Repere In Istoria Si Cultura Romanilor Ardeleni In Primele Decenii ale Secoluli al Xix Lea

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I

CONTEXT BISERICESC ȘI POLITIC AL ISTORIEI ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI PÂNĂ ÎN AJUNUL REVOLUȚIEI DE LA 1848……………………………………………………………..5

CAPITOLUL II

ȘCOLILE DE LA BLAJ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA………….15

CAPITOLUL III

CULTURĂ ȘI SOCIETATE LA ROMÂNII ARDELENI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1848……………………………………………………………………………………………………………..27

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………43

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..47

Introducereb#%l!^+a?

Fără îndoială, istoria culturii s-a dovedit, în ultimele decenii, a fi unul dintre cele mai generoase domenii asupra căruia se poate apleca un istoric; studiul vieții culturale, atât a celei individuale, cât și a celei asociative, poate exprima mentalitatea unei epoci, gândirea colectivă a unei comunități formate sau în devenire, stadiul său de dezvoltare și evoluție și, nu în ultimul rând, idealurile și aspirațiile sale.

Iar atunci când vorbim de secolul al XIX-lea, o epocă plină de semnificații atât în cultura europeană, cât și în cea românească, subiectul se dovedește cu atât mai vast.

Studiul vieții culturale din Transilvania în secolele XVIIIXIX, în special în zonele cu o structură demografică multietnică, ridică unele probleme de identificare a elementului românesc și de interpretare a expectanțelor pe care populația românească le avea prin participarea la viața culturală, în condițiile în care manifestările etnice pot dobândi – pe toate planurile – noi valențe.

Pornind de la situația politică și neajunsurile determinate de menținerea românilor în starea de „națiune tolerată”, de lipsa drepturilor și izolarea provocată de nivelul intelectual scăzut, pe fondul mișcării ideologice care a cuprins Europa începând cu secolul al XVIII-lea, se observă o transformare la nivelul mentalității colective românești.

Intelectualitatea renunță la „tactica petiționarismului prăfuit”, adică la elaborarea unor documente revendicative care, oricât de bine documentau solicitările și nevoile reale ale națiunii, rămâneau uitate pe mesele de lucru ale unor funcționari de stat sau primeau răspunsuri evazive, în cel mai bun caz, dacă nu provocau chiar reacții extreme din partea autorităților.

După modelul european, începând cu secolul al XIX-lea românii, inclusiv în zona Ardealului, aderă la ideea asociaționismului, care se manifestă pe mai multe planuri ale societății politice sau civile, determinând apariția unor organisme asociative, care reuneau interesele comune ale unei bresle, ale unei comunități socio-profesionale sau chiar a întregii națiuni.

Cazul Astrei este unul de excepție, fiind poate cea mai importantă asociație a românilor, cu acoperire „națională” la nivelul întregii Transilvanii și, mai mult decât atât, cu reprezentare în toate nivelele social-culturale. Principala direcție de manifestare a fenomenului asociaționist a fost cea culturală. Poate mai mult ca oricând, intelectualitatea românească a înțeles rolul culturii – și prin aceasta înțelegem, de fapt, alfabetizare – dar nu a unei clase sociale limitate la un procent redus din populație, la elită, ci a unui număr cât mai mare de români.

Practic, putem vorbi de un fenomen cultural care viza educarea masivă a maselor de oameni simpli. Se naște evident o întrebare: de ce nu-și poate asuma clasa elitară în continuare rolul director al națiunii? Pentru că educarea națiunii era un obiectiv greu de îndeplinit, dat fiind nivelul intelectual redus la majorității, care îngreuna asimilarea cunoașterii. Deoarece în epocă devine foarte clar faptul că elita nu mai poate face față de una singură încercărilor de deznaționalizare la care era supusă națiunea română. În plus, pe fondul deschiderii către Europa universitară, elita risca să piardă contactul cu tradițiile românești, care reprezintă însăși fundamentul unei națiuni.

Ori, lumea românească a oamenilor simpli, neatinși de europenism, era singura păstrătoare a acestor simboluri pur românești. În plus, elita românească aflată în contact cu acele curente ideologice europene care au condus în final la democratizare – o elită care s-a afirmat fără excepții și în spațiul mureșean – era conștientă că o societate dezvoltată însemna mult mai mult decât o clasă elitară racordată la realitățile social-politice, economice și culturale continentale.

Era nevoie de o masă de manevră; elita nu putea reprezenta interesele unei mase de oameni care nici măcar nu era conștientă de propriile nevoi.

Adevărata luptă se desfășura la nivelul intelectualității, dar nu pentru intelectuali, deoarece ei erau oarecum detașați de problemele materiale cu care se confruntau oamenii simpli, nu resimțeau atât de mult grija „zilei de mâine”.

Educați la marile universități, beneficiind de o situație materială relativ bună, ocupând uneori posturi importante în administrație, ei își asumă rolul de a ridica națiunea română la un anumit nivel de educare, suficient de înalt încât lupta începută să dobândească un caracter național.

b#%l!^+a?

CAPITOLUL I

CONTEXT BISERICESC ȘI POLITIC AL ISTORIEI ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI PÂNĂ ÎN AJUNUL REVOLUȚIEI DE LA 1848

Istoria Bisericii românești din Transilvania în ultima parte a veacului al XVIII-lea reprezintă un subiect privilegiat din acest punct de vedere, pentru că perioada a fost marcată de experimentul iosefin al modernizării radicale a societății.

Perioada pastorației episcopului Ioan Bob a fost una dintre cele mai înfloritoare.

Ioan Lemeni (n. 23 aprilie 1780, Dezmir, județul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena), episcop unit (greco-catolic) din1832, suspendat de baronul Puchner în noiembrie 1848 pe motiv că a colaborat cu guvernul ungar. În 1842, alături de episcopul ortodox Vasile Moga, a cerut respectarea drepturilor românilor din Pământul Crăiesc și a protestat împotriva proiectului de lege al Dietei din Cluj care prevedea introducerii limbii maghiare în administrația internă a bisericilor, în toate corespondențele oficiale și ca limbă de predare în școlile Blajului.

S-a născut la Dezmir, lângă Cluj, din părinți nobili. A urmat seminarul catolic „Sf Iosif” din Cluj, apoi la seminarul din Blaj și în fine la cel din Oradea, unde a absolvit teologia.

La 1 octombrie 1805 a fost sfințit preot și numit profesor de filosofie și istorie bisericească la Blaj. În 1807 devine paroh și protopop de Cluj, unde a contribuit semnificativ la trecerea locuitorilor la biserica unită.

La 28 octombrie 1819 este numit canonic și se mută la Blaj anul următor. În această perioadă, Veniamnin, mitropolitul Moldovei, îl invită la Iași pentru a ajuta la înființarea institutelor culturale dar episcopul Ion Bob îl reține și îl numește secretar al său, la Blaj.

Totodată, predă istoria bisericească la seminarul teologic. Dar la 2 octombrie 1830, episcopul Bob se stinge din viață. Lemeni a fost ales mai întâi vicar capitular, apoi la sinodul din 15 mai 1832 este pus în fruntea scaunului episcopal. În august este numit de împărat, iar în aprilie 1833 este confirmat și de Vatican, așa că sfințirea sa ca episcop are loc la 6 iunie 1833, la catedrala din Oradea, de către episcopul Samuil Vulcan.

Perioada jumătății de secol dintre 1780 și 1830 a reprezentat o etapă nouă în istoria Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, caracterizată de părăsirea liniei tradiționale din ultimele trei decenii.

La primul sinod organizat imediat după instalarea sa în scaunul episcopal de Blaj, se ia hotărârea înființării unei școli cu învățător în fiecare parohie. Lemeni va face multe reforme în școală, prin care impulsionează școlile din Blaj. Printre altele, înființează noi catedre la gimnaziu și încredințează catedra de istorie universală luiSimion Bărnuțiu. Cursurile la care b#%l!^+a?predau b#%l!^+a?profesori vestiți atrăgeau tineri studenți din toate zonele.

Episcopul Ioan Lemeni a stârnit o mulțime de controverse, dispute și scandaluri pe timpul vieții sale.

În 1837, Lemeni construi, pe cheltuiala sa, cele două turnuri ale catedralei din Blaj.

În 1842, Ioan Lemeni, împreună cu Vasile Moga, episcop greco-ortodox al Sibiului, înaintează Dietei de la Cluj o petiție cu privire la drepturile religioase și politice ale românilor din „fundul regiu” (Pământul Crăiesc). Mai mult, la 8 martie 1842 înaintează Curții de la Viena un protest al capitlului din Blaj împotriva proiectului de lege prin care Dieta de la Cluj urmărea introducerea limbii maghiare în administrația și corespondența bisericească și ca limbă de predare în școlile din Blaj. Faimosul său protest a reușit să împiedice adoptarea proiectului.

Din activitatea episcopului Ioan Lemeni trebuie consemnate multe lucruri de însemnătate deosebită pentru Biserica Unită.

Așa, în primul săbor diecezan, ținut cu ocazia instalării sale în scaun, s-a hotărît ca în fiecare parohie să ia ființă o școală poporală cu învățător. A făcut vizitații canonice aproape în toate parohiile diecezei. În 1837 a transformat catedrala din Blaj, lungindu-i nava și adăugându-i cele două turnuri, două sacristii și două coruri. A restaurat castelul reședinței episcopale.

A completat cursurile teologice de la 3 la 4 ani. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna, a prezidat Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății, la 3/15 mai 1848.

Sub episcopatul lui Ioan Lemeni s-au ridicat în Biserica Română Unită mari personalități, care au avut un rol deosebit atât în cultură cât și în viața politică a Neamului românesc. Așa au fost Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, George Barițiu ș.a. Lui Bărnuțiu, Episcopul Lemeni i-a încredințat catedra de Istorie universală și Filosofia la gimnaziu.

A participat personal la acțiunile luptei de dezrobire națională și înainte de 1848. Astfel, la 8 martie 1842, a înaintat curții imperiale vieneze protestul Capitulului blăjean împotriva proiectului de lege pentru introducerea limbii maghiare în administrația Bisericii și a școlilor, iar împreună cu Episcopul ortodox Vasile Moga a înaintat în același an Dietei din Cluj, un memoriu în legătură cu drepturile românilor din „Fundus regius”, de pe „pământ crăiesc” sau domeniile coroanei.

Însă, lipsa de prudență în comportare cu cei din jurul lui și îndeosebi cu profesorii Seminarului teologic, l-au făcut să sufere foarte mult între anii 1842-1846.

Dar foarte păgubitor i-a fost conflictul cu Simion Bărnuțiu și alți intelectuali ai vremii, b#%l!^+a?care l-au învinuit pentru atitudinea din timpul Revoluției din 1848 când episcopul s-a pronunțat în favoarea unirii Transilvaniei cu Ungaria, lucru de care n-a fost străin nici Andrei Șaguna.

Lui Lemeni însă nu i s-a iertat proclamația din 9/21 octombrie 1848 dată în acest scop, împotriva chemării la luptă contra răsculaților unguri adresată de generalul Puchner.

În urma acestei atitudini, prin decretul din 9 noiembrie 1848, generalul Puchner l-a suspendat pe episcop și i-a sechestrat veniturile domeniului episcopesc. În martie 1850 a fost obligat de către guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, să demisioneze, ceea ce episcopul și făcu și, la 10 aprilie 1850, a plecat la Viena unde și-a petrecut restul vieții. A încetat din viață la 29 martie 1861 și a fost înmormântat în cimitirul vienez Simmering.

Pe timpul lui mănăstirea „Sf. Treime” din Blaj a ajuns la culmea înfloririi sale, găzduind în sânul ei pe corifeii Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior cu care, din păcate, episcopul nu a fost întotdeauna de acord.

Diferendele dintre ei au fost mai puțin de natură personală și mai mult de principii.

Ioan Bob a fost primul episcop unit care n-a fos octombrie 1848 dată în acest scop, împotriva chemării la luptă contra răsculaților unguri adresată de generalul Puchner.

În urma acestei atitudini, prin decretul din 9 noiembrie 1848, generalul Puchner l-a suspendat pe episcop și i-a sechestrat veniturile domeniului episcopesc. În martie 1850 a fost obligat de către guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, să demisioneze, ceea ce episcopul și făcu și, la 10 aprilie 1850, a plecat la Viena unde și-a petrecut restul vieții. A încetat din viață la 29 martie 1861 și a fost înmormântat în cimitirul vienez Simmering.

Pe timpul lui mănăstirea „Sf. Treime” din Blaj a ajuns la culmea înfloririi sale, găzduind în sânul ei pe corifeii Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior cu care, din păcate, episcopul nu a fost întotdeauna de acord.

Diferendele dintre ei au fost mai puțin de natură personală și mai mult de principii.

Ioan Bob a fost primul episcop unit care n-a fost călugăr. În locul consistoriului format din călugări, vicari și asesori, în 1807 a introdus capitulul catedral, format după modelul latin, b#%l!^+a?din 7 canonici.

Cel care-l atacă în mod deosebit pe episcop este Petru Maior în Istoria Besearicii Românilor, în care deplânge dispariția practicii păstrate de episcopii anteriori ai Bisericii Române Unite până la Grigore Maior, considerându-l pe Bob un inovator care a introdus în Biserica Unită un model prea autoritar de conducere. Nu numai călugărilor ci și protopopilor le-a răpit din drepturile de care s-au bucurat după rânduiala Bisericii Răsăritului „cu care cale protopopii cei uniți din Ardeal din protopopi de lege grecească ar rămâne arhidiaconi popistășești”.

P. Maior mai deplânge și cere „reactivarea conducerii sinodale a episcopiei prin Săborul Mare”. Săborul Mare era format din episcop cu toți protopopii și delegații clerului din fiecare district, spre deosebire de Săborul Mic, format din episcop și 12 protopopi, cum a fost cel din februarie 1697, ținut sub Episcopul Teofil în legătură cu unirea.

În calitatea sa de luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, episcopul Ioan Bob a înaintat Curții Imperiale mai multe memorii, între care cel mai important este Supplex Libellus Valachorum din 1791, semnat și de episcopul ortodox Gherasim Adamovici. „Aceluiași obiectiv îi este subordonată și activitatea sa de „luminare a neamului” prin slova cărții, sprijinirea învățământului și întemeierea de manuale în limba română. Este autorul primei ample lucrări lexicografice românești tipărite, Dicționarul românesc, latinesc și unguresc (Cluj, 1822-1823). Cele aproximativ 11 mii de cuvinte românești înregistrate – pentru care se indică b#%l!^+a?echivalentul latin și maghiar – sunt grupate, fapt ce atestă viziunea puristă a autorului, în două secțiuni, cea mai mare cuprinde cuvintele de origine latină sau romanică, a doua reprezentând un glosar dat la sfârșitul volumului II, reunește cuvintele de alte origini”.

A mai scris Teologia dogmatică după Tournely, Cartea de învățături creștinești despre deșertăciunea lumii, Cuvânt păstoresc etc.

În cele ce urmează vom încerca să realizăm o analiză structurală a procesului lemenian desfășurat în Ardeal în perioada martie 1843 – mai 1846. S-au confruntat reprezentanții partidei naționale conduse de profesorul de filosofie Simion Bărnuțiu și gruparea episcopului greco-catolic Ioan Lemeni.

Poziția episcopului Ioan Lemeni față de chestiunea limbii naționale a fost îndelung analizată, comentată și criticată de contemporani și urmași.

