Relatiile Diplomatice Romano Israeliene (1949 1958)

RELATIILE DIPLOMATICE ROMANO-ISRAELIENE 1949-1958

CUPRINS :

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 : FORMAREA STATULUI ISRAEL

: Exod si sionism

: Recunoașterea statului Israel .

: Contribuția evreilor de origine română la formarea statului Israel .

CAPITOLUL 2 : EMIGRAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA ÎN ISRAEL

2.1 : Etape

2.2 : Implicații politice

2.3 : Implicații diplomatice

2.4 : Imlicații economice

CAPITOLUL 3 : DEZVOLTAREA RELAȚIILOR BILATERALE ROMÂNO – ISRAELIENE , DESCHIDEREA ROMÂNIEI SPRE OCCIDENT

3.1 Ana Pauker și problema evreiască

3.2 Rabinul Moses Rosen

3.3 Poziționări și reacții internaționale

CAPITOLUL 4 : RELAȚIILE CULTURALE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI ISRAEL

4.1 Cultura, instrument de propagandă folosit în lupta politică.

4.2 Cultură exclusivă, fără implicații politice.

CONCLUZII BIBLIOGRFIE

INTRODUCERE

Situația istorica a poporului evreu din cele mai vechi timpuri și până la formarea statului israelian precum si relațiile diplomatice susținute de catre reprezentanții comunitațiilor evreiști cu statele a caror cetațeni erau , au reprezentat atat pentru istorici cât si pentru diplomați și politicieni , subiecte de studiu foarte importante .

Cât privește existența relațiilor dintre români si evrei ele au fost semnalate inca din cele mai vechi timpuri , odata cu descoperirea pe fostul teritoriu al Daciei Romana , a dovezilor arheologice ce atestă prezențe iudaice incepând cu secolul al II-lea, era noastră . Exemplele sunt numeroase și printre ele se includ unele inscripții funerare ce se referau la divinitați iudaice descoperite la Orșova , precum si monezi iudaice datând din anii 133 – 134 .

În anul 1165 la o distanță de un mileniu , aflam despre relețiile bune dintre vlahii sud – dunăreni si comunitățiile evreiști din Bizanț pomenite de învățatul călător evreu Benjamin din Tudela , acesta descrie unele raporturi comerciale dintre negustorii vlahi si cei evrei , motivat de existența unor acte comerciale din evul mediu timpuriu unde negustorii evrei practicau comerțul între zonele de jos a Dunării si Bizanț . Importanța rolului comercial dintre vlahi și evrei a fost evocată în studiul ce cuprindea istoria comerțului românesc de către istoricul Nicolae Iorga care scria :“ singuri evreii băteau inca inainte de 1440 aceste drumuri , venind de-a dreptul din Constantinopol “.

Oameni ce se adaptau ușor civilizației , evreii buni negustori si meșteșugari au oferit dintotdeuna un sprijin necesar dezvoltării societății românești .

La Cetatea Albă , conform unor documente ce datează din prima jumătate a secolului al XIV exista o regiune locuită de evrei . Dealtfel abia in secolele XIV – XV , împrejurările istorice , demografice și geografice au favorizat constituirea primelor comunități evreiești stabilite pe teritoriul românesc .

Domnitorii români , considerând comerțul un mijloc de dezvoltare destul de important al economiei țării , au acordat privilegii negustorilor evrei , fapt ce a favorizat înmulțirea așezărilor evreiești . Astfel , rabinul doctor Meyer Abraham Halevy , bazându-se pe informațiile unor cărți de istorie situează începutul unui comerț evreiesc stabil in Țările Române odată cu mijlocul secolului al XVI lea. Tot in această perioadă apar informații ce atestă existența unei comunități evreiești la București .

Un număr mare de comunități evreiești s- au așezat în special în Moldova și au avut un rol foarte important în tranzitarea mărfurilor comerciale pe drumurile moldovenești, între Polonia și Imperiul Otoman .

Scrierile vremii arată că în Moldova secolului al XVII lea , la Iași în special , exista o comunitate evreiască foarte bine așezată unde funcționa o sinagogă și unde exista și un vechi cimitir evreiesc .

Descoperirea unor acte domnești din secolul al XVIII lea , au arătat că comunitatea evreiască a fost invitată să populeze satele si orașele și să organizeze târguri. Drept răsplată imigranții primeau terenuri pentru a construi sinagogi , școli , locuințe, prăvăli. Acest fenomen a existat cu precădere in Moldova unde s-au și dezvoltat localități populate indeosebi de etnie evreiască fiind denumite târgușoare , în limba idiș stetl .

Este cunoscut faptul că evreii au avut grijă și au prețuit întodeauna , în orice zonă a lumii ar fi locuit , la menținerea și cultivarea tradițiilor , de aceea drepturile oferite reprezentau condiții de importanță existențială pentru evrei.

Există dovezi ce atestă faptul că evreii din Țările Române au beneficiat din plin de drepturi ce le-au spijinit dezvoltarea și practicarea vieții culturale și comunitare .Acest sprijin a fost oferit cu precădere de către domnitorii fanarioți .

În aceea perioadă au existat și măsuri antievreiești , una dintre ele prevedea interzicerea accesului la proprietatea funciară .

Apariția unor coduri , Callimachi, in Moldova și Caragea , în Tara Românească , aduc noi reglementări în statutul juridic al evreilor dând dreptul acestora să cumpere case și magazine la orașe , dar interzicând dreptul de a se cumpăra orice proprietate in mediul rural.

Apariția Regulamentului Organic între anii 1831 – 1832 a adus o serie de hotărârii restrictive si discriminatorii pentru evreii așezați in Țările Române , cauza principală a acestor hotărâri se baza pe un principiu ce interzicea necreștinilor să poată beneficia de drepturi fie ele politice sau civile . Totodată evreii care nu puteau să demonstreze o sursă existențială era acuzat de vagabondaj și supus expulzării. Printre toate acestea exista și o măsură favorabilă evreiilor , aceasta fiind dreptul la învățământul de stat .

După unirea Principatelor , Cuza a grăbit emanciparea evreilor numindu-i “ români de rit israelit”. Prin inlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza și venirea pe tron a prințului Carol de Hohenzollern a adus evreimii un nou regim plin de vicisitudii , evreii fiind transformați în apatrizi . Plătitori de contribuții și impozite , participanți acitvi la serviciul militar și supuși tuturor regulilor țării ca toți ceilalți locuitori , evreii erau considerați străini fiind discriminați de un regim restrictiv.

În perioada războiului de independență a României populația evreiescă asemeni tuturor locuitorilor țării a depus efortul pentru dobândirea acestui act istoric . Numeroși evrei au luat parte la operațiuni militare pe câmpul de luptă , mulți dintre ei distingându-se prin fapte de bravură . Însă comunitățile evreiești prin înființarea unor comitete au sprijinit și material războiul , aceste comitete au strâns importante fonduri bănești cât si daruri în natură .

Cu toate că au participat la războiul Independenței de stat al României , singurii care au beneficiat de încetățenire colectivă au fost doar evreii participanți direct la război , în număr de 188 de persoane . Prin modificarea Constituției , mai precis articolul 7 , majoritatea evreilor au devenit victime ale legislației restrictive aplicată străinilor, rămânând fără cetățenie . Restricțiile au continuat cu excluderea evreilor de la practicarea anumitor profesiuni și meserii și prin limitarea accesului la învățământului de stat .

Toate acestea au dus la un val de emigrare puternic de ordinul zeciilor de mii de evrei ce proveneau în special din rândul meseriașilor. Conform recensământului din anul 1912 , procentul populației evreiești a scăzut de la 4,5% la 3,4% în decurs de doisprezece ani de la recensământul din anul 1899 .

Această politică de excludere a populației evreiești din corpul social al țării a fost mai mereu în contradicție cu nevoile obiective de dezvoltare economică și socială a României care nu a putut renunța la experiența profesională o evreilor din domeniul administrării activităților industriale și comerciale , a rețelelor bancare și mai cu seama a capitalului evreiesc.

Supuși legislației restrictive evreii au continuat să reprezinte o pondere importantă atât în viața culturală cât și în rândul micii și marii burghezimi a țării . În pofida tensiunilor și conflictelor interetnice evreii s-au considerat totdeauna evrei-români și-au însușit limba și cultura românească reușind să creeze o simbioză originală între tradiția , culturta lor iudaică și experiența de diaspora pe de o parte și spiritualitatea românească pe de altă parte .

În perioada interbelică , deși în majoritatea lor nu erau cetățeni români au participat atât ca soldați cât și ca ofițeri alături de soldații români la primul război mondial , în evidențele vremii avansându-se cifra de 23 de mii de evrei înrolați în armata română . Toți evreii au susținut in plan național și internațional dreptul poporului român asupra provinciilor românești ce urmau a fi integrate la 1918 , exprimânuși adeziunea la Marea Unire .

Unirea din 1918 a dus și la creșterea populației evreiești pe teritorul României , la recensământul din 1930 fiind inregistrați circa 750 de mii de evrei .

O legislație special adoptată și consființită prin noua Constituție din 1933 a favorizat și a permis creșterea contribuției evreilor la procesul de dezvoltare și modernizare a societății românești . O pondere însemnată din totalul întreprinderilor comerciale și industriale era deținuta de evrei , dar și profesiuni intelectuale cum ar fi medici ,ingineri , avocați . În perioada interbelică evreii s-au afirmat și in viața politică , aderând la diferite partide politice .

Numeroși oameni de stiintă , pictori , compozitori , actori , muzicieni și scriitori evrei au contribuit la îmbogățirea vieții literare , științifice și artistice din România .

Așa cum a fost evocat mai sus , evreii și-au asumat de multe ori fără rezerve destinul istoric al poporului român s-au implicat și au participat activ la marile evenimente istorice , economice și culturale ale acestei țări .

Toate aceste evocări istorice ce reprezintă relațiile româno – evreiești din cele mai vechi timpuri și până în perioada interbelică , precum și interesul de a dobândii mai multe cunoștiințe cu privire la relațiile româno – israeliene postbelice , o perioadă plină de evenimente și frământări m-au indemnat să aleg prezenta lucrare de diplomă , ce are ca scop analiza relațiilor diplomatice romano-israeliene in perioada cuprinsa intre anii 1948 – 1958. Tema aleasă reprezintă un subiect complex si inedit pe care am avut ocazia sa-l studiez.

