Revoltele din Polonia Si Ungaria (1956)

Revoltele din Polonia

și Ungaria

1956

Cuprins

Introducere

I. Situația geopolitică europeană după cel de-al Doilea Război Mondial și impunerea regimurilor comuniste aflate sub influența Uniunii Sovietice 7

II. Reformele lui Hrușciov și influențele lor asupra statelor est-europene

III. Revolta populară și criza politico-economică din Polonia (1956)

III. 1. Manifestări împotriva regimului comunist precedate revoltei din Polonia

III. 2. Situația politică din Polonia după moarte lui Stalin

III. 3. Desfășurarea evenimentelor revoluționare din Poznań

III. 4. Reformele și criza politică urmată de evenimentele din Poznan

Concluzii

IV. Revolta din Ungaria 1956

IV. 1. Istoricul problemei

IV. 2. Evenimentele sociale și politico-economice care au dus la izbucnirea revoltei anticomuniste

IV. 3. Izbucnirea revoltei

IV. 4. Acțiunile evoluționare din 24 octombrie – 4 noiembrie 1956

IV. 5. Reinstaurarea regimului comunist

IV. 6. Reprimarea

IV. 7. Concluzii

V. Atitudinea liderilor comuniști din România față de revolta din Ungaria și implicarea lor în ameliorarea crizei

Concluzii

Încheiere

Anexe

Bibliografie

Introducere

O divizare a istografiei se poate observa din timpurile străvechi, deoarece fiecare națiune, grupare se simte tentat de a prezenta evenimentele cât mai avantajoase, cât mai convenabile scopurilor lui. Un exemplu evident din antichitate sunt prezentările grandioase de pe obeliscurile și pe pereții templelor egiptene a marilor victorii ale lui Rameses împotriva Imperiului Hitit, care pe baza cercetării istorice s-au dovedit niște campanii militare eșuate și fără rost. Totuși amândouă puteri s-au considerat învingători. Răspândirea lentă a informațiilor și supunerea necondiționată a mulțimii facilitau înrădăcinarea unor iluzii, concepte false asupra evenimentelor.

Deși diferențele dintre secolul XX și lumea lui Ramses sunt imense, divizarea istografiei era la ordinea zilei până la căderea „Cortinei de Fier”. Acest fenomen poate fi bine sesizat în prezentarea, comentarea evenimentelor majore ale vremii, cum ar fi demonstrațiile împotriva regimului comunist. În Occident orice fel de manifestare anticomunistă s-a bucurat de atenția și de curiozitatea omului liber. Cele mai de seamă provocări pentru sovietici împotriva regimului autoritar, au venit din partea unor state cu o tradiție a democrației constituționale: Polonia, Ungaria și mai târziu Cehia.

Escapaladarea unor astfel de evenimente i-a intrigat pe specialiști, impulsionându-i să le cerceteze. Puținii martori, veniți din lumea liberă, au simțit că este de datoria lor să împărtășească ce au văzut. Desigur, la acestea se adăugau și aportul emigranților (mai ales unguri), unii chiar actori principali ai evenimentelor, prezentările, părerile lor putând fi ascultate și intervievate. La aceste informații se adaugă și cele furnizate de activitatea comisiei speciale a O.N.U., constituită de Adunarea Generală (10 ianuarie 1956) cu scopul de a furniza și analiza datele referitoare la intervenția militară sovietică în Ungaria. Datorită acestor preocupări constante și cu rezultate notabile pe planul conoașterii, cărțile lui Ferenc Fejtőși a lui Miklós Molnár (apărute în occident peste câțiva ani de după evenimentele din Polonia și din Ungaria), pot fi utile și acum.

Istoricii vremii din țările comuniste interpretau aceste evenimente total diferit față de colegii lor din occident. Mai mult, aceste teme erau considerate tabu, pe care numai câțiva privilegiați, membri fideli al partidului (unii chiar cu funcții importante) puteau să le analizeze cu scopul de a prezenta evenimentele conform versiunii oficiale: „contrarevoluție a fasciștilor”, care erau inspirați și susținuți militar și economic de imperialiștii din vest.

Sfârșitul erei comuniste în țările socialiste din estul Europei a făcut posibil ca comunicarea și cercetarea evenimentelor să devină liberă, iar istoricii să se găsească pe aceeași parte a baricadei: pe partea adevărului, încercând să pună capăt divizării istografiei în privința revoltelor împotriva regimului comunist.

Analizarea acestor mișcări populare a fost ajutată și de faptul, că după căderea „Cortinei de fier” istoricii au avut posibilitatea de a studia documentele din arhivele statelor comuniste (Ungaria, Polonia, Rusia, România, etc.), fapt ce a adus nenumerate cunoștințe noi, dând răspuns la unele întrebări până atunci nelucidate (sau dând naștere unori noi întrebări). În acest sens trebuie remarcate studiile unor cercetători precum Béla Király, sau Csaba Békés. Trebuie menționată și activitatea relativ recentă a istoricilor occidentali precum Bryan Cartledge și Charles Gati.

În ultimii ani și în istografia română au apărut însemnate publicații despre revoluția maghiară. Abordarea acestei teme de către istorici români se poate explica mai ales din două motive: dintre țările est-europene socialiste cea mai mare influență a revoltei populare din Ungaria a fost consemnată în România (ecoul protestelor din țara vecină a înfluențat societatea românească, mai ales pe etnicii maghiari și pe studenții din marile centre universitare) ; cercetătorii au la dispoziție o însemnată materie arhivistică despre detenția lui Nagy Imre și a grupării sale la Snagov. Ca urmare au realizat lucrări respectabile istoricii români printre care Alexandru Purcaruș , Adrian Vițălaru și Petruță Vătăman.

Este relevant faptul că, deși în istografia română există prelucrări temeinice ale revoltei din Ungaria, nu am găsit nicio monografie despre abordarea crizei din Polonia. Desigur apar referiri de 2-3 pagini la această temă, însă evenimentele din această țară sunt prezentate sumar și ca un efect al destalinizării, sau ca un precedent al revoltei maghiare. Lipsa surselor autohtone au făcut dificilă analizarea crizei din această țară. Am constatat în cercetările mele din punctul de vedere a surselor bibliografice, că istoricii maghiari au fost mult mai interesați de revoltele din această țară, cea ce pare și firesc datorită legăturii dintre cele două crize.

Evenimentele revoluționare din aceste țări ca episoade din Războiul Rece, trebuie examinate nu numai prin evoluțiile din Poznan, Varșovia sau Budapesta, ci și prin „raportarea la contextul internațional al epocii”. În literatura de specialitate redactate de către istorici români ca Iuliana Elena Lache și de cele străini precum Jean Francois Soulet , se relevă că relațiile complexe dintre superputerile lumii, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, au influențat decisiv evenimentele petrecute în cele două țări din lagărul comunist.

Prin urmare întrebările care reprezintă punctul de plecare a lucrări mele vin de la sine:

Cum au influențat deciziile conducerii sovietice declanșarea și acutizarea crizelor din Polonia și din Ungaria?

Din partea Moscovei de ce era diferită reacția și soluționarea crizei în cele două țări?

Dintre statele comuniste din estul Europei de ce tocmai România a fost cea mai perseverentă în rezolvarea crizei prin intervenție militară?

În jurul acestor trei întrebări am încercat să dezvolt capitolele lucrării de față.

Capitolul I. prezintă pe scurt situația geopolitică europeană după cel de-al Doilea Război Mondial, punând accent pe instaurarea regimurilor comuniste aflate sub influența Uniunii Sovietice.

Capitolul II. își propune să analizeze influențele reformelor introduse de Hrușciov asupra statelor est-europene. Destalinizarea a fost interpretată de către aceste state ca o posibilitate pentru înfăptuirea unor reforme, care să aibă un caracter social și național. Ele doreau și o schimbare în relația lor cu marele frate, sperând că de acum încolo nu vor fi simpli pioni ai liniei stabilite de către Moscova.

Capitolul III. descrie revolta populară și criza economică izbucnită în Polonia din vara anului 1956.

Pe fundalul schimbării survenite în rândul conducerii sovietice, în cadrul elitei conducătoare poloneze s-a accentuat curentul reformator, care a reușit să readucă în partid fruntași, care la sfârșitul anilor cincizeci fuseseră îndepărtați, fiind acuzați de naționalism și de titoism. Preocuparea acestui grup era nu numai îmbunătățirea situației economice, dar și aspecte legate de rolul Partidului în societate. La aceasta s-a mai adăugat și cerința populației ca trupele sovietice să părăsească Polonia. Schimbărilor survenite la nivelul elitei conducătoare le-au urmat manifestări de voință ale mulțimii, revolte muncitoresti, dizolvarea unității agricole cooperatiste, dezintegrarea Uniunii Tineretului Polonez. Aceste revendicări au creat îngrijorare la Kremlin, obligând pe Hrușciov să intervină.

Sacrificarea unei mari părți din programul de revendicări și prin meținerea controlului asupra crizei, conducerea reformist poloneză a salvat Polonia de la soarta pe care mai târziu a avut Ungaria, reușind să evite o intervenție militară sovietică.

Capitolul IV. prezintă și analizează revolta din Ungaria, începând cu descrierea evenimentelor sociale și politico-economice care au dus la izbucnirea revoltei anticomuniste. Această parte a capitolului este analizat larg, pentru a putea fi concluzionat mai târziu de ce s-a radicalizat atât de repede cerințele manifestanților, împingând guvernul reformist într-o direcție în care împăcarea cu Kremlin nu mai era posibil. Pe această temă este analizat și atitudinea ambiguă a Statelor Unite față de aceste evenimente, pentru a înțelege politica americană față de sateliții Moscovei.

La sfârșitul capitolului este prezentat reprimarea revoltei și modalitățile prin care conducerea Kádár a impus populației hotărârile noului guvern.

Capitolul V. dezbate replica pe care au dat-o comuniștii români evenimentelor din Ungaria. Ecoul în societatea românească a revoltei a reprezentat un test pentru elita politică din România, iar implicarea comuniștilor români în rezolvarea acestei situații delicate a demonstrat sovieticilor, că se pot baza în momente critice de sprijinul României. Acest lucru a înfluențat pozitiv evoluția viitoare a relației româno-sovietice, Moscova fiind dispus la concesii față de aliatul lui de nădejde.

Scopul prelucrarea temei prin aceste capitole era de a prezenta criza politică din cele două state comuniste în perspectiva luptei dintre superputerile lumii. Totodată prin analizarea ecoului ce au avut aceste revolte în lagărul comunist, și mai ales în România, se prezintă ca puncte de reper al rezistenței anticomuniste .

Situația geopolitică europeană după cel de-al Doilea Război Mondial și impunerea regimurilor comuniste aflate sub influența Uniunii Sovietice

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial găsește în tabăra victorioasă Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii. Deși aparțineau aceleași tabere, exista divergențe enorme între cele două puteri în privința idealurilor politice.

Capitularea necondiționată a Germaniei (8 mai 1945) și a Japoniei (14 august 1945) nu a soluționat problemele determinate de interesele multiple ale fostelor aliate. Deși efortul comun împotriva fasciștilor a dus la formarea a două sfere de puteri adiacente, în decursul istoriei între cele două națiuni au existat relații antagonice. Ele au intrat în conflict la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Rusia țaristă a împins granițele până la frontierele Chinei, iar Statele Unite urmăreau să cucerească piețe de desfacere în această regiune. Relațiile s-au înrăutățit și mai mult după intervenția americană în războiul civil de după 1917. Amenințarea fascistă a determinat o conciliere sovieto-americană de la mijlocul deceniului al patrulea până la mijlocul deceniului următor, îpingând cele două state în aceași parte a baricadei.

Aceste puteri, care constituiseră odată Coaliția Națiunilor Unite, după foarte puțin timp trec de la statutul de aliat la cel de inamic (cel puțin adversar), aflându-se în fața unui conflict de proporții numit Războiul Rece. Divergențele se datorează contrastului dintre capitalism și comunism, pluralism și totalitaiei (8 mai 1945) și a Japoniei (14 august 1945) nu a soluționat problemele determinate de interesele multiple ale fostelor aliate. Deși efortul comun împotriva fasciștilor a dus la formarea a două sfere de puteri adiacente, în decursul istoriei între cele două națiuni au existat relații antagonice. Ele au intrat în conflict la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Rusia țaristă a împins granițele până la frontierele Chinei, iar Statele Unite urmăreau să cucerească piețe de desfacere în această regiune. Relațiile s-au înrăutățit și mai mult după intervenția americană în războiul civil de după 1917. Amenințarea fascistă a determinat o conciliere sovieto-americană de la mijlocul deceniului al patrulea până la mijlocul deceniului următor, îpingând cele două state în aceași parte a baricadei.

Aceste puteri, care constituiseră odată Coaliția Națiunilor Unite, după foarte puțin timp trec de la statutul de aliat la cel de inamic (cel puțin adversar), aflându-se în fața unui conflict de proporții numit Războiul Rece. Divergențele se datorează contrastului dintre capitalism și comunism, pluralism și totalitarism, dintre sistemul de stat liberal democrat și cel socialist.

Principala putere a lumii occidentale, Statele Unite ale Americii, a recunoscut caracterul ambivalent și potențialul expansiv al politicii sovietice. Însă speranța în posibila democratizare a regimului sovietic și temerile, că influența americană pe termen lung în Europa, nu va fi impus în politica internă, i-a determinat pe liderii Americii Unite să accepte dorința Uniunii Sovietice de a avea state vecine prietene și interese de securitate națională.

Iar Stalin pe baza Acordului de procentaj din 9 octombrie 1944 (încheiat cu Winston Churchill prin care au fost împărțite sferele de influență în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est) impune controlul comunist al regimurilor loiale Uniunii Sovietice în Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria și în viitoarea Germania de Est. Astfel se adevărau spusele lui Stalin din aprilie 1945: „…oricine ocupă un teritoriu, impune și propriul sistem său sistem social. Fiecare impune propriul sistem social până unde înaintează armata lui.”

Dacă în pragul declanșării deflagrației mondiale sub regim comunist trăiau numai 9% din populația globului, când comuniștii ocupă puterea în toate statele aflate sub influența URSS-ului (în circa 10 ani) 33% din populația planetei devine supusul regimului de tip sovietic. În aceste state numărul membrilor de partid era destul variat: în unele ca Ungaria și România era destul de mică (datorită activitățilot antistatale), dar în alte țări (Iugoslavia, Cehoslovacia, Albania) au câștigat simpatia populației prin rezistența antigermană, chiar preluând puterea înaintea terminării războiului.

Încă din primăvara 1945 forțele sovietice au luat măsuri pentru a oferi grupărilor pro-comuniste influențe (sau chiar supremația) în guvernele de coaliție de după război în statele est europene. Chiar de atunci președintele Truman a condamnat vehement aceste acțiuni, cerând ca URSS-ul să respecte angajamentul de la Ialta și să asigure alegeri libere în țările eliberate. Stalin credea că occidentalii înțelegeau promisiunea unor alegeri libere la fel ca el, adică un subterfigiu menit să salveze aparențele. De teama implicării unui control sovietic in alegerile din Italia, Anglia și Statele Unite refuzaseră cererile repetate de a prelua controlul asupra acestei țări în momentul cuceririi, în 1945. Ca urmare, Stalin a ignorat doleanța lui Truman de a-și spune cuvântul în problemele est-europene. Întrucât armata sovietica ocupa cele mai multe state din această zonă, nu se putea face mare lucru pentru a-l determina pe liderul comunist să-și schimbe politica.

În ultimele luni ale anului 1945, liderii occidentali au devenit tot mai neliniștiți de tendința sovieticilor de a-și exercita controlul asupra Europei răsăritene. Administrația Truman a cerut ca Stalin să deschidă zona în vederea unui comerț internațional. În încercarea de a-i obliga pe conducătorul comunist să se conformeze acestor cereri, liderii americani au recurs și la argumente de ordin economic. Sovieticii au cerut un împrumut de 6 miliarde de dolari ca să înceapă procesul de reconstrucție al țării. Statele Unite au răspuns că posibilitatea unui sprijin va fi luată în discuție numai atunci dacă sovieticii vor trata corect statele est-europene. Însă politica lui Stalin a rămas neschimbată.

În 1946 Truman a renunțat la cooperarea cu Stalin. Câteva luni mai târziu Churchill își exprima profunda îngrijorare pricinuită de sovietici. În martie 1946 el a făcut o călătorie în Statele Unite, unde a lansat un sumbru avertisment, în care referindu-se la sovietici, omul de stat britanic a declarat că aceștia izolau Europa de Est în spatele unei cortine de fier.

Rivalitatea dintre cele două supraputeri s-a accentuat în 1946 și 47. Liderii politici din Statele Unite apreciau că extinderea sferei de influență sovietică în Europa și dincolo de hotarele ei putea fi oprită numai prin forță. Administrația Truman a declanșat o campanie de militarizare, astfel ca Statele Unite să poată ține în loc comunismul. Totuși, conflictul a continuat să se agraveze.

Putem observa că încă din primii ani ai războiului rece lupta dintre cele două puteri s-a dat nu numai prin cadrul politicului, ci și pe plan economic. În iunie 1947, secretarul de stat american George Marshall, a lansat arma decisivă a războiului rece economic: Planul Marshall.

Economia țărilor din centrul și estul Europei era ruinată, iar guvernele nu puteau face față crizelor. Secretarul american se temea că din această cauză Stalin va reuși să acapareze puterea și în aceste state. De aceea el a propus inițierea unui amplu program de ajutorare, menit să contribuie la redresare economică rapidă a Europei. Statele Unite au invitat toate statele europene (inclusiv Uniunea Sovietică) să solicite sprijin în cadrul acestui plan. Însă Stalin și-a dat seama că prevederile planului ar fi permis Statelor Unite să ajungă în posesia unor informații amănunțite (mai ales economice) despre URSS. Totodată, a tras concluzia că programul ar fi subordonat țările est-europene față de SUA. Țările vest-europene au primit cu bucurie oferta de ajutor, și s-au grăbit să pună la punct un sistem de administrare a fondurilor, dar nici un stat din zona de influență a Moscovei nu a fost lăsat să accepte acest sprijin.

Este interesant faptul, că în urmă cu an de avansarea Programului de Restabilire Europeană (Planul Marshall), Stalin își încetinese ritmul de consolidare a puterii în Europa de Est, dar opinia lui despre riscurile unui program de ajutor american i-a mobilizat pe sovietici să accelereze desăvârșirea ocupației. În iunie 1947, sovieticii au organizat un Birou de Informații Comunist (Cominform), a patra tentativă de constituire a unei Internaționale comuniste. Ei intenționeau ca prin această instituție să-și întărească controlul asupra comuniștilor din toate țările europene, îndeosebi în cele estice. O altă măsură de consolidare a puterii a fost luată în 1949, odată cu crearea consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organizația menită să asigure controlul economic asupra Europei de Est.

Punerea în aplicare a Planului Marshall a influențat și caracterul războiului rece. Administrația Truman a continuat să folosească arme diplomatice și economice împotriva sovieticilor, totuși, după 1948, Statele Unite au început să se bazeze pe forța lor militară ca principal instrument de limitare a comunismului în Europa. Ca dovada acestei concepții se poate aminti criza izbucnită din iunie 1948, numită ca Blocada Berlinului. Blocada instituită de Stalin și amenințarea cu bomba atomică lansată de Truman Uniunii Sovietice au dezvăluit gardul de militarizare a războiului rece.

Impresionata putere militară a URSS-ului i-a determinat pe liderii vest-europene să se preocupe de propria securitate. Marea Britanie, Franța și Țările Benelux au semnat Tratatul de la Bruxelles, pact de apărare mutuală prin care se instituia Uniunea Vest-Europeană (iunie 1949). Acestei uniuni se va alătura Italia, Norvegia, Portugalia, Islanda, Statele Unite și Canada formând o alianță militară occidentală lărgită. Cele douăsprezece națiuni cuprinse în această Organizație a Tratatului Nord-Atlantic (NATO) s-au angajat ca, în situația în care una dintre ele va fi atacată, toate celelate să i se alăture în luptă împotriva agresorului. Această alianță anti-sovietică a reprezentat apogeul orientării puterilor occidentale către o politică de limitare a comunismului prin forță militară, mai curând decât prin presiuni economice și politice.

