Retragerea Trupelor Sovietice din Romania

La mijlocul secolului XX, întreaga omenire trăia ani de complexe tensionări ce antrenau mari puteri precum U.R.S.S., S.U.A., China, dar și state mijlocii și mici, care își căutau așezări raportate la acest sfârșit de mileniu doi.

Cu anul 1948, începe o fază a istoriei contemporane a României, ce va constitui în perioada la care ne referim (1958-1964) cât și după aceea (până în 1989) istoria experienței comunismului, cu toată încărcătura sa care cere studii multiple, aprofundate și nepartizane. În aceste decenii de regim comunist din România și în statele din Centrul și Sud-Estul Europei, se găsesc racilele de fond al modelului socialist sovietic, cu unele „particularități” poloneze, românești, bulgare etc. Se găsesc și elemente pozitive, sociale unele, ale învățământului și culturii altele, ale suveranității naționale uneori.

Abordarea unei teme legate de politica externă, în cazul de față „Politica externă a României (1958-1964)”, mai ales într-o perioadă de vârf a războiului rece, când România făcea parte din una din tabere – cea comunistă, rezultă ca urmare a împărțirii sferelor de influență după cel de-al doilea război mondial, între S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S., prezintă o importanță deosebită din mai multe motive.

Unul dintre motive este faptul că în cadrul istoriografiei românești, dar și străine atât înainte cât și după momentul „1989”, nu exista încă o prezentare a ei, privită nu prin prisma relațiilor de tip cronologic sau de succesiune a unor evenimente importante ci prin evidențierea politicii externe românești în raport cu factorii de decizie ai politicii internaționale între cele două tabere Est-Vest, condusă de U.R.S.S. respectiv S.U.A., în cadrul războiului rece, precum și de cel al perceperii raportului de putere pe plan european și mondial.

Astfel în secolul XX, mai ales în a doua jumătate, activitatea externă a statelor devine tot mai complexă, politica externă, relațiile internaționale, diplomația capătă contururi noi, transformările politice, economice și sociale care au loc se răsfrâng direct asupra acestora. La domeniul politic, care este în continuă dezvoltare, se adaugă cooperarea economică, tehnico-științifică, culturală etc., negocierile bilaterale, tot mai mult le iau loc cele multilaterale.

În ceea ce privește noțiunile de politică externă – relațiile externe, ele trebuie explicate pentru a nu da naștere la confuzii.

Politica externă a unui stat reprezintă un ansamblu de principii, norme pe care statul și le propune în atingerea unor obiective conforme cu interesele sale.

Ea este o continuare pe planul relațiilor internaționale și cu alte mijloace ale politicii interne.

Relațiile externe – reprezintă ansamblul raporturilor oficiale sau neoficiale, politice, economice sau de altă natură pe care le întreține un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept internațional, organizații și organisme internaționale.

Actul decizional care a însoțit politica externă a României, după 1945, dar mai ales în perioada 1958-1964, atât în relațiile cu statele din blocul comunist, ori cu cele din vest sau cu cele din mișcarea de naliniere, trebuie văzut atât prin prisma regimului politic existent în România la acea vreme cât și prin percepția puterii politice-reprezentată de Partidul Muncitoresc Român, în momentele de criză ale relațiilor internaționale: problema Statutului Berlinului Occidental, evenimentele din Polonia, revoluția din Ungaria, criza Suezului, criza rachetelor – Cuba, „polemica” sovieto-chineză.

Conform cu Constituțiile din 1948 și 1952, piramida puterii Republicii Populare Române era structurată astfel: Marea Adunare Națională era organul Suprem al puterii în stat (art.22) și unicul legiuitor (art.23); Consiliul de Miniștri era forul suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat (art.42). Așadar, formal principiul separării puterilor în stat era proclamat.

Dar Constituția din 1952 la art.86 stipulează că: „Partidul Muncitoresc Român este forță conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc cât și a organelor și instituțiilor de stat” De aici rezultă că mecanismul decizional ce se voia în aparență democratic nu era în realitate așa.

Relația partid-stat nu era lăsată la întâmplare. În statutul partidului se menționa: „Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român îndrumă activitatea organelor centrale ale puterii de stat și organizațiilor obștești prin intermediul grupelor de partid din aceste organe și organizații”.

Pentru ca decizia să capete „greutate” – în fruntea ministerelor cele mai importante sau în alte funcții de stat au fost instalați membri ai Biroului Politic. De aici rezultă că Biroul Politic era cel care controla mecanismul decizional în relația partid-stat atât pe plan intern cât și pe plan extern.

Partidul-Stat e considerat pe de o parte ca un organism fără funcție directoare, care centralizează și face cunoscute acțiunile revendicative și revoluționare ale muncitorilor și ale intelectualilor care i-au adoptat cauza.

Pe de altă parte „e un tip de putere, care trăgându-și forța din masele ce se revendică de la el și din cunoașterea sa, constă să dirijeze mișcarea pentru a o face mai puternică; tot el pronunță excluderi și funcționează aproape ca un tribunal; partidul e reprezentantul clasei muncitoare; el indică sensul în care dusă lupta cea dreaptă”.

Perioada 1958-1964 în plan internațional este marcată de mutațiile survenite după cel de al doilea război mondial, mutații ce s-au concretizat în ceea ce s-a numit „războiul rece”, adică competiția dintre cele două superputeri, S.U.A. și U.R.S.S., pentru dominația lumii.

O definiție strictă a războiului rece este dificil de dat, totuși, încercări nu au lipsit. Câteva exemple se impun ca atare: „Un conflict politic și diplomatic dintre puterile occidentale, sub conducerea S.U.A. și blocul est-european”, susține Alan Palmer; „Un termen comun care descrie stadiul relațiilor dintre S.U.A. și aliații lor pe de o parte și U.R.S.S. și aliații ei pe de altă parte, după cel de-al doilea război mondial”, sau „un fenomen incredibil din punct de vedere geopolitic în condițiile vacumului politic creat în Europa în timpul celui de-al doilea război mondial”, susține istoricul și politologul american Arthur Schlesinger.

De aici putem trage concluzia că România s-a înscris în perioada de după cel de-al doilea război mondial, cu vasalitatea contemporană față de „suzeranul sovietic” – după cum arăta istoricul Titu Georgescu, dar și cu particularități care îi conferă un interes multiplu, începând din 1958, când gesturile de independență ale conducerii de la București provocau o iritare sporită la Moscova.

Atâta timp cât politica externă a României nu a fost decât urmarea fidelă a directivelor Moscovei, nici nu era nevoie de cultură politică și istorică și de experiență diplomatică pentru a lucra în Ministerul de Externe. Pe măsură, însă, ce conducerea de la București s-a distanțat de Kremlin și a elaborat o orientare proprie în politica externă, ea a dotat Ministerul de Externe cu un corp diplomatic de foarte bună calitate (Mircea Malița, Ion Brad, Valentin Lipatti, Corneliu Bogdan ș.a.) capabil să se achite cu strălucire de misiunile încredințate. Grație acestor diplomați, politica externă a României a devenit națională și rațională (după formularea lui George G.Potra) care s-a bucurat de prețuirea unor nume de autoritate în domeniu (Willy Brandt, Henry Kissinger, Hélène Carrére, d'Encousse ș.a.).

În cazul istoriografiei, atât a celei românești cât și a celei străine, referitor la subiectul de față, avem de-a face cu abordări mai degrabă axate pe momente importante, în special „crizele internaționale” și efectul lor asupra României cât și a percepției acesteia față de ele. Nu putem spune că nu există încercări.

Astfel, pe baza studiului lucrărilor, a documentelor edite, a memoriilor, a documentelor de arhivă, presă am încercat să prezint un tablou referitor la politica externă a României în perioada 1958-1964, privită în raport cu factorii de decizie ai celor două blocuri politico-militare și economice, conduse de U.R.S.S. și S.U.A.

Politica externă a României trebuie privită în condițiile în care viața comunității internaționale era dominată de un bipolarism în care S.U.A. și Uniunea Sovietică, din mari puteri au devenit superputeri, ele acționând în funcție de răspunderile conferite de supremația lor militară, ca și de interesele lor globale.

După cel de-al doilea război mondial, „Pax americana” și „Pax sovietica”, au înlocuit treptat „Pax britanica”, iar relația dintre cei doi protagoniști – evidențiată printr-un amestec permanent de complicitate și rivalitate – a modelat pentru o lungă perioadă dezvoltarea vieții politice în Europa și în lume.

Plecând de la aceste considerente, am încercat să surprind politica externă a României, în funcție de evenimentele importante petrecut în cadrul relațiilor Est-Vest, în perioada 1958-1964, actul decizional vis-a-vis de acestea precum și consecințele ce decurg de aici.

CAPITOLUL I

Politica externă a României în anii 1958-1964,

încercări de ieșire de sub tutela sovietică.

Anii 1958-1964 au consemnat mutații importante pe arena relațiilor internaționale. Ele își au originea în politica dusă de cele două mari puteri S.U.A. și U.R.S.S. după cel de-al doilea război mondial. La cumpăna deceniilor șase și șapte, John F.Kennedy (candidat al Partidului Democrat, ales președinte al S.U.A. în noiembrie 1960) și Nikita S.Hrușciov, prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. și prim-ministru al U.R.S.S., au încercat găsirea unor soluții pentru a coexista pașnic în cadrul acestui război rece, mai ales că ambele superputeri dețineau arma nucleară.

U.R.S.S.-ul prin intermediul lui N.S.Hrușciov găsise soluția coexistenței pașnice, consfințită oficial la Viena în zilele de 3-4 iunie 1961 cu ocazia întâlnirii cu președintele S.U.A., J.F.Kennedy, unde pe lângă problema relațiilor dintre cele două țări au fost abordate și probleme legate de încetarea experiențelor nucleare, dezarmarea și problema germană.

Totuși constatăm că acest dezgheț în cadrul relațiilor internaționale era însă relativ. În ambele blocuri avem de-a face cu diverse momente tensionate. În cadrul blocului comunist avem de-a face cu izbucnirea conflictului așa-zis „ideologic” sovieto-chinez, conflict cu implicații mondiale. De asemenea criza cubaneză din 1961 și 1962, datorată debarcării armatei nord-americane în Cuba urmată de retragerea acesteia și apoi de instalarea rachetelor sovietice, este dublată de criza Berlinului-1961, cu înălțarea zidului despărțitor de către est-berlinezi, mai precis de către sovietici. Aceasta era o dovadă clară a inconsecvenței politicii externe dusă de cele două mari puteri S.U.A. și U.R.S.S.

România, aflată în sfera de dominație a Uniunii Sovietice, încearcă spre sfârșitul deceniului șase și începutul deceniului șapte să folosească acest context internațional instabil spre a-și croi o politică proprie cu o tutelă sovietică slăbită.

În evoluția raporturilor româno-sovietice, anul 1956 a avut o importanță crucială. O dată cu Congresul al XX-lea al P.C.U.S. în februarie 1956 și raportul „secret” prezentat în finalul său de N.S.Hrușciov, a început procesul distanțării de Moscova a regimului de la București.

În ceea ce privește poziția adoptată de România în relațiile cu Uniunea Sovietică se pot distinge trei perioade principiale (cu nuanțări în interiorul fiecărei perioade): 1) 1945-1955, perioada subordonării absolute în care Bucureștiul se comportă ca un aliat fidel; 2) 1956-1962, perioada subordonării asumate, în care Bucureștiul începe să ignore semnale venite de la Moscova, cu tatonări economice spre occident și politice spre China; 3) 1962-1965, perioada refuzului subordonării, când între București și Moscova apar divergențe majore mai ales legate de aspectele economice, care vor conduce la afirmarea unei poziții proprii a României pe plan internațional.

Pentru a putea promova o politică externă proprie trebuia rezolvate unele probleme interne, care apăruseră în cadrul conducerii Partidului Muncitoresc Român având ca promotori adepții liniei moscovite pe de o parte și partizanii liniei naționale, adepți ai construirii unui socialism care să țină seama de specificități românești, pe de altă parte. După înlăturarea grupului Miron Constantinescu – Iosif Chișinevschi în 1957, în 1958 la Plenara C.C. al P.M.R. din 9-13 iunie, care a combătut manifestările de liberalism, conceptele considerate reformate și oportuniste, are loc excluderea unui numeros grup din care făceau parte: Constantin Doncea, Iacob Coțoveanu, Ileana Răceanu, Vasile Cristache, Vasile Bâgu, Ovidiu Șandru, Grigore Răceanu și Ștefan Pavel.

Ion Gheorghe Maurer este promovat ca membru titular al C.C. al P.M.R. (apoi la Marea Adunare Națională, ministru de Externe, apoi președinte al Consiliului de Miniștri), iar Isac Martin, Vasile Vâlcu, Mihai Burcă și Gheorghe Necula, ca membrii supleanți. Astfel, echipele de la vârful partidului și guvernului sunt mai strâns controlate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și tot mai puțin controlate de Moscova.

Retragerea trupelor sovietice din România, a consilierilor sovietici, rezolvarea litigiilor financiare cu statele occidentale, rămase în suspensie după naționalizarea din 1948, realizarea unei politici economice conforme cu interesele naționale constituiau elemente importante în realizarea unei politici externe proprii, fără însă a ieși din sfera structurilor politice, economice și militare create de U.R.S.S. după cel de-al doilea război mondial.

RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICE DIN ROMANIA (1958)

Percepută ca o manevră tactică a Moscovei pentru a relansa politica de destindere, afectată de evenimentele din Ungaria și criza Suezului (1956), precum și ca o măsură de reorganizare a potențialului și dispozitivului militar, retragerea trupelor sovietice din România în iunie-iulie 1958, a avut consecințe de cea mai mare însemnătate pentru evoluția politicii românești, atât pe plan intern cât și extern, făcând posibilă progresiva distanțare a conducerii de la București de Moscova.

În cadrul istoriografiei românești – în special, cât și a celei străine, retragerea trupelor sovietice din România reprezintă o problemă des abordată, dar din perspective diferite. Prima fiind aceea a concepției potrivit căreia retragerea trupelor sovietice s-a făcut la inițiativa și presiunea conducerii la București – deci rolul determinant l-a avut Bucureștiul, iar cea de-a doua concepție susține că retragerea s-a făcut din considerente economice și militare ale Uniunii Sovietice, deci decizia a aparținut în ultimă instanță Moscovei.

Decizia Uniunii Sovietice de a-și retrage trupele din România a fost luată în etape separate de-a lungul unei perioade de timp (1955-1958). Adăugând faptul că implicarea personală a lui Hrușciov a constituit unul din aspectele cele mai importante de luare a deciziei.

Timp de 14 ani (1944-1958), cât s-a aflat pe teritoriul țării, armata sovietică s-a comportat ca într-un stat învins și nu aliat, prieten cum se declară la reuniunile Tratatului de la Varșovia, C.A.E.R., în discursurile oficiale sau în presa de partid.

Până în anul 1955, prezența trupelor sovietice în România s-a bazat pe partea a IV-a – Retragerea Forțelor Aliate din România, articolul 21 al Tratatului de Pace (din 10 februarie 1947 – Paris), care prevedea: Toate forțele armate aliate vor fi retrase din România într-un termen de 90 de zile cu începere de la intrarea în vigoare a prezentului Tratat, Uniunea Sovietică rezervându-și dreptul de a păstra pe teritoriul român forțe armate care i-ar putea fi necesare pentru menținerea liniilor de comunicații ale Armatei Roșii cu zona sovietică de ocupație din Austria…

Astfel, sub acoperirea acestui tratat, adesea foarte restrictiv, Uniunea Sovietică a menținut timp de 14 ani nu mai puțin de două corpuri de armată (în privința numărului de soldați, datele diferă, după 1950 s-ar fi aflat circa 30.000).

La 15 mai 1955 (a doua zi după crearea Tratatului de la Varșovia, prin care se realiza o integrare militară a statelor socialiste din Europa sub conducerea Uniunii Sovietice), reprezentanții U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței au semnat la Viena, împreună cu șeful guvernului de coaliție Julius Raab, Tratatul de stat pentru restabilirea unei Austrii independente și democratice, document care a intrat în vigoare la 27 iunie 1955.

În baza acestui Tratat, la 19 septembrie 1955 au fost retrase ultimele trupe de ocupație, iar la 26 octombrie același an, a fost semnat Tratatul privind sfârșitul regimului de ocupație în Austria.

România și Austria hotărăsc la 1 august 1955 transformarea reprezentanților lor politice în misiuni diplomatice cu rang de legație.

În mod firesc, semnarea Tratatului de stat cu Austria a pus sub semnul întrebării dreptul legal al Uniunii Sovietice de a mai menține trupe sovietice în România și Ungaria. Această problemă a fost adusă în atenția guvernelor occidentale și de către Grigore Gafencu și Paul Auer, foști miniștrii de Externe ai României și Ungariei, în calitate de vicepreședinți ai Comisiei centrale și est-europene, a organizației emigranților.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 22 august 1955, răspunzând la telegrama Agenției „United Press”, referitor la știrea retragerii trupelor sovietice din românia până la 1 octombrie 1955, declara: „…dacă trupele străine aparținătoare statelor occidentale ar fi retrase din țările apusene în limitele granițelor lor naționale, iar grupurile militare create în Occident ar fi lichidate, situația din Europa s-ar schimba și ar fi înlăturată necesitatea Tratatului de la Varșovia, precum și a acelor măsuri de asigurarea securității care sunt prevăzute în acest Tratat. În acest caz, este evident că ar fi înlăturată necesitatea prezenței trupelor sovietice în România și aceste trupe ar fi retrase din România.”

Această declarație era de fapt, o primă exprimare oficială, publică, referitoare la oportunitatea rămânerii trupelor sovietice în România.

Tot în august 1955, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. luase inițiativa de a cere Moscovei plecarea unităților militare sovietice staționate în România. Emil Bodnăraș, în calitate de ministru al Forțelor Armate, care avea bune relații cu conducerea sovietică, cu acordul lui Gheorghiu-Dej, a fost cel care a pus această problemă lui Hrușciov.

A sugera o astfel de măsură atât de curând după moartea lui Stalin, era un act de extremă cutezanță și ar putea implica, așa cum afirma Sergiu Verona, „o oarecare clarviziune și poate chiar un jos politic”

Dar situația internațională a anului 1955 precum și cea a anului 1956 (Congresul XX – P.C.U.S., evenimentele din Polonia, Ungaria și Suez) nu i-au permis lui Hrușciov să reacționeze imediat la această propunere, dar ideea retragerii îi fusese înlocuită și a folosit-o la momentul pe care l-a considerat cel mai oportun.

Evenimentele din anul 1956 i-au demonstrat lui Gheorghiu-Dej că dependența față de Moscova a Bucureștiului era încă bine ancorată. Limitele suveranității țărilor de „democrație populară” au devenit și mai vizibile în momentul intervenției trupelor sovietice în Ungaria pe 1 noiembrie 1956, când guvernul revoluționar al lui Imre Nágy a fost înlocuit cu guvernul pro-sovietic a lui Kádár. Revoluția ungară din octombrie 1956 a fost pentru autoritățile române un prilej de a accede la o poziție privilegiată în ochii Moscovei, mai ales că regimul condus la Gheorghiu-Dej era încă insuficient consolidat politic și economic, iar pe plan extern se afla într-o stare de semi-izolare.

N.S.Hrușciov ia decizia de retragere a trupelor sovietice din România, pe 17 aprilie 1958.

Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, care a avut loc la Moscova, la 24 mai 1958, a aprobat propunerea Guvernului U.R.S.S., pusă de acord cu Guvernul R.P.Române, de retragere în viitorul apropiat a trupelor sovietice de pe teritoriul României (comunicatul a fost publicat în „Scânteia” nr.4225 din 27 mai 1958). Ea este consfințită prin Acordul încheiat între ministrul Forțelor Armate ale R.P.Române și ministrul Apărării al U.R.S.S. privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România.

La 21 iunie 1958, Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române emit o hotărâre prin care se pune în aplicare Acordul încheiat la Moscova la 24 mai 1958, prin care se stabilea retragerea trupelor sovietice din România.

Astfel, până în iulie 1958, trupele sovietice s-au retras din România.

Pe plan intern, conducerea de partid și de stat a României a luat o serie de măsuri organizatorice în legătură cu plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul țării noastre (10 iunie 1958), în 11 puncte.

Pe 12 iunie 1958, Direcția Superioară Politică din cadrul Ministerului Forțelor Armate ale Republicii Populare Române au întocmit un raport către conducerea P.M.R., cu privire la manifestările legate de retragerea trupelor sovietice din România, unde au fost surprinse și aspecte referitoare la reducerea efectivelor militare din cadrul armatei române.

Acțiunea de retragere a trupelor sovietice staționate pe teritoriul României era văzută de către conducerea de la București ca o importantă contribuție la cauza întăririi păcii și destinderii în Europa și în întreaga lume, exercitând totodată, un impact pozitiv asupra întregii politici interne și externe românești.

De asemenea, conducătorii români au preferat, din motive tactice, ca retragerea trupelor sovietice să fie prezentată ca o acțiune a guvernului sovietic, românii apărând ca beneficiarii acestei măsuri.

Din punct de vedere geostrategic, această retragere nu a avut nici o consecință pentru Uniunea Sovietică. Lungimea totală a frontierei României de 3153 de km., numai 546 de km., sunt cu o țară nemembră a Tratatului de la Varșovia – Iugoslavia, restul 2607 km. sunt cu Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria. Deci nu are graniță comună cu o țară membră N.A.T.O., nepunând probleme Moscovei în cazul vreunei „defecțiuni” a României din cadrul structurilor militare, politice și economice a blocului comunist.

Care a fost reacția cercurilor diplomatice occidentale față de decizia Moscovei de retragere a trupelor sovietice din România?

Departamentul de Stat a considerat-o drept o acțiune minoră, fără nici un impact deosebit. Raymond Garthoff, asistent special pentru afacerile politico-militare ale blocului sovietic comenta astfel: „De fapt n-a avut nici un impact. Mai curând a fost percepută ca o mișcare menită să aducă o apropiere a sovieticilor față de Iugoslavia”.

La Londra, acțiunea a fost percepută doar ca o parte a unui scenariu mai vast. Sovieticii doreau să obțină o nouă balanță a puterii militare în Europa, care să le permită să dirijeze resursele economice spre sectorul civil. Potrivit Forreign Office-ului, sovieticii își puteau permite astfel de reduceri „fără vreun pericol pentru ei sau pentru actualele guverne din România și Ungaria”.