La o privire generală surprinde senzaționalul și ineditul subiectului. Dincolo de aceasta, mișcarea națională și culturală din deceniile prepașoptiste a fost amplă, angrenând nu numai întreaga intelectualitate ardeleană, ci și o ideologie specifică referitoare la apărarea limbii și naționalității, reactivarea sinodului anual, cu rol de decizie în problemele majore ale bisericii și națiunii, însușirea unor noțiuni cultural-naționale în spiritul Școlii Ardelene.

Ne propunem o analiză cantitativă și calitativă a fenomenelor și mai ales ale implicațiilor și efectelor asupra vieții politice, sociale și culturale ardelenești. Nu intenționăm să oferim sentințe definitive, asemenea celei pronunțate în consistoriul din Esztergom la 26–27 martie 1846 cu privire la nevinovăția lui Ioan Lemeni.

În spațiul Transilvaniei, tendința de reformare culturală a fost într-o oarecare măsură rezultatul influențelor venite dinspre Occident, cât și expresia necesității adoptării unei atitudini proprii a „intelighenției” române, particularizată în funcție de specificul național.

Opțiunile românilor ardeleni oglindeau trăsăturile generale ale mișcărilor maghiarilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, slovenilor, sârbilor, ucrainienilor, ca parte a Imperiului Habsburgic.

Deși aceste populații nu aveau tradiții istorice similare și nici un mod de organizare unitar, manifestau idei orientate în aceeași direcție, iar căile de acțiune alese erau, datorită întegrării în imperiu, de aceeași natură. În sfera culturii, trăsătura predominantă a perioadei 1815–1848 a fost renașterea culturală.

Aceasta s-a manifestat în limbă, literatură, teatru, presă, învățământ, prin afirmarea unor personalități reprezentative (Josef Jungmann, František Palacký, Anton Bernolák, b#%l!^+a?generația lui Ludovit Štúr, Franje Prešeren, contele István Széchenyi, Lajos Kossuth, Simion Bărnuțiu, George Bariț, Timotei Cipariu). După 1790 etapa de moștenire a valorilor iluministe, a filonului raționalist a fost urmată de agitația izvorâtă din sursele romantismului, liberalismului și principiului național.

Procesul lemenian a fost provocat în mare măsură de circumstanțe, de conjunctură și de un ansamblu de evenimente particulare, la fel cum s-a petrecut cu 25 de ani înainte în Boemia cu mișcarea bolțanienilor (al cărei protagonist a fost preotul-profesor de origine italiană Bernhard Bolzano). Drept pretext s-a invocat scandalul din săptămâna mare dinaintea Sfintelor Paști ale anului 1843. Însă, fără o acumulare treptată de nemulțumiri, neajunsuri, critici, proteste și neliniști nu se putea ajunge la o asemenea accelerare a procesului contestatar asupra persoanei episcopului și a întregului sistem. „Războiul limbilor” a reprezentat una dintre cauzele principale ale scandalului lemenian.

Textul de lege referitor la obligativitatea limbii maghiare a generat spontan între anii 1841–1842 un motiv real de tensiune politică și culturală. Tentativa maghiară de reconfigurare lingvistică prin înlăturarea idiomului mamei și implementarea unei „limbi oficiale exclusive a țării” nu a reușit să se impună. S-a închegat un nucleu revoluționar format din Simion Bărnuțiu, Alexandru Șterca-Șuluțiu, George Bariț, Ioan Rusu, Nicolae Maniu, episcopii Ioan Lemeni și Vasile Moga. b#%l!^+a?

Fie că a fost vorba de luări de poziție oficiale sau de comentarii private, teama în fața impunerii limbii maghiare a reprezentat elementul declanșator al mișcării. Materialul lui Simion Bărnuțiu „O tocmeală de rușine și o lege nedreaptă” (redactat în latină la 13 februarie 1842) considera proiectul dietal nedrept, imoral, neînțelept, nepolitic, o formă de egoism travestită în haina binelui public.

A urmat la 15 februarie 1842 manifestul consistoriului din Blaj împotriva obligativității limbii maghiare. Protestul lui George Bariț „Românii și maghiarismul” completa demersul.

Poziția episcopului Ioan Lemeni față de chestiunea limbii naționale a fost îndelung comentată, analizată și criticată.

A fost acuzat că a fost maghiarofil, că nu a întreprins nimic pentru a neutraliza lovitura dată de dietă în 1842 românilor și că a făcut concesii ungurilor. Pe de altă parte, a fost apreciat pentru calitățile sale de ocrotitor și susținător al limbii și națiunii române, pentru eforturile susținute în sprijinul progresului cultural și național al românilor din dieceza de Făgăraș

Concluzia: de la o extremă la alta, fiecare a crezut ceea ce a vrut să creadă. Părerile erau împărțite în funcție de interesul propriu, de conjunctura internă, de concursul de împrejurări, de evoluția evenimentelor politice și implicarea activă în miezul lor.

Adevărul absolut despre acțiunile și deciziile lui Lemeni în problema limbii este relativ și nu poate fi reconstituit. Totuși, trebuie menționat că pe toată durata mandatului său (1832–1849) episcopul a acționat în cadrul unui conflict surd între regatul Ungariei și Curtea Aulică de b#%l!^+a?la Viena.

În consecință, atitudinea, deciziile și reacțiile sale pe plan politic au fost dictate de împrejurările internaționale, de flerul diplomatic sau, de ce nu, de elanu-i temperamental. Documetele vremii și desfășurarea evenimențială a faptelor scot la iveală că Ioan Lemeni s-a aflat în relații bune cu autoritățile maghiare ale principatului. Mai mult, în toamna lui 1848 a trecut în mod deschis de partea revoluției ungare și a guvernului de la Pesta, fapt care i-a adus demiterea și exilul la Viena.

Pe de altă parte, prin memoriile din 1834 și 1837 sau prin „Remonstrațiunea” din 1842 anexată „Protestului Consistoriului din Blaj contra limbii maghiare”, episcopul de Făgăraș a susținut lupta națională a românilor. Una dintre cele mai grave și mai des-întâlnite acuze aduse lui Ioan Lemeni era aceea că nu a reunit „soborul cel mare”. În timpul episcopatului său, în afara sinodului diecezan de instalare (din iulie 1833) nu s-a întrunit altă adunare reprezentativă a românilor.

Rezolvarea tuturor disputelor, nu doar în cazul procesului, era atribuită sinodului – autoritate cu rol religios și politic.

De aceea, profesorii, parohii, vicarii și protopopii l-au copleșit pe Ioan Lemeni cu memorii și rugăminți în favoarea convocării sinodului.

Chiar cei doi comisari imperiali Iosif Gaganetz, episcop de Eperjes și Ioan Csurgovics, prepozit de Munkačevo au admis necesitatea reunirii sinodului și au selectat problemele care trebuiau să se afle pe ordinea de dezbatere a forului reprezentativ.

Un punct de vedere total diferit a exprimat Vasile Erdélyi, episcop de Oradea, cu prilejul redactării raportului către primatul Ungariei, la 28 mai 1845. El considera că nu exista nici un temei real pentru întrunirea sinodului, fapt care i-a atras dezaprobarea grupării bărnuțiene.

Deprinderea consacrată de hirotonire a preoților moraliști s-a dovedit un alt factor negativ care a contribuit la declanșarea conflictului lemenian. Acuzatorii episcopului au invocat faptul că persoane incompatibile, după un studiu de doi ani (față de cei patru ani pe care îi frecventau studenții facultății de teologie), erau încadrate în rândul deservenților de cult. În mod direct Ioan Lemeni era considerat vinovat pentru faptul că îi tolerează pe moraliști, potrivit obiceiului. Aceste acuze au venit înainte, în timpul și la finalul procesului. În anul 1842 s-a declanșat o altă serie de atacuri, privind starea învățământului din Blaj. Ele au prefațat procesul lemenian, reluându-se aproape cu obstinență. Staff-ul școlilor nega toate b#%l!^+a?acuzațiile și definea demersul protestatarilor „o clasică anarhie școlară”.

Motivele care au provocat întregul scandal din interiorul școlii blăjene au fost patru:

1) activitatea și conduita superiorilor seminarului;

2) problema monahismului și a celibatului clerical;

3) obligațiile și statutul profesorilor;

4) condițiile de viață și de studiu ale alumnilor din seminar.

Argumentele aduse pentru a demonstra vinovăția conducerii seminarului din Blaj cuprindea mai multe capete de acuzare, de la chestiuni concrete (procesul Vasile Rațiu versus Nicolae Marcu, polemica dintre Vasile Rațiu și Simion Bărnuțiu pe tema infirmeriei seminarului, procesul Vasile Rațiu versus Arsenie Popovici, încăierarea dintre Vasile Rațiu și Ioan Axente, cazul Vasile Rațiu versus Timotei Cipariu, incidentul dintre Alexandru Arpadi și Constantin Décsei, problema coturnilor alumnilor, hrana nesănătoasă din seminar, corecțiile corporale) până la probleme generale (stagnarea reformei școlare, ciocnirile dintre călugării-profesori ai mănăstirii din Blaj și preoții-profesori celibatari, etc.).

Disputele cu caracter moral inițiate în jurul unor figuri – Ioan Lemeni, Vasile Rațiu, Timotei Cipariu, Anica Mureșan, Alexandru Arpadi, Dumitru Ladayi, Dumitru Sztoian – au cutremurat la propriu și la figurat cetatea de pe Târnave. Dicuțiile purtate în jurul moralității s-au referit la două situații diferite: relația incestuoasă a rectorului seminarului Vasile Rațiu cu b#%l!^+a?nepoata sa Anica Mureșan și respectiv sodomia episcopului Ioan Lemeni. Cele două cazuri sunt cele mai complicate, mai senzaționale și cu priză la public, datorită gravității extreme a acuzațiilor. Imoralitatea în care trăia Vasile Rațiu, oferind un exemplu scandalos a fost respinsă și combătută de întreaga comunitate.

De aceea, din ordinul primatului romanocatolic al Ungariei, rectorul a fost îndepărtat de la conducerea seminarului în cursul anului 1844.

Despre sodomia lui Ioan Lemeni s-a vorbit voalat de-a lungul timpului. Răspunsul oficial venit din partea anchetatorilor imperiali la întrebarea dacă episcopul a fost sau nu homosexual a fost previzibil. Evident că nu.

Poate și de aceea, având o sentință clară și indubitabilă, acest capitol controversat și sensibil din istoria procesului lemenian și a vieții personale a episcopului, nu a fost explorat de către cercetători. Speculația rămâne însă singura cale prin care se pot formula unele considerații asupra acestei chestiunii.

La începutul lunii ianuarie 1843 tensiunea a crescut considerabil la auzul veștii că împotriva lui Simion Bărnuțiu s-a petrecut un atentat.

Știrea s-a răspândit cu repeziciune, alimentată de acuzațiile publice formulate de profesorul de filosofie la adresa episcopului Ioan Lemeni și a „complicilor săi”, protopopul Simion Fülep și rectorul Vasile Rațiu. În urma investigațiilor întreprinse s-a demonstrat că în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1843 asupra locuinței lui Simion Bărnuțiu s-a produs un atac. b#%l!^+a?Dovezile materiale descoperite și rezoluția contelui Iosif Teleki, guvernatorul Transilvaniei confirmă pe deplin acest lucru.

Nu s-a probat însă implicarea episcopului greco-catolic în atentat. Principala consecință a incidentului a fost adoptarea unei măsuri de către capitlul, potrivit căreia după ora nouă a serii nu se putea circula fără lămpaș, contravenienții riscând închisoarea.

Momentul primului atentat a deschis în planul relațiilor personale și nu numai, o rană nevindecabilă între Ioan Lemeni și Simion Bărnuțiu. De atunci, partida bărnuțiană și cea lemeniană au întors spatele dialogului, acuzându-se reciproc. Neîncrederea, bănuiala și teama va marca pentru un timp relațiile dintre ele. Pe măsura evoluției cazului s-au clarificat pozițiile celor implicați și s-a întrevăzut verdictul final favorabil lui Ioan Lemeni. Cei patru ani pe durata cărora s-au desfășurat ostilitățile au corespuns unor faze distincte:

a) aprilie – august 1843: etapa primelor măsuri episcopale punitive;

b) septembrie 1843: etapa violentă (corespondentă celui de-al doilea atentat împotriva vieții profesorului Simion Bărnuțiu);

c) octombrie 1843 – martie 1844: etapa tatonărilor locale și centrale;

d) aprilie – decembrie 1844: etapa acalmiei;

e) ianuarie – aprilie 1845: etapa incidentelor agresive (atentatul Nicole Marcu versus Iosif Pop și sinuciderea lui Iosif Pop);

f) aprilie – septembrie 1845: etapa anchetelor și hotărârilor imperiale (comisia Vasile Erdélyi și Iosif Gaganetz);

g) martie 1846: etapa verdictului final. Numărul celor care au participat la cel mai controversat proces din epoca modernă a Transilvaniei a fost destul de mare.

În tabăra bărnuțiană au fost cooptați 39 de studenți, 11 profesori, 1 prepozit capitular, 10 protopopi, preoți greco-catolici sau simplii cetățeni, plus familiile și apropiații acestora. Gruparea era eterogenă, alcătuită din tabere mai mici, puse în consens în jurul unor idei nodale. Cel mai numeros grup era format din susținători ai episcopului Ioan Lemeni.

Ei au beneficiat de susținerea politică a instituțiilor locale și centrale, guberniul de la Cluj și Curtea Aulică de la Viena. Protagoniștii procesului lemenian au lăsat un impresionant volum de memorii din nevoia de a-și legitima propria atitudine. Cele mai reprezentative au fost „suplica în șase ponturi” (4 mai 1843) înaintată de alumni prepozitului Simion Crainic, în care se făcea un rechizitoriu amănunțit lui Vasile Rațiu solicitându-se înlăturarea fără amânare a acestuia, protestul profesorilor în legătură cu decizia episcopală de eliminare a 12 alumni b#%l!^+a? (14/26 iunie 1843) Nicolae Marcu (fizică), Simion Bărnuțiu (filosofie), Iosif Pop (dogmatică), Dumitru Boer (istorie bisericească și drept canonic), Grigore Moldvai (limba germană), Vasile Papp (matematică), Andrei Papp (retorică), Grigore Elekes (gramatică) și Ioan Fekete (gramatică), memoriul dascălilor din 17 iulie 1843, în care s-a comentat și interpretat dreptul juridic al capitlului catedral și consistoriului diecezan asupra episcopului. Cele două categorii de memorii, individuale și colective s-au referit la probleme distincte, legate de viața școlară și bisericească. În ciuda răspunsurilor-standard sau refuzurilor primite de la oficialități, acțiunea petiționară a continuat, ba chiar s-a intensificat.

Anii 1843–1845 au cunoscut o avalanșă de acuzații apropiate tematic de fiecare eveniment al procesului. Trei dimensiuni au dominat discursul protestatar: cea școlară, cea socială și cea personală. Protestatarii încercau dizlocarea nedreptăților, imoralității, defraudării banilor episcopali, inerției și imobilismului din viața religioasă. La nivel de principii nu se poate vorbi în cadrul procesului lemenian despre un mare proiect de reformare al societății transilvănene.

Se pot stabili totuși câteva țeluri care se doreau a fi realizate: combaterea ignoranței clerului, lupta împotriva corupției morale, reglementarea beneficiilor din dieceză, reintroducerea b#%l!^+a?sinodului anual.

