționară” reclama din partea fiecărui cetățean să fie suspicios și neîncrezător în cei din jur, să fie atent la tot ce spun și ce fac ei, având obligatia morala de a lua atitudine critică și de a demasca orice manifestare care ar fi putut însemna o atingere adusă ideologiei și politicii partidului.
R. J. Lifton identifica 8 căi de acțiune pentru remodelarea minții umane, in scopul obținerii controlului asupra individului.
1. Controlul comunicațiilor umane- este mijlocul fundamental de acțiune in remodelarea gândirii umane. Intr-un sistem totalitar, pentru a rezista, puterea trebuie obligatoriu sa controleze ceeea ce stiu oamenii și ceea ce nu știu.
Se pune in mișcare un intreg sistem de propagandă care să inducă in conștiința oamenilor ideea si mai apoi convingerea că ar fi “cea mai bună dintre lumi”. Pentru aceasta, este necesar controlul absolut tuturor mijloacelor de informare a oamenilor.
Remodelarea trecutului constituie o metodă de bază pentru crearea unui întreg eșafodaj de criterii, standarde și obișnuințe menite să motiveze acțiunile. In scopul remodelării trecutului, sunt “activați” un număr impresionant de “cercetători”, “istoric”, “scriitori”. Astfel, intreaga istorie este rescrisă. Venirea la putere a comuniștilor, prin forță, impuși de sovietici, a fost prezentată ca un rezultat al voinței intregului popor român, toate evenimentele trecutului au fost reinterpretate pentru a folosi doctrinei comuniste, până și numele localităților a fost schimbat in unele cazuri.
2. Manipularea mistică- constă in crearea unei aure in jurul partidului și a grupului conducător, a acțiunilor și a concepțiilor lui și urmărește să inducă in rândul maselor un anume tip de comportament, creează reflexe și obișnuințe in sensul dorit de lideri.
Caracterul lor mesianic nu putea fi pus la indoială. Orice acțiune, oricât de bizară sau absurdă, se desfășoară in virtutea unor rațiuni superioare, greu de inteles sau chiar inaccesibile omului de rând. Orice incercare de a le pune la indoială autoritatea sau competența nu este considerată decât manifestarea egoismului, a josniciei sau a dușmăniei unor indivizi meschini.
Principalul efect al acestei strategii constă in dezvoltarea “cultului personalității”. Pentru a-l venera pe conducător, se creează spectacole grandioase, chipul lui este imortalizat in picturi și sculpturi, I se închină poezii și ode, figura I se identifică treptat cu partidul, cu națiunea, cu intreaga țară, biografia ii este imbogățită cu noi elemente care să-I supraliciteze calitățile.
3. Cerința de puritate- se bazează pe delimitarea strictă intre bine și rău, între pur și impur. Pentru ideologii totalirarismului, cale de mijloc nu există.
Cine nu este cu noi, este împotriva noastră- așa sună sloganul comuniștilor. “Corecte” și “pure” sunt, evident, numai ideile, sentimentele și acțiunile ce concordă cu ideologia și cu politica totalitar-comunistă. Orice altceva poate fi rapid catalogat drept “rău” sau “impur”, fiind astfel logice acțiunile de inlăturarea “impurităților”, pentru că omul nou nu trebui să mai aibă nici o legătură cu influențele nefaste ale trecutului. Deși “puritatea” este imposibil de atins, războiul impotriva “impurităților” este pornit cu scopul de a crea o lume a vinovăției, indivizii fiind astfel determinați să se zbată permanent pentru a supraviețui, pentru a scăpa de pedepse
Pentru a trece la aplicarea cerinței de puritate, regimurile comuniste au dezvoltat un sistem foarte complex și extins de poliție politică.
4. Cultul confesiunii- indivizii fac eforturi uriașe pentru a-și ascunde gândirile și trăirile. Ei incearcă toate metodele pentru a inmormânta in adâncul eului lor secretele, in loc de a se elibera de ele, așa cum cere ideologia. Ele vor intra in conflict cu presiunea interioară a individului de a le destăinui și de a scăpa de povara lor, ceea ce va face individul vulnerabil, chiar lucru urmărit de puterea totalitară, pentru că este un motiv de “vină” și de șantaj, ceea ce ușurează activitatea structurilor represive ale statului totalitar comunist.
5. Știința sacră- urmărește crearea unei aure de sacralitate in jurul dogmelor de bază ale ideologiei totalitare. Această ideologie este prezentată drept singura in măsură să asigure “dezvoltarea plenară” a ființei umane, in cadrul unei societăți perfecte, guvernate de o moralitate perfectă.
Fundamentele ideologiei respective sunt considerate a fi mai presus de orice dubiu. Cei care se indoiesc devin disidenți, sunt supuși oprobiului public, demni de dispreț, incapabili să ințeleagă măreția noii doctrine, caracterul ei absolut “revoluționar”, fiind depozitarii “mentalități retrograde, obscurantiste, opuse progresului științific”. Tot ceea ce nu corespunde noi ideologii reprezintă “manifestări și mentalități obscurantiste, inapoiate despre lume și viață, concepții ale vechii societăți burghezo-moșierești, influențe străine concepției revoluționare”.
6. Remodelarea limbajului- are drept obiectiv condensarea intregii complexitați a problematicii umane, intr-un număr redus de categorii strict delimitate, curățate de nuanțe, ușor de exprimat și de memorat.
“Limba de lemn” devine mijlocul oficial de comunicare; termenii folosiți de ea nu lasă loc interpretărilor sau nuanțelor. Omul nou nu interpretează, el crede. Numai cei cu “mentalități burgheze” interpretează și caută nod in papură. Efectele acestor clișee lingvistice asupra modului de gândire a individului este devastator.
7. Doctrina mai presus de oameni- afirmă ca ideologia nu poate fi pusă la indoială, ea reprezintă adevărul absolut și oferă singura “cale de progres” a ființei umane. Orice indoială cu privire la forța și corectitudinea ei este înlăturată.
După ce istoria este rescrisă complet (faptele din trecut sunt reinterpretate sau, atunci când acest lucru nu este posibil, ele sunt pur și simplu trecute sub tăcere), urmează recrearea prezentului, pentru a se cupla cu perfect cu “logica” științei. Drept urmare, configurarea viitorului va ține seama de această nouă “realitate”, conformă cu ideologia.
8. Delimitarea socială- constă în impărțirea indivizilor in două categorii distincte: pe de o parte, sunt cei al căror drept la existență trebuie recunoscut, iar de cealaltă parte, cei care nu au nici un drept. Cale de mijloc nu există.
Conform ideologiei, de o parte sunt marea majoritate a “tovarășilor”, “oamenii noi”, “constructorii conștienți ai socialismului și comunismului”, de cealaltă parte sunt indivizii cu “mentalități ale vechii societăți burghezo-moșierești”, “lacheii imperialismului”, ba chiar “reacționari”, “huligani” sau ticăloși aflați in slujba “agenturilor străine”. Menirea societății și a partidului constă în curățarea lumii de asemenea “impurități”.
Omogenizarea indivizilor
Ținerea sub control a pulsului psihologic sau a stării de spirit a mulțimii reprezintă o preocupare esențială și permanentă a oricărui regim totalitar.
Regimul totalitar comunist din Romania realiza această monitorizare pe 2 căi principale:
crearea unei vaste rețele informative (oficiale și neoficiale – “voluntare”) și de intervențieRețeaua informativă era astfel organizată incât să poată urmări și suprinde se gândește, ce spune, ce convingeri are și ce relații intreține fiecare. Intr-un asemenea context, s-a creat și s-a impus la scară generală o regulă necesară de conduită “teme-te de oricine și lasă aparența că fiecare se teme, la rându-I, de tine”.
instituționalizarea cenzurii asupra fluxurilor de informații și izolarea de contactul cu posibile și presupuse surse, care ar fi putut genera sau induce păreri și judecăți critice sau contrare regimului.
Una dintre formele de omogenizare psihologică a indivizilor la care a recurs regimul totalitar din România a fost reeducarea forțată, în cadrul concentraționar – închisoare sau lagăr de muncă. Aceasta era destinată tuturor celor care, pe motive politice (apartenența la fostele partide politice), sociale (exponenți ai așa ziselor clase exploatatoare – moșierimea, marea burghezie, chiaburimea), erau apriori considerați refractari ideologiei comuniste și, implicit, dușmani ai ideologiei comuniste. Astfel, în perioada 1945 (după instaurarea guvernului dr. Petru Groza) – 1964, când a fost, chipurile, abolită detenția politică, mii de oameni au fost supuși “programului” de purificare psihologică, adică aducerea la starea de renuțare la ceea ce au fost și la ceea ce au reprezentat și de a deveni atașați și fideli ideologiei și regimului comunist.
Unul din principiile fundamentale ale psihologiei, cu valoare educațională majoră, postulează că, pentru a forma stări, structuri și comportamente noi la un individ adult, este necesar ca, in prealabil, să-I devalorizezi vechile stări, structuri și comportamente, obligându-l să renunțe la ele. Acest principiu a fost pus la baza așa zisei munci de reeducare a deținuților politici desfășurată in închisorile și lagărele de muncă forțată din România în perioada 1950 – 1963.
Oricât de solidă ar fi clădită, din punct de vedere fizic și psihic, personalitatea cuiva, dorința de rezistență in fața vieții și a privațiunilor, este imposibil ca, în urma unui tratament sălbatic indelungat, aceea persoană să nu sufere anumite bulversări interioare și o deteriorare radicală a stării de sănătate. Din acest punct de vedere, probabil că, dintre fostele țări comuniste europene, România ocupă locul doi, după URSS, in ce privește procentul persoanelor decedate in detenție in timp de pace.
Într-o opinie, recrearea completă a individului avea in vedere 3 componente:
controlul comportamentului;
controlul gândirii;
controlul sentimentelor.
Controlul comportamentului este determinat de controlul realității fizice in care trăiește individul. Artizanii manipularii au in vedere: tipul de locuință a individului, alimentația, felul muncii pe care o prestează, ritualurile și obiceiurile sale, in general toate activitățile lui.
In fiecare zi, un important interval de timp este dedicat activităților de indoctrinare si indeplinirii unor ritualuri. I se dau sarcini specifice a căror rezolvare ii ocupă cea mai mare parte a timpului. Omul trebuie să aibă intotdeauna ceva de făcut. Ei trebuie să ceara permisiunea pentru absolut orice. Fiecare oră din viață este destinată pentru ceva anume, conform indicațiilor liderilor sau cu aprobarea acestora. Nesupunându-se ordinelor și regulamentelor, ei nu au nici o șansă de supraviețuire fizică.
Pe langă controlul strict exercitat asupra fiecărei ore din viață, o altă metodă de determinare a comportamentului unei persoane constă în impunerea unor reguli care să-l determine pe individ să se integreze grupului, să nu aibă senzația unei identități proprii, ce l-ar putea duce spre exprimarea unor opinii personale. Individualismul este descurajat prin orice mijloace. Individul trebuie inregimentat intr-o organizație anume, oricare ar fi ea, pentru a se supune unor regulamente abuzive și a se integra unie ierarhii suplimentare.
Controlul comportamentului se creează din fragedă pruncie, prin înregimentarea in tot felul de organizații bazate pe o ierarhie bine stabilită, cu un statut rigid, cu obligația de a purtat un anumit gen de uniforme. In România regimului comunist, a fost inființată organizația națională a “Șoimilor Patriei”, urmau apoi organizația de pionieri, sindicatul, UTC, organizația de partid etc. Omul nu trebuia să aibă timp de reflecție pentru a ajunge la vreo opinie personală sau la manifestări personale.
Obținerea controlului total asupra individului impune crearea unui intreg sistem de ritualuri și obișnuințe menite să asigure coeziunea grupului, să cufunde individul in anonimat și să-l facă să se supună din reflex statului și regulilor statuate de acesta.
Indivizii care totuși mai rezistă integrării totale sunt acuzați de egoism, de mentalități invechite și, inainte de a fi pedepsiți, li se oferă adesea “șansa” reabilitării, in care indivizii incearcă să se integreze perfect grupului, ajungând până la a-și controla cele mai mici gesturi sau chiar tonul vocii in dorința de a nu atrage atenția asupra lor, de a nu ieși cu ceva in evidență față de rstul concetățenilor lor.
In final, vidul creat prin ștergerea vechii identități este umplut cu noua personalitate, conformă “standardelor” ideologice.
Controlul gândirii presupune indoctrinarea indivizilor intr-un mod atât de profund, incât ei să ajungă să accepte necondiționat ideologia grupului, să adopte firesc noul limbaj al “noii” societăți și să iși formeze reflexul de a respinge instinctiv orice “gând perturbator”.
In sistemele totalitare, oamenii sunt aduși in situația de a crede că ideologia propagată de conducători reprezintă “adevărul absolut”, singura interpretare corectă a realității. Doctrina și păienjenișul de legi și regulamente au in vedere crearea unui sistem de gândire limitat.
Individului I se anulează posibilitatea de a judeca in profunzime, de a interpreta situațiile sociale, in special prin împărțirea tuturor fenomelor in “bune” și “rele”. Nuanțele sunt excluse. Lumea este impărțită in oameni care gândesc “corect” și inamicii lor, care au “mentalități invechite”. Delimitarea dintre cele doua categorii este deosebit de strictă și nu se acceptă nici o derogare, nici o interpretare.
Indivizilor le este inoculată ideea că doctrina lor este riguros fundamentată din punct de vedere științific, singura “valabilă”, singura “adevărată”. Ei nu mai trebuie să se gândească la asemenea lucruri pentru că ideologii sistemului au avut grijă de aceasta, asigurându-le integrarea in “cea mai bună dintre lumi”.
Indivizilor le sunt formate și apoi dezvoltate reflexe mentale de a respinge din start orice gând ce ar putea contraveni ideologiei sistemului, orice critică la adresa conducătorilor sau a grupului. Rigiditatea gândirii lor ii va impiedica chiar să se angajeze in cel mai banal schimb de opinii.