Retragerea propriu-zisă a trupelor sovietice din România a făcut obiectul mai multor depeșe diplomatice expediate la Quai d'Orsay de noul reprezentant al Franței la București, Jacques Emile Paris, la 4 iunie și 2 iulie 1958.

Din primul document reținem observația potrivit căreia numărul soldaților sovietici din România nu depășea 40.000 de oameni și că, după rapoartele atașaților militari ocupația militară sovietică nu era așa de considerabilă cum s-ar fi putut gândi. Pentru Jacques Emile Paris, retragerea trupelor sovietice din România „apărea ca o concesie, în raport cu declarația ulterioare ale conducătorilor U.R.S.S.-ului”, ea având și o valoare propagandistică. El nu credea că în România, după retragerea trupelor sovietice, vor avea loc mari schimbări pe planul politicii interne.

Rapoartele diplomatice occidentale consemnează și comentarii legate de reacția populației din România față de retragerea sovieticilor. Potrivit lor, românii au dat dovadă „cinism”, „scepticism”, „apatie”. Singura lor bucurie era aceea că aveau să scape de sarcina întreținerii respectivelor trupe.

La Moscova, Ambasada R.P.R. informa M.A.E. despre conținutul unei scrisori adresată de M.A.E. al U.R.S.S. către ambasadă, referitor la „luarea de măsuri comune care ar opri lunecarea Europei spre război… și măsurile luate de U.R.S.S. ca: lichidarea bazelor militare din alte țări și reducerea forțelor armate din alte țări, retragerea trupelor din R.P.R. și R.P.Ungară.”

Agențiile de presă din întreaga lume au transmis diferite informații referitoare la retragerea trupelor sovietice din România: Viena – citând postul de radio București, Agenția „Reuter” informează despre retragerea trupelor sovietice din Constanța și Iași; Belgrad – reluând o știre transmisă de Agenția „Taniug”, Agenția „Associated Press” transmite știrea despre retragerea trupelor sovietice din România; Agenția „China Nouă” menționează întâlnirea ce a avut loc miercuri la Brăila între soldați și ofițeri sovietici și reprezentanți ai populației orașului, ai partidului și guvernului, cu ocazia retragerii trupelor sovietice din țara noastră; Moscova – Agenția „TASS” relatează despre Decretul cu privire la decorarea ofițerilor și ostașilor armatei sovietice cu Ordinul „Eliberarea de sub jugul fascist”; Berlin – Agenția „A.D.N.” transmite o informație cu privire la plecarea unor unități sovietice dintr-o serie de orașe din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri stringente de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”.

Retragerea trupelor sovietice din vara anului 1958, echivala cu o semi-eliberare de „marele aliat” de la răsărit, urmată imediat, de acțiuni treptate de realizarea unei „independențe” românești, fără însă a părăsi apartenența la blocul comunist și la structurile acestuia. Ea trebuie înțeleasă și în contextul internațional al acelui moment: valoarea strategică a României scăzuse considerabil după semnarea Tratatului de pace cu Austria. Hrușciov pentru a putea câștiga opinia publică occidentală, a socotit, probabil, că se poate dispensa de ocuparea unei țări înconjurată de sateliți și aflată, oricum la îndemâna diviziilor rusești staționate atât în R.S.S.Moldovenească (Basarabia), Ungaria și Bulgaria. Astfel, Kremlinul pare să fi privit întreaga problemă a retragerii trupelor sale din România numai sub aspect militar și diplomatic, fără să-și dea seama că acest lucru îl va lipsi de un mijloc de presiuni asupra lui Gheorghiu-Dej.

Pe lângă acest lucru, retragerea acestora a marcat formularea unei linii doctrinare aparte a conducerii Partidului Muncitoresc Român, a unei politici externe naționale și raționale, bazată pe independență și egalitate în drepturi. Prin aceasta se urmărea realizarea independenței economice a României, care se baza pe forțele proprii și printr-o deschidere mai largă spre Occident.

Relațiile româno-sovietice

între colaborare și divergențe

Desigur, raporturile politice, economice și militare româno-sovietice, s-au desfășurat în condițiile impuse de convenția de armistițiu din 8 mai 1945 urmată de Tratatul de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, precum și de Tratatul de Colaborare semnat de cele două țări la 4 februarie 1948 la Moscova.

Apropierea relativă dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și N.S.Hrușciov, după moartea lui Stalin, prilejuită de conjunctura anilor 1956-1958 (Congresul XX al P.C.U.S., evenimentele din Polonia și Ungaria, reluarea relațiilor cu Iugoslavia, retragerea trupelor sovietice din România), s-a dovedit în cele din urmă efemeră.

Raporturile politice româno-sovietice, în această perioadă (1953-1958), continuă să fie marcate de absența unei atitudini ferme de desprindere a conducerii române din sfera de influență sovietică.

Din punct de vedere economic, subordonarea față de U.R.S.S. a fost cel mai bine ilustrată de desfășurarea activității în România, în perioada 1945-1955 a unui număr de 16 sovrom-uri din care 12 cu activitate economică (9 în Industrie, 1 în Construcții și 2 în Transporturi) și câte unul în domeniul bancar, de asigurare și film.

Acestea și-au încetat activitatea în anii 1954-1955, stabilindu-se inițial valoarea participației sovietice răscumpărată de statul român la suma de 9,6 miliarde lei, asupra cărora ulterior statul sovietic a acordat o reducere de 4,3 miliarde lei.

În ceea ce privește „Sovromquarțit”, la 22 octombrie 1956, între guvernele R.P.R. și U.R.S.S. s-a încheiat un Acord cu privire la lichidarea Societății Miniere sovieto-române „Kvarțit” (aici se specifica faptul că Convenția din 1951 își înceta valabilitatea), însă s-a prevăzut continuarea acestei activități, pe o perioadă de 20 de ani sub o altă formă.

Constatăm la mijlocul anilor '50, treptat, în politica internă și externă românească și au făcut loc aprecieri și poziții menite, printre altele, să evidențieze rolul factorului național, diminuat în mod nejustificat până atunci. Astfel, după 1958 până în 1964-1965, identificăm diferite faze ale „războiului rece” româno-sovietic: conflictul „ideologic” sovieto-chinez, economic – C.A.E.R., Declarația din aprilie 1964.

Relațiile bilaterale, mai ales din punct de vedere politic dintre cele două țări (România și U.R.S.S.) au cunoscut după 1958 o evoluție descrescătoare, fapt dovedit și prin numărul de vize reciproce, în afara celor din cadrul Consfătuirilor partidelor comuniste și muncitorești, ale C.A.E.R. și Organizației Tratatului de la Varșovia sau ale congreselor diferitelor partide comuniste și muncitorești.

După Robert R.King, autorul unei lucrări consacrate istoriei Partidului Comunist Român, în privința relațiilor româno-sovietice, identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu U.R.S.S., aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu: 1) schimbarea politicii U.R.S.S. în raport cu țările satelit; 2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin; 3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii P.M.R. – P.C.R. să aibă o serie de inițiative încurajatoare; 4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.

În 1957 sunt semnate la 15 aprilie – Acordul dintre guvernele României și U.R.S.S. referitor la Statutul juridic al trupelor sovietice staționate temporar pe teritoriul României și la 4 septembrie 1957, în urma tratativelor româno-sovietice, o Convenție privind reglementarea problemei persoanelor cu dublă cetățenie și o Convenție consulară.

La 29 ianuarie 1958, la București este semnată o Convenție multilaterală privind dezvoltarea fondului piscicol și a pescuitului în apele Dunării (între Bulgaria, Iugoslavia, România și U.R.S.S.).

În 1961, la 27 februarie la București, este semnat Tratatul dintre guvernul R.P.R. și guvernul U.R.S.S. referitor la Regimul frontierei de stat sovieto-române, precum și colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră, schimburile instrumentelor de ratificare făcându-se la 27 iunie 1961.

Un alt Acord este semnat la 19 aprilie 1962, cu privire la dezvoltarea colaborării în folosirea energiei atomice în scopuri pașnice, între România și U.R.S.S.

La nivel înalt, vizitele sunt din ce în ce mai rare, între cele două țări. Între 19-25 octombrie 1958, N.S.Hrușciov, face o vizită neoficială în România, la odihnă, unde are cu această ocazie întrevederi și convorbiri cu conducătorii de stat și partid români.

Între 31 iulie – 12 august 1961, o delegație de partid și de stat română condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej efectuează o vizită în U.R.S.S., unde are convorbiri cu N.S.Hrușciov cu alți membrii ai conducerii P.C.U.S., precum și cu membri ai Guvernului Sovietic. Cu această ocazie sunt semnate mai multe Acorduri între cele două țări în domeniul colaborării economice, tehnico-științifrice și culturale, precum și semnarea unui Comunicat comun.

La interval de un an, între 18-25 iunie 1962, are loc vizita la București a unei delegații de partid și guvernamentală din Uniunea Sovietică, condusă de N.S.Hrușciov, cu această ocazie, se semnează un Comunicat comun. Cu ocazia acestei vizite s-au consemnat și primele divergențe între Hrușciov și Gheorghiu-Dej, pe tema rolului de „stat agrar” conferit României în cadrul C.A.E.R.-ului, a cultivării porumbului în pătrat – variantă propusă de conducătorul P.C.U.S. și cea a cultivării în linie propusă de conducătorul român, de asemenea, construirea Combinatului Siderurgic de la Galați.

În ceea ce privește colaborarea economică și schimburile comerciale dintre cele două țări, în ciuda divergențelor apărute în plan politic, ele au cunoscut o creștere continuă. Conform unei note întocmite de Comitetul de Stat al Planificării în 1965, aceste schimburi comerciale au reprezentat în 1964 un volum de 823 milioane ruble (5,5 miliarde lei valută), ce reprezenta de 1,7 ori mai mare decât cel realizat în 1960 și de patru ori mai mare decât cel din 1950.

Linia sa independentă (a României) s-a reflectat atunci când nu s-a situat în 1959-1960 (la Congresul al III-lea al P.M.R. și la Consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești din octombrie-noiembrie de la Moscova), pe o platformă comună cu Albania, care trecuse de partea Beijing-ului.

O dovadă de presuasiune politică este poziția P.M.R. în comisia de redactare a proiectului de Declarație a Consfătuirii partidelor comuniste și muncitorești de la Moscova (11-25 noiembrie 1960), unde sprijină poziția sovieticilor față de obiecțiile părții chineze, însă ea trebuie privită ca o tactică a conducerii românești pentru atingerea obiectivelor sale externe: „Delegația P.M.R. respinge cu toată hotărârea acuzațiile aduse de delegația chineză Uniunii Sovietice precum că ar avea, chipurile față de țările socialiste o atitudine de șovinism de mare putere, că P.C.U.S. ar folosi mijloace de presiune pentru a-și impune punctul său de vedere altor partide”.

De aici putem trage concluzia că principiul după care s-a ghidat conducerea de la București a fost cel al „unității în diversitate”, adică al admiterii unor nepotriviri din cauza condițiilor speciale de la țară la țară, diferențe care nu trebuie să constituie subiect de polemică și de critică reciprocă.

C.A.E.R.-ul (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) a constituit unul din punctele de divergență între România și U.R.S.S., la începutul anilor '60.

Direcțiile politice externe românești priveau la începutul deceniului VII, încercări pentru realizarea unei libertăți de mișcare în limitele lagărului socialist și o independență relativă pentru legăturile economice și raporturile cu alte stat socialiste. Preocuparea ei pentru o asemenea libertate de mișcare era cu atât mai importantă, deoarece nu numai dependența politică și militară sub umbrela Pactului de la Varșovia, o apăsau, ci și sugrumările economice impuse de alianța economică a statelor subordonate U.R.S.S.

Obiectivele C.A.E.R.-ului erau cooperarea în domeniile comerțului exterior, tehnico-științific, transporturi și coordonarea planurilor economice ale țărilor membre pe baza specializării producției.

Astfel, după 1953, C.A.E.R.-ul va intra într-o perioadă de schimbări organizatorice. Sesiunile se vor înmulți, va fi adoptat un nou regulament de funcționare (1954), vor fi înființate noi organisme C.A.E.R. (o comisie a locțiitorilor reprezentanților statelor membre, un secretariat permanent cu sediul la Moscova, 13 comisii permanente pentru colaborarea economică și tehnico-științifică, specializate pe ramuri de producție).

Prin aceste reorganizări C.A.E.R.-ul tindea să se transforme treptat într-un organism suprastatal care controla economiile statelor membre și în care sensul dezvoltării economice era stabilit conform celor puternici, în cazul de față U.R.S.S., sau țărilor industrializate – R.D.G., Ceholovacia.

Pentru autoritățile de la București, experiența primilor ani de planificare economică și a celor două planuri cincinale (1951-1955) și (1956-1960) nu a fost tocmai fericită, constatând că era nevoie mai întâi de un profil economic specific României pentru o dezvoltare economică durabilă.

Pentru a putea realiza acest program economic trebuie recâștigată suveranitatea țării care va deveni obiectivul prioritar al lui Gheorghiu-Dej.

Strategia pe care acesta o va pune în practică se va întinde pe trei direcții majore: 1) dezvoltarea și consolidarea economică a țării; 2) stabilitatea politică a țării; 3) crearea unui sistem de relații externe prin care să fie constituite alternative care să intre în funcțiune la un eventual moment critic al relațiilor româno-sovietice.

În ceea ce privește economicul, la Plenara C.C. al P.M.R. din 26-28 noiembrie 1958, Gheorghe Gheorghiu-Dej a evocat necesitatea elaborării unui plan de perspectivă pentru dezvoltarea economiei românești. Acest lucru înseamnă elaborarea unui plan cu o durată mai lungă decât cea a planului cincinal. La începutul anului 1959, un grup de economiști, conduși de Alexandru Bârlădeanu a elaborat o schiță – program de dezvoltare pe o perioadă de 15 ani (1960-1975), intitulată „Directivele Biroului Politic – schiță program de dezvoltare a economiei R.P.R. pe o perioadă de 10-15 ani”.

Căile de realizarea acestor obiective erau: valorificarea resurselor de materii prime interne; achiziționarea tehnologiei de înaltă performanță; creșterea producției și a productivității muncii; construirea de obiective industriale moderne; finalizarea procesului de transformare socialistă a agriculturii; creșterea producției cerealiere; dezvoltarea sectorului zootehnic și a plantelor tehnice.

În ceea ce privește raporturile economice româno-sovietice, spre deosebire de jumătatea anilor '50, în a doua jumătate discutarea programelor economice va fi lăsată pe seama specialiștilor, conducerile de partid nu se vor mai implica direct. De aici se pot distinge trei paliere pe care erau abordate problemele economice în relațiile româno-sovietice: la nivel de experți, la nivel de factori politici responsabili cu problemele economice și la nivelul conducătorilor de partid și de stat.

Pentru România, principalul reprezentant în discuțiile economice cu partea sovietică, cât și la C.A.E.R. a fost Alexandru Bârlădeanu. Potrivit acestuia, primele presiuni (în cadrul C.A.E.R.) s-au făcut simțite încă din 1959 când Aleksei N. Kosîghin a sugerat ca în interiorul organizației deciziile să fie adoptate cu majoritate de voturi, fapt ce presupunea modificarea Statutului Consiliului și avea drept consecințe impunerea de politici economice neconforme cu interesele unei țări (adică ale țărilor membre C.A.E.R.).

În 2-3 februarie 1960, la Moscova a avut loc Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești din țările socialiste ale Europei (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S.) consacrată schimbului de experiență în dezvoltarea agriculturii. Aici s-a hotărât, ca urmare a schimbului de păreri dintre participanți, C.A.E.R. să studieze posibilitățile de specializare continuă în producția agricolă, în construcția de mașini agricole, precum și în producția mijloacelor chimice pentru nevoile agriculturii, ținând seama de interesele și posibilitățile fiecărei țări.

Discuțiile vor continua un an mai târziu, în perioada 25 mai – 6 iunie 1961, ele axându-se pe direcțiile de bază ale dezvoltării economiei naționale ale R.P.R. și ale colaborării româno-sovietice până în 1980.

Aici au existat păreri divergente între români și sovietici, pe marginea producției prevăzute la oțel, care a fost apreciată prea ridicată, însă problema principală o constituia construirea de către români a Combinatului Siderurgic de la Galați.

După un an de oarecare acalmie, încă de la începutul anului 1962, s-a declanșat o nouă fază a intențiilor Moscovei de a controla România. P.C.U.S. urma să trimită celorlalte partide o scrisoare (15-20 februarie 1962) în care se enumerau problemele ce urmau a fi atinse în cadrul unei noi Consfătuiri C.A.E.R.: aprobarea principiilor diviziunii internaționale a muncii, eficacitatea slabă a C.A.E.R., neîndeplinirea recomandărilor organizației de către țările membre, planificarea investițiilor și a obiectivelor industriale acolo unde este mai economic, rezolvarea de către C.A.E.R. a problemelor care nu se puteau rezolva pe cale bilaterală, modificarea Statutului C.A.E.R.

Între 6-7 iunie 1962, la Moscova a avut loc Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești din țările membre C.A.E.R., la care au luat parte primii secretari ai partidelor comuniste. Problemele discutate s-au axat pe lărgirea și întărirea continuă a colaborării economice între statele membre C.A.E.R.

Consfătuirea a aprobat „Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale socialiste a muncii”, lansat de N.S. Hrușciov și date publicității la 17 iunie 1962, însoțită de recomandarea ca aceste „principii” să fie folosite ca bază pentru alcătuirea unui program eficient de perspectivă în domeniul colaborării economice între țările membre C.A.E.R.

Discursul ținut de N.S.Hrușciov la această Consfătuire C.A.E.R., este interesant prin modul în care pune accentele în relația interes național – interes general, accentul fiind pus pe cel de-al doilea: „…împlinirea armonioasă a intereselor naționale și generale în sistemul economic mondial socialist”. La polul opus (față de discursul lui Hrușciov și de cele ținute de ceilalți participanți, care aprobau propunerile sovietice), discursul ținut de Gheorghe Gheorghiu-Dej a surprins prin logica expunerii, claritate, echilibru, aprobând propunerile de colaborare care erau în interesul României și distrugând cu argumente punctele de vedere care contraveneau politicii economice promovate de conducerea de la București.

Concluzia expunerii făcută de Gheorghe Gheorghiu-Dej era aceea că date fiind nivelurile economice diferite ale țărilor membre C.A.E.R., tratarea acestora trebuia făcută diferențiat pentru fiecare țară în parte, a problemelor legate de dezvoltarea economică.

De altfel, în cadrul Consfătuirii C.A.E.R., datorită opoziției românilor, nu s-a adoptat nici o prevedere care să mute decizia de la nivel național la cel supranațional, polonezii au renunțat la susținerea propunerilor de reorganizare a C.A.E.R.-ului, ungurii și est-germanii au adoptat o poziție neutră, iar sovieticii au renunțat deocamdată să forțeze adoptarea unei decizii.

Vizita lui Hrușciov în România, 18-25 iunie 1962, va marca existența unor puncte de vedere diferite între români și sovietici în ceea ce privește programul de industrializare și cel legat de dezvoltarea agriculturii românești. Paul Niculescu-Mizil, care a făcut parte din comitetul care s-a ocupat de primirea lui Hrușciov, își amintește că acesta ar fi exclamat la un moment dat: „De ce aveți nevoie de industrie? Vreți să fiți independenți?”

În fața acestor încercări ale sovieticilor de a transforma C.A.E.R.-ul într-un organism suprastatal, românii iau măsuri prin convocarea Plenarei din 21-23 noiembrie 1962.

Astfel, în cadrul acestei ședințe a Plenarei C.C. al P.M.R. din 21-23 noiembrie 1962, Alexandru Bârlădeanu va prezenta un material intitulat: „Informare cu privire la dezvoltarea colaborării economice între R.P.Română și celelalte țări membre C.A.E.R.” Prin această informare, Bârlădeanu va arăta că la Consfătuirea C.A.E.R. din iunie 1962, a confirmat poziția delegației române, prin care această organizație nu se substituie țărilor, nu le impune colaborarea, ci sprijină colaborarea.

Anul 1963 marchează conflictul deschis pe problema C.A.E.R. între români și sovietici.

Între 15-21 februarie 1963, la Moscova are loc cea de-a IV-a Ședință a Comitetului Executiv al C.A.E.R. Din nou, problema creării organului unic de planificare a fost repusă pe ordinea de zi. Reprezentanții celorlalte țări au fost de acord cu propunerea, însă opoziția reprezentantului român Alexandru Bârlădeanu, care a argumentat că această propunere aduce atingere știrbirii suveranității, a făcut să se amâne încheierea sesiunii.

Pe 20 februarie 1963, a avut loc o întâlnire între N.S.Hrușciov și Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României în Comitetul Executiv al C.A.E.R., divergențele dintre cei doi arăta clar că disputele încep să devină tot mai evident o afacere româno-sovietică.

Între 26-27 februarie 1963, are loc ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care se va discuta cele întâmplate la Consfătuirea C.A.E.R. de la Moscova. Pe marginea raportului prezentat de Bârlădeanu conducerii P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej concluziona: „Nici un fel de concesie nu se poate face […] Dacă am accepta asemenea propuneri, ar duce la știrbirea suveranității noastre”.

O altă problemă atinsă la Consfătuire a fost aceea a lărgirii C.A.E.R. prin atragerea altor state socialiste, ea venind pe fondul apariției unor disensiuni mari în cadrul acestei organizații. Intrarea în C.A.E.R. a unor state cu nivel de dezvoltare mai redus, precum China, Vietnam, Coreea de Nord, revenirea Albaniei ar fi redus presiunile României. Soluția era ca România să insiste pe primirea Chinei și a Iugoslaviei, pentru a putea contrabalansa influența sovieticilor atât în cadrul C.A.E.R. cât și în blocul comunist.

Astfel, între 5-8 martie 1963 are loc ședința Plenarei C.C. al P.M.R. Era pentru prima dată când, într-un for atât de larg precum cel al unei Plenare a C.C., era evocată în mod deschis existența unor probleme litigioase între România și U.R.S.S.