Dacă mai sus s-a incercat a fi prezentată motivația ce a stat la baza alegerii subiectului prin prisma câtorva dovezi istorice care atestă relații româno – israeliene din cele mai vechi timpuri până la cel de al doilea război mondial , deflagrație ce a produs poporului evreu pierderi și suferințe enorme , mai departe lucrarea de față î-și propune să reprezinte în câteva capitole relațile româno – israeliene între anii 1948 – 1957 .

O perioadă de după cel de-al doilea război mondial ce dezvăluie o situație extrem de tensionată in Orientul Mijlociu odată cu formarea statului Israel la 14 mai 1948 , situație ce continuă și în prezent .

Subiectele abordate și dezbătute vor cuprinde teme precum : comunitatea evreiască , contribuția relațiilor româno – israeliene în contextul formării statului Israel; politica și diplomația din România și Israel sub influența războiului rece ; emigrarea , cauze și soluții asupra situații evreilor de origine română în perioada 1945 – 1956 .

Toate acestea au intenția de a reda , a dezbate și a intelege mai bine relatiile politice și diplomatice din acei ani .

CAPITOLUL 1 : FORMAREA STATULUI ISRAEL

Statul Israel (foto 1.1) are capitala la Ierusalim cu o suprafața de 20770 km.pătrați , cu o populație de aproximativ 6 mil.280mii de locuitori .Moneda : shekel israelian .Limba oficială : ebraica și araba , forma de guvernământ : democrație parlamentară , ziua națională : 14 mai

foto1.1Statul Israel

Această statistică prezintă statul Israel din prezent .Până a ajunge aici aceie ce continuă și în prezent .

Subiectele abordate și dezbătute vor cuprinde teme precum : comunitatea evreiască , contribuția relațiilor româno – israeliene în contextul formării statului Israel; politica și diplomația din România și Israel sub influența războiului rece ; emigrarea , cauze și soluții asupra situații evreilor de origine română în perioada 1945 – 1956 .

Toate acestea au intenția de a reda , a dezbate și a intelege mai bine relatiile politice și diplomatice din acei ani .

CAPITOLUL 1 : FORMAREA STATULUI ISRAEL

Statul Israel (foto 1.1) are capitala la Ierusalim cu o suprafața de 20770 km.pătrați , cu o populație de aproximativ 6 mil.280mii de locuitori .Moneda : shekel israelian .Limba oficială : ebraica și araba , forma de guvernământ : democrație parlamentară , ziua națională : 14 mai

foto1.1Statul Israel

Această statistică prezintă statul Israel din prezent .Până a ajunge aici această țară alături de locuitorii ei au trecut printr-o serie de acțiuni diplomatice , politice , militare și economice care au dus la formarea statului Israel de astăzi .Nici în prezent situația politică și militară din zonă nu este stabilă , tensiunile dintre statul israelian și țările arabe continuând și pâna prezent.

Lucrarea de față are drept scop să prezinte prin analiza evenimentelor subiectul complex și inedit ce privește statul Israel , formarea lui , contribuția evreilor de origine română la formarea statului și la relațiile româno israeliene într-o perioadă bine stabilită.

1.1 EXOD ȘI SIONISM

Încă din primul secol după Hristos,majoritatea evreilor au trăit în afara “ țării promise “ , Eretz Israel , cunoscută ca Palestina , iar în timpul romanilor , prin distrugerea templului din Ierusalism , evreii au emigrat spre toată lumea , continuând să-și mențină cultura , limba , tradițiile și religia , formând comunități bine definite în mijlocul altor societăți .

Adoptați de noile țări , integrați economic și social , evreii au trebuit să suporte diferite acțiuni antisemite din cele mai vechi timpuri . Antisenitismul include opinii , prejudecăți , discriminare , formă etnico religioasă sau ploitică care provoacă izolare și oprimare și poate merge până la violența fizică a evreilor . Această atitudine politică , socială și religioasă a adus la apariția sionismului și implcit la exod . Theodor Herzl -1860-1904 –(foto 1.1.2)

Foto1.1.2. Theodor Herzl

considerat promotorul sionismului modern a asistat la diferite acținuni antisemite în diferite țări cum ar fi Germania, unde student fiind s-a lovit de antisemitismul susținut de Socitatea Studenților Germani sau la Paris , ca și corespondent de presă , constată creșterea antisemitismului în Franța , fapt ce îi stârnește interesul față de această problemă evreiască.

Cazul Alfred Dreyfus ,( foto 1.1.3 )

Fot1.1.3-Proces A.Dreyfus

un căpitan din armata franceză transformat în țap ispășitor și acuzat de trădare doar pentru că era evreu și la al cărui proces în anul 1894 , Herzl a participat în calitate de corespondent de presă , asistând la umilirea publică și la violența parizienilor împotriva ofițerului evreu. Strigatele de “ moarte evreilor “ auzite din gura mulțimii l-au convins pe Herzl că unica soluție pentru o viață mai buna și mai demnă era exodul masiv al evreilor din zonele în care trăiau și unde se manifesta antisemitismul și așezarea lor într-un teritoriu propriu , astfel Theodor Herzl a început demersuri pentru realizarea acestui plan . Soarta grea a poporului evreu cauzată de condițiile anormale , atât socioale cât și economice , pe care le suportau în toate țările de adopție puteau fi transformate doar printr-o soluție politică reprezentată de înființarea , cu acceptul marilor puteri , a unui stat independent evreiesc .

Mișcarea sionistă catalogată pe nedrept de la aura unei conspirații evreiești până la un curent asociat cu nazismul a fost rodul faptului că majoritatea evreilor au trăit în afara “ țării promise “ și încă din cele mai vechi timpuri odată cu distrugerea templului din Ierusalim evreii au fost nevoiți să emigreze spre toată lumea , însă oriunde s-au stabilit au continuat să-și păstreze limba , religia , tradițiile și cultura , dezvoltând societăți bine organizate în interiourul altor societăți . Sionul , un simbol al iudaismului ( un deal situat in vecinătatea Ierusalismului ) a dat numele mișcării sioniste , idealul acesteia fiind revenirea evreilor în Israel “acasă“ și înființarea unei națiuni evreiești moderne, puternice și dezvoltate .

În anul 1897 Theodor Herzl a condus primul congres sionist la Basel , în Elveția , moment în care s-a constituit Organizația Internațională Sionistă ( WZO – WORLD ZIONIST ORGANIZATION ) .

Foto 1.1.4-Delegați la Primul Congres Sionist în 1897 la Basel, Elveția

Atunci s-a propus stabilirea unui stat evreiesc în Palestina (Eretz Israel) și s-au început o serie de negocieri cu Turcia care administra Palestina în acele vremuri , Kaiserul Wihlem al –II-lea al Germanei și cu Marea Britanie , care însă a propus așezarea statului în Uganda , propunere neacceptată de evrei .Negocierile eșuate i-au determinat pe evrei să emigreze timid , la o scară modestă , spre Israel .

În Declarația Balfour din anul 1917 , sioniști primesc o promisiune prin care teritoriul noului stat evreiesc să fie în Palestina . Dar în 1922 Liga Națiunilor declară Palestina subprotectoratul Angliei . Chaim Weizman devine liderul mișcării sioniste mondiale . Începând cu anul 1933 , odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere în Germania , prigonirea evreilor atinge cele mai înalte cote . Naziștii, pentru a legaliza epurarea etnică ,s-au folosit din anul 1935, de Codul Legal de la Nurenberg . Declarați persoane fără cetățenie, evreii din state , precum Germania,Austria , Cehoslovacia , Polonia s-au văzut obligați să emigreze în număr cât mai mare în Palestina ( foto 1.1.5 ).

foto1.1.5

Încercând să stopeze emigrarea evreilor , arabii din Palestina se răscoală .

În timpul celui de-al doilea război mondial evreii sunt exterminați în număr mare de către naziști , termenul folosit de către germani pentru aceste atrocități fiind “ soluția finală a problemei evreiești ( endlosung der judenfarge )” . Evreii au fost exterminați în lagăre de concentrare , unde erau împușcați , gazați sau unde erau obligați să muncească până mureau de extenuare . Toate acestea au început pe 9 noiembrie 1938 , prin operațiunea Kristallnacht (noaptea sticlei sparte ), când evreii au fost atacați , fiindu-le vandalizate propritățiile în întreaga Germanie. În aceea noapte peste o sută de etnici evrei au fost omorâți și treizeci de mii trimiși în lagăre . Au fost distruse sau avariate aproape toate sinagogile de pe teritoriul Germaniei , peste 1600 , aceiași soartă au avut-o și aproximativ 7000 de magazine .

Asemenea pogromuri au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial în aproape toate zonele ocupate de naziști . Asasinatele erau comise de localnici , poliție , armată , în mare parte acestea fiind încurajate de naziști , iar altele declanșându-se spontan . Printre aceste crime în masă putem aminti : 30 iunie 1941 , unde la Iași au fost uciși de către poliția locală , militari români și germani și localnici români , 14000 de evreii sau iulie 1941 când la Jedwapne aproximativ 1600 de evrei au fost uciși de localnicii polonezi .

Germania nazistă împreună cu aliații ei inițiază în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva evreilor , cel mai îngrozitor genocid din istorie.

În primăvara anului 1941 Hitler cere suprimarea conducerii bolșevice catalogând drept proveniență biologică a bolșevismului etnicii evrei din URSS . Hitler folosește patru unități SS supranumite echipe de acțiune ( einsatzgruppen ) , care împreună cu armata și cu poliția în total un număr de aproximativ 30000 de germani se v-a implica în asasinarea și executarea între 5,6 și 5,9 milioane de evrei . Între aceștia fiind uciși 1,5 milioane de copii .

Antisemitismul cât și holocaustul a dus la îndeplinirea obiectivului primordial al sioniștilor , formarea unui stat independent , formarea statului Israel .