Critica și autocritica au menirea de a crea o imagine de “obiectivitate” a sistemului și a structurilor componente, însă, in realitate, niciodată nu este permisă criticarea ideologiei, ci doar a fenomenelor, a situațiilor, si a persoanelor care I se opun.
Asemenea automatisme mentale de inlăturare a oricărui gând “incorect”, a oricarei indoieli sau incertitudini, reprezintă cea mai directă cale de a rupe individul de realitate. Pentru el, doctrina grupului va fi absolut perfectă, conducătorii vor fi absoluți perfecți, iar toate lucrurile negative ce I vor intâmpla vor fi numai din vina lui.
Individul trebuie menținut permanent intr-o stare de frică pentru a nu avea timp să gândească. Existența dușmanului justifică, in același timp, acțiuni in forță, sângeroase. Individului ii este indusă, permanent, teama de a nu fi descoperit și pedepsit de autorități, indiferent dacă vina lui este reală sau pur și simplu inventată.
De teama de a nu fi acuzați de trădare, oamenii sunt dispuși să facă tot e li se cere, chiar dacă acest lucru frizează uneori absurdul. Au existat numeroase cazuri in care fiii si-au acuzat părinții in cadrul unor procese publice, fiind apoi prezentați ca veritabili eroi, pentru ca exemplul lor de “devotament față de doctrină” și de “onestitate” să fie urmat de câți mai mulți.
In sistemele totalitare, după preluarea puterii, întregul sistem de legi este modificat intr-un timp foarte scurt, se impun rapid noi deprinderi si noi forme de comportament, mergând până la impunerea purtării unor haine specifice, utilizarea unor alte formule de adresare ori respectarea unui nou program zilnic, astfel că, pe fondul stării generale de anomie, propovăduitorii noii doctrine au o aderență sporită in rândurile marii mase a cetățenilor.
Controlul sentimentelor- constă in manipularea emoțiilor individului și in restângerea cât mai mult posibilă a spectrului său sentimental.
Vinovăția și frica sunt două instrumente absolut necesare pentru a ține oamenii sub control.
Vinovăția poate fi de mai multe feluri: vina istorică (se creează culpabilizarea generală, prin inducerea unui sentiment de complicitate intre autoritzăți și cetățeni); vina incapacității de afirmare a propriei personalități; vina pentru acțiunile comise in trecut (intens utilizată pentru șantajarea indivizilor recalcitranți); vina socială (individul este constrâns să-și minimalizeze propriile probleme și nevoi in față celor “generale”).
Frica este utilizată pentru menținerea coeziunii grupului social din care fac parte indivizii. Ei sunt avertizați permanent asupra pericolului reprezentat de forțele ostile din exterior, care acționează continuu pentru a dezmembra și a distruge grupul. In cazurile in care dușmanul nu există, el este pur și simplu inventat.
Fericirea, in majoritatea cazurilor de redefinire a sentimentelor, este redusă la bucuria individului de a se integra grupului, de a-si urma și adula conducătorul, de a indeplini conștiincios toate sarcinile ce ii sunt atribuite.
Alte două sentimente manipulate sunt loialitatea și devotamentul. Un uriaș sistem de propagandă este pus in mișcare pentru a-l determina pe individ să-și canalizeze sentimentele negative numai către cei din afara grupului. Critica nu este permisă decăt la adresa celor care au concepții potrivnice sistemului, iar autocritica este permisă doar in sensul blamării tendințelor de nesupunere față de normele ideologiei sau față de indemnurile conducătorului.
Indivizii sunt învățați să nu se mai preocupe de ei inșiși, de nevoile și aspirațiile lor personale, ci numai de ceea ce este “bun” și “corect” pentru intreg grupul, pentru întreaga societate.
In final, vidul creat prin ștergerea vechii identități este umplut cu noua personalitate, conformă “standardelor” ideologice.
Individului I se impune, în primul rând, să-și blameze trecutul, să-și facă autocritica, să se confeseze îndrumătorilor sau partenerilor săi. El trebuie să se simtă permanent vinovat de faptele gândurile și sentimentele pe care le-a încercat înaintea schimbării. Pentru a impulsiona cimentarea noii identități, toate elementele considerate “retrograde” a avea legătură cu situația anterioară, sunt înlocuite.
Pentru reușita totală, individul trebuie să rămână cu impresia că el a fost acela care a ales schimbarea, nu că ea I-a fost impusă din afară.
Pe scurt spus, formarea “omului nou”, “corespunzător” doctrinei comuniste, includea: izolarea intre granițele țării, distrugerea a tot ceea ce amintea de trecut, reinventarea istoriei, exacerbarea cultului personalității conducătorului, deposedarea cetățeanului de tot ceea ce I-ar fi putut oferi un anume grad de intimitate și mândrie și cufundarea lui în anonimatul unei mase de manevră uniforme, includerea lui în tot felul de grupuri de îndoctrinare încă de la cea mai fragedă vârstă etc.
CAPITOLUL III
Frontul istoric restabilește adevărul
Incepând din anul 1948, timp de un deceniu, se va desfăsura etapa decisivă a stalinizării istoriografiei române, sub conducerea academicianului Mihail Roller. De fapt, in anii 1948- 1953 a avut loc un amplu proces de stalinizare a intregii societăți românești. Obedienta regimului de la București față de Moscova și liderul de la Kremlin (care in decembrie 1949 a implinit 70 ani), cunoaște forme de-a dreptul aberante.
Stalinizarea istoriografiei române nu s-a facut in mod singular, ci a fost “parte a intregului”, adica a existat o strânsă legătură intre regimul politic al societății românești și istoriografia română; istoria națională –prin răsturnarea sensurilor si a faptelor ei, falsificarea lor – a fost constrânsă să slujească regimul politic obedient Moscovei.
Apărea destul de limpede, incă indată după “eliberare”, că istoria nu putea rămâne multă vreme pe vechiul ei fagaș, in afara reorganizărilor care loveau, unul după altul, duferitele sectoare ale vieții românești. Innoirile pe care le cerea Roller in brosura “Probleme de istorie” (1947), aveau in vedere mai ales aspectele filosofice și metodologice, problemele generale ale istoriei patriei, socotite a fi fost tratate, până atunci, in chip nesatisfăcător; proaspatul ideolog al partidului afirma că “in ciuda progreselor cantitative”, vechea istoriografie nu avusese spirit științific in cercetare, nu cunoscuse nici invațătura materială, nici scrierile lui Stalin. Se afirma ca scrierea istorică adevărată nu trebuie să se facă și nu se poate face decât pe temeiul marxismului, singura concepție științifică despre lume și viață. Exemplificarea teoretică a noii metodologii nu a intârziat să apară sub forma Istoriei României, editată in același an de Roller.
Trecerea de la progresele cantitative la cele calitative nu se putea insă infăptui cu ajutorul decadentelor instituții burgheze. Trebuiau create noile structuri ale științei marxiste și in numai 3 luni, iunie-august 1948, noul regim a reușit să desființeze toate instituțiile istoriografiei vechi. Astfel, la 15 iulie 1948, un decret al Marii Adunări Naționale hotăra înființarea “Institutului de istorie al RPR”, desființând in același timp “Institutul de istorie națională”, “Institutul pentru studiul istoriei universale”, “Institutul de studii bizantine”, precum si institutele similare din Cluj si Iași, toate fiind comasate in noul institutut. Odată ce respectivele institute dispăreau și numeroasele reviste publicate de acestea, inlocuite toate cu revista noului institut, “Studii”.
La 3 august 1948, era publicat in Monitorul Oficial textul noii legi a invățământului, care reorganiza structurile de invățământ; mulți dintre profesorii care le făcuseră renumele au fost arestați, altii s-au intors la facultate după trecerea primului val de epurări, dar direcțiile de cercetare au fost deviate.
Cu 2 luni inainte de reforma invățământului, fusese desființată prin decretul din 9 iunie 1948, Academia Română, creindu-se in locul ei Academia RPR, în conducerea secției de istorie fiind numiți P. Constantinescu-Iași și Mihail Roller. Articolul 2 al Statutului de organizare se stipula ca “sarcina fundamentală a Academiei RPR este să contribuie prin toate mijloacele la propășirea generală a științei, literelor și artelor in RPR; ea pune la baza lucrărilor ei folosirea organizată și metodică a cuceririlor științei și culturii, pentru consolidarea democrației populare, in drum spre socialism”.
Academicienii se considerau deschizătorii unui nou drum, membrii unui for care nu putea avea legături cu vechea academie burghezo-mosierească, violent criticată chiar din prima sesiune, la care, pentru a sublinia increderea pe care regimul o acordă, au luat cuvântul presedintele țării, primul ministru și secretarul general al partidului. Vechea academie era acuzată intre altele de lipsa unei activități planificate, de nepromovarea lucrului in colectiv, de practicarea științei “pure”, idealiste, de izolarea de catre popor și caderea in “mrejele politicianismului”.
In primii ani ai republicii, ideologii partidului au evitat să se ocupe in mod public de problemele istoriei, multumindu-se cu indicații metodologice generale, arătând mai degrabă ce nu trebuie spus decât cum trebuie să se scrie istoria. Se remarcă broșura lui Leonte Răutu, “Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale” (1949), aspră cu fosta academie, considerată “dominată de un cosmopolitism nedeghizat”. Răutu socotea că istoricii burghezi falsificaseră cea mai mare parte a istoriei românești, dând principal exemplu etnogeneza românilor, proces in cadrul caruia rolul slavilor ar fi fost ignorat cu premeditare. Autorul condamnă vechile metode de cercetare, socotite o formă de manifestare a cosmopolitismului, cochetarea cu filosofii burghezi, care sunt tratați “nu ca adversari de clasă, ci ca niște colegi de profesie” și cerea demascarea hotărâtă a “grosolanei falsificări a intregii istorii a poporului român, comisă de burghezie”.
Reabilitarea științei istorice românești, prin aplicarea principiilor marxist-leniniste, a fost incredintață lui Roller, de acord cu Răutu in a stigmatiza vechea academie și in a spera că noua organizare “va distruge cultul incompetenței”, inlăturând o “mare calamitate a științei burgheze, superficialitatea”, el cere “gospodărirea intregii literaturi istorice” pe baze științifice, cere reeducarea istoricilor care au primit educația școlii burgheze și sunt reticenți in ciuda faptului că “am avut la indemână marele ajutor găsit in operele istoricilor sovietici”.
Mihai Roller a dezvoltat un vast program pentru rescrierea istoriei românilor, cu o preparație teoretică clar exprimată: “Concepția materalismului dialectic și a materialismului istoric ne inarmează cu principiile de bază ale cercetării științei istorice”. In această direcție, el publica: “Despre științele istorice in URSS”, “Periodizarea istorie românilor”, “Probleme actuale in istoria României”, “Știința istoriei și terminologia ei”, “Probleme de istorie” etc.
Istoricii partidului considerau că doar ei sunt in măsură să interpreteze adevărata istorie a patriei, să restituie poporului imaginea reală a trecutului, inlăturând-o pe cea trucată de burghezie. Pentru Constantinescu-Iași, istoria cea nouă este cea “obiectivă”, cea riguros științifică, indemnul său este “să mergem la izvoare”, ca și cum aceasta ar fi fost o recentă descoperire metodologică a istoriografiei marxiste. El acceptă ideea reeducării cadrelor vechi, in măsura in care acestea și-l pot insuși, pot nega vechile poziții si rescrie istoria “așa cum se concepe azi știința de către oamenii progresiști, in primul rând in Uniunea Sovietică”.
În această direcție, revista “Studii”, condusă de Roller, a publicat numeroase editoriale programatice, considerate a ajuta formarea cercetătorului de tip nou, obiectiv, dar devotat unei singure cauze, căutător de adevăr, dar conștient că aceasta ii este relevat in ultimă instanță numai de metoda marxistă. Sub lungi titluri, editorialele revistei au vehiculat un fond stereotip de idei, incărcat de frazeologia vremii, aplicabil după nevoi oricărei situații:
Să ne insușim invățătura marxist-leninistă și cuceririle științei sovietice, pentru a asigura inflorirea științei instorice in RPR insistă pe necesitatea restabilirii adevărului falsificat de burghezie și pe cunoașterea modelului sovietic;
Să ne indeplinim sarcinile noi ce ne revin repetă aceeași idee, adăugând in plus autocritica lipsei de “legătură cu producția”;
Să ne indeplinim cu cinste sarcinile ce ne revin in domeniul cercetărilor istorice socotește că, in ciuda ajutorului și sprijinului dat de partid, “cercetătorii de pe tărâmul istoriei n–au adâncit teza fundamentală a materialismului istoric”. Indreptarea situației, socotește revista, poate sta numai in aprofundarea tezelor clasicilor marxism-leninismului, in studierea documentelor PCUS și PMR, iar pe planul institutului, in alcătuirea de opere colective de sinteză, evitându-se astfel ingustul individualism burghez.
Revista relua, de fapt, ideile expuse in documentele de partid, tălmăcindu-le astfel incât să nu rămână cu prea multe iluzii. Editorialul “Sarcinile de mare răspundere puse de congresul al II-lea a RPR” afirma că “știința istorică face parte integrantă din frontul ideologic de luptă al partidului”, că dezvoltarea ei este legată de cunoașterea teoriei marxist-leniniste, iar scopul trebuie să fie, pe lânga lupta cu ideologii burghezi, popularizarea sarcinilor construcției socialismului. Editorialul se arăta increzător in capacitatea istoricilor de a admite și de înlătura greșelile, de a răspunde cu entuziasm chemării partidului.
Pe această linie, ultimii ani ai primului deceniu de istoriografie oficială marxistă au fost martorii unei campanii critice active, căreia I-au căzut pe rând victimă istorici oficiali sau neoficiali, deopotrivă, sub diverse acuzații.
Pentru a rescrie istoria țării era nevoie de un model și o sursă de inspirație; după 1944, aceasta nu putea fi decât una singură: istoriografia sovietică. Convinși că “lumina vine de la răsărit”, ei s-au aplecat asupra regimului care îi adusese la putere, străduindu-se să-l aplice și in republica noastră populară. Directivele veneau, de altfel, de sus, de la insuși secretarul republicii, obedient față de patria socialismului si “marele geniu al omenirii”.