Conduita comună și solidaritatea studenți – profesori – canonici – clerici a contat decisiv în economia procesului. Evoluția faptică a scos la iveală un spirit crescut de coeziune umană între alumni și dascăli, o capacitate sporită de angajament în lupta antiepiscopală. De cealaltă parte în fața amenințărilor comune ale contestatarilor s-a remarcat o colaborare între principalele instituții ale diecezei, episcop și capitlu (așa-numitul „senat al episcopului”). Strategia ambelor grupări, cea bărnuțiană și episcopală prevedea că apelul la Guberniul de la Cluj și la Curtea de la Viena era în condițiile date, impetuos necesar. Cele două instituții au fost solicitate pentru a interveni în medierea conflictului. Intervenția autorităților canonice a reprezentat cel mai important moment al procesului. Primatul Ungariei, József Kopácsy, care apărea prezentat în documentele vremii drept „patron special al clerului greco-catolici și al nației române” a avut sarcina de a judeca procesul lemenian. Există multă confuzie în privința legitimității intervenției arhiepiscopului romano-catolic, deoarece până la acea dată nu s-au respectat și nici nu s-au aplicat relațiile de dependență ierarhică față de Esztergom. Instanțele judecătorești în biserica greco-catolică erau scaunul protopopesc, episcopesc și sinodal. Analizând aspectele cu caracter juridic ale cazului în speță constatăm că s-au desfășurat succesiv trei anchete distincte: prima condusă de episcopul de Oradea Vasile Erdélyi (între 3 martie – 23 mai 1845), a doua prezidată de Iosif Gaganetz și Ioan Csurgovics (între 7 august – 25 septembrie 1845) și a treia a fiscului consistorial al Făgărașului împotriva calomniatorilor episcopului Ioan Lemeni, respectiv profesorii Simion Bărnuțiu, Grigore Moldvai și Demetriu Boer, precum și a prepozitului general Simion Crainic. Acțiunile primelor două comisii s-au b#%l!^+a?desfășurat sub semnul unor aprige dezaprobări cu caracter național. Era contestat dreptul formal al primatului de a judeca acest proces, atât canonic cât și al legii civile. Implicit nu s-a recunoscut comisarilor imperiali calitatea de anchetatori. Au fost întocmite protocoale și raporturi comisionale în care s-au prezentat scopurile anchetei, s-au descris modul de desfășurare a investigației, s-au propus pedepse pentru cei găsiți vinovați și s-au făcut propuneri pentru evitarea altor delicte, pentru păstrarea moralității clerului și pentru îndreptarea condițiilor din seminarul diecezan.

Rezultatele oficiale au fost popularizate prin ședințe ale protopopilor, circulare episcopale, articole de presă. Sentința definitivă s-a eliberat la 26–27 martie 1846 la Esztergom. Episcopul Ioan Lemeni a fost declarat nevinovat, prepozitul Simion Crainic suspendat pe trei ani iar cei trei profesori contestatari scoși din rândurile clerului.

La nivelul mentalului colectiv s-au vehiculat două mituri: al Anicăi Mureșan, nepoata rectorului seminarului și al bunului împărat, Ferdinand I. Figura femeii fatale simboliza interdicția într-o societate și o epocă în care nu se glumea cu morala. Discursul promonarhic nu era o noutate, cunoscând o perpetuare continuă.

Ferdinand I era perceput ca un părinte al patriei, care știa să evite neplăcerile, dovedind prudență și prevedere.

Unul dintre efectele imediate ale scandalului lemenian a fost procesul de calomnie împotriva protopopului de Cut Teofil Alpini (februarie – mai 1846). Acuzat de delapidare, afirmații mincinoase, neglijență, incorectitudine, preotul a fost declarat vinovat și a fost privat pentru totdeauna de parohia Cutului. Principalul rol al procesului lemenian a fost acela de a pregăti Revoluția de la 1848. Au fost antrenați generații de intelectuali români care au dezvoltat un program militant pentru apărarea limbii, școlii, credinței și naționalității.

CAPITOLUL II

ȘCOLILE DE LA BLAJ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX- LEA

Istoriografia autohtonă s-a oprit asupra școlilor din Blaj, care au constituit o problematică majoră a secolului Luminilor și a perioadei romantice, îndeplinind un rol important în renașterea națională a românilor.

După surghiunirea episcopului Inocențiu, urmașul său la conducerea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), episcopul Petru Pavel Aron înființează, printr-un document din 11 octombrie 1754, școlile din Blaj pe care le numește metaforic “fântâni ale darurilor”.

Este vorba, pentru început, de trei școli:

Școala de obște (elementară) – pentru învățarea citirii, scrierii, socotirii și “cântării” în limba română, “nici o plată de la ucenici așteptându-se”;

Școala latinească (de grad mediu) care va deveni gimnaziu și liceu;

Școala de preoție, mai târziu seminar, apoi Academie Teologică.

Școlile erau frecventate de fiii țăranilor iobagi români și ai oamenilor săraci de la orașe.

Chiar de la început, copiii, tinerii și părinții lor au manifestat o mare dragoste de carte, numărul de 178 de elevi, cu care s-au deschis școlile, fiind însemnat pentru vremurile acelea. Episcopia îi ajută pe elevii aflați în nevoie cu pâine, haine și cărți. Reține atenția beneficiul de pâine, oferit la fiecare 5 zile, școlarilor săraci care învățau și se purtau bine, așa-numitul “țipau”, o pâine de 3-3,5 kg. (fundația episcop Grigore Maior care s-a menținut până în 1940).

În timp, episcopii, apoi mitropoliții, ceilalți membri ai clerului superior, profesori și absolvenți ai școlilor Blajului au instituit burse în beneficiul elevilor merituoși.

Școlile Blajului au numărat printre luminății lor profesori din ultima parte a secolului al XVIII-lea pe corifeii Școlii Ardelene, mișcare ideologică națională iluministă – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, la care se adaugă scriitorul Ion Budai Deleanu. În lucrările lor istorice și filologice (“Istoria, lucrurile și întâmplările românilor” – Samuil Micu, “Cronică românilor și a mai multor neamuri” – Gheorghe Șincai, “Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – Petru Maior, “Elementa linguae daco-române sive valahicae” – Samuil Micu și Gheorghe Șincai etc.), sunt susținute latinitatea, autohtonia și continuitatea noastră în vatra strămoșească, mereu contestate de imperiile vecine.

Implicit este susținut` și ideea de unitate a românilor de pretutindeni, contribuind la trezirea și dezvoltarea conștiinței naționale. Școală Ardeleană, precum și activitatea și opera urmașilor corifeilor, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, au influențat considerabil dezvoltarea științei noastre istorice, formarea limbii române literare (dincolo de exagerările b#%l!^+a?latiniste), emanciparea națională, economică, socială care a dus la constituirea statului național român.

Școală Ardeleană și școlile Blajului au avut, de asemenea, o puternică înrâurire pedagogică atât asupra conștiințelor individuale, cât și asupra națiunii române în ansamblu.

Activitatea și rezultatele școlilor Blajului au netezit calea pentru dezvoltarea învățământului românesc din Transilvania, cu toate măsurile restrictive impuse de stăpânirea străină. Gheorghe Șincai, în calitate de director al școlilor române greco-catolice, a înființat peste 3oo de școli elementare confesionale în care, în afară de învățătură de carte în limba română, se dădeau și cunoatinte practice din domeniile agriculturii și meșteșugurilor pentru săteni.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, au luat ființă bine cunoscutele școli secundare românești de la Beiuș, Oradea, Gherla, Năsăud, Preparandia de la Arad.

În planul amplu și complex, prin care curtea de la Viena urmărea sa-și consolideze dominația asupra Transilvaniei, școala și în general cultura, trebuiau să îndeplinească importante funcții politice și de stat.

Generația de la 1848 a făcut ca Blajul să se situeze în centrul evenimentelor revoluționare, prin adunările de aici (memorabile rămân Adunarea din 3/15 mai 1848 și discursul lui Simion Bărnuțiu) care au statuat programul politic al românilor din Transilvania.

Unii dintre revoluționarii de frunte și alți intelectuali, purtând ideile Școlii Ardelene și spiritulscolilor de la Blaj, au trecut munții și au contribuit la dezvoltarea învățământului și la instrucția civică a oamenilor în celelalte provincii românești –Simion Bărnuțiu la Iași, Aron Pumnul la Cernăuți, Ioan Maiorescu la Craiova, August Treboniu Laurian la București, după ce predecesorii lor–Gheorghe Lazăr (la București) și Gheorghe Asachi (la Iași)– fuseseră deschizători de drumuri pentru școlile din principate.

De la înființarea școlilor până la suprimarea silită a Bisericii Române Greco-Catolice de către regimul comunist, catedrele prestigioaselor instituții de învățământ au fost onorate de profesori distinși, personalități cunoscute în întreagă țară pentru activitatea lor didactică, de cercetare științific`, istorică sau scriitoricească, pedagogi de mare ținut` care nu și-au precupețit eforturile pentru formarea generațiilor de elevi și studenți încredințate.

Spațiul nu ne permite să cităm numele tuturor dascălilor Blajului – de ordinul sutelor. Amintim numai că între profesori s-au numărat, în afară corifeilor Școlii Ardelene, revoluționarii de la 1848 Simion Bărnuțiu și Aron Pumnul, membrii Academiei Române George Barițiu, Timotei Cipariu, Augustin Bunea, Ioan Micu Moldovan, Alexandru Borza, membrii onorări ai Academiei – mitropoliții Vasile Suciu, Alexandru Nicolescu.

De asemenea, au fost dascăli ai școlilor, în cursul timpului, episcopii Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob, Ioan Lemeni, Vasile Hossu, episcopii martiri de la jumătatea secolului al XX-lea Vasile Aftenie, Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu, juristul și omul politic Iuliu Maniu, martir și el, teologul Izidor Marcu, scriitorii și publiciștii Alexandru Ciura, Nicolae Comșa, Alexandru Lupeanu-Melin, Gheorghe Biriș (pseudonim Radu Brateș), Coriolan Suciu, Liviu Pandrea, Teodor Seiceanu, muzicienii Iacob Mureșanu, Celestin Cherebetiu, Sigismund Toduță.

Învățământul românesc din Blaj, în secolul al XIX-lea, a avut o dezvoltare ascendentă, dar nu liniară.

Cauza principală a acestei evoluții a fost caracterul confesional al acestuia. Cele două biserici naționale românești, ortodoxă și greco-catolică, au sprijinit învățământul, dar, în lipsa unui ajutor material din partea statului, nu au reușit în măsura în care și-au propus să doteze școlile la standardele impuse de un învățământ modern.

O altă cauză a acestei evoluții sinuoase ar fi lipsa de interes din partea comunităților b#%l!^+a?sătești și a marilor proprietari de pământ pentru școlarizarea copiilor. Cu tot efortul depus de ierarhia bisericească, majoritatea locuitorilor din satele românești refuzau sistematic să-și trimită copiii la școală.

Cel mai des invocate pentru a motiva acest refuz erau lipsurile materiale și nevoia de brațe de muncă. De cealaltă parte, proprietarii de pământ, nu doreau emanciparea culturală a comunităților românești, deoarece ar fi pierdut forța de muncă umilă și supusă.

Emanciparea culturală nu era nici în interesul autorităților maghiare, deoarece aceasta nu putea duce altundeva decât la lupta pentru drepturi naționale.

La începutul secolului al XIX-lea, despotismul luminat își face simțite efectele și asupra învățământului românesc din Blaj.

Din nevoia uniformizării sistemului educațional pe întreg cuprinsul imperiului, al ridicării gradului de cultură necesar dezvoltării economice al satelor, al educării supușilor în spiritul ascultării față de autoritățile imperiale și al întăririi controlului statului asupra programelor școlare, se vor adopta mai multe legi referitoare la educație. Pe baza acestor legi vor apărea școlile noi.

Apariția acestor școli, sprijinite atât de stat cât și de comunitate va da un impuls puternic dezvoltării școlare în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din păcate, legislația ulterioară va reduce impactul acestor legi modernizatoare, școlile revenind în directa subordonare a bisericii, care trebuia să se îngrijească și de nevoile lor materiale.

Deschiderea școlilor – octombrie 1754, a fost pe de o parte, rezultatul concret al luptei pentru emancipare poolitică și națională inițiată și desfășurată de In. Micu-Klein, iar pe de altă parte apare ca o concretizare a politicii iluministe în materi de cultură, respectiv învățământ, desfășurată la nivel aulic și gubernial.

Școala rămâne așadar o anexă a bisericii. Cu toate minusurile acestei subordonări, trebuie să remarcăm faptul că biserica a imprimat educației școlare a elevilor un puternic sentiment național, indispensabil unei perioade de explozie a naționalismului.

Acest fenomen trece în prim plan în a doua jumătate a secolului XIX, când, școala românească este supusă unei adevărate ofensive de maghiarizare. Sub masca modernizării sistemului educațional și a ideii de patrie maghiară, se trece la adoptarea unei legislații b#%l!^+a?îndreptate împotriva școlilor naționalităților, pentru transformarea acestora în școli maghiare.

Pentru a accepta maghiarizarea școlilor, comunităților sătești le sunt promise ajutoare de stat, mizându-se pe sărăcia oamenilor. Cele două biserici românești, împreună cu comunitățile locale, au făcut mari eforturi pentru a salva școlile confesionale românești și pentru a le aduce la standardele prevăzute de lege.

Este demn de remarcat că, în ciuda ofensivei legislative, școlile confesionale au reușit să se modernizeze și să determine comunitățile sătești să sprijine demersul bisericii de a-și trimite copiii la școală.

Pentru a ține pasul cu evoluția societății, biserica a început un proces de profesionalizare a învățătorilor și a profesorilor.

În primii ani ai secolului al XIX-lea, marea majoritate a învățătorilor erau simpli dieci sau cantori în biserică.

De aici și denumirea de dascăl, care și azi îi este atribuită învățătorului. Confruntată cu lipsa unui personal didactic calificat, deprins cu limba națională, Episcopia Greco-catolică de Oradea va înființa, în anul 1784, la Oradea, o Școală Normală, care să pregătească personal calificat pentru școlile confesionale greco-catolice.

Școala, înființată prin strădania episcopului Ignatie Dărăbant, după un început timid, va deveni o școală națională, unde se vor forma intelectuali de frunte ai românilor din regiune.

Pentru a putea întreține personalul didactic, biserica a menținut acel sistem, prin care învățătorii erau și dascăli în biserică. Economic era avantajos, deoarece învățătorii primeau un adaos la salariu, iar comunitățile nu mai trebuiau să plătească un ajutor de preot.

Din punctul de vedere al coordonării învățământului, sistemul funcționa perfect, cel puțin teoretic. Cum preotul era directorul școlii, coordonarea celor doi factori educaționali – biserică și școală – trebuia să fie perfectă.

În realitate, lucrurile nu stăteau tocmai așa, dovadă desele fricțiuni dintre preoți și învățători, descrise de noi în această lucrare. Aceste neînțelegeri, acolo unde s-au produs, au b#%l!^+a?îngreunat funcționarea școlilor confesionale.

Revenind la retribuirea învățătorilor, aceasta se făcea, ca în cazul preoților, în bani și în natură, în baza unor contracte încheiate între parohie și învățător, întărite apoi prin ratificarea acestora de autoritățile administrative și de către Consistoriul bisericesc.

