Relatiile Sovieto Americane Criza DIN Marea Caraibe

RELAȚIILE SOVIETO-AMERICANE:

CRIZA DIN MAREA CARAIBE

C U P R I N S:

INTRODUCERE

Există un dezacord între istorici privind originile Războiului Rece. În timp ce majoritatea plasează punctul de plecare perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, alții consideră începutul confruntării sovieto-americane, sfârșitul Primului Război Mondial, chiar dacă tensiunile dintre Imperiul Rus și SUA au început încă la mijlocul secolului al XIX-lea. După Revoluția din octombrie 1917 și prăbușirea monarhiei ruse, care a dus la retragerea Rusiei țariste din Primul Război Mondial, s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, nou formata republică sovietică s-a regăsit izolată în cadrul diplomației internaționale, au durat 16 ani până la recunoașterea acesteea de catre Statele Unite în 1933. SUA fiind printre ultimile state în lume care au recunoscut URSS. O mulțime de evenimente care au avut loc în perioada interbelică, au demonstrat vulnerabilitatea relațiilor sovieto-americane și lipsa de încredere reciprocă, în afară de provocările sovietice generale, anunțate lumii capitaliste. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și Statele Unite au fost aliați împotriva Germaniei naziste, însă după finisarea războiului, relațiile sovieto-americane s-au racit brusc, în cadrul sistemului internațional s-au conturat doua mari puteri, care dominau sistemul geopolitic global. Acești doi poli de putere erau opuși din toate punctele de vedere: economic, ideologic și strategic. Fiind două supraputeri mondiale, ele au intrat într-o cursă dură de concurență pentru cucerirea zonelor de influiență în lume, supranumită în istorie Războiul Rece, care a marcat dezvoltarea proceselor lumii în următorul jumate de secol. Războiul Rece a fost o perioadă de confruntări ideologico-politice plină de tensiuni între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare, care a durat mai bine de jumate de secol, pâna la revoluțiile din 1989. La nivel politic aceste blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale, Pactul de la Varșovia și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Fiind un război global ele aveau aliați multe alte state din afara Europei, care nu făceau parte din aceste două alianțe militare. Ambele părți se poziționau ca fiind corecte: blocul oriental se numeau „lumea anti-imperialistă”, iar cel occidental „lumea liberă” sau „societatea deschisă”. Conflictul generat dintre cele două blocuri militare a fost numit „Război Rece”, din motiv ca nu s-a ajuns niciodată la o confruntare militară propriu zisă, avea loc mai mult o concurență agresivă pe alocuri pentru supremație în lume, urmată de o cursă a înarmării. Daca să privim din perspectiva studiilor strategice, constatăm că agravarea situației pâna la un conflict armat nu prea era posibilă din motiv ca ambele parți atât SUA cât și URSS posedau arme nucleare, ceea ce a creat o situație benefică pentru întreaga omenire, de oarece izbucnirea conflictul ar fi dus la un dezastru total și la dispariției vieții pe pamânt. Formelor de lupte utilizate în timpul Războiul Rece au fost presiunile diplomatice, militare și economice. Operațiile militare aveau loc foarte des, dar erau de talie mică și totuși creau niște situații destul de tensionate. Riscul unui război propriu zis uneori părea inevitabil, dar mereu s-au găsit compromisuri. Unul dintre cele mai tensionate momente ale Războiului Rece, reprezintă anul 1962, când sovieticii au plasat rachete cu rază medie de acțiune în Cuba, care la acel moment avea un regim comunist condus de Fidel Castro, americanii au răspuns sovieticilor instalând o blocadă maritimă și chiar la un moment dat fiind foarte aproape de a provoca o bătălie navală. Acest moment, poate fi considerat un exemplu perfect de criză, fiind construită în asa fel încât toate fazele se regăsesc perfect și sunt bine determinate. Criza rachetelor din Cuba, oferă oricărui analist un set de enigme fascinante. În octombrie 1962, SUA și URSS au fost la un pas de a provoca un nou război. Timp de 13 zile, cele două supraputeri au stat față în față, având la îndemână puterea de a se anihila reciproc. Liderii celor două guverne au înțeles că un război între statele lor ar fi putut implica rapid recurgerea la armele nucleare, ceea ce ar fi avut ca rezultat uciderea a milioane de persoane. Un război care ar fi început în Cuba ar fi putut duce la un asediu sovietic asupra Berlinului de Vest sau la o lovitură sovietică îndreptată împotriva bazelor de rachete din Turcia, astfel aprinzând alte fitile care ar fi condus în scurt timp la războiul termonuclear. Un conflict armat având drept miză Cuba ar fi afectat cursul istoriei mondiale într-un mod pe care nu ni-1 putem imagina decât vag. Aceste posibilități abstracte par atât de îndepărtate acum sau atât de înspăimântătoare, încât pot părea desprinse dintr-o povestire fantastică sau dintr-un film. Cu toate acestea, ele au fost reale. Guvernele au fost foarte aproape de război. Liderii au acceptat riscurile pe care le înțelegeau și, fără să știe, au cochetat cu riscuri pe care nu le pricepeau. De ce? Pe durata crizei, Statele Unite au fost ferme, dar răbdătoare. Uniunea Sovietică a jucat dur, a cedat de mai multe ori și apoi s-a retras. Din nou, privim înapoi și întrebăm: De ce? Retrospectiv, criza s-a dovedit a fi un moment de cumpănă în Războiul Rece. Sesizând pericolul nuclear, ambele națiuni s-au orientat către destinderea relațiilor. Niciodată nu a fost pericolul de război între ele atât de mare ca în timpul celor două săptămâni din octombrie 1962. De aceea, o înțelegere a acestei crize este esențială pentru oricine, care este interesat de relațiile internațiionale. Pentru a înțelege felul în care aceste supraputeri au ajuns în pragul unui conflict nuclear și, odată aflate acolo, au reușit să se retragă, este necesar să răspundem la trei întrebări esentiale. De ce a încercat Uniunea Sovietică să plaseze rachete ofensive în Cuba? De ce Statele Unite au ales să răspundă la amplasarea rachetelor sovietice cu o blocadă a Cubei? De ce Uniunea Sovietică a decis să retragă rachetele? Din fericire, numeroaselor dovezi despre criză, cărți, studii fac posibilă reconstituirea calculelor ambelor națiuni, cu destul de multă siguranță.

Actualitatea temei. Crizele Războiul Rece, au avut o influineță extrem de majoră asupra evoluției vieții omenești în a doua jumătate al secolului XX. Un exemplu perfect poate fi considerată, celebra și totodată controversata criză a rachetelor din Cuba, care fară nici o îndoială a fost momentrul culminant și cel mai important al Războiului Rece. Detaliile crizei din Marea Caraibe rămân și astăzi extrem de interesante. Mai ales în prisma situației actuale în lume, care nu este deloc una liniștitoare și prin natura ei ne amintește de criza cubaneză Contextul geopolitic din estul Europei pe zi ce trece devine tot mai alarmant. Evenimentele care decurg la momentul dat în estul Ucrainei provoacă statele din flancul estic al alianței NATO să devine din ce în ce tot mai sensibile și neprotejate. Federația Rusă sprijinindu-i pe separatiștii proruși din regiunea Dombas, alimintează și susține în continuare criza din Ucraina. Țările baltice, de la începutul evenimentelor sângeroase din Ucraina, au cerut sporirea prezenței NATO pe teritoriile lor. În acest context, în Estonia au sosit avioane americane care efectuează exerciții militare cu scopul asigurării și protejării regiunii de est al Europei. [32]. Scopul sporirii prezenței forțelor NATO în estul Europei din perspectiva statelor din zona de influiență a Federației Ruse este precum că Federația Rusa reprezintă o amenințare reală la adresa securității lor. Desigur că Moscova nu vede cu ochi buni sporirea prezenței NATO în apropierea granițelor sale, Kremlinul a avertizat de nenumărate ori organizația să nu-și continue expansiunea spre frontierele ruse, în caz contrar va fi nevoit să acționeze. Federația Rusă, spre sfârșitul anului trecut, a modificat doctrina sa militară, amplasând NATO pe lista elementelor care în viziunea lor ar prezenta o amenințare la adresa securității țării. Relațiile dintre Statele Unite și Federația Rusă au devenit din ce în ce mai încordate, în dependență de evoluția evenimentelor din Ucraina. Chiar de la începutul escaladării crizei, NATO a interceptat deseori avioane militare rusești în estul europei. Probabil Moscova prin așa metode încearcă să intimideze statele vizate și testeză capacitatea de recție a forțele NATO din regiune. Faptul că Statele Unite au trimis avioane militare în Estonia la graniță cu Federația Rusă, poate fi considerat drept o garanție pentru securitatea acestei țări și în genere a regiunii de est al Europei. Totuși acest lucru, face ca Moscova să adopte o politica și mai agresivă în relație cu SUA. Indiferent de numeroasele spiculații apărute peste noapte la adresa sa, Federația Rusă își vede de dezvoltarea internă, încercând să anuleze toate suspiciunile ce acționează asupra politicii sale internaționale. Din acest motiv, studierea relațiiloe sovieto-americane și a crizei din Marea Caraibe este mai importantă ca niciodată în contextul escaladării tensiunilor din prezent de pe scena internațională, care ne readuc în memorie prin gravitatea lor, contraversata criză cubaneză.

Scopul și obiectivele învestigației. Scopul tezei este o analiză detaliată a contradicțiilor sovieto-americane, rolul și influiența lor asupra relațiilor internaționale în perioada Războiului Rece. Definirea motivelor care au dus la apariția crizei cubaneze și căile de soluționare a ei. O atenție deosebită este acordată factorurului de decizie sovietic și american în rezolvarea conflictului. În conformitate cu scopul tezei, am evidențiat următoarele obiective:

Definirea genezei contradicțiilor sovieto-americane și începuturile Războiului Rece;

Analiza evoluției evenimentelor pe arena internațională la sfârșitul anilor 60;

Stabilirea rolului Uniunii Sovietice în declanșarea crizei cubaneze;

Analiza evoluție și momentul culminant al crizei cubaneze

Cauzile declanșării crizei cubaneze;

Evidențierea factorului de decizie sovietic și american și soluționarea problemei cubaneze;

Obiectul cercetării. Obiectul cercetării îl constituie fenomenul generat de rivalitatea dintre cele două sisteme capitalism și comunism, până la escaladarea crizei cubaneze, perioada în care lumea a trăit probabil cele mai încordate și tensionante momente din întreaga noastră istorie, când o greșeală de calcul făcută fie de Kremlin, sau de Casa Albă, ar fi putut duce la izbucnirea unui război termonuclear între cele două supraputeri ale lumii, care apoi urma să se transforme în Al Treilea Război Mondial. Acest scenariu nu-i aranja pe liderii politici americani și sovietici care înțelegeau gravitatea situației create, chiar dacă printre ei erau și adepți ai confruntării militare propriu zise, care în viziunea lor punea capăt existenței lumii bipolare, dar din fericire, în ciuda tensiunilor uriașe care au avut loc, atât sovieticii cât și americanii au găsit o cale de scăpare onorabilă fară război, singura, de altfel, căci orice greșeală ducea la un dezastru total. Comunicarea și diplomația au mai dovedit încă o dată omenirii valoarea lor necontestată în astfel de sitații.

Metodologia cercetării. Elaborarea acestei teze cu privire la relațiile sovieto – americane și a Crizei din Marea Caraibe, a necesitat folosirea unor metode teoretico-științifice. Totalitatea metodelor și diversitatea acestora au creeat condițiile necesare pentru structurarea informațiilor și abordarea multidimensională a obiectului cercetării. Câteva dintre cele mai utile metode științifice care au contribuit la cercetare și au constituit baza metodologică a prezentei lucrări sunt:

Metoda istorică – cu ajutorul căreia am identificat cauzele și contextul apariției contradicțiilor sovieto-americane, disenamericane, disensiunile dintre acești doi importanți actori implicați în acestă problemă, reproducerea evenimentelor din ajunul și timpul crizei cubaneze, până la soluționarea ei;

Metoda sistematizării – potrivit căreia materialele studiate sunt clasate și aranjate într-o ordine constructivă, conform criteriilor de rigoare;

Metoda cronologică – necesară în aranjarea evenimentelor într-o ordine cronologic-evolutivă, ceea ce me-a permis descrierea evenimentelor într-o ordine cronologică cât mai accesibilă de la izbucnirea conflictului pâna la soluționarea lui definitivă;

Metoda obiectivității – analiza evenimentelor din punct de vedere științific, cu un înalt grad de obiectivitate, prin reproducerea diferitor viziuni asupra problemei cercetate;

Metoda comparativă – compararea celor două sisteme politice: capitalism și comunism și reconstituirea deciziilor ambelor națiuni în controversata criză cubaneză;

Metoda inducției și deducției – în cadrul acestei lucrări, metoda inducției și deducției a făcut posibilă trecerea de la o abordare generală a relațiilor sovieto-americane la explicarea fiecărui aspect aparte a Crizei din Marea Caraibe. Totodată, lucrarea este însoțită de concluzii și recomandări dedusă din intreg conținutul acesteia;

Metoda analitică – cu ajutorul ei a fost posibilă analiza evenimentelor ce au avut loc încă de la originile problemei cubaneze, până la soluționarea acesteia;

Cadrul cronologic și geografic al temei. Limitele cronologice ale cercetării vizează mijlocul secolului XX, de la finisarea celui de-al Doilea Război Mondial, până la declanșarea Crizei Cubaneze, anii 1945-1962. Cadrul geografic al studiului reflectă teritoriul de astăzi al Cubei, care este situată în coastele Statelor Unite, fiind cea mai mare insulă din Caraibe.

Structura lucrării. Lucrarea „Relațiile sovieto – americane: Criza din Marea Caraibe”, este alcătuită din introducere, trei capăitole, primul divizat în două subcapitole, iar al doilea și al treilea în câte trei subcapitole, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe.

În introducere este expusă actualitatea temei, scopul și obiectivele investigației, obiectul cercetării, metodele folosite la elaborarea tezei, cadrul cronologic și geografic al temei, structura lucrării și cuvintele-cheie.

Primul capitol, întitulat: Relațiile sovieto-americane: aspecte istorico-politice, descrie geneza contradicțiilor sovieto-americane și perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, care după finisarea lui a degenerat în Războiul Rece, perioada ce a marcat dezvoltarea proceselor lumii în a doua jumătate a sec. XX -lea. Evenimentele sunt descrise pâna la escaladarea Crizei Cubaneze.

În cel de-al doilea capitol, întitulat: Criza din Marea Caraibe, este analizată geneza crizei cubaneze, motivele care au determinat Uniunea Sovietică să amplaseze rachete în Cuba și evoluția crizei, până la retragerea rachetelor sovietice din Cuba.

În capitolul trei, întitulat: Soluționarea crizei cubaneze și impactul ei asupra relațiilor sovieto –americane, este descris motivul retragerii sovietice din Cuba, căile de soluționare a conflictului, factorul de decizie sovietic și american în soluționarea crizei și impactul ei asupra relațiilor sovieto-americane.

În concluzii sunt stipulate principalele concluzii și recomandări ce rezultă din investigarea subiectului dat.

Cuvintele-cheie. SUA, URSS, război rece, criza rachetelor, război nuclear, lume bipolară, cursa înarmării, capitalism, comunism, relații internaționale, supraputere, ordine mondială, sistem internațional, politică mondială, centru de putere.