Decizia de a pune pe ordinea de zi a Plenarei, un subiect considerat tabu în blocul comunist și anume existența unei divergențe cu U.R.S.S., echivala cu un gest de frondă, din partea Bucureștiului, ținând seama de exemplul albanez și conflictul „ideologic sovieto-chinez”. La aceasta au contribuit și zvonurile legate de o apropiere a României față de China, precum și gestul de a relua relațiile diplomatice cu Albania, prin retrimiterea în 1963 a ambasadorului român la Tirana, Gheorghe Velcescu. Toate acestea au făcut ca sovieticii să ia măsuri pentru a preveni o nouă disidență europeană în blocul comunist.

Discuțiile din cadrul Plenarei C.C. al P.M.R. din 5-8 martie 1963 s-au finalizat prin luarea în unanimitate a unei decizii de a se redacta o delegație de principii care să afirme poziția României în cadrul discuțiilor aprinse din C.A.E.R. Se pare însă că au existat anumite atitudini care au îndrumat la prudență, pentru a nu deteriora relațiile cu Moscova.

Moscova va reacționa, trimițând emisari dintre cei mai înalți în rang, care se vor succeda la intervale scurte la București, încercând să găsească o rezolvare a divergențelor dintre români și sovietici (5-8 martie 1963, 26 mai 1963, 8 iunie 1963).

Între 24-25 iunie 1963, au avut loc la București, convorbirile între delegațiile C.C. al P.M.R. și C.C. al P.C.U.S.

Discuțiile au plecat de la problema principală din materialul prezentat de conducerea P.M.R. la 8 iunie 1963 – cea a suveranității, apoi construirea Hidrocentralei de la Porțile de Fier cu participare română și iugoslavă și pretențiile Bulgariei la construirea acesteia, problema specializării ramurilor de producție făcute (specializarea cu sau fără ajutor „tovărășesc”) organul internațional de planificare, problema participării Chinei și altor țări socialiste la C.A.E.R.; deosebirea dintre coordonare și planificare comună, complexele economice interstatale; problema consilierilor sovietici.

Rezultatele acestei întrevederi se vor vedea la Consfătuirea C.A.E.R. din 24-25 iulie 1963 de la Moscova, unde au fost aprobate termenele de realizare a coordonării planurilor de dezvoltare economică pentru cincinalul 1966-1970; adoptarea de recomandări cu privire la trecerea către decontările multilaterale în comerțul dintre țările membre C.A.E.R. și organizarea Băncii Internaționale de Colaborare Economică. Aici nici delegația P.C.U.S. și nici a celorlalte țări membre nu au mai luat în discuție subiectele neagreate de București.

Tot în aceeași perioadă, 25-26 iulie 1963, la Moscova, are loc Consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste și muncitorești și a șefilor de guverne ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia. Pe ordinea de zi figurau două probleme: admiterea Mongoliei în această organizație și aprobarea rezultatului tratativelor care au dus la un acord (25 iulie 1963 – Moscova) – asupra Tratatului cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în trei medii – în cosmos, în atmosferă și sub apă. Dacă în privința celui de-al doilea punct, toată lumea era de acord, în ceea ce privește primul punct – admiterea Mongoliei în Organizația Tratatului de la Varșovia, consemnăm opoziția României. În fața argumentelor părții române, Hrușciov a scos de pe ordinea de zi acest punct.

Revenind la C.A.E.R., după Consfătuirea din 25-26 iulie 1963, după o perioadă de câteva luni de acalmie, tezele constituirii unui organism unic suprastatal au fost reluate de către partizanii acestora în presă, în cuvântări sau hotărâri publicate ale unor partide, ele continuând și în anul 1964, sub forme variate fără a putea fi concretizate decât la nivelul elaborării teoretice.

În timp, conducerea de la București ia o serie de măsuri care demonstrau o anumită distanțare față de Moscova.

Problema consilierilor sovietici, în special cei încadrați în M.A.I., a fost dezbătută în Biroul Politic al C.C. al P.M.R. atât în ședința din 13 mai 1963 cât și cea din 30 august 1963. Cu ocazia vizitei lui Hrușciov la București (24-25 iunie 1963) s-a cerut plecarea acestora din România. Anterior ședinței din 13 mai a Biroului Politic, așa cum am arătat mai înainte, pe 9 mai 1963 Gheorghiu-Dej a avut o convorbire cu ambasadorul U.R.S.S. la București, I.K.Jegalin, pe această temă.

Apropierea relațiilor cu Iugoslavia este un alt exemplu. La 12 iunie 1963, după refuzul de a participa la diferite proiecte de investiții ale C.A.E.R.-ului, România anunțase încheierea unui proiect de navigație și hidroelectric, în valoare de 140 de milioane de lire sterline cu Iugoslavia, proiectul privea crearea Hidrocentralei Porțile de Fier pe Dunăre, el fiind semnat cu ocazia lui Gheorghiu-Dej în Iugoslavia, 22 noiembrie 1963.

Reluarea relațiilor cu Albania, după cum am amintit mai înainte în primăvara anului 1963 prin reîntoarcerea ambasadorului român la Tirana, după înghețul dictat de U.R.S.S., în 1961.

Revenirea la sentimentul național (sau nașterea „național – comunismului”, una din conceptele lansate după 1990 în istoriografia contemporană) a constituit unul din mijloacele de rezistență la atitudinea antisovietică a Bucureștiului.

Limba rusă, care fusese un obiect de studiu obligatoriu în toate școlile, va deveni una din limbile la alegere, alături de engleză, franceză, germană, spaniolă, conform ședinței Biroului Politic a C.C. al P.M.R. din 30 august 1963.

Institutul „Maxim Gorki”, înființat în 1948, pentru a pregăti profesori de limba și literatura rusă, a devenit Facultatea de Slavistică în cadrul Institutului de Limbi Străine. Muzeul româno-rus a fost închis, angajații lui completând colectivul Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga” și alte instituții de cultură.

Au fost, de asemenea, desființate Institutul de Studii Româno-Sovietice (15 septembrie 1963) și Editura „Cartea Rusă”, care a devenit Editura pentru Literatură Universală, rebotezarea unor străzi, instituții, orașe (cazul orașului Stalin, care redevine orașul Brașov), sunt exemple a campaniei de măsuri antisovietice luate de autoritățile de la București.

S-a introdus în regimul reciprocității în relațiile culturale, astfel începând încă din 1963 a fost redus spațiul acordat diverselor producții sovietice în presă, radioteleviziune, radio-televiziune și edituri.

Absența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la aniversarea celor 70 de ani ai lui Walter Ulbricht în Berlinul de Est în iunie 1963, coroborată cu cea din 17 aprilie 1964, la sărbătorirea a 70 de ani de viață a lui Hrușciov, constituie de asemenea, semnale clare de afișare a unei poziții de distanțare față de Moscova.

Ultima întrevedere dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și N.S.Hrușciov, va avea loc între 3-7 octombrie 1963 la București și în alte locuri din România, cu ocazia organizării unei partide de vânătoare, ea neavând un caracter oficial. Discuțiile desfășurate între Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer și N.S.Hrușciov, pe parcursul a aproape 4 zile au scos la iveală o serie de aspecte interesante, dar nimic referitor la existența unor diferende româno-sovietice. Convorbirile s-au încheiat într-o notă optimistă, care nu va prevesti ceea ce se va întâmpla pe parcursul anului 1964.

De acum discuțiile dintre Gheorghiu-Dej și conducătorii sovietici se vor desfășura prin intermediul lui I.K.Jegalin, ambasadorul U.R.S.S. la București.

Anul 1964, va aduce cu sine 2 momente care vor avea repercursiuni asupra relațiilor româno-sovietice: articolul publicat în februarie 1964 de economistul sovietic E.B. Valev în revista „Vestnik Moskovskogo Universitata” a Universității Lomonosov din Moscova și polemica „ideologică” sovieto-chineză care va duce în final la elaborarea Declarației din aprilie 1964 a C.C. al P.M.R.

După încheierea vizitei delegației de partid și guvernamentale române condusă de Gheorghe Maurer în Republica Populară Chineză (2-10 martie 1964), la întoarcerea spre România, aceasta a făcut o escală în U.R.S.S. la Pițunda, unde a avut convorbiri cu delegația C.C. al P.C.U.S., din care au făcut parte N.S.Hrușciov, A.I.Mikoian, P.V.Mdjavanadze, I.V.Andropov. Discuțiile s-au axat pe polemica „ideologică” sovieto-chineză și convorbirile româno-chineze, precum și discuțiile româno-nord-coreene.

În revista „Viața Economică” din 12 iunie 1960, pe parcursul a opt pagini, este publicat articolul lui E.B. Valev „Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și U.R.S.S.” (cunoscut sub numele de Planul Valev) și răspunsul dat de academicianul Costin Murgescu sub forma: „Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor economice dintre țările socialiste. Despre complexul economic interstatal, în general, și despre concretizarea lui <dunăreană>, în special”.

Astfel, evoluția României în C.A.E.R. în intervalul 1958-1964 și după aceea, este marcată de sporirea autonomiei politico-economice a Bucureștiului în raport cu puterea de la Kremlin, aspect esențial al opoziției românești față de toate variantele de integrare, subordonare sau specializare a economiilor naționale din statele democrat-populare, opoziție care a avut în vedere păstrarea în mâna autorităților de la București a puterii de decizie în majoritatea problemelor de politică internă și externă.

Pe 14 octombrie 1964, are loc Plenara C.C. al P.C.U.S., în care Hrușciov este înlocuit din funcția de prim secretar al C.C. al P.C.U.S. și membru al Prezidiului, precum și din cea de președinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. Noua conducere de la Kremlin va fi asigurată de troika Brejnev, Kosâghin și Podgornâi. Acest lucru îi va fi adus la cunoștință lui Gheorghiu-Dej de către ambasadorul U.R.S.S. la București, I.K. Jegalin, în cadrul întrevederii avute în ziua de 16 octombrie 1964. Reacția conducerii de la București și în special a lui Gheorghiu-Dej față de schimbările de la Moscova, a fost prudentă, între acceptarea schimbării lui Hrușciov și rezerve în ceea ce privește noua conducere sovietică: „Vă rog să transmiteți tovarășului Brejnev, și tovarășului Kosâghin din partea noastră toată înțelegerea pentru necesitatea măsurilor luate și sperăm ca lucrurile să se îndrepte spre bine.”

Imediat, după instalarea noii conduceri sovietice, Gheorghiu-Dej va cere pe 21 octombrie 1964, prin intermediul ambasadorului sovietic, retragerea totală a tuturor consilierilor sovietici din România, lucru care se va întâmpla în decembrie același an.

Relațiile româno-sovietice vor rămâne în continuare staționare, lucru subliniat de Gheorghiu-Dej cu ocazia vizitei delegației militare sovietice condusă de mareșalul A.A. Greciko, la sfârșitul lunii octombrie – începutul lunii noiembrie 1964: „Să știți un lucru, că noi suntem statornici, nu ne dăm după vânt. Deși au fost unele insinuări. Relațiile noastre sunt bune.”

Prin acțiunile sale, promovarea unei politici externe proprii, în paralel cu consolidarea poziției interne, axată în special pe dezvoltarea economică, conducerea de la București a urmărit distanțarea ci nu ruptura de Moscova. Astfel, eforturile diplomatice ale Bucureștiului au avut ca rezultat scoaterea din anonimat a României și crearea interesului occidental pentru acțiunile sale.

Relațiile cu statele occidentale

Preocuparea României pentru o mai mare libertate de mișcare era cu atât mai importantă, deoarece nu numai dependența politică și militară sub umbrela Pactului de la Varșovia o apăsau, ci și sugrumările economice impuse de alianța economică a statelor subordonate U.R.S.S., prin crearea în 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, ca o contrapondere la Planul Marshall în vest.

Pentru a merge în această direcție era nevoie de o dorință politică pentru a depăși constrângerile ideologice.

Bucureștiul era conștient că numai cu aportul tehnologic din vest se putea pune în aplicare programul de industrializare, redemarat la Congresul al III-lea al P.M.R. din iunie 1960, și de a evita destinul hărăzit de Moscova, de stat agrar al blocului răsăritean.

Între 20-25 iunie 1960, are loc la București cel de-al III-lea (al VIII-lea) Congres al P.M.R., care face bilanțul constituirii bazei economice a „societății socialiste” din România, stabilește sarcina „desăvârșirii construcției socialiste” și adoptă linia generală a partidului și statului în domeniul politicii interne și externe.

Astfel, pentru a concretiza linia economică independentă, Bucureștiul a inițiat un amplu program de acorduri cu statele occidentale, care fusese enunțat și la Congresul al II-lea al P.M.R. din 1955.

Până în 1959, relațiile economice cu statele importante din vest, precum Franța, Marea Britanie, Italia, Statele Unite ale Americii au fost serios afectate de refuzul României de a reglementa problema pretențiilor financiare ale acestor țări, decurgând din naționalizarea proprietăților lor după război, 1948.

Pe lângă relansarea relațiilor cu statele occidentale, după 1958, se extind relațiile și cu alte țări arabe și africane (Afganistan, Irak, Guineea, Cipru, Mali, Chana, Algeria, Tunisia, Benin, Sierra Leone, Tanzania, Mauritania). Aceste campanii de deschidere spre străinătate vor fi inițiate în ministeriatele Ion Gheorghe Maurer (16 iulie 1957 – 15 ianuarie 1958), Avram Bunaciu (23 ianuarie 1958 – 21 martie 1961), dar mai ales al lui Corneliu Mănescu (21 martie1961 – 23 octombrie 1972).

Din 1948 până în 1953, relațiile româno-franceze se mențin pe linia impusă de noul cadru politic internațional rezultat în urma celui de-al doilea război mondial, din 1949 ambele guverne și-au retras miniștrii acreditați, misiunile fiind conduse de însărcinați cu afaceri.

Începând cu anul 1953, relațiile între R.P.R. și Franța s-au desfășurat în condițiile slăbirii treptate a încordării internaționale în relațiile Est-Vest, acestea fiind dovedite de numirea unor noi miniștrii la Paris și București (Ion Drânceanu și Pierre Francfort) schimburile comerciale încep să se învioreze și sunt angajate discuții cu privire la încheierea unui Acord comercial.

Anul 1958, aduce cu sine schimbări pe scena politică franceză prin venirea la putere a Generalului de Gaulle, care conform ziaristei franceze Geneviève Tabouis, vrea să reia tradiționala politică externă a Franței, reînnoind legăturile cu țările răsăritene, cu U.R.S.S., China și țările din estul Europei.

Astfel, în cursul anului 1958 au avut loc două runde de discuții pentru lichidarea arieratelor cu Franța, în februarie la Paris și în mai la București, în care pretențiile părții franceze s-au redus la 25 de milioane de dolari (de la aproximativ 40 de milioane de dolari), iar partea română nu acceptă mai mult de 20 de milioane de dolari, însă plătibile prin prelevări.

La 9 februarie 1959, la București este semnat un Acord pentru reglementarea definitivă a problemelor financiare în suspensie între România și Franța, care înlocuia Protocolul financiar româno-francez, semnat la Paris la 24 decembrie 1954. Acest nou Acord crea atunci, condițiile favorabile pentru o mai largă dezvoltare a schimburilor economice dintre cele două țări. Din partea română Radu Mănescu, adjunct al ministrului Finanțelor, iar din partea franceză a semnat domnul Jean Decirý, din M.A.E., președintele delegației financiare franceze.

Deci, Guvernul român și conducerea Partidului Muncitoresc Român erau conștiente că, fără rezolvarea pretențiilor financiare ale principalelor state occidentale, și ne referim aici la Franța, Statele Unite și Marea Britanie, nu puteau avea acces la tehnologia din Vest.

Între 20 iunie -14 august 1959, o delegație economică guvernamentală română, condusă de Alexandru Bârlădeanu – vicepremier și prim-delegatul Republicii Populare Române la C.A.E.R., Gheorghe Gaston Marin – președintele Comisiei de Stat al Planificării, Mihai Florescu – ministrul Industriei Chimice și Petroliere și Mihai Petri – ministrul adjunct al Comerțului Exterior au întreprins o vizită neoficială în 6 țări occidentale: Franța, Marea Britanie, Italia, Elveția, Belgia și Olanda.

Relațiile româno-franceze vor cunoaște în anii următori o evoluție ascendentă.

Couve de Murville a declarat că autoritățile franceze sunt foarte fericite de evoluția relațiilor franco-române în domeniul economic și a confirmat că partea franceză dorește ca aceste relații să se dezvolte pe mai departe.

La 17 decembrie 1963, România și Franța, ridică reprezentanțele lor diplomatice la rang de ambasadă.

Între 27-31 iulie 1964, Ion Gheorghe Maurer, președintele Consiliului de Miniștri al României efectuează o vizită oficiale în Franța, unde are convorbiri cu autoritățile franceze, inclusiv cu președintele Charles de Gaulle. Cu această ocazie se convine pregătirea discuțiilor pentru încheierea unui nou Acord comun, a unui Acord cultural și a unei Convenții Consulare. Miniștrii de Externe român – Corneliu Mănescu și francez – Couve de Murville semnează un Aranjament de colaborare tehnică și științifică.

Primele contacte bilaterale româno-engleze (după cel de-al doilea război mondial) au început la Londra în 1956, pentru reglementarea unor probleme privind dezvoltarea colaborării între România și Anglia, mai ales cele legate de arieratele financiare.

Aceste tratative au continuat în anii următori, cei drept discuțiile trenând datorită punctele de vedere diferite între cele două părți – română și engleză.

În 1959 se întrevăd pași semnificativi în rezolvarea arieratelor financiare, odată cu vizita neoficială a unei importante delegații guvernamentale române condusă de Alexandru Bârlădeanu, la Londra, vizită care a mai cuprins și alte țări occidentale (Italia, Franța, Elveția, Belgia și Olanda).

La 30 martie 1960 a fost înființat grupul parlamentar anglo-român. Președinte al părții engleze este Sir Wavell Wakefield, vicepreședinte – colonel Marcus Lipton – laburist, trezorier W. Wilkins – laburist și secretar – B. Drayson – conservator.

Pe 4 aprilie 1960 la București, au început negocierile anglo-române privind reglementarea parțială a pretențiilor financiare (13 milioane lire sterline) și încheierea Acordului Comercial, ziarele britanice „Times”, „Guardian” și „Daily Telegraph” prezentând pe larg aceste aspecte.

Negocierile au decurs într-o notă optimistă, așa cum rezultă din telegrama trimisă de Direcția a IV-a din M.A.E. către Legația României la Londra din 20 aprilie 1960.

Ele au continuat la Londra, între 24 octombrie- 10 noiembrie 1960, ajungându.-se la semnarea Acordului Comercial și a Acordului Financiar între România și Anglia (10 noiembrie 1960, ele fiind prezentate în raportul lui Gheorghe Rădulescu, ministrul Comerțului, care a semnat din partea română, iar din partea engleză R. Mandlirey – ministrul Comerțului (pentru acordul comercial) și J. Godber – ministru subsecretar de stat parlamentar la Ministerul Afacerilor Externe.

La 1 decembrie 1963 România și Marea Britanie anunță ridicarea la rang de ambasadă a reprezentanței lor diplomatice.

Odată rezolvată problema arieratelor financiare, relațiile româno-britanice vor cunoaște o evoluție în creștere. Vizita delegației economice române, condusă de Gheorghe Gaston Marin în Statele Unite (noiembrie 1964), a trezit interes în rândul oficialităților britanice, fapt pentru care la întoarcerea spre România aceasta a făcut o oprire la Londra, unde a avut convorbiri cu membrii ai Guvernului britanic (ministrul de Externe – R. Butler; ministrul de stat la Ministerul Comerțului – Eduard DuCann; subsecretarul de stat de la Foreign Office – Peter Smithers; reprezentanți ai unor firme industriale engleze – lordul Nelson of Stafford, președintele Companiei „English Electric”; lordul Robens – președintele Comitetului Național al Cărbunelui și cu lordul Chandos – președintele Companiei „Associated Electrical Industries”).

Relațiile româno-americane după cel de-al doilea război mondial au evoluat la fel ca și în cazul tuturor statelor occidentale, în nota conferită de noul cadru al relațiilor internaționale stabilit după cel de-al doilea război mondial de marile puteri învingătoare (U.R.S.S., S.U.A., Anglia și Franța).

În timpul administrației Eisenhower, politica Washington-ului față de țările-satelit din Estul Europei, nu a fost afectată de schimbarea politicii fundamentale de securitate națională a Americii. Obiectivele S.U.A. pentru Europa de Est erau pe termen scurt sprijinirea mișcărilor naționaliste și sistarea relațiilor între Uniunea Sovietică și țările-satelit, iar pe termen lung era acela de a reinstaura independența statelor aflate sub dominație sovietică. Însă politica Moscovei în zona de influență a dus la eșecul obiectivelor americane.

Între timp, Statele Unite au început să analizeze revendicările românești, cele mai multe dintre ele fiind consecințe a daunelor provocate de război și de naționalizare (1948). Administrația Americană hotărâse că bunurile care cădeau sub incidența legii privind relațiile comerciale cu inamicul să fie folosite pentru a-i despăgubi pe reclamanți.

Existența unui număr mare de reclamanți care revendicau sume ce depășeau valoarea totală de 60 milioane dolari, bunurile blocate ale României în S.U.A. nu totalizau puțin peste 20 milioane dolari, fapt ce avea să îngreuneze soluționarea acestor pretenții financiare.

În noiembrie 1955, Eisenhower l-a desemnat pe Robert Thayer ca nou ministru plenipotențiar al S.U.A. la București în locul lui Shantz, prin aceasta dorind să intensifice contactele româno-americane.

Pe 7 martie 1956, Gheorghe Gheorghiu-Dej informează autoritățile americane că Guvernul român dorește să înceapă tratativele pentru soluționarea problemelor economice și financiare, inclusiv a revendicărilor fostelor proprietăți americane din România și a fondurilor românești blocate în S.U.A., odată acestea rezolvate preluarea schimburilor comerciale.

Numirea noului ministru plenipotențiar al R.P.R. la Washington, Silviu Brucan care primise acceptul Departamentului de Stat în februarie 1956, a constituit una din măsurile luate de București în vederea îmbunătățirii relațiilor româno-americane.

Contactele româno-americane vor continua în următoarele luni la diferite nivele, astfel în prima săptămână a lunii septembrie, Departamentul de Stat anunță Bucureștiul că este dispus să înceapă negocierile pe 15 octombrie 1956. Partea română – prin Ministerul Afacerilor Externe trimite o telegramă Legației de la Washington prin care anunță că este de acord cu începerea negocierilor anunțate de Departamentul de Stat.