Construcția, întreținerea și modernizarea școlilor revenea comunității locale, adică parohiei. Starea economică a acestora nu le-a permis multă vreme să-și construiască și să-și întrețină școli.

Din acest motiv, la începutul secolului al XIX-lea, cele mai multe școli se regăsesc în tinda bisericii, acasă la preot sau în clădirile anexe ale acestuia. Doar parohiile mai înstărite și-au permis să-și construiască sau să-și arendeze edificii școlare.

Acolo unde existau, edificiile școlare erau construite din pământ bătătorit, mai rar din cărămidă nearsă, și mai rar din cărămidă sau piatră.

Starea lor era foarte proastă. Majoritatea aveau o singură încăpere pentru elevi și o încăpere unde de obicei, locuia învățătorul.

Situația se va schimba radical în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, se vor construi școli în majoritatea parohiilor românești.

Parohiile care, datorită situației economice nu-și puteau permite construcția unei școli proprii, se uneau două sau trei pentru a construi sau a susține o singură școală.

De asemenea, un important ajutor în susținerea învățământului național a început să vină din partea fundațiilor de sprijin, ai căror fondatori vedeau în dezvoltarea învățământului românesc calea spre emanciparea culturală și națională a poporului român.

O preocupare constantă a fost și aceea de a îmbogăți mereu conținutul învățământului. Pe măsura profesionalizării corpului didactic, apar preocupări tot mai pregnante în sensul elaborării unor programe școlare menite să modernizeze procesul didactic. Un prim pas în acest sens este programa elaborată în anul 1820, intitulată Metodul învățătoresc, a cărui autor este necunoscut. Metodul este destinat învățătorilor școlilor confesionale. În completarea lui, un alt material, din păcate în parte indescifrabil, se referea la predarea limbii române în școlile secundare. b#%l!^+a?

Aceste două metodici de predare au fost folosite până târziu, spre finele secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a aceleiași perioade, apar conferințele învățătorești, cadru organizat pentru generalizarea unor experiențe didactice diverse și pentru introducerea unor principii și metodologii moderne în educație.

Sub acest impuls modernist, apar și primele proiecte de reformă a învățământului confesional.

Mai târziu este elaborat un regulament de organizare al învățământului confesional ortodox, aprobat de congresul național bisericesc, care introduce o serie de reguli stricte în organizarea școlară.

Acest regulament a funcționat în școlile confesionale ortodoxe până în anul 1894, iar într-o variantă asemănătoare și în școlile greco-catolice.

Programele școlare nu au fost singura preocupare a ierarhiei bisericești și a intelectualilor din Blaj. Lipsa manualelor școlare s-a resimțit acut în școala confesională românească din Blaj la începutul secolului al XIX-lea.

Pentru a suplini lipsa manualelor, dascălii foloseau în procesul didactic ceasloave și alte cărți de cult, astfel încât cărțile bisericești au fost primele manuale școlare ale românilor. De pe acestea învățau scrisul și cititul.

În cazul școlilor de la Blaj, profesorii au îndeplinit un rol eminent în procesul formativ-educativ al elevilor, hotărând evoluția ulterioară a discipolilor, în concordanță cu specificul culturii în centrul Blajului.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apar primele manuale și cărți școlare, scrise de absolvenții școlilor românești de la Blaj, Beiuș, Oradea și Arad.

Așadar, eforturile de organizare a școlilor secundare românești, ortodoxe și greco-catolice, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, încep să dea roade.

Manualele și cărțile românești se diversifică ca din punct de vedere tematic, se fac numeroase traduceri după autori străini, dar se aduc și cărți și manuale românești de peste munți, din România.

Autoritățile maghiare trec la index toate manualele românești care nu exprimau poziția oficială cu privire la naționalitate, cărți de limba română sau de istoria românilor.

Cu toate acestea, cărțile și manualele românești au circulat, numeroși profesori, preoți și învățători riscând amenzi mari sau chiar ani de închisoare pentru popularizarea acestora.

Eforturile organizatorice în plan școlar ale celor două biserici românești nu puteau fi încununate cu succes fără un răspuns pozitiv din partea comunităților locale în ceea ce privește întreținerea școlii și trimiterea copiilor la școală.

În ceea ce privește frecvența copiilor la școală, aceasta a variat în funcție de sezon, vârstă și sex. În perioada muncilor agricole, frecvența era ceea mai redusă, copiii fiind la munca câmpului împreună cu părinții.

Pentru a preveni absenteismul din această pricină, vacanțele și zilele libere erau puse în b#%l!^+a?așa fel încât copii să fie liberi pentru a-i ajuta pe părinți la semănat sau cules.

De obicei, în clasa I-a și a II-a, majoritatea copiilor de vârstă școlară frecventau școala. După ce învățau să scrie și să citească, copiii abandonau școala, ajungându-se ca în clasa a IV-a, doar un sfert din cei care au început clasa I să mai frecventeze școala.

Cei mai mulți dintre copiii care frecventau școala, mai ales ceea de repetiție, erau băieți. Fetele erau de obicei retrase de la școală după ce învățau să scrie și să citească, considerându-se că fetele trebuiau să învețe gospodărie de la mamele lor, pentru a fi la rândul lor mame și soții bune.

În general, în lumea satelor românești din secolul al XIX-lea, școala era privită ca un moft, bună doar pentru cei care doreau să devină preoți sau avocați. În universul mental al țăranilor români din Blajul acelor vremuri, un bun gospodar nu trebuia să știe mai mult decât scrisul și cititul.

Totuși, datorită propagandei asidue făcute de ierarhia bisericească, de preoții și intelectualii români, dar și din cauza amenzilor administrative, situația se va schimba spre cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

Frecvența școlară începe să crească, ajungând până la 60-70% dintre copii de vârstă școlară. Frecvența școlară se va regăsi și în situația privind analfabetismul.

Dacă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, doar circa 30% dintre românii din Blaj știau să scrie și să citească, spre sfârșitul anului 1848 se ajunge la aproximativ 60%.

Cifrele erau mai mici în mediul rural, care înregistra diferențe de până la 15% față de mediul urban.

În orașe, necesitatea învățării unei meserii, făcea ca cel puțin în școala primară frecvența să depășească în multe cazuri 80%.

Atitudinea față de școală a fost condiționată așadar de mai mulți factori: situația economică a părinților, atitudinea preoților și a primarilor față de școală, relația preot – învățător și comunitate – învățător. b#%l!^+a?

Totdeauna însă, învățătorii, alături de preoți și primari erau considerați oamenii de frunte ai satelor, la fel cum profesorii de la școlile românești din Blaj, formau elita intelectuală a românilor blăjeni.

În final, putem considera că, pe parcursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, învățământul românesc din Blaj, depășind toate obstacolele obiective și subiective, a parcurs o perioadă de modernizare, prin efortul colectiv al bisericii, al comunităților și al elitelor culturale, politice și economice românești.

Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc, din Transilvania în primul rînd – reprezintă un curent cultural care a germinat la Blaj în secolul al XVIII-lea, în cadrul căruia istorici și filologi iluminiști au urmărit să demonstreze originea romană a poporului român, latinitatea limbii române și continuitatea românilor din stînga Dunării.

În secolul al XVIII-lea, caracterizat de Michelet drept “Marele Secol” (“Le Grand Siècle”), asistăm la o dezvoltare explozivă a științelor exacte (matematica, astronomia, fizica, chimia) și umaniste, în paralel. În acest context, ignoranța și neștiința diminuează, pălesc, iar umanitatea pătrunde progresiv în “Secolul luminilor” (“Le Siècle des lumières”).

Curentul iluminist este prefigurat de doi reprezentanți de frunte francezi, încă de la începutul secolului al XVII-lea, în persoana lui Voltaire (“Oedipe”, 1718) și a lui Montesquieu (“Lettre persannes”, 1721).

Spiritul raționalist, pozitivist și utilitarist al “perioadei luminilor” cucerește, progresiv, alte popoare și țări (Spania, Statele italiene, Germania, Peninsula Scandinavă, Polonia, Rusia, Imperiul habsburgic etc.).
Iluminismul european se adaptează condițiilor specifice ale diverselor societăți.
În Transilvania, după Unirea cu Biserica Romei de la anul 1700, Episcopul Inocențiu Micu-Klein își fixează reședința la Blaj (în anul 1737), fiind un promotor al luptelor politice naționale ale românilor ardeleni și desfășurînd o intensă activitate pentru emanciparea poporului român (memorii, petiții adresate Dietei de la Cluj sau Curții de la Viena).

După autoexilarea forțată la Roma a Episcopului Inocențiu Micu-Klein, la Blaj ia ființă “Instituția Călugărilor Dascăli” (Ioan Chindriș). Aceasta cuprinde personalități ecleziastice de largă suprafață intelectuală: Silvestru Caliani, Grigorie Maior, Petru Pavel Aron – toți absolvenți de Roma (ultimii doi, viitori episcopi) –, Gherontie Cotorea (absolvent de Tîrnavia) și Atanasie Rednic (cu studii la Viena, viitor episcop).

Acest grup de cărturari se constituie în precursorii Școlii Ardelene. Prin ei Școala Ardeleană își începe parcursul temporal – “extensiunea temporală” – în istoria ei de peste trei secole.
O bună parte a activității acestor călugări-dascăli blăjeni se va derula în timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron (1752-1764), cînd la Blaj se vor deschide primele școli sistematice cu limba de predare română, la data de 11 octombrie 1754: școala de obște, școala latinească și școala de preoție.

Acesta reprezintă un moment cheie în parcursul Școlii Ardelene. Episcopul Petru Pavel b#%l!^+a?Aron a înființat o tipografie, precum și o bibliotecă, Blajul devenind astfel un important centru de cultură românescă.

În timpul episcopului Atanasie Rednic (1766-1772) crește numărul elevilor școlilor blăjene și “se pornește acel curent, la început lin și abia perceptibil, iar mai tîrziu tot mai puternic, de cultură națională” (Augustin Bunea). Grigorie Maior (1772-1782) – urmașul episcopului Atanasie Rednic – va trimite la Roma pe doi dintre viitorii reprezentanți de marcă ai Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai și Petru Maior.

Al treilea reprezentant de frunte al Școlii Ardelene – Samuil Micu – va petrece la Viena o perioadă definitorie pentru formarea sa intelectuală, tot în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
În perioada păstoririi episcopului Ioan Bob – sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea – școlile Blajului și implicit Școala Ardeleană vor atinge un moment de glorie prin strădania profesorilor lor.

Vom întîlni acum pe “blîndul călugăr Samuil Micu, pe asprul muncitor fanatic Șincai și pe cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior” (Nicolae Iorga).

Aceștia vor participa la redactarea memoriului “Supplex Libellus Valchorum” (1791), lucrare de importanță crucială pentru românii din Transilvania, gîndită pe coordonatele stabilite de Inocențiu Micu-Klein.
Călugărul basilitan Samuil Micu (1745-1806) a fost filolog și istoric, traducător, gînditor iluminist, un spirit polimorf prin diversitatea temelor abordate în peste 60 de lucrări. Samuil Micu – personalitate enciclopedică – întrunește toate criteriile umanistului de formație renascentistă.

Samuil Micu a formulat primul sistem ortografic românesc modern cu bază latină. A fost inițiatorul și unul dintre principalii redactori ai “Lexiconului de la Buda” (1825).

Pentru probleme de cultură generală a publicat “Calendarele” (în colaborare cu Petru Maior), în care făcea apologia cititului cărților și a însușirii conținutului acestora. Samuil Micu a urmărit dezvoltarea istorică a românilor din toate cele trei Țări Române, insistînd pe unitatea și legăturile poporului român din acestea.

Semnificativ pentru acest aspect este capitolul “Scriitorii cei din români”, din “Scurtă b#%l!^+a?cunoștiință a istoriei românilor”, în care autorii din Moldova, Țara Românească și Transilvania și operele acestora sînt prezentate împreună.

Plecînd de la acest aspect și subsumînd celelalte domenii de preocupări, Nicolae Iorga îl consideră pe Samuil Micu “începătorul erudiției române din Ardeal”.
Gheorghe Șincai (1754-1816) – un alt reprezentat de frunte al Școlii Ardelene – a fost istoric iluminist și filolog, gînditor politic și mare organizator de școli, calitate în care a întemeiat 376 de școli sătești.

În calitate de director al școlilor românești din Transilvania, timp de 12 ani, Gheorghe Șincai a scris abecedare, cărți de gramatică și de aritmetică. Între scrierile cu caracter istoric este de menționat “Hronica românilor și a mai multor neamuri”, capodopera sa.

“Elementa linguae daco-romanae sive valahicae”, publicată împreună cu Samuil Micu, reprezintă prima gramatică tipărită a limbii române. Preocupat de optimizarea muncii țăranilor transilvăneni, Gheorghe Șincai a scris o carte pe această temă intitulată „Povățuire către economia de cîmp” (1806). Prin întreaga sa activitate Gheorghe Șincai e „departe de a fi numai ardelean” (Alexandru Papiu Ilarian).
Petru Maior (1761-1821), istoric și filolog iluminist, a militat pentru trezirea conștiinței naționale a românilor transilvăneni, fiind un adversar al feudalismului, de pe poziții iluministe. Două dintre scrierile lui Petru Maior – „Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi” și „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” – au avut un efect major asupra unor prestigioși învățați români din secolul al XIX-lea – Costache Negruzzi, Ion Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru – după propria lor mărtuisire.

A insistat asupra întoarcerii la alfabetul latin. „Opera lui Petru Maior, pedagogică, istorică și filologică, adoptată, tradusă sau originală, reprezintă, sub raportul ideilor, apogeul Școlii latiniste în ce a avut pozitiv acest curent” (Alexandru Piru).
Ioan Budai-Deleanu (1760-1820), cel de al patrulea corifeu al Școlii Ardelene, scriitor, filolog și istoric, fusese „adevăratul poet al latiniștilor” (George Călinescu). Este autorul primei capodopere a literaturii române moderne, „Țiganiada”. Prin „Țiganiada” și „Trei viteji”, Ioan Budai-Deleanu pune bazele literaturii române moderne.
Școala Ardeleană nu înseamnă numai activitatea celor patru reprezentanți de frunte menționați mai sus.
Este de remarcat, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, activitatea unuia dintre cei mai de seamă iluminiști ai Transilvaniei, medicul oculist Ioan Molnar-Piuariu, pe domenii de gramatică, retorică, lucrări cu caracter economic și istoric. Ioan Molnar-Piuariu tipărește în anul 1785 „Economia stupilor”, cea dintîi lucrare cu caracter economic din Transilvania, urmărind ridicarea culturală a maselor și prin redactarea unor cărți de profil.
În extensia temporală, peste ani, a Școlii Ardelene – însoțind preocupările istorice, filologice și culturale ale acesteia – un moment important îi revine celei de „a doua generații”, generația pașoptistă. b#%l!^+a?
Doctrinarul Revoluției române din Transilvania de la 1848 este Simion Bărnuțiu (1808-1864), gînditor, istoric și om politic, vicepreședinte al Adunării Naționale din 3/15 mai de la Blaj.