Ca răspuns la Tratatul Nord-Atlantic sovieticii au decis să-și creeze propria organizație politico-militară. Subjugarea Europei de Est de către Uniunea Sovietică a însemnat și sfârșitul independenței armatelor din aceast zonă. Stalin a permis menținerea acestor forțe numai ca părți componente ale unei structuri militare mai largi, comandată de el. După moartea liderului comunist conducerea de la Kremlin a hotărât ca prin crearea unei înțelegeri între statele nouă comuniste, să dea acestei tendințe a formă cât de căt legitimă. Din această cauză pe 11 mai 1955 a convocat miniștrii afacerilor externe din statele comuniste din Europa și a creat oficial acest sistem de alianțe impuse, dându-i denumirea de Organizația Tratalui de la Varșovia. Între timp Pactul de la Varșovia a devenit un instrument militar la care puteau apela sovieticii în confruntare cu Statele Unite, dar puteau folosi și pentru ținerea sub control al statelor membre care încercau să se emancipeze.

Deci se contura cât mai clar, că la sfârșitul anilor patruzeci, sovieticii și americanii erau angajați într-o luptă pentru supremație ce presupunea aplicarea tuturor tacticilor în afara de cea a luptei armate.

Concluzii

În pofida campaniilor concepute de către SUA și statele din vestul Europei pentru a diminua influența sovieticilor, la începutul anilor cincizeci majoritatea statelor est-europene deveniseră dependente de Uniunea Sovietică, fiind conduse de dictatori staliniști. Oficialitățile sovietice, partidele comuniste locale și Armata Roșie reprezentau administrația imperialistă și instrumentele de constrângere ale lui Stalin. Acestea au impus guverne după modelul sovietic în Polonia, Germania Democrată, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria. Economia acestor state vasale, precum si deciziile politice, erau modelate dupa cerințele Uniunii Sovietice.

Noile guverne est-europene s-au grăbit să dezvolte economii industriale de stat și sisteme de agricultură colectivizată.

La moartea lui Stalin în 1953, transformarea celor șase state est-europene după modelul sovietic era deja avansată.

Reformele lui Hrușciov și influențele lor asupra statelor est-europene

La începutul anilor cincizeci, câțiva conducători comuniști mai tineri au început să revendice îmblânzirea brutalului sistem stalinist. Totodată ei pândau prilejul de a lua locul conducătorului înaintat în vârstă. Probabil Stalin intenționa să-i elimine pe acești parveniți, împreună cu evreii „trădători”. Epurarea însă nu a mai avut loc, fiindcă la 5 martie 1953 Stalin va muri, înainte să poată ordona un nou val de asasinate.

După moartea lui Stalin, confruntările politice dintre candidații de conducere a statului au dezvăluit că susținătorii noii direcții pledau pentru o politică mai puțin represivă, o dezvoltare mai puternică a producției de bunuri de consum și relații mai destinse cu Occidentul. Chiar și șeful temutei poliții secrete, Lavrenti Beria, milita în favoarea acestei schimbări. În ciuda adeziunii de care s-au bucurat aceste propuneri, atât Malenkov, cât și Beria și-au pierdut curând orice șansă de a prelua puterea. Beria, șeful poliției secrete, era primejdios pentru camarazii săi. În decembrie 1953, aceștia au pus la cale asasinarea lui.

Malenkov nu se bucura de suficient sprijin în aparatul superior de partid. Adversarii săi l-au obligat să cedeze conducerea partidului lui Nichita Hrușciov. Malenkov a fost consolat cu funcția de prim-ministru al guvernului, dar pe care își îndeplinea numai până la 1955, când a fost exclus din conducerea URSS. Deci lupta pentru succesiune la conducerea statului s-a încheiat cu triumful lui Hrușciov (1956). Noul conducător, care anterior își câștigase reputația stalinist ” mâncător de oțel” a continuat să pună accentul tot pe dezvolatrea industriei grele. Cu toate acestea el nu era un adept al stalinismului. El și-a exprimat deschis punctul de vedere, formulând critici vehemente la adresa regimului.

Noul conducător al statului a început campania de ”destalinizare” în februarie 1956, la Congresul XX-lea al Partidului, unde erau prezenți peste 1000 membri de partid. În discursul său care a durat mai multe ore, a dezvăluit actele de brutalitate comise de Stalin.

Atitudinea critică a lui Hrușciov viza în primul rând sângeroasele epurări înainte de război, persecuția minorităților (cum era cazul tătarilor din Crimeea), și greșelile lui Stalin în privința liniei politice urmate în războiul mondial.

Discursul lui Hrușciov și direcția politică adoptată de el indica ulterior că era adeptul versiunii moderate a noii orientări și pe care o lega de lupta împotriva mitului lui Stalin și staliniștilor

La moartea lui Stalin, circa 8 milioane de persoane trăiau în lagăre de muncă sau gulaguri (rețea de închisori asemănătoare unui lanț de insule). Atacul lui Hrușciov la adresa vechiului conduceri a delanșat presiuni ale opiniei publice în favoarea desfințării gulagului. În mai puțin de doi ani de la discursul antistalinist al lui Hrușciov, lagărele din Siberia erau practic pustii. Controlul strict asupra activității politice se menținuse, însă teroarea s-a terminat.

Înainte de a prelua puterea supremă în URSS, Hrușciov fusese cel mai înalt funcționar de partid specializat în probleme de agricultură. Prin transformarea pășunilor în terenuri de cultură (proiectul Insulelor Virgine) și impunând consolidarea gospodăriilor colective în uriașe complexe agricole, a încercat să mărească productivitatea agricolă, și prin aceasta îmbunătățirea vieții populației (Uniunea Sovietică de decenii întregi ducea lipsă de bunuri de consum.)

Cea mai cunoscută tendință revizionistă a lui Hrușciov a început să fie resimțită, când după ce a criticat fosta guvernare, le-a lăsat scriitorilor să se exprime liber, îndeosebi când era vorba de epoca stalinistă.

Noul conducător a moștenit un sistem de guvernare astfel organizat, încât să confere liderului de la Kremlin puteri maxime asupra tuturor aspectelor referitoare la viața națiunii. El a încercat să restrângă autoritatea acestui sistem supracentralizat mai ales în două privințe:

desființând biroul național care coordona justiția, a transferat controlul juridic nivelelor administrative inferioare

a dispus descentralizarea administrației din industrie și agricultură

Aceste schimbări au adus unele modificări dictaturii fără să-i altereze esența. Astfel, după introducerea reformelor economice, Moscova a continuat totuși să exercite autoritatea supremă asupra obiectivelor industriale și agricole, dar și asupra administrației economice.

Dezghețul cultural și reducerea autorității centrale au nemulțumit mulți lideri de partid, ai căror ostilitate a crescut și mai mult ca urmare a introducerii unor noi reforme, pe baza cărora a impus modificarea procedurilor electorale din cadrul Partidului Comunist astfel ca un sfert de înalți demnitari să poată fi schimbați periodic. Totuși această reformă nu promitea decât un ușor progres spre democratizare, deoarece se exercita în interiorul elitei, nu și în afara ei (numai 4% dintre cetățenii comuniști votau la alegerile de partid). Oficialitățile de partid amenințate să-și piardă funcțiile de conducere și privilegiile s-au opus chiar și acestui infim pas către instaurarea puterii populare. Nemulțumirea lor era și mai mare, când a acordat șanse egale la intrarea în facultate a populației cu odraslele nomenclaturii comuniste.

Est-europenii s-au opus dominației sovietice încă de la începutul perioadei de ocupație. Stalin i-a împiedicat pe principalii lideri politici din aceste țări să i se împotrivească fățiș, dar forțele secrete de opoziție au devenit și mai puternice.

Moartea „Conducătorului suprem” și destalinizarea a fost interpretată de către statele est- și central-europene „…ca recunoașterea dreptului de înfăptuire unor reforme care să nu urmeze automat modelul sovietic, de a avea un cuvânt de spus în raporturile lor cu marele frate și de a înceta să fie în politica externă simpli pioni ai liniei stabilite de la Kremlin.”

În aceste privințe Iugoslavia oferea un punct de reper, deoarece după moartea lui Stalin, Hrușciov nu mai contesta experiența și justețea politicii iugoslave, ci chiar în fruntea unei delegații sovietice a vizitat Iugoslavia, cerându-și scuze pentru greșelile săvârșite de administrația lui Stalin, și semnând cu Tito o declarație prin care subliniau dreptul partidelor comuniste de a-și exercita independent politica externă și internă.

Revolta populară și criza politico-economică din Polonia (1956)

III. 1. Manifestări împotriva regimului comunist precedate revoltei din Polonia

Revoltele stradale din Germania de Est în 1953

În ciuda „dezghețării” după moartea lui Stalin cu puțin timp mai târziu sistemul a fost zguduit de revolta muncitorilor din Cehoslovacia și din Republica Democratică Germană.

Pe 16-17 iunie 1953 muncitorii din centrele industriale ale Republici Democrate Germane (Leipzig, Dresda, Rostock) și din Berlinul de Est s-au revoltat împotriva autorităților din cauza sporirii cu 10% a normelor de lucru.

Începând cu data de 17 iunie au fost alese comitete de grevă, au fost elaborate programe și organizate manifestări. Însă aceste mișcări au degenerat și au produs incidente violente: clădiri aparținând Partidului au fost incendiate, au fost blocate diferite căi de acces, iar manifestanții au scandat lozinci anticomuniste. Autoritățile comuniste germane, au încercat să reprime mișcarea greviștilor cu violență, însă nu au reușit să readucă ordinea. Dându-și seama sovieticii că s-au jucat cu focul, și reacția timidă a regimului lui Walter Ulbricht a determinat intervenția trupelor sovietice care, acționând ca formă de ajutor pentru trupele est-germane, au înăbușit protestul pentru a preîntâmpina o repetare a lor în alte țări. Incidentul a înregistrat numeroase arestări și întemnițări, dar și morți și răniți. Pentru întreaga RDG, numărul victimelor s-a estimat la aproximativ 500 de morți, iar cel al arestărilor și al deportărilor (cel mai adesea în lagăre sovietice) la cca. 25 000.

O altă consecință a evenimentelor a reprezentat-o exodul locuitorilor din Republica Democrată în Germania Federală, în speranța de a găsi condiții de trai mai bune. Deși revolta a fost prompt înfrântă, se contura că populația lagărului comunist simțind schimbarea parvenită de după moartea lui Stalin, are curajul de a manifesta deschis împotriva politicii guvernelor comuniste. Revolta muncitorilor din R.D.G. marca „începutul simbolic al procesului de erodare lentă, dar continuă, a legitimității regimurilor comuniste din Europa de Est”

III. 2. Situația politică din Polonia după moarte lui Stalin

După ce cad țările din Europa de Est sub influența comunistă, și după formarea guvernelor fronturilor populare, puterea și dominația Partidul Comunist este asigurată și protejată de Armata Roșie. Deciziile politice, dar și economia acestor state vasale, erau formate după cerințele Uniunii Sovietice. Când aceasta este impusă de situația să introducă reforme radicale în propria țara și nu mai găsește sprijin în interiorul sferei sale de influență, regimurile se clatină.

În Uniunea Sovietică comunismul se prezenta ca un fenomen autohton, însă în Europa de Est era considerat că acesta fusese impus cu forța și că vechile tradiții naționale erau înăbușite. Chiar dacă au deținut controlul deplin asupra politicii, mass-mediei și asupra sistemului educațional, comuniștii din statele satelit erau o minoritate sub asediu. „În esență, politică sovietică s-a izbit de aceeași problemă cu care Rusia fusese confruntată anterior, în cursul istoriei sale: Europa Răsăriteană, forțată să devină comunistă pentru a spori securitatea statului sovietic, consuma resurse și crea preocupări la nivel înalt într-o asemenea măsură încât a devenit mai mult o povară, decât o pârghie strategică.”

Urmările schimbărilor după moartea lui Stalin inițiate în Uniunea Sovietică alături de condamnarea cultului personalității, se făceau simtițe și în blocul comunist din Europa de Est.

După moartea lui Bierut, sovieticii au dat undă verde polonezilor pentru alegerea ca prim secretar al Partidului pe Edward Ochab. Totodată s-a decis publicarea în 3 000 de exemplare din discursul lui Hrușciov prin care se delimita de greșelile stalinismului și trimiterea acelor exemplare în principalele centre de partid pentru dezbatere.

Stefan Staszewski, secretarul de partid din Centrul Voivodinal Varșovia, a cerut tiparilor să tipărească cu cinci ori mai multe exemplare. Așadar cantitatea imprimantelor a ajuns la 15 mii de exemplare. Se spune că s-a tipărit și mai mult datorită interesului crescut, acestea fiind vândute de muncitorii redacției cu 200 de zloți (ceea ce a fost este un sfert din salariul mediu). În aprilie s-a desfășurat o dezbatere la nivel național, la care participau și cetățenii care nu erau membrii Partidului Comunist. Prezentarea crimelor săvârșite de Stalin, au dat ocazia participanților de a discuta nemulțumirile naționale față de sovietici, cum ar fi Pactul Molotov-Ribbentrop, lichidarea ofițerilor polonezi la Katyn, deportările în Siberia. Autoritățile foloseau aceste dezbateri și ca supapă de siguranță pentru a diminua tensiunile.

Sentimentul public a influențat și a diminuat cenzura existentă. Mass-media urmărea cu interes dezbaterile publice și a prezentat întregii țări evenimentele, din care se conturau sarcinile și obiectivele de urmat. În această atmosferă, creată de rivalitățile dintre grupurile politice pro și contra reformelor, precum și sentimentul public, au devenit actuale tragerea la răspundere a oamenilor din vechea nomenclatură și introducerea schimbărilor radicale. Astfel au fost propulsați oameni noi la conducerea Ministerului de Justiție, la Biroul cu Probleme Publice și la Ministerul Agriculturii. Trei dintre cei mai notorii ofițeri de la Poliția de Securitate a Statului au fost condamnați la 12-14 ani de închisoare, iar efectivul poliției de securitate a fost scăzut cu 22%. Pe 27 aprilie s-a anunțat amnestia generală prin care 34 de mii de oameni au fost grațiați, dintre care 6 mii erau deținuți politici.

Aceste acțiuni au influențat eliberator societatea poloneză, care dorea să participe tot mai activ în acest proces de democratizare. Într-o fabrică de mașini din Zeran un tânăr muncitor, respectat pentru părerile sale deschise, Lechosław Goździk, cerea înființarea consiliilor muncitorești de tip iugoslav. Totodată se mai cerea continuarea reformelor radicale economice în vederea ridicării nivelului de trai, ceea ce a fost blocat din cauza introducerii Planului Cincinal.

Pe 7-9 iunie, la al II-lea Congres al Economiștilor din Polonia, a fost pus sub semnul întrebării întâietatea industriei grele în dezvoltare economiei socialiste. Tot aici s-au formulat și unele propuneri de a lăsa teren pentru întreprinzători particulari, mai ales în domeniul prestărilor de servicii.

III. 3. Desfășurarea evenimentelor revoluționare din Poznań

Situația economică dezastruasă a Poloniei și setul de probleme nerezolvate au dus la o explozie neașteptată la Poznań. Cei 13 000 de muncitori ai Uzinei de Vagone și-au conștientizat că managmentul fabricii este datoare de ani întregi față de 5 mii de muncitori cu scutirea de impozit cu 30%, care viza nu numai pe stahanoviștii, dar și pe ceilalți lucrători (suma corespundea cu două salarii lunare).

Revendicările muncitorilor n-au fost soluționate nici de conducerea uzinei, nici de ministrul economiei, prin urmare ei au intrat în grevă pe 28 iunie.

Data aleasă nu a fost o simplă coincidență. Pe această dată s-a deschis la Poznan Târgul Internațional, la care au participat și mulți expozanți din țările vestice, invitați, jurnaliști și fotoreporteri. Grevei i s-au alăturat muncitori din mai multe uzine și fabrici, astfel mulțimea număra peste o sută de mii de oameni în centrul orașului. Muncitorii scandau prima dată lozinci “proletar-sociale” Vrem pâine!, Ne e foame!, care treptat s-au transformat, s-au radicalizat în slogane național-politice și anticomuniste: Jos comunismul! Jos Partidul! Afară cu rușii! Vrem Polonia liberă!

Între timp au apărut și revendicări cu privire la libertatea de religie și împreună cu imnul de stat se vor răsuna și cele mai cunoscute cântece religioase.

Schimbarea demonstrației sociale într-o demonstrație național-politică a fost cauzată și de faptul, că reprezentanții muncitorilor nu au fost primiți de către conducătorii locali (mai degrabă ei au fugit din oraș), iar din Varșovia nu a sosit nici premierul Józef Cyrankiewiczet, nici primul secretar al Partidului, Edward Ochabot ca să-i potolească pe protestatari.

Numai Edward Gierek, secretarul Comitetului Central, a avut curajul să vorbească cu protestatari, dar el n-a avut autoritate ca să le facă promisiuni participanților, astfel dorința sa de a calma spiritele a fost zadarnică. Cu ani în urmă el scria în memoriile sale, că era uimit de ura oamenilor față de Partid, fiind convins că majoritatea polonezilor îi sprijină pe „conducătorii de elită a muncitorilor”.

Puterea ezita să accepte discuții cu greviștii, dar nu avea curajul nici să acționeze decisiv împotriva manifestației. Nici poliția, nici armata n-a primit autorizația de a folosi armamentul de foc din dotare, mai degrabă unitățile sosite pentru instaurarea ordinii erau ovaționați sau chiar dezarmați.

Ca urmare demonstranții au conștientizat repede, că este suficent să unească forțele într-o demonstrație semi-organizată iar puterea de care s-au temut se prăbușește. În această stare de spirit a fost de ajuns să apară zvonul că liderii muncitorilor au fost arestați, ca protestatarii mai vehemenți să pornească pentru eliberarea lor din penitenciar. Deoarece nici gardienii nu erau autorizați să folosească armament de foc (numai tunuri de apă), nu era prea greu ca protestatarii să elibereze 230 de deținuți.

Odată cu cucerirea Bastiliei Poznań opozanții cei mai înverșunanți au capturat armament de foc și muniții, următoarea lor țintă fiind ocuparea odiosului sediu al Securității Interne.

Ocuparea sediului s-a dovedit mult mai dificilă, iar unde armele își au cuvântul, mai devreme sau mai târziu și sânge va curge. Așa s-a întâmplat și în fața acestei clădiri a securității: treizeci-patruzeci de oameni iau în foc incinta, iar scena este privită ca la teatru de miile de oameni.

Conducătorii țării erau speriați și ezitau de a lua orice fel de hotărâre. Numai atunci s-au liniștit, când Ministrul Adjunct al Apărării, generalul Szergej Poplavszkij-Grohov, a ordonat diviziilor blindate poloneze nr. 19 și 20 să pătrundă în oraș și să elimine acțiunile bandelor reacționiste, alcătuite din parașutiști americani, teroriști vest-germani și reacționiști interni.

Unitatea armată de elită poloneză a decis soarta revoltei prin acțiunea sa promptă, punând astfel capăt luptelor stradale. În urma acestor revolte stradale aproape au fost uciși și răniți aproape o mie de civili precum și zece lucrători în cadrul armatei, al poliției sau al securității. Au fost arestați în jur de 750 de persoane. Din anchetele ulterioare reiese, că circa 250-300 de persoane au participat la luptele stradale și marea majoritate a lor erau muncitor tineri, nicidecum teroriști din țări capitaliste.

Premierul Józef Cyrankiewiczet, după pacificarea orașului, s-a dovedit a fi foarte ferm: în discursul său a declarat că toate mâinile vor fi tăiate, care s-au ridicat împotriva guvernării poporului. Prin urmare, studenții lăsau liber mâna dreaptă a cămășilor și a paltoanelor și ca răspuns la fețele mirate ale trecătorilor spuneau că li s-au tăiat brațul lor.

Știrea despre Răscoala Muncitorilor din Poznan a ajuns în jurul lumii, având diferite ecouri. Desigur în statele satelite ale U.R.S.S.-ului aceaste tulburări ale ordinii publice de către dezidenți capitaliști erau aspru criticate (mai puțin în Iugoslavia). Mai mult, în Ungaria Petőfi Kör (Cercul Petőfi) a fost pus sub interdicție pe motivul revoltelor din Poznan. Micoian declara în timpul vizitei sale la Budapesta, că Cercul Petőfi este formularea ideologică a evenimentelor petrecute la Poznan.

III. 4. Reformele și criza politică urmată de evenimentele din Poznan

Înfrângerea revoltei din Poznan nu reprezenta și o soluție la criza politică internă din Polonia. Conducerea Partidului era în impas din care numai un lider carismatic putea pune politica internă pe picioare, o politică internă cu reforme promte. Este interesant că atât garda veche cât și cea reformistă punea bazele încrederii în Władysław Gomułka. El, fiind sigur de viitorul său, s-a folosit de această ocazie declarând, că istoria a dovedit că atitudinea sa și concepțiile sale erau cele corecte.

