Repere ale Culturii Populare In Tara Zarandului

Repere ale culturii populare în Țara Zarandului

CUPRINS:

Introducere

Prin prezenta lucrare, cu titlul „Repere ale culturii populare în Țara Zarandului” am încercat să evidențiez cele mai interesante și neobișnuite produse ale culturii populare și implicit ale folclorului din Depresiunea Zarandului, străvechi leagăn de pământ românesc păstrător al tradițiilor străbune. Încă din cele mai vechi timpuri, aceste minunate locuri au păstrat vie flacăra arzândă a focului de dor de țară și de tradiții ca un arc peste negura vremurilor.

Cercetători din diferite domenii de specialitate, geografi, istorici, etnografi, etnologi, oameni de cultură din domenii variate, din timpurile de demult până în zilele noastre, au prezentat Zarandul ca o identitate bine definită în spațiu și timp, o zonă, un teritoriu cu particularități care o individualizează în contextul geografic, istoric și spiritual al Munților Apuseni, al Transilvaniei, cu parte originală de contribuție în istoria României. Această zonă geografică și-a luat denumirea de ”țară”, Țara Zarandului, fiind astfel numită din vremurile îndepărtate pe scara timpului, așa cum sunt și alte țări românești, căci Țara Românească e o țară de țări.

Traversată de apele Crișului Alb, Zarandul are un scenariu sensibil, incluzând frumoșii și împăduriții Munți Apuseni. Cu rolul de a puncta peisajele naturale sunt satele sale, unde oamenii trăiesc și mențin pentru sute de ani tradițiile. În Țara Zarandului este o abundență a arhitecturii religioase, a vestigiilor străvechi din vremea dacilor și romanilor, a monumentelor istorice cât și a monumentelor naturale bine conservate, toate acestea fiind desăvârșite de creațiile populare asemeni unui liant care le potențiază și mai mult valorile.

Pentru realizarea acestei lucrări s-au folosit mai multe surse și informații, primite de la ……………….cărora le mulțumesc pentru informațiile și interesul acordat.

Argument

Din copilarie și până acum, ca fiică a Țării Zarandului, mă consider norocoasă că am avut șansa să mă nasc și să cresc pe acest tărâm binecuvantat de Dumnezeu, că am avut ocazia să colind aceste locuri în lung și-n lat, să mă bucur alături de comunitatea din care am făcut și încă fac parte de obiceiurile străbune, să împărtășesc datinile locului, să admir frumusețile naturii cât și pe cele create de mâna omului. Nu pot să nu exclam cu bucurie în glas cât de frumoasă e această lume! Ne-a dat Dumnezeu de toate, dar noi nu știm să prețuim ce avem. Oare câtă apă va trebui să mai treacă pe Crișul nostru până vom învăța să prețuim pământul ca pe cel mai scump giuvaer, și creațiile populare pe care le-au născocit mințile acestor oameni minunați ai locului.

Totul este deosebit de frumos în lumea asta mare, dar cel mai frumos sentiment îl simți când te întorci acasă, când treci fâșia de pământ brăzdată, când pui piciorul pe pământ zărăndean simți că ești fericit și că nicăieri nu e mai bine ca acasă.

Suntem ferm convinși că nici străinii care ne vizitează țara noastră, nu vor uita limpezimea de cleștar a râurilor noastre și nici aliul, și cântecele, datinile și obiceiurile oamenilor ce stăpânesc această minunată țară.

Se constată însă, că mărețele progrese ale științei aduc după sine și unele transformări ce umbresc aceste datini, bogății ale spiritualității poporului nostru, după care pe drept cuvânt trebuie să fim cu adevărat nostalgici.

Până nu demult o gospodărie țărănească românească era de fapt o mică întreprindere în care familia reușea să-și obțină toate alimentele și materialele necesare existenței. Satul era de fapt o comunitate în care erau dezvoltate armonios relațiile de întrajutorare, de prietenie, de bună înțelegere.

Astăzi, aceste relații s-au mai destrămat. Clăcile nu-și mai au rostul, pentru că ceea ce altă dată realizau câteva zeci de persoane prin munca unită, acum realizează o mașină în scurt timp și contra cost.

Cânepa nu se cultivă de mult timp sau dacă se cultivă uneltele folosite pentru prelucrare sunt modernizate. Tot mai rar este folosit și războiul de țesut, astăzi în locul covoarelor, țesute cu frumoase motive geometrice, cu o simbolistică care a străbătut mileniile, sunt preferate carpetele turcești în culori stridente și decorațiuni hilare.

Încă se mai folosește secera la tăiatul cocenilor de porumb sau coasa pentru cositul fânului, dar și acestea au înlocuitori: cositoarca mecanică.

Cântecele, de care răsunau dealurile și văile, atunci când se întorceau feciorii și fetele de la seceriș sau de la fân, sunt înlocuite astăzi de ritmurile stridente și nearmonioasc ale casetofoanelor. Veselia, jocul și distracția în comun a sătenilor cu ocazia clăcilor și șezătorilor a fost înlocuită de distracția obținută în fața televizorului sau mai nou a calculatorului. Am trecut extrem de repede la era tehnicii modeme riscând să înmormântăm în câțiva ani o civilizație, o spiritualitate, pe care strămoșii noștri au păstrat-o, au îmbogățit-o timp de milenii. Ar fi păcat să ne debarasăm, cu grabă de tot ceea ce este vechi, de tot ceea ce am moștenit, pentru că astfel ne vom găsi în câțiva ani, în situația unui popor fără tradiții, fără valori spirituale, fără rădăcini, un popor care va putea fi purtat de valurile istoriei, după bunul lor plac.

În consecință, spunea marele etnograf Romulus Vuia civilizația noastră populară este mărturia cea mai sigură decât mocumentelc scrise ale cancelarilor curților străine care înregistrau numai evenimentele zgomotoase de la suprafață, și nu luau la cunoștință viața adânc înrădăcinată și permanentă.

Dar să fim încrezători că orice epocă de cultură ce se încheie lasă în urmă, în floarea uscată, semințele vremii noi. Cultura populară a învins de nenumărate ori negura timpului istoric, și va ști să înfrunte orice situație în așa fel încât germenii unui viitor mai bun să rodească pentru țară.

. I: DELIMITARE GEOGRAFICĂ ȘI CONSIDERAȚII ISTORICE

Țara Zarandului poate fi definită ca o cetate naturală, înconjurată de munți, străbătută de râuri și văi, care curg printre dealuri, așa cum s-a constituit din erele geologice. E o cetate a spiritului, a conștiinței de sine, afirmată în confruntarea cu istoria, care i-a pus pe oamenii acestor locuri în problematica dilemă a existenței sau nonexistenței. „În vremurile de restriște, când vremelnic sunt învinși, ei se retrag în munți, în luminișuri de pădure, întemeiază acolo cetăți ale spiritului, se reîntorc apoi, când vremurile sunt prielnice, în locurile de origine, continuând neîntrerupt un mod de existență care îi definește în propria lor țară.” O subliniere se impune cu necesitate: moții crișeni, cum sunt ei numiți în comparație cu moții arieșeni, nu se închid în cetate, ca într-o cochilie, cum spun unii despre români, ci, dimpotrivă, prin trecători de munți și dealuri, pe valea Crișului Alb, care se revarsă în câmpia vestică, se deschid larg spre cele patru zări. Mulți au ales calea străinătății, ducând cu ei imaginea cetății ideale, cum este în toate timpurile și locurile cetatea de baștină.

Tot Romulus Neag ne prezintă în „Monografia municipiului Brad” că această zonă este situată în sud-vestul Munților Metaliferi, în depresiunea formată de-o parte și alta a Crișului Alb, un spațiu larg, în care râurile și pâraiele își revarsă aluviunile montane și pulberile de aur din adâncuri de granit, ceea ce i-a îndreptățit pe geografi să afirme că are forma unei cuvete, în care, din cele mai vechi timpuri, oamenii au întemeiat o vatră, o țară, cu un mod specific de existență.

În lunci și zăvoaie, locuitorii de aici au început să cultive pământul fertil, să crească animale și să spele aurul adus de pâraiele care ies din adâncuri montane sau scos la suprafață prin permanente alunecări de dealuri. Cu timpul, pe măsura înmulțirii populației, sub presiunea unor factori externi, diferitele seminții care au poposit temporar, ori s-au așezat definitiv aici, oamenii au început să defrișeze pădurile și să întemeieze acolo țări.

Poziția geografică și limitele Țării Zarandului

Potrivit lui I. Simionescu, această așezare umană, care leagă Țara Moților de pe Arieș de Țara Mureșului și Țara Aradului, devine principalul centru economic și cultural al Țării Zarandului, așadar privilegiată și prin poziția ei la o importantă intersecție de drumuri. Se vor crea aici instituții, în primul rând târgul, care polarizează interesul oamenilor de pe acest vast teritoriu, dar, care în același timp, emană energii spirituale, care dau tot timpul un sens vieții celor care vin în contact cu aceste binefaceri ale Zarandului. „E așezat în loc bun, în una din cele mai încântătoare și liniștite poziții din cuprinsul românesc, acolo unde Crișul Alb cotește venind dinspre înfundătoarea izvoarelor sale”.

Nu este de mirare faptul că Țara Zarandului devine mai mult decât reprezentativă pentru județul Hunedoara. Așa cum istoricul zărăndean Romulus Neag aprecia „Este pe drept cuvânt numit tezaurul Europei, pentru că aurul de aici a poleit palate din Roma, Budapesta, Viena, Berlin și Paris, în timp ce truditorii din minele de aur aveau calitatea de iobagi”.

Dar așezarea geografică nu este singurul atuu al acestei zone. Caracteristica principală a reliefului din zona Zarandului o constituie aspectul depresionar: o zonă joasă, alternând cu dealuri ondulate cu spinările rotunjite și prelungi, luând uneori chiar aspectul plaiului și coborând lin în albia Crișului Alb. Același istoric zărăndean anterior menționat consemnează „forma în trepte a reliefului, de la văile mai lungi și mai înguste, cu luncile lor animate de o floră și o faună viu colorate, la dealurile de diferite înălțimi și armătura de munți care o înconjoară ca pe-o cetate statornicită a celor care au populat dintotdeauna acest teritoriu.”

Depresiunea Zarandului este intens împădurită și oricine poate conchide faptul că prin acțiunea de defrișare și formare a unor așezări umane, numite crânguri, dealurile din jur au devenit prielnice practicării agriculturii și pășunatului, dar nu numai. Țara Zarandului nu se remarcă doar prin comerțul cu lemn, ca mijloc de supraviețuire pentru locuitori, ci și prin minunate creații populare, rezultate din meșteșugurile confecționării obiectelor artizanale, al sculpturilor în lemn, etc. Aici, aport important este conferit de clima temperat-continentală, în general blândă, umedă și moderată, cu o particularitate esențială, primăverile și toamnele sunt mai scurte, verile și iernile sunt mai lungi. Tocmai aceste ierni lungi au oferit oamenilor de-a lungul timpului posibilitatea de a crea și a născoci adevărate opere de artă populară.

Nu în ultimul rând solul predominant al zonei este un avantaj pentru locuitori, căci pe lângă întrebuințările obișnuite, solurile silvestre brune și brune-gălbui sunt folosite și pentru olărit.

Pe întreg teritoriul Țării Zarandului putem întâlni o diversitate de obiective culturale, istorice și turistice, care păstrează vie cultura și istoria locurilor asupra cărora omul și-a pus amprenta încă din perioada romană. Pe lângă cultură și istorie, avem și cadrul natural unde întreaga civilizație s-a putut dezvolta.

Zarandul este regiunea în care răscoalele și războaiele vremii au lăsat urme și amintiri, care astăzi le putem vedea prin troițe și inscripții, ori prin arbori multiseculari practic intrați în legendă. Este zona în care potecile și trecătorile, movilele și cimitirele ridică la un mai mare rang de importanță aceste ținuturi, și demonstrează clar că aici se ascunde un adevărat „tezaur de energii risipite în obida și în ridicările trecute.”

Încerc acum să dau exemple concrete începănd cu siturile naturale precum Muntele Vulcan cu o legendă veche purtată din străbuni prin viu grai, și Măgurile Băiței. Avem aici și arii naturale protejate de interesul național, cât și monumente ale naturii, cum ar fi Podul Natural de la Grohot, Cheile Ribicioarei și Uibăreștilor, Peștera Cizmei, Cheile Bulzeștiului, Valea Techereului, Gorunul lui Horea, Gorunul Regelui Ferdinand și, nu în ultimul rând, Minereuri aurifere, argifere, argintifere și complexe.

Monumentele din regiunea Țării Zarandului, precum Monumentul lui Avram Iancu, Crucea Iancului, Mormântul lui Avram Iancu, Obeliscul lui Iancu, Crucea Iancului, Plăcile comemorative, Casa Memorială Avram Iancu, Casa Memorială Crișan, Grupul sanctuar din centrul satului Buceș și Monumentele din curtea Bisericii din Mihaileni, aduc o mai mare însemnătate istoriei locurilor, acestea fiind onorate anual de o serie de serbări și demonstrații.

Nu în ultimul rând, întâlnim și obiective arhitecturale, cu o importanță istorică ridicată: Clădirea Prefecturii Comitatului Zarand, ”Cafana” fost hotel în care se aduna intelectualitatea locului, Clădirea Prețuirii, Spitalul Vechi- loc în care a fost internat Avram Iancu, Crucea de Piatră de la Ormindea-Sec. XVIII, Troița din Centru Civic Blăjeni, Troița Memorială din satul Șesuri, Troița din Mesteacan, Troița din Curechiu, Troița din Mihaileni, Troița din Buceș, Troița din Valișoara, Troița din Ribița, Troița din Halmagiu, Troița ridicată în anul 1928 în Crișcior în amintirea celor 40 de ostași, Obeliscul ridicat în anul 1934 în Crișcior la împlinirea a 150 de ani de la Răscoala Iobagilor, Crucea de la Cheia și Moara Veche din satul Rovina.

Toate aceste situri, monumente, troițe și obiective arhitecturale reprezintă prilejul perfect nu numai de a-i comemora pe înaintașii noștri, ci de a ne întoarce în timp cu gândul la tradiții, la obiceiuri străbune și nu în ultimul rând la folclor. Toate acestea aduc în prim plan portul popular, târgurile cu produse artizanale, cântecul și dansul păstrat cu sfințenie din generație în generație.

Toate acestea rezultând, de la începuturi și până astăzi, din soarta zbuciumată a oamenilor din această zonă, oameni cu sufletul plin de mândrie, care prin vitejia lor până la sacrificiu, au răzbit când mărimea încercărilor și a răutăților le-a amenințat ființa.

. II : FOLCLORUL CA FORMĂ DE CULTURĂ

II.1. Delimitare conceptuală

Cultura poate fi definită ca un proces de dezvoltare a omului din punct de vedere socio-uman, o cultivare spirituală, intelectuală, materială și, nu în ultimul rând, emoțională, care cuprinde și un pachet vast de caracteristici legate de aceste aspecte. Aceasta se raportează și la nivel de societate ori grup social.

Cultura, pentru om, este tot ce are el încă de la începuturile lumii și până în prezent. Antropologia, disciplină dezvoltată în secolul al XIX-lea, vorbește chiar despre o „natură umană”. Cultura este paralelă cu orice civilizație, ea dezvoltându-se odată cu întreaga omenire.

Cultura are ca principală modalitate de transmitere folosirea unor gesturi, cuvinte, scris, arte, prin presă, radio, televiziune, telefon, etc., ori de aici rezultând metoda de transmitere orală ca fiind cea mai importantă, și cea mai veche. Ea datează de la începuturile lumii, când se transmitea prin viu grai totul.

Mai putem spune că ea constituie cunoștințe, credințe, moravuri, obiceiuri, și, nu în ultimul rând, orice fel de experiență acumulată, de-a lungul timpul, de către oamenii dintr-o societate. Ea este modul de viață atribuit de un grup de oameni, în raport cu un anumit tip de mediu înconjurător, propus de către oameni și dezvoltat material ori non-material de-a lungul generațiilor.

În cărțile de specialitate ale lui I. V. Boldureanu, regăsim cultura ca fiind de doua tipuri: folk, ce este întâlnită, cu precădere în spațiul rural prin instituții, obiceiuri, îndemânări, port, și stil de viață, ca o comunitate mică, stabilă, și, nu în ultimul rând, unită și cu bazele puse în totalitate pe tradiție, fără dorința de schimbare; iar cea de-a doua este cea populară, regăsind-o în spațiul urban, cu o masă mai mare de oameni, care trăiesc după modelul individualismului și sunt dispuși, cu precădere, la schimbări. În momentul de față cultura folk nu se mai prea regăsește, spun specialiștii, ea datând de fapt ca o cultură populară, fiind dezvoltată după principiile acesteia din urmă. De aici reiese și ideea de cultură populară ca simbol al identității și precursor al civilizației moderne.