1.2 Recunoașterea statului Israel

Intenția de a crea cât mai curând statul Israel s-a prefigurat încă de la izbucnirea războiului în 1939 . Însă evreii au întâmpinat obstacole și după încheierea războiului , moartea lui Hitler și înfrângerea Germaniei a rezolvat doar o parte din problemele evreilor . Obiecții redutabile aduse de către Rusia Sovietică , Statele Unite și Anglia ( aliați victorioși ) trebuiau rezolvate cât mai repede de reprezentanții viitorului stat evreu . Dintre puterile care s-au opus cu înverșunare formării statului evreu a fost Anglia , care afectată considerabil din punct de vedere economic de al doilea război mondial , dorea să tină sub control ostilitatea din rândul arabilor. Stăpână peste teritoriile arabe în care se afla și Palestina , Anglia , considerând bazinele petrolifere din Orientul Mijlociu de o importanță vitală , se opune emigrației evreilor la un nivel care să producă nemulțumirea în rândul locuitorilor arabi .Dată fiind situația armata britanică și aliații ei din zonă , împiedică și resping debarcarea ilegală a emigranților evrei sau îi prind și îi deporteaza .În urma acestor acțiuni continuă tragediile și pierderea de vieți omenești , 250 de refugiați evrei înecați , în urma scufundării vasului Patria în golful Haifa , în noiembrie 1940 sau în februarie 1942 în urma refuzului de debarcare ordonat de britanici, turcii resping vasul Struma cu refugiați de etnie evreiască din România . Vaporul se scufundă în Marea Neagră , având la bord peste 700 de pasageri . Nici aceste deznodăminte tragice , nici numărul mare de emigranți evrei aflați în lagărele de deportați din Palestina ( peste 25.000 ) nu au mișcat intenția hotărâtă a Angliei de a menține limita cu privire la emigrația evreilor .

Schimbarea acestei situații nu se întrezărea nici chiar după ce Partidul Laburist considerat pro-sionist ajunge la putere în Marea Britanie . Totuși după 18 luni ministrul de externe Ernest Bevin , influențat de mișcarea condusă de Menahem Begin ( o victimă a holocaustului ) renunță la administrarea Palestinei . Deosebindu-se de alte grupări care acționau în Palestina pentru Begin și gruparea sa nu Marea Britanie era dușmanul ci administrația britanică din Palestina . Sprijinându-se pe aproximativ pe 600 de agenți activi Begin intenționează să facă administrația Britanică ineficientă , costisitoare și inoperantă , prin diferite atentate cu bombă asupra clădirii autorizății de emigrație , la centre fiscale sau la alte centre administrative . Menahen Begin(foto 1.2.6 ) avea să joace un rol hotărâtor la retragerea administrației britanice din Palestina .

foto1.2. 6 Menahen Begin

Originar din Polonia acesta supraviețuiește holocaustului pierzând majoritatea membrilor familiei cât și a cunoștiintelor și a prietenilor ( comunitatea unde viețuia în Polonia număra peste 30.000 de evrei , după război au rămas 10 suprviețuitori ). După război este arestat în Lituania de NKVD , rezistă anchetei și este deportat în yona artică într-un lagăr sovietic de muncă . În urma unei amnistii este eliberat , vine în Palestina , preia conducerea militară a rezerviștilor evrei și începe să lupte cu administrația britanică . În urma unor arestări realizate de serviciile secrete britanice împotriva Agenției Evreiești ( aproape de 3.000 de evrei au fost arestați ) , Begin organizează un atentat cu bombă la hotel King David unde se afla cea mai mare parte din administrația britanică , intenția lui fiind să umilească administrația britanică și să nu ucidă reprezentanții acesteia . După plasarea explozibilului , britanicii au fost avertizați telefonic înainte de producerea exploziei , totuși în deflagrație și-au găsit sfârșitul 28 de britanici , 41 de arabi și 17 evrei , o aripă a hotelului fiind demolată . Ținuându-se cont de avertismentul telefonic vina pentru moartea celor prinși sub darâmături a fost pusă pe seama autorităților britanice care nu au acționat corespunzator . În urma acestui eveniment guvernul britanic propune împărțirea teritoriului palestinian în trei părți . Propunerea a fost refuzată de evrei și de arabi , iar Begin anunță în februarie 1947 că predă întreaga problemă a Palestinei , Națiunilor Unite .

În cele din urmă administrația britanică se vede nevoită să se retragă din Palestina , lasând evreii să se lupte cu arabii pentru teritoriu . Deși considera că orice delimitare teritorială trebuie supravegheată cu strictețe evenimentele declanșate de britanici în aprilie 1947 , când au executat prin spânzurare 3 membri ai agenției evreiești care au participat la eliberarea a 250 de prizonieri evrei dintr-o închisoare britanică și drept răspuns Begin a răspuns cu aceiași monedă ordonând executarea a 2 sergenți britanici . Această situație a produs în Anglia revolte de stradă aniti – evreiești , fapt ce a dus la renunțarea administrației britanice în Palestina .

Satele Unite ale Americii prin noul președinte Harry S. Truman supune atenției Națiunilor Unite , chestiunea Palestinei . Sioniști aveau un aliat în persoana președintelui american care părea să aibă o deschidere mult mai mare fața de sionism și îi compătima pe refugiații evrei . De altfel Truman avea nevoie de organizatiile evreiești pentru a-l sprijinii la alegerile prezidențiale din 1948 . Președintele Truman face presiuni și sprijină ideea creeri noului stat evreu .

La 20 noiembrie 1947 planul de înființare a statului Israel sprijinit decisiv de Truman este aprobat de Adunarea Generală cu 33 de voturi pentru , 13 împotrivă și 10 abțineri . Sprijin a primit statul evreu în formarea sa și din partea Uniunii Sovietice , care surprinzând prin ministrul de externe Andrei Gromiko a anunțat în cadrul ședinței ONU din mai 1947 că guvernul sovietic susține formarea statului evreiesc . De altfel la 13 septembrie delegația sovietică în frunte cu Simion Trapkin au votat decisiv în interesul Israelului .

La data de 14 mai 1948 Israelul iși declară independența , SUA prin președintele Truman îl recunoaște imediat . La doar câteva zile și Stalin acordă recunoașterea statului israelian și chiar începe să comercializeze armament statului nou constituit , realizându-se un adevărat pod aerian între Uniunea Sovietică și Israel .

Dacă Begin este considerat personajul care a demarat acțiuniile de formare a statului evreu , determinând retragerea administrației britanice , Ben Gurion este cel care a pus bazele statului independent Israel . Imediat după ce și-a declarat independența iar ONU a votat divizarea Palestinei în trei părți distincte , una Israelului , una Egiptului , una Transiordaniei , Liga Arabă condusă de Azzam Pașa a declanșat un război arabo – israelian . Războiul a durat din 1948 până în 1949 , armata isreliană ieșind învingătoare , în urma unei ofensive care a unit și consolidat mai multe enclave evreiești în acord cu planul teritorial aprobat de ONU .

Tânărul stat israelian a mai participat cu succes la diferite operațiuni militare ( ex: războiul Suezului din 1956 , războiul de șase zile , războiul de uzură 1967-1970 , războiul de Yom Kipur , războiul din Liban 1982 , războiul din Golf și Intifada el Akța ).

1.3 Contribuția evreilor de origine română la formarea statului Israel .

Un proiect considerat grandios și utopic , constituirea unui stat independent israelian devine realitate la șfârșitul celui de-al doilea război mondial .Prin termenul aliah tradus din ebraică înseamnă escaladare sau urcare(termen asociat cu zona deluroasă a Ierusalimului ) evreii din întreaga lume fie ei atei sau bigoți , religioși sau laici , socialisti , conservatori , liberali sau naționaliști , au fost chemați pentru a construi statul isrelian în Palestina .

Vorbind despre contribuția evreilor de origine română la formarea statului evreiesc nu putem să nu amintim de primul congres organizat de uniunile sioniste din România ce a avut ca obiectiv colonizarea Eretz Israelului și s-a desfășurat la data de 31 decembrie 1881 . Un număr de 33 de organizații locale susținute de peste 70.000 de activiști au fost reprezentate de 56 de delegați alături de care au mai participat doi redactori ,trei reporteri de ziare , invitați de onoare .

Congresul a fost prezidat de Smuel Pineles(foto 1.3.7) , originar din Galați , persoană ce s-a remarcat prin susținerea necontenită a mișcarii de colonizare a Israelului .

(foto1.3.7)Smuel Pineles,președintele congresului

La acest congres David Rintzler numit secretar al congresului îi scrie personal lui Hertzel o invitație ( foto 1.8 ) în limba ebraică .

(foto 1.3.8) Invitație la congres

Prezidiul a fost complectat de Moshe Alvyn Goldring , rabinul Focșanului , ales președinte de onoare al congresului , orator desăvârșit , discursul său fiind primit cu entuziasm și aplauze . Orașul de desfășurare a congresului a fost ales Focșani datorită simbolului cel poartă în Unirea Principatelor Române , eveniment luat drept exemplu de către evreii din România participanți la congres , prin care unirea celor două țărișoare Românești le-a transformat într-o țară mai mare și mai puternică , la fel și poporul evreu unit v-a deveni mai puternic . Acest congres a reprezentat mai multe premiere în viața statului din Țara lui Israel , amintim că la Focșani s-a desfășurat primul congres ce a avut ca obiectiv constituirea unui stat evreu ce s-a desfășurat cu 16 ani mai devreme față de congresul sionist de la Basel (1897) ; tot atunci s-a intonat pentru prima oară imnul Ha Tikva , devenit în prezent imnul statului Israel.

Rezultatul congresului a stabilit că unica soluție de revolvare a problemei evreiești din România și nu numai , este începutul unei noi vieți independente pentru evrei , emigrarea în Israel și o colonizare agricolă a zonei . În anul 1882 această hotărâre este pusă în practică, când pionerii evrei vor întemeia orașele Rosh Pina și Zichron Iaakov , printre acești temerari s-au aflat și trei familii de evrei din Focșani : Itzhak Aaron Apelboim , Israel Shsehter și Alter Vainstoc Filderman . Trebuie știut că Rosh Pina ( Piatră unghiulară ) este prima așezare agricolă din istoria modernă a Israelului întemeiată fiind de treizeci de familii originare din România. În total 228 de evrei vor emigra în Palestina , persoane provenite din diferite părți ale României , Focșani , Moinești , Galați , Bârlad , oameni ce l-au urmat pe Moshe David Iancovici în strămutarea sa spre țara sfântă

Tot după congres în anul 1882 s-a înființat Bnot Zion (ficele zionului ), organizație a femeilor sioniste , având ca președintă pe doamna Goldring , soția lui Moshe Alvyn Goldring , rabinul șef al Focșanului . Această organizație se v-a implica în înființarea de școli în coloniile evreiești . Astfel orașul Focșani rămâne scris cu litere de aur în cartea ce atestă nașterea statului Israel .