I. RELAȚIILE SOVIETO-AMERICANE: ASPECTE ISTORICO-POLITICE

1.1. Geneza contradicțiilor dintre SUA și URSS: Războiul Rece

Se consideră că originile războiului rece își au rădăcinile în relațiile dintre Uniunea Sovietică pe o parte și Statele Unite cu aliații săi de o altă parte în perioada (1945-1947). Însa este o neânțelegere între istoricii care studiază Războiul Rece, unii consideră că originile își au aparența încă din timpul tensiunilor dintre Imperiul Rus cu SUA dupa Revoluția bolișevică, când Rusia Sovietică s-a trezit izolată de restul lumii în diplomația internațională, respectiv revoluția rusă din 1917 și urmările ei au pus bazele presiunilor dintre Uniunea Sovietică și țările occidentale. Vladimir Lenin considera că URSS, era înconjurată de state capitaliste, care manifestă o atitudine potrivnică și dușmănoasă. Această poziție a lui a trezit multimple acte revoluționare peste hotarele Uniunii Sovietice. Iosif Stalin la urmat pe predecesorul său, considerând URSS, ca o lume a socialismului, care trebuie sa vină în înlocuirea lumii capitaliste. În viziunea lui Stalin, politica internațională arăta ca o lume bipolară, o divizare între țările capitaliste cu aliații săi și cele socialiste cu țarile care tind mai degrabă spre socialism, considerând ca lumea capitalismului orcum nu ar supravețui în timp. [4, p. 10]. Evenimentele de până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial la fel au înrăutățit relațiile sovieto-americane, inclusiv Pactul Ribbentrop-Molotov, un tratat care le oferea ambelor puteri un ragaz de care și aveau nevoie. Semnarea lui a avut loc la 23 august 1939 între ministrul de externe sovietic Molotov și omologul său german Ribbentrop. Scopul Germaniei fiind de a se asigura dinspre est după invadarea Poloniei, pe care a și invadat-o peste o săptamănă de la încheierea tratatului, 1 septembrie 1939, pe cănd Uniunea Sovetică doar dorea să câștige timp, înțelegând că invazia germană era inevitabilă, iar Armata Roșie era prea slabită și nu era pregatită de un război de proporții. Ambele părți agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a Europei. [24]. Dupa invadarea Uniunii Sovietice de catre Germania nazistă în iunie 1941, prin Operațiunea Barbarossa, occidentul a hotarât să-i ajute pe sovietici, încheind un acord formal au început să le livreze armament, însă în pofida acestui fapt Stalin a privit destul de rece acest gest din partea americanilor, considerân că ei doar doreau să se asigure în rezultatele întreprinse de sovietici împotriva Germaniei naziste, întârziind în mod special la deschiderea celui de-al doilea front anti-german. Toate aceste momente au dus la înrăutațirea relațiilor sovieto-americane după finisarea războiului.[12, p. 59]. Țările învingătoare de război au întâlnit deficultăți în procesul de divizare a zonelor de influiență în Europa, fiecare parte avea planul său de realizare al acestui proces care o aranja cel mai mult, din perspectiva stabilității și menținerii păcii la hotarele sale. Occidentalii doreau un sistem de securitate prin care țarile democratice puteau să rezolve dificultățile interne întilnite în anumite procese de dezvoltare prin intermediul organizațiilor internaționale. Sovieticii având deja diferite experiențe neplăcute în ceea ce privesc invaziile fregvente, pierderile colosale din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, doreau să-și dezvolte securitatea prin dominarea politicilor interne ale țărilor vecine. Viziunile occidentale erau total diferite asupra procesului de divizare a continentului European de dupa război. Roosevelt își dorea o influiență militară în Asia și Europa, o supremație economică asupra Imperiului Britanic și deasemenea crearea unei organizății de pace în lume. Aceste viziuni erau considerate de Winston Churchill destul de globale, el dorinduși controlul asupra Mediteranei, care asigura supravețuirea și supremația Imperiului Britanic în lumea postbelică. Americanii vedeau în Stalin un potențial aliat britanicilor, pe când ei vedeau în el doar o amenințare. [4, p. 14]. Stalin era într-un mare avantaj față de adversarii săi occidentali din motiv ca el deja deținea cea mai mare parte din Europa de Est, iar Roosvelt și Churchill concurau pentru favorurile lui. Aceste condiții au dus la acorduri separate dindre ei și sovieticii. Printr-un acord secret încheiat în urma călatoriei liderului britanic la Moscova în octombrie 1944, Churchill și Stalin au împărțit Balcanii în sfere de influiențe. Același lucru s-a întâmplat și la Ialta când Roosvelt a încheiat cu Stalin un acord în ceea ce privește Asia, și a refuzat s-ăi ofere sprijin lui Churchill în problemele din Polonia. Totuși ambele conferințe au fost eșuate din motiv că nu s-a putut ajunge la o soluționare finală de împărțire a sferelor de influiență în Europa postbelică. [18, p. 52]. În aprilie 1945, noul președinte al SUA, Harry S. Truman la fel ca și Churchill a fost contra instaurării de sovietici al Comitetului Național de Eliberare Polonez, după ce relațiile lor cu fostul guven în exil au fost întrerupte. Dupa victoria din mai 1945, sovietici au ocupat practic toata Europa de est, iar forțelor occidentale le revenise Europa de vest, această soartă a avut-o și Germania nazistă și ea la rândul său fiind divizată între aliați, în patru zone de ocupație ce au existat în perioada 1945 – 1949. Zonele occidentale formate din SUA, Marea Britanie și Franța s-au unit la 23 mai 1949 formînd Republica Federală Germania, iar la 7 octombrie zona sovietica s-a proclamat Republica Democrată Germană. [10, p. 27]. Prăbușirea Germaniei naziste a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele erau pur și simplu divergente. Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele eroice ale poporului rus. Noul președinte, Harry S. Truman, s-a străduit inițial să continue moștenirea lăsată de Roosvelt, de a ține alianță unită. Până la sfârșitul primului său mandat, însă, ultima rămășiță a înțelegerii existente pe durata războiului dispăruse. Statele Unite și Uniunea Sovietică, se aflau acum unul în fața celuilalt.[4, p. 24]. Truman a venit la președinție din adâncurile umbrei lui Roosevelt care, prin moarte, fusese inălțat la o statură aproape mitică. Truman îl admirase sincer pe Roosevelt dar, în cele din urmă, așa cum trebuie să facă orice nou președinte, a modelat funcția pe care o moștenise potrivit perspectivei propriilor sale experiențe și valori. Devenind președinte, Truman a avut un devotament mult mai puțin emoțional față de unitatea aliaților decât avusese Roosevelt, pentru fiul izolaționistei zone central-vestice, unitatea aliaților reprezenta mai mult o preferință practică decât o necesitate emoțională sau morală. Și Truman nici nu trăise exaltarea parteneriatului din vremea războlului, cu sovieticii, pe care, oricum, îi privise întotdeauna cu circumspecție. Când Hitler a atacat Uniunea Sovietică, senatorul, pe atunci, Truman a apreciat cele două dictaturi ca fiind echivalente sub aspect moral și a recomandat ca America să le încurajeze să se lupte pe viață și pe moarte. [17, p. 56]. În ciuda deteriorării sănătății lui Roosevelt, Truman nu a fost invitat să participe la nici una dintre deciziile-cheie de politică externă luate pe durata celor trei luni ale funcționăni sale ca vicepreședinte, și nici nu fusese pus la curent cu proiectul construirii bombei atomice. Truman a moștenit un context internațional în care liniile de demarcație erau incipient bazate pe pozițiile armatelor avansând dinspre est și dinspre vest. Soarta politică a țărilor eliberate de armatele aliate încă nu fusese rezolvată. Cele mai multe dintre Marile Puteri tradiționale încă mai aveau nevoie să se adapteze rolurilor lor schimbate. Franța era apatică. Marea Britanie, deși victorioasă, era sleită. Germania era împărțită în patru zone de ocupație, după ce obsedase Europa cu tăria ei, începând cu 1871, neputința de acum o amenința cu haosul. Stalin împinsese frontierele sovietice cu 1200 de kilometri spre Elba, iar înaintea armatelor sale se deschidea un vid, datorită slăbiciunii Europei Occidentale și plănuitei retrageri a forțelor americane. [17, p. 60]. Primul gând al lui Truman a fost să cadă la o înțelegere cu Stalin, mai ales deoarece șefii de stat major erau îngrijorați în legătură cu participarea sovietică la războiul împotriva Japoniei. Deși fusese îndepărtat de comportarea dură a lui Molotov din timpul primei sale întâlniri cu ministrul de externe sovietic, din aprilie 1945, el a atribuit dificultățile unei diferențe de experiență istorică. Este posibil ca enormul prestigiu pe care îl dobândise Roosevelt să-i fi făcut pe Stalin să-și mai modereze pentru puțin timp felul de a aborda lucrurile. În cele din urmă, Stalin avea să facă concesii numai „realității obiective". Pentru el, diplomația nu era decât un aspect al unei lupte mai ample și inevitabile de definire a relațiilor dintre forțe. Problema lui Stalin în relațiile cu conducătorii americani era aceea că el avea mari dificultăți în înțelegerea importanței moralității și a legalității pentru gândirea acestora din urmă asupra politicii externe. Stalin nu înțelegea în mod sincer de ce făceau conducătorii americani atâta caz de structurile interne ale statelor est-europene, unde nu aveau nici un interes strategic evident. Menținerea americanilor pe niște principii fără legătură cu vreun interes concret, așa cum erau acestea înțelese în mod convențional, îl făcea pe Stalin să caute motive ascunse.[18, p. 70]. Stalin, un maestru practician în Realpolitik, trebuie să se fi așteptat ca Statele Unite să se opună noului echilibru geopolitic stabilit de prezența Armatei Roșii în centrul continentului european. Om cu nervi de oțel, el nu era predispus la a face concesii preemptive, trebuie să se fi gândit că era mult mai bine să-și consolideze moneda de schimb pe care deja o deținea, păzindu-și cu grijă prada de război și lăsându-i pe aliați să facă mișcarea următoare. Și singurele mișcări pe care Stalin avea să le ia în serios erau cele având consecințe posibil de analizat în cadrul relației risc-recompensă. Când aliații nu au mai exercitat nici o presiune, el pur și simplu a rămas pe loc. Stalin a afișat față de Statele Unite aceeași atitudine zeflemistă pe care o adoptase față de Hitler în 1940. În 1945, Uniunea Sovietică, slăbită de pierderi umane de zeci de milioane de oameni și de devastarea unei treimi a teritoriului său, înfrunta o Americă neatinsă, aflată în posesia unui monopol atomic, în 1940, ea se confruntase cu o Germanie care controla restul continentului. De fiecare dată, în loc să ofere concesii, Stalin a consolidat poziția sovietică și a încercat să-și păcălească adversarii potențiati făcându-i să creadă că era mai probabil ca el să mărșăluiască spre vest, decât să se retragă. Și de fiecare dată a calculat greșit reacția oponențitor săi. În 1940, vizita lui Molotov la Berlin întărise hotărârea lui Hitter de a declanșa invazia. [10, p. 44]. Churchill a înteles calculele diplomatice ale lui Stalin și a căutat să le contracareze făcând de unul singur două mișcări. A urgentat o întâlnire la nivel înalt între cei trei aliați de război, pentru a aduce lucrurile la o rezolvare înainte ca sfera sovietică să fie consolidată. În același timp, el a vrut ca aliații să pună mâna pe cât mai multe posibil elemente de schimb pentru o negociere. A văzut ocazia pentru aceasta în faptul că armatele aliate și sovietice se întâlniseră mai spre est decât fusese prevăzut și că, drept rezultat, forțele aliate aveau sub control aproape o treime din zona de ocupatie atribuită sovieticilor în Germania, inclusiv cea mai mare parte a zonei industrializate. Churchill a propus folosirea acestui teritoriu ca pârghie în cursul apropiatelor negocieri. La Conferința de la Potsdam care a avut loc la sfârșitul lunii iulie 1945 , dupa capitularea Germaniei, au aparut diverse contradictii între forțele învingătoare asupra dezvoltării viitoare a țarii și a întregului Continent European. Presiunile care aveau loc între participanți au servit pentru a accentua intențiile rele ale celorlalți și îi determinau să-și consolideze pozițiile lor.[17, p. 79]. Planurile lui Roosevelt au luat sfârșit la Conferinta de la Potsdam, care a durat din 17 iulie până în 2 august 1945. Cei trei conducători s-au întâlnit la Cecilienhof, o casă de țară ca o hrubă, în stil englezesc, așezată într-un parc mare, pe care o folosise drept rezidentă ultimului prinț al coroanei germane. Potsdam fusese ales ca loc al conferinței deoarece se afla în zona de ocupație sovietică, era accesibilă pe calea ferată și putea fi protejată de forțele de securitate sovietice. Conducătorii prezenți la Conferința de la Potsdam au căutat să evite problemele de organizare care fuseseră o pacoste pentru Conferința de la Versailles. În loc să se împotmolească în detalii și să lucreze sub presiunea timpului, Truman, Churchill și Stalin aveau să se limiteze la principiile generale. Miniștrii lor de externe aveau să elaboreze apoi detaliile acordurilor de pace cu puterile învinse ale Axei și cu aliații lor.[17, p. 83]. Chiar și cu aceste restricții, conferința avea o ordine de zi imensă, care includea reparațiile, viitorul Germaniei și statutul aliaților germani, precum Italia, Ungaria și România, sau al asociaților, precum Finlanda. Stalin a extins această listă prezentând catalogul cererilor pe care Molotov i le înaintase lui Hitler în 1940 și le reiterase înaintea lui Eden un an mai târziu. Aceste cereri includeau condiții de tranzit îmbunătățite prin strâmtori, o bază militară sovietică în Bosfor și o parte a coloniilor Italiei. O agendă cu o asemenea întindere nu ar fi putut fi îndeplinită de șefii de guverne hărțuiți de multitudinea grijilor, într-o perioadă de două săptămâni.[17, p. 85]. Conferința de la Potsdam s-a transformat rapid într-un dialog al surzilor. Stalin insista pentru a-și consolida sfera. Truman și, mai puțin, Churchill cereau cunoașterea principiilor lor. Stalin a încercat să negocieze recunoașterea de către occident a guvernelor impuse de sovietici în Bulgaria și România contra recunoașterii de către Uniunea Sovietică a Italiei. În același timp, Stalin rămânea surd ca un perete la cererile democrațiilor pentru organizarea de alegeri libere în Europa de Est. În cele din urmă fiecare dintre părți pronunța veto de ori de câte ori avea puterea să o facă. Statele Unite și Marea Britanie au refuzat să fie de acord cu cererea lui Stalin, de a se cere Germaniei 20 de miliarde de dolari ca reparații (din care jumătate să se îndrepte spre Uniunea Sovietică), sau ca în acest scop să fie disponibilizate bunurile existente în zonele de ocupație. Pe de altă parte, Stalin continua să întărească pozitia partidelor comuniste din întreaga Europă de Est. Potsdam-ul a rezolvat puține. Multe dintre cererile Iui Stalin au fost respinse: baza din Bosfor, apelul său ca sovieticii să devină administratori ai unora dintre teritoriile africane ale Italiei, precum și dorința sa de instituire a unui control exercitat de patru puteri asupra zonei Ruhrului și recunoașterea de către occident a guvernelor instalate de Moscova în România și Bulgaria. Truman a fost și el contracarat în unele dintre propunerile făcute, cele mai importante cu privire la internaționalizarea Dunării. Cei trei șefi de stat au reușit totuși să elaboreze unele acorduri. A fost pus la punct un mecanism format din patru puteri pentru a rezolva problemele Germaniei. Truman a reușit să-1 facă pe Stalin să-i accepte punctul de vedere relativ la reparații: ca fiecare putere să-și ia reparații din zona sa de ocupație din Germania. Chestiunea crucială a frontierei vestice a Poloniei a fost pasată. Statele Unite și Marea Britanie au luat cunoștință cu linia de demarcare Oder-Neisse a lui Stalin, dar și-au rezervat dreptul de a lua în discuție o revizuire ulterioară. În cele din urmă, Stalin a promis să dea ajutor în efortul de război împotriva Japoniei. Au rămas multe lucruri ambigue și nefăcute, așa cum se întâmplă adeseori când șefii de state nu pot cădea la înțelegere, iar chestiunile oarecum clare au fost trecute în seama miniștrilor de externe, pentru discuții ulterioare. Probabil că cel mai semnificativ incident petrecut la Potsdam a fost cu privire la o chestiune ce nu s-a aflat pe agenda de lucru oficială. La un moment dat, Truman luat pe Stalin deoparte pentru a-l informa despre existența bombei atomice. Stalin, desigur; știa deja de ea de la spionii săi sovietici, de fapt, el aflase despre ea cu mult înaintea lui Truman. Suferind de paranoia, fără îndoială că el a considerat inștiințarea lui Truman drept o încercare transparentă de intimidare. S-a prefăcut a fi neinteresat de noua tehnologie și că o desconsideră nearătând vreo curiozitate deosebită. Liderul sovietic și-a exprimat speranța ca SUA va folosi bomba doar împotriva Japoniei. Dupa câteva zile de la finisarea conferinței Statele Unite au bombardat Hiroshima și Nagasaki. Stalin a fost foarte nemulțumit fața de deciziile guvernului american de a oferi sovieticilor o influiență foarte mică în Japonia. [18, p. 132]. În 27 octombrie 1945, puțin după eșuarea conferinței miniștrilor de externe, Truman, vorbind la o festivitate organizată cu ocazia Zilei Marinei, a combinat temele istorice ale politicii externe americane cu un apel la cooperarea sovieto-americană. Statele Unite, a spus el, nu urmăreau obținerea nici de teritorii, nici de baze militare. Politica externă americană, ca reflectare a valorilor morale ale națiunii, era ferm bazată pe principiile fundamentale ale dreptății și ale justiției și pe refuzul compromisului cu răul. Invocând egalitatea americană tradițională între moralitatea particulară și cea publică, Truman a promis că SUA nu va încetini eforturile de a aduce Regula de, Aur în relațiile intrnaționale ale omenirii. Accentul pus de Truman pe aspectul moral al politicii exteme a slujit drept preludiu unui alt apel la concilierea sovieto-americană. Nu existau nici un fel de diferență fără speranță între aliații din război.[12, p. 43]. Prăpastia culturală dintre conducătorii americani și cei sovietici a contribuit și ea la apariția Războiului rece. Negociatorii americani au acționat ca și cum simpla recitare a drepturilor lor legale și morale ar fi trebuit să producă rezultatele pe care le doreau. Stalin însă avea nevoie de motive mult mai convingătoare pentru a-și schimba atitudinea. Când Truman vorbea de Regula de Aur, auditoriul său american lua literal spusele sale și chiar credea într-o lume guvernată de norme legale. Pentru Stalin, cuvintele lui Truman erau lipsite de orice înțeles, dacă nu viclene, vorbărie goală. Noua ordine mondială pe care o avea el în minte era panslavismul întărit prin ideologia comunistă. Disidentul comunist iugoslav Milovan Djilas și-a adus aminte o conversație în cursul căreia Stalin spusese că dacă slavii rămân uniți și-și mențin solidaritatea, nimeni nu va putea mișca un deget, pe viitor în lume.[18, p. 157]. Pe măsură ce retragerea Americii din Europa s-a accelerat, s-a accentuat și declinul poziției de negociere a occidentului, cel puțin până să-și facă apariția Planul Marshall și NATO. Până la momentul conversației Iui Stalin cu Marshall, în 1947, dictatorul sovietic își forțase mâna. Neîncrederea pe care o inspira americanilor era acum la fel de profundă ca bunăvoința de care se bucurase până atunci din partea lor. Chiar dacă saltul Americii de la pură bunăvoință la suspiciune fără discernământ întrecuse limitele, aceasta reflecta totuși noile realități internaționale. Teoretic, ar fi fost posibilă formarea unui front comun al democrațiilor în același timp cu purtarea de negocieri cu Uniunea Sovietică pe marginea unei reglementări generale. Însă conducătorii americani și colegii lor din Europa Occidentală erau convinși că morala și coeziunea occidentului erau prea fragile pentru a rezista ambiguităților unei noi strategii. Comuniștii reprezentau partidele politice aflate pe locul doi ca mărime în Franța și în Italia. Republica Federală Germania, care se afla atunci în proces de formare, stătea în cumpănă dacă să urmărească sau nu unitatea națională prin neutralitate. În Marea Britanie, ca și în Statele Unite, zgomotoase mișcări pentru pace contestau politica de stăvilire ce începea să-și facă apariția.[18, p. 91]. Într-un discurs radiodifuzat în 28 apritie, secretarul de stat Marshall a declarat că occidentul depășise punctul de unde nu mai exista întoarcere în politica sa față de Uniunea Sovietică. El a respins sugestia lui Stalin de a ajunge la un compromis pe motiv că nu putea ignora factorul de timp implicat aici. Refacerea Europei a fost mult mai lentă decât se sperase. Forțele dezintegrării deveneau tot mai evidente. Prin urmare, acțiunile nu poateu aștepta compromisul până la epuizare. Orice acțiune care poate veni în întâmpinarea acestor probleme trebuiau făcute fără amânare. [36]. America optase pentru unitatea occidentului în negocierile est-vest. Într-adevăr, nu a avut de ales, pentru că nu a îndrăznit să-și asume riscul de a da curs sugestiei lui Stalin doar pentru a afla că acesta se folosea de negocieri pentru a submina noua ordine internațională pe care America încerca să o construiască. Îngrădirea a devenit principiul călăuzitor al politicii occidentale și astfel a rămas pentru următorii patruzeci de ani.