Preocupările pentru cultură atât de diversificate de-a lungul timpului au culminat la mijlocul secoulului al XIX-lea cu înființarea la Sibiu, în inima Ardealului, a unei societăți responsabilă cu răspândirea și dezvoltarea culturii, științei și literaturii române din Transilvania –Astra—Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.

În cadrul acestei societăți s-au organizat serbări și expoziții acordându-se o atenție deosebită culturii populare, în speță portului popular. Acesta era un prilej deosebit pentru zona Zarandului, căci profesorii de la Gimnaziul din Brad, au promotorii folclorului, a tradițiile și a obiceiurilor zărăndene.

Cultura, prin însușirea de creație umană, este un domeniu al antropologiei culturale, dat fiind faptul că ea ajută la o modificare importantă, ilustrând bazele omului în istorie și în societate. Aceasta își supune și etnologia, prin gradul său de extindere a cercetării.

Etnologia se poate defini pornind de la etimonul (grecescul ethnos – grup, popor), având ca primă caracteristică aceea de știință ce reconstituie istoria popoarelor; aceasta ca disciplină din domeniul folcloristicii are doua accepțiuni, și anume, studierea etniliilor sau a grupurilor etnice dintr-o anumită zonă geografică, și studierea propriei etnii naționale, al obiceiurilor și al foclorului ca mijloace de manifestare a culturii populare.

Mai putem aduce aici în discuție și domeniul Etnografiei. Aceasta este o disciplină ștințifică menită să studieze tehnicile tradiționale și civilizațiile rurale. Etnografia este prin excelență descriptivă datorită modului concret în care ilustrează dezvoltarea artei și a culturii populare.

Ca tipuri de folclor regăsim următoarele: folclorul muzical, folclorul coregrafic, folcloru literar, teatrul popular. Iar Categoriile principale ale acestuia sunt  folclorul copiilor și pentru copii, folclorul obiceiurilor de peste an, conținuturile epice și dramatice, categoriile lirice și alte categorii.

Încerc acum să identific în Țara Zarandului cele mai întâlnite tipuri de folclor.

Încep cu Folclorul muzical care cuprinde toate creațiile culturii spiritual populare românești legat strict de sunete. Acesta exprimă cu precădere moștenirea muzicală a oamenilor de la sat din toate timpurile și a popoarelor din care ei au luat naștere.

În Țara Zarandului, Folclorul muzical datează de când, în 1920, Societatea ”MICA” a preluat exploatările miniere aurifere din Regiunea Bradului, din județul Hunedoara, conducerea Societății și-a dat seama de îndatoririle sociale și naționale, care îi reveneau odată cu activitatea industrială pe care o începea.

„Muzica înnobilează sufletul și-l ridică din el însuși spre culmi de senin și de înțelepciune. Omul reîntors la muzică e mai bun, mai cuminte, mai harnic, mai apropiat de Dumnezeu și de ai săi.” Acestea fiind gândurile din care au dat startul la toată osteneala și toată munca pentru organizarea unui început de acțiune pentru educația muzicală. Cu mulți ani în urmă, Societatea "MICA" a adus în municipiul Brad un maestru de muzică, încredințându-i misiunea de a organiza un cor și o fanfară.

Astfel s-au construit, prin dezvoltare sistematică din întâlniri simple în locuri neînsemnate într-un adevărat cămin cultural, apoi un cor mixt pe patru voci, alcătuit din 100 de persoane. Coriștii fiind recrutați din personalul muncitoresc al societății sau din membri familiilor lor. Repertoriul acestui cor îl forma mai ales cântecele populare românești, armonizate, mai cu deosebire cele din regiunea Munților Apuseni, precum și marile bucăți corale de acțiune și simțire națională.

Corul a luat parte la toate festivitățile culturale organizate în Gurabarza și în satele din regiune. Fanfara fiind compusă din 60 de instrumente muzicale. Personalul acestei fanfare fiind în întregime ales dintre salariați, tineri ai Societății, marea majoritate săteni; fără nici o pregătire specială, cu nivelul didactic al școalii primare. Această fanfară are o uniformă proprie, schimbată mai apoi în costumul național din regiune. Fanfara a luat parte la toate manifestările culurale și sportive, organizate de Serviciul Social al Societății ”MICA”.

Cursul acestei activități a luat sfârși odată cu inchiderea mineritului la începutul anilor 2000. Însă folclorul muzical continuă, prin activități desfășurate în cadrul Căminelor Culturale și al școlilor, și le putem admira și la evenimente precum cele culturale, istorice și politice din toată Țara Zarandului și în zilele noastre.

Folclorul literar  reprezintă o parte esențială ce vizează totalitatea creațiilor literare cu principale caracteristici oralitatea, sincretismul, traditionalismul, un autor anonim și nu în ultimul rând cu spirit colectiv, el fiind de fapt așa numita literatură nescrisă, rezultat din gândirea și sentimentele oamenilor simpli.

Scrierea folclorică literară în Țara Zarandului se regăsește preponderent de prin decursul anilor secului al XX-lea prin scriitori precum : Vlaicu Bârna de la Crișan- cu publicații în care evocă cu multă căldură imagini din trecutul moților și ale conducătorilor lor, Mircea Sântimbreanu de la Băița, cu publicații în care se folosește cu precădere de sufletul copilului din interior, Marcel Petrișor de la Ocișor, publicații în care ilustreză o lume în expansiunea cosmică, Radu Stelejan de la Brad, a cărui poezie este a transparențelor subpământene, ș.a.

Neamul nostru românesc este reprezentat cu precădere de către poezia populară transmisă prin viu grai, din generație în generație, și scrisă în ultimile decenii sub diferite forme în literatura de specialitate. Oamenii își exprimau sentimentele, trăirile și gândurile inspirați de liniștea pădurilor, cântecul păsărilor, murmurul izvoarelor, muncile agricole și gospodărești și tot ceea ce avea legătură cu întreaga viață.

În prezent, un exemplu concret, din Țara Zarandului, și mai precis din comuna Crișcior, sat Zdrapți, este doamna Maria Oprea, care publică un volum de poezii, „La poale de Apuseni”, și o serie de cărți în colaborare cu alți scriitori. Aceasta, după terminarea școlii, a fost repartizată ca maistru minier în subteran, și, deși a lucrat într-un domeniu total opus literaturii, ea a fost inspirată de frumusețea naturii, de satul natal, de faptele istorice, de Sfintele Sărbători, de apropiați și chiar de viața de miner pentru a creea o adevărată operă, „Acolo, în sumbrele adâncuri/ În stâncile din subteran,/ Au coborât minerii harnici,/ Să dea metale peste plan./…/ Azi subteranul înflorește,/ A fi miner este o mândrie,/ Deci moților, mineri de frunte./ Slăviți a noastră Românie.”, prezentată fiind în mai multe întâlniri cu poeți țărani.

Un alt exemplu ar fi și domnul Botoș Visalon, cu volumul ”Din val în val”, dedicat soției și fiilor lui, evidențiind cu candoare micul și marele univers din care facem parte. Autorul privește natura, apropiind dimensiunile ei, apropiind cerul de pământ : „Pâlcuri discrete de ”vată”/ Străbat cerul câte-odată/ Se-oglindește ceru-n/ Poleind valul cu soare.” Prin poezia „Salvați folclorul” poetul adresează o chemare românilor, să apere valoarea creației populare. Ascultăm cu emoție glasul poetului : „Pe plaiuri cu mioare/ Și goruni milenari,/ Doina-i stăpânitoare./ Nu-i loc petru circari./ Prezintă-te, române,/ În autentic strai/ Și nu-ți fie rușine/ De strămoșescul grai.”

Aria celor care scriu astfel de opere, este cu siguranță, mult mai extinsă, dar mulți dintre ei nu au reușit să-și facă publică creația.

Închei cu folclorul coregrafic sau dansul folcloric, despre care putem spune că este o subdiviziune a folclorului, care presupune totalitatea creațiilor coregrafice, ale dansului popular, realizate de cultura spirituală populară reprezentative unei etnii sau unui grup de etnii.

În ceea ce privește folclorul coregrafic, în Țara Zarandului întâlnim în cadrul Căminului cultural din Buceș, cu datare de peste 20 de ani, un ansamblu folcloric, „Găzduța”, alcătuit din următoarele formații artistice: grup folkloric, formatie de dansuri populare, formație de călușari și taraf și soliști de muzică populară. La Hărțăgani întâlnim Ansamblul folcloric „Ritmuri Zărăndene” al Căminului Cultural. Mai regăsim Ansamblul de dansuri  populare „Stejărelul” din comuna Luncoiu de Jos, ș.a. Aceste ansambluri le putem urmări cu ocazia evenimentelor istorice, politice care au loc în această zonă.

II.2. Datini, obiceiuri și folclor în Țara Zarandului

Din cele mai vechi timpuri, oamenii întâmpină atat sărbătorile de peste an, precum și cele legate de unele evenimente din viața lor cu petreceri, cântece, dansuri și jocuri, etc. Nici zărăndenii nu omit vechile obiceiuri strămoșești, căci ele sunt cele care le confera identitatea și apartenența națională.

În lucrarea de față mă voi ocupa de unele din aceste datini și obiceiuri încercând să le analizez pe cele mai semnificative și care au loc în cele mai importante momente ale vieții.

În ceea ce urmează voi exemplifica câteva dintre obiceiurile din Țara Zarandului. Voi apela cu precădere la cartea unei cunoascătoare a tradițiilor locale, și anume Letiției Pleșa. În această carte, numită „Un popas pe malul Crișului Alb la Crișcior” este descris în detalii foarte bine definite obiceiul zonei, tradiția și datinile specifice.

Încep cu obiceiul de nuntă căci este unul dintre cele mai seemnificative, despre care dânsă spune că înainte cu aproape o săptămână se umblă prin sat și se invită la nuntă rudele și prietenii. Aceste chemări se fac de către doi tineri numiți vifori sau chemători. Ei poartă pe umărul stâng o panglică albă care atârnă în jos, iar într-o mână un baston îmbrăcat frumos, cu flori din hârtie colorată, ca o sorcovă, iar în cealaltă o sticlă cu țuică împodobită și ea cu flori naturale sau de hârtie.

Celor chemați li se spune orația de chemare la nuntă și anume:

„Mai întâi cuvântul lui Dumnezeu,

Și al doilea al meu.

Prea cinstitul mire (se spune numele)

Și prea cinstita mireasă (se spune numele)

Vă roagă ca sâmbăta seara (duminica seara)

Să lăsați toate lucrurile pe seama lor,

Și să vă îndreptați spre casa dumnealor.

Că vă așteaptă cu o cină de bucate,

Și-un pahar de băutură

Și mai multă voie bună.

Acasă are un butoi de vin cu șapte cercuri,

Să ne-ajungă până miercuri,

Și de miercuri până joi

Că 1-a adus pentru noi.

Și mai are un butoi cu vinars de prune

Ce de șapte ani a început să-1 adune,

Lumea să se veselească,

Tinerii să trăiască.”

După terminarea orației, celor ce răspund că vor veni la nunta li se dă să bea din sticlă, iar celor ce refuză nu li se dă.. Chemările la nuntă se mai fac și de către părinții tinerilor însurăței și chiar de către tinerii însurăței, fie verbal, fie prin invitații scrise.

În ziua nunții, înainte de cununie, atât la mire cât și la mireasă e mare mișcare. Pentru îndeplinirea acestui important act se pregătesc cu tot fastul, mai ales la locuința miresei, că de acolo de obicei se face ospățul nunții. Aceste pregătiri încep cu câteva zile mai devreme.

La biserică, unde se face cununia religioasă, se pleacă cu alai mare și de cele mai multe ori și cu muzică.

După ce nuntașii vin de la biserică, unde s-a oficializat cununia religioasă, se întorc acasă la mireasă unde-i pregătită masa cu toate bunătățile.

În curte se află o masă, iar pe masă un ujog și un castron cu apă. Se mai află pe masă și o farfurie cu grâu. Mireasa ține pe umăr un ștergar cu care se șterg nuntașii pe mâini. O femeie mai glumeață ia grâul din farfurie și-1 aruncă peste nuntași zicând: "Semănăm grâu, semănăm pleavă, Să fie mirii de treabă".

După aceea începe zvornicul să zică:

"Cinstite nașule mare,

Eu am aflat un lucru cu cale,

Că toți câți suntem chemați la această adunare,

Cu mic, cu mare înaintea mesei mari să stăm

Și cu apă pe mâini să ne spălăm,

Și după ceea în casă să intrăm.

Să bem și să mâncăm,

Să cântăm să ne bucurăm.

Că cine nu se va spăla, în casă nu se va băga,

Și afară, foame și frig va răbda.

Dar să bage mâna în poșnari

Să nu strâmbe din nări,

Și să scoată niște bani buni, nu minciuni

Și-n apă la ciubăr să deie. însă cu toți ne vom spăla

Banii încă se vor aduna,

Și mireasa în năframă îi va lega,

Și cu ei în sân va da,

Și cu ei în târg va pleca,

Și-o turtă va cumpăra,

Făcută cu flori de fragă

Ca la mire să-i fie dragă,

Și bine să se-nțeleagă,

Să nu se sfădească,

Și la mulți ani să trăiască!".

Apoi cu toții se spală pe mâini, se așează la masă și se ospătează. După ce s-a terminat cu mâncărurile, iese nașa cu mireasa ca s-o învelească și terminând cu această lucrare, dă de știre zvornicului cu o altă femeie glumeață și o învelește astfel ca să n-o cunoască mirele, apoi îi dă o furcă cu paie pe care o leagă la brâu, iar la mână ține un fus, astfel, pleacă cu ea torcând și dând din fus și dacă sosesc înaintea mirelui, zvornicul zice:

"Bucură-te mire mare,

Că-ți aduc nevastă lucrătoare

Care doarme trei zile-n picioare.

Și-ntr-o lună, toarce-o lână

Și mănâncă un sac de făină

Și-o jumătate de slănină.

Și de băut, încă nu bea

Dacă nu-i cu feria".

Apoi se întoarce către soacra miresei și zice:

"Bucură-te soacră mare

Că-ți aduc pieptănătoare,

Pe unde te va pieptăna

Șapte ani nu te-o mânca,

Numai tot te va durea".

La acestea răspunde nașul mare:

"Cinstite zvornice de casă

Dumnezeu să te trăiască,

La aceasta dă-i drumul să se ducă,

Că de nu, îi aprindem a ei furcă".

Apoi pleacă zvornicul și îi aduce mireasa lui cea adevărată. După aceasta începe strigarea cinstei(darurilor). Mai întâi cinstește nașul: bani, haine, plăcintă, prăjituri, etc.

Vine zvornicul și zice către lăutari:

"0,ho! Ceterași vestiți

Să vă lăsați să nu ziceți

Și să vă opriți!".

La aceasta lăutarii se opresc și nu mai cântă. Zvornicul se adresează către ei zicând:

"Să vă pot opri,

Șapte țări pustii ați plăti,

Pe pat nu v-ați odihni!".

Apoi continuă zvornicul:

"Cinstite mire din loc

Dumnezeu să-ți dea noroc!

Iată, prin niște puține cuvinte,

Îți fac cu luare aminte,

Că domnul cumătrul mare din loc,

Dumnezeu să-i dea noroc și carne de porc!

Cinstește pe fini cu bani buni

Nu minciuni!

Scoși din casa bogatului,

Și dați în mâna săracului

Să meargă mirii la târgul Bradului,

Să cumpere capre sau oi

Care se mulg pe dinapoi.

Aceștia se chiamă bani

Făcuți de doi țigani,

Care când cu ciocanul dădeau

Scântei săreau,

Și pe picioare se ardeau

De tot la pământ se trânteau,

De nevoile-i călcau

Și frigurile îi prindeau.

Să fie mireasa la îndemână

Să-i prindă la mână,

Și dacă nu, pe mine mă cheamă Mihoc,

Și-i bag sub cojoc.

Dar și cumătră mare să fie sănătoasă

Că cinstește mireasa cu o haină frumoasă,

Să o poarte mireasa sănătoasă și voioasă.

Dar încă și pe lângă acestea, pe lângă toate,

Încă și cu o sticlă de băutură

S-o luăm tot insul din gură în gură".