În septembrie, când se întorceau în țară Cyrankiewicz și Ochab dintr-o vizită din Bejing, au mai efectuat o vizită fulgeră și în Moscova, unde li s-au adus la cunoștință că sovieticii nu sunt împotriva reformelor politice. Cyrankiewicz și Ochab nu aveau curajul de a continua reformele introduse, astfel au lăsat teren reformiștilor radicali. Gomulka însă a precizat că pentru el numai postul de prim-secretar este acceptabil. În acest caz el condiționa acceptarea postului de înlăturarea din conducerea statului a responsabililor care au abuzat de putere în perioada stalinistă și a celor care sunt de vină pentru economia dezastruasă a țării. Astfel au fost demiși Hilary Mincnek, responsabil cu situația economică și Konsztantyin Rokoszovszkij, care simboliza pentru polonezi dependența față de Uniunea Sovietică.

Roman Zambrowski, secretarul Comitetului Central care l-a ajutat pe Gomulka în reîntoarcerea sa în Partid, sublinia în memoriile sale, că viitorul prim-secretar era curajos în trei privințe: milita pentru o relație unilaterală cu Uniunea Sovietică, își menținea poziția împotriva colectvizării agresive și normaliza cu succes relația dintre biserică și putere. Dar totodată Zambrowski menționa că se iveau și calitățile mai puțin pozitive ale viitorului conducător de stat: tendințe dictatoriale, răzbunarea și autocratismul.

Conducerea din Moscova era indignată de faptul, că elitele Partidului din Polonia nu cereau părerea lor referitor la numirea primului secretar. Anterior în practica politică sovietică era de neconceput, ca o persoană reabilitată să ocupă iarăși post de conducere în funcția precedentă. Aria conservatoare a Partidului Comunist Polonez, temând că va fi înlăturată de la putere (cu sprijinul vechiului Ministru al Apărării, Rokoszovszkij), atrăgea din ce în ce mai frecvent atenția Moscovei asupra întăririi puterii reformiștilor.

În pofida noului curent promovat și a promisiunilor făcute lui Tito (U.R.S.S-ul nu se va abține în viitor să mai intervenă în politica internă a „ statelor aliate”) , Hrușciov se temea că situația se va scăpa de sub control, iar întregul bloc comunist se va clătina. Când s-a răspândit știrea conform căreia pe 19 octombrie la Plenul Comitetului Central se va decide nominalizarea persoanei la postul de prim-secretar, Rokoszovszkij (la ordinul lui Hrușciov) a dat ordin mai multor divizii blindate sovietice și poloneze să înconjoare Varșovia. În aceași zi, un ofițer din Ministerul de Interne prin intermediul muncitorilor din Zeran a divulgat informația conform căreia se așteaptă la arestarea a circa 700 de adepți ai liniei conduse de Gomulka.

Atunci s-a dovedit că în spatele lui Gomulka există nu numai puteri politice, dar și forțe armate. El se putea baza pe generalul Marian Spychalski, comandantul forțelor armate staționate în capitală (cu trei luni înainte ieșea din închisoare) și pe generalul Wacław Komar, comandantul securității interne (a fost eliberat și el primăvara din închisoare ) în cazul în care trupele sovietice ar intra în oraș. Între timp și muncitorii pregăteau fabricile, uzinele pentru apărare, în ciuda faptului că orașul nu era încă reconstruit din ruinele din 1944.

Tocmai când plenul Comitetului Central Polonez s-a întrunit, pe neașteptat a sosit știrea că o delegație sovietică condusă chiar de Hrușciov a sosit pe aeroportul din Varșovia.

La aeroport liderii polonezi (între care era și Gomulka) erau așteptați în afară de Hrușciov, de Mikojan, Molotov, Kaganovics și de încă 13 generali. Pentru a umili delegația politică poloneză, Hrușciov a salutat prima dată pe generalii polonezi, iar în drum amenința pe Ochab cu pumnul, că degeaba au încercat să-l păcălească, el nu va lua momeala. Hrușciov declara indignat referind la grevele din Poznan: „Ne-am vărsat sângele pentru această țară și ei vor s-o vândă acum americanilor”. O voce îi răspundea din delegația poloneză: „Noi am vărsat mai multe sânge decât voi și nu vom vinde absolut nimic.” „Cine-i acela?” l-a întrebat Hrușciov pe Ochab. Cel vizat va răspunde el însuși: „Sunt fostul secretar general al partidului pe care Stalin și dumneavoastră înșivă l-ați aruncat în închisoare. Mă numesc Gomulka.” „Ce caută aici?” l-a întrebat Hrușciov pe Ochab. Acesta reacționa brusc: „Se află aici pentru că noi am hotărât să-l alegem ca secretar general al Partidului.” Conducerea poloneză nu s-a lăsat intimidat de Hrușciov și l-au informat pe secretarul general sovietic că vizita nu este considerată ca o întâlnire între partide și, ca urmare, nu va fi primit la Sediul Comitetului Central al Partidului.

La întâlnirea delegațiilor din palatul Belvedere discuțiile erau aprinse, se contineau tot pe această tonalitate, ambele părți făcând reproșuri față de celălalt. Hrușciov se va calma numai după ce Gomulka îl amenință, că dacă va continua acuzațiile pe acest ton, el va comunica prin radio, cum este perceput la Kreml prietenia dintre popoare și relația dintre Polonia și U.R.S.S. . Delegația sovietică va părăsi Varșovia fără să fie convinsă că Polonia nu vrea să se separe de blocul comunist, dimpotrivă, este prietenul ferm al Uniunii Sovietice, iar în Armata Roșie vede un apărător al frontierei Oder-Neisse. Ei nu vor reuși să impiedice nici revenirea în frunte a lui Gomulka în Partid.

Ca urmare, a doua zi după întâlnire, Hrușciov în discursul său la Comitetul Central a declarat că trebuie pregătit o soluție militară pentru criza poloneză. Poate și Gomulka tot în acelaș timp ținea discursul său cel mai dramatic împotriva exercitării puterii staliniste.

În discursul său făcea trimiteri la Kremlin afirmând că „…ceea ce este de neschimbat în socialism se reduce la desființarea exploatării omului de către om. Modelul de socialism poate diferi. Poate fi de genul celui creat în URSS, poate fi construit în felul în care îl vedem în Iugoslavia; poate fi altfel.“

El a vorbit și despre evenimentele din Poznan ca un „răspuns al muncitorilor la distorsiunile principiilor fundamentale ale socialismului”. În această lumină el a afirmat că „încercarea de a prezenta tragedia de la Poznan ca un rezultat al acțiunii agenților imperialiști și provocatorilor era foarte naivă din punct de vedere politic.” Despre cauzele izbucnirii afirma „…trebuie căutate în noi înșine, în conducerea partidului, în guvern” și „…conducerea poloneză n-a spus întregul adevăr… . Cultul personalității a afectat nu numai URSS, ci și Polonia. Noi punem capăt acestor lucruri imediat și pentru totdeauna. Partidul trebuie să spună întregul adevăr și să fie curat.”

Pe 21 octombrie, la întâlnirea Comitetului Central, Władysław Gomułka a fost ales prim-secretar. Hrușciov spunea în același zi pentru cei apropiați, să renunțe la ideea de a interveni cu forțe armate în Polonia. Schimbarea atitudinii lui Hrușciov a fost determinată de mai mulți factori: Gomulka era cel mai popular polonez din lume în același moment și avea în spate nu numai simpatia milioanelor de conaționalități, dar și părți însemnate ale armatei poloneze; conducerea guvernamentală chineză (desigur și Partidul Comunist din China) protesta ferm împotriva trimiterii trupelor în Polonia. Totuși cel mai important motiv era izbucnirea pe 23 octombrie a revoltei populare din Budapesta. Protestul de simpatie față de reformele poloneze, peste câteva ore a devenit o revoluție împotriva conducerii dogmatice comuniste și datorită intervenției armate sovietice, în zorii zilei următoare s-a excaladat într-un război de eliberare.

Brusc Hrușciov se afla în fața unei crize și mai complexe, totodată puterea lui era amenințată și din interiorul Partidului. Dintr-o dată Gomulka a devenit dintr-un renegat al idelogiei comuniste, un trimis nesperat, al cărui exemplu putea fi evocat ca o rezolvare pașnică a unui conflict socio-politic complex.

Ca urmare a evenimentelor din Ungaria, în timp ce conducerea sovietică iniția intervenția armată în Ungaria sub denumireaVârtejul, Moscova a dat acordul, ca Gomulka să demită mai multe persoane politice și militare, care simbolizeau dependența față de U.R.S.S., printre care și pe mareșalul Rokoszovszkij împreună cu sute de consultanți militari sovietici.

Ca o dovadă cât de importantă a devenit stabilitatea în Polonia pentru Kreml, sovieticii chiar erau dispuși, ca ajutor la relansarea economiei poloneze, să plătească cărbunele cumpărate de la ei la prețul mondial și să plătească și diferențele acumulate de la1945 încoace.

Revolta din Ungaria era folosită de Gomulka și ca o frână împotriva radicalizării mișcării poloneze. El deseori evoca evenimentele sângeroase din vecinătate și intrevenția nemiloasă a Armatei Roșii pentru a întâmpina radicalizarea mișcărilor sociale din țara sa.

Ca o prevestire despre politica viitoare a guvernului polonez și a Partidului, a fost semnificativ ceea ce s-a petrecut pe 24 octombrie în fața 400 de mii de oameni, care îl sărbătoreau pe Gomulka. Stefan Staszewski, secretarul de partid din Centrul Voivodinal Varșovia (el dădea ordinul pentru tipărirea discursului secret al lui Hrușciov) dorea printre alții să țină și el discurs mulțimii. Gomulka a luat discursul și citind câteva rânduri din ea, a spus răspicat „Acest discurs nu poate fi rostit oamenilor.” În discursul cenzurat era vorbă despre faptul, că numai acum au început schimbările democratice, iar democrația adevărată e încă departe. După acest „incident” noul prim-secretar în discursul său parcă pentru Staszewski destina următoarele fraze: „Alungați provocatorii și reacționiștii zgomotoși!”. Și publicul a fost îndemnat să înceteze ședințele, dezbaterile cu teme politice, și să se întoarcă la locul de muncă, pentru reluarea activității. Staszewski în memoriile sale nota, că și-a dat seamă că schimbările democratice din Polonia nu vor fi duse la capăt, iar crizele vor persista asupra economiei țării.

Concluzii

Pe fundalul schimbării survenite în rândul conducerii sovietice, a renumitului discurs al lui Hrușciov în care se delimita de greșelile stalinismului, și după ce s-a normalizat relația cu Iugoslavia, în cadrul elitei conducătoare poloneze s-a accentuat curentul reformator, care a reușit să readucă în partid fruntași, care la sfârșitul anilor cincizeci fuseseră îndepărtați, fiind acuzați de naționalism și de titoism. Preocuparea grupului reformist nu s-a mărginit doar la necesitatea îmbunătățirii situației economice, dar a vizat și aspecte legate de rolul Partidului în societate (schimbarea din „director și patron” în „calăuză și educator” ). La aceasta s-a mai adăugat și cerința populației ca trupele sovietice să părăsească Polonia.

În Polonia schimbărilor survenite la nivelul elitei conducătoare le-au urmat manifestări de voință ale mulțimii, revolte muncitoresti, dizolvarea unității agricole cooperatiste, dezintegrarea Uniunii Tineretului Polonez, servicii religioase în fața mulțimii.

Partidul Comunist Polonez a redactat o proclamație, conform căreia Polonia dorește să urmeze „o cale națională spre socialism”. Aceste declarații erau înțelese de către Moscova ca „sentimente înflăcărate naționaliste și indeferența Poloniei față de socialism”, și Hrușciov simțea nevoia să intervină, chiar și printr-o intervenție militară.

Evenimentele după întâlnirea de 19 octombrie cu liderii polonezi arată, că conducătorul sovietic nu a putut îndeplini programul cu care sosise în Polonia, și chiar a fost nevoit să-l accepte pe Gomulka ca prim secretar. Însă nici polonezii nu și-au realizat obiectivele majore: țara lor a rămas socialistă și un aliat al Uniunii Sovietice, iar libera dezbatere de idei din presa comunistă a încetat curând. Printre puținele lucruri pe care au reușit polonezii să obțină a fost o mai mare independență economică față de U.R.S.S., și posibilitatea bisericii catolice de a juca un rol mai activ în viața internă a Poloniei. Sacrificarea unei mari părți din programul de revendicări, salvase Polonia de la soarta pe care mai târziu a avut Ungaria. Însă cu prețul menținerii unui control ferm al crizei, Gomulka împreună cu tovarăsii reformiști a reușit să evite o intervenție militară sovietică.

Formal, blocul comunist și Pactul din Varșovia a rămas intact, dar sovieticii și-au permis comunismului național să iasă învingător. Suflul național al comunismului a pus sub semnul întrebării dominația sovietică, dar naționalizarea acestui sistem asigura o prelungire a existenței atât, cât era necesar legimitării lui pe plan național. Este interesant, că după accederea la legitimare, sistemul era supus presiunii externe a schimbării și peste trei decenii s-a dovedit neputincios în fața acestora.

IV. Revolta din Ungaria 1956

IV. 1. Istoricul problemei

Anul 1956 a fost marcat de evenimente contradictorii, pe de o parte destalinizarea regimului iar pe de altă parte limitele rigide ale acestuia. Revolta din Ungaria a lansat, de la începutul regimului de tip sovietic în Europa Centrală și de Est, întrebarea dacă supraviețuirea sistemului cere și permite reformarea sa continuă sau dimpotrivă, el tinde spre rigiditate ideologică. Urmează și alte exemple pentru a întări, că orice „dezgheț” și de „liberalizare” rămâne un fenomen izolat, substanța regimului afirmându-se prin cea de a doua variantă.

La cel de-al XX-lea Congres al PCUS, care a fost organizat după moartea lui Stalin, s-au condamnat excesele stalinismului. Acesta a reprezentat oportunitate pentru declanșarea unui val de destindere și liberalizare în statele est-europene comuniste. Se dovedea că experimentul sovietic în Europa de Est era sortit eșecului, iar țările din blocul comunist se confruntau cu scăderea nivelului de trai, combinate cu diminuarea drepturilor și libertăților politice, cenzura presei sau libertatea de exprimare. Astfel, după moartea lui Stalin, s-au intensificat vocile care cereau anumite reforme, Ungaria și Polonia fiind statele unde s-au inițiat aceste măsuri. Cazul Ungariei a fost aparte atât prin amploarea acestor acțiuni cât și prin reprimarea lor în mod brutal de trupele sovietice.

În luna octombrie 1956, contradicțiile dintre putere și opoziție s-au intensificat, ajungându-se în situație critică și mai ales la manifestări stradale îndreptate împotriva liderilor politici aflate în fruntea conducerii statului maghiar. Demersul reformator a căpătat caracterul unei adevărate revoluții prin faptul că au fost atrase mulți din rândurile tineretului, intelectualității și mai ales din rândurile muncitorimii.

Pe acest fundal revolta maghiarilor din 1956 apare ca un eveniment de maximă criză a procesului de destalinizare. Criza de legitimitate din sânul conducerii este dublată de fenomenul crizei de legitimitate a partidului și a sistemului, toate acestea fiind însoțite și de o contestare a supunerii față de U.R.S.S..

IV. 2. Evenimentele sociale și politico-economice care au dus la izbucnirea revoltei anticomuniste

În timpul morții lui Stalin (martie 1953), poziția conducătorului de facto al Ungariei, Rákosi Mátyás, părea de neclintit. El a înăbușit orice provocare posibilă în mijlocul partidului care ar fi avut ca scop „distrugerea” poziției lui de lider. Închisorile erau pline de miile de unguri din categorii sociale diferite (scriitori, oameni de știință, țărani, muncitori) reținute prin intermediul A.V.H. pe baza acuzațiilor deseori false de acțiuni împotriva statului, dar și de membrii de partid ajunși acolo prin epurări continue. Printre ultimele victime ale lui Rákosi se afla Péter Gábor, conducătorul sadist al A.V.H.-ului și Décsi Gyula, ministrul de justiție. Cei doi fiind evrei, au devenit victimele ultimei epurări staliniste (preluate de către „elevul cel mai bun al lui Stalin” pe motivul indicat de liderul din Kreml: infidelitatea evreilor față de țară). Moartea lui Stalin i-a salvat pe ei de execuție, dar nu și de închisoarea pe viață.

Încă din august 1952, Rákosi a decis să devină și șeful guvernului, preluând astfel locul președintelui consiliului de justiție (Dobi). Acest demers însă i-a adus dezaprobarea Moscovei, întucât menținerea celei două poziții era în contradicție cu practica sovietică.

Totuși, el credea în reușita acestui demers și prin prizma faptelor că la alegerile din 1953 Frontul Popular a câștigat cu 98,2%. Rákosi se simțea atât de sigur în poziția sa, că nu se îngrijora nici atunci, când la Kreml au apărut noi conducători, Malenkov și Hrușciov, prevestind destrămarea liniei staliniste și începutul „dezghețării”.

Nici atunci nu simțea amenințat postul lui când în luna iunie 1956 a fost chemat la Moscova la o ședință cu conducătorii sovietici. Era puțin mirat numai atunci când i s-a ordonat să facă parte din delegație și Nagy Imre.

Conducerea sovietică, care aștepata pe 13 iunie la Kreml delegația maghiară, era într-o stare de agitație, de neliniște. Membrii acestei conduceri încă își căutau locul în această nouă situație apărută după moartea lui Stalin. Ei se uitau îngândurați la rapoartele despre grevele din Ungaria, despre revoltele din Cehoslovacia (Pilsen), precum și la tulburările din Germania de Est. Noii conducători au ajuns la concluzia, că trebuie să schimbe politica stalinistă încă vie din aceste state, astfel vor expune în pericol coeziunea est-europeană a imperiului sovietic. Malenkov, Hrușciov, Berija și tovarăsii lor l-au atacat vehement pe Rakosi în prezența delegației, considerând că acesta expune pericolului socialismul din Ungaria cu industrializarea excesivă, cu colectivizarea forțată, cu expansiunea militară și prin scăderea nivelului de trai. Ei și-au atras atenția și asupra proceselor abuzive și a cultului personal.

După tragerea la răspundere sovieticii au venit cu „propuneri prietenoase”. La recomandarea lui Malenkov au stabilit, ca Rakosi să predea poziția de prim-ministru lui Nagy Imre și să colaboreze cu el în privința creării unei noi politici care va îndrepta greșelile din trecut.

Peste două săptămâni, ca urmare a întrevederii cu sovietici, Comitetul Central M.D.P. asista uluit la discursurile autocritice ale lui Rákosi, Farkas, Gerő și Révai.

La propunerea lui Nagy, care a fost denumit prim-ministru, Comitetul Central a adoptat o ordonanță, care defapt era un rechizitoriu critic al politicii fostului conducător. Această ordonanță îl ataca personal pe Rakosi pentru schimbarea conducerii colective cu cea unipersonală, la care se mai adăuga și favorizarea cultului personal.

Farkas și Revai și-au pierdut posturile în Comitetul Central, însă Rakosi a rămas prim-secretarul Partidului, iar această funcție nu favoriza adoptarea deciziilor luate în Comitetul Central („ordonanțele din iunie”).

Aceste decizii prevedeau încetinirea industrializării prin favorizarea dezvoltării industriei ușoare în defavoarea celei grele, creșterea nivelului de trai, scăderea cotelor plătite de către țărani, încetinirea colectivizării și oferirea posibilității țăranilor de a părăsi colectiva.

Ședința de guvern din 4 iulie a acceptat proiectul de guvern privind închiderea taberelor de muncă și punerea în libertate a unor deținuți. Aceste ordonanțe transmise de Nagy printr-un discurs la radio, au devenit cunoscute sub numele de „noul curs”. Discursul avea efect atât în rândul intelectualilor cât și în rândul țăranilor.

În următoarele 12 luni „noul curs” dădea roade. La începutul anului 1955, Nagy a transmis Comisiei Centrale următoarele statistici: „Comerțul mic a crescut cu 27%”, iar vânzările de crăciun din 1954 au crescut cu 36,5% față de 1951. În țară comerțul a crescut cu 38,2%, iar perțurile din piețele Budapestei au scăzut cu 13, 4%. În construcție a fost înregistrată o creștere de 24,5%. În a doua parte a anului 1954 investițiile din agricultură au crescut cu 70,1%, față de prima parte a anului. Au fost eliberate autorizații pentru 8000 de mici întreprinzători iar cota țăranilor față de stat a scăzut.