I.2 Evoluția relațiilor sovieto-americane în ajunul crizei cubaneze

La începutul anilor 50, relațiile dintre SUA și URSS erau într-o perioadă de destindere, apar primele semne de dialog și comunicare. Moartea lui Stalin la 5 martie cauzat unele schimbări nu numai în distribuția de putere în conducerea URSS, dar și pe o scară globală. S-a început o nouă etapă în dezvoltarea relațiilor internaționale. În urma luptei din interiorul partidului la începutul anului 1955, noul lider al Uniunii Sovietice devine Nichita Hrușciov. Hrușciov a proclamat un nou curs de politica externă care prevedea coexistența pașnică între Statele Unite și Uniunea Sovietică, a lansant un program care denunța greșelile comise de Stalin, numit destalinizarea. În termeni teoretici, această idee nu era una nouă, ea a fost invocată de Lenin încă în anii 20, împreună cu planurile revoluției mondiale. Hrușciov a poziționat politica coexistenței pașnice, ca obiectiv principal al politicii externe sovietice, prima dată de la fondarea statului sovietic această idee avea o aplicare practică. [20, p. 28]. Guvernul chinez condus de Mao Zedong era împotriva destalinizării, considerând acest program o lovitura la adresa comunismului în lume și îi învinuiau pe sovietici de revizionism. Relațiile au fost definitiv întrerupte dupa 1960, când Uniunea Sovietică a anulat un acord din anul 1957 prin care ea se angaja sa-i ajute pe chinezi sa obțină bomba atomica și a retras din China toți experții. În urma acestor evenimente Uniunea Sovietică s-a pomenit în fața a două puteri inamice, concurenți în dirijarea mișcarii comuniste internaționale. Plus la toate, între Uniunea Sovietică și China existau litigii la frontieră, în urma tratatelor inegale care au fost impuse Chinei de Rusia țaristă. Conflictul cu China a afectat foarte mult influiența URSS în lumea a treia. [1, p. 78]. Schimbările care au avut loc, au fost cauzate de mai mulți factori. În primul rind atât sovieticii cât și americanii înțelegeau că un conflict militar între ei ar duce la un război nuclear. Potențialul militar al ambelor puteri era în stare să distrugă nu doar adversarul da și o mare parte a globului pământesc. În al doilea rând URSS avea nevoie de o pauză pentru a realiza grandioasele planuri economice a lui Hrușciov. În a doua jumătate a anilor 50, lumea a fost dominată de noțiunea de coexistență. Guvernul chinez declara că Statele Unite erau ca un tigru de hârtie, însă Uniunea Sovietică înțelegea că acest tigru avea colți nucleari. Din acest motiv cele doua sisteme capitalist si socialist erau obligate sa coexiste în mod pașnic. [1, p. 82]. Concurența dintre Est si Vest nu a dispărut însă, s-a deplasat mai mult spre competiția economică. În anii 50 Uniunea Sovietică și ratele de creștere economică pe care aceasta le afișa a început a îngrijora Vestul. Planificarea sovietică se impunea și era percepută ca un model care trebuia să satisfacă la un moment dat gratuit nevoile esențiale ale populației sale. Occidentul părea însa nesigur de amploarea reușitei sale economice, deși retrospectiv privind, perioada 1945- fost epoca considerată "de glorie" în care s-au pus bazele societații de consum. În timp ce Occidentul privea Uniunea Sovietică ca pe un ansamblu bine închegat și amenințător, succesorii lui Stalin erau obsedați de vulnerabilitatea alianțelor lor, care au fost confirmate de evenimentele de la Berlinul de Est, Polonia și Ungaria. Majoritatea popoarele care se aflau în sfera de influență a sovieticilor erau gata să se răscoale. În acest context, în anii 50, diplomația sovietică era foarte activă în Europa, pentru a obține consacrarea rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial și pentru obținerea recunoașterii europene asupra propriei sfere de influență. Tot în această perioadă apare și Tratatul de la Varsovia, replica comunistă la Alianța Nord Atlantică, ce avea drept scop întărirea legăturilor bilaterale între statele socialiste printr-o garanție multilaterală de solidaritate comună.[20, p. 128]. Armistițiul din Coreea a fost un moment de destindere al relațiilor dintre SUA și Uniunea Sovietică. La fel si acordul de încetare a operațiunilor militare din de la Geneva, ce a pus capăt primului razboi din Indochina, acest lucru dovedea nu atât dorința celor doua supraputeri de a-și rezolva neânțelegerele, cât mai mult dorința de a suspenda dușmănia dintre ele. În 1956, au avut loc mai multe evenimente majore, din acest motiv, a intrat în istorie ca un an de gravă încordare a relațiilor internaționale. În acest an s-a început criza Suezului si evenimentele din Ungaria.[8, p. 130]. Spre sfârșitul anului 1956, toamna, criza Suezului ilustra implicațiile complexe ale "dezghețului" din relațiile Statelor Unite cu Uniunea Sovietică, precum și configurația de putere pe care acesta o implica. Criza Suezului constituie o victorie militara necontestată a Frantei și Marii Britanii, care a fost transformată într-o derută diplomatică. Franța și Marea Britanie au fost cât pe ce să fie implicate într-un conflict militar cu URSS. Intervenția Moscovei și, în special, al Statelor Unite i-a obligat pe englezi și francezi să se retragă. Această criză a demonstrat vulnerabilitatea statelor europene față de potențialul nuclear al Statelor Unite și URSS. Așa au apărut primele semne de nereguli în tabăra occidentală. Relațiile dintre SUA și Marea Britanie au fost foarte tare afectate după acest conflict. În pofida speranțelor Statelor Unite, Egiptul a intrat, total, în sfera de influiență a Uniunii sovietice, dar ca să înțelegem mai bine esența acestei probleme trebuie s-o analizăm mai detaliat. În Egipt în 1952 puterea a fost preluată de Nasser. Pentru el scopul principal nu era ca Egiptul sa devină un lider al țărilor arabe sau al țărilor musulmane, el vedea Egiptul ca un lider în țările lumii a treia. Nu era comunist după natura lui, dar mai mult un naționalist. La acel moment Egiptul era unul dintre cele mai importante state arabe independente, care era într-o rivalitate permanentă cu Irak-ul, pentru a deveni lider în regiune. Un moment important pentru istoria țării a fost când Nasser a obținut evacuarea tatală a Egiptului de către britanici, inclusiv și în canalul Suez, care era un canal extrem de important pentru britanici, era grav lovită economia lor, din acest motiv britanicii doreau să mențină o bază militară amplă în Suez, care era un fel de enclavă în interiorul Egiptului, ce era o țară independentă. [8, p. 156]. Nasser a început rapid să îngrijoreze lumea occidentală în primul rând din cauza atacurilor verbale adresate Israelului. Din acest motiv Statele Unite a refuzat să-i livreze lui Nasser arme moderne pe care acesta le solicita, din teama ca el să nu le aplice împotriva Israelului. Un motiv și mai îngrijorător pentru occident a fost când Nasser a declarat că va apela la sprijinul Uniunii Sovietice, o practică deja obișnuită folosită de țările lumii a treia, când nu obțineau ce solicitau de la o supraputere, puteau apela la alta. Statele Unite considerau acestă alianță imposibilă deoarece nu era reală o relație între o țară musulmană laică cu o țară comunistă. Dar privind din altă perspectivă, Uniunea Sovietică dupa venirea la conducere a lui Hrușciov, abandonase dogmatismul stalinist, care prevedea că numai un stat sub supremația Moscovei poate fi un prieten real Uniunii Sovietice, și începuse să mizeze pe diferite alianțe, pentru a ține piept occidentului. În primăvara anului 1955, URSS a declarat ca nu vor mai tolera monopolul țărilor occidentale și implicarea lor în politica Orientului Mijlociu. Acest monopol devenise foarte vizibil dupa ce a fost încheiat Pactul de la Bagdad. Nasser preocupat mai mult de a-și dovedi independența, într-adevar își îndreaptă politica externă către Moscova. În toamna anului 1955, Egiptul și Cehoslovacia au încheiat un acord foarte important pentru Egipt prin care Cehoslovacia se angaja să-i livreze cantități mari de armament modern printre care tancuri, avioane. Acest acord practic era egal cu prezența influienței sovietice în Orientul Mijlociu, din acest motiv semnarea lui a avut efecte imediate. Iordania refuzase să adere la Pactul de la Bagdad și a început colaborările cu Moscova, s-au inițiat relații strânse între URSS și Siria. Reacția americană la aceste schimbări nu s-a lăsat mult așteptată, americanii au abandonat intenția de a sprijini financiar Egiptul pentru a construi barajului de la Assun, care avea drept scop irigarea unui milion de hectare și rezolva în mare parte problemele de aprovizionsre cu apă a țării. Plus la toate acest baraj trebuia să fie și o importantă sursă de energie electrică, reprezentân un Egipt modern, nou, capabil sa devină un stat lider în Orientul Mijlociu.[8, p. 158]. În vara anului 1956, Nasser ca răspuns la sancțiunile americane a naționalizat canalul Suez. Din punct de vedere istoric a fost un moment foarte important deoarece a dat curs voinței țărilor lumii a treia de a-și însuși bogățiile, exploatate de europeni încă din perioada colonială. Egiptului îi revenea numai 3% din exploatarea canalului Suez, iar restul îi reveneau Franței și Marii Britanii, care erau protectorii canalului. Pentru Franța și Marea Britanie naționalizarea canalului reprezenta o lovitură grea asupra economie și un jaf inadmisibil cum considerau ei, în presa din occident se vorbea deja despre liderul egiptean ca despre un nou Hitler. Ca răspuns la acțiunile întreprinse de Nasser în octombrie 1956 Marea Britanie și Franța cu ajutorul Israelului, lansează o operațiune militară, care avea drept scop recuperarea canalului Suez. A fost cu succes din punct de vedere militar, dar a stârnit un val de proteste în rândurile țărilor lumii a treia, fiind privită ca o operațiune colonială. Statele Unite au reacționat dur la acest atac deoarece nu au fost preveniți însă Uniunea Sovietică s-a folosit de acest moment care îi oferea posibilitatea să apară ca un apărător al lumii a treia, înțelegând că expansiunea sa în Europa era inreală sau folosit de posibilitatea de a înconjura NATO prin intermediul statelor din Orietul Mijlociu. Uniunea Sovietică la 5 noiembrie 1956 adresează un ultimatum Franței, Marii Britanii și Israelului, care prevedea că dacă aceste țări nu opresc intervenția militară Uniunea Sovietică era gată să le răspundă dur pentru a opri conflictul. La drept vorbind a fost o amenințare nucleară, care a fost foarte bine resimțită de aceste țări deoarece nu aveau posibilitatea din punct de vedere militar de a răspunde. Americanii la rândul lor dorind să le demostreze agresorilor că ei sunt liderii lumii occidentale și orice intervenție militară trebuia efectuată doar cu consențământul lor, refuză să-i sprijine și să le asigure securitatea celor doi aliați ai lor față de Uniunea Sovietică. Plus la toate ei chiar facând speculații împotriva britanicilor. Respectiv URSS si Egiptul deveneau învingători în acest conflict. Uniunea Sovietică nu a fost implicată direct în acest conflict, dar a dat de înțeles țărilor lumii a treia că ea era unicul lor aliat ce era în stare sa le asigure siguranța împotriva puterilor coloniale. Din acest moment URSS a devenit un aliat credibil al acestor țări, chiar dacă ele nu au facut aliniere la regimul politic comunist. În așa mod începe înaintarea Uniunii Sovietice spre sud, care era sprijinită de liderii lumii a treia. Egiptul în această perioadă a cunoscut o adevărată prosperitate, prestigiul său crescând considerabil, chiar devenise și lider în conducerea lumii arabe, iar înfrîngerea militară a fost repede uitată pe fonul necontestatei victorii politice asigurate de URSS. Chiar dacă criza Suezului este mai mult o confruntare între Sud-Nord, între cele doua puteri aliate cu un stat din lumea a treia, ea totuși este și o criză în interiorul lumii occidentale, deoarece doi aliați importanți, Franța și Marea Britanie sau opus Statelor Unite, care au lasat foarte bine să se înțeleagă ca sunt o putere în lumea occidentală și toate confruntările militare trebuiau să aiba loc doar cu consențământul lor, iar puterile mijlocii, chiar dacă erau membri NATO nu mai aveau libertatea de acțiune. Criza Suezului poate fi considerată și o confruntare între Est și Vst. Concurența sovieto-americană în Orinetul Mijlociu s-a prelungit, devenind o constantă a relațiilor internaționale. În ianuarie 1957 președintele american Eisenhower a prezentat un program congresului american care prevedea extinderea influienței americane în Orientul Mijlociu după dispariția puterilor coloniale, până ca Uniunea Sovietică să facă acest lucru. S-a numit "doctrina Eisenhower" și avea drept scop acordarea ajutorului militaro-economic a țărilor din această regiune.[21]. Această criză a ruinat pentru un timp îndelungat influiența Marii Britanii și a Franței în această regiune. Intențiile lor erau privite ca o manifestare a colonialismului. Plus la toate în perioada Războilui Rece în confruntarea dintre Est și Vest, aceste două țări deveniseră niște "sateliti". Pentru Marea Britanie, o fostă putere colonială, războiul Suezului era o adevărată umilință. Ea a înțeles că nu mai putea face nici un pas fară aliatul său american. Franța a înțeles că nu mai putea conta pe sprijinul SUA. [21]. După acest eveniment, ambele țări și-au accelerat programele atomice pentru a face față noiilor condiții pe arena internațională. Mai pragmatică a devenit politica americană în timpul conducerii administrației Eisenhower. Statele Unite au abandonat conceptul de "război masiv" în condițiile înarmării nucleare, înlocuindu-o cu doctrina "război limitat", în care nu mai era prevăzută distrugerea totală a inamicului, doar învingerea lui într-un anumit conflict, cu utilizare limitată a armelor nucleare. Desigur că asemenea schimbări au dus la destinderea relațiilor pe arena internațională. Un factor important care a dus la acest lucru a fost neânțelegerile dintre China și URSS.[21]. Spre sfârșitul anilor 50 ai secolului trecut, au avut loc un șir de încercări, care au fost menite pentru a detensiona relațiile dintre Est și Vest. În condițiile intesificării dialogului dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, relațiilor pe arena internațională s-au normalizat. În anul 1958 statele blocului comunist au propus încheierea unui document care prevedea o normalizare a relațiilor și neagresiune între NATO si Tratatul de la Varsovia. [8, p. 162]. În primăvara anului 1958, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, a adoptat un decret care preveda încetarea experimentării de către sovietici a armelor atomice și cu hidrogen. Scopul principal al acestui decret desigur că a fost speranța sovieticilor ca și celelalte state posesoare de arme atomice să întreprindă așa măsuri. La data de 4 aprilie 1958, liderul Uniunii Sovietice Nikita Hrușciov, s-a adresat președintelui SUA, Dwight Eisenhower, cu o scrisoare prin care declara că dacă Statele Unite ar adopta măsuri similare Uniunii Sovietice, de încetare a experimentelor armelor atomice și cu hidrogen s-ar face un o mișcare majoră în normalizarea și dezincordarea relațiilor dintre SUA și URSS și ar spori considerabil încrederea reciprocă. La 4 zile dupa mesajul lui Hrușciov, liderul american i-a răspuns la mesajul lui, care prevedea încetarea ambelor puteri experimentarea armelor sus menșionate. Eisenhower a prezentat punctul de vedere al Statelor Unite și a declarat ca acestă măsura întradevar ar normaliza relațiile dintre Est și Vest doar că ar putea fi realizată numai printr-un acord ce ar prevedea un program de dezarmare mai vast și în condițiile monitorizării aeriene, care ar permite fotografierea pozițiilor inamice. [17, p. 130]. Mulți comentatori politici atunci au apreciat ca Eisenhower, fară să respingă propunerea lui Hrușciov, a susținut importanța unui acord internațional care ar impune angajamentele cursei dezarmării a celor doua puteri, și a specificat posibilitatea de control asupra modului în carea aveau să fie respectate aceste angajamente. Mesajul adresat de Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a fost susținut și de parlamentele statelor membre ale Pactului de la Varșovia. Foarte multe organizații neguvernamentale din alte țări susțineau încetarea experiențelor armelor nucleare. Dar în pofida susținerii de statele lumii, dorința americanilor de a adopta un acord mai vast de dezarmare și anumite modalități de control ce ar permite monitorizarea procesului era tot mai larg împărtășit, atât printre guvernele țărilor, cât și la nivelul opiniei publice, ce a dus chiar și la convocarea unei conferințe internaționale în noiembrie 1958, în legătură cu aceste probleme. În primăvara anului 1958, relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au început din nou să se încordeze, s-a datorat acest lucru avioanelor militare ale SUA care efctuau zboruri spre direcția Uniunii Sovietice cu încărcături atomice si hidrogen. La data de 18 aprilie ministru de externe sovietic, Andrei Gromîko a publicat o declarație de protest la adresa americanilor din numele guvernului sovietic. În această declarație Gromîko declara ca Uniunea Sovietică nu va tolera zborurile americane ce aveau la bord arme atomice în zonele arctice, aproape de frontierele URSS. Deja în următoarele zile Uniunea Sovietică a prezentat la Consiliul de Securitate al ONU un proiect de rezoluție, care prevedea încetarea zborurilor avioanelor militare americane, ce se îndreptau spre frontierele URSS din zona arctică și erau încărcate cu bombe atomice. Sovieticii propuneau măsuri urgente pe marginea acestui caz. În acest document se cerea ca Statele Unite să se abțină de la aceste acțiuni provocatoare nu numai la adresa Uniunii Sovietice dar și a altor state ale lumii, care după cum specificau ei, ar amenința direct asupra securității lor. Reprezentatul Statelor Unite la Consiliul de Securitate ONU, a declarat că nu este nimic grav în aceste zboruri și că scopul lor ar fi prevenirea unui atac prin surprindere din partea Uniunii Sovietice și nicidecum nu aveau caracter provocator. Plus la toate, reprezentatul SUA la Consiliul de Securitate ONU susținea că aceste zboruri nu ar afecta pacea mondială. În data de 28 aprilie 1958, când relațiile sovieto-americane cunoșteau o perioadă de tensionare, SUA a prezentat la Consiliul de Securitate al ONU o rezoluție ce prevedea instituirea unei zone de inspecție internațională în zonele nordice, care avea drept scop prevenirea unui atac prin surprindere din partea URSS. Propunerile trebuiau să fie examinate de reprezentanții mai multor țări care aveau teritorii în partea de nord al cercului arctic cum ar fi Franța, Marea Britanie, Canada, Uniunea Sovietică, Danemarca, SUA și Norvegia. Americanii cereau organizarea urgentă a convorbirilor ce ar conveni asupra aranjamentelor ce țineau de partea tehnică în acest caz. Consiliul de Securitate al ONU, a respins ambele rezoluții propuse de sovietici la 21 aprilie 1958 și de americani la 28 aprilie 1958. [20, p. 141]. În data de 31 octombrie la Geneva au început pregătirile pentru Conferința tripartită dedicată problemei legate de experimentele armelor nucleare. Această conferință a fost urmată de negocieri vaste între cele trei mari puteri participante: Statele Unite, Uniunea Sovietică și Marea Britanie. Sa început această Conferință cu concluziile experților celor trei puteri cu privire la detectarea unor experimente nucleare. Printr-un mesaj adresat la 10 iunie 1958 de președintele Statelor Unite lui Hrușciov, Eisenhower, propunea ca la data de 1 iulie aceluiași an la Geneva, să fie convocat un grup de experți, care ar studia metode noi ce ar ajuta la detectarea experimentelor cu arme nucleare. Grupul trebuia să se constituie în baza propunerilor Franței, Canadei, Marii Britanii și SUA în subcomitetul Comisiei ce prevedea dezarmarea la 2 iulie 1957. În mesajul lui Eisenhower se aducea la cunoștință sovieticilor că americanii erau de acord să prticipe la aceste discuții reprezentanți din URSS, SUA, Franta, Marea Britanie, Cehoslovacia si Polonia, urmând ca ulterior, dacă o să fie nevoie să poată să fie invitați și specialiști din alte state ale lumii. Eisenhower aprecia că era necesar ca acest grup de experți să realizeze un raport într-un timp foarte scurt, maxim 3-4 săptămâni, dar totuși cu posibilitatea de a prelungi perioada negocierilor, dacă soluționarea problemei propuse nu va reuși să fie întocmită. [20, p. 150]. În următoarele 3 zile, la data de 13 iunie 1958, Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice, a trimis un mesaj ambasadorului Statelor Unite la Moskova în care declara că, URSS era pro convocării grupului de experți care s-ar ocupa de studierea metodelor noi de detectare a experimentele nucleare și sovieticii acceptau ca la reuniunea de la Geneva sa participe experți din URSS, SUA, Franta, Anglia, Cehoslovacia și Polonia. Ulterior s-a hotărât ca în grupul de experți să participe și specialiști din România și Canada. Reuniunea de la Geneva sa desfășurat în perioada 1iulie – 21 august 1958. La finisarea reuniunii, grupul de experți au publicat un comunicat cu privire la întocmirea raportului, care urma să fie prezentat la conferința tripartită din 31 octombrie 1958. În acest raport se arăta că metodele de detectare a experimentării armelor nuclearel, înregistrării undelor seismice, acustice și hidroacustice erau suficiente din punct de vedere tehnic. Concluzia experților a fost, că este necesar să se instituie un un sistem de control operațional, care ar avea drept scop identificarea încălcărilor acordului ce prevedea încetarea experimentelor de arme nucleare. La conferința tripartită organizată la Geneva, participanții au examinat detaliat propunerea de instituire a unui sistem de control internațional și s-a ajuns la concluzia că acest sistem trebuia să fie monitorizat de un organism internațional de control, rețeaua ce urma să fie practicată includea circa 170 de posturi de control terestru și aproximativ 10 nave. Amplasarea posturilor era distribuită conform cerințelor tehnice: America de Nord – 24, Europa – 6, Asia – 37, Australia – 7, America de Sud – 17, Africa – 15, Antartica – 4. Circa 60 de posturi urmau sa fie amplasate pe insule, iar 10 posturi pe nave. La conferința tripartită din 31 octombrie 1958, s-a încheiat un tratat ce prevedea încetarea experimentelor cu arme nucleare, care avea la bază raportul reprezentat de experții invitați să participe la conferință. În ianuarie 1962, s-a adoptat hotărârea ce prevedea ca problemele care au apărut în timpul negocierilor de la Geneva să fie trasmise unui Comitet al celor 18 state pentru dezarmare. [20, p. 153]. În data de 10 noiembrie 1958 la Geneva s-au început lucrările pentru Conferința preveniri unui atac prin surprindere. La această conferință au participat experți din: Franța, Italia, Marea Britanie, Canada SUA și din Cehoslovacia, Albania, Polonia, România și URSS. Deci erau prezenți 5 țări din tabăra occidentală și 5 țări din tabăra socialistă. Ca și în cazul Conferinței tripartite lucrările pentru Conferința preveniri unui atac prin surprindere, au fost generate de lungi negocieri diplomatice. În urma tensiunilor generate de zborurile avioanelor militare ale SUA, care aveau la bord arme atomice si cu hidrogen în zonele arctice în apropiere de frontierele Uniunii Sovietice și în urma neadoptării rezoluției care a fost propusă de URSS la Consiliu de Securitate al ONU la 21 aprilie 1958, Hrușciov s-a adresat, la data de 2 iulie 1958, președintelui Statelor Unite cu o scrisoare prin care reafirma propunerile prevenirii unui atac prin surprindere. Hrușciov i-a propus președintelui american ca experți din ambele țări să se întâlnească pentru a examina împreună aspectele practice ale acestei probleme și rezultatele negocierilor sa fie discutate in cadrul unei întâlniri de rang înalt între ei. [6, p. 132]. În data de 31 iulie 1958, printr-un mesaj al ambasadei Statelor Unite la Moskova adresat Ministerului de Externe al URSS, se comunica despre acordul Statelor Unite cu privire la prevenirea unui atac prin surprindere. SUA era de acord și cu organizarea uneori reuniuni de experți din ambele țări, care să analizeze aspectele tehnice ale acestei probleme și întâlnirea ulterioară a șefilor guvernelor pentru a se discuta rezultatele negocierilor în cadrul unei întâlniri dintre ei. La 15 septembrie 1958 prin acordul ambleor țări, s-a decis ca aceasta reuniune dintre experții americani și sovietici cu participarea unor țări invitate, să înceapa la Geneva la 10 noiembrie 1958. Atât partrea americană cât și cea sovietică aprecia pozitiv încercările normalizării relațiilor dintre ei și spera la un rezultat pozitiv în urma acestor discuții. Conferința de la Geneva pentru prevenirea unui atac prin surprindere s-a început la 10 noiembrie 1958 și a durat pâna la 18 decembrie fost un prilej de dezbateri a punctelor de vedere a mai multor planuri și propuneri, cele ale statelor occidentale, prezentate la 11 noiembrie 1958 și cele ale Uniunii Sovietice din 17 noiembrie. La sfârșitul conferinței s-a publicat o declarație, care specifica că în urma neânțelegerilor dintre state privind modalitatea de abordare a problemi, conferința nu a avut nici un rezultat și nu a putut recomanda țărilor participante nici o măsură concretă pe marginea problemei pentru care a fost convocată. Motivul divergențelor a fost că țările occidentle doreau examinarea modalităților mai mult tehnice asupra stabilirii unui sistem de inspecție, iar statele socialiste optau asupra unui sistem de dezarmare în Europa. [20, p. 156]. În septembrie 1959 la Camp David, a avut loc o întâlnire la nivel înalt între Hrușciov și Eisenhower. Această întilnire nu a avut consecințe majore. După această întâlnire, etapa de îmbunătățire a relațiilor sovieto-americane s-a încheiat. Hrușciov se afla sub sub presiune , atât din exterior din partea liderilor chinezi, cât și din interior, din partea conducerii locale, care îl învinuiau de cedări majore în fața lumii imperialiste și de relații prea calde cu Statele Unite. Probabil din acest motiv, un avion de recunoaștere american U2 a fost doborât la 1 mai 1960 deasupra Uniunii Sovietice. Acest incident a fost folosit de liderul sovietic ca motiv de a nu participa la conferința de la Paris, care era planuită în mai 1960. Această conferință avea drept scop de a gasi căi de soluționare a problemei germane, care era una din cele mai tensionate probleme europene. În așa fel a fost pierdută încă o încercare de a dezincorda relațiile internaționale din timpul Războiului Rece. Cu venirea lui Kennedy la conducere s-a început o nouă etapă a crizei dintre SUA și URSS. Problema care a provocat acest conflict a fost Berlinul, dar ca să înțelegem mai bine esența acestei probleme trebuie sa înțelegem în ce consta ea. În anul 1945, Berlinul a fost divizat în zone de ocupație între americani, britanici, francezi și sovietici. După ce Germania ocupată a devenit o Germanie divizată, sectoarele vestice ale Berlinului au devenit o metropolă capitalistă dernocratică, din nefericire blocată în inima statului comunist est-german. Est-germanii considerau Berlinul de Vest o amenințare mortală la adresa fragilei lor creații. Din această cauză, dar și din altele, Hrușciov a decis, în 1958, să transforme Berlinul de Vest în câmpul de luptă central al Războiului Rece. El a remis un ulimatum, cerând, de fapt, retragerea Occidentului din Berlin. După o perioadă de confruntare intensă cu administrația Eisenhower, Hrușciov a fost de acord să retragă ultimatumul înainte de summitul din 1960 cu Eisenhower. Până la urmă, summitul a fost anulat după ce un avion de recunoaștere U- fost doborât deasupra Uniunii Sovietice. [5, p. 26]. Hrușciov și-a înnoit ultimatumul către Kennedy când s-au întâlnit la Viena, în iunie 1961. Trupele occidentale trebuie să iasă din Berlin până la starșitul anului. Kennedy a răspuns cu o întărire majoră a forțelor americane, dar știa că nu era destul. În termeni militari, faptele erau clare. Statele Unite și aliații NATO nu puteau apăra Berlinul cu forțe convenționale. În august, autoritățile comuniste au ridicat un zid între Berlinul de Est și cel de Vest. Către sfârșitul anului, în noiembrie 1961, Hrușciov a dat un pas înapoi pentru a permite finalizarea negocierilor intense care au culminat cu discuții între ministrul său de Externe, Andrei Gromîko, și secretarul de Stat american Dean Rusk, în martie și aprilie 1962. Totuși, lăsând negocierile să-și urmeze cursul, Hrușciov a spus clar că nu încearcă să strice mai bine planul de rezervă, după cum îl numesc diplomații. E1 a avertizat că SUA și aliații săi trebuie să renunțe la pozițiile pe care le aveau în Berlin. Pentru Uniunea Sovietică Berlinul avea o foarte mare însemnătate, sovieticii considerau că dacă problema Berlinului ar putea fi soluționată, atunci nu ar mai exista nici o problemă între SUA și URSS, cu posibila excepție a dezarmării. [5, p. 28]. Deci putem spune că relațiile sovieto-americane în ajunul crizei Cubaneze au cunoscut o perioadă de destindere până în anul 1959, însâ în ajunul crizei Cubaneze situația s-a înrîutățit la maxim. Ambele puteri au simțit cu adevărat ce înseamnă "Războiul Rece", iar evenimentele care au urmat au fost cât pe ce să provoace un război nuclear, care avea toate șansele să distrugă planeta.