În ziua de 2 mai a rostit în catedrala Blajului celebrul său discurs intitulat „La lumina istoriei și a libertății”, ce a devenit programul revoluționarilor din Transilvania.
George Barițiu (1812-1893) – istoric, ziarist, om politic, profesor la Blaj (1834-1836), a fost unul din principalii conducători ai revoluției de la 1848-49 din Transilvania. A fost membru fondator al „ASTRA” (1861) și președintele acesteia (1888-1893), precum și membru fondator al „Societății Academice Române” (1866), iar în ultimul an de viață președinte al Academiei Române.

George Barițiu este întemeietorul presei românești din Transilvania („Gazeta de Transilvania”, 1838; „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, 1838; „Transilvania”, 1868), fiind considerat primul ziarist modern al ardelenilor și comentator al fenomenului literar (Ana Hinescu, Ion Buzași).
Aron Pumnul (1818-1866), pașoptist, autorul cunoscutului „Lepturariu românesc cules den scriptori rumîni” – prima istorie a scriitorilor români – va iniția în Bucovina, la Cernăuți, o puternică mișcare culturală românească în calitate de profesor de limba română (exercitînd o influență hotărîtoare asupra lui Mihai Eminescu).
Alexandru Papiu Ilarian (1828-1878), revoluționar, orator, a publicat „Tezaur de monumente istorice pentru România” și „Istoria românilor din Dacia Superioară”.
Prin simetrie cu prima generație a Școlii Ardelene – al cărei poet a fost Ioan Budai-Deleanu – poetul revoluției transilvane de la 1848 a fost Andrei Mureșanu (1816-1863), autorul nemuritorului „Răsunet”, imnul deșteptării și demnității noastre naționale.

Personalitatea enciclopedică – tot prin simetrie cu corifeii Școlii Ardelene, unde îl găsim pe Samuil Micu – a celei de a doua generații a acesteia este reprezentată de Timotei Cipariu (1805-1887).

Acesta se situează pe axa marilor figuri enciclopedice românești, începînd cu Dimitrie Cantemir, urmat de Samuil Micu, continuînd cu contemporanii Bogdan Petriceicu Hașdeu și Ion Eliade Rădulescu, pentru ca peste ani să se adauge personalitățile lui Nicolae Iorga, George Călinescu și Mircea Eliade. Filolog, profesor, director al gimnaziului blăjean timp de peste două decenii, Timotei Cipariu cunoștea 14 limbi. b#%l!^+a?

A fost membru fondator și președinte al ASTREI, precum și membru fondator al Academiei Române (și vicepreședinte al acesteia). În cadrul ASTREI a stabilit secțiunile acesteia. Timotei Cipariu este considerat pionierul presei blăjene. „Organul luminării” este prima publicație blăjeană cu litere latine.

La Blaj va tipări cea dintîi revistă de filologie de la noi, intitulată „Archiv pentru filologie și istorie”, devenind astfel părintele filologiei române. Timotei Cipariu a tradus Biblia din ebraică, fiind unul din cei cinci clerici blăjeni care au avut această preocupare. Timotei Cipariu a fost membru al Societății Germane de Orientalistică.
Parcursul blăjean al Școlii Ardelene a avut și o puternică dimensiune creștină. „Blajul este unicul centru istoric românesc unde s-a dezvoltat o școală biblistică în flux genealogic” (Ioan Chindriș, Niculina Iacob). La Blaj au apărut cinci variante ale Bibliei prin strădaniile lui Petru Pavel Aron, Samuil Micu, Timotei Cipariu, Victor Smigelski și Ioan Bălan. Pecetea școlilor Blajului a fost dusă și în celelalte provincii românești de o parte din dascălii blăjeni, aceștia fiind veritabili difuzori de învățămînt, cultură și/sau întemeitori de școli: George Barițiu (la Brașov), Aron Florian (la Sibiu, unde va fi primul redactor al „Telegrafului român”), Ioan Moisescu (la Craiova), Aron Pumnul (la Cernăuți), Alexandru Papiu Ilarian (la b#%l!^+a?Iași, solicitat fiind de domnul Moldovei, Grigore Ghica).

Unii dascăli blăjeni au atins domeniul învățămîntului universitar în alte orașe: Simion Bărnuțiu (Iași), Ion Bianu (București), Alexandru Borza, Ștefan Manciulea, Coriolan Suciu, Traian Gherman, Ioan Miclea, Virgil Fulicea, Sigismund Toduță, Celestin Cherebețiu (toți universitari clujeni). Dintre foștii elevi ai Blajului, 22 au fost membri ai Academiei Române (10 membri titulari, 9 membri corespondenți și 3 membri de onoare).
Școala Ardeleană este depozitara unui cumul de dimensiuni: iluminist-umanistă (prin domeniile de interes: istoric, filologic, cultural), universitară și academică, temporală (arc viu peste timp de-a lungul generațiilor: întemeietorii, corifeii, continuatorii), spațială (extensie națională și internațională), creștină.

CAPITOLUL III

CULTURĂ ȘI SOCIETATE LA ROMÂNII ARDELENI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1848

Biblioteca Centrală Blaj a luat ființă în anul 1747, la inițiativa episcopului Inochentie Micu Klein, cel care a fondat, în același an, Ordinul ,,Sfântul Vasile cel Mare”. Primii călugări ai acestui ordin: Silvestru Caliani, Grigore Maior, Gherontie Cotorea, oameni de o deosebită b#%l!^+a?erudiție, au hotărât să înființeze o bibliotecă pe care au numit-o Biblioteca călugărilor bazilitani, deoarece scopul vieții lor era ,,cititul cărților”.

Cele 283 cărți consemnate în inventarul-manuscris elaborat de către episcopul Inochentie Micu Klein la 14 iunie 1747 au provenit de la episcopul Ioan Giurgiu Pataki (181) și de la alți întemeietori (102).

Această bibliotecă avea rolul de ,,a deștepta” preoțimea în primul rând ca un scop, alături de cel de înființare a unor școli și biserici românești pentru câștigarea de drepturi publice și politice, în ultimă instanță a disprețuitei ,,plebe valachica”.

Școlile Blajului, bisericile, au fost strâns legate între ele, au reprezentat o ,,creație românească desăvârșită în felul ei”, ,,școlile din Blaj erau fără îndoială cele mai bune școli, cari puteau să existe pentru români”.

,,Biblioteca călugărilor bazilitani” a funcționat în chiliile Mănăstirii Sfintei Treimi, iar mai târziu a funcționat într-o clădire proprie, modernă. La data înființării ,,Bibliotecii călugărilor bazilitani”, Inochentie Micu Klein a adus de la Făgăraș, împreună cu biblioteca, și arhiva proprie, pe care a încredințat-o probabil unuia dintre călugării bazilitani. Actele arhivei episcopale erau păstrate în una din chiliile mănăstirii.

O altă parte a arhivei a fost arsă în cuptoare, iar alta a fost aruncată pe apa Târnavei după instaurarea regimului comunist, care considera dușman natural orice bibliotecă și arhivă ce au aparținut bisericii greco-catolice.

Fondul documentar al Bibliotecii Centrale Blaj a provenit în primul rând din donații ale clerului greco-catolic și mai apoi a unor personalități care și-au împletit, într-un anumit fel și la un anumit moment, destinul lor cu destinul instituțiilor Blajului: Leonte Moschinus (care a adus o mulțime de cărți și manuscrise grecești), Ignatie Darabant, Grigore Maior (care a primit și a lăsat Bibliotecii o donație din partea Mariei Tereza), Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Timotei Cipariu, Alexandru Șterca-Șuluțiu, Ioan Vancea, Ioan Micu Moldovan, Augustin Bunea etc.

S-au mai achiziționat și lucrări de la persoane și instituții prin plată, în paralel funcționând și un bun sistem de subvenții și donații de bani de la persoane private și instituții publice.

Până la 1848 această bibliotecă a fost cea mai importantă pentru românii ardeleni de religie greco-catolică. Ea a avut în depozite cărți rare și incunabule, o serie aproape completă a vechilor tipărituri românnești, o colecție de manuscrise românești, latinești, grecești, ungurești, arabe, persane și turcești, provenind mai ales de la Timotei Cipariu. Materialul documentar al Bibliotecii a fost împrăștiat în timpul revoluției de la 1848-1849, când 800 volume de manuscrise și cărți rare din fondul Cipariu au fost transportate la Pesta, iar Biblioteca Seminarului diecezan a fost cărată în Secuime.

Biblioteca Centrală Blaj a fost reorganizată în mai multe rânduri, urmându-se diverse sisteme de registratură și de inventariere. Primul registru-inventar a fost întocmit de către călugării bazilitani, care au redat fondurile în ordinea formatului cărții (in folio, in octavo, in duodecimo).

În 1774 a fost întocmit un alt inventar pentru Biblioteca Seminarului Mănăstirii Sfintei Treimi, ,,Inventarium Diocesani Balasfalvensis de Anno 1774”. După înviințarea Institutului Teologic de rang universitar (1830), bibliotecile au fost inventariate în ,,Catalogus Bibliotecae Monasterii Balasfalvensis ad Sanctissimam Trinitatem”.

Acesta avea 14 mari teme:

1) Biblia cum aliis Comentariis;

2) Concionatores (orații, cuvântări, oratori);

3) Dictionaria;

4) Gramaticales (cărți de gramatică și învățarea limbilor);

5) Historicus prophanos (istorici profani);

6) Historicus Ecclesiasticos (istorici ecleziaști);

7) Juridicus prophanes (juriști profani);

8) Juridicus Ecclesiasticos: Decretales, Canones, Synodales;

9) Liturgicos et aliis rituales ecclesiasticos (cărți liturgice, cărți de ritual);

10) Mathematicos et physicos;

11) Patres et Doctores Ecclesiae (Sfinții Părinți ai bisericii, literatură patristică);

12) Phylosophicos;

13) Theologicos;

14 (Diverse (cărți în limba italiană, franceză, engleză).

Dinamismul cultural și politic al categoriei intelectualilor români, reprezentată în speță de profesorii școlilor din Blaj în epoca Luminilor și în Vormärz, s-a manifestat nu numai printr-o participare efectivă și – de multe ori – esențială la principalele evenimente politice și sociale, care au marcat istoria Transilvanei în epocă, ci și prin atitudine diferențiată și interes destul de constant față de cultura și istoria unor țări europene, cum a fost, de pildă, Franța.

De fapt, într-o astfel de ecuație a cercetării, trebuie să apreciem la justa ei valoare contribuția efectivă adusă de reprezentanții școlilor Blajului în amplul proces de formare a intelectualității din Transilvania în perioada Renașterii naționale.

Este epoca în care o parte din profesorii și elevii de aici – activă până în deceniul 3 al b#%l!^+a?secolului al XX-lea – se încadrează în galeria creatorilor de cultură românească din Transilvania, educată în spiritul ideilor pedagogice ale lui Ignaz Felbiger și ale filosofiei lui Christian Wolff, din care s-a recrutat elita mișcării Supplex Libellus Valachorum (1791) și reprezentanții principali ai Școlii Ardelene, o adevărată „Gelehrtenrepublik”. La aceasta se adaugă profesorii din generația liberală (romantică) de intelectuali (profesori, elevi ș.a.), existentă și activă în epocă (Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, George Barițiu, Ioan Rusu ș.a.), marcată de filosofia lui Immanuel Kant și Wilhelm T. Krug, mai ales în Vormärz, care a pregătit teoretic și practic Revoluția din Transilvania de la 1848-1849.

Ioan Rusu (25 martie 1811, Habic, județul Mureș – 4 aprilie 1843, Blaj, județul Alba) – poet și traducător. După studii începute, la 1824, la gimnaziul din Alba Iulia, Rusu (iscălea și Eaan Rus sau Ioan Rusz), fiu al economului Vasile Rusu și nepot al lui Simion Crainic, prepozit capitular al Blajului, își continuă învățătura la liceul pianist din Cluj, unde absolvă cursul de filozofie, în 1827.

Remarcat pentru calitățile sale, este trimis ca bursier la Viena, unde urmează timp de patru ani teologia. La întoarcere se stabilește la Blaj și este, începând din 1831, profesor. A predat, succesiv, gramatica, teologia, istoria universală și geografia. Moartea prematură (de ftizie) a întrerupt o evoluție ce se anunța, pe plan cultural și pedagogic, de anvergura aceleia a prietenilor și colegilor săi blăjeni Timotei Cipariu și Simion Bărnuțiu.

Puțin înaintea sfârșitului, Rusu apucase să încheie lucrarea sa de geografie universală Icoana pământului (apărută la Blaj, în trei toruri, în 1842-1843).

Bine alcătuită, bogată în informații, cu interesante observații etnopsihologice,  Icoana  pământului s-a impus în epocă prin frumusețea și plasticitatea limbii.

Lucrarea conține în precuvântare o pasionată pledoarie pentru unitatea culturală a românilor, pentru cultivarea limbii și păstrarea nealterată a „vieții sufletești” a poporului. Rusu are la vedere, în spiritul militantismului iluminiștilor transilvăneni, „cultura mulțimii”, nu „cultura unor fețe, care voiesc a-și cerca aplicarea în deregătorii cetățenești”. Cu o atenție specială sunt descrise Moldova, Bucovina, Muntenia (cunoscute și în urma unei călătorii de studii în 1836), Rusu având limpede conștiința unității naționale a românilor din toate provinciile. Cele câteva poezii, originale sau traduse, apărute în „Foaie literară” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, dezvăluie un poet sensibil și înzestrat, de tonalitate preromantică, rămas însă necunoscut.

Rusu, fire modestă, dar și excesiv de prudentă, nu a semnat cu numele propriu versurile trimise spre publicare. Semnăturile criptice (⃰⃰⃰Z, Y, OOO) au fost identificate abia după cercetarea scrisorilor către prietenul său George Barițiu. Stângace uneori, versurile au totuși grație și naturalețe, oscilând între meditația elegiacă și accente mai noi, de coloratură romantică, neîntâlnite până la el în lirica românească (Amorul, Despărțirea,  Cântarea unei  fecioare la  sămănatul florilor).

  Cu adevărat înnoitoare este poezia Iubita părăsită (1838), inspirată, cum singur, menționează într-o scrisoare, de o „cântare de șezătoare”, premergând astfel tendinței generale a poeziei noastre romantice către inspirația folclorică.

La Rusu influența poeziei populare este vizibilă și în simplitatea, firescul limbii, în prospețimea imaginilor. În îndreptarea liricii românești pe făgașul romantic, Rusu a contribuit prin câteva poezii traduse – cu aplicație și vibrație – din Schiller, el fiind, în Transilvania, primul tălmăcitor român din creația poetului german.

  Activitatea publicistică a lui Rusu, rămasă și ea sub semnul anonimatului, este de asemenea notabilă pentru fermitatea și clarviziunea orientării în probleme de cultură națională. În articolele apărute în „Foaie pentru minte…”, Rusu este un adept hotărât al ortografiei cu litere latine (exemplificată, în Ceva despre ortografia latino-românească, prin traducerea fabulei lui Fedru Cerbul la izvor).

El propune îmbinarea principiului fonetic cu cel etimologic. Alte articole îl arată pasionat de istoria și cultura românilor, bine informat asupra istoriei universale. Moartea Virginiei este o repovestire, în stilul istoriografiei romantice, a unui episod din istoria Imperiului roman. Atitudini și opinii demne de interes se întâlnesc și în scrisorile sale către George Barițiu.

Din generația liberală (romantică) de intelectuali (profesori, elevi ș.a.), existentă și activă în cadrul instituțional al școlilor, marcată de filosofia kantiană, se impune atenției cercetării de față profesorul Ioan Rusu care a predat cronologia, geografia și istoria universală3, autorul unui încântător manual, Icoana pământului sau Carte de Geografie, I-III, Blaj, 1842-1843.