Unii deținuți politici s-au întors acasă din taberele de concentrare sau din închisori, iar cei evacuați din capitală se întorc în casele lor.

Noul curs adus de reformele lui Nagy nu funcționa în alte domenii ale politicii din cauza conducerii aparatului de stat, în fruntea căruia stătea neclintit Rakosi. Nagy Imre nu-și găsea sprijin în Comisia Politică, iar în secretariatul Partidului erau numai tovarășii de nădejde ai lui Rakosi. Aceasta din urmă a fost chiar președintele comisiei de reabilitare, urmând să rejudece sentințele celor care au fost închiși de către el însuși.

Neavând altă posibilitate, Nagy s-a îndreptat către conducerea sovietică acuzând gruparea fostului conducător de sabotarea „noului curs”. Ca urmare Rakosi este mustrat, fiind îndemnat să colaboreze cu Nagy. El nu se lăsa de bătut și încearcă să discrediteze pe noul prim-ministru, dar în mai 1954 la congresul M.D.P. Vorosilov în discursul său (referind la cultul personalității al lui Rakosi) a accentuat principiul conducerii colective și s-a prezentat ca adeptul „noului curs”.

Rákosi totuși nu ceda, el credea în schimbarea mentalității a celor din Moscova. În ciuda faptului, că Nagy nu era sprijinit de membrii de partid, nici el nu renunță la politica lui, deoarece se simte sprijinit de cei de la Moscova. El putea sprijini și pe membrii Comisiei Centrale, care în octombrie a reprimat încercarea Comisiei Politice (în frunte cu Rakosi) de a micșora cheltuielile sociale și culturale, carea ar fi distrus popularitatea noului prim-ministru.

Nagy Imre încă nu stăpânea manevra luptelor politice, dar totuși a a obținut câteva reușite în oprirea manevrelor distrugătoare ale lui Rakosi. În demersul lui de a uni sprijinul poporului în favoarea politicii lui, cu care putea echilibra rivalitatea conducerii de Partid și a membrilor lui, a reformat Hazafias Népfront (Frontul Popular) într-o organizație viabilă. Această organizație a mobilizat posibilitățile oferite de politica lui Nagy și care de acum se ocupa cu precădere de probleme naționale.

În pofida opunerii lui Rakosi (dar cu sprijinul lui Hrușciov), Nagy a reușit să elibereze din închisori foarte mulți membrii de partid, printre care se numera și Kádár János. Redacția revistei de partid, Szabad Nép (Poporul Liber), a devenit adeptul noului curs și parcă se clătina și fidelitatea fostului coleg de breslă, Gerő, față de Rakosi.

În anul 1954 au început să se adune norii peste „ noul curs”. Producția agricolă crește în urma scăderii cotelor, dar slăbirea disciplinei la locul de muncă atrage după sine scăderea producției în fabrici și uzine. Salariile crescânde și prețurile reduse la produse de consum provoacă inflație. Uniunea Sovietică,fără să aibă în vedere situația politică firavă în Ungaria, declară că va scădea în 1955 transportul materiei prime. Soluția pentru a umple vidul apărut ar fi fost împrumutul cu care se putea înnoi și parcul de mașini al industriei maghiare. Nagy a propus să se împrumute din Occident, dar Comisia Politică n-a dat acordul. Și comerțul exterior prezenta lipsuri semnificative, fiind determinat de importul de armament impus de Tratatul de la Varșovia.

La sfârșitul anului 1954 Rakosi își petrece mai multe săptămâni în U.R.S.S., înnoindu-și relațiile din aparatul de stat sovietic. Această vizită îi inspiră încredere și curaj, astfel începe să-l atace atât pe Nagy, cât și Hazafias Népfront (Frontul Popular).

La începutul anului 1955 conducerea maghiară a fost ordonată la Moscova. Întâlnirea a decurs similar cu cea din iunie 1953, numai că acum nu Rakosi, ci Nagy era atacat dur și tras la răspundere de către Malenkov. Supărarea lui Malenkov se datorează mai multor lucruri: producția industriei scădea, cooperativele agricole erau pe calea desființării, Nagy a generat neliniște în rândul populației, a tolarat elementele antirevoluționare, a tulburat liniștea Partidului prin lupte interne. Prim-ministrul a fost catalogizat și ca oportunist, șovinist și demagog.

În pofida acestor atacuri Nagy poate să-și mențină poziția lui de prim-ministru, dacă va fi capabil de autocritică și va lua măsuri în privința greșelilor. Dar el nu putea să procedeze similar ca Rakosi cu 12 luni în urmă, când se aflau într-o situație inversă: nu recunoaștea greșelile și nu exercita autocritică.

Factorul cel mai important, care a determinat schimbarea atitudinii conducerii sovietice, era că temporar Hrușciov încheia o alianță cu „staliniștii”, încercând să scape de Malenkov. Astfel Nagy și politica lui devin victima luptelor interne de la Kreml.

Atunci când revine în țară nu-și retrage deciziile și nici nu renunță la poziția lui. Acest lucru i-a mărit popularitatea în rândul maghiarilor, însă în februarie a suferit un atac de cord, iar lipsa lui de pe paleta politică a fost profitată de Rakosi.

În absența lui Nagy Comitetul Central se înspăimânta, că cei de la Moscova sunt nemulțumiți de el și de reformele lui. C.C.-ul se delimitează de Nagy și chiar îl atacă, că a tolerat „devierea de dreapta” (ceea ce însemna patriotism în limbajul comuniștilor). Prin urmare, peste zece zile Nagy a fost exclus din Comisia Politică și din Comitetul Central, fiind deposedat de poziția lui din partid. El va continua să rămână în funcția de prim-ministru până pe 18 aprilie când parlamentul votează mișel schimbarea lui. Va pierde postul de profesor universitar și calitatea de membru în academia de știință, dar rămâne membru M.D.P..

Rakosi avea grijă ca națiunea să simtă că iarăși el exercită puterea absolută în țară dând comanda la A.V.H. să demaște un complot antipartid (defapt inexistent) în Estul Ungariei. Mai multe sute de suspecți au fost arestați sau trimiși în închisoare, iar șase persoane au fost executați.

Planul lui Rakosi în privința restabilirii status quo-ului din 1953 nu avea succesul dorit. Noul curs inițiat de Nagy a schimbat radical Ungaria pe parcursul celor 22 de luni. Populația a început să respire, să scape de presiunea și teroarea stalinistă și nu se împăca cu gândul de a se întoarce la „vechiul sistem”.

S-a schimbat și conjunctura internațională. Tratatul de stat austriac însemna o atenuare a războiului rece, pe deasupra vizita din mai 1955 a lui Hrușciov și Bulganyin în Iugoslavia îl reabilita pe Tito, dușmanul personal al lui Rakosi. Acesta din urmă îl condamna în public „… pe acei oameni cărora nu le plac normalizarea relațiilor. Sunt astfel de oameni, mai ales în Ungaria. De mâinile acestora se lipește sânge, ei au regizat procese de vitrină, au furnizat informații false, au condamnat la moarte nevinovați”.

În aceste situații Rakosi considare pe drept că trebuie să se întoarcă prudent la vechea lui politică. S-a accelerat din nou industrializarea, dar nu ca în anii 1950. Au reînceput și colectivizarea, dar la țară, în ciuda campaniilor brutale de intimidare, crește rezistența exercitată de țărani față de restructurarea forțată a agriculturii. La ordinul Moscovei precum și în interesul de a ajuta alinierea Ungariei la O.N.U., Rakosi s-a simțit nevoit să tempereze persecuția bisericii catolice. Cardinalul Mindszenty a fost eliberat din închisoare împreună cu mulți alți preoți (cardinalul a fost atent monitorizat și în continuare).

Cele câteva concesii de aparență însă nu aveau efectul scontat la manifestările și protestele din ce în ce mai puternice care erau rezultatul noului curs precum și reacția de reîntoarcere a acestuia.

Reabilitarea din 1953 și 1954 au readus în viața intelectuală mulți oameni, care erau cândva membrii fideli de partid și care au simțit pe propria lor piele teroarea. Urau pe cei care au trădat idealurile lor dar și pe ei însiși, pentru că urmăreau un profet fals. Nemulțumirea populației avea nevoie de un for de dezbatere și de un martir.

Încă din 1953 s-a înființat un club de dezbatere, numit Cercul Petőfi (Petőfi Kör), menit să pălească (apoi să înlocuiască) Cercul Bessenyei, precursorul lui neoficial, care era greu de manipulat și din această cauză era de neîncredere în viziunea comuniștilor. Membrii marcanți ai M.D.P. au devenit liderii acestui for, foarte mulți dintre ei fiind foștii studenți ai vechilor colegi populare.

Cercul nou-născut a devenit foarte repede forumul libertății de exprimare. Martirul la îndemână desigur era Nagy Imre. În retragerea lui silită el atrage ca un magnet pe membrii de partid aflându-se în situație similară cu a lui, pe scriitori, jurnaliști, pe cei care vedeau în el unica speranță ca Ungaria socialistă să difere de modelul sovietic și să fie independent de controlul Moscovei. Nagy Imre a devenit un punct de colectare, dar în jurul lui nu se adunau dușmanii socialismului, ci cei care credeau că ideologia comunismului a fost trădată de Rakosi.

În vara anului 1955 Nagy scrie o serie de studii, total 25, care apărau „noul curs” și adresau o critică nimicitoare asupra modului în care Rakosi a deformat idealul comunist. Scrierile arată progresul crezului politic al lui Nagy, care s-a transformat într-un „comunism naționalist” asemănător ca a lui Tito. El nu avea posibilitatea de a se apăra pe sine în Comitetul Central, dar le-a oferit studiile sale în fața partidului ca apărare post facto. Din acestea a trimis copii și către conducerea sovietică.

Faptul, că Nagy a apărat patriotismul, dar și idealurile „comunismului național” a avut efect imediat în rândul populației.

Între timp la Moscova, după adunarea congresului de partid, au loc evenimente care vor zgudui în temelii imperiul sovietic, și acestea nu favorizau pe Rakosi. Discursul secret al lui Hrușciov, prin care a condamnat pe Stalin și pe stalinism, au dat bătăi de cap „celui mai bun discipol maghiar al lui Stalin”. El conform obiceiului a încercat să se acomodeze. A început să laude conducerea colectivă, punea în discuție liberalizarea politicii culturale și a ordonat reabilitarea condamnaților pe nedrept. Într-o ședință de partid chiar a afirmat că Rajk László a devenit victima grupului Péter Gábor și ca atare trebuie reabilitat. Însă nici acest lucru, nici încercările sale stângace de autocritică, nu au putut opri dezmembrarea puterii sale. Îmbunătățirea relațiilor dintre conducerea iugoslavă și cea sovietică au întărit și desființarea Kominformului și au accentuat și mai mult izolarea conducătorului maghiar.

În Ungaria nemulțumirile devin din ce în ce mai vehemente față de conducere. În cadrul Comitetului Central se intensifică acuzațiile împotriva lui Rakosi. Pe străzile capitalei cetățenii insultă personalitățile eminente ale Partidului, mașinile oficialităților sunt scuipate. Scriitorii, ziariștii încearcă tot mai înverșunat (și tot mai reușit) să lupte împotriva cenzurii, astfel apar tot mai multe articole care prezintă latura inumană a lui Rakosi și pledează pentru comunismul național. Însă îndepărtarea lui Rakosi de la puterea putea fi realizată numai în cadrul Partidului.

Cu timpul Cercul Petőfi, care încă era dominat de membrii de partid, a devenit forul disidenților politici și microcomosul destrămării a M.D.P.. Dezbaterile au devenit tot mai aprige și atrăgeau mulțimea. Într-o ședință în cadrul acestui for se dezbătea problema presei. La această dezbatere erau mulți curioși, care nu încăpeau în incinta clădirii, astfel organizatorii au instalat difuzoare, ca cei rămași pe dinafară să poată urmări discuțiile. La conferință Dery Tibor revendica libertatea literaturii și a presei și cerea nu numai simple schimbări de persoane la nivelul conducerii, dar și reformarea structurii politice. Ca răspuns la îndemnul lui Dery, oamenii participanți la întrunire au început să scandeze minute în șir numele lui Nagy, cerând ca el să facă parte din nou în conducerea țării.

Evenimentele petrecute erau prea îndrăznețe ca să le accepte Rakosi. El, care informând de la evenimentele din Poznan, a arătat pericolele politicii reformiste, a reușit să-i convigă pe membrii Comitetului Central să închidă întrunirile Cercului Petőfi și să alunge din Partid pe Dery. Conducerea acuza grupul format pe lângă Nagy pentru „calomniile” aduse Partidului, iar Rakosi deja se pregătea pentru eliminarea celor care doreau reformarea comunismului. Pe 16 iulie în fața aceluiași comitet a prezentat planul de anihilare a grupărilor „subversive”: Nagy Imre și gruparea sa trebuie arestată cu încă 400 de simpatizanți comuniști, Cercul Petőfi și Uniunea Scriitorilor trebuie desființate, la fel și revista Irodalmi Újság (Revista Literară). Aceste măsuri erau prea de tot și pentru cei din Comitetul Central și au anunțat conducerea sovietică de planul lui Rakosi.

Reacția Moscovei n-a întârziat. Peste câteva ore a sosit la Budapesta delegația sovietică în frunte cu Mikojan, care la ședința Comitetului Politic a somat pe Rakosi, că trebuie să se demită. Rakosi dădea telefon imediat la Kreml, spunând lui Hrușciov „Dacă eu plec, aici totul se destramă.”, însă nu avea scuze în fața conducătorului autotputernic din Moscova.

Neavând altă soluție, pe 18 iulie Rakosi a anunțat Comitetul Central, că din cauza sănătății sale șubrede renunță la poziția sa de conducere, împreună cu soția sa părăsește țara și pleacă în U.R.S.S..

Sovieticii nu numai că au demis pe Rakosi, dar aveau deja și un propus pentru funcția de prim-secretar (n-au vrut să comită aceleași greșeli ca în cazul Poloniei). Alegerea lor a căzut pe Gerő Ernő, tovarășul de încredere al lui Rakosi, dar prin această propunere au intensificat agitațiile din Ungaria. De aceea Alegerea lor fost una neinspirată, fiindcă Gerő Ernő era aproape la fel de odios în ochii maghiarilor precum predecesorul său. Mulți istorici consideră, că prin numirea lui Gerő a început revoluția maghiară din 1956.

Faptul că nu Nagy Imre era preferatul sovieticilor se justifica prin faptul, că nu a exercitat autocritică la dorința Moscovei, dar prin alegerea sa ca prim-ministru s-ar fi putut evita izbucnirea revoluției. Probabil și prin alegerea lui Kádár s-ar fi ajuns la această reacție, dar nimeni nu avea încredere în acest om introvertit.

Peste trei luni abisul dintre populație și conducerea M.D.P. a devenit imensă.

IV. 3. Izbucnirea revoltei

Începutul programului de guvernare a lui Gerő Ernő era destul de confuz, el încerca să conducă o luptă pe două fronturi. Pe de o parte a încercat să se delimiteze de Rakosi prin acțiuni împotriva oamenilor vechiului regim, pe de altă parte a încercat să elimine din partid comuniștii reformiști care era fideli lui Nagy.

Încercările sale de a restabili autoritatea Partidului erau de prisos și se limitau la unele concizii minore și de aparență. Astfel a demis din funcție pe Farkas Mihaly, a ordonat îndepărtarea numelui lui Rakosi de pe clădiri și a oprit procesele penale îndreptate împotriva scriitorilor și intelectualilor. Pentru consolidarea puterii guvernul sovietic i-a oferit noii conduceri 10 milioane de dolari și 60 de milioane de rubeli ca împrumut.

În cele trei luni de după abdicarea lui Rakosi membrii importanți ai Comitetului Central erau departe de țară făcând parte din diferite delegații sau erau în concedii. Această situație a dat prilej pentru cei din „opoziție” de a propaga ideile cât mai deschis. La alegerea conducerii din interiorul Uniunii Scriitorilor, liderii comuniști, dintre care și ministrul de cultură, au suferit o înfrângere clară, iar în componența comitetului executiv al uniunii au intrat și mulți scriitori care nu erau din partid sau au fost eliberați de curând din închisori. S-a înființat din nou Cercul Petőfi unde iarăși se dezbăteau actualele teme politice și economice.

Reînhumarea osemintelor fostului lider comunist, Rajk László, acuzat pentru Titoism și executat din ordinul lui Rakosi, a devenit o demonstrație mută împotriva regimului la care au participat zeci de mii de cetățeni.

Comitetul Politic planifica o vizită oficială în Iugoslavia pentru restabilirea relațiilor bilaterare și ca un semn față de Tito au reprimit în partid pe Nagy Imre.

În vara anului 1956 au început să apară și zvonurile despre criza poloneză. Când Hrușciov, sub tutela armelor sovietice a vizitat Polonia pentru a trage la răspundere conducerea poloneză pentru reformele aplicate și pentru propagarea în conducere a lui Gomulka, ungurii urmăreau avenimentele cu mare interes. Faptul că polonezii nu au cedat, iar Hrușciov s-a dat înapoi, a crescut simpatia maghiarilor față de polonezi și a creat falsa idee că noua conducere de la Kreml acceptă reformele și limitarea influenței în blocul comunist.

Studenții de la Universitatea de Științe Eötvös Loránd au hotărât să organizeze o manifestație de simpatie față de evenimentele din Polonia pe data de 23 octombrie. Concomitent au realizat și o petiție care conține 16 revendicări, numite de ei puncte (A 16 pont) prin care cereau printre altele: retragerea trupelor sovietice pe baza acordului de pace din 1947; înființarea guvernului reformist condus de Nagy Imre; pluralism politic; restructurarea economiei naționale; libertatea exprimării; schimbarea stemei comuniste de pe drapel cu stema Kossuth.

Demonstrația studenților din data de 23 octombrie, treptat s-a transformat într-o demonstrație cu peste 100 000 de participanți, inclunzând mai ales muncitori dar și persoane eminente ale culturii maghiare. Protestatarii au scandat lozinci pro poloneze și antisovietice „Ruszkik haza!” (Acasă cu rușii!), militau și în favoarea intrării lui Nagy la conducere. Pe case au apărut drapele maghiare cu o gaură la mijloc, deoarece din ele fuseseră smulse stema comunistă.

La ora șase după amiază numărul manifestanților prezenți în fața Parlamentului a ajuns la 200 de mii și cereau revenirea lui Nagy în conducerea țării.

Ajuns acasă dintr-un bal al recoltei, Nagy a fost îndemnat să vorbească în fața mulțimii. Când el a început discursul în fața mulțimii cu formula comunistă „Tovarăși!” oamenii au început să huiduie. Discursul său a provocat nemulțumire în rândul protestatarilor, deoarece îndemna la prudență. În acel moment mulți contestatari s-au îndreptat spre cartierul „Városliget” ca să dărâme statuia lui Stalin, și la Clădirea Radioului ca să fie difuzate revendicările lor. Însă conducerea radioului în locul comunicării cererilor, transmitea discursul lui Gerő, care vorbea în termeni laudativi despre Uniunea Sovietică și despre sprijinul acordat Ungariei.

Cuvântarea lui Gerő a fost ca o provocare pentru demostranți. În acel moment a izbucnit prima împușcătură. O echipă a armatei a fost detașată pentru a împrăștia demonstratarii, iar o altă echipă a securității (A.V.H.) era deja în incinta radioului pentru a împiedica protestatarii să ocupe clădirea. Aparent revoluționarii (sau contrarevoluționarii cum erau numiți de către politicienii aflați încă la putere) nu aveau nici o șansă, însă armata a trecut pe partea lor. Cu armele luate de la militari a început asediul Radioului. Luptele s-au ținut toată noaptea până când mulțimea a ocupat incinta clădirii.

În capitală străzile erau pline de oameni agitați, emoționați. Mulțimea a scos simbolurile comuniste de pe clădiri, a aruncat steagurile sovietice, a asediat redacția ziarelor, a dărâmat statuia lui Stalin. Militarii unguri, chiar și polițiști, au adoptat o atitudine pasivă față de demonstranți, iar uneori (cum s-a întâmplat și la Clădirea Radiodifuziunii) au pactizat cu aceștia. Revoluția a izbucnit.