II. CRIZA DIN MAREA CARAIBE

II.1 Aspecte istorice asupra crizei din Marea Caraibe

În vara anului 1962, toată lumea știa că Uniunea Sovietică transporta mari cantități de arme și trimitea trupe în Cuba, spre a o proteja de un atac american. Întrebarea era dacă aceste transporturi sovietice puteau include și arme nucleare. Moscova nu mai amplasase niciodată arme nucleare strategice în afara granițelor sale teritoriale nici în statele comuniste pe care le controla în Europa de Est, care erau sateliți ai imperiului sovietic, nici chiar în China, cît timp această țară comunistă a fost un aliat apropiat al Uniunii Sovietice. [22]. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe ambasadorui său la Washington, Anatolii Dobrînin, să răspundă la toate întrebările americanilor, dând asigurări că au fost furnizate numai arme defensive. Pe 4 septembrie, el a oferit această asigurare, în particular, procurorului general Robert Kennedy, fratele președintelui SUA. În urma asigurării, în cursul zilei, Casa Albă a dat publicității un comunicat, în care se preciza că nu exista nici o dovadă că sovieticii își instalau bazele sau rachetele balistice în Cuba. Rober Kennedy l-a avertizat pe Dobrînin ca dacă ar fi altfel, SUA și URSS ar putea avea probleme grave. Dobrînin și-a repetat asigurarea și unui alt sfătuitor de incredere al președintelui american, consilierul special Theodore Sorensen, adăugînd că nu se intâmpla nimic nou sau extraordinar. Într-adevăr, Anatolii Dobrînin a fost autorizat în mod special de către Hrușciov să spună Casei Albe că nu se va întreprinde nimic care ar putea complica situația internațională sau agrava tensiunea existentă în relațiile dintre SUA și URSS înainte de alegerile de la inceputul lui noiembriel pentru Congresul american. [9, p. 62]. O săptămână mai târziu, pe 11 septembrie, guvernul sovietic a emis o declarație publică lungă și finală cu privire la activitățile sale în Cuba. Deși își afirma angajamentul în Cuba și avertiza SUA să nu atace nici insula și nici navele sovietice care o aprovizionau, reafirma și politica privind transferul armelor nucleare către statele terțe declarând ca Uniunea Sovietică are rachete atât de puternice, capabile să poarte focoase nucleare, încât nu are nevoie sa caute amplasamente pentru ele în afara frontierelor proprii.[22]. O asemenea declarație publică, formală, părea să rezolve problema. În mod natural, toți oficialii sovietici au preluat această asigurare în conversațiile ulterioare cu oficialii americani. Semmalul sovietic era clar. La fel de limpede era și avertismentul american. Prin canale publice și private, Casa Albă a avertizat guvernul sovietic că Statele Unite nu vor tolera arme ofensive în Cuba, ambele părți înțelegând că americanii defineau rachetele balistice drept arme ofensive. Acest punct a fost făcut clar atât public, în declarația Casei Albe din 4 septembrie, cât și în particular. Statele Unite și-au riscat prestigiul prin această avertizare. Pe 7 septembrie, Congresul a acordat președintelui autorizația prealabilă de a mobiliza rezerviști suplimentari pentru forțele armate. Pe 13 septembrie, președintele Kennedy a susținut o conferință de presă și, pentru prima dată, a vorbit direct americanilor despre concentrarea militară sovietică din Cuba. De fapt, el a acceptat asigurarea din declarația sovietică emisă pe 11 septembrie. Kennedy a promis că nu va ordona o invazie a Cubei dacă această țară nu va amenința alte națiuni din America Latină sau dacă nu va deveni o bază ofensivă pentru Uniunea Sovietică. Dacă, totuși, Cuba devenea o bază militară ofensivă cu o capacitate semnificativă pentru Uniunea Sovietică, atunci America își asuma responsabilitatea că va face tot posibilul pentru a proteja securitatea sa și a aliaților săi.[9, p. 74]. Hrușciov a auzit cu certitudine avertismentul. Din cauza acestuia s-a plîns mînios lui Kennedy, într-o scrisoare particulară, trimisă pe 28 septembrie, în care îi scria că declarația lui, care cuprindea amenințări la adresa Cubei și Uniunii Sovietice este pur și simplu de neconceput. Mobilizarea rezerviștilor a înfierbântat și mai mult atmosfera și a turnat gaz peste foc. În viziunea lui Hrușciov, aceste amenințări la adresa Cubei semănau mai mult cu comportamentul briganzilor din Evul Mediu. Lăsând retorica la o parte, aceste mișcări și contramișcări seamănau mai mult cu un caz dintr-un manual despre diplomația responsabilă. Statele Unite au formulat o politică precizând foarte clar în fața căror transformări strategice erau pregătiți să reziste. Uniunea Sovietică a recunoscut aceste interese vitale și a anunțat o strategie care nu cauza nici un conflict fundamental. Acesta ar părea a fi de asemenea un model de comunicare sau de semnalizare între supraputeri. Prin mesaje private și declarații publice, Statele Unite se angajau să acționeze dacă sovieticii depășiau o linie lipsită de ambiguitate, desfășurând rachete ofensive în Cuba. Toate răspunsurile au indicat că sovieticii au înteles semnalul și au acceptat mesajul american. Politica a urmat principiile descurajării susținute de cei mai buni cercetători ai temei, de atunci.[4, p. 182]. Cu toate acestea, Guvernul SUA continua să fie neliniștit din cauza intențiilor sovietice. Republicanii din opoziție, conduși de senatorul de New York Kenneth Keating, au făcut din concentrarea militară sovietică din Cuba problema electorală cea mai importantă în campania pentru Congres. Keating și-a exprimat în mod repetat temerea că arme nucleare ostile erau plasate prea aproape de țărmurile americane. În cadrul administrației exista de asemenea un critic constant care suspecta că sovieticii mințeau cu privire la planurile lor reale. Acesta era directorul CIA, John McCone. McCone nu avea nici o dovadă clară, ci doar o intuiție susținută și de descoperirea unor rachete antiaeriene cu destinația Cuba. Pentru McCone, acestea aveau sens numai dacă Moscova intenționa să le folosească pentru a apăra o bază de rachete balistice îndreptate către Statele Unite. Din aceste avertizări, promisiuni și asigurări, așteptările SUA au luat forma unei evaluări la nivel național pregătite de Agenția Centrală de Informații, organizație care a coordonat informațiile specialiștilor din cadrul guvernului. Timp de zece ani, acest birou era condus de cel mai remarcabil analist de informații secrete din istoria Americii, Sherman Kent. La 19 septembrie, analiștii lui Kent au realizat o evaluare adresată oficialilor guvernului. Intitulată „Concentrarea militară din Cuba", estimarea concluziona că sovieticii puteau câștiga un avantaj militar considerabil din plasarea unor rachete balistice cu rază lungă de acțiune în Cuba sau, mai probabil, din stabilirea acolo a unei baze pentru submarinele lansatoare de rachete. Dar oricare dintre aceste scenarii ar fi incompatibile cu practica și politica sovietică așa cum o evaluau ei de până la 1962. [2, p. 97]. Pe 15-16 octombrie, când Kennedy și consilierii săi au fost informați că Statele Unite au descoperit rachete balistice sovietice în Cuba, președintele și majoritatea celor prezenți au fost șocați. Experții serviciilor secrete din jurul guvernului american, care s-au reunit câteva zile mai târziu, au ajuns la concluzia că un obiectiv sovietic major al concentrării militare din Cuba era, de a demonstra Statelor Unite că balanța mondială de putere, a fost înclinată în favoarea Uniunii Sovietice, iar SUA nu mai puteau împiedica progresul puterii ofensive sovietice în cadrul propriei emisfere. Acceptarea unei asemenea situații ar însemna o pierdere a încrederii în SUA în toată America Latină și în lume. Secretarul de Stat american Dean Rusk considera că exista chiar o întreagă dezbatere în Uniunea Sovietică despre cursul acțiunii competiției globale. [2, p. 99]. În 1962, liderii americani au văzut Războiul Rece ca pe o luptă pe termen lung pentru superioritatea globală. Decizia lui Kennedy de a lasă să eșueze invazia în Golful Porcilor a fost interpretată în general ca lipsă de voință, iar Hrușciov a încercat să-i forțeze mâna liderului american în singura întâlnire între patru ochi pe care au avut-o, la Viena, în iunie 1961. Într-un sens general, desfășurarea rachetelor nucleare în Cuba de către Hrușciov, evident că a reprezentat supremul test sovietic al intențiilor americane. Făcut în secret și susținut prin duplicitate, succesul planului lui Hrușciov de a da o lovitură dură Statelor Unite nu poate fi contestat. [6, p. 259]. Confruntate cu rachetele operaționale, Statele Unite puteau reacționa nehotărât. Protestele diplomatice ar fi dovedit slăbiciunea Washingtonului și inutilitatea amenințărilor lui Kennedy. Prin dezvăluirea unei Americi nehotărâte, Uniunea Sovietică reducea drastic credibilitatea angajamentelor luate de SUA față de alte națiuni. Dacă SUA nu acționa în Cuba, cine se mai aștepta ca ea să acționeze în alte părți ale lumii. Deși decizia Uniunii Sovietice de a trimite rachete în Cuba, era în mod clar, o acțiune riscantă, victoria demonstra clar că vântul în Războiul Rece batea din cealaltă direcție. Este dificil, astăzi, să înțelegem cât de pesimiști erau mulți americani privind rezultatul Războiului Rece. Chiar înainte de învestirea lui Kennedy, mulți americani considerau că Statele Unite nu-și mai putea permite un alt declin, precum cel care a caracterizat primul deceniu și jumătate dupa cel de-al Doilea Război Mondial.

II.2 Cuba – bază militară sovietică

Decizia liderilor sovietici de a desfășura rachete balistice în Cuba dovedește hotărârea lor de a descuraja orice intervenție americană care li se părea probabilă sau iminentă și avea drept scop slăbirea sau înlăturarea regimului Castro. Deși efortul Statelor Unite din 1961 de a invada Cuba cu o forță alcătuită din exilați cubanezi antrenați de CIA eșuase dezastruos, Uniunea Sovietică avea un motiv serios să creadă că Statele Unite ar putea repeta acțiunea, de data asta cu succes. Episodul din Golful Porcilor demonstrase că Statele Unite puteau acționa. Cu certitudine, Hrușciov și alți oficiali sovietici au apărat desfășurarea de arme sovietice în Cuba în 1962 chiar în acești termeni. După ce Kennedy a făcut publică desfășurarea de rachete, replica sovietică a accentuat că orice ajutor sovietic către Cuba este exclusiv destinat îmbunătățirii capacității defensive a ei. [29]. Din punct de vedere sovietic, apărarea Cubei era o problemă serioasă. Autoproclamat stat socialist, Cuba era singura reprezentantă a comuniștilor în lumea occidentală. Relațiile sovieto-cubaneze erau mai profunde și mult mai complexe decât realizau Statele Unite. Sovieticii au început să furnizeze în secret asistență regimului Castro încă din primăvara lui 1959 și au aranjat tot în secret primele vânzări de armament în toamna anului 1959, cu mult înainte ca un asemenea ajutor să fie detectat de Guvernul Statelor Unite, care încă nu se decisese dacă să-l considere pe Fidel Castro prieten sau dușman. În iunie 1964, Castro s-a gândit că decizia sa de a naționaliza rafinăriile americane de petrol, care refuzaseră să rafineze păcură sovietică ar putea provoca o iminentă invazie americană. Cu toate că americanii nu aveau un astfel de plan. Hrușciov a ținut un discurs, arătând că Uniunea Sovietică ar putea lansa un atac nuclear asupra Americii dacă Washingtonul alegea să invadeze Cuba. Discursul nu a avut nici un fel de efect asupra unor planuri americane inexistente, dar i-a incântat pe liderii cubanezi, care au crezut că rușii au descurajat un atac american. A mai existat o altă teamă de invazie, în octombrie 1960. Cuba se temea de un atac din partea exilatilor cubanezi antrenați de către CIA în Guatemala. Astfel de antrenamente aveau loc, într-adevăr, dar ar fi durat luni întregi înainte ca o asemenea forță să fie gata să invadeze Cuba. Cu toate acestea, cele două guverne, sovietic și cubanez, au crezut, în mod eronat, că un atac era iminent. Moscova a făcut din nou aluzie la armele sale nucleare. Când invazia nu s-a produs, cubanezii au crezut din nou că amenințarea sovietică a descurajat-o. De fapt, CIA abia începea planificarea operațională pentru invazia pe care cubanezii credeau că tocmai o descurajaseră. La începutul lunii noiembrie 1960, Castro a difuzat un mesaj particular comuniștilor cubanezi, în care spunea că el a fost dintotdeauna marxist, reafirmând, în mod repetat, că Moscova era creierul revoluționarilor cubanezi și marele lor lider. [29]. Atât cubanezii, cât și sovieticii au fost luați prin surprindere când exilalii cubanezi au descins cu adevărat în Golful Porcilor, în aprilie 1961. Hrușciov a acordat întregul său sprijin Cubei și 1-a avertizat pe Kennedy că orice așa-numit «mic război» poate provoca o reacție în lanț în toate colțurile lumii. Din nou, sovieticii au mai acumulat puncte în fața cubanezilor pentru că l-au descurajat pe Kennedy să acorde invaziei sprijinul militar american de care aceasta avea nevoie pentru a reuși. Americanii nu aveau nici o idee despre ceea ce sovieticii și cubanezii considerau a fi o serie de succese pe linia descurajării repurtate de rachetele sovietice. [16, p. 102]. Hrușciov și guvernul de la Moscova credeau că depindeau tot mai mult de supraviețuirea lui Castro. Cuba era un exemplu important al succesului în nou anunțata strategie globală de subminare a capitalismului cu ajutorul războaielor de eliberare națională din țările mai puțin dezvoltate ale lumii. Soarta Cubei devenea un test pentru puterea și credibilitatea sovietică globală. Dacă această țară ar fi fost pierdută, avea sa fie o lovitură teribilă pentru marxism-leninism. Ar fi redus dramatic poziția Uniunii Sovietice în lume, dar mai ales în America Latină. Hrușciov fusese deja contestat sever de către chinezi și de către figuri importante din propriul guvern pentru că a redus pregătirea militară sovietică și pentru că nu a luat o atitudine suficient de revoluționară în politica externă. Castro însuși a dat glas acestor critici, în februarie 1962, când chema la revolutie întreaga Americă Latină. [1, p. 142]. Părerile sovietice și cubaneze cu privire la eforturile americane împotriva Cubei au avut rareori vreo legătură, fie și întâmplătoare, cu ceea ce planuri avea America de fapt. Dar cu certitudine, serviciile de informații sovietice și cubaneze ar fi găsit motive serioase de suspiciune. În noiembrie 1961, Statele Unite au autorizat operațiunea Mongoose, un plan condus în secret de CIA, cu scopul de a provoca o revoluție internă în Cuba. Mongoos a fost supervizată prin intermediul unui grup format din reprezentanți ai mai multor agenții, conduse de Robert Kennedy. Mai multe încercări de a-1 asasina pe Castro au fost întreprinse cel putin din 1960, unele cu știinta și sprijinul SUA, altele fără. Mongoose a suferit, totuși, de un defect tipic acestui gen de operațiuni sub acoperire. Deși puteau trimite agenți în Cuba și pune la cale câteva operațiuni de sabotaj de nivel scăzut, cei mai multi oficiali, inclusiv din CIA, au considerat că o revoltă internă nu va reuși niciodată pe cont propriu. Rebelii ar fi trebuit să fie salvați printr-o invazie americană. Armata SUA a inițiat planuri pentru o asemenea invazie, dar, în primăvara lui 1962, mulți dintre consilierii lui Kennedy, mai ales din Departamentul de Stat și Casa Albă, nu numai că se opuneau unei invazii, ci se opuneau și provocării unei revolte suficient de puternice, încât să oblige SUA să ia în calcul o invazie. În singura ocazie din primăvara anului 1962 când Kennedy și-a exprimat limpede părerea într-o conversatie avută în aprilie cu liderul exilatilor cubanezi, el nu a spus ceea ce liderul exilat ar fi dorit să audă. Făcându-se ecoul părerii consilierului său de securitate natională, McGeorge Bundy, în urmă cu o lună, Kennedy a spus, în particular, că el nu va implica Statele Unite în sprijinirea unei revolte, folosind trupe americane. [5, p. 232]. În acest timp, operațiunea sub acoperire Mongoose mergea mai departe, susținătorii ei fiind încurajați de felul tranșant în care SUA denunțau fervoarea revoluționară cubaneză. Încercând să-1 intimideze și să-1 izoleze pe Castro, Statele Unite au făcut, în ianuarie 1962, efortul de a convinge alte țări din emisfera vestică membre ale Organizatiei Statelor Americane, să rupă legăturile comerciale și diplomatice cu Cuba. În februarie 1962, Hrușciov primea noi rapoarte cu informații secrete, care provocau din nou îngrijorare din cauza unei posibile invazii americane în Cuba. Sovieticii aveau o vagă bănuială că se producea o operațiune sub acoperire de mică intensitate, de infiltrare și sabotaj în Cuba. Ei aveau de asemenea informația despre un plan care trebuia să pregătească forțele americane pentru o posibilă invazie. Ginerele lui Hrușciov, directorul cotidianului Pravda, a relatat, de asemenea, despre o conversație particulară cu Kennedy în care acesta făcea o analogie între Cuba și invazia sovietică din Ungaria din 1956. Hrușciov a ajuns să se teamă de o invazie americană în Cuba mai mult decât au realizat oficialii americani și decât li s-ar fi părut justificat. Cu toate astea, nu există nici o dovadă că Hrușciov s-a gândit că pericolul unei invazii era acut sau iminent. Nimeni din guvernul sovietic nu declara că Uniunea Sovietică ar avea vreo dovadă că americanii pregăteau o a doua invazie, dar nici nu aveau nevoie de o astfel de dovadă, cunoșteau afilierea de clasă, orbirea SUA și asta era suficient ca ei să se aștepte la ce era mai rău. Eșecul comunității sovietice de informații de a furniza dovezi clare că un atac al SUA asupra Cubei era iminent a permis încetinirea procesului politicilor la Moscova. Apoi, la sfârșitul lunii martie 1962, relațiile sovieto-cubaneze au intrat in criză, din motive care aveau prea puțin de-a face cu Washingtonul și numai vag înțelese acolo. Din rațiuni interne, Castro s-a întors împotriva ambițiosului lider al partidului comunist cubanez și servitor loial al Moscovei, Anibal Escalante. În acest timp, Castro a inceput noi negocieri pentru a primi sprijin economic din China. La începutul lui aprilie, conducerea sovietică a analizat opțiunile pe care le avea și a decis să-și intensifice angajamentul față de Castro. [5, p. 236]. Timp de luni întregi, sovieticii au dezvoltat cu atenție un ansamblu de măsuri privind ajutorul militar. În februarie 1962, după raportul ginerelui lui Hrușciov, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a aprobat, în sfârșit, costisitorul pachet de măsuri de sprijinire a Cubei, mult așteptat. Ministerul Apărării a recomandat urgentarea deciziei de livrare a rachetelor de apărare antiaeriană SA-2, luând decizia politică importantă de a expedia Cubei un transport de rachete care fuseseră anterior promise Egiptului. Această cerere a fost luată în considerare imediat după afacerea Escalante și pe fondul știrilor despre noile exerciții militare americane din Caraibe. Pe 12 aprilie, Prezidiul a confirmat decizia de a furniza Cubei aproximativ 180 de rachete SA-2 și o baterie de rachete de croazieră pentru apărarea de coastă, însoțite de instructori, precum și desfășurarea unui regiment de trupe sovietice regulate. O misiune militară a fost de asemenea trimisă în Cuba pentru a analiza nevoile suplimentare. Dacă apărarea Cubei a fost obiectivul sovietic, acțiunea, în aparență, a reușit. La finalul crizei rachetelor, președintele Kennedy promitea că, în cazul în care Cuba nu-și amenință vecinii, nu va fi invadată de către SUA sau de oricare altă țară din emisfera vestică. Această promisiune părea să înlăture amenințarea pe care rachetele sovietice fuseseră trimise să o descurajeze. Prin urmare, rachetele puteau fi retrase.