Oamenii noii culturi, ani in șir, s-au străduit să facă publică această imagine, ajutați și de câteva instituții nou create, special destinate acestui scop. Astfel, din 1946 apăreau la București “Analele Româno-Sovietice”, iar din 1947 ia ființă “Institutul de studii româno-sovietice”, in 1948 este inființat “Muzeul Româno-Rus”, menit a infațișa străvechile relații de prietenie româno-ruse, din 1949 “Analele româno-sovietice” incep să apară pe serii, bogate in traduceri de articole sovietice, in sfaturi teoretice și metodologice, din 1946 Editura și librăria “Cartea Rusă” inundă piața cu lucrări sovietice, originale sau traduceri.
Potrivit noii viziuni, burghezia și uneltele ei falsificaseră adevărata istorie a țării, care trebuia acum redată poporului cu adevăratul ei chip. Procesul urma să inceapă in mod logic cu etnogeneza, cu formarea poporului român și a limbii sale.
Noua istoriografie a păstrat conceptul continuității românilor, dar l-a modificat pe cel al latinității, mutând accentul de pe continuitate pe influența exercitată asupra băstinașilor de alte popoare, superioare ca civilizație și organizare. Nu este vorba de romani, ci de sciți și de slavi. Lumina venea așadar din totdeauna de la răsărit, numai istoriografia burgheză ascunsese acest fapt. Sciții devin, in tratatul lui Roller, unul din marile popoare ale lumii, creatorii unei civilizații remarcabile. Cât despre slavi, aceștia ar fi venit ca populație pașnică, dedicata agriculturii, fără intenții distructive. Despre etnogeneza românilor nu se poate vorbi decât după venirea slavilor și contopirea lor cu populația daco-romană, bucuroasă să intâmpine noii veniți dornici de a civiliza pe barbarii de aici: “abia după amestecul cu slavii se poate vorbi de existența elementelor de bază in formarea poporului român și a limbii române”, limbă cu o sintaxă slavo-latină și cu vocabular predominant slav!
Nici un istoric cu simț de răspundere nu s-a indepărtat in primii ani de aceste adevăruri revelate datorită metodei marxiste.
Noile directive oficiale privind etnogeneza au pus in situații extrem de dificile pe istoricii, lingviștii care nu reușiseră să descopere până in 1944 rolul “primordial” pe care elementul slav il avusese in formarea limbii si a poporului român. Incercări de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii au facut mai mulți lingviști, intre care se remarcă Alexandru Graur. Curentul slavizant, impulsionat de partid și de consilierii sai sovietici, a impus mai târziu, in 1953, și o reformă a ortografiei cu scopul de a elimina “excesele” latiniste din limbă si de o readuce cât mai aproape de natura sa adevărată, de origine slavă! In anii următori, realitatea se impune și cercetătorii afirmă tot mai deschis și mai frecvent faptul că fondul principal de cuvinte și gramatica limbii române sunt de origine latină.
Istoria relațiilor româno-ruse suferă transformări redicale. Roller este plin de admirație pentru ajutorul constant si dezinteresat pe care Rusia l-a acordat in timp țărilor române.
Un apărător al acestor relații a fost P. Constatinescu-Iași, convins de rolul total creator și stimulator pe care cultura rusă a avut-o asupra românilor, din cele mai vechi până in socialism. Dovada: relațiile “frățești” intre D. Cantemir si țarul rus, fostul domn român implinindu-se cu adevărat in Rusia, după cum arată Roller. Pierderea teritoriului Basarabiei in favoarea Rusiei in 1812 este ignorată in editiile ulterioare, trecându-se direct la revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821.
In ceea ce privește Unirea Principatelor de la 1859, ea s-a datorat luptei poporului contra “boierilor turciți, antiunioniști convinși”. Prelucrări suferă și războiul de independență: ediția din 1947 amintește de Carol, I.C. Brătianu, conține fotografii din război, pentru ca in edițiile ulterioare, acțiunile lor să fie violent criticate pentru neglijența de care au dat dovadă in activitate, pentru disprețul față de popor.
În ceea ce privește participarea României la primul război mondial, istoricii acelei vremi au considerat-o imperialistă, fără interes național. Dacă in manualul editat in 1947 sunt strecurate câteva date despre regele Ferdinand și rolul lui Maniu in unirea Transilvaniei intr-o abundența de informații despre ajutorul acordat de Rusia, in ediția din 1952 se vorbește doar despre “Participarea României la războiul imperialist”, “Intervenția imperalistă impotriva revoluției socialiste din Rusia. Ocuparea Basarabiei”, nu se mai spune nimic pozitiv despre rege sau ceilalți politiceni ai vremii, exclusiv presiunea maselor fiind aceea care a dus la realizarea unirii!
Referitor la crearea partidului comunist din România, locul și rolul său in societatea românească, avem o evoluție: la inceput, se insista cu precădere asupra influenței ruse asupra dezvoltării acestei mișcări în România, pentru ca ulterior sa apară ideea ca PC din România “este rezultatul luptei de veacuri pentru eliberare națională și socială, ridicate pe o treaptă superioară de mișcarea muncitorească”, alături de influența din Rusia.
Pentru actul de la 23 august 1944, accentul se mută in timp de pe factorii externi pe cei interni, armata sovietică creînd cadrul prielnic acțiunii partidului comunist, care a stabilit singur intreg planul. Dacă la inceput laurii revin exclusiv URSS și lui Stalin, “eliberatorul țării noastre”, “doritorul de pace, ale cărui armate viteze au eliberat țara noastră de jugul imperialismului hilerist”, ulterior se spune ca răsturnarea de la 23 august 1944 “a fost posibilă datorită inaintării Armatei Roșii, urii poporului față de cotropitori, panicii care a cuprins pe exploatatori, toate acestea permițând Partidului Comunist Român să acționeze cu succes la momentul si in forma hotarâtă de acesta“, palatul si celelalte forțe participante nefiind amintite.
Odată cu “eliberarea țării”, cu rescrierea trecutului, majoritatea personalităților care făcuseră parte din el intră in umbră deoarece activitatea lor nu era considerată de istoricii si ideologii partidului ca fiind progresistă pentru etapa respectivă din istoria românilor. Numeroase fapte au fost fie intenționat ignorate, fie au fost transferate de la autorii lor de drept in seama eroului colectiv, devenit responsabil până si de victoriile voievozilor sau pentru unire sau obținerea independenței.
In locul liderilor adevărați sunt propulsați reprezentanți ai clasei muncitoare, ai mișcării comuniste și socialiste; primii socialiști sunt complet rusificați, rolul devine esențial in evoluția mișcării din România.
Alții, precum Kogalniceanu sau Bălcescu sunt in schimb considerați mari personalități ale istoriei naționale; deși uneori le mai sunt imputate limite de clasă, le sunt admirate “legătura strânsă cu poporul”, “pozițiile vizionare inspirate din gândirea rusă” și “atitudinea prietenoasă față de poporul rus”.
Conștiința națională și patriotismul capătă după 1944 noi ințelesuri. In prima perioadă, când aparențele trebuiau păstrate, ele sunt utilizate pentru a câștiga cât mai mulți “tovarăși de drum” și a netezi calea spre puterea absolută.
Timidele afirmații naționaliste ale lui Pătrășcanu și Dej nu au durat mult: Pătrășcanu este inlăturat și executat, fiind acuzat printre altele de “deviație naționalistă”, iar Dej este mai abil și revine pe linia “frăției româno-sovietice” și a internaționalismului proletar. Trecutul a fost reinterpretat, golit de orice urmă de naționalism, lupta de clasă a devenit motorul istoriei, toate fenomenele fiind interpretate din punct de vedere socio-economic
Criticarea naționalismului a fost dublată de strădania de a construi un nou model de patriotism, intemeiat pe internaționalismul proletar, adică pe modelul sovietic, mutându-se accentul de pe iubirea de țară pe principiile comunismului, sub acuzația că burghezia falsificase conținutul conceptului. Adevăratul patriotism, cel socialist, insemna, pe lânga dragostea față de popor și țară și lupta pentru interesele lui, adeziunea necondiționată la principiile noi socialiste, legătura cu URSS devenind mai importantă decât cea cu trecutul românilor.
Partidul s-a ferit să facă din trecut un factor de stimulare a patriotismului, incercându-se minimalizarea unor lideri “nepotriviți”, sublinirea aspectelor sociale ale evenimentelor in dauna celor politice. In schimb, stimularea patriotismului socialist insemna promovarea acelor tradiții socotite progresiste, compatibile cu procesul de construire a societății socialiste in RPR.
CAPITOLUL IV
Învățământul nou vs învățământul burghez
După al doilea război mondial, ca și in domeniul istoriei, Mihail Roller s-a dovedit deosebit de activ in domeniul invățământului, realizand mai multe studii de profil.
Intre aceste lucrări se remarcă “Despre pedagogia in URSS”, apărută in anii următori in mai multe ediții și devenită o lucrare de căpătâi a organizării si orientării “noului” invățământ. Capitolul intitulat “Conținutul invățământului sovietic” este ilustrativ pentru modul de organizare a invățământului românesc după 1948. Spre sfârșitul anului 1947, el declara că “in cursul anului școlar 1947-1948 se va simti aportul noilor manuale care in mare măsură au o ținută științifică, in condițiile in care România democrată de astăzi are nevoie de un invățământ organizat pe baza unei concepții unitare, pe baza concepției marxist-leniniste”.
Conform lui Mihail Roller, prin reforma invățământului, realizată incepând din august 1948, urma să se pună “temelia noii școli ce va da Republicii noastre pe cetățeanul conștient, pe tehnicianul și specialistul bine pregătit, pe oamenii de știință și cultură de care are nevoie Republica Populară România pentru consolidarea democrației populare și pentru construirea societății socialiste” in condițiile in care “conținutul educației și instrucțiunii devin strâns legate cu problemele de reconstrucție, cu munca și lupta pe care o duce poporul muncitor”.
Școala nouă avea drept obiectiv să-I transforme pe elevi in viitori constructori ai societății socialiste, educarea in spiritul socialismului științific presupunând insușirea profundă a bazelor “științei socialiste”.
Roller afirma faptul că invățământul din societatea burghezo-moșierească in general nu avusese la bază și nici nu putuse să aibă o concepție științifică unitară; programele de invățământ erau anti-științifice, dominate de misticism, rupte de realitatea vieții și de problemele care frământau masele și, lucru extrem de important pentru evoluția ulterioară, dezvoltase disprețul și ura contra unor popoare invecinate prietene și mai ales contra Uniunii Sovietice. “Burghezia forta pe oameni să-și insușească o multime de cunostinte inutile, lipsite de viață, care indopau capetele si transformau tânăra generație in functionari ciopliți după același calapod“. Rezultatul acestui invățământ burghez era acela că in rândurile corpului didactic existau “elemente dușmănoase” care incercau să impiedice aplicarea reformei.
Teoria cultural – reformistă susținea că prima sarcină a reformei invătământului, realizată in condițiile ascuțirii luptei de clasă, consta în crearea unor oameni care să fie capabili sa construiască societatea socialistă, in condițiile in care omul societații socialiste era omul unei inalte culturi.
Altă cerință era crearea de cadre tehnice necesare pentru dezvoltarea producției in toate ramurile ei. Prin reforma, pretindea propaganda comunistă, la baza intregului invațământ, devenit in exclusivitate de stat, era pusă o concepție științifică unitară ceea ce insemna că programele școlare, manualele și metodele de predare vor fi bazate pe concepția științifică de studiere și interpretare a fenomenelor naturii și științei: marxism-leninismul.
Reforma invațământului avea in obiectiv si “indrumarea științifică și ideologică, reeducarea corpului didactic”, urmărindu-se, pe lângă intărirea vigilenței față de “elementele dusmane” din rândul pedagogilor, formarea unui pedagog de tip nou, care să-și insușească și să cultive morala proletară, să fie capabil sa educe tinerele generații in sensul cerut de societatea socialistă in construcție.
Condițiile in care urma să dea semnalul de inceput al revoluției culturale din România era apreciat ca fiind dificil, in condițiile unui nivel cultural foarte scăzut al maselor, deoarece burghezia forța pe oameni să-și insușească o mulțime de cunoștințe inutile, lipsite de viață.
In realitate, reforma inițiată in 1948 a insemnat in mare 2 procese vizând structurile și continutul invățământului: unul de epurare, celălalt de ideologizare.
Epurarea a avut două ținte: continutul manualelor si cadrele didactice.
Toate disciplinele noului program realist științific aveau drept scop “formarea unei culturi puse in slujba poporului muncitor, in slujba consolidarii și dezvoltării democrației populare din România”.
După cum afirma Roller, alcătuirea și publicarea noilor manuale și programe urmau să dea conținutul noii școli, in condițiile in care fixarea materiilor, repartizarea orelor si felul de intocmire a manualelor trebuiau sa fie exemplificarea invățământului realist si științific de care avea nevoie noua societate in construcție.
Ca și in restul domeniilor, partidul comunist, pe măsură ce iși recrutează propriile cadre, se separă de tovarășii de drum.
Un obstacol important era considerat a fi o parte a corpului didactic “pregătit in școala veche și având o concepție veche”, așa numitele “elemente dușmănoase”, care urmau să folosească contexul dificil pentru a intârzia realizarea reformei.
Pentru un succes deplin, noua putere adoptă o legislație corespunzătoare, care ii dădea dreptul să intervină după bunul plac in sistemul educațional.
Momentul 0 l-a reprezentat “Legea pentru reforma invățământului“ adoptată la 3 august 1948, care stabilea, printre altele, că invățământul se realizează doar prin școli de stat, dotarea școlilor particulare sau confesionale, care erau desființate, revenea unităților de invățământ de stat, ministerul, prin structurile sale, dispune cu privire la conținutul manualelor, modul de predare și corpul cadrelor didactice.