Acest manual, considerat de Nicolae Iorga „[…] una din cele mai frumoase scrieri geografice din toată literatura română”, face parte din literatura didactică românească și poate fi considerat, până la un punct al demonstrației, un „vector de imagine” al culturii, societății, geografiei și istoriei Franței la românii ardeleni, cu câțiva ani înainte de izbucnirea Revoluției de la 1848-1849. Mai mult decât atât, lucrarea dovedește, la o lectură atentă, anumite opțiuni politice și preferințe culturale ale profesorului din Blaj în fața culturii, istoriei și poporului uneia din țarile înainte ale Europei prerevoluționare: Franța.

Cine va răsfoi paginile consacrate Franței6 va putea întâlni, pe parcursul celor trei părți, Francia A. Peste tot B. Topografia C. Coloniile Franciei, observații și păreri de bun simț în ceea ce privește: granițele Franței, cadrul general al țării; frumusețile naturale ale Franței (munții, b#%l!^+a?rețeaua hidrografică ș.a.); orizontul cultural al poporului; nivelul scăzut al educației în unele medii sociale; calitățile fizice și morale ale locuitorilor țării; vitejia soldaților francezi; dualitatea oamenilor; frumusețea femeilor; împărțirea teritorială a țării („Despărțemintele Franciei”); descrierea Parisului (instituții de cultură, muzee, monumente istorice, inclusiv Versailles) și a principalelor orașe (Saint Quentin, Cambrai, Lille, Amiens, Soissons, Chalons-sur-Saóne, Rheims, Metz, Nancy, Strasbourg, Troyes, Dijon, Besançon, Lyon, St. Étienne, Grenoble, Avignon, Arles, Marseille, Toulon, Chartres, Orléans, Blois, Nevers, Clermont, Nîmes, Montpellier, Toulouse, Tours, Nantes, Poitiers, La Rochelle, Bordeaux, Bayonne, Caen, Saint Malo, Rouen, Cherbourg ș.a.); opinii despre „literatura frâncească” etc. Câteva fragmente din paginile consacrate Franței ar putea fi convingătoare, cel puțin în acest stadiu al investigației, în ceea ce privește interesul, dacă nu chiar pasiunea profesorului de la Blaj pentru țara lui Voltaire. Recunoaștem, că începutul capitolului IV, Francia A.

Peste tot, debutează într-un spirit convingător, trădând interesul lui Ioan Rusu pentru geografia generală, pe care o preda de altfel elevilor blăjeni:

1. Francia, cea mai puternică și mai bine închietă țară în Uscatul Europei, în limba frâncească se numește la France, (cet. La Frans), latinește Francia, sau cu numele vechiu, Gallia. Numirea dintâi o au înprumutat de la mai multe popoare nemțești, unite supt nume de Franc, care trecând mai mare parte în suta a 5 din Germania, au rădicat în Galia romană un puternic stat, care au ajuns până în zilele noastre, ca Craimea mai veche în Europa.

Se mărginește Francia: de cătră m[ează]n[oapte] cu Canalul (la Manche), strâmtoarea de la Cale, M[a]r[ea] de meazănoapte, Belgiul și Germania, de cătră r[ăsărit] cu Germania, Elveția și Italia; de cătră m[ează]z[iua] cu M[a]r[ea] Mediterană și Ispania; de cătră a[apus] cu Okeanul Atlantic”.

Ioan Rusu notează, la un moment dat, asupra reliefului țării: „Pământul Franciei, socotindu-se peste tot, e mai mult oblu și presărat cu dealuri de puțină înălțime, decât muntos. Șesurile mai largi se întind mai cu samă de amândouă laturile Garonei, Loarei, Senei și Somei, și în vecinătatea Belgiului. Munți mai înalți se află în vecinătatea Italiei și a Ispaniei, sau spre răsărit și meazăzi. Nu puțin din pământui se copere cu deșerturi sau cămpii săci și locuri rovinoase”.

Același farmec al relatării din partea profesorului preocupat de cronologie, geografie și istorie universală în cadrul lecțiilor de la Liceului episcopal din Blaj, îl întâlnim și în descrierea locuitorilor Franței, pentru care apelează și la instrumentarul psihologiei: „Francii peste tot socotindu-se sânt de statură înaltă spre meazănoapte, în alte părți numai de mijloc; au trupul bine închiet, țapăn și frumos; fața le este albă, spre meazăzi ceva întunecată și gălbinie; trăsurile ei foarte plăcute, ochii înfocați și frumoși.

Mușchii lor sânt vânjoși, și mișcările mădularilor foarte îndemânatice. Femeile sânt vestite de frumusețe și de grații; însă mai tare cele de Normandia și provensalele, între care cele din cetatea Arl [Arles – n.n.] au veste a fi mai frumoase între frumoasele Franciei.

Din partea sufletului sânt francii: foarte voioși, glumeți, răzitori, multe vorbitori, nepretini odihnei, iubitori de laudă, buni la inimă, ageri la minte, isteți în măestria de a ce face altora plăcuți în mare măsură deprinși, strădalnici și ostași buni.

În ei domnește stâmpărământul sângesc-holeric, și de aicea vine atâta vietate în toate trăsurile haracterului lor; însă acestea se înțeleg mai mult despre lăcuitorii de cătră meazăzi: că cei de cătră meazănoapte sânt mai domoli, mai închiși la inimă, mai târzii în cuvinte și cugete, și mai omeneți. Însă cu acestea bune însușiri sânt legate și ceva scăderi.

Frâncii peste tot, dară mai cu samă cei de cătră meazăzi sânt: peste măsură nestatornici, ușori la minte și iuți la mănie; ei în judecarea lucrului caută mai mult la strălucirea dinafară, de cât la prețul din lăontru; în patimi sânt tare înfocați, nerăbdători, adeseori nemiloși și plecați spre neînfrântare mai cu samnă în cetăți.

Vârtuțile se află la dânșii ca și la alt popor mai mult sau mai puțin cu scăderi; însă acelea cumpănesc pe acestea întru atâta, cât frâncii sânt poporul mai plăcut în Europa, cărora omenirea are de a mulțămi și multe rele, dară mai multe bune. Voim însă a însămna, că în mica această icoană sa haracterului frâncilor am avut înaintea ochilor mai cu samă mulțimea, nu plasa mai cultivată”. În sfârșit, merită citată, în acest context, o apreciere – rațională din perspectivă culturală – asupra capitalei țării:

„Parisul e centrul literaturii, a științelor și arților în Francia, unde se adună capetele mai alese din toată țara, și se află cele mai multe înstitute și adunăciuni precum pentru acelea, așa pentru acestea. Cărți se tipăresc în toată Francia pe an la 7000, între care mai multe din literatura frumoasă și istorice.

Tipografii să numără în toată țara peste 660, dintre care sânt mai vestite: cea crăiască cu 80, și a lui Firmin Didot cu 40 teascuri, amândouă în Paris.

Învățăciunea publică ce află în stare cu mult mai de jos decât în Germania, și chivernisirea până în tâmpurile de curând trecute s-au îngrijit mai mult pentru științele înalte, decât pentru luminarea poporului de jos”. b#%l!^+a?

Orizontul profesorului de la Blaj cu privire la cultura, geografia și istoria Franței, chiar dacă a fost sugerat – momentan – doar prin insistențele asupra unor fragmente din cuprinsul părții Francia A. Peste tot B. Topografia. C. Coloniile Franciei, nu este lipsit de semnificații politice.

Ținem seama de perspectiva livrească de care a dat dovadă Ioan Rusu, citându-i pe G.A. Wimmer, J.G.H. Hassel, Franz J. Sulzer, J.B. Schütz, Ioan Genilie, Vasile Popescu-Scriban ș.a., dar avem în vedere și pe cei 106 de prenumeranți – și tot atâția virtuali cititori – ai volumului Icoana pământului sau Carte de geografie, inclusiv ai datelor despre Franța, reprezentând elite bisericești, liberale și militare ale societății civile din Transilvania (Abrud, Alba Iulia, Arad, Beiuș, Brașov, Cluj, Dej, Făgăraș, Hunedoara, Lugoj, Mediaș, Năsăud, Oradea, Reghin, Sebeș, Sibiu, Șimleul Silvaniei, Târgu Mureș, Zlatna), din Moldova (Iași, Mănăstirea Neamț, Socola), din Țara Românească (Caracal, Cerneț, Craiova, Slatina, Târgu Jiu) și Ungaria (Pesta).

Atenția aceluiași dascăl din Blaj față de cultura și civilizația franceză s-a manifestat, în epocă, și prin efectuarea unor traduceri din texte franceze, dovedind, o dată în plus, izvoarele orientării sale romantice, Ioan Rusu fiind un sincer admirator al învingătorului de la Arcole și Austerlitz. Reprezentative sunt, în acest sens, articolul atribuit lui, cu titlul „Bonaparte Napoleon”, din Foaia literară, 8-13 (1838), respectiv traducerea „Insula Sfintei Elene și mormântul lui Napoleon”, apărută în Foaie pentru minte, inimă și literatură, I, 10, (1838). Practic, suntem în fața unei relatări a vizitei unui admirator la mormântul împăratului16, din perspectiva câtorva reacții postnapoleoniene în Transilvania deceniului 4, înainte de Revoluția de la 1848.

Relatarea consacrată vizitei la mormântul împăratului Napoleon Bonaparte (1769-1821), unul din cei mai vestiți generali ai omenirii, reformator al statului francez, debutează cu o descriere geografică a insulei Sfânta Elena, convingătoare pentru interesul cărturarilor romantici pentru locuri de pelerinaj: „Când iată în 29 iulie după amiazi strigă corabierii: Elena, Elena! Ei să bucura ca cum ar fi acasă, măcar că până la gura Elbei putea mai de multe ori avea pricină de a sa întrista. Să vedea în o mare depărtare ca cum ar răsări din apă niște stănci ascuțite, și negre; acestea era avârburile numitei insule, care de ce ne mai apropiam, de aceea să mai rădica din mare. Elena să vedea de departe ca o stâncă neagră, din care să rădică mii de vârvuri ascuțite în forma turnurilor goticești; râpele împrejurului sânt înalte, oblu în sus rădicate, în care mai tot anu, cu o putere mare, vântul, care să numește Pasat, izbește valurile Oceanului”.

Fără studii în străinătate (a fost produsul exclusiv al școlilor Blajului), dar printr-o intensă activitate cărturărească autodidactă, Timotei Cipariu a devenit unul dintre reprezentanții de marcă ai culturii românești.

Scrierile sale s-au circumscris sferei lingvisticii și istoriei, dar manifestă interes și pentru semnalarea, depistarea și valorificarea științifică a monumentelor istorice, a vestigiilor arheologice (cu predilecție romane), a documentelor și vechilor tipărituri.

Rezultatele muncii sale, cunoscute în lumea științifică și culturală europeană, le-a valorificat prin cărțile tipărite, prin studiile publicate în Gazeta Transilvaniei, Foae pentru minte, inimă și literatură, dar mai ales în Archivu pentru filologia și istoria și anuarele gimnaziului blăjean. Faptul că Timotei Cipariu a avut un adevărat cult al cărților, este pe deplin probat și afirmat în istoriografia noastră. De mic a îndrăgit cărțile – după cum mărturisește în autobiografie3 – oriunde tipărite și în orice limbă, această dragoste transformându-se, cu timpul, în patimă. La vârsta de 30 de ani a reușit să constituie una dintre cele mai importante biblioteci particulare românești din Transilvania, pe care o va îmbogăți, cu osteneală, până la sfârșitul vieții4 . În cele ce urmează abordăm asemenea aspecte din activitatea eruditului blăjean, în dorința de a contura eforturile pe care le-a depus pentru colecționarea de carte, atitudinea față de ea, dar și semnificația care ia atribuit-o. Am socotit că cercetarea acestor aspecte contribuie la întregirea imaginii colecționarului Timotei Cipariu, dar și la identificarea poziției cercurilor intelectuale blăjene față de acest segment al patrimoniului cultural.

Timotei Cipariu pune bazele bibliotecii în deceniul II al secolului al XIX-lea. Consolidarea ei o putem constata însă din 1836 când efectuează, împreună cu George Barițiu, cunoscuta călătorie la București, prilej cu care vizitează librăriile din Capitală (de pildă cea a lui Romanov) și intră în contact cu diferite persoane avizate. Fără îndoială că biblioteca și-a gândit-o, în primul rând, ca instrument de lucru, dar cu trecerea timpului, pasiunea pentru carte l-a determinat să achiziționeze rarități, fapt ce o așează în rândul colecțiilor bibliofile de marcă din Transilvania.

Anul 1848, cu frământările sale, l-a marcat prin pierderea unei părți din cărți (biblioteca a fost risipită între Blaj și Sibiu) pe care nu le-a mai recuperat niciodată. Asupra sorții bibliotecii sale în revoluția pașoptistă a insistat și în Archivu atunci când a luat în discuție problema arhivelor și bibliotecilor din Transilvania. b#%l!^+a?

Astfel, după ce prezintă bogatele biblioteci Brukenthal, Batthyaneum, Teleki, a Muzeului Ardelean, constată că la Blaj din bibliotecile basilitană și a seminarului nu a mai rămas decât o „[…] mică colecțiune de fragmente toate rupte, călcate și defectoase […]”, iar biblioteca sa a cunoscut pierderi însemnate pricinuite de „[…] mânuri amice și neamice […]”.

Vinovat de „dispariția” cărților, pe care le-a adăpostit la Sibiu, se pare că a fost chiar un român, Ioan Munteanu, preot în Sarcău, care „se făcu căpitan de honvedi” și vizitându-i gazda lui Timotei Cipariu a încărcat cărțile în patru lăzi și le-a dus în Ungaria. Proprietarul a reușit să ascundă 200 de volume. După revoluție, Timotei Cipariu și-a recuperat doar 112 volume. Nemulțumit, notează:

„[…] însă ce sunt aceste 112 volume, pe lângă celelalte 7-800 ce mai lipsesc și de care am tot dreptul de a presupune că au fost înstrăinate totdeauna cu cele restituite 112 volume […]”.

De altfel, Ioan Muntean nu a recunoscut niciodată că le-a sustras, chiar dacă Ioan Cristian (camaradul său în revoluție), preot în Leta Mare, era convins de acest fapt. La moartea sa (1860), Ioan Muntean și-a donat biblioteca gimnaziului din Beiuș.

Cărțile rămase la Blaj nu au avut o soartă mai bună. În noiembrie 1848, când a plecat la Sibiu, Timotei Cipariu și-a lăsat casa și averea în grija lui Iosif I. Maniu (Many) care, însă, a fost arestat. În consecință, casa i-a rămas nesupravegheată, iar încercările de a transporta biblioteca la Sibiu au fost zadarnice datorită ploilor (s-au putut efectua doar două transporturi).

Restul cărților au fost distruse, călcate în picioare, furate și așezate în colecții străine de toată lumea:

„[…] Căci după unguri, urmară românii și soldații austrieci, cari din casele părăsite duseră și stricară tot ce le veni la mână […]”. Au scăpat doar „[…] 1000 de volume din cele vechi ce le cumpărasem încă ca profesoriu de la legătorul de cărți din Aiud, anume Löcsei, cu 300 fl. bani răi cum se zicea pe atunci, sau 120 fl. bani buni […]. Ele scăpară pentru că neavând loc în case și pentru cele vechi, le așezasem în pod în vreo patru tece mari și fiindcă și legătura era veche, parte în pergament, parte în piele ponosită de vechime nu aflară amatori care să le ia și să le ducă […]”.