România a fost unul dintre primele state care a recunoscut Israelul și singura țară din blocul comunist care a avut în a doua parte a secolului-XX- relații neîntrerupte cu statul Israel.

CAPITOLUL II : EMIGRAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA ÎN ISRAEL

2.1 ETAPE

Considerați din punct de vedere numeric a treia grupă , circa 400000 , față de ceilalți veniți din alte țări , evreii originari din România au devenit o punte de legătură și de bune relații între Israel și România .

După cel de-al doilea război mondial odată cu instaurarea regimului comunist, plecarea evreilor de origine română spre Israel a avut loc în două etape .

Prima etapă s-a desfășurat în perioada anilor 1954 – 1955 când s-a permis plecarea persoanelor în vârstă , persoanelor fară studii superioare și persoanelor cu probleme de sănătate , cu precădere invalizi .

Cea de-a doua etapă s-a produs după anul 1958 când plecările erau organizate în grupuri mici și cu multe întreruperi .

În contextul politic general , în România se găsea cel mai mare număr de evrei din sud-estul Europei . Instaurarea comunismului provoacă neliniști în rândurile comunității evreiești care considera că unica salvare de această orânduire era emigrarea în Israel . Situația în care se afla populația evreiască din România după al doilea război mondial era determinată de doi factori extrem de importanți : unul , produs de evoluția regimului comunist din România alături de politica Uniunii Sovietice cu privire la Israel , asemenea țărilor satelit a Uniunii Sovietice și regimul comunist din România a acționat după modelul sovietic eliminând oponenții politici ai partidului precum și cosmetizarea din interior a propriului partid . O campanie ce se vroia împotriva cosmopoliților și care avea să grăbească tranziția către lumea sovietică .

La început evreii nu au fost implicați, însă odată cu anul 1952 când politica Uniunii Sovietice devine antisemită, campania din România v-a dobândi un caracter antisemit .

Un al doilea factor mult mai important și în mod evident mai complex demonstrează că posibilitatea de a emigra a evreilor din România spre Israel a fost strâns legată de interesele Uniunii Sovietice care intenționa să-și consolideze zona estică a Mediteraniei .

În România emigrarea în Palestina s-a justificat ca un refugiu împotriva antisemitismului din țările occidentale , în timp emigrarea evreilor din România era considerată ca o reântregire a familiei cu rudele emigrate din alte țări .

La sfârșitul anului 1948 Uniunea Sovietică face public o politică antisionistă și anti Israeliană , aceasta fiind adoptată foarte repede și de conducerea Partidului Comunist Român . Sub aparența unei campanii ideologice partidul declanșează o serie de atacuri și represiunui politice împotriva comunitățiilor evreiești cât și a centrelor organizaționale sioniste din întreaga țară .

Ca și în celelalte state ale Blocului Comunist , regimul s-a distins și prin măsurile de control de mișcare a populației de stăvilire , cu metode de multe ori extrem de dure a emigrări sau încercării de emigrare , fie ele individuale sau de masă , atât îmopriva majorității românești cât și a minorităților de orice fel , naționale , religioase…etc. Actele antisioniste și antievreiești nu au putut opri dorința etnicilor evrei de a emigra spre statul promis și astfel la presiunea internațională asupra conducătorilor politici ai României și mai cu seamă asupra lui Gheorghe Ghiorghiu Dej se v-a permite emigrarea în anumite condiții .

Evreii care alegeau să emigreze erau nevoiți să stea la cozi interminabile și să aștepte pentru complectarea formulalelor de expatriere la sediile regionale de miliție . De multe ori efortul și umilința erau în zadar , deseori după o jumătate sau chiar un an , rezultatul solicitării era negativ . Reacția regimului însă se manifesta extrem de rapid și după depunerea actelor chiar în timpul de așteptare al aprobărilor , solicitanții erau demascați în cadrul unor ședințe ce înfiera dușmanii poporului, și apoi exmatriculați din universități și școli , concediați sau transferați să activeze în locuri de muncă sub calificarea lor profesională .

Nici cei care primeau dreptul de a emigra nu aveau motive reale de bucurie deoarece acest drept putea fi anulat aleatoriu în orice moment , astfel doar în momentul în care urcau în avion și acesta decola aveau motive să se bucure . De la momentul în care primeau aprobarea aveau doar câteva zile pentru ași vinde bunurile și pentru ași pregăti bagajele care se limita la o greutate de 35 de kilograme . Aveau dreptul doar la vereghete, celelalte bijuterii din metale prețioase , obiecte de artă sau bunuri valoroase , trebuiau să rămână în țară . La plecare trebuiau să dețină și să prezinte documente care cuprindeau un certificat de călătorie pentru persoane fără cetățenie ( foto 2.1.1.) , o adeverință în care își axprimau acordul de cedare a tuturor bunurilor și alte câteva zeci de adeverințe ce cuprindeau retrocedarea tuturor burselor , scutirilor de taxe sau adeverințe ce atestau că nu au datorii față de statul român .

foto 2.1.9. – certificat de călătorie

Toate aceste documente erau costisitoare din punct de vedere financiar . Timpul scurt de obținere a acestor documente îi puneau de multe ori pe emigranți în situații disperate vazându-se nevoiți să plătească sume consistente funcționarilor statului . Întocmirea dosarului de emigare se termina cu o vizită la ofițerul de securitate care facea o urare de drum bun :“ nu uita ca ți-au mai rămas rude in țara , dacă ne ajuti te vom ajuta și noi “.

În cea de-a doua etapă , considerată a fi după anul 1970 , emigrarea nu a mai existat în număr mare ci doar în grupuri restrânse nedepăsind 1000 de persoane pe an .Conform cărții “ Răscumpararea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre Romania și Israel “scrisă de istoricul Radu Ioanid și publicat în anul 2005 la Chicago sub titlul “ The Ransom of the Jews“

numărul emigranților evrei din România către Israel după anul 1948 s-a ridicat la peste 47.000 în anul 1950 , 26.000 în anul 1964 și între 1000 – 3000 pe an după 1970 , pentru aceste persoane guvernul comunist primea răscumpărare în valută sau încheia contracte pentru diferite lucrări sau achiziționare de utilaje cu Israelul . O altă modalitate de plată se desfășura prin achiziționarea de către statul român de utilaje industriale din occident pe care statul israelian le achita ulterior . Dacă la începutul anilor 70 valoare unui evreu era estimată la 3.000 de dolari , la 8.000 de dolari pentru un intelectual , ulterior sumele au crescut la 10.000 de dolari pentru emigranții cu studii superioare . Se obișnuia ca acordul pentru emigrare să fi acordat pe categorii , de exemplu : 2% -studenți sau 10% – persoane cu studii superioare .

Conform autorului volumului “ Relațiile diplomatice româno – israeliene din anii 1948 -1978 , conf.unv.dr. Cristina Păiușan Nuică , “ (foto 2.1.2 ) perioada 1948 -1952 a fost cea mai plorifică din punctul de vedere al emigrarii . În acestă perioadă între 100 și 120 mii de cetățeni români de origine evreiasca au plecat in Israel . A existat o emigrare masivă susținuta de către Ana Pauker care pe lângă multe tare pe care le-a avut în activitatea ei , aceasta a fost o parte benefică pentru cetățenii români de origine evreiască , care și-au reântregit familiile . Așa se numea emigrarea în acea perioadă și anume reintegrarea sau reunirea familiilor . “

Masiva expatriere a evreilor a dus la o scădere importantă în România . Astăzi comunitatea evreiască mai număra circa 9.000 de membrii din cei aproximativ 800.000 cât erau în 1930.

foto 2.1.2 –

2.2 IMPLICAȚII POLITICE

Situația cetățenilor români de etnie evreiască în regimul comunist a îmbrăcat diferite forme . Dacă noul regim garanta prin constituție emanciparea întregului popor deci și al cetățenilor de alte etnii , în realitate ,datorită politicilor sovietice care în acea perioadă Partidul Comunist Român le adopta fară nici un fel de rețineri , antisemitismul , în realitate inrezis prin lege , a fost exprimat efectiv prin diferite mijloace folosite indirect . Dacă în primă fază la conducerea Partidului Comunist au fost cooptați și membri de origine evreiască ( Iosif Kișinevski sau Ana Pauker ) cu timpul și mai ales odată cu adoptarea politicii pro-occidentale de către Israel , evreii din partid au fost epurați pe motive de origine nesănătoasă , elemente burgheze , cosmopolite sau cazul majorității evreilor din România cu , rude în străinătate .

Pentru a înțelege starea în care se afla evreii din România între anii 1948 – 1956 trebuie avut în vedere doi factori importanți , și aunme : evoluția internaționala a regimului comunist român și politica Uniunii Sovietice referitoare la Israel .

Asemănător țărilor satelit a Uniunii Sovietice și regimul politic din România a urmărit eliminarea gupurilor politice oponente și purificarea propriului partid . Campania de purificare a avut ca țintă caracterul cosmopolit al societății , la început neurmărinduse eliminarea evreilor . Ideea aceasta se v-a pune în practică în primăvara anului 1952 , campania căpătând atunci un caracter antisemit distinct .

La momentul în care Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a făcut public noua politică anti – sionistă și anti – israeliană , conducătorii Partidului Comunist din România au adoptat – o rapid . Această politică a căpătat forma unuei campanii ideologice și a unei represiuni politice . Aceasta a fost însoțită de atacuri politice la adresa vieții comunității evreiești . În toate documentele menționarea naționalității și a numelui de familie al evreilor erau obligatorii , evreii comuniști care reușiseră să se mențină în partid erau folosiți ca instrumente de intimidare și oprimare a evreilor reclcitranți . În armata română s-au creat batalioane speciale de muncă în care procentul soldațiilor evrei era de aproximativ 35 % .

Mișcarea sionistă a fost calificată dret burgheză , naționalist șovină sau chiar fascistă , devenind obiectivul represiunii comuniste . Astfel în decursul anilor 1953 – 1955 procesele anti sioniste s-au desfășurat cu repeziciune . Acesttea aveau loc în tribunale militare fără ca acuzații să aibă dret la avocați iar procurori refuzand probele cu martori . Inculpații înainte de a fi prezentați instanței erau înfometați , bătuți și torturați , obligați să recunoască și să semneze mărturi mincinoase în care se autodenunțau ca făptuitor de crime împotriva socialismului și a poporului român . Sentințele tribunalului împotriva etnicilor evrei erau deosebit de dure , între 6 și 25 de ani de temniță grea .