IV. 4. Acțiunile revoluționare din 24 octombrie – 4 noiembrie 1956

Gerő era conștient de gravitatea situației. Când a fost informat că nu se poate baza pe armata ungară în reprimarea revoltei, a cerut ajutorul U.R.S.S.-ului pentru a interveni în țară cu trupele sovietice și pentru a restabili ordinea. Răspunsul Moscovei nu s-a întârziat. În noaptea între 23-24 octombrie trupele sovietice au intrat pe teritoriul Ungariei dinspre România.

Când a ajuns la Budapesta delegația sovietică în frunte cu Mikojan și Szuszlov, armata blindată sovietică deja era în acțiune. Însă suferea pierderi însemnate. Tancurile sovietice nu erau potrivite pentru luptele stradale. Deoarece nu cunoșteau terenul, deseori rămân blocați pe străzile Budapestei, devenind pradă ușoară pentru revoluționarii maghiari înarmați cu coctail Molotov. Împotriva tancurilor rusești luptau circa 10-15 mii de tineri, mai ales muncitori din suburbiile orașului, dar între ei erau într-un număr mai mic și elemente huliganice, cărora le convenea posibilitatea de a se lupta împotriva puterii.

Delegația sovietică a impus înlocuirea lui Gerő cu Kádár în funcția de prim-secretar, dar fostul prim-ministru și gruparea sa au rămas membri ai Comisiei Politice și ai Comitetului Central de Conducere.

Nagy, deși era numit încă de Gerő ca prim-ministru, era ținut aproape „ostatec” în clădirea partidului de pe strada Academia. Gerő prin numirea lui Nagy nu dorea să facă concesii protestatarilor, scopul său adevărat era, că știind că Nagy va rămâne fidel partidului, el va face orice pentru restabilirea ordinii, iar populația avea încredere mai mare în el, decât în prim-secretarul M.D.P.-ului. Nagy de aici ținea primele discursuri radiofonice către națiune.

În discursul său din 25 octombrie el anunța conceperea unui amplu program reformist, restructurarea guvernului și nu în ultimul rând începerea dezbaterii despre retragerea trupelor sovietice din țară.

Aceste anunțuri au potolit cât de cât furia mulțimii. Cetățenii capitalei începeau să se împrietenească cu soldații ruși, dar care a dus la unul din cel mai sângeros eveniment al revoluției. Pe 25 octombrie s-a organizat o manifestație pașnică în fața Parlamentului pentru a susține revendicările revoluției. Mulți dintre ei au sosit cățărați pe tancuri rusești. Comitetul Politic aflând despre organizarea manifestației, a instalat lunetiști A.V.H. pe acoperișurile clădirilor. Aceștia provocând protestatarii, au deschis focul asupra oamenilor (ulterior au spus că ei credeau că mulțimea a atacat tancurile rusești), după care au deschis focul și tancurile rusești. În această altercație au murit peste o sută de manifestanți, mulți dintre ei fiind femei.

Când s-a răspândit zvonul măcelului, a izbucnit iarăși ostilitatea, lupta înverșunată împotriva sistemului, dar mai ales împotriva forțelor de securitate. Militarii din cazarma Kilian au dorit să meargă în fața Parlamentului să-i ajute pe manifestanți împotriva forțelor de securitate. Ei au dezarmat ofițerii și se pregăteau pentru intrarea în „luptă”. Pentru a înnăbuși revolta din cazarmă a fost trimis colonelul Maléter Pál, comandant de tancuri, care a luptat de partea partizanilor sovietici în cel de-al Doilea Război Mondial. El însă a trecut pe partea soldaților și prin el forțele revoluționare au primit un comandant de facto. Când au fost trimise tancurile rusești pentru asedierea cazarmei, Maleter a reușit să respingă atacurile.

Între timp revolta s-a răspândit în întreaga țară. În orașele și comunele din Ungaria s-au format comitete revoluționare, care au îndepărtat sfaturile populare și instituțiile regimului detestat. În multe locuri aceste schimbări s-a petrecut pașnic, dar în unele localități au izbucnit incidente sângeroase, uneori provocate de forțele securității interne (Mosonmagyaróvár, Miskolc, Kecskemét).

Nagy Imre căuta modalitatea de a-și impune autoritatea ministerială. Pe 26 a scăpat din captivitatea impusă în clădirea partidului M.D.P. și a instalat instituția ministerială în Parlament. El credea că e obligația și menirea lui să salveze socialismul în Ungaria și să demonstreze sovieticilor că încrederea sovieticilor în el nu era de degeabă. Era fidel ideologiei comuniste și era pregătit să salveze țara de anarhie și de violență.

În același zi Nagy îi obligă pe cei din Conducerea Centrală să accepte o declarație, prin care asigură alegeri democratice pentru un nou guvern, discuții bazate pe drepturi egale cu Uniunea Sovietică, retragerea trupelor sovietice în bazele lor militare.

Înainte de a se întoarce în U.R.S.S. Mikojan și Szuszlov s-au întâlnit cu noul prim-ministru și s-au înțeles, că în noul guvern trebuie aibă loc și demnitari care nu sunt comuniști, dar au insistat și asupra faptului că puterea și unitatea partidului M.D.P. trebuie să fie restabilite și să exercite influență asupra mass-mediei. Conform acestor discuții au ajuns în guvern câțiva necomuniști „de încredere” cum ar fi Tildy Zoltán, Bognár József, Erdei Ferenc sau Kovács Béla, dar ministerele, funcțiile importante au rămas în mâna socialiștilor. Acest lucru a generat nemulțumire în rândul simpatizanților de dreapta, care erau majoritari în provincie.

Pe 27, 28 octombrie erau lupte aprige pe străzile capitelei, având ca rezultat numeroase clădiri distruse și tancuri incendiate. Valul revoltei părea de neoprit. Muncitorii de zile întregi erau intrați în grevă, provincia se afla în mâna insurgenților, care se pregăteau să-i ajute pe protestatarii din capitală, Nagy și-a dat seama că guvernul numai atunci poate opri evenimentele sângeroase doar atunci, dacă e capabil să facă concesii semnificative față de insurgenți. Membrii importanți ai partidului au fugit la Moscova (Gerő, Hegedűs), noul guvern avea toată puterea (dar și răspunderea) pentru a restabili ordinea. Cu acordul sovieticilor și cu sprijinul noului conducător al partidului M.D.P., Kádár János, a anunțat că guvernul ordonă forțelor guvernamentale încetarea operațiunilor împotriva revoltei și este în pragul realizării unui acord cu autoritățile de la Moscova privind retragerea trupelor sovietice din capitală. De această dată, el nu a calificat evenimentele petrecute ca contrarevoluție, ci ca o uriașă mișcare populară care cuprindea întreaga națiune și urmărea să garanteze independența și democratizarea țării. Noul guvern a mai anunțat desființarea A.V.H.-ului, acceptarea ca stema țării cel al revoluționarilor lui Kossuth, includerea zilei de 15 martie ca zi națională (ziua izbucnirii revoluției din 1848). Guvernul a garantat că nu va exercita represiune împotriva insurgenților care foloseau arme de foc în timpul evenimentelor.

Cei de la provincie au primit aceste anunțuri cu o oarecare neîncredere, dar la Budapesta a avut efectul scontat: în dimineața de 29 octombrie luptele practic s-au încetat, tancurile sovietice au fost retrase pe bazele lor din afara orașului. Pe străzile capitalei s-a așternut liniștea.

Lumea occidentală urmărea cu mare interes evenimentele din Ungaria. Încă din 24 octombrie au început acțiuni diplomatice legate de revoltă. Americanii, în frunte cu președintele Eisenhower se declarau alături de poporul maghiar. Departamentul de Stat al S.U.A. a adresat unor state „aliate” consemnatare ale Tratatului de pace cu Ungaria mesaje „prin care dorea să cunoască dacă acestea ar fi dispuse să întreprindă o acțiune O.N.U. referitor la situația din Ungaria. Contacte diplomatice intense cu Londra și Parisul au dus la o inițiativă anglo-franceză în acest sens la Consiliul de Securitate O.N.U..”.

Dezbaterile din Consiliul de Securitate au fost îngreunate însă de U.R.S.S. (care prin diferite demersuri a obstrucționat procesul de dezbatere), dar și de acțiunea militară anglo-franceză din Egipt.

A fost interesantă atitudinea statelor din blocul comunist. În țările unde se delimitau cu succes de moștenirea stalinistă (Polonia lui Gomulka, Iugoslavia lui Tito), dar chiar și de Mao Zedong, au salutat cu entuziasm revolta ungară și condamnau (mai mult s-au mai puțin) intervenția sovietică. Celelalte state din blocul comunist (printre care și România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) relatau sec (deocamdată) evenimentele din țara vecină, dar făceau demersuri importante pentru a evita izbucnirea unei revolte și în țara lor.

Atitudinea Uniunii Sovietice față de criza apărută se oscila împreună cu schimbarea evenimentelor. Conducerea sovietică încă din 23 octombrie dezbătea criza din Ungaria și la modalitatea de a reacționa corespunzător la acțiunile desfășurate. Hrușciov scrie în memoriile lui „… deja habar n-am de câte ori am modificat ici-colo părerea”.

Când au aflat despre asediul Radiodifuziunii, Mikojan susținea părerea că maghiarii trebuie lăsați să facă ei ordine, iar această sarcină trebuie încredințată lui Nagy. Tot el va spune dacă vor interveni „…vom face rău nouă înșine.” Însă erau mulți lideri care susțineau o intervenție de forță. Hrușciov, care prezida dezbaterile, prezenta poziția lui numai în ultima clipă.

Declarația lui Nagy, prin care denumea evenimentele ca o uriașă mișcare populară, pur și simplu legaliza revoluția. Acest lucru dădea bătăi de cap Moscovei, care nu dorea să apare în postura de cotropitor ca „imperialiștii” în criza din Suez. În acel moment moderații de la din Kreml au luat inițiativa și cu aprobarea conducerii, au publicat declarația guvernamentală din 30 octombrie. Declarația difuzată în seara zilei de Radio Moscova, anunța că sovieticii sunt gata de a reexamina problema trupelor sovietice staționate pe teritoriul statelor membre ale Organizației de la Varșovia. S-a mai anunțat că se va analiza și relațiile economice bilaterare, iar trupele sovietice vor părăsi Budapesta, când guvernul ungar va considera oportună această retragere.

Atitudinea Moscovei și mai ales a statelor din blocul comunist s-a schimbat radical, când Nagy a anunțat, că în Ungaria se va întoarce la pluripartidism. Este semnificativ faptul că autoritățile comuniste chiar și în statele care susțineau reformele, aspirațiile Ungariei, acum s-au întors împotriva ei (Bejing, Varsovia, Moscova), solicitând chiar intervenția militară sovietică. Totodată Hrușciov trebuia să arate că deține putere deplină nu numai în cadrul partidului, dar și asupra statelor comuniste.

Conducerea sovietică a hotărât, ca după intervenția sovietică va fi nevoie de un alt guvern maghiar, conduși de oameni fideli Moscovei. Când Mikojan s-a întors de la Budapesta, a observat mirat, că deja s-au făcut pregătirile pentru înnăbușirea revoluției, iar mareșalul Konyev deja a și primit ordinul pentru intervenție. Mikojan încerca să convigă conducerea să amâne intervenția și să lase măcar o săptămână lui Nagy în vederea stabilizării situației din Ungaria. Argumentele sale erau de prisos, generalii sovietici (Szuszov, Zsukov) erau neclintiți în privința intervenției militare.

Acum era timpul ca Hrușciov și colegii lui să înceapă o campanie pentru a obține aprobarea statelor membre ale Organizației de la Varșovia a unei intervenții militare în Ungaria. Aceste state au arătat serviabilitatea în fața sovieticilor, România chiar se oferea să participe cu trupe blindate în această intervenție. Ultimul, și cel mai greu de convins, a fost Tito. La el a mers personal prim-secretarul sovietic și până la urmă au reușit să câștige și pe el în favoarea intervenției.

Din argumentația lui Hrușciov reiese, că sovieticii deja știau despre evenimentele sângeroase ce s-au petrecut pe 30 octombrie în fața și incinta sediului M.D.P..

Cetățenii în zorii zilei de 30 octombrie au semnalat, că la sediul M.D.P. s-ar fi dus o cantitate mare de hrană și de armament. Pentru insurgenți aceasta însemna un singur lucru: în incinta clădirii se află încă forțe însemnate ale securității. La aceste zvonuri, manifestanții care încă nu și-au depus armele, s-au adunat în fața clădirii pe la ora 10 dimineața și au încercat să intre în incinta sediului. Ca răspuns, cei de la A.V.H. au deschis focul nu numai asupra intrușilor, dar și asupra mulțimii care se afla în jurul clădirii. A început un schimb de foc necruțător. Pe locul incidentului au sosit trei autovehicule blindate, ca să elibereze pe cei rămași înăuntru, dar când au constatat amploarea măcelului, au luat sub foc și ei sediul.

Mező Imre, prim-secretarul de partid al capitalei, prieten apropiat cu Nagy Imre, a ordonat încetarea focului forțelor de securitate, dar când a vrut să iasă cu steagul alb pentru a negocia despre capitulare, a fost strivit de insurgenți, care au năvălit incinta clădirii. Protestatarii au măcelărit pe cei găsiți înăuntru, trupul ofițerilor A.V.H. fiind spânzurați de picior.. „Sălbăticia acestei scene, precum și moartea lui Imre Mező, l-au impresionat în mod deosebit pe Nagy, făcându-l să înțeleagă la ce excese riscă să conducă furia populară, dacă nu era rapid potolită prin concesii convingătoare”.

Acest singur episod rușinos în timpul revoluției, a avut un ecou uriaș. Scenele acestui măcel au înconjurat lumea, devenind un instrument de propagandă în mâna celor care doreau înnăbușirea revoltei cu orice preț.

Când maghiarii sărbătoreau sfârșitul terorii comunismului, au apărut zvonurile că granița estică a Ungariei a fost trecută de numeroase blindate sovietice. Din Ucraina și România au pătruns pe teritoriul Ungariei unități blindate cu 3 mii de tancuri, iar s-a adeverit și știrea conform căreia tancurile care au părăsit capitala, defapt au ocupat poziții de atac la nici 10 km de la Budapesta. Armata sovietică era în curs să ocupe și aeroporturile din capitală și din alte orașe importante. În același zi, când ambasadorul sovietic a căutat guvernul maghiar, a fost înștiințat de Nagy Imre (el fiind responsabil și cu portofoliul ministerului de externe), că datorită deplasărilor armatei sovietice, Ungaria va fi nevoită să părăsească organizația Tratatului de la Varșovia. Andropov a luat în cunoștință afirmațiile lui Nagy și a asigurat partea maghiară, că acele mișcări de trupe sunt defapt parte a retragerii sovietice.

În cursul zilei de 1 noiembrie s-a adeverit năvălirea trupelor sovietice, iar Nagy a cerut guvernului acordul privind retragerea Ungariei din Pactul de la Varșovia. După acordul unanim al conducerii, a chemat ambasadorul sovietic pentru a anunța în fața întregului guvern această hotărâre.

După ce Andropov a plecat să trimită relatările la Moscova, Nagy a trimis o telegramă Națiunilor Unite, prin care anunța măsurile luate și cerea sprijinul secretarului general, Dag Hammarskjöld, în vederea recunoașterii de către puteri a neutralității Ungariei și începerea negocierilor în Polonia pentru retragerea forțelor sovietice. „Era o încercare disperată de a forța destinele Ungariei.”

Deși, mass-media occidentală relata amânunțit evenimentele din Ungaria, puterile din occident erau preocupați cu criza din Suez, criză care era agravată și de faptul că S.U.A., care nu a fost înștiințată de planul frencezilor și englezilor, era împotriva mișcărilor de trupe occidentale în Egipt. Când Nagy cerea sprijinul O.N.U., criza se accentua și în cadrul uniunii, deoarece S.U.A. cerea oprirea imediată a operațiunii, iar Franța și Anglia se opuneau. Această coincidență nefericită a împiedicat ca cei de la O.N.U. să dezbată cererea înainte de 3 noiembrie, iar la acea dată evenimentele erau deja depășite. Analiștii consideră că Ungaria n-ar fi fost salvată nici atunci, dacă n-ar fi existat criza din Suez.

Încă din 30 octombrie președintele american Eisenhower a transmis pe cale diplomatică U.R.S.S.-ului asigurări, că S.U.A. nu privește noile guverne din blocul comunist drept „drept aliați militari”. Decizia Statelor Unite se baza pe trei elemente: „teama că, în condițiile în care ar înțelege că pierde influența în Europa Orientală, Uniunea Sovietică ar putea recurge la acte nesăbuite și chiar la război, dorința de a se evita încă o intervenție a Armatei Roșii care ar fi împiedicat Ungaria să urmeze calea poloneză ceea ce era perceput în cancelariile vestice drept o distanțare reușită de Moscova și în sfârșit, preocuparea ca Hrușciov, inițiatorul destalinizării, să nu fie înlăturat de adepții liniei dure de la Kremlin.” Decizia americanilor de a nu se hazarda într-o intervenție militară se poate considera una realistă, însă li se poate imputa „discrepanța dintre inhibiția politică de care au dat dovadă și propaganda violentă de susținere a revoltei”. Prin posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii difuzeau emisiuni și programe cu care nu numai încurajau pe maghiari ca să lupte cu arme în mână împotriva comunismului și a sovieticilor, dar au prezentat și sfaturi, tactici prin care să lupte cât mai eficienți împotriva agresorului.

Occidentul nu numai că a întreținut cinic speranțele inutile ale maghiarilor privitoare la sprijinul puterilor din occident, dar l-a și discreditat pe Nagy, punând o contiună presiune asupra sa, ca să continue reformele și solicitările revoluționarilor. Aceste solicitări erau deseori inflamate de către posturile de radio străine menționate. Probabil aceasta din urmă a fost cel mai mare rău adus de propaganda occidentală, deoarece au blocat singura metodă eficientă de a se evita intervenția trupelor sovietice: temperarea măsurilor luate de prim-ministru la presiunea străzii.

Aceste acțiuni de propagandă din partea americanilor au dat naștere unor așteptări disproporționate din partea maghiarilor, împingând pe ei spre radicalizare și la neconstatarea realității politice, care a obligat pe sovietici să pună capăt „experimentului ungar”.

În Ungaria evenimentele avansau spre un deznodământ trist. În zorii zile de 2 noiembrie trupele sovietice au pus stăpânire pe căile ferate maghiare, au pus santinele la poduri și la intersecții mai importante și au tăiat capitala de la principalele drumuri de acces.

Nagy Imre, deși știa că e trădat de conducerea din Moscova, ținea relații diplomatice intense cu sovieticii. În documentele trimise conducerii sovietice cerea urgentarea discuțiilor despre relațiile bilaterale, punând accent pe retragerea trupelor sovietice. A trimis mesaje noi și către O.N.U. prin care prezenta noile evenimente din țara sa, și cerea ca „puterile lumii” să accepte neutralitatea Ungariei, iar Consiliul de Securitate să solicite de la guvernul maghiar și cel sovietic începerea neîntârziată a tratativelor.

În ziua următoare Nagy a vrut să demonstreze lumii întregi că comunismul în Ungaria s-a terminat: printr-o nouă remaniere a guvernului, opt dintre cele zece portofolii reveneau unor necomuniști. Când se pregătea de anunțarea remanierii, a fost informat de către conducerea poliției din capitală, că nici fostul ministru al internelor, Münnich Ferenc, nici Kádár János nu sunt de găsit. Se pare că cei doi, la insistarea lui Münnich, au plecat la ambasada Uniunii Sovietice, de unde au fost duși la aeroport și de acolo la Moscova.

Cei doi au participat la sedințele Comitetului Central Sovietic (2-3 noiembrie), unde din partea ungară s-a remarcat Kádár prin descrierea și analiza obiectivă a situației înainte de plecarea lor. El nu a negat nici o clipă că îl sprijinea pe Nagy în luarea deciziilor de a părăsi Organizația de la Varșovia și a neutralității Ungariei. Încerca să explice și de ce este atât de important pentru Ungaria retragerea trupelor sovietice. După părerea lui cea mai mare greșeala a conducerii de la Moscova era, că l-au numit pe Gerő în funcția lui Rákosi. Faptul că Kádár a vorbit atât de deschis, sincer și că n-a încercat nici un moment să se apere în fața conducerii de la Kreml, susține acea ipoteză, că el credea că de acea e chemat la Moscova să explice situația reală din țara sa. Această întâlnirea a convins pe sovietici, că cea mai bună alegere pentru noua conducere comunistă în Ungaria ar fi Kádár János. Cei doi, cu alți membri importanți ai partidului care în timpul revoltei au fugit în Moscova, au fost trimiși înapoi în țară în urma mareșalului Konyev.