Astfel, pe 15 octombrie 1956, la București au început tratativele economice și financiare între delegațiile română și americană. Însă datorită evenimentelor din Ungaria precum și atitudinii României față de acestea, tratativele au fost sistate la 4 noiembrie 1956.

Anul 1959 aduce cu sine, mai ales în a doua parte a sa, o notă optimistă în vederea reînceperii tratativelor româno-americane în problema pretențiilor financiare.

La 22 mai 1959, Departamentul de Stat trimite Guvernului român un „Aide-memoire” referitor la problema pretențiilor financiare și a fondurilor românești blocate în S.U.A. în care arată că „Guvernul S.U.A. este dispus să negocieze cu Guvernul român un aranjament definitiv al pretențiilor americane față de România”.

Răspunsul Guvernului român a fost dat la data de 15 iulie 1959, de însărcinatul cu afaceri al R.P.R. la Washington (probabil Iosif Dolezal), care l-a predat lui Kohler din Departamentul de Stat. În acest aide-memoire pe de o parte se precizează poziția Guvernului român față de unele probleme ridicate de Departamentul de Stat, iar pe de altă parte se constată că de fapt ambele părți sunt de acord pentru începerea negocierilor și se propune ca acestea să înceapă la data de 1 august 1959.

În acest timp, Comisia de Soluționare a Revendicărilor Externe a încheiat analiza revendicărilor României, anunțând pe 9 august 1959 că suma totală a revendicărilor (care le revine „reclamanților”) este de aproape 60 milioane de dolari și suma bunurilor românești blocate în S.U.A. nu depășește cu puțin 20 milioane dolari.

Înainte de începerea negocierilor, Guvernul român și-a desemnat un nou ministru plenipotențiar la Washington (23 august 1959), George Macovescu, în locul lui Silviu Brucan, care va fi numit reprezentantul României la O.N.U.

De asemenea, Casa Albă încearcă să determine Congresul, să liberalizeze legile comerciale americane, mai ales Legea Battle. Încă din 1958, februarie, România și-a declarat disponibilitatea de a cumpăra echipament industrial american cu valoare totală peste 100 milioane dolari americani. Reținerea consta în faptul că procesul de fabricație al unor astfel de fabrici lua mai mult de șase luni cât erau în general valabile licențele de export acordate de americani, iar Bucureștiul a făcut limpede cunoscut că dacă Statele Unite nu vor asigura o livrare corespunzătoare a echipamentului, România se va vedea obligată să se reorienteze către Anglia, Franța sau Germania Federală.

Pe 12 septembrie 1959, Senatul S.U.A. a aprobat cu 49 la 40, amendamentul prin care președintele S.U.A. putea aproba acordarea de asistență economică a anumitor țări din blocul sovietic, dacă el considera acest lucru important pentru securitatea națională. Acest lucru va duce la grăbirea reînceperii negocierilor româno-americane.

Începute în noiembrie 1959, ele au durat cinci luni, astfel pe 30 martie 1960, a fost semnat la Washington Acordul financiar dintre R.P.R. și S.U.A., (semnat de Radu Mănescu – adjunct al ministrului Finanțelor, din partea română) prin care se reglementează în mod practic aproape totalitatea pretențiilor reciproce ale celor două țări.

Clauzele financiare ale Acordului prevăd că în afara sumei ce se afla sechestrată în S.U.A. – 22 milioane dolari, R.P.R. are de plătit 2,5 milioane dolari în decurs de 4 ani (500.000 dolari pe an), adică 1% din totalul pretențiilor americane inițiale, de 250.000.000 dolari.

Totodată Acordul prevedea anularea măsurilor de blocare a oricărei proprietăți românești aflate în S.U.A. și anularea restricțiilor care îngrădesc transferul în R.P.R. a sumelor provenite din pensii, donații etc., ceea ce creează posibilitatea de a fi transferată din S.U.A. în R.P.R. o sumă care probabil depășește un milion de dolari. Paralel a fost semnată și o declarație comună cu privire la relațiile comerciale dintre R.P.R. și S.U.A.

Odată rezolvată problema pretențiilor financiare s-a început discutarea altor probleme privind relațiile dintre cele două țări: schimburile comerciale, ridicarea legațiilor la nivel de ambasadă, începerea de tratative referitoare la schimburi culturale.

La 9 decembrie 1960, la Washington este încheiat Acordul cultural, de către Foy Kohler, secretarul adjunct de stat pentru Afaceri Europene din cadrul Departamentului de Stat și George Macovescu, ministru plenipotențiar al României, fiind primul aranjament postbelic în domeniul culturii, învățământului și științei între România și S.U.A.

Odată cu alegerea lui J.F. Kennedy la președinția S.U.A., relațiile româno-americane vor cunoaște o evoluție semnificativă, care va culmina cu încheierea Acordului comercial între România și S.U.A. din iunie 1964.

Între timp, la Washington, între 18 mai – 1 iunie au loc negocieri româno-americane, concentrate pe patru probleme: credite pe termen lung, acordarea „clauzei națiunii celei mai favorizate”, ridicarea legațiilor la nivel de ambasadă și reglementarea pentru licențe la export.

Din cele patru puncte de discuții, trei au reușit să fie finalizate în urma negocierilor, una singură – acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, nu a putut fi realizată, datorită opoziției Congresului S.U.A., care prin paragraful 231 A din Legea extinderii Comerțului, din 1962, obliga președintele să retragă „clauza” tuturor țărilor comuniste sau dominate de comuniști.

La 1 iunie 1964, s-a semnat comunicatul comun de către Averell Harriman și Gheorghe Gaston Marin, care înfățișa înțelegerile la care s-a ajuns, printre care și ridicarea nivelului reprezentanțelor diplomatice la nivel de ambasade, începând cu 1 iunie 1964, (Petre Bălăceanu – Washington, W. Crowford – București), acordarea de licențe de export la 13 instalații și utilaje, obținerea de credite de la Eximbank.

De asemenea, ambele părți acceptaseră să soluționeze problemele consulare de bază și să negocieze un nou acord consular, precum și lărgirea programelor de schimburile cultural și informațional, înființarea de birouri comerciale în București și New York.

Pe lângă aceasta, Gheorghe Gaston Marin a dat asigurări verbale, că România va începe să permită cetățenilor binaționali, precum și românilor despărțiți de familiile lor din America să plece în S.U.A.

Concluzia care se desprinde este că dezacordul cu Moscova s-a manifestat treptat și inegal, având în perioada 1958-1964 numeroase variații. Începuturile acestor dezacorduri pot fi plasate încă din 1955, când Gheorghe Gheorghiu-Dej ceilalți membri ai Biroului Politic au urmat cu precauție o politică națională care se va manifesta cu precădere după 1962. Distanțarea României față de Uniunea Sovietică a fost o reacție față de cele două evoluții majore care se conturaseră în cadrul blocului sovietic și anume planul lui Hrușciov, prezentat la Moscova membrilor C.A.E.R., la 3-5 august 1961, prin care conferea acestui organism un rol de planificare supranațională, precum și conflictul chino-sovietic, care a permis României justificarea propriei politici de autonomie față de Uniunea Sovietică, având sprijinul chinez.

CAPITOLUL II

Originea și evoluția conflictului chino – sovietic

Pentru a putea înțelege poziția Partidului Muncitoresc Român față de conflictul sovieto-chinez, trebuie mai întâi să cunoaștem și să înțelegem care au fost cauzele declanșării acestui „divorț”. Au fost ele de natură ideologică sau politică? Au vizat oare supremația în mișcarea comunistă mondială?

Una din primele cauze ale polemicii sovieto-chineze a fost Congresul al XX-lea al P.C.U.S., ținut la Moscova în perioada 17-24 februarie 1956. Denumit și „Congresul destalinizării”, impactul acestuia și dezvăluirile crimelor lui Stalin au variat în lumea comunistă de la o țară la alta, depinzând în fiecare caz de caracteristicile naționale și de situația politico-economică.

În țările comuniste europene efectul a fost contradictoriu. Pentru Iugoslavia, stimularea apropierii dintre Tito și Hrușciov (de fapt dintre Iugoslavia și U.R.S.S.) începuse din 1954.

În Polonia și Ungaria, unde existaseră agitații încă din 1955, Congresul a mărit ruptura ce exista la nivelul eșaloanelor superioare ale acestor partide și a încurajat elementele liberale-reformiștii, de tipul Gomulka (Polonia) și Nagy (Ungaria) care au simțit direcția în care pornise noua politică sovietică. Urmarea, evenimentele din octombrie 1956 din Polonia și noiembrie 1956 din Ungaria.

În țările unde conducerea de partid nu a fost serios amenințată, liderii s-au aliniat formal poziției Kremlinului, păstrând în același timp, un control strâns asupra reformelor și înăbușind orice opoziție (aici se înscrie și situația Partidului Muncitoresc Român).

Printre conducătorii comuniști europeni, cei care s-au simțit cel mai direct amenințați de deciziile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. și de reconcilierea sovieto-iugoslavă, au fost cei ai Albaniei. Poziția de rezistență față de „noul curs” și de dezvăluirile făcute de Hrușciov era cu atât mai dură cu cât regimul albanez se sprijinea pe un sistem ale cărui baze erau ostilitatea fanatică față de Iugoslavia și dictatura internă.

A-i cere lui Enver Hodja – conducătorul Partidului Muncii din Albania – să renunțe la aceste pietre unghiulare ale comunismului albanez însemna a-i cere să se sinucidă din punct de vedere politic.

Reacția Beijingului la deciziile Congresului al XX-lea au fost mult mai nuanțate decât cele ale Tiranei.

Fără a-i înfrunta deschis pe sovietici, Mao Zedong dorea să reamintească acestora că vremurile în care Kremlinul putea să exercite un fel de dominație autocritică monocefală (chinezii vor spune „patriarhală”) asupra mișcării comuniste internaționale, erau apuse.

Sovieticii nu au reușit să rezolve criza provocată de destalinizare (este vorba Polonia și Ungaria-1956) decât cu acordul și sub presiunea Chinei. Acest fapt, puțin remarcat în epocă, va avea o importanță capitală pentru evoluția ulterioară a lumii comuniste. Conducătorii țărilor comuniste, cei ai diverselor partide (comuniste) nu mai erau ținuți într-o supunere absolută față de Moscova. Ei aveau de acum înainte, în caz de divergențe, posibilitatea unui recurs: Beijing.

Avansarea tezelor privind coexistența pașnică, consacrată ca linie generală a politicii sovietice, și abandonarea dogmei referitoare la inevitabilitatea războiului, nu puteau decât să neliniștească pe liderii chinezi.

Atitudinea reținută a U.R.S.S. în timpul celei de-a doua crize taiwaneze, din 1958, și vizita lui Hrușciov în S.U.A., în 1959, incitau China la adoptarea unei politici originale, acompaniată de o justificare ideologică.

Începând cu anul 1960, divergențele sovieto-chineze își vor muta accentul pe schimbul de scrisori dintre cele două partide (sunt cel puțin peste 20 de scrisori pentru perioada 1960-1964), în care își expuneau punctul de vedere și criticau „dogmatismul” chinez sau „șovinismul de mare putere” sovietic. Desigur nu lipsesc în această perioadă (1960-1964) întâlnirile, fie în cadrul unor congrese ale unor partide comuniste, fie în cadrul consfătuirilor partidelor comuniste și muncitorești sau al organizațiilor militare și economice (Tratatul de la Varșovia și C.A.E.R.), unde China avea calitatea de observator.

Primul eveniment public al disputei sino-sovietice este considerat a fi Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român (20-25 iunie 1960), de la București. Impresia generală lăsată de Congres a fost că s-a dorit salvgardarea unității mișcării comuniste, demonstrată de „Comunicatul cu privire la întâlnirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești” (24 iunie 1960), care confirmă tezele Declarației și a Manifestului Păcii de la Moscova din 1957. Mai mult, Hrușciov a acceptat propunerea chineză de a se organiza o conferință internațională a partidelor comuniste și muncitorești, după modelul celei din 1957.

Conferința internațională a partidelor comuniste și muncitorești a avut loc la Moscova, între 10 noiembrie – 3 decembrie 1960.

Delegația chineză condusă de Deng Xiaoping, în ciuda unor critici reciproce, a acceptat să semneze comunicatul final, deși între timp, sovieticii procedaseră la retragerea experților sovietici din China (iulie 1960), provocând grave dificultăți economice acesteia.

După Conferința din noiembrie – decembrie 1960, totul se desfășoară cu rapiditate în direcția oficializării rupturii. Competiția pentru conducerea lagărului comunist a devenit deschisă și activă, fiecare dintre cele două state dispunând deja de aliați declarați și siguri. Prin excluderea celui mai fidel susținător al Chinei – Albania – Hrușciov realizează la 27 octombrie 1961, marea schismă a mișcării comuniste.

După discursul incendiar al lui Enver Hodja, ținut la Conferința de la Moscova din noiembrie 1960, relațiile sovieto-albaneze s-au răcit tot mai mult. În aprilie 1961, Moscova anunță suspendarea ajutorului economic acordat Tiranei, urmată în decembrie 1961 de neconvocarea Albaniei la reuniunea C.A.E.R. de la Varșovia. Același lucru se va întâmpla și în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia (3-4 august 1961).

Excluderea Albaniei pune capăt precauțiilor luate pentru mascarea, față de inamic, a „discuțiilor între partidele și țările frățești”. Astfel, de-a lungul anului 1962, conflictul chino-sovietic este un permanent subiect de discuție pe plan internațional. Mai multe evenimente din cursul acestui an vin să adâncească contradicțiile dintre cei doi giganți ai comunismului.

În primul rând, conflictul de frontieră sino-indian, din octombrie-noiembrie 1962, care a revelat, spre indignarea liderilor chinezi, faptul că India devenise principalul aliat al U.R.S.S. în Asia.

Aproape simultan, intervine în octombrie 1962, binecunoscuta „criză a rachetelor”, amplasate din inițiativa lui Hrușciov în Cuba. În fața atitudinii intransigente a președintelui Kennedy, sovieticii vor ceda și vor desființa dispozitivul nuclear, în schimbul angajamentului S.U.A. că nu vor ataca noul membru al blocului comunist, Cuba. Această „cedare” este viu criticată de China, Uniunea Sovietică devenea astfel „trădătoarea idealurilor revoluției mondiale”.

Polemica sovieto-chineză continuă în iarna anilor 1962-1963 și se caracterizează printr-o dispută verbală fără precedent.

Cu toate acestea, o ultimă tentativă de conciliere are loc chiar la începutul anului 1963. La 21 februarie 1963, Hrușciov propune organizarea unei conferințe chino-sovietice pentru soluționarea disputelor, principiu care este acceptat de China la 9 martie 1963.

În vederea întâlnirii, Beijingul publică la 14 iunie 1963 un document intitulat: „Propuneri privind linia generală a mișcării comuniste internaționale”, în 25 de puncte. Aceste puncte, dezvoltate în document, reiau principalele argumente ale tezei P.C.Chinez din 1956.

Replica C.C. al P.C.U.S. nu se lasă așteptată – 14 iulie 1963 – din care rezultă că pozițiile celor două state rămân inconciliabile.

Diferitele inițiative ale celor două tabere din lunile și anii următori nu fac decât să amplifice diferendul. Un exemplu – raportul lui Suslov (februarie 1964), ce reunește acuzațiile sovietice aduse Beijingului. După destituirea lui Hrușciov (octombrie 1964), eforturile noii conduceri sovietice de a încerca o unitate de acțiune în privința mișcării muncitorești și a relațiilor internaționale rămân zadarnice.

Deși polemica sovieto-chineză a produs o oarecare confuzie în rândul militanților și a afectat „blocul” socialist în relațiile internaționale, totuși ea a activat reflecția ideologică și a stimulat experiențele.

Relațiile politico-diplomatice

româno-chineze

Relațiile României cu China vor constitui pentru România un capitol aparte, vizând domeniile economic, cultural, militar, dar mai ales în domeniul politic. Acest fapt este demonstrat de numărul mare de documente bilaterale semnate între 1951-1965 între cele două țări (63), reglementând probleme de colaborare economică, ale schimburilor poștale și de telecomunicații, tehnico-științifice, precum și în domeniul radiodifuziunii și televiziunii.

Astfel, cursul relațiilor româno-chineze a avut un rol important în definirea unei poziții originale a României.

Răspunsul părții chineze vine pe 5 octombrie, astfel relațiile diplomatice între Republica Populară Română și Republica Populară Chineză au fost stabilite în aceeași zi la nivel de ambasadă, care vor ființa în 1950 – februarie la Beijing și august la București.

La 11 martie 1950 – Teodor Rudenco, ambasadorul României la Beijing, prezintă scrisorile de acreditare lui Mao Zedong, președintele Guvernului Popular Central al R.P. Chineze, iar la 10 iulie 1950 – generalul Wang Youping în calitate de ambasador al R.P.Chineze la București – scrisoare de acreditare.

Relațiile româno-chineze se desfășoară după 1949 pe mai multe planuri.

Un prim plan al acestor evoluții este cel al cunoașterii reciproce, concretizată prin vizite reciproce, concretizată prin vizite reciproce ale unor delegații la diferite nivele, din cele două țări. Din partea română, vizitează China, delegații conduse de Gheorghe Apostol, prim-secretar al C.C. al P.M.R. (1954), dr. Petru Groza, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale (1954); Gheorghe Gheorghiu-Dej – prim-secretar al C.C. al P.M.R. (1956); Constantin Pârvulescu, președintele Marii Adunări Naționale (1957), Stoica Chivu, președintele Consiliului de Miniștri (1958); Leontin Sălăjan (1958); Emil Bodnăraș – vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Ion Gh. Maurer (1964); în același timp vizitează România, delegații conduse de Hu Yaobang, prim-secretar al C.C. al Uniunii Tineretului Noii Democrații, Zhu De, membru al Secretariatului C.C. al P.C.C., vicepreședinte al R.P. Chineze (1955); Peng Zhen, vicepreședinte al Comitetului Permanent al Adunării Populare Naționale, ca șef al unei delegații parlamentare (1956), Peng Dehuai, ministrul Apărării Naționale (1959).

Al doilea plan este cel cultural – care se desfășoară printr-un schimb reciproc de vizite foarte dinamic, ale oamenilor de știință, personalităților culturale și artiștilor de seamă, acest lucru fiind evidențiat de numeroasele încheieri de acorduri, convenții și planuri, menite a promova schimburile științifice, culturale, educaționale, sportive, jurnalistice etc.

Un al treilea plan este cel al relațiilor economice. La 9 ianuarie 1953, la Beijing se semnează primul Acord de schimburi comunale și plăți, care prevedea livrări reciproce de mărfuri în valoare de 21 milioane ruble, de fiecare parte, lista mărfurilor apropiindu-se de posibilitățile reale ale părților.

La începutul anului 1959 se constată că volumul schimburilor comerciale în acel an, va depăși cu mult prevederea din acordul comercial de lungă durată – 84 milioane ruble – aflându-se la aproximativ 200 milioane ruble. Cu această ocazie se încheie la Beijing, pe 13 februarie 1959, Acordul între Guvernul Republicii Populare Române (prin Aurel Vijoli) și Guvernul Republicii Populare Chineze (prin Cao Qi) cu privire la cursul valutelor și plăților necomerciale.

Ca urmare a îmbunătățirii relațiilor româno-chineze în 1963, după perioada 1960-1962, mai redusă datorită divergențelor apărute între chinezi și sovietici referitoare la rolul de lider al blocului comunist, la 8 iunie 1963, la Beijing se încheie un Acord de colaborare tehnico-științifică între Republica Populară Română și Republica Populară Chineză, valabil pe cinci ani, care înlocuia vechiul acord încheiat în 1953.

Acest acord este urmat de încheierea, la 6 iulie 1963, a unei Convenții privind colaborarea științifică între Academia Republicii Populare Române și Academia Chineză de Științe.

La 9 decembrie 1964, la București, are loc încheierea unui Acord privind schimbul de mărfuri și plățile între Republica Populară Română și Republica Populară Chineză pe anul 1965, în scopul dezvoltării în continuare a relațiilor comerciale dintre cele două țări.

Dialogul politic între București și Beijing, al patrulea plan, s-a desfășurat așa cum confirmă și Declarația Comună a guvernului român și chinez, semnată la 7 aprilie 1958, la Beijing, prin adoptarea unor poziții identice sau asemănătoare față de evenimentele importante care au avut loc între 1949-1960, ca de exemplu conflictele din Coreea și Indochina, procesul de decolonizare și mișcările de eliberare națională, mișcarea de nealiniere. Parțial în ceea ce privește crizele din interiorul lumii comuniste, Polonia și Ungaria 1956, relațiile dintre părțile comuniste și muncitorești, Consfătuirile de la Moscova 1957, București 1960 și Moscova 1960, problemele păcii și războiului, relațiile internaționale, negocierile sovieto-americane – dezarmarea. Un rol important l-a avut România în ceea ce privește admiterea R.P. Chineze în O.N.U. Sprijinul țării noastre a fost exprimat cu consecvență de fiecare dată când a fost nevoie, respingând teza existenței a „doua Chine” sau „a unei Chine și a unui Taiwan”.

Pe ansamblu, relațiile româno-chineze (din punct de vedere politic, economic, cultural, militar etc.) în perioada 1949-1964 au cunoscut o evoluție pozitivă, care în ultimii ani au constituit un punct de sprijin pentru autoritățile de la București în politica acestora de distanțare față de Moscova.

Bucureștiul între Moscova și Beijing

Poziția României și în special a Partidului Muncitoresc Român față de polemica sovieto-chineză a fost percepută ca fiind situată de pe o a treia poziție, adică aceea a asigurării unității mișcării comuniste.

Totuși, dacă urmărim evoluția evenimentelor care au ca punct central „divorțul” sovieto-chinez în perioada 1960-1964, constatăm că Bucureștiul a avut două etape ale politicii sale. Mai întâi perioada 1960-1962: Congresul al III-lea al P.M.R. (iunie 1960); Consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești de la Moscova (nov.-dec. 1960); Congresul al XXII-lea al P.C.U.S. (oct.-nov. 1961) unde s-a comportat ca un fidel aliat al Moscovei.