Datorită opresiunii se poate spune că în perioada comunistă principalul conținut al istoriei evreiești au fost emigrările .Regimul comunist a avut un impact și asupra instituției de baza a vieții evreiești din România , comunitatea .

Structură specifică a istoriei evreiești , comunitatea a încercat să înlocuiască puterea statului . Această comunitate reprezenta o pavază pentru indivizi , dar și un spațiu în care oamenii comunică , dezbat , se contrazic , practică exercițiul democratic , de aici o clară neânțelegere între comunitate și totalitarismul comunist .

Astfel puterea comunistă de la București v-a confisca pe întreg teritoriul României , majoritatea funcțiilor comunității evreiești : funcția socială , prin confiscarea rețelei spitalicești , a centrelor medicale , a cantinelor , a orfelinatelor și a azilelor , funcția educativă prin naționalizarea școliilor evreiești și chiar funcția religioasă de stabilirea unui obiectiv precis , de laicizarea a comunității .

În acest timp populația evreiască avea un motiv întemeiat de neâncredere cu privire la orânduirea comunistă ce urmarea să desființeze proprietatea individuală .

Lumea evreiască a micilor ateliere meșteșugărești , a breslașilor , a micului comerț avea să devină una din principalele victime a schimbărilor socio – economice aduse de comuniști .

Comunismul a abordat cu dificultate complicata structură a vieții evreiești , amesctecul dintre religios și laic , destabilizarea instituției comunității cu toate funcțiile sale , tot acest hățiș de probleme dezvolta antipatie , evreul nu era doar cel diferit , el devenise cel foarte diferit .

Comuniști erau deranjați de legăturile și de interesele comune din societatea evreiască, de aici și etichetarea organizațiilor evreiești chiar unele conduse de comuniști evrei “ drept bundiste ” . Considerată cea mai gravă acuzație , bundismul sionist era folosit de catre teriticienii comuniști în necunostiință de cauză , aceștia nu aveau cunoștință , s-au ignorau faptul că bundismul se afla într-un permanent conflict ideologic cu sionismul . Activiști comuniști se foloseau doar de câteva citate din I.V.Stalin , pe care acesta le exprimase cu privire la bundism .

Se poate admite că foarte mulți evrei din Europa estică și centrală au fost atrași de-a lungul timpului de doctrina socialistă , care promitea încetarea injustiției și a exploatării și avea să instaureze o societate rațională și pace universală . Este de înțeles și de acceptat faptul că în acest context evreii au aderat la această doctrină încă de la primele mișcări socialiste , ținând cont de istoria lor , însă nu pot fi transformați în inițiatori și nici în principali teoriticieni a doctrinei de stânga .

Promisiunea unei lumi viitoare în care răul să fie definitiv exclus a făcut ca mulți dintre evrei afectați de către injustiție să creadă necondiționat în doctrina marxist – leninistă . Evreii care au aderat la astfel de doctrină au fost în general aceia care au renunțat la credința religioasă și s-au lăsat sedusi de diferite ideologii de stânga . În general aceștia primiseră o educație modernă și au intrat în contact cu ideologia pe băncile liceului sau la universitate , studenți fiind . Fiind bine pregătiți ideologic și controlând vastul și complexul arsenal de mijloace în cucerirea puterii politice , evreii au alcătuit un eșalon , doi , în conducerea de partid și de stat din România . Au fost și câteva excepții care au deținut funcții în primul eșalon , exemple cunoscute fiind Leonte Răutu , Iosif Kișinevski și nu în ultimul rând Ana Pauker , care se bucurau de privilegii asemeni altor apropiați de vârful puterii , precum Nicolae Goldberger , Gaston Martin , Nicolae Schwartz , Valter Roman sau Silviu Brucan .

Se mai poate afirma că majoritatea evreilor comuniști au renunțat sau și – au neglijat cu totul apartenența la comunitatea lor confesională și au căutat să se asocieze intereselor ”clasei muncitoare” indiferent de origina etnică , mulți dintre ei ocupând poziții importante în organele de presă și de propagandă ale partidului comunist .

Acești comuniști evrei călăuziți mai puțin de sentimente confesionale și mai mult de lozinci ale luptei de clasă au fost nu de multe ori de neânduplecat cu proprii conaționali .

Odată cu declanșarea prigoanei evreiești din u.r.s.s. cu simulitudini în tot lagărul socialist sunt declanșate procese sioniștilor iar ”deviaționiști de dreapta” , precum Ana Pauker, Vasile Luca , au fost îndepărtați iar verificările și reverificările membrilor de partid au fost necontenite , ponderea evreilor în partid scăzând treptat .

Asemeni multor cetățeni români declarați reacționari , nu trebuie omis nici numărul mare de evrei arestați și închiși , emigrați aiurea ori alți prizonieri intelectuali , mulți fii ai vechilor cadre comuniste , mai mult sau mai puțin dizidenți și care după 1989 au intrat în viața politică . Fără îndoială problematica evreiască în perioada ocupației comuniste este interesant de studiat , mai ales că rezultatele științifice ale acestui studiu v-a face cunoscut și v-a aduce la lumină ultimul capitol din istoria românescă a evreilor .

2.3 IMPLICAȚII DIPLOMATICE

Primul contact diplomatic dintre Israel și România s-a realizat pe 9 iunie 1948 prin telegrama transmisă de către ministrul afacerilor externe israelian Moshe Sharett către ministrul român de externe Ana Pauker , telegramă ce aducea la cunostință înființarea statului Israel și prin care solicita recunoaștere din partea statului român .

La data de 11 iunie 1948 Ana Pauker în numele guvernului României recunoaște statul israelian “ guvernul român a luat act de notificarea făcută ( proclamarea Statului Israel )și a hotărât să recunoască Statul Israel și guvernul său provizoriu “. (CRISTINA PAIUSAN NUICA )

Relațiile diplomatice se realizează de facto începând cu luna ianuarie 1949 când guvernul israelian prezintă scrisori de acreditare pentru ambasador. Legația israeliană fiind reprezentată de către pictorul Reuben Rubin ( foto 2.3.1 )

foto 2.3.1 pictor Reuben Rubin

evreu român originar din Galați . România desemnează la Tel Aviv pe diplomatul Nicolae Cioroiu , acreditat în fruntea legației , la data de 21 septembrie 1949 .

Este cunoscut faptul că în perioada 1948 – 1957 raporturile diplomatice dintre România și Israel au mers pe o cale sinoasă ce s-a datorat orientărilor politice diferite acelor două state . Israelul cu o viziune pro-occidentală și democratică , iar România membră a Blocului Comunist și susținătoare fără echivoc a intereselor Uniunii Sovietice .

Peste toate aceste animozități diplomatice se adaugă și refuzul autorităților române de a permite emigrarea evreilor români în Israel în conditiile cerute cu fermitate de către acest stat precum și contextul internațional , conflictul Israelului cu statele vecine , criza Suezului etc.

Influența sovietică asupra politici externe românești a dus la tensionarea relațiilor diplomatice dintre România și Israel alături de care a stat și stoparea de emigrare în masă a românilor evrei în Palestina . România nu putea să accepte că proprii ei cetățeni doresc să plece în “ lagărul” capitalist și se folosea la descurajarea emigrărilor de o prevedere internațională care limita numărul evreilor ce puteau emigra anual în Palestina . Această prevedere însă era nerecunoscută de Israel fapt ce provoca neînțelegeri între cele două state , peste care se mai agăuga și poziția intransigentă a Uniunii Sovietice și acuzele de filosenitism aduse României de către statele arabe sau antisemitism de către diaspora evreiască .

Primul deceniu de relaționare diplomatică româno – israeliană a fost influențat de războiul rece și de escaladarea raporturilor de forță dintre URSS și SUA pe plan mondial dar și al conflictelor din zona Orientului Mijlociu și Apropiat .

România intenționează să realizeze o diplomție dinamică și națională cu autoritățile israeliene folosind linii de propagandă externe ce aveau ca direcție popularizarea culturii și a realizărilor României . Totuși pentru anii 1949-1954 principalele relații politico diplomatice erau legate de emigrarea evreilor din statul român .

Prima criză diplomatică majoră a avut loc în luna noiembrie a anului 1949 când israelieni au încercat îmbarcarea pe nava Eylath , ancorată în podul Constanța , de emigranți din România , fără ca aceștia să dețină acte și acordul autorităților române de a părăsi România .

Ministerul român de externe a contestat cu vehemență punerea în fața faptului împlinit în realizarea plecărilor colective fără negociere și fără acordul Guvernului Român , acuzând autoritățiile israeliene că au încălcat flagrant uzanțele diplomatice internaționale și au interzis îmbarcarea emigranților .

Atitudinea autorităților române a determinat protestele ambasadorului Reuben Rubin care în urma lipsei de reacție a Guvernului României la 12 decembrie 1949 părăsește România . În urma acestei măsuri diplomatice abordate de Israel ambasadorul Nicolae Cioroiu este rechemat în țară în luna ianuarie a anului 1950 . Legațiile dintre cele două state și-au continuat existența sub îndrumarea atașaților economici .

Din acel moment relațiile diplomatice româno israeliene se vor altera treptat , România devenind ținta presei israeliene care a conutinuat să întrețină tensiunile în problema reântregirii famililor . Problemele Israelului erau multiple și se datorau cu precădere stării financiare și a subvențiilor tot mai mici primite de la americani . Astfel sub pretextul libertății presei atacurile împotriva României au continuat chiar dacă emigrația continua , aceste atacuri dovedindu – se a fi mijloace eficace de impresionare a mediilor finanțatoare americane , astfel din situația în care Israelul se afla în fața imposibilității de a primii noi emigranți , datorită scăderii subventiilor americane , în anul 1951 Israelul solicită și primește un ajutor vital de 150 de milioane de dolari .

Propaganda românească din acea perioadă s-a comportat asemănător și printr-un limbaj de lemn analizând lupta de clasă ce se ducea în Israel și scufundarea acesti țări în mocirla capitalistă .