In iulie 1954 este adoptată “Legea pentru calificarea, stabilizarea, perfecționarea cadrelor didactice din invățământ”, in care art. 2 statua faptul că selecționarea cadrelor din invățământ trebuie făcută de organizațiile locale de partid astfel incât să corespundă criteriilor politico-ideologice. Art. 13 obliga dascălii să dea o mare atenție muncii de propagandă. Atestarea pe post a noilor cadre depindea de “originea socială a lor”: sănătoasă, să nu fi făcut altă politică decât cea comunistă, fără studii superioare inainte de război, fără avere, etc. educația trebuia să se facă in spirit comunist, pentru crearea “omului nou”.
Un alt regulament, “Numirea, transferarea si eliberarea din funcție a cadrelor didactice”, arăta că invățătorii și profesorii “au obligația de a fi devotați școlii și regimului de democrație populară”.
Așa cum se recunoștea chiar in premabulul legii din 1948, reforma avea un caracter de clasă. Liderii comuniști locali repetau încontinuu că trebuie pus un accent deosebit pe creșterea nivelului ideologic și pe eliminarea influențelor cultural-reacționare burgheze in rândul membrilor partidului: “Profesorul trebuie dublat de activist”.
Criticile la adresa “elementelor retrograde” din învățământ si cultură sporesc, treptat punându-se un accent foarte important pe invățământul de partid și in general pe ideologizarea sistemului public de invățământ.
Pedagogia a devenit, in noul sistem, unul din instrumentele esențiale in cresterea de “oamen noi” considerându-se ca lupta oamenilor muncii se poartă și pe tărâm cultural și că “școala, in afara vieții, a politicii, este o minciună și o ipocrizie”. In elaborarea noilor principii pedagogice, se pornea de la materialismul dialectic si materialismul istoric, concepțiile marxist-leniniste cu privire la viață, natură, om, societate in general.
Personalul pedagogic nou trebuia să dovedească: devotament pentru clasa muncitoare/popor/partid, cunoașterea temeinică a teoriei marxist-leniniste și legare ei de problemele practice ale vieții, capacitate de a educa discipolii in spiritul “disciplinei conștiente”, de a le insufla noile pricipii și dragoste și devotament față de noul regim, combativitate “științifică” etc.
Ideologizarea insemna o predare unilaterală, favorabilă noii puteri și suzeranului de la Moscova. La toate disciplinele, cadrele didactice trebuiau să sublineze incontinuu, pe bună dreptate sau nu, superioritatea, față de “lagărul imperialist”, a noului regim politic, a viitoarei societăți comuniste, rolul super-benefic jucat de poporul rus și de URSS in evolutia poporului român, a umanității in general. Pentru a dovedi această superioritate, se recurgea printre altele, la uzurpări dintre cele mai incredibile, desfășurarea unor evenimente, realizarea unor invenții, fiind atribuită in mod exclusiv unor persoane/populatiei din țările socialiste. In contrapartidă, tot ceea ce aparținea lumii nesocialiste sau contravenea principiilor idelogice, trebuia blamat cu orice preț, iar dacă acest lucru nu era posibil, faptul respectiv era ignorat.
Ideologizarea programei de invățământ a insemnat introducerea unei noi materii, obligatorii incepând cu clasa a IV-a a invățământului elementar și până la facultate: studiul limbii ruse. Această nouă materie era dovada supunerii totale a țării față de Moscova.
Roller justifica noua materie prin mai multe motive: invățarea limbii ruse ajuta cetățenii noii societăți socialiste să ia cunoștință și să folosească “cea mai inaintată cultură, artă și știință din lume”, in condițiile in care ea nu putea fi străină nici unui “om al muncii”, in ea au fost scrise operele lui Lenin și Stalin, in ea au fost traduse toate lucrările importante pentru socialism, dar nu in ultimul rând, limba si cultura rusă au avut rolul determinant in apariția și dezvoltarea limbii si culturii românești prin valoarea lor intrinsecă, in contextul unor legături considerate mai mult decât frățești intre cele 2 popare și țări de-a lungul istoriei. De altfel, pentru a ușura populației române studiul acestei limbi, a fost dezvoltat un intreg sistem special constând in cursuri organizate de ARLUS, Institutul de Studii Româno-Sovietic, crearea unei sectii specializate la Institutul Maxim Gorki pentru pregătirea unor dascăli de specialitate, tinerea de cursuri zilnice la radio și publicarea lor in cotidiene etc.
CAPITOLUL V
Mihail Roller și rescrierea manualelor de istorie a românilor
În anii 1948- 1953 a avut loc un amplu proces de stalinizare a intregii societăți românești. Obedienta regimului de la București față de Moscova capătă forme de-a dreptul aberante.
Apărea destul de limpede, incă indată după “eliberare”, că istoria nu putea rămâne multă vreme pe vechiul ei fagaș, in afara reorganizărilor care loveau, unul după altul, diferitele sectoare ale vieții românești. Practic nu a fost domeniu al societății in care să nu se elaboreze acte normative (juridice sau nu) cu privire la “idealurile mărețe ale regimului de democrație populară”, cu măsuri concrete, uneori chiar violente, pentru “transformarea revoluționară” a respentivului domeniu.
Stalinizarea istoriografiei române nu s-a facut in mod singular, ci a fost “parte a intregului”, adica a existat o strânsă legătură intre regimul politic al societății românești și istoriografia română; istoria națională –prin răsturnarea sensurilor si a faptelor ei, falsificarea lor – a fost constrânsă să slujească regimul politic obedient Moscovei.
In plan practic, inițiatorul, promotorul și infăptuitorul acestui proces complex de rescriere a istorie românilor “pe baze noi, marxist-leninist-staliniste” a fost Mihail Roller. Acesta a făcut studii la Moscova. În 1945, scoate o broșură intitulată “Gazeta de perete”, plină cu citate din Lenin și Stalin, din lucrările unor istorici ruși. De fapt, brosura era textul lectiei tinută de autor in iulie 1945 la Școala de cadre a CC a PCR, ideile cuprinse in ea reprezantând esența noii direcții in istoriografia românească. In același an, Roller publică un studiu intitulat “Pagini ignorate din istoria României moderne” in care pledoaria pentru istoria muncitorimii române se subsuma elogiilor pentru “știința materialismului dialectic și istoric, intemeiat de Marx și Engels, știință care a fost continuată, dezvoltată și imbogățită de Lenin și Stalin”.
In sarcina noii directii in istorie se aflau:
curățirea materialului istoric de falsificări;
reeducarea cadrelor vechi- sarcina era usurată prin crearea catedrelor de marxism, materialism dialectic si materialism istoric in condițiile in care “in trecut, cercetarea istorică s-a făcut nesistematic, in mod personal, prin desconsiderarea celui mai sigur instrument de descoperire a adevărului istoric: materialismul istoric”;
spirit științific: in fata metodelor ipotetice, trebuie utilizate metode științifice, obiective
cercetarea colectivă condusă de o concepție științifică;
legarea istoriei de materialismul istoric;
aprecierea justă a factorului cultural, cu un rol considerat exagerat in analiza istorică, in detrimentrul factorilor economici si sociali ai perioadei respective.
In anii ce au urmat, Roller va dezvolta un vast program de rescriere a istoriei românilor, cu o bază teoretică clar exprimată: concepția materialismului dialectic și a materialismului istoric. Sprijinit de unii istorici ai vremii și cu concursul partidului, iar după 1948, și al Academiei RPR și al Ministerului Invățământului Public, trece ferm la acțiune. In lucrările sale, Roller considera că “istoria trebuie tratată ca o știință capabilă de a folosi in practică legile dezvoltării societății, iar cheia cu ajutorul căreia putem studia legile istoriei societății trebuie căutată in modul de producție specific fiecarei epoci”. Astfel, istoria devenea un argument forte, de exploatat permanent pentru “transformările revoluționare” care aveau loc.
“Astăzi in fața istoriei stă sarcina promovarii unui curent realist, sănătos; el trebuie sa răspundă cerințelor sporite ale masselor, el trebuie sa răspundă nevoilor construirii socialismului”.
Stalinismul concepției lui Roller in domeniul istoriei s-a manifestat printr-o suită de teze de tip stalinist impuse, fără ezitare, istoriografiei române, tuturor istoricilor zilei, ca “material de linie”: istoria ca știință subsumată științei marxist-leniniste, periodizarea istoriei pe criteriul celor 5 orânduiri sociale obligatorii, principiul luptei de clasă ca principiu fundamental in analiza evoluției istorice, rolul exclusiv al maselor populare in făurirea istoriei, rolul revoluțiilor sociale ca “locomotive ale istoriei”, pe temeiul luptei de clasă, “ireconcilierea istorică dintre exploatați și exploatatori”, dintre proletariat și burghezie, rolul pozitiv al Rusiei in evoluția poporului român, rolul conducător al proletariatului și al partidului ei comunist in “lupta de eliberare socială și națională” etc. La sfârșitul acestei evoluții, in condițiile in care spiritul științific in cercetarea istoriei românilor fusese absorbit și anulat de lupta de clasă, apărea, ca o “apoteoză a luptei de veacuri a masselor populare” societatea socialistă și comunistă, rolul conducător revenind clasei muncitoare având in frunte partidul comunist.
Această viziune, care s-a erijat a fi fost trimfalistă, a imprimat cercetării istorice, cu claritate izbitoare, violența ideologică și practic-politică a regimului politic instaurat in România după model sovietic.
Deși după moartea lui Stalin și după demascarea cultului personalității acestuia, referirile in text erau in majoritate la Marx, Engels și Lenin, prelucrați de catre Stalin in opera sa (ex: “Bazele leninismului”), esența tezelor tot de origine stalinistă rămâne, manualele fiind elaborate in continuare “in lumina invățăturii marxist-leniniste și a documentelor partidului comunist”.
Pe lângă o multitudine de studii și lucrări vizând “noua istorie”, Roller este responsabil cu realizarea manualelor de istorie pentru sistemul de invățământ, conținutul lor fiind o adevărată oglindă a cursului vieții politice din România. In studiul “Sarcini noi in studiul istoriei României” din 1948, Roller scria că “Seria de manuale de istorie recent apărute este larg discutată și comentată. Trebuie subliniate elementele noi și concepția nouă pe care le aduc aceste lucrări in interpretarea și prezentarea fenomenelor istorice. Lucrarea privind Istoria României este o carte de căpătâi, e un fapt capital al zilelor noastre, e o școală de prețioasă invățătură și de adevărat patriotism. Ele au însemnat pentru colectivul de profesori care au lucrat la intocmirea acestor lucrări o satisfacție morală”.
Pentru a evidenția evoluția procesului de rescriere a istorie, voi face apel la 2 manuale, realizate la doar câțiva ani distanță, a caror perspectivă asupra fenomenelor diferă radical, deși era același subiect tratat de aceeași autori. Este vorba de “Istoria României-manual unic pentru clasa a VIII-a secundară”, Editura de Stat, realizat in 1947, și “Istoria RPR-manual pentru invățământul mediu”, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, redactat in 1952 și reeditat in mai multe ediții.
Metoda, sursele de documentare, motivația cu care s-a confecționat o atare istorie erau prezentate explicit in prefețele edițiilor, care inaugurau stilul istoriografic comunist al apelului la citate din operele corifeilor comuniști, nu din izvoare autentice. In cazul istoriei rolleriene, aceste “dovezi de autoritate” erau: invățătura lui I.V.Stalin, cursul scurt de istorie al P.C. (b) al U.S., hotărârile CC al (PCR) PMR, articolele și cuvântările lui Gheorghiu-Dej, sugestiile critice din “Lupta de clasă” (serie nouă din 1948).
Lucrarea din 1947 reprezintă prima realizare a lui Roller in domeniul manualelor școlare, el fiind redactor responsabil. Realizat la comanda forurilor comuniste intr-un timp record, manualul nu cunoaște o amploare deosebită a revizuirilor, ignorărilor și falsificărilor, așa cum se va intâmpla cu următoarele manuale. Roller nu a fost singur, atunci inaugurându-se moda lucrărilor “colective”, cu istorici mobilizati sub directa supraveghere a consilierilor sovietici și a unor ideologi de partid. Față de manualele anterioare, in ceea ce privește interpretarea faptelor, cel discutat prezintă relativ puține schimbări, in punctele de strictă necesitate, legate mai ales de istoria contemporană. In schimb, este intesat cu citate din operele corifeilor comuniști vizând diferite evenimente din trecutul poporului precum și legăturile “favorabile” cu poporul rus și ulterior cu URSS.
Manualul redactat in 1952 poate fi fără indoială considerat oglinda gradului de aservire față de Moscova la care ajunsese România acelor ani și sistemul de invățământ. Schimbarea cea mai importantă mi se pare a fi interpretarea tuturor fenomenelor din perspectiva luptei de clasă, chiar dacă este vorba de relațiile cu popoarele vecine sau de domeniul cultural. O altă transformare constă in atribuirea evenimentelor istorice “pozitive” in exclusivitate fortei maselor, si, in epoca contemporană, miscării comuniste, in timp ce procesele “negative” sunt atribuite claselor exploatatoare și forțelor reacționare. Ori de câte ori este posibil, manualul prezintă citate din lucrările clasicilor comunismului.
Conform autorilor, manualele se deosebeau “structural” și prin “concepții” de istoriile din trecut și, că in lipsa unei istorii științifice, autorii fuseseră “nevoiți” sa introducă o serie de “explicații” in sprijinul “noilor” puncte de vedere. Epocile, evenimentele, conducătorii din trecutul istoric al României au fost trecute prin filtrul dogmelor marxist-leninist-staliniste, atacate de pe poziția luptei de clasă perpetue, pe o scară de valori deformată sau răsturnată. Cu atat mai apăsat cu cat, cronologic, se apropiau sau coincideau cu intrarea in istorie a miscarii socialiste, a revoluției bolșevice, a lui Lenin, a URSS, a lui Stalin și a partidului comunist autohton.
Parcurgand manualele scolare, care pot fi considerate un adevărat poligon in experimentarea tezelor staliniste in rescrierea istoriei României, se remarcă fermitatea cu care sunt impuse pas cu pas “adevărurile științifice” clamate atat de sententios.