În cadrul Consfătuirii reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești din țările membre C.A.E.R., care a avut loc la Moscova (6-7 iunie 1962), s-au propus, de către sovietici prin intermediul polonezilor, „Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale socialiste a muncii”, la acestea adăugându-se criza rachetelor din Cuba (oct.-nov. 1962), care au determinat conducerea de la București să-și schimbe atitudinea față de Moscova și, totodată, față de conflictul sovieto-chinez.

A doua etapă corespunde perioadei 1963-1964: opoziția în cadrul C.A.E.R.-ului față de crearea unor organisme economice suprastatale; reluarea relațiilor cu Albania în 1963, după înghețul dictat de U.R.S.S. în 1961; apropierea de Iugoslavia și de China; publicarea unor fragmente din Scrisoarea în „25 de puncte” din 14 iunie 1963 a C.C. al P.C. Chinez, fără a primi aprobarea Kremlinului și, în final, Declarația din aprilie 1964.

Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, (20-25 iunie 1960) care a avut loc la București, a fost primul eveniment public al disputei sino-sovietice.

Gheorghe Gheorghiu-Dej va urmări atent în perioada următoare mersul relațiilor sovieto-chineze.

În 1958, propaganda chineză pune deja în circulație categoria „revizionism contemporan”, care nominaliza conducerea iugoslavă, dar viza conducerea sovietică.

În octombrie 1959, o delegație importantă condusă de Emil Bodnăraș, se va deplasa în China pentru a participa la festivitățile prilejuite de a 10-a aniversare a proclamării R.P. Chineze. Cu această ocazie, delegația română avea sarcina de a lua la fața locului pulsul relațiilor sovieto-chineze, care începuseră să se deterioreze. Din informarea prezentată de Emil Bodnăraș Biroului Politic al C.C. al P.M.R. la întoarcerea în țară, rezultă că partea română înclina către sovietici, această susținere având un dublu substrat. Pe de o parte conducerea de la București dorea să-și arate fidelitatea față de Moscova, ca urmare a retragerii trupelor sovietice din România în 1958, iar pe de altă parte interesele economice ale țării noastre erau mai bine reprezentate de politica de coexistență pașnică, promovată de Hrușciov, decât politica de confruntare între sisteme politice diferite promovată de Mao Zedong.

Poziția conducerii de la București de susținere a Moscovei, se va menține și în perioada următoare, în câteva momente importante: iunie 1960 – cu ocazia întâlnirii de la București a liderilor țărilor socialiste la Congresul al III-lea al P.M.R., Consfătuirea de la Moscova – noiembrie 1960 precum și la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. din octombrie 1961.

De aici rezultă că loialitatea Partidului Muncitoresc Român față de Uniunea Sovietică era de netăgăduit, dar acesta nu simpatizase niciodată din toată inima politica lui Hrușciov.

Partidul Muncitoresc Român nu s-a alăturat Partidului Comunist Chinez nu pentru că nu voia sau nu era tentat să condamne „hegemonismul” (sovietic), ci dimpotrivă, pentru că urmărea să se elibereze în practică de acest hegemonism, dar cu minim de riscuri.

Corespondența dintre cele două partide comuniste – P.C.Chinez și P.C.U.S. – între 1960-1964 – era cunoscută de toate partidele comuniste, mai puțin cel iugoslav și apoi cel albanez, fiind trimise copii ale acestora. Astfel, conducerea Partidului Muncitoresc Român (la fel ca și celelalte partide comuniste) era la curent cu evoluția conflictului sovieto-chinez.

Între 10-25 noiembrie 1960, are loc la Moscova Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, la care au participat 81 de partide. Printre problemele discutate au fost și cele ale dezvoltării internaționale contemporane și ale mișcării comuniste – pacea, democrația, independența națională, socialismul. În final s-a adoptat Declarația partidelor comuniste și muncitorești și Apelul adresat popoarelor lumii întregi.

La consfătuire, delegația română a fost condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. După cuvântările pe care N.S. Hrușciov și Deng Xiaoping le-au ținut, unde evident au existat păreri opuse asupra câtorva probleme: coexistența pașnică, războiul, dezarmarea, la care s-a adăugat și intervenția foarte dură a delegației albaneze (care a și părăsit apoi consfătuirea) – Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat mai întâi punctul de vedere al P.M.R. la cuvântările reprezentantului sovietic și a celui chinez.

Delegația română era pregătită, astfel să intervină în favoarea reconcilierii, dar nu a fost necesar vreun demers expres. Reține atenția faptul că dacă prima sa intervenție Gheorghiu-Dej a expus la modul pozitiv pozițiile P.M.R. față de subiectele dezbătute, pozițiile identificându-se cu pozițiile marii majorități prezente, în cea de-a doua intervenție, acesta a formulat critici doar cu privire la atitudinea delegației chineze, învinuind-o de închipuirea că deține monopolul adevărului și de nepăsarea față de posibila scindare a mișcării comuniste și muncitorești internaționale.

Ulterior acestui eveniment, de-a lungul a patru ani, evoluția relațiilor româno-chineze a intrat într-o nouă fază, pe care am putea-o numi de tranziție. Dacă din punct de vedere economic, China în această perioadă fiind afectată de severe calamități naturale și de ambiția de a rambursa Uniunii Sovietice toate datoriile, schimburile comerciale româno-chineze înregistrează în 1961 o reducere de 30%, anul următor înregistrează o ușoară creștere, iar din punct de vedere politic are loc o modificare treptată a dialogului dintre conducătorii români și liderii chinezi, între atitudinea Partidului Muncitoresc Român și a Partidului Comunist Chinez, între Republica Populară Română și Republica Populară Chineză. Ea are ca fundal agravarea – ca amploare, acuzații și riscuri a disputei sovieto-chineze.

Efectele acestei consfătuiri asupra conducerii de la București s-au manifestat prin prudență, acest lucru fiind demonstrat prin impunerea unei cenzuri asupra materialelor de propagandă chineză care soseau în țară.

Un punct important al divergențelor chino-sovietice îl constituie Congresul al IV-lea al Partidului Muncii din Albania (13 – 20 februarie 1961).

Comitetul Central al P.M.R. a trimis o delegație formată din Ștefan Voicu și Isac Martin (membri ai C.C. al P.M.R.) și Gh. Velcescu – ambasadorul României în R.P. Albania.

La acest Congres s-a văzut clar departajarea susținătorilor P.C.U.S. și ai P.C. Chinez, 13 delegații (partide): U.R.S.S., România, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Ungaria, R.D.G., Mogolia, Franța, Italia, Cuba, Austria, Norvegia – pe linia Declarației de la Moscova, iar 8 partide pe linia chineză: Albania, China, Coreea de Nord, Indonezia, Malaezia, Birmania, Thailanda și Vietnam.

Programele economice declanșate de China, precum și cele culturale: „marele salt”, „comunele populare”, „revoluția culturală” (mai târziu) erau atent urmărite de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Acțiunile în forță întreprinse de Uniunea Sovietică față de China (vezi cazul retragerii specialiștilor sovietici în iulie 1960), la care s-au raliat partidele fidele Moscovei, între care și P.M.R., sunt continuate și în 1961. Sunt vizate mai întâi Albania – retragerea ajutorului economic, lichidarea bazei militare de submarine de la Vleor, urmată în final de ruperea relațiilor diplomatice cu Tirana. Consecințe – retragerea Albaniei din C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia.

Pentru China, principala acțiune a constat în retragerea sau mai degrabă în neinvitarea delegației acesteia (care avea un statut de observator) la viitoarele ședințe ale Organizației Tratatului de la Varșovia.

Atitudinea rezervată a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej față de tezele sovietice pronunțate la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S. (17-31 octombrie 1961), nu lăsa să se întrevadă apariția unor schimbări în relațiile româno-sovietice.

La începutul anului 1962, se constată o intensificare a schimbului de scrisori dintre P.M.R. și P.C. Chinez, legat de divergențele acestuia din urmă cu P.C.U.S.

Relațiile P.M.R. cu P.C.U.S. încep să se răcească. Vizita oficială a lui N.S. Hrușciov în România, perioada 18-25 iunie 1962, a fost un prilej pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej de a-și manifesta spiritul de independență tot mai accentuat – pe plan politic, diplomatic și economic- față de „marele frate”.

Ce a determinat Bucureștiul să-și schimbe atitudinea față de Moscova?

Anterior vizitei lui Hrușciov în România, la Moscova avusese loc Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești ale țărilor membre C.A.E.R. (6-7 iunie), la nivelul primilor secretari ai Comitetelor Centrale și șefilor de guverne din aceste țări. Aici s-au adoptat „Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale socialiste a muncii” ca bază pentru întocmirea unui Program eficient de perspectivă al colaborării economice a țărilor din C.A.E.R.

Anul 1963 aduce o schimbare radicală a raporturilor româno-chineze în raport cu cele româno-sovietice. Nemulțumiți de planurile lui Hrușciov vizând diviziunea internațională a muncii între statele socialiste est- europene, comuniștii români au văzut în politica promovată de chinezi drumul pe care-l puteau urma.

Principii ca bizuirea pe forțele proprii și dezvoltarea echilibrată a agriculturii și industriei sunt idei susținute de chinezi și puse în practică de români.

Începând cu 1963, contactele dintre diplomații români și oficialii chinezi sunt mult mai dese și mai „dense”. Ambasadorul român la Beijing, D. Gheorghiu, primit la M.A.E. chinez, raporta primirea călduroasă care i-a fost acordată și atenția deosebită care i-a fost rezervată de către chinezi, care au ținut să sublinieze succesele obținute de români.

Același lucru este demonstrat și de întâlnirile conducerii de la București cu ambasadorul chinez la București- Xu Jianguo.

În schimbul de scrisori dintre P.C.U.S. și P.C.Chinez, România a păstrat o atitudine neutră, publicând ambele puncte de vedere. Totuși în vara anului 1963, când schimbul de replici dintre cele două partide s-a ascuțit ajungându-se la acuzații grave, românii și-au dat seama că s-a ajuns într-un punct nevralgic care putea să-i afecteze raporturile cu statele membre ale blocului socialist.

La Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez (noiembrie 1963) spre deosebire de luările de cuvânt ale celorlalte delegații care i-au atacat pe chinezi în lipsă, cuvântul rostit de Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost foarte diferit. Chinezii se declarau foarte mulțumiți că românii nu s-au pronunțat deschis împotriva lor.

Pe 17 decembrie 1963, ambasadorul R.P.R. la Beijing, Dumitru Gheorghiu a fost primit în audiență de Liu Shaoqi. Cu această ocazie, ambasadorul nostru este informat de audiența Ambasadei R.P. Chineze la București, la Gheorghiu-Dej și despre discuțiile de acolo, și apreciază poziția României, mai ales față de conflictul sovieto-chinez.

La aceasta se adaugă neparticiparea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul Partidului Socialist Unit German, de la Berlin, aniversarea lui W. Ulbricht-1963, în aprilie 1964, la împlinirea a 70 de ani a lui Hrușciov, precum și reluarea relațiilor diplomatice cu Albania (1963).

Negocierile dintre China și U.R.S.S. au fost reluate abia în 1964 și au abordat spinosul contencios teritorial. Partea chineză avea în vedere o rectificare vastă a frontierelor dintre cele două state și, în urma refuzului Moscovei de a accepta pretențiile chineze, negocierile au eșuat.

Autoritățile române continuă să ducă politica de echilibru între cele două state rivale. Între 20-23 ianuarie 1964, au avut loc, la București tratative pentru încheierea unui protocol cultural româno-chinez, pe mai multe domenii.

O nouă încercare a Bucureștiului de a apropia pozițiile celor două partide are loc în februarie 1964 prin trimiterea unei scrisori celor două partide (14 februarie 1964 C.C. al P.C.U.S. și 18 februarie 1964 C.C. al P.C.Chinez), în vederea organizării unei consfătuiri a partidelor comuniste și muncitorești. Textul scrisorii a fost trimis și celorlalte partide comuniste și muncitorești, care și-au exprimat sprijinul pentru o astfel de inițiativă. Din păcate inițiativa P.M.R. nu a dat rezultate.

Perioada noiembrie 1963 – aprilie 1964, este însoțită de un intens schimb de scrisori între P.C.U.S. și P.C.Chinez, la care participă parțial și P.M.R. Textele acestor scrisori sunt redate în cartea semnată de Alexandru Oșca și Vasile Popa: „România, o fereastră în cortina de fier”, apărută în 1997.

Tratativele purtate de români și chinezi cu ocazia celor două vizite din martie și octombrie 1964 ale delegației române, conduse de premierul român Ion Gh.Maurer la Beijing (și Moscova), precum și vizita delegației chineze conduse de vicepremierul Consiliului de stat chinez, Li Xiannian (19 august 1964), la București , au constituit acțiuni politice care au contribuit la dezvoltarea relațiilor româno-chineze.

Sosită la 2 martie 1964, delegația C.C. al P.M.R. a fost primită de către chinezi cu politețea cuvenită. Convorbirile se desfășoară în șase runde, între 3-10 martie 1964. În ultima zi, pe 10 martie 1964, delegația română are o întrevedere cu Mao Zedong, președintele C.C. al P.C.C. Convorbirile între cele două delegații sunt dure, înregistrând nu puține momente tensionate. Ele încep sub semnul credinței părții chineze că demersul român este plănuit de sovietici și deci nu este credibil, mai ales că românii împărtășeau multe puncte de vedere ale conducerii sovietice, și al îngrijorării părții române că va fi poate imposibil să convingă partea chineză de raționalitatea încetării polemicii publice, care aducea grave daune mișcării comuniste și muncitorești internaționale.

Discuțiile cu privire la încetarea polemicii publice sau prelungirea suspendării acesteia, suspendarea care funcționa atunci, au ocupat mare parte a timpului. Ultima convorbire, cea din 10 martie 1964, delegația română a avut-o cu Mao Zedong.

Deși demersul liderilor români s-a încheiat într-o atmosferă prietenească, el nu a reușit să schimbe poziția conducătorilor chinezi, dovadă în acest sens, a doua zi după plecarea delegației române din Beijing, mass-media chineză au reluat polemica publică.

Reacția corpului diplomatic din Beijing față de vizita delegației române în R.P. Chineză a avut interes crescând, atât din partea diplomaților țărilor socialiste cât și a celorlalți.

Înainte de întoarcerea în țară, delegația română a făcut o oprire la Pițunda (Gagra, în Crimeea), la rugămintea lui Hrușciov, conform discuțiilor dintre ambasadorul sovietic și cel român la Beijing din 12 martie 1964.

Pe 18 martie 1964, Biroul Politic al C.C. al P.M.R., se întrunește în ședință, unde Maurer prezintă rezultatele vizitei în China (mai ales), Coreea de Nord și Uniunea Sovietică, reluată și în ședința din 30-31 martie 1964.

Cu această ocazie s-a luat hotărârea de a lansa un nou apel către conducerile celor două partide de a înceta polemica publică.

În fața acestei situații în care a fost pus blocul comunist (socialist), conducerea de la București ia inițiativa organizării unei Plenare lărgite a C.C. al P.M.R., între 15-22 aprilie 1964. Cu această ocazie s-a hotărât enunțarea unei Declarații referitoare la situația actuală din cadrul țărilor blocului socialist.

Polemica sovieto-chineză a constituit un prilej pentru București de a ieși de sus hegemonia sovietică și a căuta sprijinul chinezilor.

Astfel, la finalul Plenarei, pe 22 aprilie 1964, adopta o Declarație, cunoscută în istoriografie sub numele de „Declarația din aprilie 1964”. Titlul ei este „Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”.

Plenara din aprilie, prin Declarația sa a ridicat la rangul de politică de partid, independența și suveranitatea națională.

Politica României exprimată prin această Declarație a fost receptată cu mare interes de către întreaga Europă, și în Est și în Vest, mai puțin de unii lideri comuniști din răsăritul continentului. Presa, radioul, televiziunea abundau în știri și comentarii despre cutezanța României, despre actul salutar al poporului român care încuraja la atitudini noi și alte popoare.

Conducerea de la București a înțeles nevoia de a avea un aliat puternic pentru a ieși de sub hegemonia Moscovei. Ea a încercat să convingă pe liderii chinezi că România poate fi o aliată a Chinei în Europa. Fără să treacă cu arme și bagaje de partea Beijingului, Bucureștiul a știut să realizeze legăturile necesare pentru a-și asigura cooperarea Chinei.

Folosirea crizei chino-sovietice de către conducerea P.M.R. a permis o anumită detașare față de directivele Kremlinului și consolidarea conducerii de la București și promovarea unei politici independente.

Ulterior, în lunile octombrie și noiembrie au loc mai multe convorbiri româno-chineze și româno-sovietice, la București, Moscova și Beijing însă rezultatele nu au fost pe măsură, răceala dintre Beijing și Moscova menținându-se în continuare, în ciuda eforturilor conducerii române.

CAPITOLUL III

Implicarea României în marile probleme ale vieții internaționale

1958-1964

Astfel, după 1953, pe agenda de lucru a relațiilor internaționale se vor afla trei probleme: dezarmarea, problema germană și statutul Berlinului Occidnetal. Perioada de destindere este presărată în relațiile est-vest cu momente de criză, fiind caracterizată ca o „politică pe marginea prăpastiei”: războiul din Vietnam (1956-1975); incidentul de la Sverdlovsk sau cazul Lockheed U2 (1 ianuarie 1960); „Zidul Berlinului” (august 1961); criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962), la care se adaugă lupta popoarelor din Africa, Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat și Asia față de metropole (Anglia, Franța, Portugalia, Belgia, Olanda).

În răstimpul dintre cele două momente, U.R.S.S. pune capăt stării de război cu Germania (25 ianuarie 1955), urmată de vizita în septembrie 1955 la Moscova, a cancelarului Adenauer, prin care au fost stabilite relațiile diplomatice între Uniunea Sovietică și Republica Federală Germania. Totuși, cele două Germanii (R.D.G. și R.F.G.) nu se recunoșteau încă, fiecare pretinzând a fi în drept să-și extindă suveranitatea asupra întregului teritoriu german. În plus, R.F.G. refuza să admită linia Oder-Niesse ca frontieră estică a unui viitor stat reunificat.

În februarie 1954, la Conferința de la Berlin (25 ianuarie –18 februarie 1954), Molotov – ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S. a propus încheierea unui Pact european de securitate colectivă. De acum înainte preocuparea esențială a Kremlinului era să-și consolideze imperiul exterior, obținând recunoașterea acestui statu-quo de către occidentali. Occidentul nu a vrut însă să intre în jocul Moscovei.

Perioada numită a „coexistenței pașnice” este oricum, dar nu calmă. Moscova se opune altor sugestii occidentale în problema germană și încearcă să întoarcă în favoarea sa politica legată de noile state, numite „lumea a treia”, precum și politica dezarmării în toată această perioadă 1954-1964.

Odată cu venirea administrației democrate americane, în noiembrie 1960, prin alegerea ca președinte al S.U.A., a lui J.F. Kennedy relațiile sovieto-americane și implicit relațiile Est-Vest vor cunoaște o alternare a momentelor de destindere cu cele de încordare, care vor avea efecte pe termen mediu și lung.

România se va alia politicii de destindere a relațiilor internaționale promovată de Moscova, prin declarațiile date atât la nivel de partid cât și de stat cu ocazia diferitelor evenimente internaționale ce intersectau interesele celor două blocuri. Spre sfârșitul deceniului șase și începutul deceniului șapte, ea va încerca să folosească acest context internațional al relațiilor Est-Vest, spre a-și croi un drum propriu, fără să părăsească însă structurile politice, economice și militare constituite de Uniunea Sovietică după 1948, în blocul statelor socialiste.

Intrarea României în O.N.U. nu a fost singulară la acea dată, ea era rezultatul unei conjuncturi internaționale favorabile care a permis primirea în cadrul organizației mondiale mai multor state, a eforturilor autorităților de la București, sprijinite la rândul lor de votul în bloc al statelor socialiste, și într-o oarecare măsură, pe fondul intereselor statelor occidentale de a avea parteneri în rândul statelor socialiste în scopul promovării unor politici proprii.

Odată admisă în O.N.U., România își va propune să atingă o serie de obiective care vor avea ca țintă principală afirmarea poziției acesteia în cadrul acestei organizații

Participarea activă a României la lucrările O.N.U., s-au materializat prin promovarea de propuneri și inițiative care s-au bucurat de un apreciabil ecou internațional, anii 1960-1970 constituind o etapă de vârf.

Raportul „secret” prezentat de N.S. Hrușciov la Congresul XX al P.C.U.S., ea o condamnare a epocii staliniste, o punere în cauză a cultului personalității și ridica întrebarea dacă un astfel de comunism este dezirabil.

Față de toate guvernele Europei răsăritene, mai ales de cel polonez și cel maghiar, Guvernul român era cel mai puțin afectat de convulsiile destalinizării. Între 23 și 25 martie 1956, C.C. al P.M.R. a ținut o Plenară lărgită pentru a discuta pe marginea celui de-al XX-lea Congres Sovietic, în care concluzia finală a fost că românii luaseră măsuri încă din 1952 (cazul Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu) și 1954 (executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu), iar la Congresul al II-lea al P.M.R. din 1955 s-a trecut la o nouă fază, o nouă mentalitate și s-au constituit noi metode prin care erau introduse în viața partidului – conducerea colectivă și democrația internă.

Începând cu 1958, România începe atent și cu prudență să urmărească cele trei probleme arzătoare, aflate pe agenda de lucru a relațiilor internaționale, a principalelor puteri – S.U.A., Anglia, Franța și U.R.S.S.: problema germană, statutul Berlinului și dezarmarea.

La 8 ianuarie 1958, N.S. Hrușciov adresează mesaje președintelui S.U.A., D.Eisenhower și prietenului Marii Britanii, Harold Wilson, alături de care sunt transmise și propunerile sovietice în problemele slăbirii încordării internaționale. Guvernul Sovietic propune organizarea unei conferințe la nivel înalt a conducătorilor de state la nivel de prim-miniștrii care să examineze următoarele probleme: încetarea imediată a experiențelor cu armele atomică și cu hidrogen; realizarea unui Acord între Guvernele S.U.A., U.R.S.S. și Marii Britanii, care să prevadă renunțarea la aceste arme; crearea unei zone denuclearizate în Europa Centrală (planul Rapacki); încheierea unui Acord de neagresiune între statele membre ale N.A.T.O. și Tratatului de la Varșovia; reducerea efectivelor trupelor străine staționate în Europa; lărgirea legăturilor comerciale internaționale; încetarea propagandei de război; slăbirea încordării în Orientul Apropiat și Mijlociu; alte propuneri de natură să contribuie la încetarea războiului rece.