Evoluția relațiilor româno – israeliene între anii 1948 – 1953 a fost marcată , cum am mai spus , de o atitudine rigidă din partea puterii de la București față de procesul de emigrare a evreilor români spre Țara Sfântă . Relațiile româno – israeliene au dobândit un caracter special datorat dorinței evreilor români de a emigra în Israel .

Activitatea organizaților sioniste pe fondul instaurării regimului comunist au determinat masive solicitări de eliberare a permiselor de emigrare . Prezența Anei Pauker în fruntea ministerului de externe din România , a înfiripat puternice speranțe pentru Israel , în legătură cu facilitatea de emigrare a evreilor români .

În conformitate cu statisticile internaționale , în perioada în care Ana Pauker s-a aflat la conducerea ministerului de externe din România au emigrat către Israel un număr de 117.950 de persoane ( B.Wasserstein – Dispariția diasporei . Evreii din Europa începând cu 1945. Editura Polirom Iași 2002 , p.80 )

Activitatea pro – emigrare a Anei Pauker a fost exprimată atât prin fapte concrete cât și prin luările de cuvânt și poziție în cadrul Biroului politic al C.C. al P.C.R. cât și prin dispozițile date colaboratorilor săi , dispoziți ce aveau ca scop facilitarea emigrării evreilor . Odată cu îndepărtarea Anei Pauker din cadrul ierarhiei politice de la București a urmat sisitarea emigrării evreilor români în Israel .

Începând cu anul 1954 Rabinul Șef Moses Rosen demarează o promovare pozitivă a imagini României pe plan extern cu precădere în statele democratice unde a considerat că exista o posibilă putere de decizie politică în comunitățile evreiești . Această campanie a determinat noi perspective și abordări în relațiile româno – israeliene .

Israelul contribuie la promovarea imaginii pozitive a României în Occident , imgine ce urma să producă avantaje economice și politice , toate acestea având ca scop liberalizarea emigrării evreilor români în Israel . Eșecul suferit de diplomația românească cauzat de respingerea cererii României de a deveni membru ONU a determinat inițierea mai multor contacte între factorii politici internaționali responsabili și Rabinul Șef Moses Rosen .

Relațiile româno – israeliene în perioada 1948 – 1958 au stat sub auspiciul atitudinii autorităților române față de organizațiile sioniste din România și reprezentanții acestora . Considerând înființarea statului Israel obiectiv final al mișcării sioniste , puterea de la București v-a critica și v-a interzice orice manifestare legată de acest subiect după anul 1948 .

În România procesele sioniștilor desfășurate cu precădere între anii 1951 – 1958 au avut ca principal capăt de acuzare ” spionajul și trădarea de țară” , ca urmare a primirii din Israel a anumitor bunuri materiale , bani sau medicamente . Sunt vehiculate cifre cu privire la numărul sioniștilor comndamnați care variază de la 180 la 250 de persoane ( Sioniști sub anchetă , de Mihai Călin , București , 1993 ) Chiar dacă în România sionismul a fost combătut și liderii acestei mișcări au fost arestați procesele acestora nu pot fi comparate cu procesele răsunătoare care au avut loc împotriva unor lideri evrei din alte țări , exemplu : Rajk în Ungaria , Slansky în Cehoslovacia sau Kostov în Bulgaria .

În perioada Crizei Suezului atenția diplomației române s-a concentrat asupra principalilor actori Egipt, Israel , Marea Britanie și Franța . Amintim însă că în a doua jumătate a aceluiși an 1956 în special în perioada octombrie – noiembrie atenția diplomației române a fost în principal dacă nu exclusiv axată pe criza din țările Europei de est cu precădere asupra crizei din Ungaria . Revoluția de la sfârșitul luni octombrie din această țară a avut un efect sedativ asupra Bucureștiului , autoritățile regimului comunist român preocupat fiind de desfășurarea și impactul evnimentului din această țară vecină au făcut ca celelalte aspecte diplomatice fie ele foarte iomprtante să cadă în planul doi . Conform arhivelor ambasadelor României din țările implicate în conflictul Suez acestea au fost lăsate fără instrucțiuni diplomatice fiind nevoite să funcționeze din inerție .

În Israel legația românia și-a restrăns activitatea în momentul izbucnirii conflictului armat și a evacuat șoțiile și copii diplomaților . Au fost distruse documentele și materialele de cifru. Legăturile cu partidul comunist israelian au fost întrerupte pentru a nu oferii pretext autorităților să acuze de trădare pe membri acestui partid . Față de conflict , România s-a situat pe pozițiile Blocului Comunist acuzând agresiunea Anglo-Franceză împotriva Israelului, denunțând rolul de facto provocator jucat de Israel în această agresiune .

Deși satelit al Moscovei și partener al Blocului Comunist , Guvernul român are și anumite inițiative naționale cum ar fi : retragerea cetățenilor români de origine evreiască din Egipt sau oferta de trupe militare pentru o forță internațională de menținerea păcii în zonă după conflict . Aceste inițiative sugerează un interes național român în Orientul Mijlociu , interes ce se v-a manifesta în următorii ani .

Între anii 1956 – 1960 eliberarea treptată a sioniștilor și emigararea acestora în Israel v-a detensiona relațiile româno – israeliene . În anul 1957 Israelul revine asupra poziției sale și numește un ambasador la București . Ulterior România a trimis unreprezentant de același rang la Tel Aviv . Cu toate că în acești ani în relațiile dintre cele două țări au existat puține întâlniri directe la nivel înalt , colaborarea în diverse organisme internaționale a cunoscut o continuă creștere . Un moment cheie și de referință al relațiilor româno – israeliene poate fi considerat fără nici un fel de tăgadă , atitudinea României în perioada războiului de șase zile din anul 1967 . Apreciind corect caracterul ostilităților și dând dovadă de luciditate România a fost singura țară din est ( Blocul Comunist ) care nu a rupt relațiile cu Israelul .

2. 4 IMPLCAȚII ECONOMICE

Relațiile politico diplomatice specifice perioadei 1948-1957 au fost însoțite în permanență de dorința și acțiunile României , dar și a Israelului , în vederea dezvoltării durabile a relațiilor economice .

Relațiile economice bilaterale au început după anul 1949 prin tatonări ce au generat primele schimburi în sistem barter , Israelul primind cherestea în schimbul citricelor .

După anul 1950 relațiile economice au devenit mai complexe , pornind de la două angajamente încheiate între cele două state .

Primul angajament care avea în vedere exporturi românești în valoare de 1 milion de dolari din care 670.000 de dolari urmau să fie plătiți în devize libere , acest angajament s-a încheiat între Banca de Stat a României și Bank Leumi de Israel ( Institutul de Emisiune Israeliană ) .

Un al doilea angajament urma să aiba aceiași valoare a exportului dar cu o cotă de devize de numai 500.000 de dolari .

După anul 1952 relațile comerciale ale României sunt orientate și către parteneri occidentali , în acest context semnarea unor convenții sau tratate cu statul Israel deveneau o necesitate .

Conferința economică din februarie 1952 în care Moscova a trasat directive economice a pronunțat și necesitatea legăturilor comerciale dintre statele comuniste și cele capitaliste .

Până în anul 1954 relațiile economice româno israeliene s-au rezumat în general doar la schimburile comerciale , cea mai mare parte din plata acestora realizânduse prin devize libere. În acea perioadă importul României în Israel era de 10% din valoarea exportului .

Un nou impuls avea să fie oferit relațiilor economice prin semnarea la 9 septembrie 1954 a unui nou acord comercial cu un volum de maărfuri în valoare de 2.550.000 de dolari de fiecare parte .

Între anii 1955 1956 România a fost singura țară socialistă care a desfășurat schimburi turistice cu Israelul . Turiștii israelieni care vizitau România erau ori membri ai partidului comunist din Israel ori evrei originari din România care preferau datorită costurilor reduse vacanțe în stațiunile montane sau pe litoral . Activitățile turistice aveau loc prin intermediul companiilor de turism Mundus și ONT .

Chiar dacă relațiile politice au fost tensionate nu se poate afirma același lucru și despre relațiile economice dintre Israel și România . Dintre toate statele comuniste România a fost țara care a avut cel mai mare volum de schimburi comerciale cu Israelul . În anul 1958, concomitent s-a constatat și creșterea schimburilor economice cu statele arabe .

Concomitent cu interesul crescut al României pentru dezvoltarea relaților cu lumea arabă , România adoptă față de Israel o politică moderată , atât în cea ce privește procesul de emigrare căt și dezvoltarea relaților economice .

Israelul , încă de la debutul relațiilor cu Republica Populară Română s-a arătat dispus inițial în domeniul economic, să sprijine interesele României.

Atitudinea favorabilă sau mai puțin favorabilă a statului Israel față de România a fost dictată de atitudinea administrației de la București față de procesul emigrării evreilor de origine română în Israel, de respectarea drepturilor și libertăților religioase ale acestora. Relațiile dintre cele două state, s-au consolidat până în 1967, pornind de la acest aspect. Și după această dată, emigrările în Israel au jucat un rol important in relațiile româno-israeliene, însă a intervenit și rolul jucat de România în conflictul arabo-israelian, poziția sa fiind diferită de cea a Uniunii Sovietice și a celorlalte state membre ale tratatului de la Varșovia.

Se poate menționa că în perioada 1948 – 1958 relațiile de comerț exterior nu au fost arhivate defalcat pe operațiuni, fapt ce împiedică aflarea unor cifre exacte asupra fluxului financiar al relațiilor româno israeliene ( cristina paiusan nuica).

CAPITOLUL 3 :

DEZVOLTAREA RELAȚIILOR BILATERALE ROMÂNO– ISRAELIENE , DESCHIDEREA ROMÂNIEI SPRE OCCIDENT

3.1 Ana Pauker și problema evreiască

Având funcția de ministru al Afacerilor Externe în perioada 5 noiembrie 1947 – 10 iulie 1952 Ana Pauker a fost reprezentantul Guvernului român în numele căruia recunoaște statul Israel .

Născută la 28 decembrie 1893 în localitatea Codăești județul Vaslui , sub numele de Hanna Rabinshon într-o familie de evrei români , tatăl se numea Herscu Rabinshon iar mama Sara Rabinshon , Ana Pauker a cunoscut și și-a însușit cultura și tradițiile evreiești în primul rând din sânul familiei (bunicul ei a fost rabin iar tatăl haham-ul comunității ) și mai apoi în comunitate și în școlile pe care le-a urmat . Satul Codăești prin voia domnitorului Mihai Vodă Sturza devine un mic târgușor evreiesc , fapt datorat așezării în partea locului a unui grup de emigranți de evrei veniți din Galiția .