Urmează apoi darurile celorlalți nuntași.

De la un frate:

"Zice un frate dulce al mirelui mare

De-acum înainte și-al miresei mare,

Și dânsul zice că s-a gătat

Cum Dumnezeu Sfântul 1-a ajutat,

Zice că s-arată și dânsul

Cu o cinste groasă și frumoasă,

După cum bine vedeți dumneavoastră.

Cinstește casa și masa

Mai cu seamă nirele și mireasa

Zice că și dânsul s-arată

C-o sticlă de vinars crăiască,

Ca Dumnezeu Sfântul să-1 trăiască!

Dar tot zice că-i cu frunza de mușcată,

Și cu-n dop de tuleu

Ca să-1 beau tot numai eu".

Atunci zvornicul duce sticla la gură și strigă:

"Draga mea și carofină

Dragu mi-i când te văd plină!

Tot zice un frate dulce al mirelui mare

De aici înainte cu-n colac de grâu frumos,

După cum bine vedeți și dumneavoastră

Că-i măcinată la o moară pustie,

Că și moara aceea, numai atunci mergea

Când fulgera și trăsnea.

Vai Doamne!

Dar și cine 1-a frământat,

Peste ce necaz a dat.

Mâna-i dalbă sufulcată

Până-n umăr s-a băgat

Mâneci dalbe săpunite,

Ca niște tânjeli pârlite.

Dar tot numai vom arăta

Și puțin vom da

C-om duce-o la cămară,

Și-om mai mânca noi mâine seară.

Ca dumneavoastră vă veți sătura

Și cu ce vom arăta.

Tot zice că de la un frate dulce al mirelui mare

De-aici înainte și-al miresei mare.

Tot zice că și dânsul și~a făcut mâna bine,

Și-a scoa 500 lei (sau altă sumă)

Dar zice că și banii unde se făceau,

Țiganii fără haine erau

Cu ciocanul dădeau

Scânteiile săreau,

Pe mâini se ardeau

Vai de ei și de ei, rău mai petreceau

Și ce gură mai făceau!

Tot zice că cinstește casa și masa

Mai cu seamă mirele și mireasa".

Zvornicui se adresează miresei:

"Unde-o fi mireasa cu-ndemână,

Să prindă la mână.

Cu mâna să primească,

Cu gura să mulțumească!"

Mireasa întinde mâna să ia banii, dar zvornicul îi trage înapoi strigând:

"Ho, ho, ho,

Nu fi așa grăbită pe luat

Cum ai fost grăbită la măritat,

C-ai dat cu piciorul în pat

Și-ai zis: "Mamă mie-mi trebuie bărbat!"

Și-ai dat cu piciorul în vatră

Și-ai zis:"Mama eu nu mai șed fată".

Zvornicui întinde banii mirelui și zice:

"Unde-o fi mirele mare cu-ndemână

Să prindă la mână.

Să meargă cu ei la Brad

Să cumpere cu ei un bioi de mătase,

Să mai pocnească mâine seară după mireasă prin casă .”

De la o mătușă:

„Tot zice că vine mătușa dulce a mirelui mare,

De-acum înainte și-a miresei mare.

Tot zice că și dânsa cinstește casa și masa

Mai cu seama mirele și mireasa.

Cu niște turtițe late

Care-s pe seama dumneavoastră gătate.

Dar tot zice ca numa vom arăta,

Și puține vom da.

Dar tot zice, să fíe cumătre cu-ndemână,

Să prindă la mână.

Cu mâna să primească,

Cu toți mesenii de-mpreună să trăiască!”

Dacă mesenii fac zgomot atunci zvornicu 1e zice:

„Ho, ho, ho, Nu ciripiți Ca pâsările-n gard, Ci ca mierlele-n sac”.

De la o vecină:

„Tot mai bună masa cumetre mare

Cu mesenii dumitale,

Tot zice ca s-arate o vecină dulce a mirelui mare,

De-acum înainte și-a miresei mare

Tot zice ci s-arată cu niște scorțișoare moi,

Care să treacă prin voi.

Dar zice ca tot vom arăta,

Și puțin vom da.

Că zice că sunt făcute cu unsoare

Și mi-i că v~o rupe la foale,

Dar zice că le-om duce-n cămară,

Și le-om mânca mâine seară.

Dar tot zice că s-arată

Cu o găină tărcată,

Care a mâncat cucuruzul din cotarcă.

Dar tot vom arăta

Și nu vom da,

Că dacă-ar fi friptă

Vom pune-o prin blide

Ca și dânsa, nu știm, n-a avut lemne,

Sau i-a fost lene.

Dar nu i-am da-o înapoi

Ci o vom frige noi,

Că nouă nu ne-o fi lene

Și-om avea și lemne".

De la un prieten:

"Tot mai bună masa cumătru mare,

Cu mesenii dumitale,

Tot zice un prieten dulce al mirelui mare,

De-acum înainte și-al miresei mare.

Tot zice că și dânsul s-a gătat

Cu Dumnezeu Sfântul i-a ajutat.

Zice că și dânsul cinstește casa și masa

Mai cu seamă mirele și mireasa,

Cu niște prăjituri moi

Care să tune printre voi,

Și cu niște gogoașe moi

Care iar să tune printre voi.

Dar tot zice că vom arăta,

Și puțin vom da.

Că zice că dumneavoastră vă veți sătura

Și cu ce vom arăta".

După ce se termină cinstea zvornicul zice:

„Tot mai bună masa cumetre mare

Și cu mesenii dumitale.

Câte le-ai poftit,

Toate ți-or venit.

Câte le-ai cerut

Toate le-ați adus.

Dar tot se roagă gazda cășii

De cumătru mare,

Să-nceapă o cântare frumoasă

Din patru colțuri frumoase".

În urma acestei propuneri se cânta pe o melodie tristă:

Cântecul miresei:

"Ia-ți mireasă ziua bună

De la tată de mumă,

De la frați de la surori

De la grădina cu flori.

De la fir de lămâiță

De la fete din uliță,

De la fir de busuioc

De la feciorii din joc".

La ora 1 după miezul nopții, după terminarea cântecului miresei, mireasa merge împreună cu nașa într-o cameră, unde se face nevastă, facându-i-se conciul (părul coc) și-și pune o năframă, vine iar în casă, unde nașa o dă în primire zvornicului care adresează celor prezenți următoarele:

"Dragii mei prieteni,

Și draga mea adunare,

Vă rog ca bine să mă ascultați

Și bine să vă uitați,

Că iată ne-o venit un om nou,

Și venind cale departe

S-o nins pe cap,

Și i-a spart capul!"

(Căci mireasa vine cu conciul turtit)

"Și vă rog ca s-o poftim

S-o jucăm, să vedem de n-o fi șchioapă,

S-au n-o avea vreo hibă ”

Strigături la nuntă:

"U, iu, iu, pe dealul gol Că mireasa n-are țol,

Și i-o face mirele, Când o tunde câinele”.

„Cheț! mata din cornul mesei, Nu mânca gura miresei

Că i-o mancă mirele Că-i dulce ca strugurele".

„Bucură-te, soacră mare, Că ți-aducem nora tare!

Să-ți ajute la ciubăr, Să te scuture de păr”.

„Ferice de soacra mare Și fecior și noră are,

Vai săracă socra mică Cum rămâne pe nimică".

„Toată nunta să trăiască Numai unul să plesnească,

Să rămână numa fata S-o iubesc și eu odată".

„Miresuță cu cunună, Te cunoști că tu ești bună;

Se cunoaște maică-ta Că ți-a făcut frumusețea”

Un alt obicei des întâlnit îi vizează tot pe tineri, acesta fiind un prilej de bucurie ca și nunta. În toate satele de pe Valea Coșului Alb, există un obicei al sărutului.

În fiecare an în jur de Sfântul Toader (22 aprilie) veneau nevestele tinere însoțite de soacrele lor de prin satele din jur, târgurile din Brad, Baia de Criș și pana la Hălmagiu frumos gătite și pe cap cu cununi de mireasă. Umblau prin târg și sărutau pe toți cunoscuții și în special pe neamuri și pe alți oameni cunoscuți ca oameni de treabă. Bărbații le sărutau deseori și le cinsteau cu bani.

Nevasta care primea sărutul, îl cinstea pe bărbatul care o sărutase cu țuică din ulcior. Mai mare rușine, decât a nu răspunde la sărut cu acest prilej, nici că se putea pentru o nevastă crișană.

Acest obicei, se spune că ar veni de pe vremea turcilor, care pătrunzând odată pe Valea Crișului Alb, ar fi răpit o mulțime de femei. Unele dintre ele ar fi scăpat din robie și întorcându-se acasă, au sărutat de bucurie pe toți cunoscuții pe care i-au întâlnit, iar aceștia le-au cinstit pentru vrednicia și dragostea lor față de vatra strămoșească.

Tot în categoria evenimentelor fericite din viața tinerilor putem încadra și datinile și obiceiurile zărăndene legate de naștere.

După cununie, cel dintâi gând al tinerilor căsătoriți era să aibă un copilaș. În timpul sarcinii, femeile, mai ales că erau cam superstițioase trebuiau să se ferească de multe lucruri care ar vătăma pruncului din sân, însă frica cea mai mare era de „Duhul necurat".

După ce femeia a născut, copilul trece sub îngrijirea moașei. Bucurie mare este în casa în care s-a născut un copil și mai ales dacă este fecior. Dar orice ar fi, băiat sau fată, fiecare are scrisă soarta lui. Soarta fiecăruia este în mâna ursitoarelor – cele trei zâne – care urzesc viața pruncilor. Ursitoarele vin la casa pruncului îndată după naștere. Părinții trebuie să fie gata de primire, ca să nu le supere. Ei trebuie să fie veseli și voioși, iar în casă să nu fie întuneric în timpul nopții. Pe masa curată să se găsească de ale mâncării și chiar bani.

Cum intră în casă, uritoarele se asează la capul pruncului și încep a-i țese viitorul. Cea mai bătrână „Ursitoarea" învârtește fusul, ea mijlocie „Soarta" toarce firul din caer, iar cea mai mică „Moartea" taie firul cu foarfecă. Dacă copilul s-a născut în ceas bun, ursitoarele cântă frumos și-i sortește bine, iar de s-a născut la ceas rău, cântă cu glas duios și-i sortesc de rău.

Ursitoarele au puterea aceasta numai până la botezul copilului. Această credința este foarte răspândită în zona noastră.

În cea dintâi baie a copilului se pune un ban de argint, pentru ca viața lui să fie nepătată ca argintul. Se mai pun flori și apa sfințită, ca să-i dea copilului anumite calități. Scăldarea pruncului se face cu apa scoasă din fântână numai la timpul zilei, de la răsăritul și până la apusul soarelui. Cu apa din vale nu este bine să fie scăldat, că v-a avea mult necaz în viață. La fel nu se scaldă cu apă mai fierbinte, pentru a nu ieși din el un copil desfrânat, iar pentru a avea un glas frumos, apa pentru scăldat să fie fiartă în oală nouă.

După nașterea copilului, mama trebuie să fie atentă să nu doarmă cu spatele spre copil, fiindcă duhurile rele s-ar folosi de o asemenea ocazie, să schimbe copilul cu un altul care nu este normal. Aceasta se poate întâmpla numai înainte de a-i fi croit ursitoarele ursita.

Orice străin, care intră în casa în care s-a născut curând un copil, trebuie să-i dea un dar oricât de mic și mai ales bani, căci astfel înseamnă că disprețuiește familia și în special pe mama copilului. Copilului căruia i s-au făcut daruri, va avea un somn liniștit.

Un prost obicei este acela de-a nu tăia părul copiilor noi născuți până la un an, caci potrivit acestei tradiții era posibil ca acesta să moară.

Cum este și cursul firesc al vieții dupa nașterea unui copil urmează momentul fericit al botezului. În viața zărăndenilor botezul respectă datini străbune, păstrează cu sfințenie obiceiurile transmise din generație în generație, toate acestea însă fără a afecta taina sfântă a botezului pentru ca înaintea tuturor obiceiurilor și tradițiile străbune este credința. Zărăndenii sunt credincioși și poate chiar această credință în Dumnezeu i-a ajutat să răzbată peste timp de-a lungul istoriei.

Pregătirile pentru botez îi preocupă mult pe părinți. Lumânarea și scutecele cu care se învelește copilul, trebuiesc cu grijă pregătite, botezul se face fie la locuința preotului, fie la locuința nou născutului. Se crede că nou născuții care mor nebotezați se prefac în spirite rele vârcolaci și strigoi care tulbură viața părinților lor. Ei stau în iad până când și lui Dumnezeu i se face milă și-i eliberează să pribegească în văzduh de ajung la lună, pe care o mănâncă. Așa se explică lipsa de lună.

Botezul ca și oricare alt act însemnat din viața zărăndeanului de rând încheie cu o masă mare la care invitații aduc daruri și bani. Părinții copilului își arată cu această ocazie, mulțumirea față de nași, dându-i anumite daruri. Pentru că prin botez se nasc legături de înrudire, între fini și nași care de cele mai multe ori sunt mai puternice decât cele firești.

Și dacă în paragrafele anterioare am adus în discuție credința, care i-a însoțit pretutindeni pe locuitorii din Țara Zaranduui aceasta se concretizează și printr-un alt obicei și anume acela ca la botez să se dea celui botezat numele unui sfânt, deoarece oamenii locului cred că sfântul a cărui nume i-a fost dat copilului îl va ocroti pe pământ.

Tot legat de nume nu putem omite faptul că există un alt obicei și anume să se dea copilului botezat mai multe nume, crezându-se că astfel duhurile cele rele ar putea fi înșelate și nu-i vor putea face niciun rău. Tot aici se poate adăuga faptul că dacă un copil este cam bolnăvicios, intervine un alt obicei, acela de a i se da alt nume nou, pentru ca atunci când vine moartea să nu-l găsească.

În locul binecuvantat de Dumnezeu și numit Țara Zarandului de creșterea și educarea copiilor se ocupă mai mult mama. Ea veghează asupra copilului cu căldură. Ea îi dă din viața ei putere, căldură și lumină, îl încălzește și-1 apără de primejdii. Ea tremură la cel mai mic semn de neliniște, de grija celui drag. Numai mama știe să creadă, numai ea știe să plângă și să cânte la căpătâiul celui drag, pentru a-1 adormi.

Acest cântec cântat de mama celui drag și mic pentru ca să-1 poată adormi, numit cântec de leagăn. Acest cântec îngânat de mamă lângă leagăn, se desfășoară într-o atmosferă caldă de seninătate și duioșie. Dragostea mamei este exprimată în cuvinte duioase de dezmierdere.

Cântec de leagăn:

„Nani, nani, puiul marnei

Puișorul mamei mic

Face-te-ai, maică voinic.

Nani, nani, puiul mamei,

Frumușel și voinicel

Mândru ca un gorunel.

Nani, nani, puiul mamei,

Puiul mamei puișor,

Dormi, puiule, dormi ușor.”

Dar nu numai prilejurile de bucurie păstrează cu sfințenie datini și obiceiuri, ci și cele în care individul părăsește acest tărâm lumesc și aici se cuvine să amintim câteva obieiuri de înmormântare.

Nu ne putem referi la obiceiuri și tradiții de înmormantare fără a menționa faptul că un creștin care va călători în curând spre lumea de dincolo, trebuie să fie pregătit prin spovedanie și cuminicătură de către preot, spre a nu trece în rândul păgânilor, iar grija celor din jur este ca el să nu moară fără lumânare fiindcă e creștin. Lumina lumânării îi va călăuzi sufletul pe cărările întunecoase ale lumii de dincolo.

Îndată ce moare cineva, se spală cu apă caldă și înainte de –a i se înțepeni corpul îl îmbracă cu hainele cele mai noi și cele mai bune, pe care le-a avut în viață. Se așează apoi corpul mortului în sicriu care este pus pe un pat improvizat în mijlocul casei, cu capul sub icoană și cu picioarele spre apus. În sicriu, mortului, i se pun mâinile pe piept în chipul crucii., în palmă i se pune un ban pentru plata vămilor văzduhului și o cruce făcută din lumina de ceară, care să-1 apere pe mort de diavol în drumul său spre rai. Tot pe piept i se pune și o icoană, iar corpul e acoperit cu pânză de giulgiu. Corpul mortului stă neîngropat trei zile. În acel timp și mai ales noaptea, se face priveghiu mortului, pentru ca diavolul să nu pună stăpânire pe el. La priveghi vin rudele, vecinii și prietenii mortului, ca să-și arate întristarea față de mort. În timpul priveghiului se joacă cărți, palmă furată, puricul, se bea și se mănâncă și se poartă diferite discuții despre treburile curente ale oamenilor și comunității. Rostul acestor petreceri este să alunge somnul celor veniți să privegheze și să marcheze în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărțirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii, împreună cu cel mort.