Cu prilejul informării ambasadorului U.R.S.S. la București (Epișev), adresată conducerii P.M.R. din 28 februarie 1958, asupra discuției ambasadorului U.R.S.S. la Washington, N. Alekseevici Menșicov și președintele S.U.A., D. Eisenhower din 11 februarie 1958, aflăm cu această ocazie problema convocării conferinței la nivel înalt cu participarea șefilor de guvern.

După părerea guvernului sovietic, trebuie să fie folosite toate mijloacele și căile care pot să accelereze pregătirea conferinței.

La această conferință urma să participe și România, din partea statelor comuniste, alături de U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia.

Pe 31 martie 1958, Sovietul Suprem al U.R.S.S. a hotărât încetarea unilaterală de către Uniunea Sovietică a experimentării de arme atomice și cu hidrogen, prin aceasta sovieticii dorind ca și celelalte puteri nucleare să adopte măsuri similare, însă ea a fost respinsă de guvernul american pe 8 aprilie.

La 28 aprilie 1958, Marea Adunare Națională a R.P.R. adoptă o declarație în care sprijină Apelul Sovietului Suprem al U.R.S.S. în problema încetării experiențelor cu arma nucleară și salută încetarea acestor experiențe în mod unilateral de către Uniunea Sovietică.

Situația din Franța, aflată în pragul unui război civil și problema algeriană, sunt atent urmărite de conducerea de la București. Cu ocazia vizitei în România (octombrie 1958) a cunoscutei ziariste franceze Geneviève Tabouis, s-a putut afla despre starea de spirit din Franța, odată cu venirea la putere a generalului De Gaulle. „Problema algeriană, considera ziarista franceză – nu putea fi rezolvată de fapt decât odată cu realizarea unei largi înțelegeri EST-VEST.”

La sfârșitul lunii mai 1958, M.A.E. al U.R.S.S. adresează Ambasadei R.P.R. la Moscova o scrisoare prin care cere sprijinul Guvernului R.P.R., ca urmare a situației existente în Europa, „să depună toate eforturile în elaborarea unor măsuri comune care ar opri lunecarea Europei spre război și să găsească căi pentru întărirea păcii.”

Ca urmare a situației din Liban, începute la 12 mai 1958, între trupele guvernamentale și răsculații druzi, Guvernul Român își exprimă îngrijorarea, la 17 iulie 1958, în legătură cu intervenția forțelor armate ale S.U.A. (în Liban, la 14 iulie 1958).

Peste câteva zile, la 20 iulie 1958, Guvernul R.P.R. dă o declarație în care condamnă acțiunile agresive ale Angliei în Orientul Mijlociu și Apropiat.

La 21 iulie 1958, Guvernul Român este de acord cu nota Guvernului U.R.S.S. din 15 iulie prin care se propunea încheierea unui tratat de prietenie și colaborare între statele europene cu participarea S.U.A., apreciind că această propunere este în concordanță cu principiile Cartei O.N.U. și corespunde năzuințelor de pace și intereselor poporului român.

Pe 27 iulie 1958, guvernul român se declară în favoarea unei reuniuni de experți care să adopte recomandări privind preîntâmpinarea unui atac prin surprindere, fiind egale, în cazul în care vor fi invitați să participe la conferința experților și-să aducă întreaga contribuție la succesul ei.

Acest lucru se va materializa prin acceptul guvernului american din 31 iulie, urmând a se întâlni la Geneva pe 10 noiembrie, cu participarea a experților din 5 țări occidentale – Canda, franța, Italia, Marea Britanie și S.U.A. și 5 țări socialiste: Albania, Cehoslovacia, Polonia, România și Uniunea Sovietică.

Cu ocazia desfășurării lucrărilor sesiunii extraordinare a Adunării Generale a O.N.U. din 8-12 august 1958, pentru examinarea situației Orientul Apropiat și Mijlociu (Liban și Iordania). În discursul său rostit la 18 august 1958, reprezentantul României, Mihai Magheru a declarat că retragerea trupelor străine de pe teritoriul Libanului și Iordaniei este prima și cea mai urgentă măsură în vederea asigurării păcii și securității în Orientul Mijlociu.

Ulterior, la 25 septembrie 1958, Guvernul român transmite guvernelor Belgiei, R.S. Cehoslovace, Franței, Marii Britanii, R.P. Polone, S.U.A. și U.R.S.S. un memorandum cu privire la convocarea unei conferințe a experților în problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere în care își exprimă părerea că adoptarea unor măsuri eficace în acest caz ar constitui un aport însemnat la destinderea internațională și la evitarea unui nou război.

România va face primii pași în privința problemei germane, prin publicarea la 18 octombrie 1958, de către Agenția Română de Presă – AGERPRESS – a unei declarații în legătură cu stabilirea relațiilor diplomatice între țara noastră și R.F. Germania.

Este urmată apoi de acceptarea propunerii R.D. Germane de a stabili relațiile între două țări la nivel de ambasadă.

De asemenea, pe 31 octombrie 1958, la Geneva s-au „deschis lucrările Conferinței cu privire la încetarea experiențelor cu arme nucleare, la care au participat U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie. Din păcate, după aproape 4 ani de discuții, lucrările acestei Conferințe tripartite au luat sfârșit în ianuarie 1962, fără a se ajunge la vreun acord.

Problema statului Berlinului va începe să apară din ce în ce mai des pe agenda de lucru a celor două superputeri U.R.S.S. și S.U.A.

Cu ocazia vizitei liderului polonez (al Partidului Muncitoresc Unit Polonez) Wladislaw Gromulka, la Moscova, 10 noiembrie 1958, unde în urma discuțiilor cu liderul sovietic, N.S.Hrușciov, au anunțat pentru prima oară într-o declarație publică, intenția Uniunii Sovietice de a ceda autorităților est-germane, transferarea funcțiilor pe care acestea le mai dețineau provizoriu în Berlin.

N.S. Hrușciov , în discuția avută la 10 noiembrie cu liderul polonez, W. Gomulka, a remarcat o schimbare în problema germană și cea a Berlinului, după declarația recentă a secretarului de stat J.F. Dulles.

Este vorba de declarația lui J.F. Dulles din octombrie 1958, când acesta a încercat să facă o paralelă între obligațiile S.U.A. în Taiwan și cele legate de Berlin.

În nota oficială adresată puterilor occidentale și R.F. a Germaniei din 27 noiembrie 1958, Guvernul U.R.S.S. declara că prezența puterilor occidentale în Berlinul de Vest este ilegală, deoarece prin violarea de către ele a Acordului de la Postdam, a dispărut baza juridică a ocupației aliate în Berlinul de Vest. U.R.S.S. declara că nu mai recunoaște acordurile din 1944 și 1945 cu privire la ocuparea Germaniei și propune crearea unui oraș liber și demilitarizat.

În ceea ce privește problema Berlinului, Guvernul român dă publicității Declarația în problema normalizării situației din Berlin, în care se arată că restabilirea unității Germaniei poate fi asigurată numai de germani înșiși, prin contacte directe între ambele state comune, este susținută de asemenea propunerea U.R.S.S. referitoare la încheierea neîntârziată a Tratatului de pace cu Germania.

Însă propunerile sovietice cu privire la problema Berlinului au fost respinse de către occidentali, la lucrările Sesiunii Consiliului N.A.T.O. de la Paris din 16-18 decembrie 1958.

În 1959 continuă abordarea problemelor germană, Berlinul și dezarmarea, în ciuda faptului că are loc un eveniment care va avea profunde implicații în relațiile EST-VEST: cucerirea puterii în Cuba, la capătul a doi ani de război de gherilă a trupelor conduse de Fidel Castro, împotriva regimului fostului sergent Batista.

La 10 ianuarie 1959, Kremlinul adresează puterilor occidentale (S.U.A., Marea Britanie, Franța) o nouă notă. De data aceasta tonul este mai puțin dur, propunerea sovietică în legătură cu Berlinul ca oraș liber nu exclude orice contrapropuneri și amendamente. Pe lângă această notă sovieticii supun tuturor statelor care au fost în război cu Germania, un proiect de tratat de pace cu aceasta, care are șase părți care conțin 48 de articole.

Astfel, pe 17 ianuarie 1959, Guvernul român sprijină proiectul de tratat în Germania inițiat de U.R.S.S. printr-o declarație publică.

Conducerea de la București continuă seria inițiativelor, urmând atent tot ce au legătură cu problema germană, Statutul Berlinului și dezarmarea.

O dovadă elocventă în acest sens este și declarația din 26 ianuarie 1959, referitoare la Acordul militar încheiat între S.U.A. și Turcia în vederea amplasării pe teritoriul turc a unor rampe de lansare a rachetelor și creării unor noi baze pentru staționarea unităților militare ale S.U.A.: „… o asemenea politică, plină de primejdii pentru pacea și securitatea popoarelor nu poate duce decât la o creștere a încordării internaționale[…]”

Pe lângă problema dezarmării, problema germană și cea a Berlinului, Bucureștiul merge și pe ideea desființării celor două blocuri militare N.A.T.O. și Organizația Tratatului de la Varșovia.

Pe 14 martie 1959, Guvernul român sprijină propunerea Guvernului U.R.S.S. din 2 martie 1959, cu privire la convocarea unei conferințe la cel mai înalt nivel care să ia în discuție Tratatul de pace cu Germania și reglementarea Statutului Berlinului Occidental precum și alte probleme internaționale.

România se va ralia ulterior, acestor probleme și în cadrul Conferinței miniștrilor Afacerilor Externe (27-28 aprilie 1959 – Varșovia) ai țărilor participante la Tratatul de la Varșovia.

Între 9 și 18 iunie 1959, au la Moscova discuții între delegația sovietică, condusă de N.S. Hrușciov și delegația est-germană, condusă de Walter Ulbricht, legate de problema germană și cea a Berlinului. Aici se amintește pe marginea discuțiilor de la Geneva, că sovieticii la fel și est-germanii nu sunt de acord cu semnarea unui Tratat de pace cu Germania, aceasta să fie reunificată, ci separat, la fel în cazul declarării Berlinului oraș liber.

Între timp, în ciuda faptului că la Geneva nu se întrevedea nici o soluție pentru rezolvarea problemei germane și a Berlinului, Kremlinul trimite pe Frol Kozlov, membru al Prezidiului Sovietului Suprem, pentru a face demersurile pe lângă Casa Albă, ca să pregătească vizita lui N.S. Hrușciov în S.U.A., cu condiția ca Eisenhower să viziteze U.R.S.S. în toamnă.

La 7 septembrie 1959, la Geneva, are loc încheierea unui Acord între guvernele U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie și Franța asupra înființării unui Comitet pentru examinarea problemelor dezarmării, denumit și „Comitetul celor zece pentru dezarmare”, a cărei activitate va începe la 15 martie 1960 la Geneva.

Vizita oficială a lui N.S. Hrușciov (15-28 septembrie 1959) în S.U.A., întâlnirile cu oficialitățile americane, în special cu președintele Eisenhower, ale căror rezultate s-au transpus în comunicatul comun sovieto-american, au constituit un important pas în cadrul acțiunilor pentru slăbirea încordării internaționale. Desigur însă ar fi prematur să se creadă că această vizită va duce imediat la rezolvarea tuturor problemelor aflate pe agenda celor două superputeri.

Pe marginea propunerilor sovietice cu privire la dezarmarea generală și totală, guvernul României apreciază într-o declarație că acestea corespund intereselor vitale ale tuturor statelor, indiferent de orânduirea lor socială.

Astfel, în 1960 vom asista la o schimbare a priorităților în agenda de lucru a relațiilor internaționale și implicit a relațiilor Est-Vest. Problema germană și cea a Berlinului, precum și dezarmarea vor fi mai puțin abordate datorită apariției unor probleme legate de fenomenul decolonizării în Africa. Criza legată de Congo, Cipru, cazul „U-2”, conflictul ideologic chino-sovietic.

România și implicit conducerea de la București, va urmări cu atenție aceste evenimente, exprimându-și poziția prin declarațiile publice pe care le-a făcut, sprijinind în continuare inițiativele externe promovate de U.R.S.S., promovând în același timp o politică de apropiere a relațiilor Est-Vest.

Un prim pas este făcut de Uniunea Sovietică, care la 15 ianuarie 1960, Sovietul Suprem adoptă legea cu privire la o nouă reducere, cu 1.200.000 de oameni a forțelor armate.

Inițiativele în zona balcanică continuă pentru România, care la 19 ianuarie 1960 se constituie la București, Comitetul român pentru colaborare și înțelegere reciprocă între popoarele dintre Balcani.

În intervalul ianuarie-februarie 1960, au loc mai multe acțiuni legate de obținerea independenței Camerunului francez (1 ianuarie), Congo-ul Belgian și cazul Lumumba – președintele Partidului Mișcarea Națională congoleză, Algeria și problema Ciprului.

Statele socialiste, membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia (printre care și România) și observatorii din R.P.Chineză, R.P.Coreeană și R.P.Mongolă se întrunesc la 4 februarie 1960, la Moscova. Cu această ocazie ele procedează la un schimb de păreri legate de dezarmarea generală și totală și încheierea tratatului cu Germania.

La două luni de la hotărârea luată de U.R.S.S. (15 ianuarie 1960), privind reducerea forțelor armate cu 1.200.000 de oameni, Prezidiul M.A.N. al R.P.R. răspunde acestui apel, arătând că și România și-a redus în ultimii ani forțele armate cu 115.000 de oameni.

Pe 8 aprilie 1960, delegațiile țărilor socialiste membre ale Comitetului celor 10 state pentru dezarmare – Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și U.R.S.S. – au prezentat în cadrul întrunirii cu ceilalți membri ai S.U.A., Canada, Franța, Italia și Marea Britanie, un document intitulat „Principiile de bază ale dezarmării generale și totale”.

Paralel cu acțiunile întreprinse de statele care fac parte din cele două structuri politice militare și economice Est-Vest, se dezvoltă și o mișcare a statelor afro-asiatice, care pe lângă problemele legate de decolonizare, independența și unitatea africană și afro-asiatică se pronunță și pentru coexistența pașnică și dezarmare, cum a fost cazul Conferinței de la Conakry (Guineea) – 11-15 aprilie 1960.

În luna mai a anului 1960 intervine în relațiile sovieto-americane un moment de încordare, ce determină întreruperea tratativelor celor 10 state în problema dezarmării și pun sub semnul întrebării ținerea Conferinței la nivel înalt la Paris.

În ciuda unor schimburi diplomatice mai intense între Washington și Kremlin, legate de cazul “U-2”, pe 16 mai 1960, are loc întâlnirea preliminară a Conferinței la nivel înalt între N.S. Hrușciov, președintele Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., Charles de Gaulle – președintele Republicii Franceze, Harold MacMillan – primul ministru al Marii Britanii și Dwight Eisenhower – președintele S.U.A. Datorită declarației lui N.S. Hrușciov prin care cerea președintelui S.U.A., D. Eisenhower să recunoască actul de agresiune – cazul U-2 și că S.U.A. va renunța la o astfel de politică, condiții pe care președintele american a refuzat să le îndeplienască Conferința la nivel înalt a eșuat înainte de a începe.

Față de aceste evenimente, Guvernul român, la 25 mai 1960 dă o declarație cu privire la eșecul Conferinței la nivel înalt de la Paris și a cazului “U-2” de spionaj, în care consideră că O.N.U. are datoria să ia măsuri corespunzătoare pentru a pune capăt unor acțiuni agresive din partea S.U.A. și speră că datorită eforturilor popoarelor se vor crea condiții pentru ținerea în viitor a Conferinței la nivel înalt.

Eșecul Conferinței la nivel înalt de la Paris nu a dezarmat autoritățile de la București, care continuă să se intereseze despre reluarea discuțiilor în Comitetul celor zece țări pentru dezarmare, conform telegramei M.A.E. către reprezentantul R.P.R. la Paris, Mircea Bălănescu .

Guvernul român va răspunde la 7 iunie 1960, mesajului Guvernului U.R.S.S. din 2 iunie 1960 referitoare la prevederile fundamentale ale Tratatului cu privire la dezarmarea generală și totală, oferind sprijinul său în cadrul Comitetului celor zece pentru dezarmare.

Între 20-25 iunie 1960, are loc la București cel de-al III-lea (al VIII-lea) Congres al P.M.R., care face bilanțul constituirii bazei economice a „societății socialiste” din România, stabilește sarcina „desăvârșirii societății socialiste” și adoptă linia generală a partidului și statului în domeniul politicii interne și externe.

Cu această ocazie au fost reafirmate propunerile Guvernului român referitoare la dezvoltarea colaborării interbalcanice și la crearea unei zone denuclearizate și fără arme – rachetă în Balcani.

O dovadă în acest sens este decizia celor cinci state socialiste, membre ale Comitetului celor zece state pentru dezarmare – Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și U.R.S.S. de a întrerupe lucrările Comitetului și de a duce problema dezarmării în fața Adunării Generale a O.N.U.

După desfășurarea lucrărilor Congresului al III-lea al P.M.R. din iunie 1960 la București, are loc o scurtă Consfătuire a partidelor comuniste și muncitorești în care constatăm începerea divergențelor „ideologice” sovieto-chineze.

În august 1960, România ia o serie de inițiative, în cadrul O.N.U. Astfel, la 18 august 1960, reprezentantul permanent al României la O.N.U., Silviu Brucan, printr-o scrisoare și un memoriu explicativ, prin care se cerea înscrierea pe ordinea de zi a celei de-a XV-a sesiuni a Adunării Generale a punctului privind „Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate dintre statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite”.

A doua zi, pe 19 august 1960, o altă propunere a României, care solicită înscrierea pe ordinea de zi a Adunării Generale a O.N.U. a punctului: „Măsuri pentru promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc și înțelegere între popoare.”

Această propunere a fost întâmpinată cu viu interes atât în Adunarea Generală a O.N.U., cât și în cadrul U.N.E.S.C.O. și a Consiliului Economic și Social.

Cu ocazia Sesiunii Extraordinare a Marii Adunări Naționale a României, desfășurată în zilele de 30-31 august 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitatea sa de prim-secretar al P.M.R., a prezentat „Raportul cu privire la situația internațională și politica externă a R.P.R..”

În cadrul acestui raport se arată că România militează activ pentru reducerea încordării internaționale, pentru promovarea principiilor coexistenței pașnice „care constituie o necesitate vitală pentru omenire”, pentru înfăptuirea dezarmării generale și totale.

În a doua jumătate a lunii septembrie, N.S. Hrușciov, în fruntea delegației sovietice, însoțită de delegațiile statelor socialiste europene, la cea de-a XV-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U.

Delegația română va fi condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej .

În declarația făcută la sosirea motonavei „Baltika” în portul „Williamsburg” din New York, la 19 septembrie 1960, Gheorghiu-Dej arăta: „Delegația R.P.R. vine la cea de-a XV-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U. ca mesager al voinței de pace al poporului român și a hotărârii sale de a aduce o contribuție constructivă la rezolvarea problemelor arzătoare ale relațiilor internaționale.”

Gheorghe Gheorghiu-Dej a ținut două cuvântări în cadrul Adunării Generale a O.N.U., în care a susținut propunerile românești din august, precum și reprezentarea Chinei la O.N.U., conform raportului prezentat Biroului Politic și C.C. al P.M.R., la întoarcerea în țară.

La 8 noiembrie 1960, în urma alegerilor prezidențiale, senatorul J.F. Kennedy, candidatul Partidului Democrat, este ales președinte al S.U.A. Astfel, administrația republicană condusă două mandate de D. Eisenhower, va fi înlocuită de una tânără, dinamică, condusă de democratul J.F. Kennedy.

Vom asista astfel, în anii următori la o alternare a momentelor de destindere cu cele de încordare în relațiile EST-VEST, care vor ține cont de pozițiile exprimate de S.U.A. și U.R.S.S.

Între 11-25 noiembrie 1960, la Moscova are loc Consfătuirea reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești la care au participat 81 de partide. Conform cuvântării lui N.S. Hrușciov la ședința de închidere a Consfătuirii reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești din 1 decembrie 1960, prin Declarația partidelor comuniste și muncitorești și Apelul către popoarele din întreaga lume s-au pronunțat pentru rezolvarea problemei coloniale și preîntâmpinarea izbucnirii unui nou război mondial, pentru pacea și securitatea popoarelor, dezarmarea generală și totală, promovarea principiilor coexistenței pașnice.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, în expunerea prezentată la această consfătuire, se declară „de acord cu proiectul de Declarație, cât și cu strălucita expunere făcută la Consfătuirea noastră de tov. Hrușciov”, subliniind de asemenea și apariția problemelor divergente apărute în cadrul blocului comunist.

La 18 decembrie 1960, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în unanimitate rezoluția propusă de România în august, în legătură cu promovarea în rândurile tineretului a ideilor păcii, respectului reciproc și înțelegerii între popoare.

Din păcate atmosfera internațională devine tensionată când pe 2 ianuarie 1961, S.U.A. rupe relațiile diplomatice cu Cuba ca urmare a naționalizării întreprinderilor americane de pe teritoriul cubanez.

Paralel cu criza cubaneză, pe plan internațional au loc mai multe evenimente „fierbinți” – Congo, Algeria, Angola.

Pe 14 februarie 1961, Chivu Stoica – președintele Consiliului de Miniștri al R.P.R. trimite o telegramă președintelui Consiliului de Securitate al O.N.U., Patrick Dean, referitor la asasinarea pe 13 februarie 1961, a primului ministru al Republicii Congo, Patrice Lumumba: „Guvernul R.P.R. a aflat cu profundă indignare vestea asasinării primului ministru Patrice Lumumba, a președintelui Senatului Republicii Congo, Joseph Okito și a ministrului Apărării, Maurice Mpolo. […] Această crimă a fost pusă la cale și săvârșită fără ca, în ciuda repetatelor avertismente, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite și Comandamentul Trupelor Națiunilor Unite în Congo, să fi întreprins ceva pentru a proteja viața președintelui Guvernului legal al Republicii Congo. […]Guvernul Român care nutrește o caldă simpatie pentru poporul congolez și pentru toate popoarele ce luptă pentru libertate și independență națională, cere Consiliului de Securitate:

-să condamne crimele săvârșite de coloniștii belgieni […];

-să înfiereze rolul nefast de unealtă a puterilor imperialiste jucat de secretarul general al O.N.U., Dag Hammarskjoeld.[…]”

Cu toate acestea, referitor la Cuba, Congo, Angola, Algeria, agenda relațiilor EST-VEST referitoare la problema germană, dezarmarea și Statutul Berlinului Occidental nu este lăsată deoparte.