Urmează clasele primare la școala din Codăești participând în paralel și la cursurile școlii confesionale evreiești . Studiază limba ebraică încă din copilărie , limbă pe care o v-a preda mai târziu la o școală primară evreiască din București . Dacă fratele său mai mic Zalman Rabinshon devine un activist înflăcărat al mișcării sioniste Ana Pauker influențată de colegul Heinrich Sternberg s-a orientat către mișcarea socialistă .

Între anii 1918-1919 urmează cursurile facultății de medicină de la Geneva dar își întrerupe studiile . În timpul unei vizite în Franța îl cunoaște pe viitorul soț Marcel Pauker care o convinge să se alăture mișcării comuniste . Devine un activist de nădejde și participă la diferite întruniri și manifestații , fiind arestată pentru activități politice ilegale . Eliberată din închisoare v-a merge în Elveția de unde la scurt timp se v-a întoarce în Franța unde a continuat să sprijine miscarea comunistă ocupând funcția de instructor a Comiternului . În această perioadă este racolată ca agent sovietic apoi s-a implicat în mișcarea comunistă din Balcani .

Devine membră a Partidului Comunist Român și continuă să participe la activități politice ilegale , un exemplu fiind militarea pentru desprinderea Basarabiei de România .

A fost arestată de mai multe ori și condamnată la zece ani de închisoare .

În 1926 reușește să scape și fuge în Uniunea Sovietică . Revine în România și primește funcții de răspundere în eșalonul superior al partidului comunist .

În 1935 este arestată și judecată la Craiova fiind condamnată la zece ani de inchisoare .

În 1941 este eliberată și lăsată să plece în Uniunea Sovietică în schimbul unui politician român arestat de autoritățile sovietice .

În 1944 Ana Pauker se întoarce în România alături de Armata Roșie , și v-a juca un rol important în organizarea guvernului .

Între anii 1945-1947 a fost numită secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român , iar din 1947 este numită vice-prim ministru și ministru de externe , fiind prima femeie din lume care a ocupat asemenea funcție .

Din această postură Ana Pauker se v-a implica și v-a coordona printre altele și politica externă dusă de guvernul român cu noul stat Israel . Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952) și de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mișcarea comunistă internațională. Apare în revistă americană „Time” pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viață”.

Nu s-au putut descoperi metodele prin care Ana Pauker a obținut accesul la Kremlin, unde devenise cunoscută ca „Tovarășa Ana” și era temută de toți. Martori oculari au consemnat în amintirile lor că Ana Pauker se impunea celor din jurul ei, cu prezența sa energică, hotărâtă și curajoasă la dezbateri complicate pe care alții le tratau cu prudență. Bună oratoare, Anei Pauker îi plăcea să-și înceapă cuvântările din România cu declarația tăioasă: „Stalin mi-a spus următoarele:…”.

Toate acestea se cunosc acum din spusele lui Gh. Dimitrov, șeful ei la Moscova și din stenogramele ședințelor Biroului Politic sovietic unde Molotov a insistat ca Ana Pauker să fie numită secretar general al PCR în detrimentul lui Gheorghiu-Dej. Stalin însă s-a opus, este înregistrat spunând că „Gheorghiu-Dej este muncitor de profesie, pe când tovarășa Ana nu este nici măcar de etnie română”.

După decesul lui Stalin, la 5 martie 1953, tot Molotov este acela care a intervenit personal pe lângă administrația de la București solicitand eliberarea din închisoare a Anei Pauker imediat. Se poate spune chiar că Molotov i-a salvat viața pentru că Gheorghiu-Dej ordonase suprimarea Anei Pauker o dată cu cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu rămas celebru în epocă pentru fraza jignitoare și disprețuitor de hilară la adresa lui Gheorghiu-Dej : „…construirea socialismului în România poate să mai aștepte până își dă Ghiță (Dej) bacalaureatul”.

Contestată sau nu, acuzată pe drept sau pe nedrept, activitatea și viața acestui personaj politic trebuie prezentată din prisma adevărului istoric ținându-se cont de toate identitățile Anei Pauker, cea de activist comunist și stalinist, de cetățeană a României, de evreică și de femeie-mamă.

Documentele vremii atestă faptul că nu de puține ori Ana Pauker a sfidat în mod repetat directivele liniei staliniste, spre disperarea consilierilor sovietici trimiși de Stalin la București . Ca ministru, Ana Pauker a avut curajul să se opună colectivizării forțate a agriculturii României, a blocat campania de exterminare a „chiaburilor”, a oprit procesele anti-Tito inițiate de sovietici și sateliții lor din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia și Albania, s-a opus începerii procesului contra lui Lucrețiu Pătrășcanu , a oprit reprimarea veteranilor români din războiul civil din Spania, a stopat urmărirea judiciară a sioniștilor din România care începuseră din 1950 să fie persecutați la instigația Moscovei .

Nici un sionist n-a putut fi adus în fața justiției până la căderea ei de la putere. Politica permisivă a României în privința emigrației spre Israel a încetat la începutul anului 1949. Autoritățile israeliene au contactat imediat Bucureștiul.

Pe 11 martie 1949, Moshe Sharett, ministrul de Externe , a înaintat o scrisoare omologului său , Ana Pauker din care cităm „Israelul trebuie să fie credincios crezului său în creșterea economică , scria înaltul demnitar israelian . Regiunile sale deșertice și puțin dezvoltate trebuie supuse la o cultură intensivă și populate de o manieră decisivă, iar posibilitățile industriale trebuie realizate pe deplin… Îndeplinirea acestor comandamente cere un material uman de o anumită calitate, iar rezervorul principal al unor astfel de elemente îl constituie țările Europei de est”.

În același an, Israelul l-a numit ministru plenipotențiar la București pe Reuven Rubin, cu misiunea specială de a „îndupleca” autoritățile române să accepte emigrarea în masă a evreilor. Originar din România, născut la Galați (1893), bun vorbitor al limbii române, Rubin a negociat cu succes „redeschiderea porților” pentru evrei. 

Totuși autoritățile comuniste din România au avut față de „problema evreiască“, atitudini contradictorii cauzate în principal de indicațiile de la Moscova. Odată cu instaurarea regimului așa-zis democrat-popular la 6 martie 1945, evreii s-au aflat în atenția organelor Siguranței, agenții poliției secrete urmărind mișcările sioniste, activitatea liderilor spirituali și politici ai comunitatii evreiești, in general infiltrarea și punerea ei sub tutela unor persoane obediente regimului. In contextul politic și psihologic postbelic, mișcarea sionistă, ca factor catalizator al emigrației evreiești în acea vreme, s-a bucurat de o atenție deosebită.

Emigrarea, atât în perspectiva inființării unui stat evreiesc în Palestina, cît și din cauza ingrădirilor legislative și a unui curent antisemit resimțit încă drept foarte puternic din partea majoritații, din pricina asocierii pe care populația a facut-o între comunism și originea evreiască a numeroși lideri din partid și administrație, devenise cuvîntul de ordine în sânul comunității evreiești. Nu trebuie însă să considerăm ca marea masa a populației evreiești agrea noul sistem politic.

În încercarea de obținere a emigrației în masă, Israelul a recurs și la metode „neconvenționale”. În noiembrie 1949, Zalman Rabinsohn, fratele Anei Pauker, a sosit la București. Evreu ortodox, adept al sionismului, emigrase din 1944 în Palestina. Reîntors în România, a încercat să-și convingă sora de necesitatea plecării evreilor. A predat limba ebraică și Talmudul la Sinagogă, întreținând și legături cu reprezentanții misiunii diplomatice evreiești din București.

În ciuda relațiilor personale, Zalman Rabinsohn și Dina, soția sa, au eșuat în demersurile lor pro-sioniste. Singurul lor succes a fost procurarea de medicamente pentru sioniștii arestați. Rămas fără „înaltă” protecție, după trecerea pe „linie moartă” a Anei Pauker (1952), Zalman Rabinsohn a fost arestat la scurt timp și condamnat la doi ani și șase luni închisoare.  

Hotărât în intenția de a obține cu orice preț creșterea dreptului de emigrare la cât mai multe persoane, Israelul continuă să se folosească de cât mai diverse metode. Doi dintre cei mai buni oameni ai Mossad-ului au aterizat la București, sub acoperire diplomatică, Moshe Agami și Ehud Avriel, au făcut tot ce le-au stat în putință să ajungă la Ana Pauker. Dupa întâlnire, Ana Pauker, ministru de externe al regimului comunist, a sporit ritmul emigrării evreilor.

Istoricii și martorii sunt împărțiți în aprecierile lor cu privire la rolul Anei Pauker în favorizarea sau defavorizarea emigrației evreiești. Rabinul-șef Mose Rosen care a cunoscut-o bine, scrie în memoriile sale că în pieptul Anei Pauker bătea o inimă de evreică. Statistica îi dă dreptate rabinului, în timpul Anei Pauker au emigrat în Israel cei mai mulți evrei din istoria emigației evreimii române. Atâta timp cât s-a aflat în ierarhia politică de la București, Ana Pauker, a facilitat într-o mare măsură emigrarea evreilor români în Israel, chiar dacă oficial se pronunța împotriva acestei acțiuni.

Poziția sa oficială a fost dictată de Moscova, care prin promovarea unei propagande antisionistă dorea să determine guvernul israelian să se distanțeze de Satele Unite ale Americii, sau cel puțin să adopte o poziție mai echilibrată între statul comunist sovietic și Administrația Americană. Această viziune sovietică și atitudinea față de Israel, au fost impuse tuturor statelor cu regimuri de ,,democrație populară”, inclusiv României.

Ana Pauker însă, prin poziția pe care a deținut-o, prin legăturile pe care le-a avut la Moscova, și-a permis să acționeze într-o altă manieră față de problema emigrării în Israel a evreilor din România și implicitit față de statul Israel. Liderii politici ai Israelului cunoșteau poziția pe plan internațional a Anei Pauker și originea sa evreiască, ceea ce i-a determinat să o privească cu încredere, în pofida declarațiilor sale publice, față de emigrarea evreilor în Israel.