In cazul ambelor manuale, “suflul nou” imprimat istoriografiei insemna impărțirea evoluției societății românești in 5 orânduiri fundamentale, determinate de 5 moduri de producție: societatea primitivă, societatea sclavagistă, societatea feudala, societatea capitalistă (cu punctul ei de maxim- faza imperialistă) și, in proces de formare, societatea socialistă (instaurarea dictaturii proletariatului). In acest sens, in prefața manualului din 1952 se spunea ca “Istoria României confirmă intru totul tezele materialismului istoric despre dezvoltarea societății umane. Ea dovedește in mod științific faptul că marile transformări revoluționare care se petrec azi in țara noastră reprezintă rezultatul procesului indelung și complex de dezvoltare a societății pe teritoriul României”.
Următorul fapt ideologizat il reprezintă formarea poporului și a limbii române. Manualul din 1947 sustine ca “abia după amestecul cu slavii se poate vorbi de existența tuturor elementelor esențiale in formarea poporului si a limbii române”, aceasta din urmă având o morfologie majoritar latină, sintaxă de origine slavă și latină și un vocabular proponderent nelativ- mai ales slav. Referitor la această problemă, manualul din 1952 este mult mai drastic: după ce prezintă pe câteva pagini “superioritatea civilizației triburilor migratoare slave” asupra populației băștinașe, concluzionează scurt că “influența slavă este evidentă in toate ramurile societății românești, dovadă fiind toponimia, majoritar slavă”, fără a spune nimic concret de spre etnogeneză!
In ceea ce privește epoca medievală, evenimentele sunt prezentate din perspectiva luptei de clasa, unul din capitole chiar intitulandu-se “Forme ale luptei de clasa in sec. XVIII”! Majoritatea actiunilor sunt atribuite “forței masselor”, afirmându-se că acestia erau mai interesați să apere interesele boierilor, din a căror clasă făceau parte decât “interesele adevărate ale poporului”. De exemplu, in cazul domniei lui Mihai Viteazu, manualul din 1947 consideră ca “actiunile lui au contribuit la trezirea sentimentului demnității naționale și a năzuinței spre independență”, in timp ce manualul din 1952 susține ca “incercarea lui de unificare a celor 3 țări române era subredă pentru ca nu exista o suficientă bază economica necesară unui stat centralizat”, pe lângă faptul că a apărat interesele de clasa ale boierimii impotriva maselor care isi exprimau in cultură ura contra exploatatorilor si speranta ca intr-o zi cei care muncesc vor fi la conducere!
Raporturile dintre Țările Române și Imperiul Rus sunt si ele rescrise, mai ales in lucrarea redactată in 1952. De fiecare dată in istorie când cele două parți s-au aflat de aceeasi parte a baricadei, având interese compatibile, se subliniază obsedant “ajutorul dezinteresat acordat de poporul rus prieten”, in timp ce momentele de conflict sunt fie “cosmetizate”, fie atunci cand acest lucru nu este posibil, pur și simplu ignorate. Ambele manuale prezintă pe larg domnia lui Dimitrie Cantemir, raporturile de colaborare a acestuia cu Imperiul rus impotriva Imperiului otoman, subliniind faptul ca după incheierea domniei, acesta s-a retras in Rusia considerată a fi devenit “a doua lui casă”. Dar aceleasi manuale nu spun nimic despre raptul teritorial de la 1812, lucrarea din 1952 chiar sarind direct de la domnia lui Cantemir la revoluția lui T. Vladimirescu, după ce până in acel moment nu fusese pierdută nici o ocazie pentru a elogia vechimea si frecventa relatiilor dintre cele doua popoare.
Macularea originii latine a poporului român are loc si atunci cand este analizată viata culturală din acea perioadă. Manualul din 1947 este relativ moderat in acestă privință, afirmându-se ca, contactul cu Roma prin intermediul religiei catolice le-a reamintit românilor ardeleni componenta latină din originea lor, dar că această latinitate a fost adesea exagerată până la absurd, contribuind la lupta de eliberare națională. In schimb, in manualul din 1952 se afirmă că teoria latinității dezvoltată de Școala Ardeleană a apărut ca reacție contra opresiunii românilor din Ardeal, dar ea nu are nici o bază științifică, fiind ulterior folosită de șoviniști in politica lor reacționară!
Revolutia de la 1821 este prezentată in ambele manuale ca un conflict intre tarani si domniile fanariote, dar, in timp ce manualul din 1947 se limitează la a deplânge lipsa sprijinului boierilor autohtoni, in manualul din 1952 efectele tezei “luptei de clasă” sunt mult mai evidente. Capitolul este intitulat “Marea revolutie populară condusă de T. Vladimirescu” si prezintă răscoala ca rezultat al “conflictelor ireconciliabile” intre țărani și “clasa exploatatoare”, considerând ca una din cauzele esecului a fost faptul ca “Tudor nu ajunsese să aibă o vedere ideologie clară”!
Următoarea perioadă “rescrisă” este cea dintre anii 1866-1914. Evolutia societății românești este prezentată preponderent sub forma conflictelor intre “massele sărace” și “clasele dornice de imbogățire cu orice preț”, viața politică fiind violent descalificată in manualul din 1952, care prezintă o imagine diabolică a politicienilor de atunci.
Punctul central al acestei perioade il reprezintă războiul pentru obtinerea independenței. Manualul din 1947 prezintă destul de detașat evenimentele, sunt menționati Carol I, Kogălniceanu, Brătianu, apar chiar poze cu regele, in timp ce in lucrarea din 1952 nu se spune nimic despre activitatea lor, dar se vorbește amplu despre “monstruoasa coaliție burghezo-moșierească, dornică de imbogățire” și “ajutorul frățesc al armatei rusești”. Ambele ediții, in ccea ce privește evoluția post-conflict, prezintă ocuparea sudului Basarabiei ca un “schimb de teritorii”.
Istoria României de la inceputul secolului XX este periodizată prin raportare la evoluția mișcării muncitorești si comuniste din Rusia și apoi din România. Cu precădere in manualul realizat in 1952, principalele evenimente sunt extrapolate din context si prezentate in combinație cu activitatea politică de stânga, intr-o parte intitulată “România in epoca imperialistă (până la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie)”. Această parte cuprinde un capitol in care este prezentată “Influența mare a revoluției bolșevice din Rusia din 1905 in România”. Intr-un alt capitol, “Evoluția mișcării muncitorești din România intre 1907- 1914”, este prezentată cu lux de amanunte evoluția mișcării muncitorești din România și “obstacolele puse acesteia de clasele exploatatoare”. Chiar in și contextul prezentării răscoalei țăranilor de la 1907, este invocată muncitorimea, chiar dacă critic: “Deși muncitorimea dobândise in ultimele decenii experiență in lupta de clasă și incepuse să-și cristalizeze concepția idelogică adecvată, nu ajunses la maturitatea politică incat să vadă că are misiunea istorică de a organiza și conduce lupta țăranilor. Proletariatul din România, cu o constiință de clasă slabă, lipsit de un partid politic revoluționar cu o ideologie marxistă, nu putea uni lupta sa contra exploatării capitaliste cu lupta țăranilor”.
In ceea ce privește politica externă, participarea României la cele doua războaie balcanice este considerată “un război nedrept, de tip imperial”, o diversiune a claselor exploatatoare pentru situația extrem de dificilă din țară.
Primul război mondial este prezentat sub semnul “urmăririi propriilor interese de către exploatatori”, a implicării României intr-un război “imperialist” și a “ajutorului frățesc acordat de armata rusă”. Astfel, in manualul din 1952 se vorbeste despre “Participarea României la războiul imperialist”. Ambele lucrări susțin că in 1916, in speranta unor beneficii proprii, “clasele exploatatoare au ascuns populației cauza nedreaptă pentru care il chemau la luptă”, in lucrarea redactată in 1952 considerându-se ca “faptul că România nu a fost in intregime ocupată se datorează numai eroismului unic al ostașilor ruși”. In opinia realizatorilor manualelor, România la sfârșitul războiului era condusă de un guvern reacționar, anti-rusesc, care, in urma unor intelegeri secrete cu Germania si țările imperialiste, declanșează o politică intervenționistă antirusească și ocupă Basarabia.
Miscarea politică de stanga din acea perioadă era definită ca oportunistă, o “jalnică anexa a claselor burgheze” deoarece subaprecia capacitatea revolutionară a proletariatului” și nu profitase de momentul posibilității transformării razboiului imperialist in razboi civil, ca in Rusia.
În ceea ce privește intervenția impotriva Ungariei, in ambele manuale se afirmă ca “clasa stăpinitoare din România dezlanțuie intervenția impotriva sovietelor din Ungaria, desi guvernul revoluționar maghiar recunoscuse dreptul Românie asupra Transilvaniei, fiind dornic de o colaborare pasnică” și se consideră că unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost realizată la presiunea maselor asupra oligarhiei condusă de Iuliu Maniu, care voia să transforme regiunea intr-o feudă! In urma tratatelor de pace, România “capătă” noi provincii.
Pentru perioada interbelică și postbelică, ambele manuale au urmărit să impună câteva teze predilecte:
pecerizarea evenimentelor
respingerea monarhiei și consolidarea optiunii republicane
compromiterea regimului democratic
culpabilizarea clasei politice
denigrarea statelor apusene si glorificarea URSS
legitimitatea luptei de clasă si a represiunii
Titlul părții în manualul din 1952 care prezintă această perioadă ilustrează gradul de sovietizare și pecerizare la care se ajunsese in istoriografia românească de la inceputul deceniului 6: “România după victoria MRSO până la actul eliberării de la 23 august 1944”.
Intr-un prim capitol de căteva zeci de pagini intitulat “România in perioada avântului revoluționar creat sub influența MRSO”, sunt prezentate desfăsurarea revoluției bolșevice ruse, “insemnătatea istorică” a MRSO, alăturarea României “intervenției imperialiste” (“ocuparea” Basarabiei) și influența revoluției asupra vieții din România.
Dacă in manualul din 1947 evolutia PCR este prezentată oarecum secundar cu evolutia situatiei din țară, in lucrarea din 1952 fiecare eveniment din istoria interbelica este raportat la PC, crearea și congresele sale, considerate borne in evolutia situației politice din România interbelică și la acțiunile intreprinse de acesta impotriva “aservirii României imperialismului american, englez și francez” de către o clasă politică descalificată in toate modurile posibile, actiuni prezentate ca având un ecou remarcabil in societatea respectivă.
Tendința de pecerizare a evenimentelor din perioada interbelică este evidentă in următoarele capitole ale manualului in care faptele sunt scoase din contextul lor, sunt reinterpretate intr-un sens convenabil și prezentate ca simple appendix la istoria partidului comunist. Astfel, ciocnirile de la Lupeni din 1929 sunt considerate “dovada faptului că lupta de clasă a proletariatului român, sub conducerea luminată a PCR, a intrat intr-o fază avansată”. Congresul al V-lea al PCR“ este apreciat ca un “moment de cotitură in istoria României, cand sau fixat perspectivele luptei de clasă in România in lumina invățăturii marxist-leniniste”.
“Lupta PCR in anii 1929-1933”, “Eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933”, “Procesul conducătorilor luptelor din 1933, in frunte cu Gheorghiu-Dej”, “Activitatea PCR pentru crearea Frontului popular antifascist” sunt capitole care amplu descriu si elogiază activitatea “energică” a PCR, in ciuda slabirii cauzate de elementele trădătoare interne, pe fondul criticării “politicii burghezo-mosierești de fascizare a țării”. “Lupta PCR impotriva Dictatului fascist de la Viena” este considerată a avea loc in conditii extrem de potrivnice, deoarece “sub dictatura lui Carol, România devenise avanpostul unei provocări războinice antisovietice”. România este prezentată ca o țară in care intreaga populatie participa la actiunile desfășurate sub stindardul PCR, mai putin clasele exploatatoare, care incercau prin toate mijloacele să-și apere interesele de clasă.
In paralel cu această cosmetizare a trecutului miscării comuniste, prin manuale este declanșată o extrem de complexă campanie de denigrare a partidelor politice traditionale: “Întreaga viață politică se caracteriza printr-o politică reacționară, antisovietică și servilă față de imperialiștii americani și englezi, criza prin care trecea regimul capitalist manifestându-se prin actiuni din ce in ce mai violente, fărâmițarea partidelor, schimbări frecvente de guvern” iar “Partidele politice nu urmăreau puterea decât pentru a-I satisface pe capitaliști și moșieri, in dauna intereselor muncitorimii și țărănimii”.
In opinia autorilor manualului din 1952, in perioada 1917-1923, regimul burghezo-moșieresc din România a urmărit: inăbușirea luptei revoluționare a clasei muncitorești din România, salvarea regimului de la criza economică si politică care se prefigura, punerea in slujba imperialiștilor contrarevoluționari mondiali, impotriva MRSO. Exemple ale acestei politici de supunere a regimului “burghezo-moșieresc” in slujba reactiunii internaționale sunt considerate a fi “ocuparea” Basarabiei, conform indicațiilor primite din partea comandamentului aliat, inăbușirea revolutiei maghiare, deși “conducerea maghiară se arătase să aibă relații de prietenie cu România”.
Despre Constitutia din 1923, se afirma că, “deși cuprinde prevederi care sunt un progres electoral față de vechea situație”, in fapt ea consfințea “dictatura de clasă a burgheziei si moșierimii”, exploatarea de clasă (“argumente”: garantarea proprietății capitaliste, negarea claselor sociale).
Criza economică din 1929-1933 este văzuta ca fiind expresia problemelor profunde cu care se confrunta sistemul capitalist nu numai in România, ci in intreaga lume. La fel, tulburările politice sunt apreciate drept dovada contradicțiilor profunde existente in sistemul politic parlamentar din România interbelică.
“După 1932, intregul curs al politicii interne și externe, al vieții economice arată ca cercurile exploatatoarea care conduceau România orientau ferm țara catre fascism”: “ Orice directivă a dictaturii regale a urmărit intărirera exploatării clasei muncitoare și a țărănimii de catre capitalul monpolist”. Pe plan politic, “pentru a rezista mișcării comuniste cu o influență din ce in ce mai mare in societate, partidele liberal si țărănist intră in cârdășie cu Garda de Fier, contribuind la fascizarea țării”.