Pe 17 februarie 1961, Guvernul U.R.S.S., adresează o nouă notă Guvernului R.F.G., în care este reafirmată poziția Uniunii Sovietice față de problema germană.

Dialogul sovieto-american continuă, pe 27 martie 1961, la Washington, unde are loc convorbirea dintre președintele S.U.A., J.F. Kennedy și A.A. Gromâko, ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S.

Pe marginea acestor evenimente internaționale între 28-29 martie 1961, la Moscova, a avut loc ședința Comitetului Politic Consultativ al Statelor Participante la Tratatul de la Varșovia, la care a participat și România printr-o delegație condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu această ocazie s-au stabilit măsurile ce trebuie luate în viitor pentru asigurarea păcii atât în Europa cât și în lume.

Luna aprilie începe cu declanșarea „crizei cubaneze” prin decolarea din Nicaragua, din 15 aprilie, a 8 bombardiere B-26 cu echipaje cubaneze, care vor ataca cele trei principale aerodromuri ale insulei.

În aceeași zi, Fidel Castro, primul ministru al Cubei, a dat publicității un comunicat prin care anunță atacarea teritoriului insulei de mai multe avioane B-26.

Guvernul român, prin noul președinte al Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer, a dat la 20 aprilie 1961, o declarație publică în care condamnă „acțiunile agresive inspirate și organizate împotriva Cubei de către S.U.A., acțiuni care constituie o încălcare a dreptului inalienabil al poporului cubanez de a fi stăpân în țară.”

Reprezentantul R.P.R. la O.N.U., Silviu Brucan, cere încetarea oricăror agresiuni împotriva Republicii Cuba, acordând un interviu postului de televiziune N.B.C., față de situația din Marea Caraibelor.

De asemenea, are loc apariția unei noi probleme fierbinți, pe agenda relațiilor EST-VEST și anume Vietnamul.

La 13 mai 1961 – este confirmată oficial „declararea războiului special” dus de S.U.A. în Vietnamul de Sud, prin semnarea la Saigon a Acordului militar bilateral care marchează extinderea prezenței militare americane în Vietnamul de Sud.

Un moment important al relațiilor internaționale în perioada războiului rece îl constituie întâlnirea Hrușciov-Kennedy, de la Viena, din 3-4 iunie 1961. În concluzie, se poate spune că, convorbirile sovieto-americane de la Viena au dat un ton optimist asupra relațiilor EST-VEST, însă nimic nu lasa să se întrevadă criza intervenită în august 1961 legată de problema Berlinului Occidental.

În 9-11 iunie 1961, România participă la Oslo (Norvegia) la Conferința europeană consacrată dezarmării și păcii, colaborării internaționale în domeniile economic și cultural. S-a constituit cu această ocazie un Comitet care are ca obiectiv întărirea colaborării între oamenii de știință și de cultură din EST și VEST și a adresat un apel popoarelor europene referitor la dezarmarea generală și totală și crearea unei zone de dezangajare în Europa Centrală.

În cursul lunilor iunie, iulie și începutul lunii august 1961 vom asista la o degradare a situației internaționale, a relațiilor EST-VEST, având ca punct central Statutul Berlinului Occidental.

Între 3-5 august 1961 a avut loc la Moscova Sesiunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia. Delegația română a fost reprezentată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu.

Sesiunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia s-a încheiat cu o declarație publică în care s-a subliniat faptul că în cazul în care puterile occidentale nu vor încheia Tratatul de pace cu Germania, statele socialiste vor încheia separat cu R.D.G. În privința situației Berlinului Occidental, în proiectul de text ne dat publicității se preciza: „Guvernele Statelor participante la Tratatul de la Varșovia propun Camerei Populare și Guvernului R.D.G., tuturor oamenilor muncii din R.D.G. să se stabilească la granițele Berlinului Occidnetal o ordine care să bareze în mod sigur calea activității de subminare împotriva țărilor lagărului socialist; să se exercite o pază de nădejde și un control efectiv în jurul întregului teritoriu al Berlinului Occidental, inclusiv la granița cu Berlinul Democrat.”

Însă la 5 august 1961, miniștrii Afacerilor Externe ai S.U.A., Marii Britanii, Franței și R.F. a Germaniei reuniți la Paris, își afirmă hotărârea de a menține prin toate mijloacele prezența trupelor lor în Berlinul Occidental și libertatea de acces în acest oraș.

Datorită acestei poziții a celor patru puteri occidentale, „la ora zero treizeci și cinci, orașul Berlin a devenit […] o dramă politică și umană și, pentru aproape treizeci de ani, unul dintre locurile majore ale războiului rece.” În ziua de 13 august 1961, la ora unu fără douăzeci și cinci dimineața începea operațiunea „Zidul chinezesc”.

Poziția R.P.R. este exprimată în cadrul comunicatului comun româno-sovietic, cu ocazia vizitei oficiale delegației române în U.R.S.S. (31 iulie-12 august 1961) și enunțată în Declarația statelor participante la reuniunea Tratatului de la Varșovia.

Paralel cu problema Berlinului, problema dezarmării se derulează cu pași mărunți spre rezolvare, așa cum rezultă din raportul comun sovieto-american prezentat celei de-a XVI-a Sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., la 20 septembrie 1961, conținând: „Declarația cu privire la principiile convenite pentru negocierile relative la dezarmare.”

România, în acest răstimp înregistrează succese pe linia O.N.U., fiind admisă la 9 noiembrie ca membră a Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O.), apoi membru nepermanent al Consiliului de Securitate pentru anul 1962 și este aprobată de către Adunarea Generală a O.N.U., componența Comitetului celor 18 state pentru dezarmare, din care face parte și România, începând să înceapă lucrările la 14 martie 1962, la Geneva.

Pe 15 martie 1962, Guvernul român răspunde la scrisoarea din 2 ianuarie a secretarului general provizoriu al O.N.U., U Thant, (solicitându-le punctul de vedere cu privire la condițiile în care țările ce nu posedă arma nucleară ar fi gata să-și asume obligațiile concrete de a nu produce, dobândi sau amplasa această armă pe teritoriul său), arătând considerentul României în legătură cu neproliferarea armelor nucleare, necesitatea dezarmării generale și crearea de zone denuclearizate, la care se adaugă cel din 29 martie, când se prezintă pentru convocarea unei conferințe internaționale, în vederea semnării unei convenții cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare.

Cinci zile mai târziu, pe 20 martie 1962, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe român, prezintă în cadrul ședinței Comitetului celor 18 state pentru dezarmare, o serie de propuneri în legătură cu dezarmarea generală și totală, precum și transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și colaborării, lipsită de arme nucleare.

Această propunere venea după Consfătuirea de la Sofia din 10-13 martie, a reprezentanților Comitetelor de Colaborare balcanică din Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și România, prin reprezentantul său Teodor Marinescu, alături de Cipru, în calitate de observator. Aici s-a adoptat un Comunicat în care se afirmă că înfăptuirea coexistenței și colaborării pașnice între țările din Balcani ar crea condițiile cele mai favorabile pentru transformarea acestei zone într-una denuclearizată, a păcii și progresului.

România, va încerca să fie consecventă în rezolvarea problemei dezarmării pe plan internațional. Un exemplu în acest sens este semnarea pe 19 aprilie 1962 a unui Acord cu privire la dezvoltarea colaborării în folosirea energiei atomice în scopuri pașnice, cu U.R.S.S.

România ia inițiativa organizării la București, între 8-11 iunie 1962, a unei conferințe a reprezentanților mișcării pentru pace din țară, adoptându-se cu această ocazie o moțiune în care se afirma poziția acestora față de coexistența pașnică și ideea promovării păcii în lume.

Luna octombrie va prefigura una din cele mai mari crize în relațiile EST-VEST, dar mai mult a relațiilor U.R.S.S. – S.U.A. și anume criza din Marea Caraibelor.

Privită retrospectiv criza rachetelor din Cuba poate fi considerată ca un moment de cotitură atât pentru relațiile Est-Vest, cât și pentru definiția realistă a disciplinei relațiilor internaționale, fiind resimțită de ambele superputeri ca punctul culminant al războiului rece.

Interesant este faptul că spre deosebire de S.U.A., care a ținut să informeze aliații săi din N.A.T.O., deși nu chiar de la început și au acționat unitar, Uniunea Sovietică a acționat separat față de aliații săi din cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia. Așa cum sublinia Mark Kramer, rolul Pactului de la Varșovia în cadrul crizei cubaneze a fost neglijabil.

Între 1-22 octombrie 1962, o delegație de partid și de stat română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer a efectuat o vizită oficială în Indonezia, India și Birmania. La întoarcere spre țară, delegația face o escală la Moscova, la rugămintea lui Hrușciov. Cu această ocazie, liderul sovietic îl informează pe Gheorghiu-Dej despre evenimentele din Cuba și criza survenită în relațiile sovieto-americane.

Odată întoarsă în țară, în cadrul Biroului Politic au loc, pe 24 octombrie 1962, discuții pe marginea convorbirilor avute cu delegația P.C.U.S. pe 23 octombrie 1962, la Moscova. Din cadrul acestor discuții reies următoarele aspecte și anume: Uniunea Sovietică mențiunea sub arme contingentele mai vechi din trupele de rachete, submarine și apărare antiaeriană, ea era pregătită pentru efectuarea unor manevre militare la frontiera cu Turcia, Iran și în R.D.G.; de asemenea Mareșalul Greciko, care era comandantul-șef al Tratatului de la Varșovia, a cerut miniștrilor din statele membre ridicarea capacității operative la unitățile de rachete și antiaeriene.

Față de această situație, în care era vorba, după cum arăta fostul ministru român de Externe, Corneliu Mănescu, de două tabere aflate într-un război, chiar dacă „rece”, guvernul român dă o declarație, pe 25 octombrie 1962, în care condamnă noile acțiuni ale S.U.A. împotriva Cubei.

Un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, ministrul de Externe român, Corneliu Mănescu, în cadrul unei întâlniri la New York, cu șeful diplomației americane, Dean Rusk, i-a declarat că în cazul crizei rachetelor din Cuba, România, deși membră a Tratatului de la Varșovia, nu a fost consultată de sovietici, spunând că în cazul izbucnirii unor acțiuni asemănătoare, ea va rămâne neutră.

Putem spune că în octombrie 1962, „Criza rachetelor din Cuba”, conflictul care a confruntat cele două mari puteri U.R.S.S. și S.U.A., în climatul tensionat al războiului rece, a adus omenirea, pentru șapte zile, în pragul unui război nuclear.

Ea a fost soluționată în urma ajungerii la un compromis: o parte a fost de acord să-și retragă rachetele din Cuba, iar cealaltă din Turcia, U.R.S.S. reușind să obțină de la S.U.A. promisiunea că acestea vor renunța la ideea invadării Cubei, înțelegere valabilă și în prezent.

Astfel criza rachetelor din Cuba coroborată cu vizita lui Hrușciov în România în iunie 1962 și reuniunea C.A.E.R. din același an au făcut ca, conducerea politică de la București să ia în considerare o anumită distanțare față de Moscova, în planul relațiilor internaționale.

Reacția Moscovei la încheierea tratatului franco-vest-german din 22 ianuarie 1963, este de asemenea în atenția conducerii de la București acestea solicitând Ambasadei R.P.R., din capitala sovietică, să vadă care este reacția cercurilor oficiale sovietice, tonul presei, ce se intenționează a se întreprinde în această privință.

Secretarul general al O.N.U., U Thant, efectuează între 4-8 mai 1963, o vizită în R.P.R., unde este primit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, președintele Consiliului de stat, Ion Gheorghe Maurer – președintele Consiliului de Miniștri și Corneliu Mănescu – ministrul Afacerilor Externe.

Această vizită vine ca urmare a deciziei luate de Gheorghiu-Dej, împreună cu ceilalți membrii ai Biroului Politic al C.C. al P.M.R., de a amnistia începând din 1962 deținuților politici din România, acțiune care s-a terminat în 1964. Această măsură a atras un mare capital politic în Occident.

Reluarea propunerilor românești din 1957 și 1959, referitoare la transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și colaborării, fără arme nucleare și rachete este din nou reluată, ca urmare a propunerii U.R.S.S. din 21 mai privind transformarea zonei Mării Mediterane într-o zonă fără arme nucleare.

Între 27-30 mai 1962, la București a avut loc cea de-a treia întâlnire a reprezentanților comitetelor pentru colaborare și înțelegere reciprocă între popoarele din Balcani, la care au participat delegații din Bulgaria, Grecia, Yugoslavia, România, precum și observatori din Italia și Cipru. Cu această ocazie s-au reiterat propunerile românești referitoare la transformarea Balcanilor într-o zonă liberă de arme nucleare.

Revenind la problema interzicerii experiențelor cu arma nucleară, între 15 iulie – 5 august 1963, la Moscova au loc negocieri sovieto-americano-engleze în acest sens.

La 25 iulie 1963 a fost parafat Tratatul cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în aer, spațiul cosmic și sub apă.

A doua zi, pe 26 iulie 1963, statele membre ale Tratatului de la Varșovia sunt prezente la Moscova într-o ședință a Comitetului Politic Consultativ. Delegația română este condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu această ocazie sunt aprobate rezultatele întrevederilor tripartite (sovieto-anglo-americane) cu privire la interzicerea experiențelor nucleare în aer, spațiul cosmic și sub apă.

După întoarcerea de la Moscova, conducerea de la București, atât la nivel de partid cât și de stat au hotărât să dea publicității la 3 august 1963, o declarației a Guvernului Român în care se exprimă satisfacția cu prilejul realizării Acordului între U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie privitor la interzicerea experiențelor nucleare, cu arma nucleară în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă, și își exprimă speranța că acesta va crea condiții favorabile și pentru interzicerea totală a experiențelor nucleare.

Reprezentanței guvernului român semnează concomitent la Moscova (Nicolae Guină), Washington (Mircea Malița) și Londra (Alexandru Lăzăreanu) la 8 august 1963 Tratatul pentru interzicerea experiențelor nucleare în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă. El a fost ratificat ulterior, de România prin Decretul 686 din 31 octombrie 1963.

Putem spune că discuțiile de la Viena începute în vara anului 1961, cu privire la experiențele nucleare și dezarmare au marcat o etapă importantă în negocierea Tratatului de interzicere a experiențelor nucleare în cele trei medii (aer, la sol și în apă).

La 27 noiembrie 1963, Adunarea Generală a O.N.U. adoptă în cadrul Sesiunii a XVIII-a, rezoluțiile: 1908 privind dezarmarea generală și totală și 1909 referitoare la convocarea unei conferințe pentru încheierea unei convenții de interzicere a armelor nucleare și termonucleare; 1910 cu privire la încetarea de urgență a experiențelor nucleare și termonucleare, 1911 în legătură cu denuclearizarea Americii Latine.

Ultima rezoluție, 1911 privind denuclearizarea Americii Latine a fost primul vot dat de România împotriva sovieticilor, mai ales că țara noastră era interesată în sprijinirea unui demers asemănător în zona Balcanilor.

Anul 1964 va cunoaște o revitalizare a problemei germane, a Forțelor Nucleare Multilaterale, problema nedisiminării armelor nucleare, problema Ciprului, precum și disputa ideologică dintre U.R.S.S. și R.P.Chineză.

Astfel, problema germană este urmărită cu atenție de conducerea de la București.

Problema cea mai importantă cu care se va confrunta România în prima jumătate a anului 1964, a fost polemica ideologică sovieto-chineză. Cauzele disputei sunt mai vechi, începând cu Congresul al XX-lea al P.C.U.S. – denumit și „Congresul destalinizării” când conducerea Partidului Comunist Chinez nu a fost de acord cu linia impusă de conducerea P.C.U.S.

Față de celelalte partide comuniste, excepție fiind Partidul Muncii din Albania care a susținut P.C.Chinez, au susținut pe sovietici, Partidul Muncitoresc Român a păstrat o atitudine neutră, care va ieși în evidență din 1962.

Această neutralitate a lui Gheorghiu-Dej era de un determinism pragmatic, faptele ulterioare demonstrând acest lucru. Ceea ce dorea Bucureștiul, era eliberarea de strânsorea sovietică și o deschidere mai mare spre Occident, știind că, în condițiile în care aveai asigurată independența energetică, nu trebuie să depinzi economic de un singur partener, însă pentru acest lucru trebuia să ai o asigurare. Această asigurare s-a numit R.P.Chineză, în condițiile în care aceasta se afirma ca pol de putere în mișcarea comunistă.

Atât în Organizația Tratatului de la Varșovia, C.A.E.R., cât și în probleme de politică externă, conducerea de la București va insista pe aplicarea principiilor de coexistență pașnică: egalitatea între state independent de potențialul acestora, neamestecul în treburile interne, respectarea independenței și suveranității țărilor mici.

Noua politică a sovieticilor dusă în cadrul C.A.E.R. „de integrare economică” din 1962, criza din Marea Caraibilor din noiembrie 1962, afișarea publică a disputei „ideologice” sovieto-chineze, din 1963, a determinat conducerea română să decidă o reașezare a relațiilor dintre București și Kremlin.

Declarația din aprilie 1964 sintetizează acțiunile întreprinse de P.M.R. pentru a împiedica declanșarea și evoluțiile ulterioare ale polemicii publice dintre P.C.U.S. și P.C.Chineze și prezintă punctele de vedere ale Bucureștiului cu privire la caraterizarea epocii contemporane, apărarea păcii, sistemul mondial socialist, relațiile dintre țările socialiste, mișcările de eliberare națională.

Imediat după Declarație, poziția României pe arena internațională se întărește considerabil, dovadă sunt plecarea delegațiilor guvernamentale în S.U.A. (18 mai – 1 iulie 1964) condusă de Gheorghe Gaston Marin și Franța (27-31 iulie 1964), condusă de Ion Gheorghe Maurer.

La jumătatea lunii octombrie 1964, are loc un eveniment cu profunde implicații internaționale. La 15 octombrie 1964, Moscova anunță printr-un comunicat oficial, schimbarea lui N.S.Hrușciov din toate funcțiile deținute cu ocazia Plenarei C.C. al P.C.U.S., la cererea acestuia, datorită „stării de sănătate precum și vârstei înaintate”. În locul său este ales ca prim-secretar Leonid Ilici Brejnev.

București-ul a manifestat o atitudine neutră față de schimbarea lui N.S.Hrușciov din cadrul conducerii sovietice, mulțumindu-se la a emite un comunicat sec prin care salută decizia luată de C.C. al P.C.U.S. și noua echipă de la Kremlin. În același timp cu schimbarea lui Hrușciov, are loc intrarea Republicii Populare Chineze în clubul puterilor nucleare, prin efectuarea la 16 octombrie a primei explozii nucleare.

Astfel eforturile României se vor concentra în viitor în direcția securității colective în Europa și asupra dezarmării, considerând că dezarmare generală și totală constituia problema cheie în consolidarea păcii, R.P.R. susținând propunerile Uniunii Sovietice îndreptate spre acest scop, prin participarea la tratativele din cadrul Comitetului celor 18 state, de la Geneva precum și în alte organisme internaționale.

În concordanță cu principiile de coexistență pașnică, promovate în acel timp, autoritățile de la București au mizat pe dezvoltarea relațiilor economice între state cu sisteme social politice diferite, aceasta devenind un element preponderent al activităților internaționale dovadă fiind întreținerea la sfârșitul anului 1964 de legături economice cu peste 80 de state, față de 30 în urmă cu 15 ani.

CAPITOLUL IV

Declarația din aprilie 1964 și semnificația ei istorică

Pregătirea propriu- zisă a “ Declarației cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale “, adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din 15- 22 aprilie 1964, a durat mai bine de un an de zile (martie 1963- aprilie 1964). Impactul acestui document a fost în acel moment- imens, atât în țară, cât și în Occident, precum și în blocul comunist, unde s-a remarcat noua atitudine a României în relațiile internaționale.

La o privire mai atentă, desprins din contextul acelor ani, textul documentului nu impune cititorului de astăzi. De aceea istoricii nu se ocupă prea mult de conținutul Declarației, ci de perioada de dinaintea apariției sau de urmări.

Momentul aprilie 1964 se cere studiat în două ipostaze: a) cel destinat publicității, partea vizibilă deci și b) cel subteran, cu întregul context anterior lui aprilie și apoi consecințele sale.

Trei au fost factorii care au făcut ca Partidul Muncitoresc Român să dea publicității la 22 aprilie 1964 textul Declarației: 1- tendința Moscovei de a transforma C.A.E.R.- ul într-o organizație suprastatală; 2- polemica sovieto- chineză; 3- politica de distanțare a Bucureștiului față de Moscova, promovată încă de la începutul anilor ‘ 60 ( mai ales în plan economic ).

Declarația din aprilie 1964.

Plecând de la aceste considerente nu putem scoate în evidență ecoul internațional al Declarației din aprilie 1964, fără a aminti despre evenimentele care s-au derulat anterior apariției acestei Declarații.

Pretextul care a determinat elaborarea Declarației a fost cererea Bucureștiului de a se pune capăt polemicii publice din mișcarea comunistă internațională, a cărei protagonisti principali erau P.C.U.S. și P.C.Chinez.

Fondul real al disputei era însă definirea relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești. Autonomie și egalitate între partide sau subordonarea față de un centru de conducere.

Principalele probleme controversate, aflate în disputa “ideologică” a partidelor comuniste conduse de N.S.Hrușciov și Mao Zedong se refereau cu precădere la aprecierea caracterului epocii contemporane, la probleme ale păcii și războiului, căile trecerii de la capitalism la socialism, norme ale relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești, normele relațiilor dintre state, însă principala problemă o reprezenta hegemonia în cadrul blocului socialist .