În ziua sorocită pentru îngropate se adună iarăși o mulțime de oameni ca să-1 petreacă pe mort până la cimitir. După terminarea slujbei se pornește spre cimitir.

Înainte merge preotul cu cântăreții săi și steagurile bisericești, iar în urma sicriul, rudele și întreg alaiul înmormântării.

Despărțirea de mort se face prin bocete, numite cântece de morți sau cântece la morți. Se bocește tot timpul, din momentul morții și până la ajungerea cu mortul la cimitir. Se bocește numai de către femei. Ele bocesc mai cu seamă în momentul slujbei înmormântării, acasă, pe drum și la cimitir.

Bocete

a) Pentru bărbați

"Vine moartea pe sub ușe

Și-mi luă puiul cel dulce

Vine moartea pe sub prag

Și-mi luă puiul cel drag.

Soțul meu și dragul meu,

Că ție nu ți-a plăcut

De casa care-ai avut.

Am plătit maestru din sat,

Să-ți facă casă de veac,

Casă cu trei oblocele

Pe unul să-ți vie jele

De la neamurile tele,

Pe unul să-ți vie dor

De la scumpul tău fecior.

Și dragă să îți mai vie

De la scumpa ta soție.

Pe unul să-ți vie boare

Ca să mi te răcorești,

Dragă să nu putrezești.

Din fața ta cea frumoasă

O crește iarbă de coasă,

Cine pune coasa-n ea,

Rupă-i-sa inima".

b) Pentru mame

"Mănâncă-te amarul moarte,

Că nu faci nici o dreptate

Că umbli din nuci în nuci iei măicuța de la prunci.

Și umbli din creangă-n creangă iei măicuța cea mai dragă".

c) Pentru sora

"Trageți, crâsnici, clopotele

Să răsune dealurile,

Să se-adune neamurile.

Scoala, soră și te uită

Și te uită prin ocol,

Că-ți vin neamurile ciopor.

Și te uită prin grădină

De-a tale neamuri e plină.

Veniți neamuri și străini

Veniți neamuri și vecini,

Ca să-mi dați o iertăciune

Că eu plec din astă lume.

Și-mi dați toți într-un cuvânt

Iertăciunea la mormânt

Ziceți toți din inimioară

Fie-i țărâna ușoară".

În afară de bocete, se mai cânta la înmoimântăre versuri cântări funebrale de către cântăreții bisericești. Ele au o tematică creștină și moralizatoare și se cântă pe melodii bisericești. Se cântă înainte de a pleca cu mortul din curte.

e) Vers funebral

"Așa este viața

Aicea pe pământ,

Ca roua dimineața

Ce o usucă un cald vânt.

Când cugetam ca toate

Pe lume le dorim,

Că favoriți de soartă

Atunci ne sfârșim.

Când moartea fără veste

S-au chiar pe ne-așteptate,

Grăbind la noi sosește

Cu brațu-i ne-ndurat.

Zicând fără cruțare:

Amice te grăbește,

Căci firul vieții tale

E rupt și se sfârșește.

Grăbește dar și-ți lasă,

Orice ai pe pământ,

De-acuma ți-or fi casa

Un trist și-ntunecos mormânt.

Grăbește dar și vino

Ca ora ți-a sosit,

Și iară vei fi țărână

Din care ești făcut.

Nimic din astă lume

Nu duci, aici rămân,

Avere rang, renume

De ele ești străin.

Unica mângâiere

Și tot ce-ți prinde bine,

E faptă bună care

O duci cu tine.

Aceasta te-nsoțește,

La domnul îndurat,

Și loc îți pregătește în raiul cel bogat.”

Mai este obiceiul ca la capul celor ce au murit de tineri (flăcăi și fete) să li se pună la mormânt un brad mare numit „suliță". La moartea unui tânăr ori tânără, o ceată de feciori, de obicei șapte ori nouă, pleacă la pădure pentru a tăia bradul. Se taie un brad tânăr, lung de patru până la cinci metri, care e curățat apoi de coaja și crengi până aproape de vârf, unde i se lasă o mică coroană. La casa mortului, bradul este împodobit cu flori și panglici de hârtie colorată. În cortegiul înmormântării, bradul este așezat la capul mortului, lângă cruce și lăsat acolo până se usucă, putrezește și cade.

Mortul este dus la groapă pe nasalie de patru, șase sau opt bărbați, cărora li se pune pe umăr o batistă sau un ștergar. Mai rar este dus cu carul sau cu camionul. În drum spre cimitir se fac câteva popasuri cu mortul, popasuri ce reprezintă vămile de pe lumea cealaltă. În aceste popasuri se rostesc diferite rugăciuni de către preot.

După ce s-a ajuns cu mortul la groapă și după ce s-au sfârșit rugăciunile de iertăciune făcute de către preot, sicriul se coboară în groapă fiind așezat în așa fel fel încât capul să fie spre apus. Preotul i-a sapa, cu care s-a săpat groapa și trage țărîna de trei ori peste coșciugul din groapă și face cu sapa semnul crucii, pecetluind groapa. Cei de față aruncă și ei câte un bulgăr de țărână zicând: „Dumnezeu să-1 ierte" sau „Fie-i țărâna ușoară". Groparii așează crucea și astupă groapa.

După terminarea prohodului se face mare pomană, cu mese întinse, la care sunt chemate rudele și prietenii mortului.

Pornind de la aceste evenimente nu tocmai plăcute putem aduce în discuție, pe lângă credința cea sfântă, datinile și obiceiurile străbune și câteva supersiții sau semne ce prevestesc moartea: Ruginirea inelului de aur, Topirea aurului de pe năframă, Căderea unei stele, Cântecul cucuvelei în aproprierea casei, Urletul câinelui în aproprierea casei, Pocnirea lemnului, icoanelor din casă, Scoaterea unui dinte în vis. Se mai crede că cine moare în săptămâna luminată (săptămâna după Paști) va merge în rai, iar cel care va muri în săptămâna patimilor (săptămâna înainte de Paști) va merge în iad, fiind păcătos.

Părăsind lumea datinilor și obiceiurilor legate de momentele cruciale din viața unui om, vom continua prin a ne referi la datini și obiceiuri care le putem întâlni în viața de zi cu zi. În acest context merită amintite strigăturile la hora din sat.

La horă în timpul jocului, flăcăii au obiceiul de-a rosti cu glas tare și în ritmul muzicii, unele strigături glumețe spre a mări veselia petrecerii. În ele se glumește pe seama unui flăcău sau a unei fete din horă arătându-le unele cusururi de-alor, etc.

„Dragă mi-i fata săracă

Că cu mâna ei se-mbracă

Dar fata de gazdă mare

Tot cu mâna la parale".

„Frunzuliță dintre vii

Are mândra nouă ii,

Trei sunt rupte, patru sparte

Două nu se țin în spate".

„Să fii bade ca o cruce

După tine nu m-aș duce

Că-n vedere ești ca macul

În ascuns frate cu dracul.”

Ș.a.

Aceste hore au menirea de a face simțite sărbătorile de pe parcusul unui an calendaristic. Unele dintre cele mai importante sărbători de peste an sunt cele de iarna, și bineînțeles obiceiurile la sărbătorile de iarnă le desăvârșesc.

Dintre obiceiurile ce se practică mai ales în jurul sărbătorilor de iarnă sunt colindele, plugușorul, pomul de iarnă, etc.

Numele de colindă se pare că ar veni de la latinescu „Calendae". La romani „festum calendarium" era o sărbătoare vestită prin fastul cu care ea se desfășura la calendele lui ianuarie (anul nou). Colindele se cântă în seara de ajun și în ziua de crăciu. Ele reprezintă vechile veselii publice a românilor. Ajun vine din latină și înseamnă postire sau reținere de la mâncare, în special de dulce, și este născut din pietatea strămoșilor noștri, care în cinstea zilei posteau și onorau astfel ziua în mod deosebit.

Vechile veselii publice ale românilor, pe care creștinismul n-a putut să le înlăture, ci le-a dat coloratură și sens religios, prin care se preamărește „Nașterea lui Hristos", „Steaua de la răsărit" sau de la „Betleem", „Cei trei magi", „Drama lui Irod", etc.

Cele mai multe colinde sunt însoțite de acel refren „Leru-i Ler” în care unii cercetători recunosc pe „Aleluia Domine" creștin, alții pe „Liber" nume dat de daci și romani zeului Soare, pe care ei îl sărbătoreau tot pe la începutul lunii ianuarie, iar alții pe Aurel-Aurelian împăratul romanilor, asimilat în aceste colinde cu un Dumnezeu Atotputernic și deasemenea și poeticul „Florile dalbe" dau colindei o primăvăratică frumusețe.

În seara de ajun a Crăciunului, ulițele satului răsuna de glasul colindătorilor. Cete de copii se duc din casă în casă să cânte: „Bună dimineața La Moș Ajun! Ne dați?Ori nu ne dați?" Oamenii îi primesc cu multă bucurie pe copilași și le dau daruri.

În ziua de Crăciun, copiii umblă cu „Steaua" și colinda pe la casele oamenilor frumoasele cântece de „Stea" și să le ureze celor din casă.

Voi da câteva exemple de colinde specifice zonei, pe care chiar tatăl meu mi le amintește:

Raiule grădină dulce

Raiule grădină dulce

De aici eu cum m-oi duce

Din atâtea fructe dulce

De mirosul florilor

De gândul îngerilor

De arsul făcliilor

De zborul albinelor

De fumul tămâilor

De dragul îngerilor

Raiule grădină dulce

Raiule hodină dulce

Eu din tine nu m-aș duce.

Ce sară de astă sară

Ce sară de astă sară

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Sara-i mare-a lui Crăciunu

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

S-a născut un Domn tânăru

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Domn tânăr ca Dumnezeu

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Mititel și-nfășuielu

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

În scutec de bumbăcelu

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Frumos lucru ce-l făcură

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Făcu Ceru și Pământul

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Făcu Ceru-n două zile

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Și Pământu-n nouă zile

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Tinse Cer peste Pământu

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Cum îl tinse nu-l cuprinse

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Tinse Cer a doua oară

Raiu-n Rai, Lumină-n soare

Cum îl tinse așa-l cuprinse

Raiu-n Rai, Lumină-n soare…

Un alt obicei întrebuințat cu ocazia sărbătorilor de iarnă este și Pomul de iarnă. Acest pom este un brăduț împodobit frumos cu flori din hârtie colorată, cu lumânări și cu tot felul de bunătăți. Pomul de iarnă simbolizează tot ce poate fi mai frumos în viața noastră, mai ales pentru copiii mici. Darurile ce le poartă sunt oferite tuturor ca semn de dragoste și nu ca recompensă pentru vre-un merit.

Cântecul bradului:

„0 brad frumos, o brad frumos!

Cu cetina tot verde,

Tu ești copacul credincios

Ce frunza nu și-o pierde

O brad frumos, o brad frumos!

Verdeața ta îmi place

Oricând o văd sunt bucuros,

Și vesel ea mă face

O brad frumos, o brad frumos!

Cu frunza neschimbată,

Mă mângâi și mă faci voios

Și mă-ntărești îndată”

Colindul cu „capra" sau țurca își are originea tot veche, de la romani. Când anumiți cântăreți se travesteau acoperindu-se pe cap cu blănuri de capră sau de ied și rosteau versuri satirice la adresa unor comandați militari care au repurtat vreo victorie. În felul acesta ei nu puteau fi recunoscuți, așa încât își puteau îngădui ori și ce fel de ironie.

Cântecul caprei

„Vine capra din pădure

A fost să culeagă mure

Ța, ța, ța, căprița ța,

Ța, ța, ța, căprița ța

Asta-i capra devărată,

Pe la spate încordelată

Și la cap încornorată,

Iar la șale deșălată.

Ța, ța, ța căprița mea,

Că numai zahăr ți-oi da.

Boierii să dea paraua,

Și să umple buzunaua

Hai căpriță-n țopăieli

Să cântăm și l-alți boieri”

După colinde cea mai expresivă datină care ne dă caracteristica noastră națională și socială este „Plugușorul”. Dacă în alte datini nu se prea vede bine specificul nostru național, cum de exemplu în colinde cel religios, plugușorul este cheia de boltă a naționalității noastre pătrate prin datini. Nicăieri, nu este descris ca în plugușor, romantismul nostru și ocupațioa cea mai dee căpetenie a românului – plugăria, începând cu aratul, semănatul, secerișul, treieratul, măcinatul,- facerea pâinii și colacul cel frumos și cu încheierile aș de frumoase și poetice:

„Și-apoi hopuri, hopurele,

La mulți ani cu floricele

Și-apoi hopuri, hopurate

La mulți ani cu sănătate!”

Amănuntul cel mai prețios, cu care chiar începe plugușorul: La ascultat mai an, Bădică Traian- este strălucită și nedespărțită dovada cu care dovedim intotdeauna și cu acest argument păstrat din tată-n fiu, că noi suntem strănepoții împăratului Traian, amănunt cu atât mai veridic în Țara Zarandului pentru că aici sunt vestigiile civilizației dacice și romane (Cetatea Devei, Sarmisegetuza, etc).

Prin sat se aude lămurit vuietul ce hăuie în toate părțile satului: „Aho, Aho, Bună seara la fereastră, La boieri ca dumneavoastră, Dumneavoastră beți, mâncați și veseliți, Dar la noi plugarii nu gândiți. Am fi venit mai demult, Dar să uitați că n-am putut. Dar las’ că și acum e bine; Că doar mâine-i Sf. Vasile. Și plugarul urmează mai departe: Că iarna-i grea omătul mare, Semne bune anul are, Semne bune de belșug, Are brazda de sub plug” Povestind toată munca plugăriei sale dragi și cel ce zice și cel ce ascultă își simt inima plină de poeia muncii și îndeletnicirea ce-i înfrățește cu roada pămânului scump și drag.

Încheierea plugușorului se face de obicei prin câteva cuvinte de duh, glumețe și vesele: „V-am mai ura boieri, V-am mai ura încă o dată, Dar ni-i că vom întârzia, Că nu suntem de aici și de colea, Ci de la munții întunecoși, Mai rămâneți boierri sănătoși, Și că plecăm, nu uitați să ne dați: Șoldul porcului, din fundul podului. Și un colac de grâu frumos, Ca și fața lui Hristos”.

Obiceiul cu „sorcovitul" este pur românesc. Strămoșii noștri puneau de Sf. Andrei, câte o cracă de măr, păr sau trandafir într-un vas cu apă care se primenea din când în când. Se credea că aceia din casă, vor avea mai mult noroc în cursul anului, care vor obține crăcuța cea mai înflorită.

Copiii mergeau la sorcovit de anul nou, cu o asemenea sorcovă, care cu timpul a fost denaturată în forma celei de astăzi de hârtie multicoloră din comerț.

Se crede că cel care sorcovește prima dată în casă, în ziua de anul nou, să fie băiat, altfel nu le va merge bine celor din casă.

Cu sorcova se umblă în ajunul anului nou și în ziua de anul nou. Copiii urează pe la casele oamenilor „An nou cu fericire!" Ei spun:

„Sorcova

Vesela,

Peste vară

Primavă,

Să trăiți

Să înfloriți

Ca un măr,

Ca un păr,

Ca un fir de trandafir.

Tare ca piatra

Iute ca săgeata

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul

Și la mulți ani!”

Un alt obicei de anul nou este, „semănatul" cu grâu. Este tot un obicei vechi moștenit de la strămoșii noștrii romani ca și celelalte datini. Cei care se duc cu semănatul, aruncă pe gazda casei sau pe trecători pe stradă, cu grâu sau cu alte cereale, urând:

„Bună dimineața, An nou!

Seamăn grâu și cu secară,

Până-n seara să răsară

Până mâine să se coacă

Pâine multă să se facă.

Să fiți cu toții sănătoși

Să fim cu toții voioși!

Fericiți și sănătoși:

Să trăiți, Să înfloriți

Ca merii Ca perii' în mijlocul primăverii

Și ca toamna cea bogată

Casa să vă fie toată,

Cu de toate îndestulată,

La mulți ani!”

Aceste datini strămoșești s-au păstrat prin tradiție și s-au contopit cu însuși sufletul poporului, alcătuind o adevărată comoară a propriilor lui creațiuni.