II.3 Evoluția crizei cubaneze

La începutul lunii octombrie 1962, Kennedy urmărea atent evoluțiile evenimentelor din Cuba și analiza planurile pentru o acțiune militară împotriva ei. Pe 9 octombrie, cu consențămîntul lui, a fost luată decizia de a acționa conform unui plan COMOR care presupunea zboruri directe deasupra Cubei. Pe 10 octombrie, McCone i-a dat lui Kennedy vestea că, în baza fotografilor cu lăzile aflate la bordul navelor comerciale sovietice, era posibil ca celebrele bombardiere IL-28, capabile să poarte arme nucleare, să fi ajuns deja în Cuba. Prima reacție a președintelui a fost să se gândească la scurgerile de informații către presă. Era îngrijorat de apariția unei o noi probleme legate de Cuba, și mai ales că acastă problemă violentă ar fi apărut în campania pentru Congres, iar acest lucru ar afecta în mod serios independența sa de actiune. Kennedy a dorit ca toate informațiile să fie cenzurate. McCone a considerat acest lucru periculos. Cu siguranță, o serie de analiști specializați în interpretarea informațiilor secrete trebuiau să fie informați. McCone știa de concluzia lui Kennedy în privința Cubei și așteaptă cu nerăbdare să vadă planul militar al lui, care trebuia să-i parvină în săptămâna următoare pe cubanezi. [14, p. 174]. Totuși, patru zile mai târziu, duminică, 14 octombrie, la emisiunea Issues and Answers de la ABC, asistentul președintetui, McGeorge Bundy, nega prezența rachetelor ofensive sovietice în Cuba, chiar în momentul în care U-2 făcea prima fotografle a acestora. Ca răspuns la întrebarea reporterului privind interpretarea instalațiilor militare în Cuba pe care administratia le considera de natura defensivă și nu ofensivă, Bundy a afirmat că nu există o dovadă al acestor instalații și nici măcar o posibilitate ca guvernul cubanez și cel sovietic să încerce, în combinație, să instaleze o capacitate ofensivă majoră în Cuba. Dar, desigur, Bundy știa că bombardierele IL-28, deja fusese depistate, arme clasificate drept ofensive în cursul aceleiași discuții. [23]. Luni, 15 octombrie, chiar după ce terminase un discurs la Clubul National de Presă cu privire la activitatea sovietică din Cuba, secretarul de Stat adjunct Edwin Martin a primit un telefon. Apelantul 1-a informat pe Martin că în Cuba fuseseră descoperite rachete ofensive. Descoperirea rachetelor două săptămîni mai devreme sau două săptămîni mai tîrziu ar fi putut schimba semnificativ rezultatul crizei. [23]. Transportul armamentului și rachetelor în Cuba impunea mai mult de o 100 de nave, construcția și protecția lor necesitau peste 40 de mii de militari. Nu poate exista nici o îndoială că sovieticii erau angajați nu numai într-o provocare, ci și într-o concentrare militară masivă în Cuba. Așa cum explica singur Hrușciv în prezidiu, rachetele aveau un singur scop, să-i sperie pe americani. Decizia finală de a instala rachetele în Cuba a fost luată de Prezidiu, dar detaliile operațiunii, adică traseul de la decizia generală la aparitia efectivă a rachetelor operaționale în Cuba, au fost delegate organizatiilor sovietice specifice. Operațiunile sovietice standard, mai ales acolo unde erau implicate arme nucleare, se desfășurau într-un secret incomparabil mai strict decât în Statele Unite. Maniera clandestină în care rachetele au fost transportate, descărcate și duse la locurile de amplasament a fost un succes organizațional major, eludând toate metodele de detectare până când rachetele nu au fost amplasate pe teren. Această parte a operațiunii care se numea ANADIR, a fost planificată de o subunitate special creată a ramurii operaționale din cadrul Statului-Major sovietic, care avea o legătură strânsă cu agențiile de spionaj sovietice. Au fost concepute diferite rutine procedurale pentru o secretizare totală, chiar au avut loc câteva proceduri de dezinformare, a slujbelor secrete americane. [14, p. 182]. Fotografiile făcute din U-2 au prezentat dovada existenței rachetelor nucleare sovietice in Cuba. Această descoperire i-a găsit pe jucătorii politici într-o situație delicată. După cum își amintea un înalt oficial american, Hnișciov a trimis rachetele în Cuba în cel mai nepotrivit moment pentru americani, luându-i prin surprindere. [5, p. 91]. Pentru kennedy noutatea că sovieticii au trimis arme nucleare în Cuba nu a fost o surpriză, mai degrabă a fost un moment de furie, nu înțelegea ce la determinat pe Hrușcioc să facă acest pas. Această reacție al lui în acel context avea trei înțelesuri, în primul rând, în termenii atenției președintelui și priorităților momentului, Hrușciov a ales cel mai nepotrivit moment din toate. Într-un context politic intern foarte delicat, în care oponenții săi cereau acțiuni împotriva Cubei, Kennedy urma un curs moderat, în sprijinul acestei politici, el făcuse o distincție între armele defensive și ofensive, își pusese în joc întreaga sa autoritate prezidențială dând declarația categorică potrivit căreia sovieticii nu plasau armamente ofensive în Cuba și avertizase cu fermitate că astfel de arme nu vor fi tolerate. Pe 18 octombrie, Kennedy parea să fi acceptat, cu greu, că orice lovitură asupra Cubei trebuia să fie masivă, așa cum sugerau militarii. Însa unii ridicaseră cu vehementă o obiecție morală la orice atac-surpriză american asupra unei alte tări, oferind analogia sugestivă cu Pearl Harbor. Majoritatea fiind de acord, spunând că un atac-surpriză ar însemna să porti semnul lui Cain pe frunte pentru tot restul vieții. Dar cel mai grăitor argument pentru președintele Kennedy, pe care 1-a repetat în zilele următoare, a fost unul pe care îl schițase pentru subordonații săi pe 18 octombrie. Un atac asupra Cubei putea provoca o ripostă asupra Berlinului, ceea ce-l lăsa pe Kennedy fără nici o opțiune militară semnificativă, cu exceptia ripostei nucleare. Prin urmare, problema cea mai mare, care era pusă în discuții în cadrul departamentului de stat american, era ce mișcare ar putea să facă ca sa micșoreze șansele unui schimb de bombe nucleare, care ar fi în mod evident, un eșec fundamental atât pentru Statele Unite, cât și pentru întregul glob pamântesc. Un alt important invitat să participe la deliberări, fostul secretar al Apărării, Robert Lovett, a întărit îngrijorarea lui Kennedy că un atac-surpriză ar putea conduce la răspunsuri asemănătoare împotriva Berlinului. [14, p. 198]. Pînă pe 18 octombrie seara, situația s-a înrăutățit. Ambasadorul american la Națiunile Unite și fostul candidat prezidențial Acilai Stevenson s-a alăturat lui McNamara, acesta considera că instalarea rachetelor sovietie din Cuba era mai mult o problemă politică. După părerea sa, balanța nucleară globală nu era afectată în mod semnificativ, deci nu ear nevoie de nici o lovitură aeriană. Însă mulți oficiali de la departamentul de stat american nu erau de acord cu asta. Noi zboruri au revelat pentru prima dată că au fost transportate în Cuba și rachete cu rază intermediară de acțiune, chiar și McNamara fiind impresionat de dimensiunea efortului sovietic. Aceste vești i-au determinat pe mulți oficiali americani în sprijinul unei invazii care să fie urmată de o lovitură aerienă. Însa nu o simplă lovitură, dar una foarte precisă împotriva amplasamentelor rachetelor, ignorînd bombardierele sovietice, avioanele de vînătoare-bombardatnent și unitățile antiaeriene. Pe măsură ce discuțiile au continuat în cadrul departamentului de stat, alți participanți veneau cu noi idei. În dimineața de 19 octombrie, președintele Kennedy s-a întîlnit cu membrii departamentului de stat, în cadrul discuțiilor, majoritatea pledau pentru un atac aerian imediat împotriva Cubei, care ar avea avantajele militare ale unui atac-surpriză. Comandantul Forțelor Aeriene, Curtis LeMay, a fost cel mai îndrăzneț în a-1 contrazice pe președinte spunândui că acest atac și acțiunea politică vor conduce la război. După întâlnire, Kennedy a plecat într-o deplasare de campanie programată dinainte, spre a nu-i lăsa pe sovietici să afle secretul Statelor Unite, și i-a cerut lui Robert Kennedy să continue discuțiile. Părerile încă erau în general divizate între o blocadă și o lovitură aeriană, discuțiile s-au desfășurat pe parcursul întregii zile de 19 octombrie, până noaptea tîrziu. Bundy le-a spus colegilor săi că, în cursul unei nopți de insomnie, și-a dat seama că era necesară o lovitură aeriană. Acțiunea decisivă i-ar pune pe sovietici, dar și întreaga lume, în fața unei victorii americane. Majoritatea erau în general de acord cu Bundy, deși existau diferențe privind detaliile abordării loviturii aeriene. Mulți considrau ca ea trebuie efectuată în așa mod încât să le fie dată sovieticilor șansa să se retragă. Rusk a propus atunci ca toți consilierii, înpărtiți în grupuri de lucru, să discute despre cele două opțiuni, blocada și lovitura aeriană. După ore de discuții în cadrul grupurilor și între grupuri, a rezultat că McNamara era principalul susținător al opțiunii blocadă-negociere. El considera că Statele Unite trebuiau să renunțe la bazele de rachete din Turcia și Italia, poate și la altele. Robert Kennedy însă era de părere că astfel s-ar fi mers prea departe. [5, p. 140]. Acesta a fost momentul pentru susținătorii ideii blocadă-ultimatum , blocada era un prim pas și putea fi urmată imediat de un atac. Prin urmare, atunci când McNamara și alți oficiali de la Pentagon au recunoscut că un atac ar putea să mai fie viabil și după o blocadă, cu pierderea elementului surpriză, Robert Kennedy a reținut această schimbare și a început să vorbească despre blocadă numai ca despre un prim pas, un preludiu al unei viitoare acțiuni militare. Fratele președintelui considera că aceasta ar fi cea mai buna decizie. Sorensen a fost de acord să scrie prima ciornă a discursului despre blocadă. Spre data de 19 octombrie seara Kennedy deja se îndepărtase de la ideia unui atac-surpriză asupra rachetelor. Acest lucru lăsa o opțiune intermediară, blocadei, inițial sugerată de McNamara. Dar, iarăși, noii participanți prezentau idei noi. Doi vechi diplomați veterani și observatori ai politicii Kremlinului, Charles Bohlen și Llewellyn Thompson, au insistat pe lîngă Kennedy să-i transmită un ultimatum lui Hrușciov, dîndu-i astfel șansa să retragă rachetele. Alții au susținut, totuși, că un ultimatum diplomatic, ca atare, ar atrage Statele Unite într-o acțiune diplomatică lipsită de succes. Secretarul Trezoreriei Douglas Dillon a fost primul care a sugerat ideea recurgerii la blocadă ca la o modalitate pentru transmiterea și scoaterea în evidență a ultimatumului. Pe 19 octombrie, Thompson a insistat pentru această viziune asupra blocadei. Aceasta ar fi însoțită, explica el, de o cerere ca armele din Cuba să fie demontate. În așa fel cosiderau ei că pericolul de a provoca un război ar fi mult mai redus. Președintele Kennedy și-a întrerupt deplasarea de campanie, pretextând o răceală, și a revenit pentru o întâlnire decisivă la Casa Albă, în mod formal întâlnirea Consiliului de Securitate Națională din 20 octombrie. Ședința aceasta semăna mai mult cu o dramă grecească în care jucătorii manevrau conform intrigii, ce se deplasa inexorabil spre un final prestabilit. Dar, așa cum s-a demonstrat din practică, nimic nu poate fi considerat bătut în cuie până cînd fiecare detaliu important nu este hotărât. McNamara a prezentat abordarea blocadă-negociere. După blocadă, a spus el, Statele Unite vor negocia indepărtarea rachetelor din Turcia și Italia și se vor purta discuții cu privire la închiderea bazei americane de la Guantanamo. McNamara s-a opus unui ultimatum care să ceară îndepărtarea rachetelor din Cuba, spunând că ar fi prea periculos. [5, p. 144]. Taylor, sprijinit de Bundy, a prezentat argumentul în favoarea loviturii aeriene, care ar fi trebuit să înceapă două zile mai tîrziu, luni, 22 octombrie. Robert Kennedy a fost de acord cu Taylor că momentul era ultima șansă pentru a-1 distruge pe Castro, și rachetele sovietice din Cuba. Robert Kennedy a susținut atunci o combinație între blocadă și o lovitură aeriană. Blocada ar fi urmat să fie insoțită de un ultimatum prin care să se ceară îndepărtarea rachetelor. Dacă sovieticii nu făceau asta, atunci Statele Unite aveau să acționeze printr-o lovitură aeriană. Astfel, explică el, ar putea scăpa de problema atacului-surpriză de la Pearl Harbor. Dillon și McCone au fost atunci de acord cu această opțiune. Dillon a sugerat un interval de 72 de ore între ultimatum și acțiune, McCone a fost de acord. Pe 22 octombrie, la ora 7 seara, președintele Kennedy a făcut cea mai importantă declarație de politică externă din cariera sa. Făcând publică descoperirea de către americani a prezenței rachetelor strategice sovietice în Cuba, președintele a declarat carantina strictă a tuturor echipamentelor militare ofensive care erau transportate în Cuba și a cerut ca Uniunea Sovietică, să oprească această amenințare clandestină, nesăbuită și provocatoare la adresa păcii mondiale. Această decizie fusese formulată după o săptămână de deliberări în cadrul guvernului american.(Vezi anexa 1). Acea săptămână crucială fusese inițiată de fotografierea amplasamentelor rachetelor sovietice din Cuba, făcută pe 14 octombrie de către un avion U-2 pilotat de un maior al Forțelor aeriene, Richard Heyser. Dacă această informație ar fi fost obținută câteva săptămîni mai târziu, reacția Americii ar fi fost foarte diferită. O blocadă ce ar fi fost impusă pentru a opri transporturile de rachete și focoase care deja ar fi ajuns la destinație ar fi fost inutilă. Într-adevăr, planul inițial al lui Hrușciov putea să reușească, el ar fi dezvăluit prezența rachetelor conform intențiilor sale și apoi, așa cum a promis, ar fi dat startul unei confruntări dramatice pentru a forța scoaterea forțelor occidentale din Berlin. Descoperirea rachetelor pe 14 octombrie a determinat contextul în care liderii americani au ajuns să aleagă blocada. [11, p. 104]. Cronologic se poate stabili un context în cadrul căruia au apărut niște întrebări. Președintele a auzit pentru prima dată o discuție despre felul în care va opera blocada, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Națională, duminică, 21 octombrie. Amiralul George Anderson, șeful operațiunilor navale, a explicat că 40 de nave se aflau deja pe poziții. El a descris metoda de a face o intercepție urmând regulile internaționale acceptate. Navei i se cerea să se oprească. Dacă refuza, s-ar fi tras asupra ei pentru a o scoate din luptă și ar fi fost apoi abordată și remorcată, dacă era necesar, într-un port american. Anderson a sugerat să li se dea sovieticilor o perioadă de grație după anunțarea blocadei, în așa fel încât Moscova să aibă timp să-i instruiască pe căpitanii navelor comerciale în legătură cu ceea ce trebuiau să facă. [11, p. 112]. Anderson a revenit apoi la regulile sale de acțiune. Dacă vreo navă de război sau vreun avion sovietic ar acționa ostil împotriva vreunei nave americane, nava sau avionul agresor putea fi distrus. Dacă un submarin sovietic ar fi încercat să evite blocada și să-și croiască drum spre Havana, Anderson a spus că va cere permisiunea de al distruge. McNamara a fost de acord, sprijinind regulile care permiteau reacții violente ca răspuns la acțiunile ostile din partea sovieticilor. Pe 23 octombrie, implementarea blocadei a fost discutată în amănunt. Kennedy a fost de acord că nu va avea efect până a doua zi dimineață, 24 octombrie. La început, Casa Albă a fost împotriva stabilirii unei raze fixe în jurul insulei, preferând să oprească orice navă care se deplasa spre insulă în special acelea care puteau transporta arme. Apoi, McNamara a recomandat o rază de intercepție de 1.300 km de la coasta cubaneză, o distanță convenabilă, deoarece ar fi păstrat navele americane dincolo de raza de acțiune a bombardierelor IL-28 stațnionate în Cuba și mult dincolo de raza de acțiune a avioanelor MIG-21 cu baza în insulă. Primele nave sovietice ce transportau arme, în special Kimovsk, erau așteptate să treacă linia în noaptea de 23 spre 24 octombrie și, conform acestui plan, ar fi fost interceptate în zori, astfel încît operațiunile să fie realizate la lumina zilei. Așadar, în după-amiaza de 23 octombrie, după ce Kennedy semnase ordinul care instituia carantina, el s-a adresat consilierilor săi, singura problema care îl frământa era cum vor acționa americanii dacă sovieticii vor continua să înainteze ignorând blocada americană. Toți au fost de acord că navele americane trebuiau cu orice preț să le oprească și, dacă era necesar, să atace navele sovietice, chiar dacă ele transportau produse alimentare. Kennedy a insistat să i se explice pas cu pas ceea ce se putea întâmpla în așa un caz. El dorea să evite un conflict sângeros la bordul unui vas sovietic și a sugerat posibilitatea de a permite unei nave lovite să treacă decât să se încerce o abordare, să se deschidă focul, iar incidentul să se soldeze cu 30-40 de morți de fiecare parte. Și totuși, alternativa de a urmări din umbră navele lovite a ridicat o altă problemă, pentru că navele Statelor Unite refuzau să zăbovească prea mult într-un singur loc de teama submarinelor sovietice. Câteva submarine de atac sovietice fuseseră identificate în drum spre Cuba, în apropierea primului grup de nave. Situația era prea complexă. Din acest motiv mulți oficiali din cadrul consiliului de securitate considerau că americanii trebuiau să acorde comandantului din teren un anumit grad de libertate. [34]. Mai târziu în acea noapte de 23 octombrie, Kennedy a trecut în revistă planurile împreună cu ambasadorul britanic David Ormsby-Gore. Acesta din urmă a sugerat să li se dea sovieticilor puțin mai mult timp. În loc să le intercepteze nava în zori după ce a trecut limita de 1.300 km în timpul nopții, el a propus să aștepte până la o distanță de 800 km de Cuba. Acest lucru ar fi făcut ca intercepția să fie realizată în raza de acțiune a IL-28, dar dincolo de raza de acțiune a MIG-21. Kennedy a fost de acord și 1-a chemat pe McNamara. Acesta s-a opus. Kennedy a fost însă mai puternic decât el și se pare că și decât Marina. De atunci încolo, linia blocadei a fost din ce în ce mai mult oficializată la o rază de 800 km. Prima navă sovietică s-a apropiat de linia de carantină miercuri, 24 octombrie, dar s-a oprit și s-a întors din drum, înainte de a o atinge. Știrea a ajuns la Casa Albă în cursul dimineții. Dacă planul inițial nu ar fi fost modificat, probabil că Marina americană ar fi încercat să oprească prima navă sovietică, Kimovsk, imediat după ivirea zorilor. Kimovsk, trecuse de arcul inițial al zonei de intercepție. Marina aștepta doar răsăritul soarelui. Nu putem ști ce s-ar fi întâmplat dacă Statele Unite ar fi încercat să oprească și să abordeze nava, care transporta rachete nucleare, unul dintre cele mai delicate echipamente ale forțelor armate sovietice. Kimovsk, și alte nave au fost contactate prin radio de Uniunea Sovietică . [33]. Din fericire, pentru că președintele Kenedy a restrîns linia de carantină, nu a existat nici o încercare de a intercepta vreo navă sovietică în zori. Kimovsk urma să ajungă la noul punct de 800 km și era programată să fie interceptată chiar atunci cînd s-a confirmat că a făcut cale întoarsă, în clipa în care vestea bună a fost confirmată, Kennedy a ordonat ca nava să fie lăsată în pace și să i se dea posibilitatea de a se retrage. Un submarin sovietic de atac o însoțea din umbră, la 30-50 km depărtare. Așa cum a spus atunci Dean Rusk, sovieticii au cedat. Și totuși, de la primele ore ale dimineții, înainte ca știrea să poată fi confirmată, Kennedy era încă îngrijorat cu privire la comportamentul organizațiilor sovietice și americane. Ca parte a rutinei lor defensive, navele Marinei americane nu comunicau prin radio. Nici sovieticii, nici Casa Albă nu cunoșteau locația precisă a navelor din prima linie. Submarinul sovietic făcea clar parte din tablou. Navele americane l-ar fi urmărit și ar fi incercat să-1 forțeze să se ridice la suprafață. Cu o zi înainte, fără știrea lui Kennedy, fusese concepută o procedură pentru transmiterea de semnale către submarinele sovietice. Procedurile au fost transmise ministerului sovietic de Externe cu o noapte înainte. Departamentul de Stat a crezut că era vorba despre o procedură standard. Însă aceasta era o procedură nouă. Prin urmare, în ciuda celor mai bune planuri ale președintelui american de a ține sub control prima întâlnire dintre navele americane și cele sovietice cu scopul de a limita riscurile, Marina luase lucrurile pe cont propriu. Speranțele sale legate de o navă care să nu aibă la bord obiecte interzise au fost depășite de cea mai periculoasă situație pe care și-o putea imagina, adică un submarin sovietic care putea fi înarmat cu torpile nucleare. Și exact atunci, navele americane ar fi experimentat o nouă procedură pentru a bombarda acel submarin cu o încărcătură de avertizare inofensivă. Așa cum a menționat Robert Kennedy, acele câteva minute au fost cele mai dificile pentru președinte american. [33]. Kennedy a făcut presiuni în continuare, era vizibil tulburat, în primul rând nu dorea ca primul atacat să fie un submarin sovietic, prefera mai curând o navă comercială. Aparent, el nu știa faptul că submarinul despre care vorbeau transporta un număr obișnuit de torpile care aveau un focos nuclear. McNamara, 1-a asigurat pe Kennedy că va angaja în luptă submarinul numai dacă acesta s-ar fi aflat într-o poziție de atac asupra unei nave americane. Dar McNamara a contrazis logica Marinei, susținând că ar fi extrem de periculos, ca Statele Unite să amâne atacul asupra acestui submarin în situația în care erau atunci, deoarece puteau pierde foarte ușor o navă americană în acest fel. [16, p. 177]. Secretarul de Stat Dean Rusk i-a reamintit lui McNamara să se asigure că Marina știa că navele sovietice care s-ar fi retras nu trebuie să fie urmărite. Kennedy a continuat să lămurească probleme proceduale, de exemplu, dacă existau ofițeri vorbitori de rusă pe fiecare navă americană, acest lucru urmând să devină o problemă de procedură cât de curând posibilă. Primul contact direct a unei nave americane cu o navă sovietică a avut loc marți dimineață, pe 25 octombrie, cînd tancul petrolier București a trecut linia blocadei. Conform ordinelor prezidențiale, navei i s-a permis înaintarea după ce s-a identificat. Navele de război americane au însoțit nava București în drumul ei spre Cuba, în timp ce în ExCom se purtau discuții dacă nava sovietică să fie interceptată sau nu. O navă de pasageri est-germană, a fost de asemenea lăsată să treacă din nou după discuții. Prima acțiune de abordare a avut loc în dimineața de vineri, pe 26 octombrie, când un cargou libanez închiriat de sovietici, a fost oprit, abordat și inspectat înainte de a i se permite să înainteze spre Cuba. Mai târziu în acea zi, o navă suedeză închiriată de sovietici, pur și simplu a ignorat cererile americane de a se opri și a se identifica, iar Casa Albă a decis să nu permită Marinei americane să deschidă focul. O altă ciocnire supărătoare cu o navă rusească, Groznîi, a părut iminentă când criza s-a mai detensionat, pe 28 octombrie. [20, p. 315]. Sunt încă multe întrebări rămase fără răspuns despre modul cum combinația între deciziile guvernamentale americane și comportamentul organizațional explică adecvat comportamentul reflectat în acțiunile navelor sovietice. Promisiunea lui Hrușciov din 25 octombrie făcută Națiunilor Unite că va ordona navelor sovietice să nu forțeze blocada americană era doar o parte a acestui puzzle.