Pe 3 noiembrie, la sugestia părții sovietice, începeau convorbirile între delegațiile militare ale celor două țări privind retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Delegația maghiară a fost condusă de noul ministru al Apărării Naționale, colonelul Maléter Pál. Această inițiativă a Moscovei, cum vor demonstra evenimentele, era o măsură din planul de reprimare a revoltei.

Delegațiile celor două țări s-au înțeles asupra modului de retragere a trupelor sovietice și au mai hotărât că vor continua discuțiile seara la Thököl, localitate aflată la 25 de km de Budapesta. Discuțiile au fost întrerupte brusc, când a apărut colonelul Szerov, șeful K.G.B.-ului și a arestat delegația maghiară.

În noaptea zilei de 3-4 octombrie Kádár, care deja era la Ujgorod, încă pe teritoriul sovietic (astăzi Ucraina), dar aproape de granița cu Ungaria, a anunțat formarea guvernului ungar muncitoresc țărănesc, al cărui prim-ministru era desemnat de el. Noul guvern prin undele radioului făcea cunoscut noul program, care era destul de indulgent: nu vor fi represalii împotriva muncitorilor care au participat la evenimente; nivelul de trai al populației va fi ridicat cât mai curând; nu vor reintroduce cotele pentru țărani. Totodată au anunțat cererea față de comandamentul sovietic privind ajutorarea națiunii maghiare cu forțe armate pentru a nimici „forțele reacțiunii” și a restabili ordinea interioară a țării.

În zorii zilei de 4 octombrie forțele sovietice au început operațiunile de încercuire împotriva capitalei, iar la ora 8 dimineața erau deja în fața Parlamentului. Nagy Imre, alături de câțiva colegi, a acceptat oferta iugoslavilor de a se refugia în ambasada lor.

Înainte de a părăsi Parlamentul, Nagy a făcut ultimul apel către poporul maghiar și către lumea întreagă: „Vorbește Nagy Imre, prim-ministrul Republicii Populare Ungare. În zorii zilei de azi armata sovietică a început atacul împotriva capitalei, cu scopul bine definit de a răsturna guvernul legitim și democrat maghiar. Forțele noastre sunt în luptă. Guvernul stă la postul său. Aceasta e mesajul meu pentru națiune și pentru lumea întreagă.”

Realitatea însă era diferită. Puține trupe au opus rezistență armată împotriva sovieticilor, deoarece nu au primit ordin de la guvern. Unitățile din cazarma Kilian au rezistat încă o zi, până la terminarea muniției. Între ruinele Budapestei însă, erau în luptă de săptămâni întregi multe grupări formate din insurgenți. Cel mai cunoscut dintre ei era gruparea condusă de frații Pongrátz, care au luptat până-n mijlocul lunii. În Munții Mecsek grupul revoluționarilor a rezistat mai multe luni.

În ziua invadării Ungariei se întrunea de urgență Consiliul de Securitate al O.N.U., cerând Uniunii Sovietice să-și retragă imediat și necondiționat trupele din capitala Ungariei. Este convocat și Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care analizând situația din Ungaria adoptă rezoluția propusă de Statele Unite, prin care se cerea sovieticilor să-și retragă trupele. Se afirma dreptul poporului maghiar la independență și se solicita guvernului ungar și celui sovietic să permită trimiterea de observatori din parte O.N.U. în Ungaria. Această solicitare n-a fost luată în seamă nici de noul guvern al Ungariei, nici cel de la Moscova. Deși în următoarele zile forumul mondial a adoptat și alte rezoluții, ele erau sortite eșecului.

Maghiarii, ca și toate popoarele din țările comuniste din estul Europei, puneau degeaba speranță în venirea americanilor. Marele diplomat Henry Kissinger, analizând situația retrospectiv și făcând o comparație cu criza din Suez, menționa: „Ungaria a fost un caz mai complicat, deoarece ar fi făcut necesară folosirea puterii într-o formă sau alta. Însă conducătorii Americii nu doreau să pună în pericol vieți americane pentru o cauză care, oricât le-ar fi frământat conștiința, nu privea în mod direct interesele securității americane. (…) În Suez America a putut insista pe aplicarea întocmai a preceptelor sale, deoarece consecințele nu implicau nici un risc imediat. În Ungaria însă (…) insistența asupra principiilor ar fi atras riscul inevitabil al unui război, poate chiar a unui război nuclear. Și atunci când se află în joc vieți omenești, omul de stat are datoria, atât față de propriul popor cât și față se sine însuși, de a explica relația dintre riscuri și interese, oricât de larg și generos ar fi ele prezentate. Uniunea Sovietică era clar pregătită să-și asume riscuri mai mari pentru a-și menține poziția în Europa de Est decât ar fi fost Statele Unite dispuse să înfrunte pentru a elibera Ungaria. (…) Din punct de vedere al declarațiilor anterioare a revoluției, politica Americii față de Ungaria a fost într-adevăr deficitară; sub aspectul intereselor sale, refuzul Americii de a-și asuma riscul războiului a fost inevitabil și corespunzător deopotrivă – cu toate că el nu explică lipsa voinței de a ridica costul intervenției sovietice prin mijloace nemilitare.”

După 4 noiembrie tot mai mulți cetățeni maghiari au pornit spre granițele cu Iugoslavia și Austria. Până la mijlocul lunii decembrie circa 200-250 de mii de maghiari (2% din populația Ungariei) părăseau țara natală. În timpul revoltei 2700 de persoane și-au pierdut viața, dintre care 196 erau încă copii sub 14 ani, iar numărul răniților era de 27 000. Partea sovietică semnala 669 de morți și 1450 de răniți.

În ziua de 7 noiembrie, Kádár cu echipa sa guvernamentală a sosit cu escorta blindatelor sovietice în capitala Ungariei. Practic sfârșitul revoluției maghiare din 1956 a fost consemnat pe același zi cu depunerea jurământului noului guvern.

IV. 5. Reinstaurarea regimului comunist

Noul Guvern Revoluționar Muncitoresc-Țărănesc (Forradalmi Munkás-Paraszt Kormány), care depunea jurământul și se instala în clădirea Parlamentului, deocamdată nu dispunea de nici un fel de putere și nu avea nici mijloacele necesare prin care să rezolve situția confuză în fața căreia se afla. Din cauza trădării lui Kádár, Partidul Socialist al Muncitorilor (MSZMP) era înconjurat de un dispreț total. În fabricile situația era coordonată de sfaturile muncitorești, care se simțeau mai puternici după înfrângerea revoltei. Se credeau ca un mijloc prin care ideile revoluționare se pot continua. La prima ședință a Marelui Sfat Muncitoresc Central din Budapesta (14 noiembrie) s-a aprobat programul: Rezolvarea problemei maghiare prin compromisii. Acest program era creat de fostul ministru de stat, Bibó István și prin care se cerea ca Nagy să fie reales prim-ministru, să aibă loc alegeri cu reprezentarea a mai multor partide, forțele sovietice să părăsească țara, iar cei implicați în revolte să fie grațiați. Din adăpostul ambasadei iugoslave grupul Nagy emitea un program asemănător în numele numele Comisiei Executive M.SZ.M.P.. Asociația scriitorilor, ziariștilor, studenților solicitau cererile prin cadrul noului organ înființat numit Sfat Revoluționar al Intelectualilor Maghiari (condus de renumitul compozitor Kodály Zoltán). Prin prisma anilor toate aceste acțiuni par lipsite de orice fel de simț al realității, dar în atmosfera acelor zile păreau eligibile, realizabile. Revoluția era înfrântă, flăcările ei însă pâlpâiau.

Kádár în prima fază folosea o „tactică pacifistă”, și totodată încerca să fie stăpân pe situație. În discursul său de după ședința Comitetului Central al M.SZ.M.P. (difuzat prin Kossuth Rádió) lăsa de înțeles că e disponibil de a invita și alte partide în guvernarea actuală, iar pe baza experienței sale ca membru al guvernului Nagy, e convins că nici Nagy Imre, nici grupul din jurul său nu sprijineau intenționat „contrarevoluția”. A prezentat disponibilitatea de-a discuta cu Nagy, dacă el va părăsi tutela ambasadei iugoslave.

Această propunere era repetat și în fața delegației Marelui Sfat Muncitoresc, chiar adăugând „Dorim pluripartidism, alegeri curate, cinstite”. Acesta era momentul când Kádár a propus și grațierea tuturor, care au participat la „mișcările populare din ultimele săptămâni”. Nu vor fi deportări iar A.V.H.-ul nu va fi reînființat.

Nu se știe dacă din rea-credință făcea aceste afirmații încurajatoare noul prim-ministru. E mai mult posibil, că în primele zile căuta modalitatea prin care să se realizeze un dialog cu poporul, iar prin aceasta să distrugă zidul disprețului și al excluderii față de noua conducere și de partidul său. Până când spunea ce dorea să audă cetățenii, făcea demersuri pentru a restabili puterea partidului prin metoda tradițională: cu teroarea.

IV. 6. Reprimarea

Dintre primele probleme de rezolvat era, soluționarea acelei situații neplăcute, că Nagy cerea azil la ambasada Iugoslavă. Situația era demult discutată nu numai de Kádár, Tito, și Hrușciov, dar și de ceilalți lideri comuniști din blocul comunist. Kádár a dat în scris, că garantează libertatea personală a lui Nagy Imre și a tovarășilor săi, după care Tito a dat ordinul ambasadorului din Budapesta să determine gruparea la părăsirea ambasadei. Ceea ce Tito nu știa, era planul secret elaborat de către Malenkov, Szuszlov și Arisztov, conform căreia gruparea după ce părăsește tutela ambasadei trebuie arestat și răpit. Astfel pe 22 noiembrie, când gruparea se urca pe autobuz (care după cum credeau ei trebuia să le ducă în căminele lor), au fost arestați de către ofițeri sovietici și ținuți în arest în clădirea academiei militare. La insistarea guvernului român, pe 24 noiembrie au fost transportați cu avionul în România și ținuți sub arest de domiciliu la vilele din Snagov.

Când pe undele radioului a fost anunțat că gruparea Nagy „din propria-i dorință a părăsit țara” și a mers în România, cetățenii capitalei au arătat indignarea și protestul prin mijloacele ce le-au rămas: străzile capitalei s-au golit, circulația publică s-a oprit. Parcă toată Budapesta stătea nemișcată, împietrită.

Deși conducerea armatei sovietice și-a asumat responsabilitatea privind siguranța publică și conducerea administrației locale și centrale, Kádár a făcut demersuri ca aceste poziții să fie ocupate iarăși de unguri. Pe 10 noiembrie a început reorganizarea forțelor publice (loiale partidului), care la sfârșitul anului erau pregătiți să preia problemele securității interne de la sovietici. Cu ajutorul conducerii armatei sovietice s-a efectuat o acțiune amplă de curățare în cadrul armatei maghiare și a grenicerilor.

Când Sfatul Central al Muncitorilor a anunțat o grevă de două zile pentru a sprijini programul politic elaborat de ei, Kádár se simțea destul de întărit pentru noul pas: a desființat Sfatul, iar conducătorii au fost arestați. A avut aceași reacție și atunci când 110 scriitori și ziariști de seamă din cadrul Sfatului Revoluționar al Intelectualilor Maghiari au semnat o petiție prin carea susțineau revoluția. Mulți dintre ei au fost arestați și s-a introdus cenzura. Până la sfârșitul lunii noiembrie forțele securității interne sovietice și maghiare au arestat și au închis circa 1500 de oameni iar alți 6000 erau în arest preventiv.

La ședința C.C. al M.SZ.M.P. din 2-5 decembrie revolta a fost denumită oficial „contrarevoluție”, după carea represiunea s-a accentuat. Printr-o ordonanță guvernul a introdus legea marțială și au început deportările. Revoltele izbucnite în provincie (Salgótarján, Miskolc, Eger) au fost reprimate brusc, forțele securității deschizând focul asupra protestatarilor au omorât 30 de oameni. Sovieticii puteau fi mulțumiți de atitudinea lui Kádár care a restabilit ordinea și a stins ultimele flăcări ale revoluției.

Dar totuși Hrușciov și membrii Consiliului Politic erau încă îngrijorați de un aspect din proclamația lui Kádár din 4 respectiv 11 noiembrie: legalizarea partidelor politice. Acest gest în viziunea Moscovei și a altor țări din blocul comunist era lucru condamnabil și interzis. La începutul anului delegațiile acestor state au sosit la Budapesta pentru a fortifica poziția de monopol a lui Kádár și a partidului său în refacerea țării, și pentru legitimizarea unui regim, care era considerat ilegitim de popor și de lumea occidentală.

Pe 5 ianuarie, după ce delegațiile au părăsit Ungaria, guvernul maghiar a dat o declarație, prin care crea bazele unui proiect metodic de doi ani pentru legitimarea represaliilor și a asupririi. Astfel sub conducerea M.Sz.M.P. a fost introdusă dictatura proletară, prin care numai el beneficia de privilegiul acțiunilor politice. Prin decrete de lege reglementau că orice altă ideologie politică, în afară de cea comunistă, se pedepsește cu cinci ani de detenție. Vinovații trebuiau să răspundă în fața instanței prin „vina lor de a se gândi altfel”, iar poliția era autorizată să interneze sau să deporteze „păcătoșii” pe termen nelimitat.

Unele măsuri chiar erau mai severe decât în era lui Rákosi: dacă cineva intra în grevă sau îndemna pe alții, putea pedepsită cu moartea, iar această sentință era valabilă și pentru tinerii care nu au împlinit încă 18 ani (executarea a fost amânată până la împlinirea vârstei). Partidul a luat înapoi de la muncitori prin mijloacele terorii uzinele, fabricile și au fost desființate sfaturile muncitorești.

În perioada represaliilor (până în 1961) au fost condamnați la moarte și executați 340 de persoane, 22 de mii erau arestați și încarcerați, 13 mii erau internați iar cu miile au fost izgoniți din locurile de muncă.

Victima cea mai proeminentă a represiunii era fostul prim-ministru, Nagy Imre și colaboratorii săi: Maléter Pál, Losonczy Géza, Donáth Ferenc, Gimes Miklós (ziarist) și secratarul lui Nagy, Szilágyi József. Kádár și cercul lui strâns, în martie 1957 au hotărât că ei trebuie să răspundă pentru faptele comise. Astfel/Prin urmare acuzații au fost arestați de autoritățile ungare și transportați de la Snagov la Budapesta.

Regimul a avut nevoie de timp ca să se decidă ce va urma să fie cu prizonerii. Nici Nagy, nici Maléter nu erau dispuși să recunoască păcatele, dar au anunțat că sunt gata de a explica faptele comise, ceea ce ar fi fost prea puțin pentru a organiza o acțiune judecătorească de fațadă. Până la urmă guvernul a acuzat grupul lui Nagy cu înalta trădare și cu incitare la contrarevoluție. Procesul a început cu uși închise în februarie 1958, dar a fost întrerupt pentru o perioadă de câteva luni la ordinul Moscovei: liderii sovietici se pregăteau pentru un summit intrenațional și n-ar fi fost indicat ca condamnarea la moarte a unui premier ales democratic să tulbure demersurile. Până la urmă procesul a fost continuat în iunie când inculpații au primit sentința: Göncz Árpád și Bibó István au fost condamnați pe viață iar Nagy Imre, Maléter Pál, Gimes Miklós, Szilágyi József la moarte.

Nagy a primit cu demnitate sentința, dar o considera nedrept: „ (…) De două ori am încercat să salvez conștiința comunismului în Bazinul Dunării: în cinczeci și trei și în cincizeci și șase. Prima dată m-a împiedicat Rákosi, a doua oară armata sovietică. Trebuie să-mi dau viața pentru ideile mele în acest proces plin de subiectivitate și de ură. Ceea ce veți faceți dumneavoastră de acum încolo din aceste idei nu va valora nimic. Singura mea speranță este convingerea, că până la urmă poporul maghiar și proletariatul internațional mă va achita de aceste grele acuzații ale căror consecințe trebuie acum să le suport. Va veni odată vremea când despre aceste probleme se va putea discuta în condiții mai pașnice, iar cu o concepție mai deschisă și cu o amplă cunoaștere a faptelor se poate da dreptate și în cazul meu. Sunt convins, că istoria va condamna criminalii mei. M-aș înfiora și mi-ar fi de greață de un singur lucru: să fiu reabilitat de acele persoane care acum mă spânzură.”

După ce erau pe zi condamnările și execuțiile, Kádár făcea mici pași spre reconcilierea cu poporul. Salariile au fost majorate iar aceste majorări au fost calculate de la investirea noului guvern. Cotele obligatorii ale țăranilor au fost desființate, iar impozitele miciilor comercianți au fost diminuate. S-a anunțat că nu vor fi trași la răspundere cetățenii care până pe 31 martie se întorc în țară. În iulie 1958, Comitetul Politic a emis o ordonanță prin care declară libertatea la exercitarea religiei. În următorul an biserica iarăși beneficia de subvențiile venite de la stat iar orele de religie au fost acceptate și în cadrul școlii. Acestea măsuri anunțau că nu se dorește la întoarcerea erei lui Rákosi.

Această ambiguitate a lui Kádár se poate atribui unei strategii politice care se baza pe două elemente tactice: regimul trebuia să beneficieze de sprijinirea permantă a Uniunii Sovietice, iar populația trebuie satisfăcută în așa măsură, încât să se abțină de la opunerea cu regimul. Succesul acestei strategii se poate explica și prin reacția poporului maghiar de după 56: oscilarea stării de spirit de la speranță și bucurie până la deziluzie și deznădejde. Populația Ungariei pur și simplu s-a extenuat, majoritatea parcă se scufunda într-un fatalism pasiv.

IV. 7. Concluzii

Manifestația studenților de la Budapesta din 23 octombrie 1956 se amplifică spontan la nivelul unei demonstrații populare de proporții. Din cauza exceselor inutile ale securității (Á.V.H.), a căpătat caracterul unei revoluții. În aceeași noapte, intervenția tancurilor sovietice chemate de liderii maghiari pentru a restabili ordinea, a radicalizat spiritele, revendicările căpătând un pronunțat accent național și antisovietic. Presiunea revoluționară a stării de spirit a obligat pe noul guvern de la Budapesta să accepte compromis după compromis. Peste treisprezece zile, Ungaria a devenit iarăși un stat pluripartid, s-a decis retragerea trupelor sovietice și ca un ultim act al unei scenete: ieșirea țării din Pactul de la Varșovia și proclamarea neutralității. Însă la 4 noiembrie, „… sub privirile indiferente ale Occidentului, agresiunea trupelor Armatei Roșii a amânat pentru aproape o jumătate de secol visul de libertate al maghiarilor”.

Revoluția din Ungaria a reprezentat un moment crucial al istoriei comunismului mondial. Pentru prima dată într-un stat de democrație populară vasal al Uniunii Sovietice a fost amenințată însăși existența regimului comunist. Prin prisma raporturilor inter-socialiste, intervenția militară a armatei sovietice a constituit de fapt, „primul război între două state socialiste”. Conducerea de la Kremlin are o responsabilitate imensă în declanșarea „furtunii” prin impunerea în Ungaria a unei destalinizări limitate și contradictorii. Criza din acest stat din blocul comunist a lansat cu cea mai mare acuitate, de la instalarea regimului de tip sovietic în spațiul central-est european, întrebarea dacă supraviețuirea acestui sistem permite reformarea sa continuă sau tinde spre rigiditate ideologică și imobilism dogmatic.

Reprimarea violentă a revoltei maghiare a arătat clar care erau limitele și concesiile pe care sovieticii erau dispuși să le accepte în relațiile cu statele blocului socialist. Decizia U.R.S.S-ului, de a rezolva criza pe căi agresive, a fost rezultatul unui proces extrem de dificil și ezitant. Această decizie a fost întărită și de decizia Occidentului de a nu se implica armat în criza apărută. Prin această atitudine S.U.A. recunoștea că statele din blocul comunist nu se pot desprinde de „orbita sovietică”, iar singura modalitate de a sprijini totuși aceste demersuri este încurajarea „spiritului de rezistență” în statele respective. Se poate concluziona că sprijinul diplomatic sau operațiunile secrete americane erau menite numai de a crea condiții, care la un moment favorabil în viitor vor permite eliberarea statelor din lagărul comunist.