Să iubim și să păstrăm aceste datini strămoșești pentru că ele sunt vorbitoare pentru noi de veacuri. Ele sunt o comoară scumpi dată nouă de părinți și avem datoria s-o predăm cum am primit-o urmașilor. Un popor atât trăiește cât are un pământ, o limbă, o lege și un plan de împlinit pe lume.

Obiceiul cu sărbătorirea zilei de 1 Ianuarie (Anul nou) cu felicitări și cadouri a rămas de la romani. 1 Ianuarie era o sărbătoare solemnă celebrată în onoarea zeului lanus. În acea zi, romanii se felicitau reciproc și își trimiteau cadouri. Această sărbătoare a luat o dezvoltare mai mare, începând cu anul 153 i.e.n, când luna ianuarie a devenit începutul oficial al anului.

În ajunul anului nou, era obiceiul să se strângă mai multe fete și băieți la o fată acasă, unde se jucau de a ghicitul despre felul cum le va fi ursitul sau ursita. Jocul era în felul următor:

Se puneau pe masă mai multe farfurii, iar sub ele se bagă, fără să vadă nici un fecior și nici o fată, un inel, un cărbune, un pieptene, o perie, etc. Apoi era chemat pe rând cineva dintre ei să ridice o farfurie.

Dacă sub farfuria ridicată se găsea cărbune, ursita celui ce a ridicat farfuria, are să fie neagră, deci om urât. Dacă se află la ridicarea farfuriei un inel, soțul va fi frumos, dacă se găsește pieptenele soțul va fi colțat, dacă se găsesc mărgele, soțul va fi fudul și cheltuitor, dacă se găsește peria va avea părul ca un arici.

După ce au ridicat toți cei prezenți, atunci se iasă afară la gard care este făcut din uluci și se numără cu ochii închiși de fiecare câte 7 uluci care se însemnează cu ața, iar dimineața se duc fiecare să-și vadă uluca însemnată și de va fi cârnă așa va fi alesul, dacă va fi dreaptă ursitul va fi frumos. Dacă uluca are coajă va fi bogat, iar dacă nu are va fi sărac.

Pentru a se ști care lună a anului va fi ploioasă și care secetoasă, se fac înspre seara anului nou, calendare de ceapă. Se desfac 12 coji de ceapă și se numensc cu numele lunilor. Se pune sare în fiecare coajă și le așează într-un loc uscat. După un timp oarecare, cum ar fi două zi dimineața se uită la coji. Dacă e zbârcită coaja se spune că va fi lună secetoasă, dar daca va fi umedă va fi ploioasă.

În ajunul Bobotezei, când preotul umbla cu „Iordanul" pe la asele oamenilor, fetele cer de la preot o crenguță de busuioc din fomoiogul cu care stropește preotul, pe care o pun sub perna pe care lorm cu capul, ca să-și viseze ursitul.

O categorie aparte care face legătura între bine și rău, mai bine zis estompează răul și amplificând puterea binelui o reprezintă cântecele și practicile magice numite și descântece. Înrădăcinate în conștiința poporului care crede cu tărie că răul se preîntâmpină cu ajutorul lor, acestea sunt prezente și în viața celor din Zarand. Ele sunt scornite de agerimea minții umane aflate într-un impas, căruia nu-i vede rezolvare și care crede în puterea vindicativă a acestuia.

Descântecele sunt făcute în versuri adeseori neregulate. Prin cântece, după credința poporului, se vindecă tot felul de boli și suferințe, atât corporale, cât și sufletești. Sunt descântece de deochi de figuri, de junghiuri, gânduri rele, etc.

Și în comunitatea adusă în discuție în această lucrare este răspândită credința în deochi. Mulți oameni cred că atunci când te doare capul este deochiat. Ca să te faci bine, este nevoie să te decânte și să bei apa în care au fost stinși câțiva cărbuni și să te afumi cu un semn de la cel ce te-a deochiat. Se crede că omul cu ochi albaștri are darul deochiatului. Și astăzi mai sunt unii oameni care mirându-se de frumusețea unui copil mai mic, îl scuipă și ziceau „te-ai deochia".

Pentru a-ți trece de deochi se pune într-o cană apă în care se bagă cărbuni aprinți și apoi se rostesc următoarele: „Fugi deochi dintre ochi, Te du ca gândul Și te-așează ca pământul.(se rostește de trei ori) De o fi de la voinic Să-i plesnească mațele De o fi de la muiere Să-i plesnesca țâțele De o fi de la strigoi Să se ducă de la noi De o fi de la strigoaie Să se-nmoaie Leac să fie De la Dumnezeu Sfântul” (Pe urmă se face cruce cu cuțitul peste cană de trei ori)

În duminica Floriilor se aduc la biserică legături cu rămurele de salcie spre a fi sfințite. Aceste rămurele țin locul crengilor de „Phoenis", cu care s-a întâmpinat Hristos la intrarea în Ierusalim. Prin ele se aduce slavă și închinare primăverii.

Cu nuiele de salcie sfințită în biserică, se ating vitele din grajd, pentru ca să crească și să rodească, mai degrabă. Se ating și copiii mici pentru ca ei să crească și să se întărească mai repede.

Punându-se la icoană sau sub streașină casei, ele sunt bune pentru alungarea grindinii sau să dea belșug stăpânii. La grea cumpănă, cu mițișorii uscați și puși pe cărbuni aprinși la un loc cu tămâie, se afuma în jurul casei.

Floriile sunt o sărbătoare de veselie, de bucurie generală, deși sărbătoarea ei cade pe la sfârșitul postului mare. Dumineca Floriile» nu este ca toate duminicile de peste an. Nu este început deși nu face parte nici din săptămâna mare. În această zi este stobod de vin, pește și undelemn.

La casele cu fete și băieți se pune în postul Paștelui, în fața casei, o toacă care era bătută, de-ți era mai mare dragul s-o asculți. Toaca nu e un lemn simplu, ci e scândură de paltin uscată în pod timp de 7 ani. E lungă de cel puțin trei metri, iar în capete e sfredelită cu câte 40 găuri în formă de triunghi și cu multă măiestrie cioplită și legată de un stâlp ales din pădure în ziua de Arminden.

Toacele acestea măiestre răsunau de pe fiecare deal în tot postul mare și în Noaptea învierii.

De Paști, se obișnuia ca dimineața să se bage în lighianul cu care se spălau pe față, bani de metal, fiindcă se credea că le va merge bine tot anul și vor avea bani mulți.

La biserică, la slujba Învierii, oamenii mergeau îmbrăcați în hainele cele mai noi, mai bune și mai frumoase pe care le aveau.

Un alt obicei este înroșirea ouălelor. Paști fără ouă roșii nici că pot închipui. Nu există casă de creștin din care să lipsească ouăle roșii și încondeiate. Cu măiestrie se încondeiau ouăle. Această lucrare cerea o artă și nu oricine putea să încondeieze ouă, ci numai unele femei mai pricepute. Oul se zice că reprezintă pe creatorul lumii, care produce tot și conține în sine totul, apoi se mai crede că cei ce ciocnesc ouă unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume. Se mai crede că oul celui care se va sparge mai întâi, acela e mai slab și prin urmare are să moară mai degrabă.

Ouăle se ciocnesc cu partea cea mai ascuțită numită cap. Se ciocnește numai cap în cap. Cel mai mic ține oul cu capul în sus, iar cel mai vârstnic ciocnește cu oul sau, tot cu capul zicând: „Hristos a înviat!” iar cel mai mic răspunde „Adevărat c-a înviat!”

Fiecare ciocnitor, căruia i s-a spart oul mai întâi, este obligat a-1 da celui ce i s-a spart, celui mai tare, adică învingătorului. Cel ce nu voiește a da oul spart învingătorului acela îl va mânca pe cealaltă lume cu păcura.

Acest obicei este foarte vechi și moștenit de la strămoșii noștri și se crede că ar fi rămas de la răstignirea Domnului Isus Hristos, după cum spune legenda următoare:

Zice că pe când Domnul nostru Isus Hristos era răstignit pe cruce și pe când neâmpăcații săi dușmani îl necăjeau și-1 batjocureau în tot chipul, Maica Domnului ca maică, facându-i-se milă de fiul său, luă un coș cu ouă, se duce cu ele la evrei, și închinându-le-o la ruga să înceteze a-1 chinui și necăji. Răutăcioșii și neîndurații chinuitori însă, în loc s-o asculte, să li se facă și lor milă de Isus și să înceteze, începură a-1 batjocuri și mai tare. Iar când Isus a cerut apă de băut, ei i-au dat în batjocură oșet și urzici. Maica Domnului, văzând aceasta, puse coșul cu ouă lângă cruce și începe a plânge cu hohot, de se cutremura cămașa de pe dânsa.

Stând coșul sub cruce și curgând din mâinile și picioarele lui Isus sângele șivoi, în Scurt timp o parte din ouăle ce se aflau în coș se împestrițară, iar o altă parte se umplură așa de tare de sânge, că se făcură roșii ca și când ar fi fost vopsite. Domnul nostru Isus Hristos, văzând că oul e s-au umplut de sânge, își ridică privirile sale către cei ce se găseau de față și le zice: „De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate întru aducerea aminte a răstignirii mele, după cum făcui și eu astăzi"

După ce a înviat Domnul nostru Isus Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii și pască mergând plină de bucurie ca să-1 vadă pe fiul său, fiecărui om pe care îl întâlnea, îi zicea: „Hristos a înviat" și-i da câte un ou roșu și câte o păscută. Și de atunci încoace am început și noi oamenii să facem ouă roșii și împestrițate de Paști.

De Sf. Paști se puneau urzici în pălărie de către copii și bărbați, spre a fi tați peste an ca și urzicile.

Cine va dormi în ziua de Paști, va fi somnoros tot anul. În noaptea de Paști se pune de către rudenii la fiecare cruce de mormânt, câte o lumânare aprinsă. Tot în noaptea de Paști se face un foc mare cu lemne groase care ardeau toată noaptea și se făceau pușcături cu un fel de brand mic numit „treascure", se bătea toaca și trăgeau clopotele bisericii.

Mai era un obicei de Paști, că cel ce lua primul paștele, aducea la biserică și un miel frumos și gras, pe care-1 dădeau preotului. Se mai dădeau preotului și ouă roșii.

Sosind de la slujbă, după ce și-au luat pastile, veneau toți acasă și se ospătau cu mâncărurile cele mai alese și băutură, din care nu lipsea nici friptura de miel.

Obiceiul cu înroșirea ouălelor este foarte vechi. În vechime oamenii sărbătoreau începerea anului nou la echinopțiul de primăvară, timpul când creștinii celebrează, sărbătoarea Paștelui. Aceste popoare își trimiteau în semn de respect și iubire unul față de altul, ouă colorate în diferite culori, mai ales în roșu. Mutându-se sărbătoarea anului nou la solstițiu de iarnă, oamenii au născocit alte daruri pentru anul nou; din cauză ca găinile nu se prea ouă în acest timp; iar obiceiul înroșirii a rămas tot la vechea datină.

Acest obicei, care s-a transmis creștinilor poate de la păgâni sau evrei este mult întrebuințat în țările din Europa și la noi românii.

La străbunii noștri romani, tinerii colorau oul în roșu și pe lângă alte daruri ce-și făceau la sărbătoarea lui Ianus, întrebuințau aceste ouă. La noi românii, ouăle roșii sunt într-o stimă așa de mare, ca în ultimele zile din post care preced sărbătoarea Paștilor, nu se găsește nici o singură casă românească, în care ouăle, să nu fíe obiectul de prima ocupațiune.

Sub diferite forme și la diverse propuneri, ziua de „1 Mai” numită "Arminden", a fost sărbătorită și de către romani încă din cele mai vechi timpuri. Simbolizând reînvierea naturii, sub razele mângâietoare și dădătoare de viață ale primăverii.

Pentru aceste serbări care se făceau în aer liber, numite și serbări câmpenești sau maialuri, se alegea o poiană frumoasă în mijlocul pădurii sau la marginea pădurii, unde iarba era netedă ca un covor plin de flori și nu departe de un izvor de apă rece care îngheța sticlele cu băutură. Aici se aduceau mâncăruri, băuturi și muzicanți și se dădeau programe artistice de către elevii școlilor din localitate și de către amatori. Se petrecea de minune, până seara târziu. La această serbare luau parte toți locuitorii comunei.

Această sărbătoare a primăverii era legată de sărbătoarea unei zâne latine de pe vremea strămoșilor noștri romani. Astăzi sărbătoarea „Amindenul" este înlocuită cu "1 Mai", „Ziua internațională a celor ce muncesc".

În ajun de „Arminden", se pune la fiecare casă creștinească a românilor câte un copac de fag cu frunză verde, pe care la coacerea pâinii din grâul nou, îl taie și-1 bagă în cuptor.

Punerea copacului verde de fag la fiecare casă, se face în amintirea urmăririi lui Isus de către evrei. Se spune că într-o noapte, evreii și-au pus de gând să-l prindă pe Isus. Au pus la casa unde să-1 găsească, dar spre uimirea lor, când au căutat casa cu semnul pus, n-au mai găsit-o, deoarece toate casele își aveau același semn.

Este cântec de seceriș, un obicei frumos din vechime, dar stăzi este dispărut. Pe la jumătatea lunii iulie, când grâul este copt i zice clacă la secerat. Secerătorii sunt veseli și cântă secerând. Cântă un grup de secerători din holda vecină. „Lucrați oameni cu hărnicie, Să-i ducem gazdei mândrie" Cântă un alt grup de secerători de la gazda cu clacă: „Secerați secerători Să dăm gazdei lanul tot Până la prânzul cel mic Nu ca acei vecini ai noștri Care seceră prea tare Nu îl dau nici la gustare" Nici ceilalți secerători din holda vecină nu se lasă mai prejos. „Las-că și noi secerăm înaintea voastră gătăm Și la gazdă noi ducem Bucuria holdelor, Rodul anilor”. Câteva fete sau femei cântă celor ce leagă snopii: „Până fac o legătoare De trei ori mă uit la soare" Gazda aduce și dă mâncare secerătorilor zicând: „Luați dragă și mâncați, Să nu meargă veste-n sat Că n-ați avut ce mânca Ori ca n-ați avut ce bea!" Când secerișul se apropie de sfârșit, câteva femei mai tinere iau fete, iau spice din cele mai frumoase și le adună cinci la un loc și împletesc tradiționala cunună și încep să cânte: „Holda mândră ne-a rodit Cunună ne-am împletit; Cunună de mândre flori Strânse de secerători"

Secerătorii toarnă apă din tradiționalele ulcioare de pământ. Toți secerătorii entuziasmați de rodul bogat cântă:

"Foaie verde și-o alună

Hai cu apa la cunună,

Cununa trebuie udată,

Fata trebuie sărutată.

Cununa de grâu curat,

De-un fecior frumos legat.

Cununa de grâu de vară,

Ude-ne-o gazda pe seară,

Cu trei doniți și-o găleată,

De trei ori și înc-o dată."

Cununa trebuie udată și ea trebuie dusă gazdei de o fată pe cap. Odată cu cununa trebuie udată și fata. Secerătoarele cântă: „Foaie verde și-o alună, Hai cu apa la cunună"

Dacă fata cu cununa fuge și nu este udată, se udă secerătoarele care cântă: „Spargeți-se oala ta, Nu uda cununa mea."

Secerătorii intră voioși în casă unde iau o masă bogată și bine pregătită și apoi se-ntinde și veselia, deoarece de cele mai multe ori sunt muzicanți.

Cununa se udă pentru ca la vara viitoare să nu fie secetă.

Punerea cerceilor la sfredelul Rusaliilor care este la 24 zile după Paști, se sfredeleau fetițele mici pentru a-și pune cercei. Se crede că fetelor cărora li se sfredelesc urechile în această zi, nu se vor coace.

Tragerea clopotelor în timp de furtună aceasta fiind o altă credință care presupune că dacă se trag clopotele bisericii într-o dungă vara când vin furtunile, mâna lui Dumnezeu se înlătură pe această cale și că balaurul care poartă furtuna, tunetele și trăznctele, se va abate pe păduri și munți pustii.

Înainte de a trage o concluzie se cuvine sa mai exemplicăm și alte câteva credințe populare care își au și ele loc în mintea și sufletul oamenilor de rând din aceste ținuturi. Ele sunt considerate nu numai a facilita viața de zi cu zi, dar și de a preveni întâmplări rele, boli, chiar nenorociri sau calamități naturale:

Când bei apa adusă noaptea în casă, trebuie să sufli în apă ca să nu te îmbolnăvești și să nu cadă vreo pacoste peste tine din partea duhurilor rele. Ele te pot face pocit și schilod.