Participarea României la “războiul criminal impotriva URSS” este infierată in ambele manuale, care o consideră dovada clară a apartenentei României la lumea imperialistă. Conform manualului din 1952, “contactul cu lumea și realitatea sovietică a deschis soldaților ochii, care au inteles că războiul nu era al lor, era al dușmanilor poporului român”. Soldații erau inselati cu privire la “pretinsele atrocități comise de autoritățile sovietice asupra prizonierilor”, in realitate ei găsind la invingători “un tratament dintre cele mai omenești posibile” in timp ce “Însuflețiți de eroica luptă a poporului sovietic, de ordinele de zi ale tov. Stalin, increzători in victoria Uniunii Sovietice, patrioții români, in frunte cu comuniștii, organizează acte de sabotaj in uzine și fabrici” .
In ambele manuale se afirmă că “23 august 1944, ziua eliberării României de catre glorioasa Armata Sovietică, n-a insemnat numai ziua eliberării naționale, ea a creat condițiile necesare și toate premisele pentru zdrobirea claselor dominante, ferind țara noastră de intervenția armată a puterilor imperialiste”; cu privire la arestarea Antoneștilor, in 1947 se spune ca ea a fost pregătită de o comisie in care făceau parte ofițeri superiori și reprezentanți ai PCR, in timp ce manualul din 1952 descrie pe câteva pagini “planul indrăznet conceput și aplicat in exclusivitate de PC in condițiile in care toate forțele reacționare coalizate in jurul monarhiei și sprijinite de imperialismul anglo-american, s-au impotrivit”.
Rolul pozitiv al URSS in viața României capătă dimensiuni mesianice: “Guvernul sovietic și personal tov. Stalin a trimis poporului nostru pâine”; “Armata Roșie a dăruit marinei militare vasul-școală Mircea”; “Uniunea Sovietică a redus datoriile de război ale României”; “Sovromurile au ajutat la dezvoltarea economică a țării”, “clauzele drepte, favorabile României se datoresc diplomației sovetice, iar cele injuste, potrivnice României, au fost intâmpinate cu rezistența hotărâtă a diplomației sovietice” in timp ce “imperialiștii au incercat să impună României condiții grele pentru ca să recapete putința de a porunci in țara noastră”. De asemenea, “imperialiștii americani au incercat să profite de situația grea din țară, pentru a ne vinde porumb rânced, batjocorind foamea femeilor și a copiilor nostri”.
În opinia autorilor, PCR/PMR desfăsoară o luptă acerbă pentru distrugerea vechii orânduiri exploatatoare: “PCR a reușit să dejoace manevrele reacțiunii grupate in jurul regelui. Massele au impus izgonirea guvernului reacționar al lui Rădescu și aducerea la putere a unui guvern democratic”, in condițiile in care “forțele reacționare s-au coalizat, cu ajutorul imperialiștilor, punand la cale mișcări diversioniste sub masca unei manifestații monarhiste, pentru a dezlănțui un război civil”, “PCR, in fruntea clasei muncitoare, a organizat comitete țărănești care, impotriva voinței regelui și a partidelor “istorice”, au intrat in pământurile moșierești, împărțindu-le”, “din inițiativa PMR, vechea Academie Română a fost fundamental reorganizată, avand la bază conceptia marxist-leninistă și experiența Academiei de Stiințe a URSS”, “au fost inlăturate din guvern elementele care reprezentau interesele capitaliștilor și moșierilor expropriați, ceea ce a reprezentrat o schimbare in caracterul puterii de stat”.
Rescrierea istoriei poate fi ilustrată prin modul in care era prezentată monarhia, considerându-se ca “prin inlăturarea monarhiei a fost dărâmată una dintre cele mai puternice citadele reacționare, formă de stat mostenita din timpurile intunecate ale Evului Mediu, urâtă de popor, o mare piedică in calea dezvoltării revoluționare a României”, “monarhia devenise centrul de atracție al forțelor reacționare din inăuntrul și din afara țării”.
Roller atinge paroxismul atunci când este vorba de locul și rolul jucat de partidele istorice in evoluția societății după război. Abuzand de omisiuni si decupaje, pentru ca nu cumva să li se atribuie vren merit, abordand marile evenimente de pe pozitii staliniste de clasă, denaturând sensul luptelor politice, Istoria RPR oferă veritabile acte de acuzare, menite să justifice prigoana in curs de desfășurare contra oricarei opozitii anticomuniste: intrarea PNT și PNL in BND la 20 iunie 1944 fusese “o manevra a lui Maniu si a lui Bratianu prin care voiau să-și salveze pozițiile conomice si politice, pentru a sabota dinăuntru lupta poporului român pentru libertate” in timp ce la 23 august “șefii reacțiunii române, Brătianu și Maniu, făceau eforturi disperate de a-l salva pe Antonescu și cuaza criminală pe care o sprijiniseră până atunci”. “Banca Națională a României, prin conducătorii ei național-țărăniști și liberali s-a pus in intregime la dispoziția nemților”, “sabotajul a fost organizat in agricultură de conducerea reacționară national-țărănistă, iar in industrie, prin firmele oamenilor de afaceri liberali”.
In ceea ce priveste activitatea acestor partide după razboi, se afirmă ca “in timpul alegerilor din noiembrie 1946, PNT a făcut a propagandă șovină, rasială și antisovietică, pentru a crea o atmosferă favorabilă declanșării unui război civil” și că “in urma incercării de a fugi mișelește, PNT a fost dizolvat, dar poporul a cerut judecarea și condamnarea vinovaților de mai multe crime: susținerea monarhiei austro-ungare impotriva poporului român din Transilvania și Banat, politica antidemocratică și antimuncitorescă din perioada interbelică, dovedită de masacrele de la Timișoara, Lupeni, Grivița, pregătirea și susținerea criminalului război antisovietic, după 23 august 1944 sabotarea refacerii economice și democratizarea țării, după instaurarea guvernului Groza, organizarea de acte teroriste, comploturi, acte de spionaj și incercări de rebeliune”.
După cum se poate observa, rescrierea istoriei a avut un singur scop: acela de a justifica actiunile fortelor comuniste si veridicitatea tezelor enuntate de teoreticienii comunisti. Nu era lăsată deoparte nici o metodă: uzurpări, decupaje, atribuirea unor faptei masselor sau unor persoane cu un profil corespunzător, sau când aceste metode nu erau de nici un folos, pur si simplu gnorarea faptelor.
Dacă greselile in istorie nu trebuiesc repetate, atunci una din aceste greseli este falsificarea si denaturarea istoriei, ca dovada a obedientei regimului politic din România acelor ani față de Moscova. Starea de normalitate nu poate nu poate fi deplină in afara istoriografiei intemeiată de acel implacabil sine ira et studio.
CONCLUZII
Anul 1948 reprezintă incununarea eforturilor de instituire a controlului deplin și exclusiv in toate domeniile sociale, precum și definitivarea cadrului politic, juridic și administrativ al proiectatei societăți, adică a cadrului optim pentru exercitarea, consolidarea și permanentizarea noii puteri, a condițiilor pentru desfășurarea revoluției culturale. Concentrarea intregii puteri politice in mâinile unui singur partid a insemnat instituirea unei voințe/discipline/ideologii unice.
Măsurile luate in plan social, politic, economic, cultural, au vizat o transformare brutală a realității societății românești, transferul intregii societăți in scena terorii, epurărilor, demascărilor, judecărilor, condamnărilor, chiar execuției “trădătorilor”, care trebuiau să admită ca erau in solda “capitaliștilor”.
Această stare a coincis cu o invazie de termeni/concepte/expresii caracteristice ideologiei sovietice. Toate publicațiile slăveau/comparau/ ”demonstrau” “superioritatea clară a socialismului asupra restului lumii capitaliste”, in timp ce liderii politic occidentali erau “ațâțători”, “provocatori”, “fasciști”, “imperialiști”, etc.
Orânduirea comunistă modelează radical, subordonându-le, instituțiile învatamântului public, stiintei, culturii si creatiei artistice. În 1948, era schimbat sistemul învatamânțului public. Unificat si laicizat, a fost apoi epurat de cele mai competente elemente, în decursul anilor, s-au facut în numele lui tot felul de experimentari.
Spiritul proletcultist, până atunci oarecum ezitant si voalat, se manifestă cu brutalitate si in exclusivitate. Subordonata integral directivelor oficiale, ca orice alt sector de activitate, viata culturală reflectă cu totală fidelitate “linia” si sloganele curente, devenind un amplificator mecanic al ei.
După depășirea stadiului inițial de descalificare a întregii culturi naționale prin etichetarea de a fi’ “burgheză”, s-a deschis un proces, neincheiat niciodată, de evaluarea critică a moștenirii culturale pe criterii ideologice.
Punerea sub control a valorilor naționale a mers în paralel cu efortul inoculării unui nou gen de patriotism, socialist și internaționalist, care muta accentul de pe iubirea de țară, de tradiții, pe dragostea pentru marxism și pentru Uniunea Sovietică, prima țară a "socialismului biruitor": cum scria o broșură a partidului în 1957, Uniunea Sovietică "și-a cucerit dreptul de a învăța și pe alții care sînt trăsăturile omului nou".
Conform lui Mihail Roller, prin reforma invățământului, realizată incepând din august 1948, urma să se pună “temelia noii școli ce va da Republicii noastre pe cetățeanul conștient, pe tehnicianul și specialistul bine pregătit, pe oamenii de știință și cultură de care are nevoie Republica Populară România pentru consolidarea democrației populare și pentru construirea societății socialiste” in condițiile in care “conținutul educației și instrucțiunii devin strâns legate cu problemele de reconstrucție, cu munca și lupta pe care o duce poporul muncitor”.
Așa cum se recunoștea chiar in premabulul legii din 1948, reforma avea un caracter de clasă. Liderii comuniști locali repetau încontinuu că trebuie pus un accent deosebit pe creșterea nivelului ideologic și pe eliminarea influențelor cultural-reacționare burgheze in rândul membrilor partidului: “Profesorul trebuie dublat de activist”.
Ideologizarea societății a fost un proces desfășurat de jos până sus, de la cadrele de conducere ale partidului până la cei din urmă muritori. Celor dintâi li se asigura o pregătire sistematică in școli și academii de partid, instituția supremă de consacrare fiind „Ștefan Gheorghiu". Acesteia i-au fost subordonate, pentru asigurarea unei ideologizări unitare", in cadrul pretinselor reciclări periodice, înseși universitățile și institutele de cercetare.
Indoctrinarea se efectua, apoi, prin sistemul învățământului public, pe toate treptele lui, nu numai prin disciplinele umaniste, istoria, filosofia si economia politică, ci și prin orele de dirigenție și disciplina specială a socialismului. Preșcolarii si elevii din clasele inferioare și medii erau conduși periodic la monumentele comuniste, inclusiv la muzee deschise in toate orașele, cu deosebire la al partidului comunist prin care se deforma însuși adevărul istoric.
Apărea destul de limpede, incă indată după “eliberare”, că istoria nu putea rămâne multă vreme pe vechiul ei fagaș, in afara reorganizărilor care loveau, unul după altul, diferitele sectoare ale vieții românești.
Mihai Roller a dezvoltat un vast program pentru rescrierea istoriei românilor, cu o preparație teoretică clar exprimată: “Concepția materalismului dialectic și a materialismului istoric ne inarmează cu principiile de bază ale cercetării științei istorice”. In această direcție, el publica: “Despre științele istorice in URSS”, “Periodizarea istorie românilor”, “Probleme actuale in istoria României”, “Știința istoriei și terminologia ei”, “Probleme de istorie” etc.
Stalinismul concepției lui Roller in domeniul istoriei s-a manifestat printr-o suită de teze de tip stalinist impuse, fără ezitare, istoriografiei române, tuturor istoricilor zilei, ca “material de linie”: istoria ca știință subsumată științei marxist-leniniste, periodizarea istoriei pe criteriul celor 5 orânduiri sociale obligatorii, principiul luptei de clasă ca principiu fundamental in analiza evoluției istorice, rolul exclusiv al maselor populare in făurirea istoriei, rolul revoluțiilor sociale ca “locomotive ale istoriei”, pe temeiul luptei de clasă, “ireconcilierea istorică dintre exploatați și exploatatori”, dintre proletariat și burghezie, rolul pozitiv al Rusiei in evoluția poporului român, rolul conducător al proletariatului și al partidului ei comunist in “lupta de eliberare socială și națională” etc. La sfârșitul acestei evoluții, in condițiile in care spiritul științific in cercetarea istoriei românilor fusese absorbit și anulat de lupta de clasă, apărea, ca o “apoteoză a luptei de veacuri a masselor populare” societatea socialistă și comunistă, rolul conducător revenind clasei muncitoare având in frunte partidul comunist.
Pentru a rescrie istoria țării era nevoie de un model și o sursă de inspirație; după 1944, aceasta nu putea fi decât una singură: istoriografia sovietică. Convinși că “lumina vine de la răsărit”, ei s-au aplecat asupra regimului care îi adusese la putere, străduindu-se să-l aplice și in republica noastră populară. Directivele veneau, de altfel, de sus, de la insuși secretarul republicii, obedient față de patria socialismului si “marele geniu al omenirii”.
Pe lângă o multitudine de studii și lucrări vizând “noua istorie”, Roller este responsabil cu realizarea manualelor de istorie pentru sistemul de invățământ, conținutul lor fiind o adevărată oglindă a cursului vieții politice din România. Ca argument, pot fi utilizate asemănările si deosebirile existente intre manualul de “Istoria românilor” destinat clasei a VIII-a secundară, realizat de Mihail Roller, (redactor responsabil), D. Tudor, Gh. I. Georgescu, in 1947 si manualul de “Istoria RPR” pentru invățământul mediu apărut in 1952.