Acel moment favorabil va veni, dar peste mulți ani. După destrămarea blocului comunist a venit timpul reconcilierii istorice. Ca un semn de respect față de jertfa maghiarilor din 1956 , Boris Elțân președintele Federației Ruse într-un mesaj adresat în Parlamentul din Budapesta la 11 noiembrie 1992 declara: „Cred că este profund simbolic faptul că poporul maghiar a fost primul care s-a ridicat împotriva sclaviei. Revolta națională nu a fost în van. A arătat că nu doar indivizii, ci și națiunile întregi începeau să înțeleagă că nu poate exista un viitor fără eliberarea de sub dictatura comunistă. Astăzi ne aplecăm capetele în fața victimelor din 1956” Gestul său este menit să permită reconcilierea istorică bilaterală.

V. Atitudinea liderilor comuniști din România față de revolta din Ungaria și implicarea lor în ameliorarea crizei

În rândul elitei politicii românești revoltele din Polonia și din Ungaria au creat o îngrijorare semnificativă. Neliniștea clasei politice era întemeiată din mai multe puncte de vedere: slaba aderență a mesajului de ideologie comunistă în rândul populației, existența pe teritoriul Românei a 1,8-2 milioane de cetățeni de etnie maghiară, și situația economică precară în care se afla populația. Pe lângă acestea exista și un alt aspect ce a înfluențat deciziile liderilor români: relația cu Moscova. După Congresul de-al XX-lea al P.C.U.S., din februarie 1956, relațiile cu Kremlinul devin tot mai reci, deoarece conducerea din București nu prea punea în practică destalinizarea. Sovieticii chiar doreau să îndepărteze pe Gheorghe Gherghiu-Dej, liderul comuniștilor din București, de la putere, el fiind foarte implicat în campaniile lui Stalin împotriva lui Tito.

Când au izbucnit revoltele stradale din Budapesta, prim-secretarul de partid al României tocmai făcea primele pași pentru remedierea situației cu Belgrad (și ca atare și cu Moscova): se afla într-o vizită oficială în Iugoslavia

. Acest lucru însă n-a reținut pe liderii rămași la București ca în cadrul Biroului Politic să i-a măsuri ferme pentru împedicarea unei manifestări de nemulțumire a populației. În acest scop s-a hotărât unui control mai vigilent al emisiunulor de radio și a presei, acordarea atenței deosebite „problemei aprovizionării populației cu produse alimentare, mai ales în centre muncitorești”, și „să se dea dovadă de mult tact și orientare politică în problema arestărilor ca să nu irite populația”. Între altele au fost luate măsuri pentru plata la timp al salariilor și a altor drepturi bănești, achitarea imediată către țărani a banilor de pe produsele agricole achiziționate de stat, stângerea cotelor de la țărani „cu tact, folosindu-se ca metodă

îndeosebi munca politică de lămurire”, precum și eliberarea unor studenți din arest.

Sunt analizate cu mare atenție de către membrii Biroului Politic, acele buletine informative din regiuni, care arată aprovizionarea defectuasă a populației, cereri pentru eliminarea cotelor și oprirea colectivizării, îmbunătățirea condițiilor de trai, și cele ce vizau creșteri salariale.

Măsurile luate arată preocuparea deosebită a autorităților de a preîntâmpina sau a ține sub control orce fel de protest al populației, care ar avea tendița să amenințe puterea comuniștilor (cel mai vizat era conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej).

Astfel de măsuri nu sunt luate numai în România, ci și în celelalte state comuniste est-europene, deoarece evenimentele din Ungaria erau considerate foarte periculoase și erau tratate în consecință. Din acest punct de vedere, atitudinea liderilor români nu se diferențiază cu nimic, peste tot se pun în aplicație mecanismele cenzurii și a propagandei. În fiecare țară din zonă organele de ordine au intrat în alertă, iar membrii cu funcții înalte în Partid se întâlneau aproape zilnic pentru evaluarea situației.

La 26 octombrie, tot mai îngrijorați că evenimentele din Ungaria ar influența și societatea românescă, conducerea Partidului a hotărât să organizeze ședințe în marile uzine și fabrici în vederea prelucrării evenimentelor din țara vecină. Pentru credibilitatea acestor acțiuni, se recomanda ca discuțiile să fie coordonate de către muncitori și funcționari vârstnici, care să condamne actele fasciste și contrarevoluționare, și lupta eroică a clasei muncitoare împotriva contrarevoluției.

Venind din Ungaria, dar și din centrele studențești din țară, vești căt mai alarmante, Gheorghe Gheorghiu-Dej a simțit nevoia să părăsească delegația pe care o conducea, și pe 28 octombrie s-a întors în capitală. Cu două zile mai târziu în cadrul Ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. s-a luat hotărârea de a intensifica munca politică mai ales în rândul tineretului, intelectualilor și ăn special în rândul studenților, care era considerat ca o masă mai influențabilă de elemente dușmănoase.

Cu coordonarea acestor acțiuni a fost numit Emil Bodnăraș, care era la cârma Comandamentului general înființat cu acest scop. El „avea dreptul de a lua orice măsuri …în vedereapăstrării ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului dacă este necesar”

La începutul lunii noiembrie cu ocazia unui vizite fulgere la București și la Praga, Hrușciov a informat aliații despre imininta intervenție militară în Ungaria, și a cerut aprobarea formală a acestora, pentru „instaurarea ordinii revoluționare în Ungaria și zdrobirea contrarevoluției”.

La întâlnirea cu prim-secretarul sovietic, liderii români erau de aceași părăre, chiar s-au oferit să participe cu trupe la această intervenție. Hrușciov a constatat cu satisfacție entuziasmul conducerii române, față de intervenția urgentă și decisivă în Ungaria. În memoriile sale scrie, că la oferta lui Dej de a implica și trupe românești în Ungaria, el a amintint ironic, că au „experiență” întrucât în 1919 lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum ar fi dorit să ocupe din nou Budapesta. Diferența ar fi fost, numai în scopul intervenției: în 1919 au intervenit pentru a distruge un experiment bolșevic, în 1956 ar fi luptat pentru a-l susține.

La această întâlnire a fost prezent pe lângă Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu ca șef al Forțelor Armate și de Securitate. Conform dezvăluirilor generalului Mihai Pacepa „Ceaușescu a sprijinit cu vehemență intervenția militară, subliniind că România începuse deja, în secret, să furnizeze arme și informații despre forțele de securitate ungare în unele regiuni de graniță în vederea autoapărării împotriva virusului contrarevoluționar". Însă Hrușciov cerea numai un singur lucru: și românii să inainteze operațiuni de spionaj în țara vecină. Silviu Brucan, un apropiat al lui Gheorghiu-Dej (însă care nu îl agrea pe Ceaușescu , pe care îl considera incult și paranoic) afirma într-o emisiune televizată (Profeții despre trecut) referânduse la revoluția maghiară, că sovieticii erau interesați de propunerea părții române de a reorganiza partidul comunist din Ungaria cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine maghiară". Aceste inițiative arată ardoarea elitei politicii românești de a face pe placul Kremlinului. La această întâlnire Gheorghe Gheorghi-Dej se lăuda, că în comparație cu liderii comuniști din Ungaria, el deține controlul absulut în România, însă Hrușciov l-a temperat, avertizând-ul, să fie vigilent, pentru a nu avea surprize. Dej a răspuns surpinzător: „În Transilvania sunt cam trei român la un ungur. Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști.” Liderului comunist a vrut să lasă impresia cu nu se teme de o eventuală mișcare stradală a studenților, ci mai degrabă de posibile tulburări ale maghiarilor din Transilvania. Din cuvintele lui Dej reiese clar motivul excesului de zel, care nu poate fi explicat doar prin loialitatea necondiționata față de sovietici, sau prin teama de o eventuală contaminare a României cu virusul anticomunist, ci prin faptul că el recepționa evenimentele din Ungaria ca având un caracter antiromânesc. El se temea că pentru maghiarii din România revendicările, protestele din Budapesta ar fi un exemplu de urmat. Totodată exista și temerea în rândul politicenilor români că o Ungarie condusă de „fasciști” ar emite unele pretenții asupra Transilvaniei.

Aceste temeri ai liderilor comuniști din București fusese alimentate din mai multe surse românești și externe, oficiale sau neoficiale. Mai ales din sursele românești reiese că nu caracterul social sau anticomunist irita pe trimișii români cel mai mult, ci caracterul naționalist al protestelor. Este sugestiv telegrama transmisă la 27 octombrie 1956, de către Popescu-Puturi, ambasadorul României la Budapesta unde remarcă arborarea exuberantă a drapelelor din care fusese decupată stema comunistă, și care fusese înlocuită cu cea din epoca lui Kossuth.

Ultimul pasaj al acestei telegrame conține “impresii”-le ambasadorului lăsate de revolta din Budapesta: „Face impresia că organizatorii rebeliunii intenționeaza să (creeze) impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice” și consideră „…că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosfera plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.

Dej primea informații (uneori subestimate, sau exagerate) și din alte surse. Sub acoperirea unei misiuni a Crucii Roșii Române, doi lideri importanți al P.C.R. Walter Roman și Aurel Mălnășan (amândoi cunoșteau bine limba maghiară) au însoțit un transport de medicamente și alimente destinat autoritățile maghiare. Desigur ei aveau și o altă sarcină. Dublul scop al misiunii a fost recunoscut și de Walter Roman la ședința Plenară a C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964, „(…) Partidul nostru știe foarte precis ce s-a întâmplat la Budapesta, pentru ca a avut grijă să știe ce se întâmplă acolo. Țara vecina, trebuie să știm ce se întâmplă”. Spusele lui Roman au fost întărite și de Dej, precizând că acesta “a fost trimis special acolo la Budapesta în timpul evenimentelor”. Cei doi „delegați” au ajuns la Budapesta la 30 octombrie. La ora 22.30, Mălnășan trimitea deja informa Bucureștiul ca “spiritul naționalist este mai puternic decât ne-am închipuit” , și chiar adăuga că maghiarii cu care a discutat așteptau ca revolta să se extinda șă în R.P.R..

Dej, pe lângă acestea, avea la dispoziție și alte informații provenind de la mărturiile altor cetățeni români care au fost martori ale evenimentelor. Dintre ei cel mai important pare să fie președintele Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Beniuc, care se afla la Budapesta la invitația scriitorilor români. El a fost convocat la 5 noiembrie în fața conducerii Partidului, pentru prezentarea evenimetelor la care a asistat.

În cadrul acestei convăcări Beniuc a evidențiat că și el a constatat, că pentru unguri pierderea Transilvaniei rămâne a rană deschisă. În declarația sa amintea de enunțurile unui scriitor „racoșist-stalinist”, un fost redactor-șef, pe nume Kiro István: „De altfel, partidul nostru a avut multe greutăți, că a trebuit după război ca poporul să fie lămurit că este bine ca Ardealul să-l ia românii, ceea ce nu a crezut nimeni”.

Părerile istoricilor sunt împărțite cu privire la existența sau inexistențaa unor cereri a Ungariei față de Ardeal. Însă apelând la logica și la informațiile existente, și dacă avem în vedere suflul naționalist sub care s-au desfășurat evenimentele, pare credibil existența unor astfel de zvonuri, deși nu generalizate. Conducerii sovietice convenea ca să-i atribuie acestei revolte un strat „revizionist”, putând astfel să alinieze pe parte sa gruparea interbelică Mica Antantă: România, Cehoslovacia, Iugoslavia. Liderii români, profitând de oportunitatea ivită, accentuau în fața populației române caracterul „hortyisto-fascist” al mișcării, astfel micșorând considerabil posibilitatea izbucnirii pe scară largă a unor proteste anticomuniste (dacă ești bun român, nu poți șă revendici ideiile „contrarevoluționarilor” din Ungaria). Deci autoritățiile românești folosind acest indiciu fals, „…amplifică zvonurile despre posibile atacuri ale ungurilor din Transilvania, pentru a înduce o vrajbă interetnică, cu scopul de a evita o posibilă coalizare a maghiarilor cu românii împotriva comuniștilor. Factorul zvonistic a fost agravat, în debutul lunii noiembrie 1956, mai cu seamă în Transilvania, prin referire la anularea Tratatului de la Trianon și garanțiile O.N.U. pentru minoritatea maghiară”.

Autăritățile române îmbină măsurile de înnăbușire ai orice fel de manifestări populare prin forță, cu cele de a îndrepata într-o oarecare măsură condițiile de viață ale populației. În acest scop pe 30 octombrie 1956 C.C. al P.M.R., a Consiliului de Miniștri și a Consiliului Central al Sindicatelor ia hotărârea de a îmbunătății sistemul de salarizare și de pensii, prevăzunduse mărirea salariilor și a alocațiilor pentru copii, majorarea pensiilor mici și gratuitate transporturilor C.F.R. angajațiilor acestei instituții.

Însă o parte a populației nu se lăsa păcălită, hotorârea fiind primită cu neîncredere, fiind percepută luată numai prin presiune. Totuși, prin aceste măsuri, conducătorii țării au atins scopul, deoarece în zona rurală și în mediul muncitoresc, unde revendicările erau de natură economică, au dus la domolirea spiritelor. Astfel proteste au izbucnit numai în mediile studențești, unde existau și revendicări de altă natură, și în Ardeal, venind din parte populației maghiare.

Datorită acestori măsuri nu e de mirare, că primele știri despre revoluția din Budapesta apar cu întârziere. Abia în seara zilei de 24 octombrie sunt difuzate la Radio România primele știri despre „…tulburări provocate de delicvenți… și foști deținuți de drept comun care încurajați de propaganda dușmănoasă a posturilor străine s-au dedat la jaf și furturi”

Rolul propagandei a fost unul foarte important prin care liderii români acționau în două direcții: pe de o parte a prezenta versiunea oficială asupra evenimentelor din Ungaria (unde revolta era prezentat ca o mișcarea a forțelor dușmănoase, conduse de fasciști)

, iar pe altă parte mediatiza măsurile guvernului român, ce vizau o îmbunătățire a nivelului de trai. În presa vremii sunt redate pe larg măsurile privind creșterile salariale și adeziunea populației față de acțiunile partidului (ocupând primele pagini ale ziarelor). Se poate observa schimbarea tonalității presei, începând cu 4 noiembrie, după ce trupele sovietice intră în Ungaria. Dacă până atunci era acordat o atenție mai mare asupra crizei Suezului, de acum încolo evenimentele din statul vecin sunt prezentate în articole ample. Desigur din aceste scrieri trebuia să reiasă violențele la care au fost supuși comuniștii din Ungaria, precum și faptul că trupele sovietice erau pe cale să pune capăt rebeliunii.

Este relevant pentru prezentare din punct de vedere „comunist” al evenimentelor următorul docomentar, care încearcă să justifice intervenția militară sovietică: Nagy Imre „…care s-a dovedit de fapt a nu fi în stare să pună în acțiune forțele sale armate s-a adresat către guvernul U.R.S.S. cu rugămintea să-l ajute cu unitățile armate sovietice staționate în Ungaria să pună frâu contrarevoluției, rugămintea la care guvernul U.R.S.S. a răspuns cu consințământul său. Întroducerea trupelor sovietice la Budapesta și restabilirea ordinii au pus frâu recțiunii și au silit-o să dea înapoi.” Iar a doua intervenție a fost motivată de faptul că după ce forțele sovietice s-au retras „… forțele contrarevoluționare ale țării, care în acel timp au primit arme din depozitele capturate din Budapesta, și-au scos masca de pe față, și au început represiuni crâncene împotriva comuniștilor, fruntașilor politici și obștești, partizanilor regimului democrat-liberal”. Iar pentru toată criză era vinovat Nagy Imre, care dusese „o politică de duplicitate” și putea „să ducă la o acțiune armată a forțelor imperialiste împotriva țărilor lagărului socialist”, actele sale fiind „profund vrășmașe față de U.R.S.S. și celelalte state socialiste”. Concomitent era prezentat și coeziunea populației în jurul Partidului Muncitoresc Maghiar, arătându-se sprijinul deplin acordat. Este un alt exemplu elocvent a propagandei scrisoarea trimisă către C.C. al P.M.R. de scriitorii maghiari din Regiunea Autonomă Maghiară portund titlul: „Porunca conștiienței noastre”. Acest ducument e plin cu șabloanele consacrate ca „păcatul neiertat al calomniilor antisovietice pe care gunoaiele omenirii o împrăștie asupra poporului maghiar”, „politicieni falimentari, lachei ai Ungariei feudale”, „forțele întunecate ale reacțiunii clericale”, „sistem așa zis democratic al mai multor partide”, „hordele de huligani care ard literatura marxistă” etc.

Primul mare material de prima pagină în Scânteia a apărut în ziua de luni, 5 noiembrie 1956. Conținea „Mesajul" conducătorilor României Populare, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica și Petru Groza, către "guvernul revoluționar muncitoresc-țărănesc" din Ungaria Populară.

Instaurarea guvernului împus de Moscova (4-5 noiembrie) este primită cu ușurare și salutată de liderii români, asigurând-ul pe noul prim-secretar al Ungariei, Kádár János, de sprijinul Republicii Populare Române.

Ca o amplă acțiune de legitimizare a guvernului Kádár, reprezentanții statelor socialiste au vizitat Budapesta, pentru a-și exprima solidaritatea cu noua conducere ungară.

La fel și Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat la Budapesta împreună cu o delegație compusă din membrii C.C. al P.M.R. și membrii guvernului român, unde și au acordat „un sprijin politic și moral” și un „important ajutor material pentru apărarea regimului democratic-popular și învingerea gracelor dificultăți economice, constând într-un credit de 60 milioane de ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”

Dej, cu ani mai târziu a descris pe larg cum au decurs discuțiile cu partea maghiară:

„… știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu aschia după zdrobirea revoluției din Ungaria și cunoscând ce este reacția, n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de această avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei, numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură ,… să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședința plenara a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi, dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au și dat demisia pe loc.”

Dej nu venise la Budapesta doar pentru susținerea guvernului Kádár, sau pentru a critica slăbiciunea comuniștilor maghiari față de naționaliști. Vizita delegației române viza și rezolvarea problemei Nagy Imre, misiunea lui Dej fiind de a găsi soluția pentru transferul fostului prim-ministru ungar și a colaboratorilor săi pe teritoriul României.

Nagy Imre și apropiații săi, refugiați la ambasada Jugoslaviei din Budapesta, încă „catalizau mișcarea contestatară împotriva guvernului ilegal condus de János Kádár. Persistența situației tensionate din Ungaria, cât și neînțelegerile dintre iugoslavi, pe de o parte, maghiari și sovietici, pe de altă parte, cu privire la destinul lui Nagy și a anturajului său, i-a determinat pe liderii de la Moscova să adopte o măsură tranșantă”. Astfel apare ideea despre o evacuare a grupului de la ambasadă într-una din țările care fac parte Organizației pactului de la Varșovia.

Polonezii sau oferit imediat ca mediatori, dar și ca țară gazdă, însă sovieticii au ales pe România, considerată mai sigură decât Polonia, totodată conducerea din București în timpul crizei a demonstrat loialitatea față de Kreml. Alegerea era susținută și de faptul, că România încă era un stat în care trupele Armatei Roșii și consilierii sovietici încă puteau influența (sau chiar controla) liderii și deciziile politicie, în comparație cu Polonia, unde generalii și consilierii sovietici, după criza din octombrie, au fost retrași.

Prin urmare, guvernul ungar a trimis o scrisoare guvernului român prin care solicita acordarea de azil politic a grupului Nagy. Cererea a fost motivată prin faptul că fostul prim-secretar refuza să delimiteze de „bandele fasciste contrarevoluționare” și astfel s-a produs „o situație periculoasă pentru securitatea personală a lui Nagy Imre și grupului său”. Ținând seamă aceste condiții „Nagy Imre și persoane din grupul lui și-au exprimat dorința de a pleca din Republica Populară Ungară pe teritoriul unei altei țări socialiste”, se solicită guvernului român să „acorde azil vremelnic” acestor persoane. În scrisoarea de răspuns liderii români acceptă propunerea maghiară și sunt dispuși să primească pe teritoriul României pe „cetățeanul Nagy Imre și persoanele din grupul său”.

Deci paralel cu vizita de legitimizare a guvernului Kádár, Dej a trimis pe Valter Roman pentru a convinge pe Nagy (el tocmai părăsese ambasada Iugoslaviei și fusese pus sub pază militară de către sovietici), să recunoască noul guvern, și să accepte azilul românesc. Nagy a refuzat răspicat: „I-am spus apăsat și hotărât lui Valter Roman că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens.” Din memoriile lui Nagy reiese, că discuțiile cu partea română au fost fără rezultat. Ca urmare, în seara aceluiași zi forțele de securitate sovietice au răpit gruparea, și peste câteva ore fostul prim-secretar a Ungariei și colaboratorii săi era transferați pe teritoriul României, și deportați la Snagov în vilele complexului „Pacea trainică”.