La aceasta putem adăuga criza din Caraibe (1962), noua politică sovietică în cadrul C.A.E.R. (1962 – 1963), afirmarea Chinei ca pol de putere în mișcarea comunistă, elemente care au determinat conducerea de la București să-și reconsidere relațiile cu Moscova.

Conducerea de la București a propus atât Pekin-ului (Beijing) cât și Moscovei, rolul lui de mediator al acestui conflict, fapt acceptat de conducerile celor două partide (cu rețineri totuși de Moscova ).

La 14 februarie 1964 și 18 februarie 1964, Comitetul Central al P.M.R. trimite o scrisoare celor două partide, în vederea organizării unei Consfătuiri a partidelor comuniste și muncitorești.

Hotărârea de a trimite o scrisoare partidelor comuniste ( în număr de 19 ) și Colegiului redacțional al revistei “ Probleme al păcii și socialismului”, a fost aprobată în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 17 februarie 1964.

O parte a conducerilor partidelor comuniste și-au exprimat sprijinul pentru o astfel de inițiativă. Dar inițiativa P.M.R. nu a dat rezultatele scontate.

S-a obținut doar întreruperea polemicii un anumit timp. Comitetul Central al P.C.U.S. a oprit publicarea unor materiale cum sunt cele ale Plenarei P.C.U.S., respectiv raportul lui Suslov, intitulat „Lupta P.C.U.S. pentru coeziunile mișcării comuniste internaționale” la Plenara C.C. al P.C.U.S. din 14 februarie 1964. El a fost publicat ulterior în „Pravda”, numărul din 3 aprilie 1964.

În acest context s-a decis ( de către Biroul Politic al C.C. al P.M.R.) trimiterea unei delegații române la Pekin și Moscova, condusă de I.Gh. Maurer, președintele Consiliului de Miniștri, din care mai făceau parte: Emil Bodnăraș, Chivu Stoica și Nicolae Ceaușescu.

Eforturile făcute de conducerea de la București nu au dat rezultatele scontate. Polemica publică ( prin publicarea scrisorilor din 31 martie 1964 și 3 aprilie 1964 ), divergențele, conflictele “ ideologice “ dintre P.C.U.S. și P.C. Chinez au continuat și s-au adâncit. S-a recurs la mijloace represive, economice și politice, inclusiv la arme pentru soluționarea lor.

Deși liderii români și-au asumat rolul de mediator al acestei polemici, Declarația din aprilie 1964 reprezintă de fapt intrarea în polemică și a Partidului Muncitoresc Român, prin care el își afirma punctul de vedere, încercând prin folosirea “ normelor” care să stea la baza relațiilor dintre partidele comuniste stabilite la Consfătuirile din anii 1957 și 1960 de la Moscova, să iasă cât de cât de sub influența sovietică.

Între 15- 22 aprilie 1964 a avut loc Plenara lărgită a C.C. al P.M.R., consacrată în principal polemicii sovieto – chineze.

Pe ordinea de zi a lucrărilor Plenarei au figurat informarea asupra vizitei delegației române conduse de Maurer în China, Coreea de Nord și la Pițunda – Gagra (în U.R.S.S.), analiza problemelor din cadrul mișcării comuniste și muncitorești precum și elaborarea unui punct de vedere românesc asupra acestora.

Ea s-a încheiat cu publicarea la 26 aprilie 1964 în organul central al P.M.R., “ Scânteia” și sub forma unei broșuri, apărută la Editura Politică, a “Declarației cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale “

Textul Declarației cuprinde șapte capitole și este axat pe două probleme principale: definirea caracterului relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești, precum și definirea relațiilor dintre statele socialiste. Este vorba de relații internaționale noi, de principii noi, opuse celor vechi.

Aceste principii erau: independență și suveranitate, egalitate în drepturi, neamestec în treburile interne, avantaj reciproc și întrajutorare.

Astfel, Declarația reprezenta încununarea unei politici începute după moartea lui Stalin și ea avea să reprezinte temelia strategiei politice a Partidului Muncitoresc Român ( P.C.R. după 1965 ) atât în relațiile cu U.R.S.S. și partidele “ frățești “, cât și cu celelalte state, fie “ capitaliste”, fie nealiniate.

Ecoul internnațional al Declarației din aprilie 1964.

A existat în practica partidelor comuniste obiceiul ca documentele importante să fie aduse la cunoștința membrilor obișnuit în cadrul unor adunări de partid “ închise” (să fie “dezbătute” ), la care cuvântul de ordine să fie păstrarea secretului.

La fel s-a întâmplat și în cazul Declarației din aprilie. Dar conducerea partidului nu a ținut să fie totul secret, dimpotrivă, cu cât se auzea mai departe, cu atât mai bine.

Declarația din aprilie nu a fost o surpriză pentru mulți români. Populația nu era străină de eforturile pe care le făcea România în diverse domenii de activitate pentru apărarea independenței și suveranității naționale.

Poziția României a fost receptată cu mare interes de către întreaga Europă, și în Est și în Vest, mai puțin de unii lideri comuniști din răsăritul continentului. Presa, radioul, televiziunea abundau în știri și comentarii despre cutezanța României.

Astfel, putem spune că „Declarația” a adus un beneficiu net regimului comunist din România în relațiile externe.

De asemenea, au captat atenția diplomaților occidentali acreditați la București.

Același interes era manifestat și de Londra.

Nu același lucru îl împărtășesc țările socialiste apropiate de U.R.S.S., referitor la vizita delegației române la Pekin.

Pe plan intern, imediat după publicarea Declarației din aprilie, a început o campanie de “prelucrări” a documentului în organizațiile de partid, unde celor prezenți li se “dezvăluiau” fapte și date care dovedeau că Uniunea Sovietică încălcase “grosolan” independența României, că îi exploatase nemilos resursele, prin sovromuri, în primul rând și că întreaga ei politică față de România nu fusese decât o continuare a celei practica de Rusia țaristă.

La început ele au fost limitate la membrii de partid, ca apoi să se extindă în final la o bază cât mai largă, aici intrând sindicatele, ministerele, întreprinderile de stat, oficiile de presă, universitățile și centre culturale.

Declarația din aprilie 1964 a marcat în modalități diferite, principalele componente ale vieții publice cu extensii pe eșichierul internațional.

Repercutările acestei platforme, într-un fel pragmatică, din 1964, s-au manifestat pe toate planurile, în toate organismele partidului, în toate instituțiile statului.

România, care ieșea din umbra “obsedantului deceniu”(după cum spunea Marin Preda) își propunea un drum propriu, de construire a unei “societăți socialiste”, de stabilire și dezvoltare a noi și noi legături cu cât mai multe țări ale lumii.

Percepția acestui eveniment în principalele capitale ale lumii: Paris, Londra, Washington, Moscova și Pekin a fost una de maximum interes și de apreciere a acțiunii românești, pentru Moscova înregistrând totuși poziție diferită.

Prin această Declarație, revolta antisovietică era astfel oficializată, chiar dacă ea se manifesta discret în materialele scrise ale instituțiilor statului sau ale presei, în ședințe, dezbateri, prelucrări sau cuvântări.

Ion Gheorghe Maurer, cu prilejul vizitei făcute în Franța, în 1964 (27-31 iulie), sublinia pentru Agenția France – Press, nu întâmplător că această Declarație “constituie un document de definire a liniei noastre generale “.

Elaborând Declarația din aprilie, Gheorghe Gheorghiu-Dej și-a propus desigur să încununeze partidul cu un program de perspectivă. El nu s-a gândit însă programul său avea să devină propriu său testament politic. Încurajat de impactul excepțional al Declarației atât în interior cât și în exterior, probabil că Gheorghe Gheorghiu-Dej avea în vedere că nu era decât un început .

Declarația a constituit momentul de vârf al polemicii româno-sovietice și un punct de reper de la care se vor revendica toate acțiunile de politică externă a României în perioada ce a urmat, ea rămânând documentul programatic care a formulat explicit monopolul puterii în folosul echipei conducătoare a Partidului Muncitoresc Român, ulterior Partidul Comunist Român.

CONCLUZII

După cel de-al doilea război mondial, lumea și mai ales Europa sunt parcă suspendate într-o pace imposibilă și un război improbabil, ca să enunțăm celebra formulă exprimată plastic de Raymond Aron. „Marea Alianță”, încheiată pe durata războiului între Marea Britanie, S.U.A. și U.R.S.S., nu va reuși să depășească anul 1946, și se va transforma, datorită rivalităților între „blocuri”, într-o confruntare indirectă care va primi numele de „război rece”.

Față de această perioadă, părerile istoricilor sunt convergente în mai multe privințe: că este vorba de o stare conflictuală globală, care ia forma unei păci ratate printr-un război nedeclarat; de un război între sisteme social-politice; de un război al nervilor, care creează o situație în care nu este vorba nici de război, nici de pace sau de o stare de pace prin teroare. De aici și complexitatea acestei perioade (1945-1990), care include ambiguități și aspecte controversate, care fac din aceasta o fază specială a relațiilor internaționale.

Astfel, „războiul rece” nu a fost un episod cu un început și un sfârșit și un război în sensul larg al termenului, cu toate că ostilitatea a fost o componență intrinsecă a sa.

România, intrată după împărțirea Europei dintre W.Churchill și I.V. Stalin la Ialta în 1944, în sfera de referință sovietică, va avea un drum impus de noile realități postbelice. Regimul politic impus de sovietici după 1945, prin instaurarea Guvernului dr. Petru Groza, în martie 1945, apoi abdicarea forțară a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române la 31 decembrie 1947, a schimbat complet cursul firesc al sistemului politic realizat înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Pe lângă implicațiile politice ale influențelor sovietice în România, ele s-au transpus și în celelalte planuri: economic, social, militar, cultural.

Politica externă a României, a noului regim politic – cel comunist – impus după 1945, a fost între 1948-1958, grevată de tutela sovietică. Concluzia care se desprinde de aici, este aceea că sub influența și presiunea Uniunii Sovietice, ea a fost mai mult dependență atât față de dirijările de la Moscova, cât și față de rigorile „războiului rece”, decât independență, și mai mult „internaționalistă” decât națională.

Deși încercările de periodizare a comunismului românesc nu au lipsit, etapa 1958-1964 îi corespunde celei de-a doua perioade – „consolidarea grupului național”, în care varianta locală de socialism, instrumentată sub presiunea curentului reformator inițiat de Hrușciov, a căpătat în scurt timp accente antisovietice, sprijinită cel mai mult de China lui Mao Zedong, care îi ataca la rândul ei pe sovietici de pe poziții staliniste.

Pe fondul înlocuirii instituțiilor de sorginte sovietică, retragerii trupelor sovietice din România, poziția distinctă adoptată în C.A.E.R. și adoptarea Declarației din aprilie 1964, a făcut ca România să câștige o poziție de invidiat, de către celelalte state din blocul sovietic, însă fără a-l părăsi, precum și pe plan internațional, bucurându-se de respectul statelor occidentale (Franța, Anglia, S.U.A., R.F.G. ș.a.), precum și în rândul statelor membre ale mișcării de naliniere.

În cele patru capitole ale lucrării, începând cu încercările României de a ieși de sub tutela sovietică, relațiile dintre București și Moscova, normalizarea relațiilor cu statele occidentale, poziția României și în special a conducerii Partidului Muncitoresc Român față de conflictul „ideologic”, sovieto-chinez, precum și față de marile probleme ale vieții internaționale (CAER, criza cubaneză, cazul U2, problema germană, Zidul berlinului, dezarmarea, coexistența pașnică) și terminând cu Declarația din aprilie 1964 și semnificația lor istorică s-a urmărit percepția Bucureștiului asupra relațiilor din cadrul blocului socialist (comunist) și evoluția acestora privite în prisma planului politic, celelalte – economic, militar, cultural – intervin numai atunci când ele sunt importante.

Al doilea aspect se referă la percepția cât și mecanismul decizional al conducerii României de atunci, în raporturile EST-VEST, atât în planul colectiv al blocului răsăritean și al inițiativei Moscovei cât și individual, după retragerea trupelor sovietice (1958), fapt ce dovedește dorința de distanțare față de Moscova.

Dacă perioada 1948-1958, este considerată a fi o etapă a unei relative politico-diplomatice a României, etapa 1958-1965 este considerată a fi una a „dezghețului”, a relansării diplomației românești.

Retragerea trupelor sovietice din România a fost o inițiativă românească, dar decizia a aparținut Moscovei unul din motivele care au stat la baza luării acestei decizii a fost la acel moment – 1958 – interesul Uniunii Sovietice în continuarea politicii de destindere lansată după moartea lui Stalin la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., care fusese serios afectată de criza din Polonia – octombrie și mai ales Ungaria – noiembrie 1956, de aici și nevoia de refacere a imaginii internaționale.

Din punct de vedere geostrategic – România neavând frontiere cu nici o țară „capitalistă” – această retragere nu afecta cu nimic securitatea U.R.S.S.

Astfel, România a reușit grație jocului abil al lui Gheorghiu-Dej, secondat de Emil Bodnăraș, să fie singura țară din care Kremlinul și-a retras din proprie inițiativă trupele.

Reacția mediilor diplomatice occidentale la retragerea trupelor sovietice din România a fost după cum am arătat una de minimalizare, a unei atitudini pasive și de neîncredere în orice acțiune „de propagandă internațională” pe care o lua Moscova.

Dacă pe plan extern reacția a fost una de minimalizare, pe plan intern avem de-a face cu două tipuri de reacție.

Pe de o parte – o dată cu retragerea trupelor sovietice – atât conducerea de la București, cât și populația României au scăpat de presiunea psihologică a prezenței trupelor sovietice în țară, precum și de cea a cheltuielilor de întreținere.

Celălalt tip de reacție a constat în faptul că în loc să asistăm la o relaxare a regimului comunist, dimpotrivă asistăm la un set de măsuri represive, deci în fapt la o întoarcere la anii 1948-1953. Motivele care au stat la baza acestor măsuri coercitive au fost pe de o parte, dorința conducerii de la București de a arăta Moscovei că se poate desemna singură, iar, pe de altă parte, dorința regimului de a avea un control mai riguros asupra vieții politice, economice, sociale și culturale a României.

Relațiile româno-sovietice, ca de altfel și cu celelalte state socialiste – mai ales europene (Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania Răsăriteană, Albania) erau bazate pe încheierea unor tratate pe termen lung de „prietenie, colaborare și asistență mutuală”. Semnate în condițiile războiului rece, ele au avut un triplu caracter: politico-ideologic, economic și militar.

Începând din 1958, România și-a afirmat tot mai tranșant poziția de împotrivire față de folosirea metodelor specifice etapei a relațiilor dintre U.R.S.S. și celelalte țări socialiste – satelite, care știrbeau interesele naționale, independența, suveranitatea statelor implicate.

Dacă în primul deceniu 1948-1958 și în primii ani după 1958, relațiile româno-sovietice s-au manifestat în cadrul obișnuit al influenței dintre centrul de putere și satelit, se constată la începutul anilor '60 unele manifestări care vizau ieșirea din chingile pactelor militare și economice conduse de U.R.S.S., semne evidente ale unor note de promovare a respectării particularităților României.

În mai 1955, România împreună cu alte state socialiste din Europa au încheiat Tratatul de securitate colectivă și asistență mutuală de la Varșovia, punându-se bazele unui nou bloc politico-militar în Europa. Tratatul de la Varșovia s-a constituit drept o contrapondere pe plan politico-militar față de NATO, însă cauza reală a fost admiterea Germaniei de Vest în structurile politice și militare ale NATO.

De fapt România, nu a fost un partener „entuziast” al Pactului de la Varșovia, după cum a declarat Corneliu Mănescu, fostul ministru de Externe al României în perioada 1961-1972, în interviul dat Laviniei Betea. Acest lucru este dovedit de dimensiunea participarea la activitățile de pregătire militară, la aplicațiile pe hartă la nivel de stat major, nepermiterea prezenței de trupe străine pe teritoriul său, precum și deplasarea de trupe românești pe teritoriul altor state.

C.A.E.R.-ul a constituit de asemenea un alt punct de divergență între București și Moscova.

Refuzul de a accepta vederile sovietice în așa-numita „diviziune internațională a muncii”, de fapt o specializare economică a țărilor din sfera de influență sovietică în cazul României – spre dezvoltarea agriculturii, industriei petroliere și îngrășămintelor, a făcut ca începând din 1962 – relațiile dintre U.R.S.S. și România să nu mai fie atât de cordiale, în ciuda încercărilor sovieticilor de a le îmbunătăți. Publicarea în revista Universității din Moscova a unui studiu semnat de E.B. Valev, care propune crearea unui complex economic internațional format din România, Bulgaria și U.R.S.S., având o suprafață de 150.000 km² și o populație de 12 milioane de locuitori, a fost considerată de către București ca un atentat la independența și integritatea României.

Plecând de la afirmația lui Hrușciov, făcută în memoriile sale: „… problema ajutorului economic reciproc se împletește strâns atât cu relațiile externe cât și cu politica internă a unei țări”, România era la acel moment conștientă de faptul că în planul politicii externe, acțiunile sale sunt dictate de interese, în primul rând de ordin economic.

Programul de industrializare început după 1948 nu avea rezulatele scontate, astfel Bucureștiul era conștient că fără aportul tehnologic din Vest, programul de industrializare al României nu va reuși, mai ales că Occidentul avea ritmuri de dezvoltare care le depășeau sensibil pe cele ale blocului sovietic.

Însă principalele state occidentale și mă refer aici la S.U.A., Marea Britania și Franța, condiționau încheierea unor acorduri economice de satisfacerea pretențiilor financiare, legate în special naționalizările din 1948. Odată aceste pretenții satisfăcute, Occidentul se arată receptiv la cerințele de ordin economic ale României. Mărturiile sunt acordurile economice încheiate cu acestea (Franța – 1954 și 1959, S.U.A. – 1960 și Marea Britanie 1960), la care se adaugă colaborări și cu alte state nesocialiste: Elveția, Olanda, Italia, Belgia, Republica Federală Germania.

Izbucnirea unei alte crize în interviul blocului comunist, și anume polemica „ideologică” sovieto-chineză, a fost un prilej pentru România și conducerea Partidului Muncitoresc Român de a-și croi un drum propriu față de Moscova, fără a părăsi însă structurile politice, economice și militare create de sovietici..

Gheorghe Gheorghiu-Dej a folosit disputa chino-sovietică ca pe un instrument în propria sa dispută cu Hrușciov, mergând până la o apropiere de Mao Zedong, fiind conștient că, China este cea mai bună garanție a policentrismului, cea mai bună garanție că România își va continua politica sa independentă.

Faptul că Bucureștiul nu s-a situat alături de nici una din cele două tabere angajate în conflictul „ideologic” nu trebuie trasă concluzia acreditată de conducerea română, că nu s-ar fi participat la polemică. Participarea la acest conflict de pe o a treia poziție, poate fi apreciată ca o abilitate diplomatică a Bucureștiului. Desigur, prin eforturile sale spectaculoase de mediere, el a câștigat respect în mișcarea comunistă, iar prin sfidarea Moscovei a câștigat o admirație considerabilă.

De asemenea se constată și o schimbare de ton a principalelor state din Vest, mai ales a S.U.A. în relațiile cu statele socialiste europene.

Dezghețul în relațiile Est-Vest era relativ, criza cubaneză din 1961 și 1962 și criza Berlinului din 1961, erau două momente de încordare internațională, atunci când conducătorii S.U.A. și U.R.S.S. și făceau declarații pacifiste, iar propaganda pentru coexistență pașnică era în plină desfășurare.

Politica de „coexistență pașnică”, lansată de Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., a fost luată în serios de către Gheorghiu-Dej și ceilalți membri ai Biroului Politic. Dovadă este implicarea României în cele trei mari probleme ale relațiilor internaționale în perioada 1958-1964, care va continua și anume: problema germană, statutul Berlinului și dezarmarea.

Un exemplu în acest sens este cooptarea României în Comitetul celor 10 de la Geneva – însărcinat cu rezolvarea problemelor legate de dezarmare.

Relațiile Est-Vest, în special cele dintre S.U.A. și U.R.S.S. au fost atent urmărite de conducerea de la București, mărturie fiind notele reprezentanților români din capitolele celor două supraputeri. Aceasta a făcut ca România să aibă o poziție echilibrată în momentele de criză izbucnite între S.U.A. și U.R.S.S.

Astfel, în perioada 1958-1964, politica externă a României a început, cu pași mărunți, pregătirea terenului pentru politica națională-comunistă care va culmina cu Declarația din aprilie 1964.

Adaptată la Plenara C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964, sub numele „Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, a fost apreciată, în general, cu calificative laudative, deși cele mai multe din aprecieri referitoare la acest document transmise direct diplomaților români, trebuie luate sub rezerva practicii și limbajului diplomatic.

Astfel, prin Declarația din 22 aprilie 1964, România și în special P.M.R. s-a situat pe poziția respingerii oricăror acțiuni de încălcare a independenței naționale, de știrbire a integrității teritoriale, împotriva formelor și practicilor care duceau la atingerea atribuțiilor fundamentale ale suveranității statului.

Gesturile de independență ale conducerii de la București provocau o iritare sporită la Moscova. Ea nu era dispusă să permită sateliților săi să se erijeze în mediatori în conflictul ce o opuneau unei alte mari puteri.

În perioada cuprinsă între retragerea trupelor sovietice (1958) și Declarația din aprilie 1964, politica externă a României schimbă multe din reperele sale. Subordoanrea necondiționată și situația de inferioritate acceptate în primul deceniu, se schimbaseră. Răspunsul la politica de lărgire a spațiului de manevră spre a se proteja de imixtiunea voinței politice sovietice l-a constituit apariția național-comunismului, care înfățișa România și P.M.R., ca principal instrument al realizării intereselor naționale și drept continuator al politicii externe românești tradiționale în direcția apărării acestor interese. De asemenea, a beneficiat de existența a doi factori: primul – China și „polemica” ei cu U.R.S.S., prilej de a ieși de sub tutela sovietică, mai ales în plan politic; al doilea – Occidentul, prin aceasta o independență din punct de vedere economic, spre a evita destinul hărăzit de Moscova, de stat agrar al blocului socialist (comunist).

Astfel, această atitudine de independență, în cadrul blocului comunist, îndelung gândită, va fi continuată și după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), urmașul său la conducerea P.M.R. (devenit P.C.R. după Congresul al IX-lea, 1965) Nicolae Ceaușescu, folosind cu abilitate poziția câștigată.