Se mai crede ca asupra omului influențează un fatalism, de când se naște și până moare și orice fericire sau nefericire e privită cu nepăsare, zicând: „Așa i-a fost ursita, așa i-a fost scris să pățească".

Se crede ca ursul călcând pe cineva pe spate, acela nu se va îmbolnăvi.

Portul vaselor pe cap e un obicei mediteranean și arată că cea mai intensă colonizare romană a fost prin părțile Daciei, adică și prin partea noastră.

Celui care strănută i se zice: „Noroc!", deoarece se crede că se va veseli cu băutură.

Când cântă găina cocoșeste e semn de nenorocire și ea trebuie tăiată.

Nu e bine să pornești la drum cu piciorul stâng, că nu-ți merge bine.

Se crede ca cine găsește trifoi cu patru foi, va fi norocos.

Să nu asculți cucul când esti flămând.

Nu e bine ca în timpul primăverii să asculți cucul cântând când esti flămând, căci îți va merge rău.

Semne de ploaie când seara prinde umezeala, când cântă brotăceii, când rândunelele zboară aproape de pământ, când albinele nu se depărtează de stup, când fumul nu iese drept în sus pe horn, când cântă cocoșul seara și când pișcă muștele tare.

Nu este bine să se semene legume în săptămâna Floriilor din pricina că legumele nu vor face rod, ci numai flori.

Când mergi cu un porc la târg și el nu vrea să treacă un pârâu decât cu greu e semn ca a-i să-1 vinzi.

Cel care mătură trebuie să se păzească ca să nu atiagă cu mătura peste picioare pe nimeni, mai ales pe cei necăsătoriți fiindcă cel atins nu se va mai căsători.

Dacă mergi pe drum și trece pe dinaintea ta o pisică, îți va merge rău în acea zi. La fel dacă îți iese în cale un preot, dacă te-ntorci din drum, ori îți iese cineva cu un vas gol înainte.

Totdeauna tăiatul porcilor de Crăciun se face în ziua de Ignat, care cădea în 20 decembrie.

Despre muncă:

Să nu se muncească în ziua de Sf. Ilie și în ziua de Precup fiindcă se trăznește în lucrul făcut în aceste zile.

Să nu lucrezi nici în cele nouă joi după Paști.

Să nu sc lucreze nimic în casă în Ziua de Foc, căci se aprinde și nici pe-afară, căci bate ghiața și strică tot ce-ai lucrat și în celelalte zile.

Nici în ziua de Sf.Sisoie nu e bine să se lucreze că-ti seacă ochii.

Nu e bine să se coase vinerea, căci cel care coase își va coase gura și nici să se toarcă deoarece cel ce va toarce își va scoate singur ochii pe cea lume.

Când îți pică un dinte Dacă îți pică un dinte sau o măsea, să-1 zvârli peste casă și să spui: „Cioară na-ți un dinte de os și dă-mi altul de oțel". Acest obicei este moștenit de la daco-romani.

Când porcul adună paie de prin curte și le duce la culcușul său din cocină e semn că va ninge. Florile sunt la mare cinste Cât ține vara, icoanele în biserici sunt împodobite cu flori.

Femeile mai bătrâne nu se duc la biserică fără măcar un buchețel de busuioc în mână.

Și la morți tot flori se pun peste raclă, iar pe mormânt se răsădesc multe flori.

La fel și în scăldătoarea copilului se puneau flori, pentru a fi copilul vesel și să râdă ca florile, toată viața. La toate popoarele vechi trandafirii erau considerați ca flori sfinte închinate Venerei și lui Bacus.

Cununa de Sânziene Era obiceiul ca în ajunul Sf. Ioan de vară (24 iunie) fetele să culeagă sânziene înflorite în ajun, din care făceau o cunună pe care o aruncau pe acoperișul casei. Dacă cununa rămânea pe casă, era semn că fata se va mărita, iar dacă cădea era semn că fata va mai aștepta.

Șezătorile și clăcile erau petrecerile cele mai vesele și mai pline de har, în care se putea vedea inima deschisă, ospitalieră a locuitorilor din comună. Se făceau clăci la desfăcut porumbul, la cosit fân, la scărmănat lână sau pene și la tors.

"Du-te bade și te culcă

Du-te bade și te culcă

Nu-mi ținea umbră la furcă

Du-te și te odihnește

Că de gură nu-i nădejde."

Astăzi acest obicei al clăcilor este dispărut.

Conchidem privind cu nostalgie spre trecut, cu părere de rău și spunem că e păcat că acum, multe obiceiuri s-au dat uitării, sau se află pe drum fără întoarcere și va veni în curând vremea să mai cunoaștem folclorul doar prin muzee și arhive, din manuscrise sau biblioteci.

Cap.III: PURTĂTORI AI TRADIȚIEI STRĂBUNE

Oamenii minunați care trăiesc pe meleagurile zărăndene nu numai că păstrează comorile populare, materiale și spiritual, ci se erijează în purtători ai tradițiilor străbune, devin mesageri pentru tinerele generații cărora le oferă posibilitatea de a cunoaște bogățiile zonei, de a le valorifica și de a-i ține aproape de tot ce a însemnat trecutul lor.

Caracterizați de o puternică tradiție artistică, aparținând celor mai îndepărtate timpuri ale istoriei poporului român, locuitorii Țării Zarandului fac dovada unei bogate și variate creații artistice populare zărăndene. Vestigiile artistice daco-getice, cele din perioada romană, apoi monumentele și documentele istorice ulterioare încheierii procesului de etnogeneză dovedesc persistența milenară a unora dintre cele mai valoroase elemente artistice tradiționale, concretizate în elemente de tehnică ornamentică, cromatică, formă care încă și azi mai apare uneori în arta populară zărăndeană sub aspect noi, evaluate.

Drumul istoric, parcurs de popor, cu inovații tehnice, cu noi materii prime cu intensificarea specializării și dezvoltarea crescândă a meșteșugurilor cu condiții noi și diferite de viață, cu legături variate, cu forme culturale ale altor etnii, a contribuit de-a lungul veacurilor la îmbogățirea artei populare românești, la dezvoltarea măiestriei artistice a creatorilor populari.

Din nevoia de a-și confecționa singur obictele necesare traiului zilnic, în gospodăria care funcționa ca o mica întreprindere, omul de rând în zona de pe Crișul Alb și-a exprimat în același timp dragostea pentru frumos, prin ornamentarea nesfârșitei varietăți de unelte și obiecte de uz pe care le confecționa pentru a le folosi.

Țara Zarandului este bogată în tradiții culturale, moștenite din generație în generație, transmise printr-o mare divesitate de modalități, de regulă legături de vecinătate, ocupații, obiceiuri. Ele se bazează pe bogățiile acestui pământ strămoșesc în piatră, lemn, aur, argint, exploatat de veacuri prin metode tradiționale adesea primitive, punându-se accent pe realizarea unor necesități primordiale, legate de construcții ulterioare.

Dupa cum am menționat la începutul acestei lucrări, așezarea geografică și bogățiile naturale au impus locuitorilor ocupații tradiționale, ghidându-i într-un fel spre făurirea unor desăvârșite creații artistice. Așadar, lemnul și piatra aflate din abundență în Țara Zarandului au permis oamenilor să lucreze aceste materiale, unele dintre ele mai dăinuie și astăzi, iar creațiile acestor meșteri populari anonimi au devenit adevărate monumente de cultură, de o valoare inestimabilă, indiferent că vorbim de case țărănești, biserici, mori de apă, sălașuri, fiecare dintre ele având utilități speciale.

Letiția Pleșa, în cartea sa, „Un popas pe malul Crișului Alb la Crișcior”, menționată anterior, aduce un omagiu obiectelor construite din materiile prime mai sus amintite, în primul rând lemnul. Scriitoarea zărăndeană apreciază că lemnul a fost unul dintre cele mai uzuale material care a facilitat dezvoltarea unor meștesuguri sau realiarea unor produse ce și în zilele noastre sunt prezente în târgurile tradiționale. Lemnul a permis moțului crișan, meșteșugar din fire, să-și valorifice talentul și i-a dat priceperea de a îmbina utilul cu plăcutul.

Principala preocupare a oamenilor locului a fost de construi, de a înălța din lemn și piatră case și dependințe. Așezate în apropierea izvoarelor și a firelor firave ale apelor de munte împrăștiate pe dealuri și coline și răspândite până în văile adânci ale munților, casele de lemn moțești crișene au format cătune locuite până în zilele noastre. Ele încă mai păstrează vestigii ale trecutului zbuciumat al zonei, trăinicia buștenilor și a pietrei sunt martorii iscutinței celor care le-au făurit cu secole în urmă. Pe lângă case se păstrează vetrele de foc ale cazanelor primate de țuică, ce folosesc bogatele resurse pomicole ale acestui pământ binecuvantt dăruit cu bogățiile solului și subsolul de care s-au folosit atât moții crișeni, cât și străinii.

Însuși istoricul Nicolae Iorga vorbește despre casele moțești care arată „cum se trăia în bordele și căsuțele românilor din satele și târgurile ardealului până în timpurile când buciumul lui Horia cheamă la răzvrătire și răzbunare”

Meșterul lemnar și-a dovedit iscusința și în construcția morilor de apă deși mai sunt puține în zilele noastre, ele reprezintă o parte a patrimoniului etnografic, căci ele îmbină în mod armonios o ocupție străveche a românilor cu darul înnăscut al inventivității și iscusinței. De această dată meșterii lemnari au dovedit că sunt capabili de a adapta orice construcție la nevoile proprii dar și la capriciile naturii. Necesitatea de a asigura hrana zilnica l-a îndemnat pe omul de rând să îmblânzească șivoaiele repezi de apă, să adune apa necesară pentru punerea în mișcare a roților de moară.

Se consideră, potrivit săpăturilor arheologice, că anterior perioadei dacice au existat în zonă tradiția creației artistice din metal. Aceste creații artistice metalifere cuprind obiecte de uz, unelte sau obiecte arhitectonice. Cea mai reprezentativă tehnică a prelucrării artistice în metal este cea a fierului forjat. Astfel întâlnim și astăzi obiecte necesare gospodăriei precum grilaje de ferestre, suportul de flori, diferite întărituri, seceri, barde, etc.

Continuând tradiția tunării bronzului se mai confecționează și astăzi mici podoabe din cositor turnate în matriță de piatră sau de lemn cioplit, recognoscibile doar în muzeele etnografice din zonă, sau în centrele de informare turistică.

Menționând muzeele etnografice mă simt obligată să fac referire la o Casă-Muzeu din inima Țării Zarandului, de pe Valea Crișului Alb la Crișcior. Am numit-o nu întâmplător casă-muzeu pentru că însăși clădirea în sine poate fi privită ca un vestigiu architectural ce ne trimite cu gândul la vremuri de mult apuse. Este construită din lemn și piatră, pereții sunt clădiți din bârne din material lemnos, acoperișul are grrinzi de susținere masive, pereții pe exterior sunt acoperiți cu argilă cu pleavă peste care se află un strat subțire de var, dușumele sunt făcute de asemenea din scândură, iar fațada casei este prevăzută cu un târnaț deschis și filigore, are uși masive din lemn și ferestre de mici dimensiuni din lemn de brad, ușile sunt ornamentate cu multă măiestrie la fel și stâlpii de susținere care sunt frumos încrucișați cu figuri rombice.

Mulți vizitatori care au trecut pragul acestei case au declarant că au trăit sentimentul unei reîntoarceri în timp, că au retrăit pentru câteva clipe fărâme din viața care curgea lin cu 100 de ani în urmă.

În interiorul casei țărănești sunt reprezentate aprope toate genurile de artă populară și ocupațiile de bază ale locuitorilor din zonă. Observăm tehnicile rudimentare folosite în prepararea hranei și în confecționarea îmbrăcăminții.

În ceea ce privește vestimentația se poate aprecia că straiele zărăndene sunt adevărate vestigii ale sufletului locuitorilor, oglindă a maiestriei lor artistice, îndemânării și iscusinței. Portul vechi original din Zarand s-a conservat mai bine în zonele de munte unde țăranii au venit mai puțin în contact cu influențele din alte zone.

Acesta cuprinde cămăși din pânză de casă de cânepă, in sau bumbac cu manșete numite pumnari, cămașa este băgată în cioareci (ițari), pantalonii de astăzi, peste cămașă se purta o curea mare de piele numit chimir, și o vestă scurtă din postav. În picioare se purtau opinci cu curele apoi cizmele, dar acestea erau purtate mai ales de băieși, termen foloit care-i desemna pe cei care lucrau în mină, minerii. Femeile purtau năframe, cămăși de asemenea din pânză sau bumbac, cu manșete la mâneci. Trebuie să menționăm faptul că spre deosebire de manșetele bărbătești acestea aveau fodor, adică ceea ce noi astăzi cunoaștem sub denumirea de volănaș. Cămașa era încinsă în poale din cânepă peste care se așezau opregele din stofă neagră cusute cu fir strălucitor sau cu margele. În fotografii apar la brâu cu tricolorul românesc.

Este important de remarcat și faptul ca femeile mai bătrâne purtau un fel de eșarfă numită „chișchineu” de culoare neagră cu ciucuri cu care își înveleau capul legându-l în spate cu un colț mai lung. De asemenea mai îmbrăcau și un lăibăruț ornamentat cu fir sau cu margele ca opregele.

Obiectele de arta populară sunt o dovadă vie a îmbinării utilului cu plăcutul căci este născută din necesitate, necesitatea de a folosi anumite unelte și obiecte de uz caznic și decorative, dar în același timp reprezintă definiția vie a artei populare, căci elementele decorative sunt o dovadă vie a priceperii și îndemânării celor care le-au făurit. Aforismul lui Blaga că veșnicia s-a născut la sat este sugestiv întruchipat în aceste exponate ale artei populare zărăndene de la sculptură până la țesături, broderii, și ceramică, toate aflate într-o interdependență stilistică caracteristică și specific zonei etnografice crișene.

Înainte de toate țin să menționez o componentă indispensbilă interiorului atât funcțional cât și decorativ, și anume mobilierul popular caracterizat prin ingeniozitatea cu care a fost confecționat pentru a fi adaptat la stricta necesitate cât și amplasării sale în cadrul interiorului. Printre obiectele de mobilier cu valoare artistică aș putea aminti luica sau copaia, masa, scaunele, patul, blidarele, lavițele și nu în ultimul rând lada de zestre. Dacă atunci când m-am referit la datini și obiceiuri nu am omis credința creștină, se cuvine acum să o readuc în discuție, de această dată mterializată în icoane. Trebuie să specific că la capul patului în fiecare odaie se aflau icoane sfinte pictate de pictori anonimi. De asemenea scene biblice se regăsesc si pe ștergare și peretarele care îpodobeau pereții odăilor.

Nu putem vorbi de artă populară fără să aducem în discuție fețele de masă cunoscute sub denumirea populară de „măsăriță” care se remarca prin frumoasele dantele de pe margine. La fel ca fețele de masă mai sunt și perdele țesute din bumbac și in, si ornamentate prin alesături, ori pentru aceasta se folosea arnici roșu și negru într-o gamă bogată de resurse ornamentale și decorative. Broderia poate fi considerată o carte de vizită a femeilor zărăndene căci ea vorbește despre măiestria acelor mâini dibace care făureau la lumina difuză a unei lampi arhaice, adevărate simboluri ale nobleților sufletești. Pe lângă broderie nelipsite sunt și tablourile decorative țesute numite „tindee”, acestea prezentau motive naționale formând un minunat tablou decorativ și reprezentând cea mai de preț podoabă a casei. Tot țesute erau și „lipideele” , pături tradiționale confecționate din lână și care acopereau patul sau lavițele.

Putem aduce în discutie și cromatica zărăndeană, care se evidențiază printr-o gamă de negru, roșu, albastru și mai puțin galben.

Dintr-o locuință zărăndeană nelipsite erau și lingurarele cu lingurile pentru diferite folosințe. Prescursoare ale tacâmurilor moderne, acestea erau cioplite din lemn de salcie și dintre toate cea mai interesantă era lingura mare cu care se servea în farfurie mâncarea mesenilor. Coada acesteia era decorată cu motive tradiționale care simbolizau bunăstare și belșug.

Referindu-ne la obiecte de uz curent, se cuvine face referire la ceramica populară care înainte de orice are vadite funcții și valori decorative. Urmărindu-i evoluția artistică de- a lungul istoriei din neoliticul cuctenian dezvoltându-se pe baza substratului cultural al fondului dacic și îmbogațită de-a lungul secolelor de noi forme artistice și culturale, ea își păstrează aspectele caracteristice etnice.