Este relevant pentru încrâncenarea lui Dej, că ura lui față de Nagy nu s-a stins nici după „cazarea” la Snagov, el afirmând cu cinism diplomatului sovietic V.F. Nikolaev în decembrie 1956, că speră ca Nagy „va fi spânzurat nu de gât, ci de limbă."

Concluzii

Dintre țările est-europene socialiste cea mai mare influență a revoltei populare din Ungaria a fost consemnată în România. Ecoul protestelor din țara vecină a înfluențat societatea românească, mai ales pe etnicii maghiari și pe studenții din marile centre universitare. Însă protestele lor au fost înnăbușite de către conducerea română de partid, care prin adoptarea a unor serii de măsuri s-a dovedit stăpân pe situție.

Nereușita izbucnirii unei revoluții populare în România se datora mai multori factori: slăbiciunea clasei muncitoare și a intelectualilor (consiliilor muncitorești), care nu avea întâietate în chestiuni publice, lipsa organismelor de solidarizare (precum Biserica Catolică în Polonia sau în Ungaria), absența alternativei politice (precum Gomulka în Polonia, Nagy Imre în Ungaria), stârnirea temerii prin propagandă în rândul populației române de pierderea Ardealului. La acestea se adaugă și unitatea elitei Partidului Muncitoresc Român, care prin deciziile luate a făcut ca societatea să nu capete valențe protestatare și contestatare.

Perseverența prin care s-au implicat liderii din București în rezolvarea crizei și în deportarea grupului Nagy, a înfluențat pozitiv evoluția viitoare a relației româno-sovietice, Moscova fiind dispus la concesii față de aliatul lui de nădejde. Binevoința și înțelegerea sovieticilor este reflectată în cursul vizitei delegației române la Moscova, când se aprobă solicitările guvernului român privind livrarea, sub formă de credit a 450 000 tone de grâu și 60 000 tone de furaje, precum și acordarea ajutorului tehnic pentru construirea de intreprinderi în industria chimică și petrolieră. De asemenea sovieticii au amânat plata ratelor scadente ale unor credite luate anterior de România.

Din aceste concesii reiese că activitatea Bucureștiului în rezolvarea crizei ungare a fost catalogată de Moscova una „foarte folositore” și cu o „înfluență benefică asupra ungurilor”. Implicarea comuniștilor români în rezolvarea acestei situații delicate a demonstrat sovieticilor, că se pot baza în momente critice de sprijinul României.

Inițiative de acest gen au fost și în alte state din lagărul comunist, dar „… decizia a aparținut conducătorilor sovietici, astfel încât anumite condiționări interne și externe precizate … au făcut posibilă această implicare românească. Cu alte cuvinte, Moscova a fost cea care a decis să acorde încredere liderilor români, aceștia din urmă având tot interesul să ducă însărcinările până la capăt și într-un mod cât mai convenabil.”

Comportarea exemplară a politicienilor români în criza ungară, și mai ales implicarea în rezolvarea „afacerii Imre Nagy”, au făcut ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să beneficieze în anii următori de sprijinul Moscovei, reușind astfel să elimină persoanele incomode din conducerea partidului, și să consolideze poziția sa în fruntea puterii comuniste din București. Momentele critice au scos la iveală pericolele asupra menținerii puterii de către comuniștii români, după care conducerea Partidului a putut acționa pentru anihilarea pericolelor interioare, inițiind și o desprindere trepatată de sovietici.

Ecoul în societatea românească a revoltei din Polonia și a revoluției din Ungaria au reprezentat un test pentru elita politică din România, care a demonstrat că regimul comunist „nu reprezintă un fapt efemer, ci unul de durată”

Încheiere

Pentru lumea comunistă anul 1956 a semnificat un moment de criză majoră. Conducerea de tip stalinist a statelor est-europene s-a confruntat cu deciziile reformiste ale Kremlinului. Reacția acestor state la hotărârile confuze impuse de Moscova erau diferite. Presiunea venită din partea populației și lipsa coeziunii din cadrul conducerii partidului, au determinat elitele din Polonia și Ungaria să accepte unele măsuri cu caracter reformator. Însă aceste acțiuni reformiste erau mult sub așteptările societății. Aceste jumătăți de măsură, coroborată cu implicarea nu tocmai reușită a Uniunii Sovietice au creat permisele în cele două state unor manifestări antisovietice și anticomuniste. Dacă liderul polonez, Gomulka a reușit să mențină criza din țara sa în limitele acceptate de către U.R.S.S., comuniștii maghiari au pierdut controlul asupra evenimentelor, ceea ce a determinat intervenția armată a trupelor sovietice.

Revolta maghiarilor prezintă deosebiri față de crizele anterioare din blocul comunist: sa manifestat ca o criză a sistemului de inspirație sovietică, iar perioada relativ mare în care s-a desfășurat, a pus la dispoziția occidentului suficient timp pentru a depăși starea de surpriză, astfel încât să poată „clarifica posibilele căi de acțiune și să reacționeze în consecință.” În mod paradoxal, asemănător cu în cazurile precedente, Washingtonul nu a putut identifica măsuri alternative, manifestând o atitudine de resemnare.

Decizia americanilor de a nu se hazarda într-o intervenție militară se poate considera una realistă, însă li se poate imputa rolul jucat în escaladarea evenimentelor. Prin mijloace propagandistice au dat naștere unor așteptări disproporționate din partea maghiarilor, împingând pe ei spre radicalizare și la neconstatarea realității politice, care a obligat pe sovietici să pună capăt „experimentului ungar”.

Totuși eșecul revoltei maghiare a obligat Casa Albă să privească mai pragmatic relațiile cu Uniunea Sovietică și cu sateliții ei. Au sesizat că țările din blocul comunist pot fi privite nu numai ca vasali fideli ai Moscovei, dar și ca elemente vulnerabile ale puterii sovietice. Divergențele bilaterale dintre ei puteau fi exploatate pentru a factura monolitul comunist: „Aliații Kremlinului puteau fi transformați în pietre de moară legate de gâtul colosului răsăritean și puteau submina sistemul mondial comunist din interior.”

Pe termen lung strategia occidentală a dat roade, ducând la prăbușirea comunismului, însă pentru popoarele sub jugul comunist, calvarul a fost mult prea lung.

Manifestațiile, evenimentele politice din Polonia, dar mai ales din Ungaria, au generat tensiuni în rândul conducerii de la București. Tulburările din vecinătatea statului român creau o stare de îngrijorare a clasei politice comuniste din mai multe motive: slaba aderență a mesajului de ideologie în rândul populației, existența pe teritoriul Românei a 1,8-2 milioane de cetățeni de etnie maghiară, situația economică precară în care se afla populația și relația cu Moscova, deoarece reformele inițiate de Hrușciov erau considerate de către Gheorghe Georghiu-Dej o amenințare personală. Ecoul protestelor din țara vecină au influențat societatea românească, mai ales pe etnicii maghiari și pe studenții din marile centre universitare. Însă protestele lor au fost înnăbușite de către conducerea română de partid, care prin adoptarea a unor serii de măsuri prompte s-a dovedit stăpân pe situație.

Dintre statele comuniste, România era cea mai vulnerabilă în fața crizelor apărute din țările vecine, totuși în afara unor manifestări anticomuniste, nu s-a ajuns la escaladarea evenimentelor. Nereușita izbucnirii unei revolte se datora mai multor factori: coeziunea elitei politice, lipsa alternativei la conducerea partidului unic, slăbiciunea clasei muncitorești, absența organismelor de solidarizare, absența frontierei directe cu „Lumea liberă”, și nu în ultimul rând, stârnirea temerii prin propagandă în rândul populației române față de pretențiile teritoriale maghiare.

E firesc, că au existat anumite manifestări naționaliste în rândul manifestanților din Ungaria, dar acestea au fost mai degrabă sporadice, iar revendicările teritoriale nu și-au găsit locul în documentele programatice și nu au constituit nici „esența miracolului maghiar din 1956, nici nota sa dominantă sau definitorie”.

Chiar dacă revoluția maghiară nu a avut un caracter revisionist, ea a fost percepută astfel la București. Conducerea română, pe baza informațiilor distorsionate de subiectivismul observatorilor, a receptat evenimentele din Ungaria având și un caracter antiromânesc și prin urmare, reacția față de explozia maghiară a fost supradimensionată, România dovedindu-se „secondantul cel mai zelos al Moscovei”.

După evenimentele din 1956 „amenințarea revizionismului maghiar” a devenit între timp, un mijloc des folosit de București pentru a crea sentimentul “cetății asediate” și pentru a abate atenția populației de la gravele probleme ale societății române.

În 1989 Nagy Imre a fost reabilitat și înmormântat solemn la data de 16 iunie. La funerariile oficiale au participat peste o sută de mii de unguri din capitala Ungariei, dând ocazia conducerii din București, ca printr-o notă de protest înmânat ambasadorului maghiar, să prezintă indignarea față de „demonstrațiile periculoase care s-au transformat într-o acțiune politică de evidentă natură fascistă, iredentistă și îndreptată … împotriva socialismului, comunismului și Organizației Tratatului de la Varșovia”.

Ulterior teama lui Ceaușescu a devenit întemeiată, dar pericolul nu venea de la iredentismul maghiar, ci de la elementul care era multlăudatul scop al preocupării socialismului român: de la poporul român. Câteva luni mai târziu mulțimea renunță la pasivitatea smerită față de regimul detestat și umplând străzile țării, poartă steaguri tricolore din care decupaseră stema comunistă, asemeni maghiarilor în 1956.

Revolta din Ungaria în 1956, fiind de anvergură limitată, nu a avut efecte concrete și imediate, dar prin ecoul puternic în țările est-europene a devenit un punct reper (mai ales moral) al rezistenței anticomuniste, amintirea sa inspirând revoluționarii anului 1989 din România.

Anexe

Anexa nr. 1:

Liderii comuniști din Ungaria înainte de 1956

Rákosi Mátyás Gerő Ernő Farkas Mihály Péter Gábor

Anexa nr. 2:

Liderii maghiari în timpul revoltelor:

Nagy Imre Maléter Pál Mindszenty József Kádár János

Anexa nr. 3:

Conducătorii statelor vecine Ungariei:

Nikita Hrușciov Władysław Gomułka Iosip Broz Tito Gheorghe Gheorghiu-Dej

Anexa nr. 3/a:

Numărul victimelor soldate în timpul revoltelor prezentat pe județele Ungariei

Anexa nr. 3/b:

Numărul victimelor soldate în timpul revoltelor prezentat pe sectoarele în Budapesta

Anexa nr. 3/c:

Anexa nr. 4:

Emigrația maghiară după revoluția din 1956

Anexa nr. 5:

Scene din revoluția maghiară

Bibliografie

Documente

Békés Csaba, Byrne Malcom, Rainer János M. (eds.), The 1956 Hungarian Revolution: a History in Documents, Budapest, New York, Central European University Press, 2002.

Lasky Melvin J. (ed.), Hungarian revolution. The Story of the October Uprising as Recorded in Documents, Eye Wittness Accounts and World – Wide Reaction, New York, Frederick A. Praeger, 1957.

Protocolul nr. 38 al ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 30 octombrie 1956, A.N.I.C. Fond C.C. al P.C.R. Secția – Cancelarie, Dosar nr. 173/1956,f.4.

Protocolul nr. 54 al ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 24 octombrie 1956, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, Dosar nr. 169/1956.ff.1-5

Scânteia, Anul XXVI, nr. 3762/25 noiembrie 1956

Scânteia, Anul XXXVI, nr. 3746/6 noiembrie 1956

United Nations, Report of the Special Committee on the Problem of Hungary, General Assembly, Official Records: Eleventh Session, Supplement No. 18 (A/3592), New York. 1957.

Memorialistică

Nagy Imre, Însemnările de la Snagov, Corespondență, rapoarte, convorbiri, Traducere, selectie documente, note si studiu introductiv de Ileana Ioanid, Editura Polirom, București, 2004

Nagy Imre, Snagovi jegyzetek, Gondolatok, emlékezések (1956-1957), Gondolat Könyvkiadó, Budapest, 2006.

Mindszenty József Emlékirataim, Szt.István Társulat Könyvkiadó, Budapest, 1989.

Pacepa Ion Mihai, Orizonturi roșii, Editura Humanitas, București, 2010.

Roman Valter, File din trecut, Editura militară, 1971, București

Lucrări de specialitate

*FRUS, 1955-1957, vol. XVI. Suez Crisis: July 26-December 31, United States Government Printing Office, Washington, 1990.

Pop Adrian, Tentația tranziției. O istorie a prăbușirii comunismului în Europa de Est, București, 2002.

Vițălaru Adrian, Atitudinea României față de revoluția ungară din 1956., Chronos, Anul III. nr. 1(4), Iași 2005.

Purcaruș Alexandru, În vâltoarea Războiului Rece – Revoluția maghiară din 1956, Editura Cetatea de Scaun, 2009.

Purcaruș Alexandru, Revoluția maghiară și dinamica războiului rece, Rezumat de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, 2009.

Fontaine André, Istoria Războiului Rece, vol. 2, Editura Militară, București, 1993.

Király Béla, Lotze Barbara, and Dreisyiger Nándor F., The Hungarian Revolution and the Soviet Readiness to Wage War.

Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între intrenaționalism proletar și stalinismul antisovietic, Fundația Academia Civică, București, 2001.

Cartledge Bryan, The Will to Survive – A History of Hungary, Timewell Press Limited, UK, 2006.

Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României 1956-1963, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2011.

Gati Charles, Failed Illusions. Moscow, Washington, Budapest, and the Hungarian Revolt, Washington, D.C, Stanford, California, Woodrow Wilson Center Press, Stanford University Press, 2006.

Vlad Constantin, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulecu, București, 2006.

Fejtő Ferenc, La Tragédie hongroise ou une revolution socialiste anti-soviétique, Paris, Editions Pierre Horay, 1956.

Botis Ioan, Primăvara în octombrie, Gazeta de Maramureș, 19. octombrie 2006.

Lache Iuliana Elena, Relații internaționale în perioada războiului rece, Editura Fundatiei România de Mâine, București, 2009.

Berecz János, Ellenforradalom tollal és fegyverrel, 1956, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1969.

Soulet Jean Francois, Istoria comparativă a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iași.

Jela Doina, Tismăneanu Vladimir, Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2006

Kovács István, Csoda a Visztulánál és a Balti-tengernél: a XX. századi lengyel történelem sorsfordulói, Európa Kiadó, Budapest, 2006

Kovács István, Mindvégig veletek voltunk (lengyelek a magyar szabadságharcban), Osiris Kiadó, Budapest, 1998

Molnár Miklόs, Budapest 1956. A History of the Hungarian Revolution, London, George Allen & Unwin Ltd., 1971.

Vătăman Petruță, Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale, Pro Universitaria, București – Vol. IV- Capitolul: 1956, România și revoluția din Ungaria, Nr. 2/2012.

Veliche Roxana, România și criza din Berlinul de Est , www. historia.ro, 201.

Bibliografie

Documente

Békés Csaba, Byrne Malcom, Rainer János M. (eds.), The 1956 Hungarian Revolution: a History in Documents, Budapest, New York, Central European University Press, 2002.

Lasky Melvin J. (ed.), Hungarian revolution. The Story of the October Uprising as Recorded in Documents, Eye Wittness Accounts and World – Wide Reaction, New York, Frederick A. Praeger, 1957.

Protocolul nr. 38 al ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 30 octombrie 1956, A.N.I.C. Fond C.C. al P.C.R. Secția – Cancelarie, Dosar nr. 173/1956,f.4.

Protocolul nr. 54 al ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 24 octombrie 1956, A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, Dosar nr. 169/1956.ff.1-5

Scânteia, Anul XXVI, nr. 3762/25 noiembrie 1956

Scânteia, Anul XXXVI, nr. 3746/6 noiembrie 1956

United Nations, Report of the Special Committee on the Problem of Hungary, General Assembly, Official Records: Eleventh Session, Supplement No. 18 (A/3592), New York. 1957.

Memorialistică

Nagy Imre, Însemnările de la Snagov, Corespondență, rapoarte, convorbiri, Traducere, selectie documente, note si studiu introductiv de Ileana Ioanid, Editura Polirom, București, 2004

Nagy Imre, Snagovi jegyzetek, Gondolatok, emlékezések (1956-1957), Gondolat Könyvkiadó, Budapest, 2006.

Mindszenty József Emlékirataim, Szt.István Társulat Könyvkiadó, Budapest, 1989.

Pacepa Ion Mihai, Orizonturi roșii, Editura Humanitas, București, 2010.

Roman Valter, File din trecut, Editura militară, 1971, București

Lucrări de specialitate

*FRUS, 1955-1957, vol. XVI. Suez Crisis: July 26-December 31, United States Government Printing Office, Washington, 1990.

Pop Adrian, Tentația tranziției. O istorie a prăbușirii comunismului în Europa de Est, București, 2002.

Vițălaru Adrian, Atitudinea României față de revoluția ungară din 1956., Chronos, Anul III. nr. 1(4), Iași 2005.

Purcaruș Alexandru, În vâltoarea Războiului Rece – Revoluția maghiară din 1956, Editura Cetatea de Scaun, 2009.

Purcaruș Alexandru, Revoluția maghiară și dinamica războiului rece, Rezumat de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, 2009.

Fontaine André, Istoria Războiului Rece, vol. 2, Editura Militară, București, 1993.

Király Béla, Lotze Barbara, and Dreisyiger Nándor F., The Hungarian Revolution and the Soviet Readiness to Wage War.

Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între intrenaționalism proletar și stalinismul antisovietic, Fundația Academia Civică, București, 2001.

Cartledge Bryan, The Will to Survive – A History of Hungary, Timewell Press Limited, UK, 2006.

Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României 1956-1963, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2011.

Gati Charles, Failed Illusions. Moscow, Washington, Budapest, and the Hungarian Revolt, Washington, D.C, Stanford, California, Woodrow Wilson Center Press, Stanford University Press, 2006.

Vlad Constantin, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulecu, București, 2006.

Fejtő Ferenc, La Tragédie hongroise ou une revolution socialiste anti-soviétique, Paris, Editions Pierre Horay, 1956.

Botis Ioan, Primăvara în octombrie, Gazeta de Maramureș, 19. octombrie 2006.

Lache Iuliana Elena, Relații internaționale în perioada războiului rece, Editura Fundatiei România de Mâine, București, 2009.

Berecz János, Ellenforradalom tollal és fegyverrel, 1956, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1969.

Soulet Jean Francois, Istoria comparativă a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Iași.

Jela Doina, Tismăneanu Vladimir, Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, Editura Curtea Veche, București, 2006

Kovács István, Csoda a Visztulánál és a Balti-tengernél: a XX. századi lengyel történelem sorsfordulói, Európa Kiadó, Budapest, 2006

Kovács István, Mindvégig veletek voltunk (lengyelek a magyar szabadságharcban), Osiris Kiadó, Budapest, 1998

Molnár Miklόs, Budapest 1956. A History of the Hungarian Revolution, London, George Allen & Unwin Ltd., 1971.

Vătăman Petruță, Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale, Pro Universitaria, București – Vol. IV- Capitolul: 1956, România și revoluția din Ungaria, Nr. 2/2012.

Veliche Roxana, România și criza din Berlinul de Est , www. historia.ro, 201.

Anexe

Anexa nr. 1:

Liderii comuniști din Ungaria înainte de 1956

Rákosi Mátyás Gerő Ernő Farkas Mihály Péter Gábor

Anexa nr. 2:

Liderii maghiari în timpul revoltelor:

Nagy Imre Maléter Pál Mindszenty József Kádár János

Anexa nr. 3:

Conducătorii statelor vecine Ungariei:

Nikita Hrușciov Władysław Gomułka Iosip Broz Tito Gheorghe Gheorghiu-Dej

Anexa nr. 3/a:

Numărul victimelor soldate în timpul revoltelor prezentat pe județele Ungariei

Anexa nr. 3/b:

Numărul victimelor soldate în timpul revoltelor prezentat pe sectoarele în Budapesta

Anexa nr. 3/c:

Anexa nr. 4:

Emigrația maghiară după revoluția din 1956

Anexa nr. 5:

Scene din revoluția maghiară