III.SOLUȚIONAREA CRIZEI CUBANEZE ȘI IMPACTUL EI ASUPRA RELAȚIILOR SOVIETO-AMERICANE

III.1 Retragerea rachetelor sovietice din Cuba

Duminică dimineața, pe 28 octombrie, sovieticii au declarat printr-un mesaj la postul de radio de la Moskova precum că sunt gata să pună capăt crizei. Hrușciov a anunțat că era gata să demonteze rachetele din Cuba și să le readucă în Uniunea Sovietică. O săptămână de contacte intense între Statele Unite și Uniunea Sovietică au dus la acest anunț. A fost un rezultat al acțiunilor care au avut loc în fiecare țară, care i-au pus față în față pe liderii SUA și URSS. Atunci când navele militare sovietice se apropiau de navele de război americane staționate de-a lungul liniei de carantină, liderii americani au trimis o scrisoare sovieticilor prin care își exprimau îngrijorarea în legatură cu acțiunile întreprinse de ei și le cereau sa fie prudenți pentru a nu provoca o situație mai grava de cât cea care era deja. Hrușciov, într-un discrus de al său, declara precum că dacă întradevăr războiul izbucnește, atunci nu va fi în puterea Uniunii Sovietice sau a Statelor Unite să-1 oprească. [7, p. 111]. Totuși, motivul pentru care Uniunea Sovietică a decis să retragă rachetele este mai puțin clar. Pentru mulți analiști ai crizei în special pentru cei din armata americană răspunsul este clar. Statele Unite dețineau superioritatea strategică și tactică. Din punct de vedere tactic, navele, avioanele și militarii erau suficienți pentru orice acțiune întreprinsă în Caraibe. Din punct de vedere strategic, capacitatea americană reprezenta o amenințare credibilă cu declanșarea unui holocaust nuclear asupra Uniunii Sovietice. Din cauza că existau aceste superiorități copleșitoare strategice și tactice, odată ce Statele Unite au comunicat într-un mod credibil că sunt hotărâte să forțeze retragerea rachetelor, rezultatul a fost previzibil. Declarația președintelui Kennedy din 22 octombrie și blocada au demonstrat hotărârea fermă pe care o avea SUA de a forța retragerea rachetelor. Mai rămânea doar ca Uniunea Sovietică să-și calculeze mișcările rămase și să se retragă. Această explicație a fost detaliată de o serie de analiști ai strategiei de retragere sovietice. Blocada era o amenințare cu efect de constrângere, care a reușit, după ce amenințările cu efect de descurajare anterioare, care vizau împiedicarea amplasării de rachete sovietice în Cuba, au eșuat. Blocada, trebuia să-1 impresioneze pe Hrușciov prin fermitatea lui Kennedy, să-l convingă că a greșit total calculele și să-i dea posibilitatea de a rezolva pașnic criza. Pe de altă parte, combinată cu sporirea forțelor militare americane din Caraibe, o blocadă putea genera o presiune suficient de mare, precum și posibilități de negociere pentru a-l face pe Hrușciov să accepte retragerea rachetelor în termeni acceptabili pentru Kennedy. [7, p. 115]. Hrușciov a dat un pas înapoi pentru a evita o ciocnire a forțelor convenționale în care ar fi pierdut. Pentru a evita o asemenea pierdere, ar fi trebuit să riște, în mod iresponsabil, să se ajungă la un nivel mult mai înalt. Problema majoră în ceea ce privește această explicație privind retragerea rachetelor constă în considerarea blocadei drept o demonstrație suficientă a fermității americane. Pentru că, la drept vorbind, ce putea face blocada, în condițiile în care rachetele erau deja amplasate pe insulă și erau pe cale de a deveni operaționale. Blocada a demonstrat disponibilitatea Statelor Unite de a escalada această criză, până în punctul de a risca o confruntare navală locală, nenucleară cu toate implicațiile, diplomatice posibile ale unei asemenea confruntări. Toate aceste momente l-au forțat pe Hrușciov să aleagă între trei variante: 1. să evite un conflict prin menținerea navelor sovietice în afara zonei implicate; 2. să se supună blocadei prin acceptarea ca navele să fie oprite și controlate; și 3. provocarea Statelor Unite să folosească forța, prin sfidarea blocadei. Dar, dacă a ales-o pe prima, de ce nu putea finaliza amenajarea rachetelor nucleare, deja prezente în Cuba? Dar oare nu asta s-a întîmplat în realitate? Petrolierului sovietic București, care în mod evident nu putea transporta produse interzise, i s-a permis să traverseze blocada după ce s-a identificat. Unei nave est-germane de pasageri i s-a permis de asemenea să treacă. O navă libaneză închiriată de sovietici, Marucla, care transporta numai camioane, sulf și piese de schimb a fost oprită și s-a supus controlului. Dar o altă navă suedeză închiriată de sovietici a sfidat blocada și a trecut, dar Statele Unite au decis să nu o atace. Cargourile sovietice care se îndreptau spre Cuba s-au oprit și s-au întors din drum, inclusiv navele despre care americanii credeau că transportă arme. Asamblarea rachetelor cu rază medie de acțiune în Cuba înainta în ritm susținut și, până pe 27 octombrie, erau în stare de funcționare. Faptele ar contrazice ideea că rachetele au fost retrase din cauza blocadei. Anunțarea blocadei de către președintele Kennedy a accentuat faptul că acesta era un pas inițial. Nu a fost făcută nici o încercare pentru a opri masiva concentrare a mai bine de 200.000 de trupe de invazie în Florida. Sute de avioane de vânătoare tactice au sosit pe aeroporturi, la o distanță mică de țintele din Cuba. Sâmbătă noaptea, pe 27 octombrie, McNamara a chemat în serviciu activ 24 de escadrile ale Forțelor aeriene de rezervă, aproximativ 14.000 de oameni. [7, p. 274]. Astfel, blocada a fost prima dintr-o serie de mișcări, care prevesteau lovitura aeriană sau invazia. Deliberările la Kremlin au început cu știri despre fermitatea discursului lui Kennedy. Neștiind încă ceea ce va spune Kennedy, Hrușciov se temea de ceea ce era mai rău. Se gândea că americanii ar putea institui blocada și apoi să nu mai facă nimic, dar în același timp se temea să nu atace Cuba. El specula asupra modului în care va reacționa guvernul sovietic într-un asemenea caz. Poate că dorea sa treacă armele nucleare sub controlul cubanezilor și aceștia să fie lăsați să reacționeze. Dar, și-a asigurat el însuși colegii, că nu avea să-i permită lui Castro să amenințe America cu rachetele nucleare. Într-un asemenea caz, desigur, o lovitură aeriană americană ar fi fost inevitabilă. După presupunerile îngrijorate despre ceea cum ar putea acționa Kennedy, știrile despre discurs și blocada anunțată au fost întâmpinate nu cu teamă, ci cu ușurare. De la Washington, Dobrînin a raportat că mișcarea americanilor este un demers de a readuce Statelor Unite o parte din puterea lor globală, aflată în scădere, reflectând și teama în ceea ce privește zona Berlinului. El a avertizat că americanii erau foarte bine pregătiți pentru un adevărat test de putere. Apoi a recomandat ca Moscova să amenințe cu o mișcare împotriva Berlinului, începând cu o blocadă terestră și lăsând la o parte, pentru moment, rutele aeriene, astfel încât să nu dea motive declanșării unei confruntări rapide. Plus la toate, Dobrînin a mai adăugat că Moscova nu ar trebui să se grăbească să facă un așa pas, dar să aștepte pâna la un moment ce o agravare rapidă a situației nu va fi în interesul sovieticilor. Conducerea sovietică a fost încurajată de faptul că americanii nu au atacat Cuba. Ei considerau blocada un răspuns mai slab, care mai lăsa loc manevrelor politice. [27]. Așa după cum se așteptau Kennedy și consilierii săi, sovieticii au luat în calcul o ripostă împotriva Berlinului. Observaseră referirea la această idee în telegrama lui Dobrînin trimisă de la Washington. Un adjunct al ministrului de Externe a avansat de asemenea ideea de a contracara blocada cu presiuni asupra Berlinului de Vest. Totuși, Hrușciov a părut să realizeze că se afla deja în ape foarte adânci. Ideea unei contraacțiuni la Berlin a provocat o reacție imediată și chiar violentă din partea lui Hrușciov, în acest sens, am putea spune că sovieticii au semnalat importanța superiorității americane strategice și tactice. Cu toate acestea, este clar că alți consilieri sovietici erau gata să ia în calcul o mișcare împotriva Berlinului. Hrușciov a ordonat majorității navelor să se întoarcă din drum. Altele au fost lăsate aparent pentru a testa hotărârea SUA. [17, p. 187]. Mesajul lui Hrușciov către Kennedy din 24 octombrie a fost ferm. În acea scrisoare, el spunea că va transmite căpitanilor sovietici să ignore carantina instituită de americani. El cerea de asemenea, să se organizeze public o întâlnire de rang înalt cu președintele american. Până a doua zi dimineața pe 25 octombrie, Hrușciov a trecut de la atitudinea fermă din ziua precedentă la un ton conciliant, cel puțin în cursul deliberărilor cu membrii Prezidiului. El le-a spus că nu mai dorea să facă schimb de remărci caustice cu Kennedy, ci era gata să încerce să rezolve criza și să demonteze rachetele pentru a transforma Cuba într-o zonă de pace. A sugerat și termenii, dorea doar asigurări din partea americanilor că nu vor invada Cuba și în schimb el va îndepărta rachetele. Era gata, de asemenea, să accepte inspectarea de către Națiunile Unite a locurilor unde erau amplasate rachetele. Dar mai întâi dorea să fie sigur că președintele american nu va da inapoi În timpul zilei de 25 octombrie, guvernul sovietic a primit, probabil, vestea că americanii au permis navei București să se îndrepte spre Cuba. În dimineața de 26 octombrie, Hrușciov a primit o serie de rapoarte ale serviciilor secrete privind creșterea stării de pregătire militară a Statelor Unite. Printre acestea, s-a remarcat și un raport KGB de la Washington, în care se afirma că potrivit unui jurnalist american care avea surse înalte, un atac american asupra Cubei fusese pregătit în cele mai mici detalii și putea începe în orice moment. Imediat, el a făcut câteva demersuri. A trimis instrucțiuni cum că accepta propunerea secretarului general al Națiunilor Unite, U Thant, de a evita o confruntare pe linia de carantină, promițând astfel să țină navele sovietice departe de această linie. De asemenea, a dictat o scrisoare lungă și personală către Kennedy, sugerând o rezolvare pașnică a crizei. În scrisoare, el declara că, dacă Statele Unite promit să nu invadeze Cuba, necesitatea prezenței specialiștilor sovietici militari și al rachetelor nucleare în Cuba ar dispărea. [16, p. 190]. Kennedy și apropiații săi au considerat că aceste afirmații privind un târg de tipul rachete contra anulării invaziei indica faptul că Hrușciov luase decizia finală de a nu risca o confruntare militară doar pentru a păstra rachetele în Cuba. Pe de altă parte, Hrușciov i-a dat lui Kennedy sugestia unei înțelegeri, nu o ofertă concretă. De asemenea, păstrând corespondența privată, nu l-a înștiințat pe Castro de intențiile sale. Astfel, putea continua tactica de amânare pe care o menținuse Prezidiului pe 25 octombrie, în timp ce activitatea militară sovietică în Cuba continua pentru a aduce rachetele în stare de funcționare. Din motive încă necunoscute, până a doua zi, 27 octombrie, Hrușciov a ajuns la concluzia că americanii puteau fi forțați și mai mult decât considera el anterior. Poate că a judecat greșit determinarea americanilor din cauza felului în care aceștia au impus sau nu carantina. Hrușciov s-a simțit obligat să trimită cel putin o navă militară către linia de carantină și a fost plăcut surprins când americanii au permis vasului să treacă. Ambasadorul sovietic în Cuba, Alexeev, a comentat ulterior că americanii au instituit blocada numai pe hârtie, din moment ce unele nave traversau linia fără probleme. Oficialii americani erau destul de îngrijorati că aplicarea selectivă a carantinei trimitea mesaje clare de slăbiciune către Moscova. Felul în care Hrușciov sau oricare dintre apropiații lui percepeau problemele în acel moment rămâne neclar.[16, p. 195]. Hrușciov a convocat Prezidiul (Vezi anexa 2) și a explicat că, în opinia sa, americanii nu vor mai îndrăzni să atace Cuba, daca aveau degând să atace, o făceau deja. Trecuseră cinci zile de la discursul lui Kennedy și nu se întâmplase nimic. După părerea lui, americanii nu erau gata să acționeze și nu exista nici o dovadă ce ar argumenta un atac american, era clar ca Hrușciov era gata să facă o altă ofertă, mai concretă, care ar recunoaște prezența rachetelor în Cuba, dar el adăuga în ecuație rachetele din Turcia, cu asta vor câștiga considera el. Așa cum există puține dovezi pentru a explica de ce și-a schimbat Hrușciov părerea privind intențiile americane, există puține dovezi pentru a explica de ce a ales să introducă în ecuație Turcia. Deși discuția despre Turcia era un subiect al speculațiior mass-media, rachetele Jupiter din Turcia nu erau de fapt un subiect în nici una dintre discuțiile anterioare din Prezidiu, din timpul crizei. Nimeni nu a sugerat că înlăturarea acestor rachete era un obiectiv important. [11, p. 98]. Dacă Hrușciov ar fi introdus ideea legată de Turcia în scrisoarea sa particulară din 26 octombrie, reacția americană la noua propunere ar fi putut fi diferită. Nici Kennedy și nici consilierii săi nu vedeau un prea mare folos de pe urma rachetelor Jupiter. Totuși, ridicarea problemei într-un asemenea context ridica unele întrebări firești. Probabil americanii ar fi perceput solicitarea drept o schimbare a poziției de negociere sovietice, în totală contrazicere cu scrisoarea din 26 octombri. Cu siguranță, orice analist ar fi sugerat că exista cel putin o șansă ca Washingtonul, în loc să accepte oferta, să se îndoiască de interesul sovieticilor pentru negocierea unei soluții, mărind astfel probabilitatea unei acțiuni militare americane. Nu există nici o dovadă că guvernul sovietic a luat în considerare acest pericol. Propunerea lui Hrușciov din 27 octombrie a fost avansată în speranta unor negocieri viitoare. Apoi, Hrușciov a redus șansa de succes a ultimei sale inițiative prin decizia de a face publică oferta. Acest lucru făcea ca acceptarea ei de către americani să fie extrem de dubioasă, date fiind în special implicațiile pentru NATO ale unui asemenea târg public. O înțelegere publică ar fi salvat imaginea lui Hrușciov, dar reputația nimănui nu ar fi fost salvată dacă americanii ar fi respins-o ceea ce analiștii au și prezis că se va întâmpla. Turcii, a căror atitudine nimeni de la Moscova nu a luat-o în considerare, au respins public târgul de îndată ce americanii au încercat să îl discute. Castro se aștepta ca americanii să respingă o asemenea întelegere, iar ambasadorul sovietic la Havana a raportat Moscovei că tocmai de aceea Castro era mulțumit. [11, p. 104]. Nu există nici o dovadă că Hrușciov a analizat acest punct, sau că orice alt membru al Prezidiului a ales să îl menționeze. Cineva din echipa lui Hrușciov și-a amintit că noua propunere a fost anunțată la radio pentru a nu se mai pierde timp cu transmiterea ei. Poate că, așa cum gândeau unii americani la Washington, acțiunile lui Hrușciov nu erau chiar atât de lipsite de sens. Poate că Hrușciov a oferit un asemenea târg ca să blocheze negocierile, nu să le continue. Poziția a fost concepută pentru opinia publică, nu pentru a fi acceptată de către americani. Sovieticii puteau spera ca americanii să dea înapoi, acceptând negocieri prelungite și lipsite de succes. Exista, cu toate acestea, riscul că americanii să înceapă conflictul printr-o nouă acțiune militară. Acesta a fost, de fapt, modul în care au reacționat practic toți consilierii lui Kennedy. Avertizările privind un iminent război în Cuba au ajuns la Moscova în timpul zilei de 27 octombrie și au avut scopul de a-1 trezi pe Hrușciov din automulțumirea sa. În aceeași zi, Castro i-a trimis un mesaj lui Hrușciov, afirmând că un atac american în următoarele 24-72 de ore este aproape inevitabil. Dacă americanii ar fi invadat Cuba, Castro ar fi insistat pe lângă Hrușciov să ia în calcul eliminarea unui asemenea pericol, folosindu-se de armele nucleare împotriva americanilor. Oricât de dificilă și de îngrozitoare ar putea fi această decizie, nu exista după părerea lui o altă scăpare. Apărarea anti-aeriană din Cuba a început să atace avioanele americane de recunoaștere, care efectuau zboruri la mică altitudine, iar un aparat de tip U-2, care zbura în acea zi deasupra Cubei a fost doborât de către rachetele sol-aer sovietice, pilotul Rudolf Anderson fiind ucis. Forțele sovietice lansaseră, în cele din urmă, o rachetă sol-aer împotriva americanilor. [35]. În după-amiaza de 27 octombrie, la Moscova, Hrușciov a aflat că americanii au refuzat imediat propunerea sa publică printr-o declarație de presă. Hrușciov era îngrijorat din cauza atacului asupra avionului U-2. Era cu siguranță neliniștit din cauza mesajului venit de la Castro, ce părea că-1 impulsionează să se pregătească pentru folosirea armelor nucleare împotriva Americii. Câteva zile mai târziu, într-un alt mesaj către Castro, Hrușciov s-a referit la acest foarte alarmant mesaj în care Castro propunea ca Uniunea Sovietică să fie prima care să întreprindă o lovitură nucleară împotriva teritoriului inamicului dând de înțeles la ce ar conduce aceasta. Nu avea să fie o simplă lovitură, dar începutul unui război mondial termonuclear. Un mesaj public al lui Kennedy către Hrușciov a sosit târziu, în seara de sâmbătă, 27 octombrie, la Moscova. El cuprindea următoarea înțelegere, și anume retragerea controlată a armelor ofensive sovietice în schimbul promisiunii de a nu invada Cuba.[35]. Guvernul american era conștient că îi trimisese o serie de semnale lui Hrușciov. Dean Rusk a fost explicit în această privință. În seara de 27 octombrie, el a menționat șapte lucruri care s-au întîmplat în acea zi și care sporesc presiunile asupra lui Hrușciov, având un impact pe care americani și-1 puteu asuma. Acestea erau: 1. o declarație publică a Casei Albe, dimineața, în care a respins oferta Turcia-Cuba transmisă de Hrușciov; 2. un mesaj către Națiunile Unite, clarificând unde ar intercepta Statele Unite și alte nave sovietice cu destinația Cuba; 3. un anunț emis după-amiază de Pentagon care insista că supravegherea Cubei va continua în ciuda atacurilor asupra avioanelor americane; 4. un mesaj scurt către secretarul general al Națiunilor Unite dând un răspuns negativ la schimbul propus de Hrușciov; 5. scrisoarea publică a lui Kennedy către Hrușciov, târziu în cursul după-amiezii dând, de fapt, o replică pozitivă la sugestia privată a lui Hrușciov făcută cu o zi înainte, oferind garanția că nu va fi invadată Cuba cu condiția retragerii rachetelor; 6. conferința de presă a lui McNamara, care cerea mobilizarea unor subunități aeriene de rezervă, în cadrul pregătirilor pentru invazie; și 7. un avertisment planificat ce urma a fi trimis Națiunilor Unite în legătură cu apropierea unei nave sovietice de linia blocadei americane. Hrușciov a deschis sesiunea Prezidiului duminică dimineața, pe 28 octombrie, cu o evaluare privind amenințarea americană. De data aceasta, a spus membrilor din Prezidiu că Uniunea Sovietică se confruntă cu pericolul unui război și al unei catastrofe nucleare, având ca rezultat posibil distrugerea rasei umane și pentru a salva lumea, trebuie să se retragă. Pe scurt, blocada nu a schimbat felul de a gândi a lui Hrușciov. Numai combinată cu amenințarea unei viitoare acțiune materializată sub forma variantelor respinse în timpul primei săptămâni pentru motive care au mai fost deja discutate, a reușit să forțeze retragerea rachetelor sovietice. În lipsa unei amenințări cu un atac aerian sau cu invazie, blocada nu ar fi determinat retragerea rachetetor deja amplasate. Înmânândui lui Dobrânin scrisoarea lui Kennedy, în noaptea de 27 octombrie, Robert Kennedy a făcut explicită amenințarea unei viitoare acțiuni, spunând că nu a mai rămas mult timp. Dobrânin a întrebat despre rachetele Jupiter. Urmând instrucțiunile date de Dean Rusk, Robert Kennedy a spus că nu poate exista nici o negociere cu privire la acest subiect, din moment ce este implicată și NATO. Dar a spus că poate să îi asigure în particular pe sovietici că rachetele vor fi retrase în cinci sau șase luni. Aspectul inteligent al ideii lui Rusk era că această ofertă evita orice negociere privind conținutul sau calendarul unui schimb, și în același timp scotea din ecuație rachetele Jupiter, ca posibilă scuză pentru întârziere. Mai mult forma ofertei lui Hrușciov era periculoasă, nu esența ei. Avertismentul privind o acțiune militară inevitabilă din mesajul lui Robert Kennedy era reală. Președintele Kennedy a menționat, pe 29 octombrie, că a decis, să înceapă să atace Cuba în următoarea zi, pe 30 octombrie. Acesta poate fi și el unul dintre motivele pentru care sovieticii au cedat. [3, p. 129]. Numai după ce Hrușciov a făcut declarația în Biroul Politic au venit și informațiie cuprinse în telegrama trimisă din Washington, de Dobrânin, care raporta asupra discuțiilor pe care le avusese cu Robert Kennedy în termeni reci, îngrijorători. Oferta asupra rachetelor Jupiter nu a produs nici o ușurare. Acel semnal a fost copleșit de tonul general al amenințării și urgenței, care au accelerat și întărit decizia pe care Hrușciov deja o luase. Cel care a citit un rezumat al telegramei în fața Prezidiului și-a amintit că întregul raționament al fratelui președintelui, așa cum fusese el prezentat de Anatoli Dobrînin, ducea la concluzia că venise momentul adevărului. Hrușciov avea să-i spună ulterior lui Castro că avertismentul său privind un atac american iminent a fost confirmat din alte surse și că trebuia să se grăbească să îl prevină. [26]. Hrușciov a retras rachetele din Cuba nu din cauza blocadei, ci de teama producerii altor acțiuni. Calea de mijloc și anume, blocada putea acorda timp sovieticilor să se adapteze determinării americanilor în privința retragerii rachetelor. Dar, de asemenea, lăsa loc Uniunii Sovietice și pentru a aduce rachetele în stare de funcționare. Ceea ce a îngustat acel spațiu a fost convingerea lui Hrușciov că se confrunta cu o amenințare clară, urgentă, și anume că America urca pe scara începerii conflictului. Pe această scară, America beneficia de pe urma avantajelor sale atât în ceea ce privește forțele nucleare, cât și cele convenționale.