Centrele de ceramică au fost constituie în zonele de deal unde din lipsa altor posibilități suficiente de existență dar și datorită materiei prime, lutul, olăritul a devenit ocupație de bază.

Obiectele de ceramică se mterializează în blide, strachini, ulcioare, căni, drept obiecte cu elemente ornamentale folosite pentru a decora interioarele caselor, dar și ca jucării pentru copii, fluierici și ulcioare.

De o rară frumusețe sunt frumoasele obiecte din ceramică de la Obârșa îndeosebi farfuriile care prezintă motive inspirate din muncile câmpului sau cealaltă îndeletnicire de bază a zonei și anume mineritul. Aceste farfurii erau expuse pe pereți ca obiecte decorative și înconjurate de ștergarele și tindelele făcute în casă. Importanța acestora dăinuie până în zilele noastre căci an de an ca o marturie vie a importanței și a valorilor artistice se organizează în mijloc de vară târgul olarilor de la Obârșa prilej de mare sărbătoare pentru ultimii dintre săteni, dar și oportunitate de a ridica creațiile populare la rang de artă.

Nu putem încheia prezentarea obiectelor populare zărăndene fără a face referire la „cuptorul cu microunde” al țăranului român cunoscut sub denumirea de țest. Acesta era un cuptor pentru copt pâinea, compus dintr-o vatră de cărămidă pe care se așează țestul propriu-zis confecționat din piatră de vale, se face focul pe vatră încălzindu-se și țestul așezat înclinat. După ce s-a înclinat vatra și țestul se dă la o parte jeraticul și se așează aluatul pe vatră și țestul peste aluat. Se consideră ca pâinea coaptă în țest este mai bună decât pâinea coaptă în cuptor obișnuit.

Dacă țestul ar fi precursorul unui cuptor cu microunde modern în lumea satului zărăndean găsim printre obiectele populare și un precursor al telefonului mobil, acela fiind vestitul tulnic nelipsit de la toate serbările și în special de la serbările de pe Muntele Găina. Odinioară era folosit ca mijloc de comunicare dintr-un deal în altul dar astăzi este folosit doar pentru a murmura o doină de către femei ce poartă denumirea de tulnicărese.

Alte obiecte populare care merită să fie menționate sunt războiul de țesut, melița, suveica, vârtelnița, pieptenul, furca de tors, socala, piua, roinița, urzoiul, lămpașul, opaițul, mojerul , etc.

În concluzie făcând o analiză în ansamblu a obiectelor populare zărăndene putem observa faptul că acestea nu numai că au răspuns nevoilor de a-și făuri un trai de zi cu zi, de a le ușura munca, dar și de a vorbi lumii despre iscusinșa și dibăcia acelor mâini măiestre, având rolul de-a le conferi zărăndenilor un prestigiu național. Aceste creații prin valoarea lor artistică și populară pot fi ridicate la rang de artă căci sunt expresia zbaterii și zbuciumului sufletesc al acestui popor pus la încercare de-a lungul istoriei.

III.1. Creații folclorice (legende, balade, cântece)

Creația poporului este un minunat exemplu de gândire patrunzătoare, de artă realistă, ea este un izvor autentic, veșnic viu și se cade să fie în atenția creatorilor de astăzi așa cum a stat de-a lungul întregii istorii a literaturii noastre. Trebuie să subliniem faptul că de-a lungul timpului învățații noștri au cultivat și au sprijinit păstrarea tradițiilor și obiceiurile străvechi urmărind legendele istorice, considerându-le ca pe o matrice în care putem încadra toate caracteristicile poporului român. Interesul pentru valorificarea legendelor este de urmărit încă de la pașoptiști (Mihail Cogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu) până la epoca marilor clasici (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Salvici, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski, Mihail Sadoveanu) și nu în cele din urmă la moderniști (Vasile Voiculescu și Lucian Blaga).

Este de remarcat faptul că în istoria literaturii legenda este punctul de pornire, reprezintă în permanență elemente de originalitate, este izvorul de inspirație al operelor literare modern. Elementele aparținând fondului ancestral care apar în lengende, vor fi folosite, valorificate și reinterpretate în operele scriitorilor moderni și nu numai.

A scrie despre legende este mereu un mod de descoperire de noi înțelesuri și simbolistici și de reinterpretare a motivelor utilizate și acum. Chiar dacă nu mai trăiește ca text viu ea supraviețuiește prin spirit, prin resuscitarea unor teme și motive, ea alimentează constant mitul urban și legenda contemporană, îi dă noi semnificații și păstrează autenticitatea acelui popor.

În zona Țării Zarandului regăsim următoarelor legende : Legenda Muntelui Vulcan, Legenda Dealului Fetei și Legenda Dealului Bunei; Legenda Dealului Mare, Legenda satului Ociu, Legenda satului Țebea, Legenda comunei Vața de Jos:

Muntele Vulcan:

„Se spune că în vremea de demult trăiau în Munții Apuseni doi ciobani care erau frați. Aveau oi multe, de nu le puteai număra. Umblau cu oile toată ziua și noaptea. Dar iarba era foarte rară și oile nu se săturau niciodată. Dușmanul lor era starostele lupilor, care era și om, și lup, iar el aruncase pe iarbă fel de fel de leacuri ca să se uște.

Aveau ciobanii știință de toate acestea, dar n-aveau ce face. Iarba era puțină; mai mult, îi atacau și lupii. Dar și ciobanii aveau leac de cojocul lor. Câinii lor, cinci la număr, erau năzdrăvani, luptându-se cu căte trei – patru lupi odată.

Într-o zi, însă, a apărut la stână un om bătrân, cărunt, care le-a spus:

-Aveți grijă că în patru zile va sosi la stână un tânăr frumos la chip. Să vă feriți ca nu cumva să vă privească mult timp în ochi, căci acela este vrăjitorul cel râu și dacă vă privește în ochi vă va preschimba în stane de piatră. Pe când să-i mulțumească, bătrânul, ia-l de unde nu-i, dispărând ca prin farmec. Nu trecură patru zile și sosi la stână tânărul care-i întrebă:

Nu cumva ați văzut trecând pe aici un cerb? Ciobanii răspunseră amândoi:

Nu, voinicule.

Atunci ei, uitând de vorbele bătrânului, îl priviră în ochi pe tânăr, care era așa de frumos, că la soare te puteai uita, dar la el ba, și se prefăcură în stane de piatră. De atunci, locul unde au fost preschimbați în stane de piatră ciobanii s-a numit Vulcan, de la numele celor doi frați.”

Dealul Fetei:

●

„Se spune că trăia odată, în satul Luncoiu de Jos, de lângă Brad, o fată frumoasă și harnică de i se dusese vestea în șapte sate. Însă nici un voinic nu se încumeta s-o ceară de soție. Într-o zi, însă, un flăcău din satul învecinat, se hotărâ să își încerce norocul. Zis și făcut. Își luă inima-n dinți și se înfățișă înaintea ei.

Îi căzu drag voinicul, însă fata nu se îndupleca. Se hotărâ să-l pună la încercare. După trei zile, fata îi spuse câ îl va accepta ca soț dacă o va urca dealul în brațe.

Pe măsură ce urca flăcăului îi era tot mai greu, dar gândindu-se la fată, prindea puter noi.

În cele din urmă, ajungând în vârful dealului, lăsă fata pe iarbă și-o ceru de soție. Fata n-apucă să zică nimic, că inima voinicului încetă să mai bată. Fata îl plânse trei zile și trei nopți, îngropând odată cu el o parte din sufletul ei. De atunci, acest deal se numește Dealul Fetii.

●●

Dealul Fetei, din ținutul Zarandului, are o legendă care vine încă din vremea zmeilor care furau fete alese, să le facă mirese.

Se zice că era odată, într-un sat, o fată frumoasă, dar care avea o mamă rea. Într-o zi de sărbătoare se făcu nedeie mare, la care se duse tot satul, numai Florica nu, deoarece mama ei îi dăduse mult de lucru. Dar fiind și harnică, fata isprăvi lucrul și plecă la joc. Mama sa, văzând că n-o poate opri, o blestemă să-și găsească un zmeu s-o joace.

Și bine a zis cine a zis că blestemul de părinte se prinde ca tina de perete, fiindcă îndată ce ajunse la joc, pe Florica o luă la dans un fecior voinic și numai cu ea jucă. Către seară, cei doi, prinși în mrejele dansului, se învârtiră până când fata nu mai simți pământul, iar zmeul, pentru că el era, zbură cu Florica până pe un vârf de deal, unde era casa lui.

Aflând vestea, mama fetei se duse pc deal și atâta plânse până când muri, iar din plânsul ei se făcu un izvor cu apă sărată ce curge și acum.

De atunci dealul se numește Dealul Fetei.”

Dealu-Mare:

„Demult, pe dealurile azi împădurite din preajma Bradului, era o pustietate întinsă și arsă, nestrăbătută de picior de om. În mijlocul acestei pustietăți trăia o jivină mare: dracul gol! Așa-l numeau oamenii din împrejurimi, fiindcă nu știau când se putea abate asupra lor. Dacă nu îi omora, lăsându-i fără sânge, le lua mințile. Nimeni nu știa cum arată, căci cei care-l văzuseră nu mai puteau spune nimic.

Deși în jur erau multe bogății, oamenii nu se puteau bucura de ele din pricina jivinei. De aceea, s-au hotărât să-l plătească cu aur mult pe cel care va reuși să-l omoare.

Mulți flăcăi s-aau încumetat pe tărâmul dracului, dar în zadar, căci au pierit și ei.

La marginea așeării trăia, într-o căsuță sărăcăcioasă, un baiat pe nume Nicoară, a-i cărui părinți fuseseră omorâți de diavol.

Plin de mânie, băiatul plecă într-o zi să-i facă de petrecanie jivinei. Plecă singur, înarmat dar cu sete de răzbunaare și cu credință în suflet.

Intră în tărâmul pustiu, innoptă acolo, și în vis i se arătă un bătrân care-i vorbi:

-Fiul meu, ceea ce vrei tu ă faci e greu, cu puțini sorți de izbândă, dar pentru curajul tău am să-ți ceva ce te va ajuta în încercarea ta. Îți dăruiesc două ajutoare cu puteri mari, care să te ajute la nevoie. Gruia-i un câine puternic și ascuțit la minte și la colți, iar Iustin un șoim mare și iute ca o săgeată. Mult curaj, fiul meu, și păstrează-ți credința, căci numai așa vei reuși.

Dimineața, când se trezi, crezu că a visat, dar văzând lângă el un câine și un șoim, își dădu seama că totul fusese aievea.

Era nedumerit, dar își făcu cruce și plecă mai departe. Animalele-i urmau îndeaproape și împreună mergeau spre cuibul diavolului. Din față venea o dogoare care-i ardea și deasupra lor se abătu o toropeală soră cu moartea. Nicoară, însă, știa că este doar un vicleșug, și mergea înainte, rugându-se. Ajunseră lângă o apă pe malul căreia se găseau oase omenești. Urâtă priveliște! În jurul lacului era o duhoare puturoasă de carne putredă.

– Aici trebuie să fie, își spuse Nicoară. Gruia îi răspunse cu un lătrat, iar Iustin se rotea, gata-gata să atace, pe deasupra lacului.

– Ieși afară, jigodie să ne-nfruntăm.

Se auzi un zgomot asurzitor și dintr-un fum negru și înecăcios se arătă un balaur negru, cu colți mari și ochi roșii ca focul.

-Ai sosit tocmai la timp, voinice, că mi-era foame!, zise jivina și
deschise gura să-l înghită.

-Ba o să-ți vin eu de hac, că ai omorât atâta puzderie de oameni nevinovați!

Și se încleștară, se loviră, se luptară. În jurul diavolului era un cerc de foc care-1 ardea pe Nicoară. Pe unde cădea sudoarea lui, se făceau bobițe de aur. I se făcu sete. Atunci Iustin îi aduse în cioc apă cu miros de busuioc, ce-i împrospăta puterile. De atunci oamenii cred că apa cu busuioc are puteri vindecătoare.

Apoi, șoimul se repezi la jivină, și, cu ciocul lui puternic, îi scoase ochii. Nicoară îl lovi în creștetul capului, iar Gruia îi sări la gât și-i sfâșie beregata. Din răni începu a curge un sânge negru ca păcura. Un urlet puternic răsună ca un blestem, apoi pământul se despică în două și înghiți fiara.

Acolo, în adâncuri, diavolul mai avu puterea să zvâcnească încă o dată. Pământul se cutremura, îngropând aurul sudorii lui Nicoară, pe care oamenii îl scot azi din mine.

În locul unde în adâncuri s-a zbătut balaurul, pământul s-a încrețit, înălțându-se un deal mare. Nicoară mulțumi lui Dumnezeu și tovarășilor săi. Iustin țâșni ca o săgeată în zbor, și se zdrobi de vârful dealului. Gruia începu să alerge, până ce se prefăcu într-o steluță albastră. De atunci o parte din sat se numește Gruelaei, iar alta Itini, după numele celor doi. Nicoară își alese dealul cel mare să-l stăpânească.

Bucuroși că au scăpat de diavol, oamenii au început a-și întemeia așezări pe aceste locuri, și-au construit gospodarii înfloritore, iar așezării i-au dat numele de Dealu Mare. Unii îi mai zic și dealul Dealul Nicoresc”.

Ociu:

„Demult, în Ținutul Transilvaniei trăia un țigan Vasile, cu nevasta lui, Elisaveta. Ei aveau o fetiță la care țineau ca la ochii din cap. Viața le era grea, iar pâinea de fiecare zi era câștigată de țigan, care trudea de zori și până-n seaară în mină.

Într-o zi Vasile căzu greu bolnav. Un vraci din sat îi spuse că s-a îmbolnăvit din pricina prafului de cărbune din mină. Pentru a se vindeca, ar trebui să se mute la munte, unde aerul este curat. Ne avănd încotro, țiganii și-au adunat puținul pe care-l aveau și purceseră la drum.

După trei zile de mers, la lăsarea serii, poposiră într-o poiană scăldată de razele soarelui, aproape de Crișul Alb. Pe când Elisaveta punea ceaunul pentru mămăligă, fetița începu să fugă după un fluture, îndepănându-se. Când mămăliga fu gata, în zadar o strigară pe fetiță, căci nu răspundea.

Îngrijorați, părinții începură să o caute. Într-un târziu, auziră strigătul ei de ajutor. Fata căzuse în râul din apropiere. Fără să mai stea pe gânduri, Vasile se aruncă în apele învolburate. Deodată, un vârtej, ca un oci (ochi), îi trase pe țigan și pe fiica sa în adâncuri. Elisaveta rămase privind spre apa care încă se mai învârtea în cercuri.

După această întâmplare trista, oamenii care s-au așezat aici, au numit satul Ociu, în amintirea celor două suflete dispărute în ociul de apă al Crișului Alb.”

Țebea:

„O parte din istoria zbuciumată a românilor trece pe la Țebea, sat din inima Apusenilor.

Din moși-strămoși s-a păstrat aici un obicei al fetelor nemăritate. Căci, undeva, în adâncuri, ar fi o țeve de aur.

Fetele care doreau să se mărite porneau în căutarea ei. Ceaa care va găsi țevea și o va atinge, se va mărita. Fete de prin toate părțile au încerct să găseasscă țevea, dar în zadar.

De la numele acelui obiect fermecat, ascuns în adâncul pământului, vine numele satului Țebea.”

Vața De Jos:

„Cică, prin părților Apusenilor trăia un boier pe nume Vasia. Boierul acesta avea multe conace, de la care adunase o grămadă de avere. Fiind cam bătrân, era mi tot timpul beteag. Ba îl dureaa un picior, ba o mână. Aproape că un mai mergea pe jos, fiind văzut într-o trăsură cu vizitiu ce-l căra ici și colo. Boierul acesta avea o nevastă tânără și bună la suflet.

Într-o zi, boieroaica i-a spus soțului ca vrea să facă o vizită oamenilor de pe pământurile lor, sa le spună o vorbă bună. Așa că pomi într-o dimineață cu o trăsură, spre unul din conace. Ziua era frumoasă, așa că ea îi spuse vizitiului să lase caii la pas, iar ea va merge pe jos.

Ajunse la o groapă cu apă, din care ieșeau aburi. Se apropiară, curioși. Uitând că nu se cuvine, ea se descălță și intră în apa caldă. Staând așa în apă, după un timp, își dete seama că nu o mai dor picioarele de la umblatul pe jos, ba că se simte mai bine. Apa avea puteri vindecătoare!