Până în 1848, Timotei Cipariu, prin valorificarea legăturilor pe care le-a avut sau le-a stabilit cu librarii din Viena (unde a călătorit destul de des), și-a restabilit colecția.

A înțeles rolul important pe care îl deține metropola dunăreană în viața științifică europeană, dar și faptul că ea reprezintă un loc propice pentru afirmarea identității naționale românești.

Se observă însă cî înainte 1848, ritmul de colecționare a lui Timotei Cipariu a scăzut simțitor, mai ales din a doua jumătate a deceniului șase.

Cauzele acestei delăsări s-ar putea identifica în schimbarea statutului politic al Transilvaniei, izolarea sa în plan ecleziastic și din viața științifică precum și debutul bolii sale. Blazarea sa o putem așeza și pe conștientizarea faptului că o singură persoană nu poate realiza o bibliotecă cu caracter național, misiune ce trebuie asumată într-un cadru instituționalizat. Probabil, nu întâmplător, inițiază, împreună cu Ioan Micu Moldovan, proiectul constituirii Bibliotecii diecezane din Blaj, dar nu a avut sprijinul dorit din partea autorităților ecleziastice.

A sperat că-și va pune în practică dorințele în cadrul Astrei, susținând prospectul constituirii unei biblioteci (ce avea ca sarcină colecționarea și studierea cărții românești vechi) ce trebuia să se transforme într-un centru național românesc de cercetare.

Și în acest caz, lipsa de interes și a suportului material au fost cauzele insuccesului. Observând zădărnicia demersurilor sale, Timotei Cipariu și-a pus, cu durere, întrebarea dacă eforturile și sacrificiile sale nu sunt cumva inutile. În momentele de disperare a însemnat:

„[…] La ce atâta mulțime de bani prădați pe cărți, care nu știu cui vor rămâne sau nu știm cum vor fi îngrijite? Ce va să fie de manuscrisele mele după mine? De raritățile ce le-am adunat cu atâta zel și atâta necruțare?”.

A ajuns chiar să se gândească la o eventuală vânzare a colecției în folosul viitoarei biblioteci naționale din București, iar dacă din această parte nu va avea înțelegere, o va vinde la „vreun neamțiu sau anglezu”. În cele din urmă, Timotei Cipariu renunță la gândul vânzării considerând, poate, că prin aceasta i-ar văduvi pe românii ardeleni de accesul la informare.

Pentru a pune în evidență tezaurul cultural, eruditul blăjean a desfășurat o intensă muncă în vederea depistării cărților românești vechi, manuscriselor („cu slove și cu litere”), bunuri de patrimoniu, pe multe dintre ele salvândule de la distrugere sau uitare.

A fost sprijinit de intelectualitatea locală (preoți și învățători) care a efectuat pentru el adevărate investigații în satele unde activa sau în cele învecinate, pentru identificarea bunurilor de patrimoniu solicitate.

Dintre colaboratori, chiar el îi amintește pe Ștefan Moldovan, Macedon Pop, Augustin Pop, Ioan Fekete-Negruțiu, Ioan Deac, Ioan Dragomir, Ilie Vlassa-Țicudi, Clemente Tămaș, Aron Pumnul.

Ștefan Moldovan absolvent al teologiei de la Blaj, unde l-a avut ca dascăl pe Timotei Cipariu, a funcționat câțiva ani ca profesor la gimnaziul blăjean, apoi preot la Ghiriș, Mediaș. b#%l!^+a?

A fost un entuziast colecționar de documente istorice, bibliofil și pasionat cercetător al trecutului românilor din Transilvania.

Așadar, nu este întâmplător faptul că a dat curs cu atâta plăcere și interes cererii lui Timotei Cipariu de a-i semnala cărți românești vechi din zona Hațegului.

Augustin Pop, din Alba Iulia, ajutat și de Axente Sever intermediază copierea unor manuscrise sau cărți păstrate la Biblioteca Batthyaneum din localitate.

Ioan Fekete Negruțiu îi trimite opt cărți românești vechi („[…] anume Biblia sacră, tipărită în București în anul 1688; Liturghia tipărită în Târgoviște din anul 1713; Psaltirea, tipărită după cum se știe în tipografia Belgradului; Evangelia sârbească în frontea unui părete cu tablă de argint, după cum din o scrisoare la călcâiul ei se vede tipărită în anul 1487 (?); altă Evangelie veche, datul îi lipsă; un Apostoleriu, tipărit în metropolia Bucureștilor în a. 1683; mai în urmă una Evangelie tipărită în a. 1682 […]”), proprietatea parohiei din Feleac.

Comunitatea este dispusă să le cedeze în schimbul unor cărți de cult noi. Ioan Deac protopopul greco-catolic al Cutului s-a arătat încântat de solicitarea directă a lui Timotei Cipariu de a-i furniza informații cu privire la cărțile românești vechi din zona Sebeșului.

Pe parcursul a patru scrisori îi semnalează existența unor astfel de exemplare la parohiile din Ciugud (o Cazanie tipărită la Iași în 1643), Daia Română (un Catavasier fără foaie de titlu) și Cut (Cazania lui Varlaam din 1643) pe care le și expediază la Blaj.

Clemente Tămaș, preot în Straja (Alba) și asesor în Consistoriul Mitropoliei blăjene îi trimite Sicriul de aur dar și Cazania tipărită la Iași în 1643, chiar dacă „[…] n-avem altă carte de propovedanii; totuși de la Dumineca Fariseului până la Paști n-avem lipsă de dânsa”.

De asemenea, este dispus să-i împrumute Noul Testament rakoțian aproape complet „[…] căci eu, având Biblia, de acela n-am lipsă […]”.

Relațiile lui Timotei Cipariu cu Aron Pumnul, chiar dacă, la un moment dat, între ei au intervenit discuții polemice de ordin filologic, s-au înscris în același registru.

Cei doi și-au furnizat reciproc știri despre cartea românească veche. Dascălul bucovinean i-a trimis lui Cipariu Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, proprietatea „bibliotecii provinciale”, dăruită de Gheorghe Asachi. Timotei Cipariu a prețuit-o în mod deosebit propunând chiar reeditarea:

„[…] ar fi foarte bine de s-ar tipări asta psaltire, ce a devenit foarte rară pentru că ea este întâia poezie română și în privința versificației rămâne foarte interesantă […]. Ar fi păcat înaintea lui Dumnezeu și rușine înaintea oamenilor să nu se tipărească asta carte prețioasă și cu un tipar mai frumos din zilele de astăzi și să nu o aibă fiecare român în casa sa […]”.

Așadar, bibliofilia lui Timotei Cipariu s-a manifestat, în mod evident, pe cel puțin două planuri.

Pe de o parte, eruditul român a colecționat numeroase cărți, scrise în diferite limbi și alfabete, unele adevărate rarități, pe care le-a așezat în biblioteca sa, utilizându-le ca instrument de lucru, iar pe de alta s-a preocupat de identificarea cărților românești vechi, pe care le-a socotit adevărate monumente ale limbii române.

Pentru atingerea celui din urmă scop a reușit să capaciteze intelectualitatea (preoți și învățători), care sa dovedit interesată și preocupată în a depista și furniza, benevol, informații despre cărțile vechi de cult și, în multe cazuri, chiar le-au expediat la Blaj.

Prin relațiile realizate, datorate în mare măsură poziției și prestigiului său, Timotei Cipariu a reușit să acopere întreaga Transilvanie.

A obținut datele dorite din zone precum: Hațeg, Alba Iulia, Sebeș, Gherla, Lăpuș, Năsăud, Târgu Mureș etc., ceea ce arată amploarea proiectului său, pe care îl putem asemăna cu o adevărată anchetă pentru inventarierea cărții românești vechi.

În prelungirea ideilor lui Vasilie Popp, suntem convinși că Timotei Cipariu a privit cartea românească veche ca un bun de patrimoniu, înțelegându-i importanța, dar și imperativul valorificării ei sub raport științific.

 Ilustru cărturar și om politic român al secolului al XIX- lea, cunoscut mai ales ca unul dintre fruntașii revoluției de la 1848 din Transilvania, Simion Bărnuțiu vede lumina zilei în data de 21 iulie 1808 în satul Bocșa Română din comitatul Zarandului, (azi județul Sălaj).

Tot aici învață tainele scrisului și ale cititului la școala comunală, după care urmează gimnaziul la complexul monahal al piastrilor din Careii Mari, continuând apoi cu facultatea teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolic.

Calitățile și spiritul său deosebit au făcut să fie repede remarcat și apreciat de profesorii și colaboratorii săi. Ocupă catedra de sintaxă la gimnaziul din Blaj, concomitent deținând postul de arhivar al consistoriului din Blaj, devenind apoi profesor la catedra de studii de la seminar, unde predă istoria universală și filozofia. Între anii 1834-1839 deține funcția de notar al consistoriului, după care revine la catedră până în 1845.

Funcțiile pe care le-a deținut l-au adus în contact direct cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, adversar al ortodoxiei și supus al Dietei din Cluj.

Un prim conflict cu acesta apare în 1837 când Bărnuțiu a protestat împotriva faptului că b#%l!^+a?Lemeni a refuzat să-l secondeze pe episcopul ortodox de la Sibiu, Vasile Moga, să ia apărarea românilor din Fundus Regius. În 1839 conflictul reizbucnește pe motivul că Simion Bărnuțiu a îndrăznit să predea filozofia la Blaj în limba română, lucru cu care Lemeni nu era de acord.1

În această perioadă de mare efervescență politică, românii, atât din Transilvania, cât și de peste munți, au de înfruntat încercările marilor imperii ale vremii de a-i deznaționaliza și de a-i determina să renunțe la credința lor strămoșească. În Transilvania, nobilimea maghiară avea ca principală preocupare în prima jumătate a secolului al XIX-lea maghiarizarea forțată a românilor. Un prim proiect al unei astfel de lege apare în lucrările Dietei de la Cluj în 1836 și va fi legalizată în 1842. Legea prevedea că „în întregul principat, toate jurisdicțiunile bisericești, după numai zece ani, sunt obligate să întrebuințeze numai limba maghiară și, după acel termen, nimeni nu va putea deține vreo slujbă dacă nu cunoaște limba maghiară. În școli se va întrebuința de asemenea numai limba maghiară”.

Împotriva legii protestează și sașii, care-și văd amenințată ființa națională, iar din partea românilor, Simion Bărnuțiu, care ca secretar al episcopului Lemeni a asistat la toate dezbaterile legii, protestează împotriva votării ei, prin articolul intitulat „O tocmeală de rușine și o lege nedreaptă” devenind mai târziu ideologul revoluției de la 1848.

Principalele căi de realizare a maghiarizării erau:

1. înmatricularea cu nume ungurești a nou născuților.

2. convertirea la catolicism, calvinism sau unitarianism a tuturor românilor.

3. maghiarizarea numelui tuturor elevilor înscriși întruna din școlile confesionale ale ungurilor.

La insistențele lui Simion Bărnuțiu, Consistoriul din Blaj protestează și el dar episcopul Lemeni refuză să convoace sinodul diecezan, fapt ce reaprinde conflictul cu Bărnuțiu.

În 1843, G. Barițiu, întruna din foile lui de la Brașov, publică articolul lui Bărnuțiu „Soborul cel mare al episcopiei Făgărașului”,în care denunță absolutismul bisericesc și despotismul episcopului Lemeni.

Inevitabil, înrăutățirea raporturilor lui Simion Bărnuțiu cu Lemeni se produce. În 1845 acesta îl suspendă din învățământ, târându-l printr-un proces rușinos și silindu-l astfel să părăsească Blajul.

De la Blaj, Bărnuțiu va merge la Sibiu, unde, la 37 de ani se înscrie ca student la Academia juridică săsească, sperând ca după absolvire să poată practica avocatura sau să ocupe vreo catedră la una din școlile din Sibiu.

Astfel evenimentele anului 1848 îl găsesc pe Simion Bărnuțiu la Sibiu, unde în seara zilei de 24 martie dicta colegului său Ioan Pușcariu, primul manifest al revoluției române intitulat „Frați români”, document care a doua zi circula în formă de manuscris printre românii din Sibiu și care formula încă de atunci principiul fundamental după care se va călăuzi revoluția română, și anume, emanciparea națională: „Nația română nu mai poate fi roabă ungurilor, secuilor și sașilor, limba noastră trebuie să aibă cinste cuviincioasă înaintea statului și a legilor…Naționalitatea noastră trebuie să se recunoască și să se asigureze”. 

Aceeași formulare va sta la baza programului din 2/14 mai 1848 când în catedrala Blajului, Bărnuțiu rostea cel mai „măduvos” discurs politic din istoria românilor.

Principalele idei care au stat la baza discursului au fost:

1.Marea Adunare Națională trebuie să șteargă iobăgia și să proclame independența națiunii române, și

2. Unio Trium Naționum, Tripartitul, Aprobatele și Compilatele să fie abrogate și să nu fie înlocuite cu o unire nefirească.

A doua zi 3/15 mai, pe câmpul de la Blaj, care de atunci se va numi al „Libertății”, Bărnuțiu va fi ales vicepreședinte al Marei Adunări Naționale și apoi președinte al Comitetului conducător al revoluției și președinte al Comitetului de pacificațiune.

De acum implicarea lui Bărnuțiu în problemele centrale ale revoluției devine și mai importantă, aproape că nu există act care să fie dat publicității, hotărâre mai importantă, fără ca să nu fie consultat.

După înfrângerea revoluției, conducătorii români sunt nevoiți să fugă din Transilvania. Simion Bărnuțiu călătorind cu vaporul pe la Constantinopol și Fiume  ajunge pe drum ocolit la Viena. Aici se înscrie ca student la facultatea de drept.

În 1852, atât el cât și Al. Papiu Ilarian, datorită deselor intervenții ale poliției imperiale, care nu agrea prezența unor studenți ce militau pentru libertate și egalitate națională, hotărăsc să-și continue studiile în Italia. Astfel Simion Bărnuțiu ajunge la Pavia, unde urmează cursurile facultății juridice, iar Al. Papiu Ilarian la Padova.

La Pavia Simion Bărnuțiu s-a remarcat ca un student eminent, luându-și doctoratul în științe juridice, dar în același timp făcând cunoscută situația poporului român și cauza pentru care lupta, fiind apreciat de italieni care trăiau o situație asemănătoare și luptau împotriva aceluiași asupritor.

Astfel chiar „magnificus rector” al universității, căruia Bărnuțiu ia dat să citească Teutamen Criticum al lui A. T. Laurian, când i-a restituit documentul i-a mărturisit că a discutat și cu alți profesori cuprinsul lucrării și au rămas încredințați că limba rămână este un dialect al limbii italiene.

De asemenea, impresionat de relicvele romane Bărnuțiu afirmă într-o scrisoare8 către Al. Papiu Ilarian că: „Nu am venit în Italia numai să învățăm Corpus Juris și Il codice b#%l!^+a?austriaco, ci, afară de acesta, să vedem cu ochii noștri și monumentele măririi strămoșilor noștri, ca să putem aduce și noi de aici câte un surcel la vetrele noastre din DACIA și să ținem focul naționalității noastre ca să nu-l stingă boarea getică și sarmatică”

Cu puțin timp înainte de a părăsi Italia publică studiul „Congresele științifice” în care stăruie ca în Transilvania să se înființeze institute școlare economice și subliniază importanța și necesitatea congreselor științifice.