III.2 Factorul de decizie american: rezolvarea problemei turcești

Până la data de 27 octombrie, președintele Kennedy nu a simțit necesitatea de a consulta pe cineva din afara ExCom cu privire la luarea deciziilor importante. Dar atunci când Hrușciov a făcut legătura dintre rachetele aparținând NATO din Turcia și rachetele sovietice din Cuba, el a lărgit aria jocului. Așa cum spunea Kennedy, cei care erau implicați în acest conflict, erau Statele Unite, Uniunea Sovietică și Cuba, dar nu și NATO. Rachete1e nucleare americane erau staționau în Turcia printr-o decizie a NATO, astfel că Alianța trebuia singură să decidă îndepărtarea lor. De aici și apărea problema, deoarece retragerea rachetelor Jupiter creau o situație mai delicată, care necesita ceva mai mult timp. [7, p. 287]. Kennedy nu vedea nici o dificultate pentru a acccepta termenii propuși de Hrușciov în scrisoarea de vineri 26 octombrie, în care acesta cerea ca Statele Unite să garanteze că nu vor invada Cuba dacă rachetele vor fi retrase. Așa cum spusese și ministrul sovietic de Externe Gromîko, cu o săptămână în urmă, precum că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a invada Cuba. Dar americanii nu știau cum să răspundă propunerii de sâmbată: rachetele NATO din Turcia contra rachetelor sovietice din Cuba , aceasta era problema. Statele Unite puteau pur și simplu să refuze, așa cum doreau mulți dintre membrii ExCom. Dar Kennedy a considerat acest lucru inacceptabil. El era incântat să dee la schimb rachetele din Turcia pentru cele din Cuba. Probabil s-a gândit că vor fi într-o poziție insuportabilă dacă vor respinge propunerea lui Hrușciov, oricărui om de la Națiunile Unite sau oricărui om rațional îi va părea un târg foarte corect. Dacă, pe de altă parte, Statele Unite negociau rachetele NATO din Turcia pentru cele din Cuba, care erau consecințele pentru alianța NATO și pentru angajamentele americane cu alte state din lume? După cum considerau unii oficiali de rang înalt americani, o negociere cu sovieticii arăta clar că Statele Unite încercau să-și vândă aliații pentru propriile interese. Aceasta era părerea și a tuturor membrilor NATO. Este incorect, dar era un moment foarte important. Americaii considerau că dacă se vor purta de parcă ar vrea să facă acest târg, în ochii membrilor NATO și ai tuturor popoarele care erau legați de ei prin alianțe, erau într-un pericol real. [7, p. 289]. Lupta pentru a ieși din această dilemă a făcut ca deliberările de sâmbătă, 27 octombrie să fie cele mai intense și mai dificile din timpul crizei. Transcrierile discuțiilor secrete ne permit să înțelegem cum parcurgeau pregătirile pentru un război despre care majoritatea celor implicați credeau că ar putea escalada rapid într-un război nuclear în următoarele 72 de ore. La data de 27 octombrie probabil americanii, au simțit războiut nuclear, mai aproape ca oricând. Disponibilitatea unor asemenea dovezi mai puțin obișnuite cu privire la un eveniment cu astfel de consecințe face din el un exemplu clasic pentru cei care studiază procesul decizional la nivel înalt și diplomația. Din spațiul exterior al anunțurilor publice și confuziei, trecând prin nivelele succesive ale comunicațiilor complicate dintre adversari și aliați, poate fi analizată această criză. Președintele Kennedy a fost conducătorul dezbaterilor din ExCom. La fiecare problema apărută, își presa colegii să cerceteze cât mai detaliat consecințele fiecărei variante și să găsească modalități prin care pot ft depășite obstacole apărute. Veștile de sâmbătă după-amiază privind doborârea unui avion U-2 și deschiderea focului asupra avioanelor de recunoaștere care zburau la mică altitudine au forțat Statele Unite să facă următoarele mișcări. [25]. Dacă ar fi ripostat la adresa dispozitivelor care atacaseră, ar fi ucis un număr mare de soldați ruși și cubanezi. Dacă ar fi anulat zborurile de recunoaștere, n-ar mai fi avut informații privind evoluțiile rapide de la bazele rachetelor, esențiale în vederea distrugerii lor. Astfel, primul punct al răspunsului Statelor Unite, au cerut ca lucrările să înceteze. Acest mesaj a fost clar intr-o declarație publică de sâmbătă dimineața, într-o notă adresată lui U Thant la Națiunile Unite și în răspunsul formal adresat lui Hrușciov. Pentru Kennedy a fost foarte iritantă cererea lui Hrușciov, ca Statele Unite să-și sacrifice rachetele din Turcia însă el nu era pregătit să permită ca aceste rachete Jupiter să se înterpună între el și o înțelegere în vederea evitării războiului cu Uniunea Sovietică. El a căutat toate modalitățile pentru a avea în prealabil o înțelegere cu turcii și cu NATO. Era convins că, dacă NATO ar fi știut ceea ce știa ExCom și dacă ar fi înțeles alternativele reale ale situației, ar fi fost de acord cu schimbul. Dar, cu toate că el și colaboratorii lui au căutat variante pentru a convoca o reuniune a Consiliului NATO sau pentru a se întâlni separat cu prim-ministrul turc sau chiar pentru a transmite un ultimaturn acestuia, președintele era convins că nu exista șansa de a obține un acord destul de repede. Kennedy nu-și dorea ca întelegerea să fie respinsă de NATO, fără să realizeze ca refuzul i-ar obliga pe americani să acționeze. El întelegea orcum că NATO nu va renunța la rachetele din Turcia, de aceasta va trebui ori să invadeze Cuba, ori să lanseze un atac masiv care ar putea duce, în final, la pierderea Berlinului. Totuși erau voci care considerau ca dacă americanii vor da impresia că negociază apărarea Turciei din cauza unei amenințări în Cuba, vor asista la un declin radical al eficienței alianței NATO. Însă Kennedy considera ca dacă vor respinge schimbul de rachte din Turcia pe cele din Cuba, apoi va trebui să întreprindă o acțiune militară împotriva Cubei, și iar vor face față unui declin în cadrul alianței NATO. [7, p. 290]. Într-o prezentare extraordinară, în mijlocul unei dezbateri, și-a făcut cunoscut argumentul printr-o serie de afirmații: 1. sovieticii au doborât un avion U-2 și au deschis focul asupra avioanelor de recunoaștere americane de deasupra Cubei, Statele Unite vor trebui să răspundă prin atacarea rachetelor sol-aer și a artileriei de la sol; 2. acest lucru înseamna minimum 500 de zboruri operative; 3. dacă americanii lasă rachete în Turcia, Uniunea Sovietică le poate ataca; 4. dacă Uniunea Sovietică atacă rachetele Jupiter, Statele Unite trebuie să atace cu armament convențional al forțelor NATO din Turcia; și 5. singurul mod de a evita un război era de a scăpa de rachetele din Turcia. Totuși erau voci care considerau că daca americanii vor accepta schimbul în ceea ce privește aceste rachete, asta ar insemna o dovadă de slăbiciune și-i va încuraja pe sovietici să ceară mai mult. Americanii totuși nu putem invada pur și simplu Cuba, cu atâtea eforturi și atâta sânge, când era posibil sa scoată rachetele sovietice printr-o înțelegere privind rachetele din Turcia. De aceea răspunsul la mesajul public a lui Hrușciov, făcut de oficialii americani, a fost transmis simultan către Moscova și către presă. Conform acelei scrisori, primul lucru care trebuia sa-l facă Uniunea Sovietică, era încetarea lucrărilor la bazele de rachete ofensive din Cuba și la toate sistemele armate prezente acolo, care puteau avea utilizări ofensive și trebuiau să fie retrase, sub supravegherea efectivă a Națiunilor Unite. În ceea ce privește chestiunea turcă, scrisoarea spunea numai că dacă prima propunere ar fi acceptată, efectele unei asemenea înțelegeri de reducere a tensiunii pe plan mondial, le-ar da americanilor posibilitatea să urmărească un acord mai general privind alte forme de armament, așa cum au specificat în a doua scrisoare sovieticii. A doua parte a mesajului dădea de înțeles că Kennedy era hotărât să elimene totuși rachetele din Turcia îndată ce se va încheia criza cubaneză. [7, p. 292]. Robert Kennedy s-a întâlnit cu Dobrînin la Departamentul Justiției și i-a transmis mesajul. A rezultat un exemplu strălucit de limbaj diplomatic dublu. Fratele președintelui i-a spus lui Dobrînin că doborârea avionului U- însemnat o cotitură extrem de serioasă a evenimentelor și că americanii urmau să ia anumite decizii în următoarele 12 sau 24 de ore daca rachetele nucleare nu erau retrase. Nu a fost un ultimatum, însă o declarație de fapt. Dobrînin trebuia să înteleagă că, dacă sovieticii nu înlăturau bazele militare și nu retrăgeau rachetele, Statele Unite erau gata să le înlăture ei, chiar și cu riscul unei confruntări militare, asumânduși toate consecințele. Sigur că Uniunea Sovietică putea iniția o ripostă, dar asta ducea la începerea unui război nuclear. Cât privește retragerea rachetelor din Turcia asta urma să aiba loc în următoarele patru sau cinci luni.

III.3 Înțelegerea: rezolvarea problemei cubaneze

Înainte ca Statele Unite să ia decizia finală în ceea ce privește actiunea militară, Hrușciov a făcut o mutare. Evenimentele din 27 octombrie, inclusiv doborârea avionului U-2 care survola Cuba și violarea spatiului aerian sovietic de către un alt avion U-2, au distrus orice sentiment de automulțumire a Moscovei. Pentru a înrăutăți lucrurile, un mesaj de la Castro a ajuns la Moscova în dimineața de 28 octombrie. În mesaj, Castro scria că un atac american în următoarele 24 de ore era aproape inevitabil, probabil un atac aerian masiv, dar ar putea fi și o invazie. Dacă americanii invadau Cuba, Castro insista ca Hrușciov să ia în calcul eliminarea unui asemenea pericol prin utilizarea armelor nucleare sovietice împotriva americanilor. În viziunea lui Castro oricât de dificilă și de ingrozitoare ar fi această decizie, nu există nici o altă solutie. Alexeev a raportat reacția lui Castro la propunerea sovietică publică din 27 octombrie. Castro era sigur că americanii o vor respinge. În timp ce își asigura colegii cubanezi că nu exista nici un pericol ca sovieticii să nu-și îndeplinească obligatiile, Alexeev i-a amintit lui Castro că, în actualele condiții, nu este recomandat să agraveze situația și să inițieze noi provocări. Castro înțelegea acest lucru, dar că luând în considerare creșterea dorinței de război a Statelor Unite și avertismentele lansate de ei nu ar exista o alta soluție. Hrușciov a părut alarmat de mesajul prin care Castro îi cerea să folosească armele nucleare împotriva Americii. În răspunsul adresat lui Castro, el s-a referit la acest alarmant mesaj în care Castro propunea ca Uniunea Sovietică sa fie prima care inițiază o lovitură nucleară împotriva Statelor Unite. Dândui de înțeles la ce ar duce un asemenea curs al evenimentelor. Căci nu va fi un simplu atac, ci începutul unui nou război mondial. [15, p. 504]. Mesajul public al lui Kennedy a ajuns la Hrușciov duminică dimineața, pe 28 octombrie. În el se insista pentru o retragere a rachetelor sovietice din Cuba și se oferea la schimb ridicarea carantinei și asigurarea că Statele Unite nu vor invada Cuba. Hrușciov a deschis o sesiune specială a Prezidiului la prânz, în ziua de 28 octombrie, cu un raport foarte diferit de cel din ziua precedentă. El și-a avertizat colegii că se confruntau cu un pericol de declanșare a unui război și cu o catastrofă nucleară, rezultatul posibil fiind distrugerea rasei umane și a continuat ca pentru a salva lumea, Uniunea Sovietică trebuie să sa retragă. După această declarație de deschidere, dar înainte ca Hrușciov să propună termenii concreți ai retragerii, a sosit telegrama lui Dobrinin cu discuția pe care o avusese cu Robert Kennedy. Telegrama conținea atât amenințarea, cât și posibila reglementare a conflictului. Concret, telegrama spunea că Guvernul Statelor Unite este decis să elimine baze militare din Cuba în cel mai rău caz, chiar prin bombardarea lor, dacă Uniunea Sovietică nu este de acord să înceteze orice acțiune de construcție a bazelor de rachete în Cuba și să ia măsuri sub control international, care ar face imposibilă utilizarea acestor arme. Și ca președintele nu vede nici o dificultate în retragerea rachetelor Statelor Unite din Turcia. Doar avea nevoie de patru cinci luni, dacă se lua în calcul procedurile care există în cadrul NATO. Conform telegramei lui Dobrînin, Robert Kennedy a încheiat conversația subliniind că actuala situație, din păcate, nu ne permite să rezolvăm întreaga problemă din cauza lipsei de timp. Din nefericire, evenimentele se succedă prea rapid. Dobrînin a concluzionat că, în timpul întâlnirii lui cu R. Kennedy, el era foarte supărat, cel puțin nu-l văzuse niciodată așa. R. Kennedy nu a încercat să contrazică anumite aspecte a lui Dobrînin, așa cum făcea de obicei, ci a revenit insistent asupra unui singur subiect, timpul este esențial și nu trebuie de ratat ocazia. Acest raport de la Washington a întărit hotărârea lui Hrușciov și a întregului Prezidiu de a răspunde pozitiv la masajul american. [15, p. 509]. O informare cum că în seara de 28 octombrie la ora 17, ora Moscovei, Kennedy va face o altă declarație publică a alimentat temerile că o acțiune militară americană era inevitabilă. Dar, informarea era o redifuzare a discursului lui Kennedy din 22 octombrie. Hrușciov a trimis un mesaj urgent către americani, în care declara că era de acord cu demontarea rachetelor din Cuba și trimiterea lor înapoi în Uniunea Sovietică, mesajul a fost difuzat la radio ca să existe siguranța că ajunge la timp la Wshington. Pentru a pune capăt crizei, Kennedy era gata să plătească mai mult, iar Hrușciov să primească mai putin în comparatie cu ceea ce ințelegea sau cerea celălalt. Kennedy a oferit rachetele din Turcia, dar înainte ca Hrușciov să-și dea seama că președintele Kennedy și-a îndulcit oferta, el a ales să retragă rachetele sovietice din Cuba doar în schimbul unei asigurări de neinvadare a Cubei. Nu mai era timp pentru ca Fidel Castro să fie consultat. El avea să afle despre decizia lui Hrușciov de la radio, odată cu restul lumii. Pliev a fost mustrat că s-a „grăbit" să doboare avionul U-2. Toate avioanele sovietice urmau să fie oprite la sol pentru a se evita alte ciocniri. Odată cu anunțul lui Hrușciov că rachetele vor fi retrase, apogeul crizei a fost depășit. Dar criza nu se terminase. În următoarele zile, dovezile erau neclare. Misiunile de recunoaștere arătau că la sol nu se schimbase nimic. Unii oficiali de rang înalt susțineau că declarația lui Hrușciov fusese o păcăleală pentru a intîrzia actiunea americană. Între timp, U Thant făcea presiuni asupra Statelor Unite ca să stopeze zborurile de recunoaștere în timpul vizitei sale la Havana cu scopul de a pune la punct inspecțiile rachetelor de către ONU și retragerea lor. Kennedy se găsea într-o pozitie delicată. Publicul credea că pericolul trecuse și aștepta dovezi despre scoaterea rachetelor. O asemenea dovadă nu exista. Kennedy nu avea nici o dovadă în afara convingerii sale că Hrușciov fusese sincer, o convingere din fericire întărită de serviciile secrete care au informat despre furia cubaneză și chineză cu privire la ceea ce ei considerau a fi o trădare sovietică. Dobrînin a transmis a doua scrisoare personală a lui Hrușciov, cea care se referea la rachetele din Turcia, lui Robert Kennedy, pe 29 octombrie. În ziua următoare a fost rechemat de acesta, care i-a aruncat pur și simplu înapoi scrisoarea în față. În acea zi, Robert Kennedy i-a spus lui Dobînin că rachetele vor părăsi Turcia însa sovieticii nu trebuie să publice nici un document care ar viza această temă în caz contrar ea va fi anulată. Dobrînin a promis că nu va fi publicat nimic. El a luat înapoi scrisoarea, iar Guvernul Statelor Unite nu a păstrat nici o dovadă despre existența ei. [7, p. 294]. Pe 30 octombrie, Hrușciov i-a trimis o altă scrisoare lui Kennedy, nefăcând nici o referire la rachetele Jupiter și tratând criza ca și cum aceasta ar fi fost încheiată. Spunînd că este interesat de rămășițele periculoase ale crizei pe care împreună au reușit să o lichideze, Hrușciov cerea ridicarea imediată a blocadei și spera ca președintele Kennedy să se găndească la închiderea bazei americane de la Guantanamo. Tonul scrisorii era prietenos Hrușciov mai susținea ca au gasit un compromis rezonabil și că cu siguranță kennedy a avut un rol de temperare. [28]. Kennedy a rămas circumspect, a revizuit planul invaziei, menținând în așteptare toate pregătirile militare și reluând supravegherea aeriană cât mai curând posibil. Așa cum s-au așteptat McNamara și alții, misiunea lui U Thant nu a dus la crearea unui mecanism privind inspecțiile ONU. Castro a refuzat să-și joace rolul în cadrul acelei înțelegeri el nu avea de gind să coopereze la nici o verificare sau la vreo inspecție aeriană pe insulă. Alternativa la intervenția Națiunilor Unite era, desigur, supravegherea aeriană, care a ridicat îngrijorările obișnuite la Washington cu privire la un posibil atac dacă un avion ar fi doborât. Din fericire, pe 1 noiembrie, supravegherea aeriană americană a confirmat faptul că rachetele erau pregătite pentru a fi mutate din Cuba. Misiunile de supraveghere cu U-2, dar și zborurile de recunoaștere la mică altitudine au continuat pe toată durata lunii noiembrie. Între timp, echipa de negociatori din New York a aflat că negociatorii sovietii nu au considerat toate bombardierele drept arme ofensive. La începutul lui octombrie, Administrația Kennedy era dornică mai curând să treacă cu vederea avioanele decât să provoace o criză. Acum, ele deveniseră parte a amenințării pe care Kennedy dăduse asigurări că o va elimina. Cele două probleme, lipsa inspecțiilor ONU și statutul bombardierelor au fost principalele chestiuni discutate la New York în noiembrie.Aceste chestiuni au fost în mare parte rezolvate, rezultatul fiind prezentat de președintele Kennedy la o conferință de presă pe 20 noiembrie. Avioanele IL-28 au părăsit Cuba în decursul a 30 de zile. Nu au existat inspecții ale Națiunilor Unite, dar forțelor americane li sau permis să supravegheze plecarea navelor sovietice, a căror încărcătură trebuia să fie vizibilă în aceste condiții. America a folosit propriile metode de supraveghere pentru a monitoriza acțiunile de conformare din Cuba. Blocada la final a fost ridicată. Forțele americane aflate în alertă au revenit la desfășurările normale din timpul perioadelor de pace. Comandamentul Aviației Strategice a pus capăt alertei aeriene. [24]. Mai puțin clară la conferința de presă susținută de președintele Kennedy, cu excepția celor care i-au studiat atent mesajul, a fost situația înțelegerii inițiale, din 27-28 octombrie, care punea în balanță retragerea verificată a armelor ofensive sovietice și asigurarea că Statele Unite nu vor invada Cuba. Guvernul Statelor Unite a concluzionat că, în cazul în care Cuba nu permite verificarea ințelegerii, partea cubaneză din înțelegere cade. Nu va exista o asigurare că nu va fi declanșată o invazie dincolo de cea de care beneficiază fiecare țară în baza dreptului internațional. Președintele Kennedy i-a spus direct trimisului special sovietic Anastas Mikoian că, dacă ințelegerea inițială privind inspecția Națiunilor Unite nu este respectată în litera ei, atunci președintele Statelor Unite poate acționa în cel mai bun mod pe care îi permite situația. Dar Kennedy nu era mai nerăbdător să invadeze Cuba, decât fusese cu șase luni în urmă. Americanii și sovieticii au făcut o altă ințelegere care era și mai dezechilibrată și care nu necesita cooperarea cubaneză. Sovieticii și-au instruit forțele din Cuba să nu mai atace nici un alt avion de recunoaștere american. Zborurile periodice ale aparatelor U-2 au continuat până când fotografiile au ajuns să fie realizate din satelit. Forțele americane au rămas pe pozitie pentru a ataca amplasamentele antiaeriene cubaneze dacă vreun avion american ar mai fi fost doborât. [11,p. 199]. În vara lui 1963, operațiunile CIA împotriva lui Castro au revenit la ceea ce fuseseră în vara lui 1962, înainte să inceapă transporturile sovietice de arme. Washingtonul a revenit la o politică despre care se știa că are un risc și consecințe minime, hărțuire redusă care probabil nu era destul nici pentru a-1 îndepărta pe Castro, dar nici pentru a atrage Statele Unite într-o interventie deschisă ori directă în Cuba.[37]. La conferința de presă susținută de Kennedy pe 20 noiembrie a fost lăsat deoparte și subiectul rachetelor Jupiter. Chestiunea nu a fost uitată, dar urma să fie rezolvată de americani pe canalul propriu, prin intermediul NATO, ca parte a unei revizuiri generale a forței nucleare a alianței și în ideea creării unei forțe nucleare multilaterale a NATO. Rusk și McNamara au discutat planul impreună cu omologii lor turci și italieni, în timpul următoarei intâlniri a miniștrilor NATO. La Paris, în decembrie avut loc o întâlnire marcată, așa cum spunea un delegat, de o „seninătate aproape intolerabilă" din cauza mulțumirii generale a celor prezenți pentru modul în care americanii rezolvaseră criza cubaneză. Dincolo de lumina reflectoarelor, în atmosfera de succes, turcii s-au dovedit relaxati cu privire la posibila înlocuire a rachetelor Jupiter cu un echipament NATO mai modern și cu o capacitate de descurajare sporită . Rachetele Jupiter au fost demontate până la sfârșitul lui aprilie 1963. Un submarin Polaris a fost stationat în Mediterană. Toate „rachetele din octombrie" au dispărut.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Relațiile sovieto-americane s-au racit brusc după finisarea celui de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă în timpul războiului Uniunea Sovietică și Statele Unite au fost aliați împotriva Germaniei naziste. În cadrul sistemului internațional s-au conturat doua mari puteri care dominau sistemul geopolitic global. Acești doi poli de putere erau opusi din toate punctele de vedere: economic, ideologic și strategic. Fiind două supraputeri mondiale, ele au intrat într-o cursă dură de concurență pentru cucerirea zonelor de influiența în lume, perioada care a marcat dezvoltarea proceselor lumii în a doua jumătate a sec. XX – lea. Această perioadă marcată de confruntări ideologico-politice plină de tensiuni între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare, a durat mai bine de jumate de secol, pâna la revoluțiile din 1989. Momentul culminant al tensiunilor sovito-americane a fost fără îndolială celebra și totodată controversata criză a rachetelor din Cuba. Criza reprezintă una din cele mai importante date din istoria relațiilor internaționale. Momentul în care Războiul Rece a fost cel mai aproape să devină un război nuclear și să se transforme în cel de al Treilea Război Mondial. Timp de 13 zile, cele două supraputeri au stat față în față, având la îndemână puterea de a se anihila reciproc. Liderii celor două guverne au înțeles că un război între statele lor ar fi putut implica rapid recurgerea la armele nucleare, ceea ce ar fi avut ca rezultat uciderea a milioane de persoane. Un război care ar fi început în Cuba ar fi putut duce la un asediu sovietic asupra Berlinului de Vest sau la o lovitură sovietică îndreptată împotriva bazelor de rachete din Turcia, astfel aprinzând alte fitile care ar fi condus în scurt timp la războiul termonuclear. A fost cea mai cruntă confruntare dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite și cea mai periculoasă criză din istoria omenirii. Cele două supraputeri aveau nu doar posibilitatea de a se distruge reciproc, ci și pe cea de a stinge definitiv lumina pe Terra. Dar totuși din fericire, lucrurile s-au terminat altfel. Aceste posibilități abstracte par atât de îndepărtate acum sau atât de înspăimântătoare, încât pot părea desprinse dintr-o povestire fantastică sau dintr-un film. Cu toate acestea, ele au fost reale. Guvernele au fost foarte aproape de război. Liderii au acceptat riscurile pe care le înțelegeau și, fără să știe, au cochetat cu riscuri pe care nu le pricepeau. Retrospectiv, criza s-a dovedit a fi un moment de cumpănă în Războiul Rece. Sesizând pericolul nuclear, ambele națiuni s-au orientat către destinderea relațiilor. Niciodată nu a fost pericolul de război între ele atât de mare ca în timpul celor două săptămâni din octombrie 1962. De aceea, o înțelegere a acestei crize este esențială pentru oricine, care este interesat de relațiile internațiionale. Criza din Cuba a determinat Statele Unite și Uniunea Sovietică să devină conștiente că posesia și proliferarea armelor nucleare, sunt cele mai mari pericole pentru omenire, motiv care le-a determinat pe ambele țări să promoveze un gen de armistițiu în acest domeniu, dar totuși fără să renunțe la cursa înarmării. Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au străduit să păstreze monopolul și să exercite controlul asupra răspândirii armelor nucleare în lume, negociind menținerea unui echilibru între forțele lor de descurajare. Ambele supraputeri, în măsură egală s-au străduit să micșoreze riscurile unor posibile „derapaje” care ar fi putut rezulta dintr-o eroare de calcul la intervenția militară a adversarului. Criza a dovedit ambelor națiuni ca dialogul dintre ei este extrem de important, în ciuda tensiunilor uriașe care au avut loc, atât sovieticii cât și americanii au găsit o cale de scăpare onorabilă fară război, singura, de altfel, căci orice greșeală ducea la un dezastru total. Comunicarea și diplomația au mai dovedit încă o dată omenirii valoarea lor necontestată în astfel de sitații. La acele timpuri criza cubaneză parea o victorie necontestată a Statelor Unite, dar Cuba a ieșit din această criză în mult mai multă siguranță. Kennedy și-a onorat promisiunea de a nu invada această țară comunistă, care este situată la doar 130 km de țărmul american, respectiv americanii ramâneau cu un spin în coasta politicii externe. Hrușciov în această criză a riscat foarte mult, deoarece, Uniunea Sovietică era într-un dezavantaj militar extrem de mare față de americani la capitolul armelor strategice intercontinentale și practic era înconjurată de baze nucleae ale Statelor Unite. Singurul as în mâna liderului sovietic, la amenințarea americană cu arme nucleare, era Berlinul, care putea fi distrus în orice clipă, luând în considerație că pe continentul european, sovieticii dețineau un avantaj militar la capitolul armelor convenționale. Însă URSS niciodată nu a avut intenția cu adevărat să înceapă un război nuclear cu SUA. La momentul actual criza rachetelor cubaneze a devenit probabil cel mai studiat fenomen internațional de confruntare al secoulului al XX – lea. Există mii de articole, carți și eseuri scrise despre acest episod al istoriei. Detaliile crizei din Marea Caraibe rămân și astăzi extrem de interesante. Mai ales în prisma situației actuale în lume, care nu este deloc una liniștitoare și prin natura ei ne amintește de criza cubaneză, din acest motiv studierea crizei cubaneze este mai importantă ca niciodată. Omenirea trebuie să sesizeze pericolul declanșării unui război nuclear, care este mai aproape ca oricând, atunci am scapat de apocalipsa nucleară "prin minune", oare va fi așa si acum?