Parcurgand manualele scolare de istorie, care pot fi considerate un adevărat poligon in experimentarea tezelor staliniste in rescrierea istoriei României, se remarcă fermitatea cu care sunt impuse pas cu pas “adevărurile științifice” clamate atat de sententios de ideologia comunistă.
Conform colectivului de autori, manualele se deosebeau “structural” și prin “concepții” de istoriile din trecut și, că in lipsa unei istorii științifice, autorii fuseseră “nevoiți” sa introducă o serie de “explicații” in sprijinul “noilor” puncte de vedere. Epocile, evenimentele, conducătorii din trecutul istoric al României au fost trecute prin filtrul dogmelor marxist-leninist-staliniste, atacate de pe poziția luptei de clasă perpetue, pe o scară de valori deformată sau răsturnată. Cu atat mai apăsat cu cat, cronologic, se apropiau sau coincideau cu intrarea in istorie a miscarii socialiste, a revoluției bolșevice, a lui Lenin, a URSS, a lui Stalin și a partidului comunist autohton.
In primul rând, istoria românilor este periodizată in 5 orânduiri: primitivă, sclavagistă, feudala, capitalistă (cu punctul ei de maxim- faza imperialistă) și, in proces de formare, societatea socialistă. Formarea limbii si a poporului român sunt considerate 2 procese depinzând esențial de influența slavâ. Pe această linie se afirma că teoria latinității dezvoltată de Școala Ardeleană a apărut ca reacție contra opresiunii românilor din Ardeal, dar ea nu are nici o bază științifică, fiind ulterior folosită de șoviniști in politica lor reacționară.
Evenimentele ce au avut loc in epoca medievală sunt prezentat din perspectiva luptei de clasa. Majoritatea actiunilor din diferitele domnii sunt atribuite “forței masselor”, despre conducătorii românilor din acea afirmându-se că erau mai interesați să apere interesele boierilor impotriva țăranilor. Revolutia lui Tudor Vladimirescu de la 1821 este considerată ca un salt important in conflictul dintre “exploatați” și “exploatatori”, desi “Tudor nu ajunsese să aibă o vedere ideologie clară”.
Evolutia societății românești intre anii 1866-1914 este prezentată preponderent din perspectiva conflictelor intre “massele sărace” și “clasele dornice de imbogățire cu orice preț”, viața politică fiind violent descalificată in manualul din 1952, care prezintă o imagine diabolică a politicienilor de atunci. In prezentarea războiului de independență este evitată orice referire la conducătorii politici de atunci, fiind in schimb elogiată armata rusă, in timp ce participarea României la cele doua războaie balcanice este considerată o diversiune a claselor exploatatoare pentru situația extrem de dificilă din țară.
Primul război mondial este prezentat pornindu-se de la ideea implicării României intr-un război “imperialist” in contextul urmăririi propriilor interese de către exploatatori. Ca dovada, in ciuda “ajutorului frățesc acordat de armata rusă”, la sfârșitul războiului, România, condusă de un guvern reacționar, anti-rusesc, in urma unor intelegeri secrete cu Germania si țările imperialiste, declanșează lupta intervenționistă antirusească, ocupând Basarabia, iar ulterior va ataca “tinerele soviete maghiare”, deși guvernul maghiar se arătase dornic de colaborare cu autoritățile române!
Modul in care sunt prezentate evenimentele din perioada interbelică si postebelică ilustrează pe deplin gradul de sovietizare și pecerizare la care se ajunsese in istoriografia românească de la inceputul deceniului 6. Fiecare eveniment din istoria interbelica este raportat la PC, crearea și congresele sale, considerate borne in evolutia situației politice din România interbelică și la acțiunile intreprinse de acesta impotriva “aservirii României imperialismului american, englez și francez” de către o clasă politică descalificată in toate modurile posibile.
In manualul din 1952, “Lupta PCR in anii 1929-1933”, “Eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933”, “Procesul conducătorilor luptelor din 1933, in frunte cu Gheorghiu-Dej”, “Activitatea PCR pentru crearea Frontului popular antifascist” “Lupta PCR impotriva Dictatului fascist de la Viena” sunt doar cateva din titlurile capitolelor in care este elogiată activitatea PCR, pe fondul criticării “politicii burghezo-mosierești de fascizare a țării”.
În “contrapondere” la această operatiune de “infrumusetare” a propriului trecut, are loc prin intermediul manualelor o campanie de diabolizare a partidelor politice traditionale și a vietii politice interbelice in ansamblu, problemele din aceea perioadă fiind considerate dovada nedreptăților existente in sistemul capitalist.
Participarea României la razboiul antisovietic este apreciată drept dovada clară a supunerii claselor conducătoare regimului fascist de la Berlin, vinovate de această situatie fiind considerate si partidele național-liberal si national-țărănesc, care, pentru a combate influență tot mai mare a mișcării comuniste in societate, s-au aliat cu Garda de Fier, contribuind la fascizarea țării.
Implicarea URSS in viața României după sfarsitul razboiului capătă dimensiuni mesianice: “Guvernul sovietic și personal tov. Stalin a trimis poporului nostru pâine”; “Armata Roșie a dăruit marinei militare vasul-școală Mircea”; “Uniunea Sovietică a redus datoriile de război ale României”; “Sovromurile au ajutat la dezvoltarea economică a țării”, “clauzele drepte, favorabile României se datoresc diplomației sovetice, iar cele injuste, potrivnice României, au fost intâmpinate cu rezistența hotărâtă a diplomației sovietice” in timp ce fortele reactionare interne, conduse si in coordonare cu cele din afară, “incearcă să oprească mersul poporului sapre construirea societații cu adevărat libere și fericite, a societății socialiste”.
In ceea ce priveste activitatea partidelor după razboi, prin omisiuni si decupaje, pentru ca nu cumva să li se atribuie vren merit, abordand marile evenimente de pe pozitii staliniste de clasă, denaturând sensul luptelor politice, manualele acuză partidele de toate fenomenele negative din respectiva vreme, sustinand prigoana in curs de desfășurare contra aceastora.
E destul de greu de stabilit măsura exactă in care atitudinea generală față de Uniunea Sovietică s-a datorat unor cereri explicite, unei adevarate ofensive de sovietizare impusă din exterior, și dacă nu cumva atitudinea de subordonare integrală nu a fost decât rezultatul unei supralicitări din interior. Clar este că in perioada aceasta, Uniunea Sovietică a fost modelul unic, arhetipul suprem și necondiționat. România a fost probabil și printre cele mai fidele țări imitatoare ale “modelelor sovietice” in toate domeniile (politică, administrație, cultură, economie, armată, agricultură, industrie, etc).
Imitarea fără rezerve, exaltarea culturii și istoriei URSS, a tot ceea ce avea origine sovietică, s-a completat cu falsificarea/defăimarea istoriei și culturii noastre naționale.
Cred ca o deosebire importantă intre campaniile de revoluționare a culturilor din cele două țări poate fi identificată in faptul că, în timp ce in URSS, revoluția culturală utiliza și pretextul afirmării culturii naționale ruse “adevărate, nedeghizate”, la noi mobilul declanșării revoluției culturale nu era și nici nu putea fi cultivarea “adevăratelor valori naționale”, ci orientarea totală spre “cultura înaintată” din Uniunea Sovietică! De fapt, era vorba de o adevărată renunțare de propria identitate culturală.
Lucrarea s-a vrut a fi o analiză a efectelor revoluției culturale asupra mediului cultural in general, in special asupra sistemului de invățământ, prin reforma din august 1948, precum si asupra istoriografiei române, alegand ca material de studiu modul in care istoria românilor era prezentată in manualele scolare de specialitate din acea perioadă.
Este extrem de clar faptul ca, in contexul revolutiei culturale declanșate in România după al doilea război mondial, cultura noastră nu părea să fi cunoscut alte nume/realizări decăt pe acelea ale unor personalități ruse/sovietice. Indiferent de domeniu, se simțea obligația citării frecvente din lucrările lui Lenin și Stalin, a glorificării obsedante a “mărețelor succese inregistrate in patria socialismului”, a referirii la “marele conducător al popoarelor in lupta lor pentru libertate” etc- acest ritual neputând fi evitat de nimeni dacât cu riscul celor mai grave sancțiuni.
In aceeasi direcție, cred ca pot fi realizate cercetări extrem de interesante privind continutul programelor de invățământ din aceea perioadă sau continutul “revoluționar” al manualelor de limba si literatura română.
ANEXĂ
PREZIDIUL MARII ADUNĂRII NAȚIONALE
A REPUBLICE POPULARE ROMÂNE
In temeiul art. 44, alin. 2 și art. 45 al Constituției Republicii Populare Române,
Văzând și decizia Consiliului de Miniștri Nr. 1176 din 31 Iulie 1948,
Emite următorul
DECRET Nr. 175
pentru reforma învățământului
CAPITOLUL I
Principii generale
Art. I. Învățământul public constitue, in Republica Populară Română, un drept egal pentru toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie.
El este organizat exclusiv de Stat pe temeiul unității de structură și este așezat pe baze democratice, populare și realist-științifice.
Învățământul public este laic.
Art II. Învățământul public urmărește:
Inlăturarea neștiinței de carte;
Lărgirea și democratizarea învățământului de bază pentru a cuprinde pe toți copiii de vârstă școlară, cum și pe neștiutorii de carte;
Educarea tineretului în spiritul democrației populare și ridicarea nivelului cultural al poporului;
Îndrumarea folosirii timpului liber al elevilor, organizarea activității extrașcolare, legând școala de familie și de viața socială din mediul înconjurător;
Pregătirea cadrelor medii și superioare de specialiști, pe baze științifice, care să corespundă nevoilor solidarii democrației populare și construirii societății socialiste;
Pregătirea personalului didactic necesar invamântului;
Formarea de cercetători și creatori în toate domeniile științei și. culturii.
Art. III Structura învățământului public este următoarea:
învățământul preșcolar;
învățământul elementar (școala de 7 ani);
învățământul mediu;
învățământul superior.
Art IV. Învățământul naționalităților conlocuitoare se va face în școli de toate gradele, în limba maternă iar limba română se va preda începând din clasa I-a elementară.
CAPITOLUL II
Dispozițiuni speciale
-Organizarea învățământului-
SECȚIA I
Invățământul preșcolar
Art. V- Învățământul preșcolar este facultativ. El se organizează pentru copiii de 3—7 ani și funcționează prin cămine de zi și grădini de copil
Căminele de zi și grădinile de copii depind direct de Ministerul Învățământului Public.
SECȚIA II
Învățământul elementar
Art. VI. Învățământul elementar este de 7 ani și este gratuit. Învățământul pentru primele patru clase elementare este general si obligatoriu. Pentru învățămân-elementar, manualele vor fi unice, iar programa școlară va da o largă desvoltare disciplinelor de bază: limba, literatura, istoria și geografia națională, matematicile, științele naturii, educația fizică.
Pentru școlile naționalităților conlocuitoare se va ține seama de caracterul lor specific,
Cu începere din clasa a V-a elementară se va preda obligatoriu limba rusă.
Art. VII. Se vor organiza școli speciale pentru acei elevi care sunt în imposibilitate de a urma școlaritatea in mod normal ca: orbi, surdo-muți, etc.
SECȚIA III
Învățământul mediu
Art. VIII. Învățământul mediu are o durata de 4 ani și cuprinde patru tipuri de școli și anume:
Licee;
Școli pedagogice;
Școli tehnice;
Școli profesionale.
Art. IX, Pot urma învățământul mediu de orice tip absolvenții învățământului elementar, care au reușit la examenul de admitere.
Art. X. Liceele au ca scop să asigure o bază temeinică de cunoștințe științifice, necesare continuării studiilor în învățământul superior. Ele depind de Ministerul Învățământului Public și vor fi unice în toată țara ca organizare, program și metodă da predare.
Art. XI. Învățământul în școli pedagogice medii are ca scop pregătirea corpului didactic pentru învățământul preșcolar (grădini de copii, cămine de zi) și pentru învățământul elementar.
Art XII. Școlile tehnice au ca scop de a pregăti cadrele tehnice medii, necesare producției. Ele se organizează în diferite centre ale țării, ținând seama de nevoile Republicii Populare Române. Ele sunt: industriale, agricole, comerciale, sanitare, juridico administrative. Durata școlarității lor este de 4 ani.
Art. XIII. Sunt absolvenți ai școlilor tehnice, elevii care au reușit ia examenul de absolvire.
Art. XIV. Școlile profesionale se organizează pe lângă întreprinderi. Ele au drept scop de a pregăti cadre calificate.
O lege specială va reglementa organizarea și funcționarea lor.
Art. XV. Liceele și școlile pedagogice sunt organizate, conduse, finanțate și administrate direct de Ministerul Invățământului Public.
Școlile tehnice și școlile profesionale sunt organizate, conduse, finanțate și administrate de ministerele de resort.
Ministerul Învățământului Public are conducerea întregului învățământ mediu, sub raportul studiilor și al metodelor de învățământ.
SECȚIA IV
Învățământul superior
Art. XVI. Învățământul superior are două categorii de instituții:
Universități și politehnici;
Institute de învățământ superior.
Art. XVII. Universitățile și politehnicile depind de Ministerul Învățământului Public. Ele au menirea de a pregăti cadre pentru corpul didactic din învățământul mediu și mai ales pentru învățământul superior, cadre superioare de specialiști, precum si cercetători în diferite ramuri ale științei.
Numărul studenților îa universități și politehnici se fixează anual de către Consiliul da Miniștri după criteriile cerute de necesități.
Durata studiilor în universități și politehnici este de 4—6 ani.
Art. XVIII. Institutele de învățământ superior depind, fie de Ministerul Învățământului Public, fie de ministerele de resort, în condițiunile art. 14 din prezenta lege și au menirea să creeze în primul rând cadre superioare de specialiști destinați producției ca: ingineri, agronomi, medici etc., precum și profesori pentru învățământul mediu.
Durata studiilor în institutele de învățământ superior este de 3-4 ani.
Art. XIX. Pot deveni studenți ai instituțiilor de în-vățământ superior absolvenții liceelor, ai școlilor pedagogice, ai școlilor tehnice care reușesc la examenul de admitere.