Când a sosit la Iași a fost primit cu mare entuziasm de intelectualii locali, C. Hurmuzachi întâmpinându-l cu cuvintele „clarissime Doamne îl asigură că venirea Dvoastră aici e cea mai mare binefacere pentru noi”.

Spirit elevat, erudit și patriot înflăcărat, la Iași Bărnuțiu s-a făcut iubit de toată lumea.

Preocupat însă de problemele sociale politice și culturale ale vremii, Simion Bărnuțiu ia atitudine în favoarea reformelor burghezo-democratice realizate sau în curs de înfăptuire în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, își aduce contribuția la întemeierea universității ieșene și a reușit să creeze chiar o școală în care s-au format o serie de oameni politici care au cerut reforme democratice, ca votul universal și exproprierea moșiilor moșierești și mănăstirești. Tot la Iași a elaborat numeroase lucrări cu caracter juridic, științific sau pedagogic.

Activitatea sa ca profesor și îndrumător al tinerilor studenți este la fel de importantă ca și contribuția lui la revoluția de la 1848.

Încă din timpul șederii sale în Italia, când a publicat studiul „Congresele științifice”, Simion Bărnuțiu reliefa importanța pe care o acorda învățământului , deoarece el vedea în școală și în eradicarea analfabetismului un mijloc prin care vor putea fi scoase masele populare din mizeria în care erau ținute de clasa exploatatoare.

Pe monumentul ridicat mai târziu pe mormântul său din Bocșa Română sunt scrise cuvintele: libertate, frățietate, egalitate, naționalitate – cuvinte ce i-au marcat personalitatea, existența și activitatea.

Tot timpul a fost un fervent susținător al latinității limbii române, un orator înnăscut și un patriot înflăcărat.

Discursul rostit la 2/14 mai 1848 în catedrala Blajului demonstrează cu prisosință toate calitățile sale, iar întreaga lui activitate, până în ceasul morții pusă în slujba emancipării națiunii române, îl așază în rândurile celor mai de seamă bărbați ai țării, cu care ne mândrim și care pentru noi rămâne o pildă vie.

Concluzii

Secolul al XIX-lea este perioada în care se formează – se poate spune – suprastructura politică și culturală a statului român modern.

Datorită eforturilor depuse, viața spirituală și mecanismele de bază ale luptei împotriva analfabetismului se așează în tiparele moderne, așa cum se întâmpla în întreaga Europă.

Se pun astfel bazele culturii instituționalizate moderne, care marchează trecerea de la etapa „haotică” a unei culturi practicate individual, care satisfăcea gusturile unei clase elitare destul de reduse numeric, la o cultură pe scară națională, bazată pe implicarea oamenilor simpli, de la țară și care se transformă treptat într-o formă de manifestare a societății civile în toată amploarea ei; ceea ce dovedește un nivel ridicat de maturitate a societății românești.

Cele mai însemnate rezultate au fost obținute cu siguranță de Asociațiunea b#%l!^+a?Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.

O altă direcție prin care intelectualitatea românească ardelenească a ales să se manifeste a fost strâns legată de activitatea școlar-bisericească.

Se pune în lumină activitatea preoților-dascăli sau învățătorilor ardelenii, care s-au implicat intens în activitatea de culturalizare și alfabetizare masivă a românilor.

Având la îndemână instrumentele necesare practicii didactice, dar și o „masă de manevră” reprezentată de elevi, învățătorii au depășit limitele școlii, transformându-se în „dascăli ai comunității”.

Pentru că preotul era în multe cazuri și învățător, poate că cel mai potrivit ar fi să-l numim în consecință.

Astfel, preoții- învățători, dar și acei intelectuali laici care s-au pregătit pentru o carieră didactică, s-au manifestat în cadrul reuniunilor învățătorilor care, trecând peste limitele confesionale ale celor două biserici, se regăsesc în majoritatea orașelor din Ardeal.

Ele reprezintă, prin modul de organizare și prin activitatea desfășurată, o soluție dintre cele mai prolifice de promovare a culturii în rândul populației de vârstă școlară, și nu numai, prin îmbinarea învățământului în cadru organizat cu activitățile extrașcolare. În plus, promovează și acea solidaritate de breaslă în rândul învățătorilor și, prin puterea exemplului, provoacă majoritatea cadrelor didactice din epocă să adopte o atitudine cât mai deschisă și mai favorabilă activităților extracuriculare.

Documentele atestă existența unor cabinete de lectură încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Ardeal; a bibliotecilor unor asociații, cu fonduri enciclopedice și care funcționau ca și biblioteci publice, oferind acces gratuit tuturor; au existat, de asemenea, biblioteci specializate, precum cele organizate în cadrul școlilor românești de diferite confesiuni sau parohiale – organizate de către un cleric, dar care erau puse în timpul vieții sau după moartea fondatorului la dispoziția tuturor celor interesați; nu în ultimul rând, sunt menționate colecții particulare, fondate de intelectualii vremii.

O istorie a bibliotecilor în zona Ardealului începe încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

În spațiul românesc, limba cărților bisericești a fost model de urmat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, dar din acest moment trebuie să se vorbească despre o dezvoltare autonomă a celor două variante fundamentale ale limbii literare: limba literară laică și limba literară religioasă. Limba vechilor texte religioase, „limba vechilor cazanii”, a rămas însă, alături de limba cronicilor și de limba folclorului, un rezervor nesecat de material lingvistic pentru scriitorii noștri din perioada modernă. Grație caracterului conservator al limbii literare religioase, ne-am aștepta ca aceasta să rămână în afara experimentelor lingvistice din secolul al XIX-lea, experimente despre care s-a vorbit atât de mult în literatura de specialitate.

Cu toate acestea, lucrurile nu stau deloc așa, și asistăm la schimbări fără precedent în limba cărții bisericești, care nu se fac însă în mod tacit, ci sunt susținute și în plan teoretic. Până în acest moment, cea mai fermă luare de atitudine cu privire la necesitatea ca varianta religioasă a limbii literare să țină pasul cu schimbările înregistrate la nivelul limbii în general îi aparține lui Samuil Micu, atunci când, în cuvântul Cătră cetitoriu la Biblia sa din 1795, critică graiul vechiului text, considerat „mult osibit de vorba cea de acum obicinuită și mai ales de graiul și de stilul cel din cărțile besericești, care în toate besearecile românești să cetesc, și pentru aceaea pretutindenea tuturor și de toți iaste cunoscut și înțeles.”

Filologul și stilistul rafinat care a fost Samuil Micu nu a putut rămâne indiferent la nevoia de a aduce textul biblic românesc la nivelul de evoluție atins de limba română în cei aproape 100 de ani care trecuseră de la tipărirea Bibliei la București, însă trebuie subliniat și aici faptul că schimbările făcute de el nu întrec măsura, iar criteriul cu care a operat nu a fost unul pur etimologic, așa cum ne-am aștepta, dacă ținem seama de concepția sa lingvistică.

Dimpotrivă, conștient de complexitatea problemei cu care se confrunta în această probă de virtute lingvistică, a ales să păstreze cuvintele nelatine, dacă acestea erau încă în circulație într-o arie dialectală largă, sau a înlocuit un cuvânt de origine slavă tot cu un slavonism, dacă cel dintâi nu mai era obișnuit în vorbirea românilor, iar cel din urmă era în uz, și nu a ținut cu tot dinadinsul să aducă în locul slavonismului un cuvânt de origine latină.

Secolul al XVIII-lea, prin afirmarea puternică a primei generații de cărturari iluminiști, a însemnat revenirea Transilvaniei în prim-planul vieții culturale, după ce, cu un secol în urmă, prin strălucirea culturii umaniste, Țara Românească și Moldova detronaseră prioritatea Transilvaniei în naționalizarea limbii religioase, prioritate dobândită de autorii anonimi ai textelor rotacizante și de Coresi, printr-o cochetărie necesară cu reformații, care s-a dovedit însă primejdioasă ulterior chiar pentru ființa bisericii românești din Transilvania, odată cu înstăpânirea și manifestarea violentă a calvinismului în principat.

Revoluția umanistă din Țara Românească și Moldova a avut rațiuni interne de desfășurare, fie că era vorba de naționalizarea cultului divin, fie de întemeierea unei literaturi religioase independente de acest cult.

Cea mai mare realizare a secolului al XVII-lea, unic la noi prin strălucire culturală, a fost traducerea și tipărirea pentru prima dată integral a Bibliei în limba română. Această traducere s-a făcut din necesități culturale, implicând persoane laice și clerici. Prin tipărirea integrală a Sfintei Scripturi în limba română, Biblia de la 1688 depășea sfera restrânsă a bisericii, textul acesteia nefiind tipărit pentru a fi citit în biserică; textele destinate oficierii ritualului circulau în cărți mai mici, ușor de folosit în timpul slujbei religioase. b#%l!^+a?

Timotei Cipariu își leagă numele și activitatea de acea generație fericită de intelectuali români de la 1848 care au deja viziunea unei Românii europene și consideră că lupta ardelenilor pentru emancipare politică și socială face parte din marea mișcare ce a deșteptat la viață popoarele continentului în atât de frământatul veac al XIX-lea. Este un timp de mari prefaceri ce își materializează impetuos resursele lăuntrice în personalități a căror creație face ca tendințele vagi să se expliciteze, configurându-i clar contururile și propulsându-l în aceeași măsură spre căutarea unor noi căi de manifestare. Lenta, dar ireversibila, mișcare de desprindere de tutela modelelor culturale tradiționale își găsește cel mai strălucit reprezentant în acest spirit pe care, fără nici o teamă de neavenitele clișee, îl putem numi cu adevărat enciclopedic și universal. Mereu pătruns de responsabilitatea morală a intelectualului față de neamul său, Cipariu nu pregetă să-și dedice întreaga viață ridicării și educării poporului, fiind fără încetare conștient de prăpastia ce separă o lume ce abia ieșise din tenebrele feudalismului de Occidentul luminat. „Ce facem noi”, se întreabă patriotul, „când toată lumea civilizată este în cea mai neastâmpărată lucrare, când lupta între despotismul barbariei și libertatea culturei, între spiritul întunerecului și geniul civilizațiunei arde mai cu furie decât oricând…”1 . Anii de formare petrecuți pe băncile școlii blăjene și o viață de om în sălile bibliotecilor și printre cărțile sale dragi vor contura treptat un tip de atitudine ce-i va asigura un loc de seamă printre liderii de opinie ai românilor ardeleni și o viziune justă asupra a ce și cum trebuie schimbat, neuitând nici o clipă că, oricât de seducătoare ar fi modelele occidentale, ele trebuie neapărat adaptate realităților locale. Autoritatea sa morală și puterea de persuasiune a ideilor sale se vor întemeia astfel nu numai pe o cultură solidă, ci și pe credința în consistența logică și în justețea argumentelor sale. Și pe această temelie greu de clătinat, ce îmbină o erudiție remarcabilă cu viziunea clară a scopului, se construiește o activitate care este expresia celui mai desăvârșit altruism. Cum oare s-ar putea cuprinde în paginile sărace ale unui articol munca de o viață a celui care a fost om de cultură, pedagog, filolog, istoric, editor și colecționar de documente, critic și istoric literar, bibliofil, jurnalist, orator, om politic, animator cultural și câte altele?

Profitând de truda mai multor generații de cercetători care s-au oprit asupra diverselor aspecte ale activității lui Timotei Cipariu, pentru care nutrim cea mai adâncă recunoștință, și sub impulsul atotstăpânitor al curiozității intelectuale vom încerca să pătrundem într-o zonă mai puțin explorată, care pune în valoare, de parcă ar mai fi nevoie, calitățile de om universal ale cărturarului român.

Bibliografie

1. Albu Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania între 1800-1867, București, 1971;

2. Archivu pentru filologia și istoria, deseori scris în întregime de Timotei Cipariu, a apărut în 40 de numere, din 1867 până în 1872.

3. Arhiva Timotei Cipariu, doc. 2055, 2020;

4. Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea românească din Transilvania în veacul al VIII – lea, Cluj, 2000;

5. Chereșteșiu Victor, Bodea C, Surdu, B, Nițu C, Egyed A, Curticăpeanu, V, Din istoria Transilvaniei, II, Ed. Academiei, București, 1961;

6. Constantinescu, Leon Jean, Chestiunea Transilvaniei, București, ed. Jurnalul Literar, 1997;

7. Daniela Deteșan, Procesul Lemenian, Editura presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008;

8. Daniel Dumitran, Un timp al reformelor, Biserica Greco-Catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Editura Argonaut, 2007;

9. Fugariu, Florea, Școala Ardeleană, ediție critică, ed. Minerva, București, 1983;

10. Ciprian Ghișa, Episcopia Greco-Catolică de Făgăraș în timpul păstoririi lui Ioan Lemeni, Vol. 2, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;

11. Gyemant Ladislau – Miscarea nationala a romanilor din Transilvania intre anii 1790 si 1848, Editura Stintifica si pedagogica Bucuresti,1986;

12. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, Buc., 1915;

13. Istoria României în date;

14. Jinga, Victor, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, ed. “Tipocart Brașov S. A.”, Brașov, 1995;

15. Iacob Mârza, Școală și națiune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987;

16. Francisc Pall-Inochentie Micu Klein: Exilul la Roma 1745-1768. Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 1997;

17. Ioan Rusu, Icoana pământului sau Carte de Geografie, I, Blaj, Tip. Semin., 1842.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

1. Albu Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania între 1800-1867, București, 1971;

2. Archivu pentru filologia și istoria, deseori scris în întregime de Timotei Cipariu, a apărut în 40 de numere, din 1867 până în 1872.

3. Arhiva Timotei Cipariu, doc. 2055, 2020;

4. Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea românească din Transilvania în veacul al VIII – lea, Cluj, 2000;

5. Chereșteșiu Victor, Bodea C, Surdu, B, Nițu C, Egyed A, Curticăpeanu, V, Din istoria Transilvaniei, II, Ed. Academiei, București, 1961;

6. Constantinescu, Leon Jean, Chestiunea Transilvaniei, București, ed. Jurnalul Literar, 1997;

7. Daniela Deteșan, Procesul Lemenian, Editura presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008;

8. Daniel Dumitran, Un timp al reformelor, Biserica Greco-Catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Editura Argonaut, 2007;

9. Fugariu, Florea, Școala Ardeleană, ediție critică, ed. Minerva, București, 1983;

10. Ciprian Ghișa, Episcopia Greco-Catolică de Făgăraș în timpul păstoririi lui Ioan Lemeni, Vol. 2, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;

11. Gyemant Ladislau – Miscarea nationala a romanilor din Transilvania intre anii 1790 si 1848, Editura Stintifica si pedagogica Bucuresti,1986;

12. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, Buc., 1915;

13. Istoria României în date;

14. Jinga, Victor, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, ed. “Tipocart Brașov S. A.”, Brașov, 1995;

15. Iacob Mârza, Școală și națiune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987;

16. Francisc Pall-Inochentie Micu Klein: Exilul la Roma 1745-1768. Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 1997;

17. Ioan Rusu, Icoana pământului sau Carte de Geografie, I, Blaj, Tip. Semin., 1842.