BIBLIOGRAFIE

A. MONOGRAFII

Chen, J. Mao: The Unknown Story. Chapel Hill: The University of North Carolina Press, 2001. 814 p.

Delmas, C. Crizele din Cuba, 1961 – 1962. București: Editura Corint, 2003. 198 p.

Fursenlco, A., T. Naftali. One Hell of a Gamble: Khrushchev, Castro, and Kennedy, 1958-1964. New York: W.W. Norton & Company, 1997. 420 p.

Gaddis, J. Războiul Rece. București: Editura RAO Internațional Publishing Company, 2006. 379 p.

Giglio, J. The Presidency of John F. Kennedy. Kansas: University Press of Kansas, 1991. 334p.

Gonzalez, S. The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis. London: Spooks Books, 2002. 432 p.

Graham, A., P. Zelikow. Esenta deciziei. O explicatie a crizei rachetelor din Cuba. București: Editura Polirom, 2010. 360 p.

Lundestad, G. East, West, North, South: Major Developments in International Politics since. Oxford: Oxford University Press, 2005. 312 p.

May, R., P. Zelikow. The Kennedy Tapes: Inside the White House during the Cuban Missile Crisis. New York: W.W. Norton & Company, 2002. 514 p.

Miller, R. To Save a City: The Berlin Airlif. New York: Texas A&M University Press, 2000. 288 p.

Nash, F. The Other Missiles of October: Eisenhower, Kennedy, and the Jupiters, 1957-1963. Chapel Hill: The University of North Carolina Press, 1997. 231 p.

Pușcaș, V. Relatii internaționale/transnaționale. Cluj Napoca: Editura Eikon, 2007. 300 p.

Quirik, R. Fidel Castro. New York: W.W. Norton & Company, 1993. 928 p.

Schelling, T. Strategy of conflict. Cambridge: Harvard University Press, 1962. 328 p.

Sorensen, T. Kennedy: The Classic Biography. New York: Harper Perennial, 1965. 783 p.

Stumpf, D. A History of a Cold War Missile Program. Fayetteville: Univ. of Arkansas, 2000. 376 p.

Vaisse, M. Relațiile internaționale după 1945. Oradea: Institutul de Studii Euroregionale, 2010. 285 p.

Wettig, G. Stalin and the Cold War in Europe. Lanham: Rowman & Littlefield, 2008. 285 p.

Wiersma, K.,B. Larson. Fourteen Days in October: The Cuban Missile Crisis. New York: Simon & Schuster, 1997. 131 p.

Корниенко, Г. Холодная война. Свидетельство ее участника. Москва: Олма-пресс, 2001. 504 p.

B. ARTICOLE

Gordon, J. Revisiting the cultural Cold War. In: Social History, New York, Vol. 35, No 3, 2010. P. 290-293

Laffey, M., J. Weldes. Decolonizing the Cuban Missile Crisis. In: International Studies Quarterly, London, Vol. 52, No.5, 2008. p. 557-560

Lebow, R. The Cuban Missile Crisis: Reading the Lessons Correctly. In: Political Science Quarterly, New York, Vol. 98, No. 3, 1983. p. 56-68

Turliuc, C. Cursa înarmărilor în războiul rece. In: Ziarul Lumina, București, Nr. 9. 2008. p. 26-29.

Бовин, А. Ведущие тенденции развития международных отношений. In: Между-народная Жизнь, Москва, № 5, 2004. p. 172-175.

Грибков, В. Карибский кризис. In: Военно-исторический журнал, Москва, № 1. 1993. p. 2-4

Добрынин, А. Карибский кризис. Свидетельства участника. In: Международная жизнь, Москва, № 7, 1992. p. 60-62.

Кортунов, С. Холодная война: парадоксы одной стратегии. In: Международная Жизнь, Москва, № 6, 2004. p. 114-116.

Свилас, С. Историография и источники по истории карибского кризиса. In: Белорусский журнал международного права и международных отношений. Минск, № 4, 2002. p. 5-6.

Трояновский, О. Карибский кризис – взгляд из Кремля. Международная жизнь, Москва, № 6, 1992. p. 29-30

Фурсенко, А. У края пропасти. In: Звезда, Москва, № 9. 1989. p. 107-110

D. SURSE ELECTRONICE

Badiu, G. Avioanele americane F-16 au ajuns în Estonia. Accesibil pe: http://ro.blastingnews.com/international/2015/03/avioanele-americane-f-16-au-ajuns-in-estonia-00324277.html [Accesat la 30 aprilie 2015].

Comper, M. Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear. Accesibil pe: http://www.descopera.ro/cultura/9141763-vasili-arhipov-omul-care-a-salvat-omenirea-de-la-un-razboi-nuclear [Accesat la 18 aprilie 2015].

Dologa, L. Omul care a salvat lumea de holocaustul nuclear – Documentar. Accesibil pe: http://www.ziare.com/cultura/documentar/omul-care-a-salvat-lumea-de-holocaustul-nuclear-documentar-1075831 [Accesat la 10 aprilie 2015].

Falcan, D. Criza fierbinte a Războiului Rece. Accesibil pe: http://www.descopera.ro/cultura/930585-criza-fierbinte-a-razboiului-rece [Accesat la 14 martie 2015].

McNamara, R. Forty Years after 13 Days. Accesibil pe: http://www.highbeam.com/doc/1P3-252528491.html [Accesat la 23 aprilie 2015].

Чиков, В. Горячая линия президента. Accesibil pe: http://svr.gov.ru/smi/2002/krzv20021025.htm [Accesat la 25 aprilie 2015].

ANEXE Anexa 1

Cercul restrâns: 16-27 octombrie 1962

Dean Acheson, fost secretar de Stat (întălnirile de la Departamentul de Stat din 17 și 19 octombrie. Intălnire separată cu JFK pe 18 octombrie). George Anderson, comandantul forțelor navale și membru al JCS (intalnirile de la Casa Albă din 19, 21-22 octotnbrie). George Ball, subsecretar de Stat (aproape toate întâlnirile) Charles Bohlen, ambasador aI SUA în Franta, fost ambasador în Uniunea Sovietică (întălnirile de la Departamentul de Stat din 16-17 octombrie ; s-a întîlnit separat cu JFK la 16 octombrie). McGeorge Bundy, asistent special al președintelui pe probleme de securitate (aproape toate). Marshall Carter, director adjunct al CIA (numai 16 octombrie). C. Douglas Dillon, secretarul Trezoreriei SUA (aproape toate). Roswell Gilpatric, adjunct al secretarului Apărării (aproape toate). Roger Hilsman, asistent al secretarului de Stat pentru informații și cercetare (22 octombrie, posibil și altele). U. Alexis Johnson, subsecretar de Stat adjunct pentru afaceri politice (aproape toate). John F. Kennedy, președinte (numai ședințele de la Casa Albă). Robert Kennedy, procuror general al SUA (aproape toate). Curtis LeMay, șeful Statului-Major al forțelor aeriene din (19 și 22 octombrie). Robert Lovett, fost secretar al Apărării (întalnirile de la Casa Albă din 20-24 octornbrie). Edwin Martin, asistentul secretarului de Stat pentru afacerile interne (toate, cu excepția întâlnirii de la Casa Albă din 26 octombrie). John McCloy, fost trimis în Gennania de Vest și secretar adjunct la Departamentul de Război (întâlnirea de la Casa Albă din 26 octombrie). John McCone, direetor al CIA (aproape toate, incepând din 17 octombrie). Edward McDermott, director al Oficiului pentru pregătirea în caz de urgență (22-23 octombrie). Robert McNamara, secretar al Apărării (toate). Paul Nitze, asistent al secrctarului Apărării pentru probleme de securitate internațională (aproape toate, începănd din 19 octombrie). Kenneth O'Donnell, asistent special al președintelui (22 octombrie, posibil și altele). Walt Rostow, consilier al Departamentului de Stat și președinte al Consiliului de Planificare a Politicilor din cadrul Departamentului (toate, începând din 24 octombrie). Dean Rusk, secretar de Stat (toate, cu excepția Intălnirii din seara de 18 octombrie). Tlicodore Sorensen, consilier special al președintelui (aproape toate). Adlai Stevenson, reprezentant permanent la Națiunile Unite (întâlnirile de la Casa Albă din 20-21 și 26 octombrie). Maxwell Taylor, președinte al JCS, tocmai își încheiase mandatul de reprezentant militar al președintelui (toate). Llevrellyn Thompson, ambasador, tocmai iși încheiase mandatul de ambasador în Uniunea Sovietică (aproape toate, cu excepția întălnirilor de la Casa Albă din 16 octombrie). Earle Wheeler, șeful Statului-Major al Forțelor terestre și membru al JCS (întâlnirile de la Casa Albă din 19 și 22 octombrie). Donald Wilson, director în exercițiu al Agenției de Informații a SUA (aproape toate).

Anexa 2

Decidenții sovietici cheie: 16- 28 octombrie 1962

Leonid Brejnev, președinte al Sovietului Suprem și membru al Prezidiului. Andrei Gromîko, ministru al Afacerilor Externe. Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului, președinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Prezidiului. Andrei Kirilenko, prim-adjunct al președintelui Biroului Comitetului Central pentru R.S.S.F. Rusă și membru al Prezidiului. Alexei Kosighin, prim-adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri și membru al Prezidiului. Frol Kozlov, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului. Otto Kuusinen, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului. Vasili Kuznețov, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe. Rodion Malinovski, ministrul Apărării. Anastas Mikoian, prim-adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri și membru al Prezidiului. Nikolai Podgornîi, prim-secretar al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană și membru al Prezidiului. Dimitri Polianski, președinte al Consiliului de Miniștri al R.S.S.F. Ruse și membru al Prezidiului. Boris Ponomarev, secretar al Comitetului Central, responsabil de legătura cu celelalte partide comuniste din afara blocului comunist. Vladimir Semiceastnîi, președinte al Comitetului de Stat pentru Securitate (KGB). Alexandr Șelepin, secretar al Comitetului Central pentru controlul de partid (disciplina de partid), adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri și președinte al comitetului pentru controlul de stat (poliție, justiție) din cadrul Consiliului de Miniștri. Ghenadi Voronov, prim-adjunct al președintelui Biroului Comitetului Central pentru R.S.S.F. Rusă și membru al Prezidiului. Nikolai Șvernik, președinte al Comisiei de Partid din cadrul Comitetului Central și membru al Prezidiului. Mihail Suslov, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului. Matvei Zaharov, șef al Statului-Major General al forțelor armate și prim-adjunct al ministrului Apărării.

BIBLIOGRAFIE

A. MONOGRAFII

Chen, J. Mao: The Unknown Story. Chapel Hill: The University of North Carolina Press, 2001. 814 p.

Delmas, C. Crizele din Cuba, 1961 – 1962. București: Editura Corint, 2003. 198 p.

Fursenlco, A., T. Naftali. One Hell of a Gamble: Khrushchev, Castro, and Kennedy, 1958-1964. New York: W.W. Norton & Company, 1997. 420 p.

Gaddis, J. Războiul Rece. București: Editura RAO Internațional Publishing Company, 2006. 379 p.

Giglio, J. The Presidency of John F. Kennedy. Kansas: University Press of Kansas, 1991. 334p.

Gonzalez, S. The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis. London: Spooks Books, 2002. 432 p.

Graham, A., P. Zelikow. Esenta deciziei. O explicatie a crizei rachetelor din Cuba. București: Editura Polirom, 2010. 360 p.

Lundestad, G. East, West, North, South: Major Developments in International Politics since. Oxford: Oxford University Press, 2005. 312 p.

May, R., P. Zelikow. The Kennedy Tapes: Inside the White House during the Cuban Missile Crisis. New York: W.W. Norton & Company, 2002. 514 p.

Miller, R. To Save a City: The Berlin Airlif. New York: Texas A&M University Press, 2000. 288 p.

Nash, F. The Other Missiles of October: Eisenhower, Kennedy, and the Jupiters, 1957-1963. Chapel Hill: The University of North Carolina Press, 1997. 231 p.

Pușcaș, V. Relatii internaționale/transnaționale. Cluj Napoca: Editura Eikon, 2007. 300 p.

Quirik, R. Fidel Castro. New York: W.W. Norton & Company, 1993. 928 p.

Schelling, T. Strategy of conflict. Cambridge: Harvard University Press, 1962. 328 p.

Sorensen, T. Kennedy: The Classic Biography. New York: Harper Perennial, 1965. 783 p.

Stumpf, D. A History of a Cold War Missile Program. Fayetteville: Univ. of Arkansas, 2000. 376 p.

Vaisse, M. Relațiile internaționale după 1945. Oradea: Institutul de Studii Euroregionale, 2010. 285 p.

Wettig, G. Stalin and the Cold War in Europe. Lanham: Rowman & Littlefield, 2008. 285 p.

Wiersma, K.,B. Larson. Fourteen Days in October: The Cuban Missile Crisis. New York: Simon & Schuster, 1997. 131 p.

Корниенко, Г. Холодная война. Свидетельство ее участника. Москва: Олма-пресс, 2001. 504 p.

B. ARTICOLE

Gordon, J. Revisiting the cultural Cold War. In: Social History, New York, Vol. 35, No 3, 2010. P. 290-293

Laffey, M., J. Weldes. Decolonizing the Cuban Missile Crisis. In: International Studies Quarterly, London, Vol. 52, No.5, 2008. p. 557-560

Lebow, R. The Cuban Missile Crisis: Reading the Lessons Correctly. In: Political Science Quarterly, New York, Vol. 98, No. 3, 1983. p. 56-68

Turliuc, C. Cursa înarmărilor în războiul rece. In: Ziarul Lumina, București, Nr. 9. 2008. p. 26-29.

Бовин, А. Ведущие тенденции развития международных отношений. In: Между-народная Жизнь, Москва, № 5, 2004. p. 172-175.

Грибков, В. Карибский кризис. In: Военно-исторический журнал, Москва, № 1. 1993. p. 2-4

Добрынин, А. Карибский кризис. Свидетельства участника. In: Международная жизнь, Москва, № 7, 1992. p. 60-62.

Кортунов, С. Холодная война: парадоксы одной стратегии. In: Международная Жизнь, Москва, № 6, 2004. p. 114-116.

Свилас, С. Историография и источники по истории карибского кризиса. In: Белорусский журнал международного права и международных отношений. Минск, № 4, 2002. p. 5-6.

Трояновский, О. Карибский кризис – взгляд из Кремля. Международная жизнь, Москва, № 6, 1992. p. 29-30

Фурсенко, А. У края пропасти. In: Звезда, Москва, № 9. 1989. p. 107-110

D. SURSE ELECTRONICE

Badiu, G. Avioanele americane F-16 au ajuns în Estonia. Accesibil pe: http://ro.blastingnews.com/international/2015/03/avioanele-americane-f-16-au-ajuns-in-estonia-00324277.html [Accesat la 30 aprilie 2015].

Comper, M. Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear. Accesibil pe: http://www.descopera.ro/cultura/9141763-vasili-arhipov-omul-care-a-salvat-omenirea-de-la-un-razboi-nuclear [Accesat la 18 aprilie 2015].

Dologa, L. Omul care a salvat lumea de holocaustul nuclear – Documentar. Accesibil pe: http://www.ziare.com/cultura/documentar/omul-care-a-salvat-lumea-de-holocaustul-nuclear-documentar-1075831 [Accesat la 10 aprilie 2015].

Falcan, D. Criza fierbinte a Războiului Rece. Accesibil pe: http://www.descopera.ro/cultura/930585-criza-fierbinte-a-razboiului-rece [Accesat la 14 martie 2015].

McNamara, R. Forty Years after 13 Days. Accesibil pe: http://www.highbeam.com/doc/1P3-252528491.html [Accesat la 23 aprilie 2015].

Чиков, В. Горячая линия президента. Accesibil pe: http://svr.gov.ru/smi/2002/krzv20021025.htm [Accesat la 25 aprilie 2015].

ANEXE Anexa 1

Cercul restrâns: 16-27 octombrie 1962

Dean Acheson, fost secretar de Stat (întălnirile de la Departamentul de Stat din 17 și 19 octombrie. Intălnire separată cu JFK pe 18 octombrie). George Anderson, comandantul forțelor navale și membru al JCS (intalnirile de la Casa Albă din 19, 21-22 octotnbrie). George Ball, subsecretar de Stat (aproape toate întâlnirile) Charles Bohlen, ambasador aI SUA în Franta, fost ambasador în Uniunea Sovietică (întălnirile de la Departamentul de Stat din 16-17 octombrie ; s-a întîlnit separat cu JFK la 16 octombrie). McGeorge Bundy, asistent special al președintelui pe probleme de securitate (aproape toate). Marshall Carter, director adjunct al CIA (numai 16 octombrie). C. Douglas Dillon, secretarul Trezoreriei SUA (aproape toate). Roswell Gilpatric, adjunct al secretarului Apărării (aproape toate). Roger Hilsman, asistent al secretarului de Stat pentru informații și cercetare (22 octombrie, posibil și altele). U. Alexis Johnson, subsecretar de Stat adjunct pentru afaceri politice (aproape toate). John F. Kennedy, președinte (numai ședințele de la Casa Albă). Robert Kennedy, procuror general al SUA (aproape toate). Curtis LeMay, șeful Statului-Major al forțelor aeriene din (19 și 22 octombrie). Robert Lovett, fost secretar al Apărării (întalnirile de la Casa Albă din 20-24 octornbrie). Edwin Martin, asistentul secretarului de Stat pentru afacerile interne (toate, cu excepția întâlnirii de la Casa Albă din 26 octombrie). John McCloy, fost trimis în Gennania de Vest și secretar adjunct la Departamentul de Război (întâlnirea de la Casa Albă din 26 octombrie). John McCone, direetor al CIA (aproape toate, incepând din 17 octombrie). Edward McDermott, director al Oficiului pentru pregătirea în caz de urgență (22-23 octombrie). Robert McNamara, secretar al Apărării (toate). Paul Nitze, asistent al secrctarului Apărării pentru probleme de securitate internațională (aproape toate, începănd din 19 octombrie). Kenneth O'Donnell, asistent special al președintelui (22 octombrie, posibil și altele). Walt Rostow, consilier al Departamentului de Stat și președinte al Consiliului de Planificare a Politicilor din cadrul Departamentului (toate, începând din 24 octombrie). Dean Rusk, secretar de Stat (toate, cu excepția Intălnirii din seara de 18 octombrie). Tlicodore Sorensen, consilier special al președintelui (aproape toate). Adlai Stevenson, reprezentant permanent la Națiunile Unite (întâlnirile de la Casa Albă din 20-21 și 26 octombrie). Maxwell Taylor, președinte al JCS, tocmai își încheiase mandatul de reprezentant militar al președintelui (toate). Llevrellyn Thompson, ambasador, tocmai iși încheiase mandatul de ambasador în Uniunea Sovietică (aproape toate, cu excepția întălnirilor de la Casa Albă din 16 octombrie). Earle Wheeler, șeful Statului-Major al Forțelor terestre și membru al JCS (întâlnirile de la Casa Albă din 19 și 22 octombrie). Donald Wilson, director în exercițiu al Agenției de Informații a SUA (aproape toate).

Anexa 2

Decidenții sovietici cheie: 16- 28 octombrie 1962

Leonid Brejnev, președinte al Sovietului Suprem și membru al Prezidiului. Andrei Gromîko, ministru al Afacerilor Externe. Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului, președinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Prezidiului. Andrei Kirilenko, prim-adjunct al președintelui Biroului Comitetului Central pentru R.S.S.F. Rusă și membru al Prezidiului. Alexei Kosighin, prim-adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri și membru al Prezidiului. Frol Kozlov, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului. Otto Kuusinen, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului. Vasili Kuznețov, prim-adjunct al ministrului Afacerilor Externe. Rodion Malinovski, ministrul Apărării. Anastas Mikoian, prim-adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri și membru al Prezidiului. Nikolai Podgornîi, prim-secretar al Partidului Comunist din R.S.S. Ucraineană și membru al Prezidiului. Dimitri Polianski, președinte al Consiliului de Miniștri al R.S.S.F. Ruse și membru al Prezidiului. Boris Ponomarev, secretar al Comitetului Central, responsabil de legătura cu celelalte partide comuniste din afara blocului comunist. Vladimir Semiceastnîi, președinte al Comitetului de Stat pentru Securitate (KGB). Alexandr Șelepin, secretar al Comitetului Central pentru controlul de partid (disciplina de partid), adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri și președinte al comitetului pentru controlul de stat (poliție, justiție) din cadrul Consiliului de Miniștri. Ghenadi Voronov, prim-adjunct al președintelui Biroului Comitetului Central pentru R.S.S.F. Rusă și membru al Prezidiului. Nikolai Șvernik, președinte al Comisiei de Partid din cadrul Comitetului Central și membru al Prezidiului. Mihail Suslov, secretar al Comitetului Central și membru al Prezidiului. Matvei Zaharov, șef al Statului-Major General al forțelor armate și prim-adjunct al ministrului Apărării.