Art. XX. In întreg învățământul superior se vor întocmi programe analitice minimale, care sunt obligatorii și unice pentru toate catedrele de aceeași specialitate.
Art. XXI. La fiecare disciplină se va pune la îndemâna studenților manualele și tratatele minimale obligatorii.
Art XXII. Numai universitățile și politehnicile pot decerna titlul de doctor.
Art. XXIII. Poate urma cursurile pentru doctorat orice absolvent al învățământului superior care reușește la examenul de admitere. Numărul locurilor pentru doctorat va fi fixat de Consiliul de Miniștri, în legătură cu necesitățile țării.
Durata cursurilor pentru doctorat va fi de 3 ani.
Art. XXIV. Universitățile și politehnicile vor acorda si titlul de docent în condițiuniie ce se vor stabili prin decretul special de organizare a învățământului superior.
SECȚIA V
Școli și cursuri speciale
Art. XXV. In scopul lichidării analfabetismului se vor organiza pentru persoanele de la 14-55 ani cursuri de alfabetizare, cu o durată de l-2 ani, având programe analitice și manuale unice speciale. Absolvența acestor cursuri se echivalează pe bază de examen cu absolvența primilor patru ani ai învățământului elementar.
Art. XXVT. Se vor crea, în unele centre pentru oamenii din câmpul muncii, școli speciale de 2 ani. Aceste școli au ca scop să dea elevilor o pregătire echivalentă cu școala medie. Pot deveni elevi ai acestor școli cei ce au reușit la examenul de admitere.
Elevii acestor școli vor fi scoși din procesul de producție. Ei vor fi întreținuți pe toată durata școlarității de ministerele de resort și întreprinderi.
Absolvenții acestor școli au dreptul să se prezinte la examenul de admitere a învătamantului superior.
CAPITOLUL III
Corpul didactic
Art. XXVII. Corpul didactic necesar pentru buna funcționare a școlilor de toate gradele și toate tipurile, va fi asigurat de Ministerul Învățământului Public, în colaborare cu ministerele de resort, în ce privește cadrele tehnice.
Art. XXVIII. Pentru școlile tehnice precum și instituite de învățământ superior, vor putea fi folosiți în corpul didactic, fără a părăsi câmpul muncii și specialiști: ingineri, medici, etc.
CAPITOLUL IV
Serviciul de îndrumare și control
Art. XXIX. Pentru fiecare grad de învățământ se va constitui un serviciu de îndrumare și control, format din inspectori școlari.
Art XXX. Pentru ajutarea muncii de îndrumare a corpului didactic, se vor organiza, pe lângă inspectoratele școlare, birouri pedagogice, cu scopul de a contribui la sprijinirea efectiva a activității pedagogice a corpului didactic, va continua îmbunătățirea muncii în școală, prin material documentar, metodologic, consultații pedagogice, etc.
CAPITOLUL V
Dispozițiuni finale și tranzitorii
Art. XXXI. Pentru nevoile urgente ale vieții economice și sociale ale țării, se pot înființa școli cu o durată mai scurtă decât cea prevăzută în legea de față, în condițiuni ce se vor fixa prin legi speciale.
Art. XXXII. Actualele școli normale se transformă în școli pedagogice.
Art. XXXIII. Actualele facultăți și școli de învățământ superior vor fi restructurate, conform prezentei legi. In acest scop, se vor putea desființa catedre inutile, altele vor putea fi raționalizate, după necesități, sau se vor crea catedre noi.
Art. XXXIV. Crearea, modificarea sau desființarea instituțiilor școlare de învățământ mediu și superior se va face prin decizia Consiliului de Miniștri.
Art. XXXV. Toate școlile confesionale sau particulare de orice fel devin școli de Stat.
Art. XXXVI. Membrii corpului didactic al școlilor confesionale sau particulare trecute la Stat. vor fi încadrați în învățământul de Stat, potrivit titlurilor ce posedă și în conformitate cu dispozițiunile legale în vigoare, la data promulgării legii de față.
Art. XXXVII. Cei care, indiferent prin ce mijloace, vor zădărnici sau vor încerca să zădărnicească aducerea la îndeplinire a art. 35 din legea de față, se vor pedepsi cu 5-10 ani muncă silnică și confiscarea întregii averi.
Art. XXXVIII. Ministerul Finanțelor este autorizat să deschidă creditele necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiunilor prezentei legi.
Art. XXXIX. Se abrogă următoarele legi fundamentale pentru organizarea învățământului, cu toate modificările si completările lor ulterioare:
Legea pentru organizarea și funcționarea învățământului primar și normal, din 27 Mai 1939;
Legea asupra învățământului particular din 22 Decembrie 1925;
Legea pentru raporturile dintre școalele secundare confesionale române și Ministerul Instrucțiunii din 27 August 1929;
Legea pentru organizarea și funcționarea învățământului secundar teoretic din 4 Noiembrie 1939;
Legea pentru organizarea si funcționarea învătământului secundar industrial de băieți și fete din 10 Aprilie 1936;
Legea de organizare a învățământului comercial secundar din l Aprilie 1938;
Legea pentru organizarea învățământului superior din 23 Mai 1942, republicată la 23 Noemvrie 1943.
De asemenea se abrogă și orice alte dispozițiurii de lege contrarii legii de față.
Dat în București, la 2 August 1948.
C. I. PARHON
POPA EMIL
Ministrul învățământului public Ministrul justiției
Gh. Vasilichi Avram Bunaciu
PREZIDIUL MARII ADUNĂRII NAȚIONALE
A REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
In temeiul art. 44, pct. 2 și art. 45 din Constituția Republicii Populare Române,
Văzând decizia Consiliului de Miniștri Nr. 1175 Iulie 1948,
Emite următorul:
DECRET Nr. 176
pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor
bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor
ce au servit pentru funcționarea și întreținerea
instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional
Art. I. Pentru buna organizare și funcționare a învățământului public de Stat și pentru lărgirea și democratizarea învățământului, toate bunurile mobile și imobile ce au aparținut bisericilor, congregațiilor, comunităților religioase, asociațiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, și, în general, particularilor, persoanele: sau juridice și au servit funcționării școlilor de învățământ trecute, conform art. 35 din legea învățământului public, la Stat, trec în proprietatea Statului, atribuindu-se Ministerului învățământului Public, care le va întrebuința pentru nevoile învățământului.
Bunurile imobile intrând în prevederile aliniatului precedent, sunt stabilite în tabela anexă, care face integrantă din prezenta lege.
Bunurile mobile, de orice fel, se vor prelua pe bază de inventar, de către delegații desemnați de Ministerul Învățământului Public.
Se consideră bunuri mobile și imobile, intrând în prevederile acestui articol, toate bunurile ce au servit funcționării, întreținerii sau sprijinirii școlilor, internatelor, căminelor sau cantinelor la data de l ianuarie 1948, precum și acelea ce au fost dobândite ulterior în acest scop.
Art. II. Intră în prevederile articolului precedent chiar dacă nu au fost trecute în tabela anexă, toate clădirile, cu întreg inventarul lor, care au servit pentru funcționarea școlilor de învățământ, inclusiv acelea care au fost folosite pentru locuința corpului didactic a personalului administrativ și pentru internatele, căminele și cantinele destinate elevilor sau studenților școlilor de orice fel.
BIBLIOGRAFIE
***, Analele Academiei, 1948-1949
***, Studii, nr. 2/1950, pag. 4-9; 1/1951, pag. 16-21; 3/1953, pag. 8-15; 1/1956, pag. 14-22
***, Statutul P.M.R., Editura P.M.R., București, 1948
***, Ascuțirea luptei de clasă în țara noastră în perioada actuală, Editura PMR, București, 1949
CHIPER, Ioan, CONSTANTINIU, Florin, Sovietizarea României. Percepții anglo-americane, Editura Iconica, București, 1993, 222 pag
CIUCEANU, Radu, “Les frontieres roumaines du totalitarisme”, Arhivele Totalitarismului, 1-2/1994, pag. 74-79
CONSTANTINESCU-IAȘI, Petre, Realizările istoriografiei române in perioada 1945-1955, București, 1955, 52 pag
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997, 234 pag
FICEAC, Bogdan, Tehnica manipulării, Nemira, București
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini pâna in prezent, Humanitas, București, 1992, 368 pag
GEORGESCU, Vlad, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români:1944-1977, Humanitas, București, 1991, 168 pag
GOLU, Mihai, “Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist”, Arhivele Totalitarismului, 2-3/1998, pag. 75-84
LENIN, V. I., Marx, Engels, Marxism, Editura P.C.R., București, 1947, 446 pag
NIȚESCU, Marin, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii – eseu politologic, Humanitas, București, 1995, 400 pag
PETCU, Marian, Puterea și cultura: o istorie a cenzurii, Polirom, Iași, 1999, 216 pag
RĂUTU, Leonte, Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale, 1949
ROLLER, Mihail (redactor responsabil), TUDOR, Dumitru, GEORGESCU, Gh. I., Istoria României-manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, Editura de Stat, București, 1947, 862 pag
ROLLER, Mihail, Despre pedagogia in URSS, Editura PCR, București, 1945, 180 pag
ROLLER, Mihail, Istoria RPR-manual pentru invățământul mediu, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1952, 758 pag
ROLLER, Mihail, Pe drumul revoluției noastre culturale, Editura Scânteia, București, 1949, 54 pag
ROLLER, Mihail, Probleme de istorie, Editura PCR, București, 1947, 98 pag
ȘANDRU, Dumitru, ONIȘORU, Gheorghe, “Dimensiunea politică a represiunii in România: 1944-1949”, Arhivele Totalitarismului, 2-3/1996, pag. 31-42
STALIN, I. V., Problemele leninismului, Editura P.M.R., București, 1948, 966 pag
STALIN, I. V., Sarcinile tineretului, Editura P.C.R., București, 1945
STAN, Apostol, ”România sub regimul comunist” în Revista istorică, nr. 10-1994, pag. 1029-1054
STĂNESCU, Flori, “Regimul instalat la 6 martie 1945: noul limbaj politic”, Arhivele Totalitarismului, 2-3/1996, pag. 49-56
TĂNASE, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gh.-Dej: 1948-1965, Humanitas, București, 1998, 232 pag.
THOM, Francoise, Limba de lemn, Humanitas, București,1993
ZAMFIR, Cătălin, “Sistemul totalitar și configurația câmpului ideologic”, Arhivele Totalitarismului, 1/1993, pag. 25-31
ZAMFIRESCU, Dragoș, “Sovietizarea României. O perspectivă geopolitică”, Arhivele Totalitarismului, 1/1995, pag. 16-25
BIBLIOGRAFIE
***, Analele Academiei, 1948-1949
***, Studii, nr. 2/1950, pag. 4-9; 1/1951, pag. 16-21; 3/1953, pag. 8-15; 1/1956, pag. 14-22
***, Statutul P.M.R., Editura P.M.R., București, 1948
***, Ascuțirea luptei de clasă în țara noastră în perioada actuală, Editura PMR, București, 1949
CHIPER, Ioan, CONSTANTINIU, Florin, Sovietizarea României. Percepții anglo-americane, Editura Iconica, București, 1993, 222 pag
CIUCEANU, Radu, “Les frontieres roumaines du totalitarisme”, Arhivele Totalitarismului, 1-2/1994, pag. 74-79
CONSTANTINESCU-IAȘI, Petre, Realizările istoriografiei române in perioada 1945-1955, București, 1955, 52 pag
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997, 234 pag
FICEAC, Bogdan, Tehnica manipulării, Nemira, București
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini pâna in prezent, Humanitas, București, 1992, 368 pag
GEORGESCU, Vlad, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români:1944-1977, Humanitas, București, 1991, 168 pag
GOLU, Mihai, “Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist”, Arhivele Totalitarismului, 2-3/1998, pag. 75-84
LENIN, V. I., Marx, Engels, Marxism, Editura P.C.R., București, 1947, 446 pag
NIȚESCU, Marin, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii – eseu politologic, Humanitas, București, 1995, 400 pag
PETCU, Marian, Puterea și cultura: o istorie a cenzurii, Polirom, Iași, 1999, 216 pag
RĂUTU, Leonte, Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale, 1949
ROLLER, Mihail (redactor responsabil), TUDOR, Dumitru, GEORGESCU, Gh. I., Istoria României-manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, Editura de Stat, București, 1947, 862 pag
ROLLER, Mihail, Despre pedagogia in URSS, Editura PCR, București, 1945, 180 pag
ROLLER, Mihail, Istoria RPR-manual pentru invățământul mediu, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București, 1952, 758 pag
ROLLER, Mihail, Pe drumul revoluției noastre culturale, Editura Scânteia, București, 1949, 54 pag
ROLLER, Mihail, Probleme de istorie, Editura PCR, București, 1947, 98 pag
ȘANDRU, Dumitru, ONIȘORU, Gheorghe, “Dimensiunea politică a represiunii in România: 1944-1949”, Arhivele Totalitarismului, 2-3/1996, pag. 31-42
STALIN, I. V., Problemele leninismului, Editura P.M.R., București, 1948, 966 pag
STALIN, I. V., Sarcinile tineretului, Editura P.C.R., București, 1945
STAN, Apostol, ”România sub regimul comunist” în Revista istorică, nr. 10-1994, pag. 1029-1054
STĂNESCU, Flori, “Regimul instalat la 6 martie 1945: noul limbaj politic”, Arhivele Totalitarismului, 2-3/1996, pag. 49-56
TĂNASE, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gh.-Dej: 1948-1965, Humanitas, București, 1998, 232 pag.
THOM, Francoise, Limba de lemn, Humanitas, București,1993
ZAMFIR, Cătălin, “Sistemul totalitar și configurația câmpului ideologic”, Arhivele Totalitarismului, 1/1993, pag. 25-31
ZAMFIRESCU, Dragoș, “Sovietizarea României. O perspectivă geopolitică”, Arhivele Totalitarismului, 1/1995, pag. 16-25
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revolutia Culturala Si Ideologizarea Manualelor de Istorie a Romanilor Dupa al Doilea Razboi Mondial (ID: 151418)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.