Uimită s-a dus în grabă la soțul ei, spunându-i că a găsit leac bolii lui. De atunci, boierul s-a scăldat în fiecare zi în apa caldă, până s-a făcut bine.

Cu timpul, în jurul gropii cu apă vindecătoare s-a format un sat, care a tot crescut. La început s-a numit Vasia, apoi cu timpul numele s-a schimbat în Vața”.

Legenda Dealului Bunei:

„Spre partea de nord-vest, nu departe de țărmul Crișului Alb, se află deaalul numit Bunei, care se întinde până la hotarele Țărățel, Valea-Brad și Mihăileni. Partea de care vest a acestui deal poartă numele de Cornul Buniului.

Numirea acestui deal se adduce în lgătură cu o legendă păstrată în gura poporului nostrum din această localitate cu o întâmplre miraculoasă ce s-a petrecut în vechime în Cornul Buneiului.

Se spune că un bătrân păscându-și vitele pe locul indicat deodată a a văzut o stâncă deschizându-se în forma unei galerii de mina, iar înăuntru ce să vadă? Erau comori și bogății de aur și pietre scumpe. Bătrânul, atras de strălucirea lor, a intrat în stâncă, dar a pățit-o, căci stânca s-a închis și a rămas acolo șapte ani.

După șapte ani stânca s-a deschis și bătrânul nostrum a ieșit afară încărcat cu multe bunătăți și în mână cu o lingura de aur. Bătrânului i s-a părut că a petrecut cei șapte ani sub pământ ca și când ar fi fost numai o clipă, căci îndată ce-a ieșit la lumina zilei, căuta să-și vadă vitele. Dar unde să ma idea de ele după atâta timp?

A mers apoi în sat unde a aflat că multe schimbări: casa-I era pustie, iar oamenii se mirau de el, crezându-l mort de mult. Bătrânul a mai trait încă multă vreme și la moartea sa a lăsat o avere foarte mare. De atunci i s-a dat acestui deal numele de Bunei, care adică conține multe bunătăți și poporul e de credința că în acest deal s-ar afla multe comori ascunse. Această legendă cu mici variațiuni este lățittă în tot Ardealul, căci munții și dealurile lui conțin multe comori ascunse (aur, argint și alte metale prețioase).

Aici la poalele dealului Bunei este centrul comunei Crșccior, așearea în care oamenii din cele mai vechi timpuri au întemeiat o vatră, o „țară” cu un mod specific de existență. Satele aparținătoare sunt: Valea Arsului, Barza, Zdrapți și Valea Morii sunt cunoscute pentru strădania locuitorilor de aici care au început să cultive pământul, să crească animale, și să „spele” auul adus de păraiele care ies din adâncuri montane, scoțănd la iveala vatra aceasta binecuvântată de Dumnezeu pntru bogățiile solului și subsolului. Din adâncuri de istorie oamenii atotstăpânitori a acestor locuri au început să caute bogățiile minerale în măruntaiele pământului nostrum pe care îl putem numi drep cuvânt „tezaurul Europei”, pentru că aurul de aici a poleit palatele din Roma, Budapesta, Viena, Berlin, Paris, în timp ce truditorii din minele de aur aveau calitatea de iobagi.”

Din nou Romulus Neag ne informează despre baladă ca exponat al folclorului afirmând că alături de toponimie și onomastică, folclorul, în general obiceiurile și tradițiile naționale, reprezintă o incontestabilă valoare documentară despre existența neîntreruptă a românilor în spațiul originar, despre unitatea de neam, limbă și conștiință, și, nu în ultimul rând, despre geniul lor creator. Faptul că se păstrează nealterate din vremurile străvechi până în zilele noastre obiceiuri și tradiții, unele capodopere ale spiritualității românești, cum este balada populară Miorița le conferă acestora calitatea de documente vii, mărturii pe care numai cei de rea-credință sau neștiutori le pot pune la îndoială. Ilustrăm aceste idei prin câteva variante ale Mioriței care circulă în Zarand și printr-un aspect al ceremonialului de nuntă păstrat în Brad din vremuri imemoriabile.

Bradul, nefiind o zonă păstorească n-au fost identificate aici motive mioritice. S-au descoperit însă în satele montane din jur câteva variante ale baladei, pe care le produce mai ales pentru generațiile viitoare:

Pe munții cei mari (Ciungani-Vața, transmisă de Constantin Ivașca):

„Pe munții cei mari

Vin trei păcurari.

Doi îs frățoșei

Și unu-I mai strinuț,

Cel cheamă Pătruț.

Doi se sfătuiră

Pe strin să-l omoare.

Strinu-și de-auzi

Și din grai grăi:

Voi cei sfătuiți

Să mă omorâți,

Voi să mă-ngropați.

Și-n loc de cruciuliță

Să-mi puneți fluieriță.

Când vântul o bate,

Fluierița o trage,

Oile s-or strange

Și-or începe a plânge.

Și de v-o-ntreba

Voi așa să spuneți

C-am rămas napoi

Tot văzând la oi,

Numărând la bani,

Pe aripa șubii

La lumina lunii,

La marginea lumii”

Trei rari păcurari (transmisă de Constantin Roșca):

„Trei rari păcurari,

Pe munții cei mari.

Doi îs frățoșei.

Unu-i mai striinuț

Și-l cheamă Pâtruț.

Doi se sfătuiră

Pe strin să-l omoare.

Strinu-și d'auzi.

El din grai grăi:

Voi ce sfătuiți

Să mă omorâți,

Voi să mă-ngropați /

Și-n loc de crucită

Să-mi puneți floiriță.

Când vântu o bate.

Floirița o trage.

La mormântul meu

Oile s-or strânge

Și-or începe a plâge.

Și de v-o-ntreba

Voi așa să spuneți

C-am rămas n-apoi

Tot văzând de oi".

Trei păcurari (Obârșa, tansmisă de Șofron lvănuț)

Pe munții cu floricei.

Erau trei păcurei.

Doi îs mari și veri primari.

Unu-i mic și străinei

N-are pe nime cu el.

După apă l-or mânat,

Pe dânsu l-o judecat:

Când cu apă o vini,

Pe dânsu l-o nimici,

Când cu apă o vinit

Înainte i-o ieșit

O mioară năzdrăvană;

Tinerel voinicule,

Hai, întoarce-te-napoi,

Pe cel părăuț cu flori,

Că cu apa de-oi pleca

Verii tăi te-or obora

Și oile ți le-or lua.

De mioara n-o ascultat

Și la dânșii o plecat

Ș-acolo dac-o sosit

El din gură le-a grăit:

De mi-ți omori,

Groapă să-mi săpați,

În târla de oi,

În jorul de miei.

Să-mi puneți de cruce

Bâta mea cea luce,

Puneți-mi la cap

Fluierul cel drag,

Vântul când o bate

Prin el o străbate

Oile s-or strânge

Pe mine m-or plânge."

Trei păcurari pe munte (Obârșa, transmisă de Șofron Ivănuț):

„Trei păcurari pe munte /

Și toți trei mi-s frați de cruce,

Numai unu-i străinei

Cu o lună de inel.

Tot pe el că mi-l mâna.

Oile de le-nturna.

Până mergea și vinea,

Cei doi legea i-o făcea,

Cum vrei, frate, moartea ta?

Ori împușcat, ori tăiat, ori în strungă îngropat?

Voi capul să mi-l tăiați,

Pe mine să mă lăsați

În strunguța oilor

Oilor miorilor.

Fluierul va fluiera,

Oile or lăcrăma.

Iar io mă voi scula,

Pe frunce le-oi mângâia

Și le-oi spune să nu plângă

Că io n-am murit,

Numai am plecat.

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Culegând la flori,

Numărând la oi".

Trei miori, dalbe miori (Obârșa, transmisă de Șofron Ivănuț):

„Aude-să, maică, aude,

Sub cer vârfuț de munte,

Trei miori dalbe zbierând,

Trei păcurari trâmbițând,

Numai unul străinel,

Da trâmbița lângă el

Ceilalți s-o vorovit,

Pe striin să mi-l omoară.

Pe striin că l-o mânat

La fântâna-n Țarigrad,

La fântâna cea mai bună,

Cu două găleți în mână.

Până striinul o venit,

Săbiile-o ascuțit

Și în striin că le-o zvârlit.

Striinul din gură grăia:

Mai lăsați-m-atâta,

Să-mi iau iară trăiulița.

Trâmbița că o luat

Și-n trâmbiță că o suflat,

Munții s-or cutremurat,

Văile s-or tulburat,

Pietrile s-or despicat,

Maica lui o auzât

Și la dânsul o vinit.

El din gură că-i grăia:

Maică, măiculița mea,

Acum văd că o-i muri

Da pe min’ să mă-ngropați

Sub spătarul strungilor

În locul găleților

Și-n loc de crucișoară

Să-mi puneți o trâmbișoară

Și miori dalbe cornuted,

Va căuta vara pe văi

s-asculte a mele bălăi”

Cap.IV: PĂSTRAREA VIE A CULTURII POPULARE ÎN ȚARA ZARANDULUI

Referitor la păstrarea vie a culturii populare în Țara Zarandului există și în zilele noastre activități coordonate de Primăriile și Centrele de informare turistică zonale, care aduc mereu în atenția oamenilor de pretutindeni pe lângă faptele de vitejie ale strămoșilor noștri și datinile, obiceiurile și tradițiile care trebuiesc păstrate și transmise următoarelor generații.

Printre aceste activități regăsim, pe lângă slujbele de pomenire ale eroilor căzuți pe câmpurile de luptă și Târgurile anuale organizate în comunele Țării Zarandului, unde meșterii populari își expun creațiile specifice fiecărei zone în parte. Aici mai putem face referire și la rolul de-a le conferi zărăndenilor un prestigiu national prin acastă oportunitate a lor de a-și expune munca. Ansamblurile folclorice își fac și ele simțită prezența prin minunatele lor dansuri, cântece și porturi populare specifice zonei. În aproape fiecare localitate sunt ridicate troițele și obeliscurile despre care menționam la începutul lucrării, unde se depun coroane de flori de către oficialități și se ridică parastase de către preoți, în fiecare an, iar elevii școlilor depun flori și sunt informați cu precădere, de importanța acestor evenimente.

Printre cele mai importante astfel de evenimente am putea enumera Sărbătoarea Națională de la Țebea, unde se află mormântul eroului Avram Iancu, eveniment la care oamenii locașelor din Țara Zarandului merg cu mândrie în suflet pentru a-și expune nenumăratele creații, cum ar fi: costume populare naționale, fluiere, oale de lut, picturi realizate pe sticlă, lemn sau piatră, cu tematică atât religioasă cât și istorică, tulnice, vestimentație confecționată din blană de oaie, pături și covoare țesute la război cât și fețe de masă, perdele, cearceafuri brodate și tablouri decorative, care pot fi văzute și chiar achiziționate nu numai de oamenii locurilor, cât și de oamenii din toată țara, care iau parte la acest eveniment. La acest eveniment își face simțătă prezența și un poet pe nume Laurean Stănchescu, care face drumul Iancului din satul Incești până în Țebea, pe jos și în fiecare localitate prin care trece este întâmpinat de către delegați ai primăriilor, impreună cu preoții satelor, localnici de diferite vârste, de la copii până la cei mai în vârstă îmbrăcați în straie populare.

Asemănătoare acestui eveniment este și Sărbătoarea de la Cheia, unde pe lângă cele menționate la anteriorul eveniment, mai regăsim aici și demonstrațiile militare, care amintesc de vremea revoluțiilor care și-au pus amprenta în mod strategic în istoria țării.

Mai amintim aici și Sărbătoarea meșterilor olari de la Obârșa, despre care faceam referire în capitolul anterior, unde localnicii transmit tainele olăritului din generație în generație și unde oamenii le pot admira modalitatea de concepere a diferitelor modele de oale, castroane, ulcioare, farfurii, etc. până la forma finită.

Pe lângă aceste importante evenimente, mai putem adăuga și așa-zisele nedei anuale ale satelor din Țara Zarandului, fiecare având o semnificație aparte și sunt făcute încă din vechi timpuri și păstrate și în zilele noastre.

În ultimul timp, datorită mediatizării online a zonei, s-a dorit efectuarea de workshopuri de fotografii în care se evidențiază păstrarea cu sfințenie a tradițiilor folclorice. Femeile în vârstă învață fetele tinere tainele îndeletnicirilor gospodărești din vechile timpuri, precum: torsul lânii, țesutul la război, brodarea materialelor pe pânză de in, pregătirea sau arderea cuptorului făcut din cărămidă și lipit cu pământ, conceperea aluatului pentru plăcintă, cozonac, „întorsuri”, „scoverzi”, pâine; și multe astfel de activități, care sunt reprezentate prin fotografii pas cu pas.

În ultimii ani pe raza comunei Crișcior se organizează de către Primărie în colaborare cu Consiliul Județean „Festivalul Taragotului”, sărbătoare la care sunt invitați interpreți de muzică populară din zonă cât și din țară care cu cea mai mare iscusință pun în valoare instrumental musical (taragotul) cât și versuri din baladele și cântecele populare de demult. Pe lângă aceștia Ansamblurile de dansuri populare arată publicului jocul pe perechi și în horă specific zonei transmis din generație în generație. Din aceste ansambluri fac parte tineri cât și oameni cu experiență avansată.

Pe raza comunei Ribița încă se fac așa-numitele „șezători” la care oamenii împreună cu copiii se adună și desfășoară anumite activități de la desfăcutul porumbului de pe știuleți până la torsul lânii. Aici se spun povești și legende ale locului de către vârstnici către tineri, prilej de a putea fi transmise prin viu grai generațiilor următoare.

Bibliografie:

Letiția, Pleșa, „Un popas pe malul Crișului Alb la Crișcior”, Tipografia ASTRA Deva, 2004

Simionescu, I., „Orașele din România”, Editura Cartea Românească, București, 1925

Neag, Romulus, „Monografia municipiului Brad”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Corvin, Deva, 2004.

În cadrul expoziției de muncă și voie bună din București iunie-iulie 1939, „ Năzuințe și Înfăpturi sociale”, Tipografia Cetoni, Baia Mare, 2012.

Oprea, Maria, „Viața de miner”, Editura Emma, Orăștie, 2010.

Botoș, Visalon, „Din val, în val”, Editura Emia, Deva, 2011.

Rus, Dumitru, „Locuri și legende geogrfice românești”, Editura Emia, Deva, 2001

Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, Centrala Miniereurilor Deva, Intreprinderea Minieră Barza, „2000 Trepte în Mineritul Zărăndean”, Tipografie, Deva, 1979

Coica, Sabin, „Mică enciclopedie de etnografie și folclor. Țara Moților-România”, Ediția a IV-a, Editura Altip, 2009.

Corina Vlad Diaconescu, Dan Liviu Mut, Rodica Vătăman Subțirelu, „No, hai! Cățători prin Apuseni”, Editura Magic Print, Onești, 2007

Revista Hunedoara, Editare a Consiuliului Județean Hunedoara, „Brad și Țara Zarandului”, Nr. 3/mai 2010

Bibliografie:

Letiția, Pleșa, „Un popas pe malul Crișului Alb la Crișcior”, Tipografia ASTRA Deva, 2004

Simionescu, I., „Orașele din România”, Editura Cartea Românească, București, 1925

Neag, Romulus, „Monografia municipiului Brad”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Corvin, Deva, 2004.

În cadrul expoziției de muncă și voie bună din București iunie-iulie 1939, „ Năzuințe și Înfăpturi sociale”, Tipografia Cetoni, Baia Mare, 2012.

Oprea, Maria, „Viața de miner”, Editura Emma, Orăștie, 2010.

Botoș, Visalon, „Din val, în val”, Editura Emia, Deva, 2011.

Rus, Dumitru, „Locuri și legende geogrfice românești”, Editura Emia, Deva, 2001

Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, Centrala Miniereurilor Deva, Intreprinderea Minieră Barza, „2000 Trepte în Mineritul Zărăndean”, Tipografie, Deva, 1979

Coica, Sabin, „Mică enciclopedie de etnografie și folclor. Țara Moților-România”, Ediția a IV-a, Editura Altip, 2009.

Corina Vlad Diaconescu, Dan Liviu Mut, Rodica Vătăman Subțirelu, „No, hai! Cățători prin Apuseni”, Editura Magic Print, Onești, 2007

Revista Hunedoara, Editare a Consiuliului Județean Hunedoara, „Brad și Țara Zarandului”, Nr. 3/mai 2010