În calitate de lider comunist, Ana Pauker a facilitat emigrarea evreilor români în Israel și din interese ideologice, urmărind întărirea Partidului Comunist din Israel, cu evrei români nou veniți, susținători ai acestei ideologii. Reușita acestei acțiuni însă a fost sub limita așteptărilor, deoarece, foarte puțini evrei originari din România s-au înscris în rândurile Partidului Comunist din Israel.

Poziția oficială a conducerii de la București, față de sionism și emigrare era negativă, însă, vapoarele plecau încărcate în fiecare săptămână cu mii de emigranți. Se conturează astfel o dublă imagine a Anei Pauker: dușmancă a sionismului, însă organizatoarea aliyei de masă, intransigentă adversară a cultului, însă sprijinitoare a rabinilor. Din scrisorile adresate Anei Pauker rezultă încrederea pe care o aveau în ea, cei care solicitau rezolvarea problemei emigrării în Israel, disponibilitatea acesteia de a rezolva orice situație ivită..

Atâta timp cât Ana Pauker a fost o figură de prim plan a vieții politice de la București, au emigrat în Israel între 150.000 și 200.000 de evrei. Acest proces s-a desfășurat în paralel cu declarațiile ei din ziare, declarații antisioniste, potrivnice emigrării.

Rabinul Moses Rosen, a descris-o pe Ana Pauker, ca fiind ,,dușmancă a sionismului, pe de o parte, organizatoare a alyalei de masă, pe de alta; intransigentă adversară a cultului nostru, pe de o parte, sprijinitoare, în momente grele, a rabinilor, a tradiției, pe de altă parte”

În cea mai fidelă tradiție sovietică, specifică acelor vremuri întunecate, Ana Pauker este îndepărtată de la putere. Ea pierde la 12 septembrie 1952 toate pozițiile din fruntea Guvernului și din partid , fiind demisă din funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

După o perioadă de interogatorii, pe 18 februarie 1953, a fost arestată. S-a urmărit smulgerea de la Ana Pauker, prin orice mijloace, a unor depoziții incriminatorii contra altor demnitari ai regimului, a căror înlăturare din guvern era dorită de Gheorghiu-Dej (Teohari Georgescu, Vasile Luca etc.).

La două săptămâni de la arestarea Anei Pauker, moare subit Stalin, fapt care o salvează în multe privințe pe Ana Pauker din ghearele lui Gheorghiu-Dej care-i dorea moartea, așa cum reușise să facă anterior cu Ștefan Foriș și, ulterior, cu Lucrețiu Pătrășcanu.

La intervenția lui Molotov, Ana Pauker este scoasă din închisoare și va rămâne în arest la domiciliu până la decesul ei din 3 iunie 1960. Urna cu cenușa ei a fost depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, urna a fost luată de familie și dusă în Israel.

În încheiere se poate afirma că Ana Pauker poartă răspunderea și condamnarea concetățenilor ei pentru duplicitate în forțarea comunismului asupra societății românești, total străină doctrinei comuniste și împotriva căreia a încercat să reziste.

3.2 Rabinul Moses Rosen

Președinte al Federației Evreiești din România timp de 30 de ani (1964 – 1994 ) David Moses Rosen vede lumina zilei la data de 23 iulie 1912 în orașul Moinești din județul Bacău .

Fiul lui Abraham Arie Leib Rosen , rabinul comunității evreiești din Moinești , Moses își v-a petrece cea mai mare parte a copilăriei în localitatea Fălticeni unde a urmat studii religioase cu tatăl său și studii laice la liceul din localitate .

Urmează cursurile de drept ale Facultății de Drept din București , însă atmosfera antisemită din Universitate îl face să renunțe și să plece .

În 1931 se înscrie la Institutul de Studii Rabinice din Viena însă din lipsa susținerii financiare nu își poate termina studiile și revine în România . Termină studiile la Universitatea din București unde se licențiază în științe juridice , ulterior obținând și titlu de doctor în drept.

După 23 august 1944 activează din nou în cadrul Partidului Social Democrat făcând parte din aripa pro – comunistă .

Între anii 1945 -1946 ocupă trei funcții religioase importante în cadrul comunității evreiești din București , fiind ales președintele Secției Cultului , membru al Sfatului Rabinic și desemnat rabin la Sinagoga Mare din București .

În anul 1948 a fost ales și investit rabin șef ai Cultului Mozaic la Templul Coral , fiind susținut în totalitate de Partidul Muncitoresc Român al cărui membru era de la Congresul din 1948 când majoritatea membrilor Partidului Social Democrat fuseseră asimilați de comuniști și după emigrarea rabinului șef Alexandru Șafran la sfârșitul anului 1947 .

Este ales deputat în Marea Adunare Națională unde v-a rămâne până în 1989 . A fost președinte al comunității evreiești din România , membru al Comitetului de conducere al Congresului Mondial Evreiesc și președinte la Institutul “ Casa Diasporei “ din Israel .

A susținut în permanență politica internă și externă a partidului , propaganda și diplomația comunistă , inclusiv cu privire la relațiile româno – israeliene , emigrarea masivă a etnicilor evrei , menținerea relațiilor cu Israel după 1967 , fapt ce venea în contradicție cu celelalte țări comuniste .

Nu de multe ori a intervenit curajos și a înfruntat liderii Comitetului Democratic evreiesc sărind în apărarea unor clerici mozaici arestați și acuzați pe nedrept pentru activități sioniste .

Pe tot parcursul ei , problema emigrării evreilor români a fost rezolvată diferit de la o perioadă la alta .

Astfel principalul obiectiv al Comunității Evreiești din România a fost păstrarea tradițiilor, a instituțiilor și a libertăților religioase. Odată ce Dr. Moses Rosen a devenit noul Rabin Șef, la data de 16 iunie 1948, obiectivul s-a prioritizat , in același timp s-au menținut eforturile de soluționare a problemei emigrării evreilor români .

Prin declarația de la 10 iunie 1954 , președintele american Eisenhover afirma faptul că în România se manifesta un curent antisemit pronunțat, declatație ce a provocat reacție la București .

Gheorghe Gheorghiu Dej devine interesat de percepția regimului comunist din România în rândul opiniei publice occidentale și în special în rândul opiniei publice americane.

Aceasta s-a suprapus cu ideea desprinderii de U.R.S.S și cu necesitatea retragerii trupelor sovietice, de pe teritoriul României. În acest context singura persoană care putea contribui la promovarea unei imagini pozitive a României comuniste era Șef Rabinul Moses Rosen, care prin poziția sa putea iniția relații în orice colț din lumea democratică.

Rabinul a acceptat propunerea, considerând că singura modalitate prin care putea solicita drepturi și libertăți religioase pentru Comunitatea Evreiască din România și mai ales pentru a obține acordul guvernanților pentru emigrarea evreilor români în Israel.

Ca urmare a înțelegerii, din 12 iunie 1954, se vor elibera vize tinerilor sioniști, rabinul Moses Rosen și alți 36 de rabini din România au semnat o declarație, prin care susțineau faptul că în România existau instituții religioase, sinagogi, alimente rituale, Talmud- Tora și băi rituale. Acest moment poate fi considerat de mare importanță atât pentru istoria Comunității Evreiești din România cât și pentru istoria comunistă a României.

Din această clipă Rabinul Moses Rosen devine emisarul României în străinătate, ocupat să promoveze imaginea României și să convingă puterile occidentale de faptul că, în această țară comunistă sunt respectate drepturile omului, ale minorităților.

În schimbul acestei misiuni, comunitatea evreiască a obținut facilități, pe baza cărora membrii săi au putut emigra în Israel, și-au păstrat obiceiurile, cultura, tradițiile, limba, contribuind totodată la dezvoltarea economică, culturală a României.

Timp de cinci ani între 1949-1954, România a făcut nenumarate demersuri în favoarea acceptării sale în O.N.U., acuzată fiind și de nerespectarea drepturilor omului și imposibilitatea de a accepta emigrarea pentru cei care doreau acest lucru, cererile sale au fost respinse.

Cooptând membri diasporei evreiești, în special a celei din S.U.A. Rabinului Moses Rosen intervine pe lângă organizațiile internaționale evreiești, care dețineau un rol important în cadrul O.N.U. și astfel prin experiența sa de negociere dar și a situației internaționale existente precum și a deciziilor legate de evoluția relațiilor Est-Vest, în 1955 România a fost primită ca membru al O.N.U. Acest eveniment, consolidează și mai mult , dacă mai era nevoie poziția lui Moses Rosen în fața reprezentanților puterii de la București.

Rabinului Șef Moses Rosen se evidențiază ca principal promotor de imagine pozitivă a României în țările occidentale inplicându-se cu succes în eliberarea tinerilor sioniști: Efraim Guttman, dr. Aron Kahane, Abrașa Koifman, David Șafran, în 1954.

Petre Constantinescu Iași, ministrul Cultelor la acel moment, l-a convocat pe rabin, la minister spre al informa cu privire la atacurile declanșate împotriva țării noastre de Administrația Americană,  președintele Eisenhower și presa reacționară occidentală , pe tema proceselor sioniștilor.  « Dvs. trebuie să ne ajutați, dând un comunicat prin care să dezmințiți calomniile împotriva României…în același timp trebuie să protestați împotriva atacurilor din afară ale dușmanilor noștrii’’.

În acel context Administrația de la București căuta soluții pentru desfașurarea unei politicii independente față de Moscova, iar Rabinului Șef Roses Mosen i-a fost cerută intervenția pe lângă forurile evreiești mondiale, pentru a schimba atitudinea Statelor Unite, care prin declarația dată la 10 iunie 1954 de președintele Eisenhover, acuza România de practicarea unor politici antisemite. Drept urmare, declarațiile rabinului trebuiau să ateste existența libertăților și drepturilor de care populația evreiască se bucura în România. Rabinul Șef a onorat solicitarea oficialităților române dar a cerut în schimb eliberarea grupului, alcătuit din rabinul Efraim Gutman, Abnașa Josifman, Israel Smotovici, rabinul David Șafran, Aharon Kahna, Saul Wieissman, David Faibiș.

Această acțiune din 1954, va marca debutul intervenției rabinului pe lângă forurile evreiești internaționale în vederea obținerii avantajelor economice și politice pentru statul român, iar Israelul va susține în permanență misiunea rabinului, facilitând și sprijinind intervențiile acestuia, mai ales pe lângă Administrația Americană .

Secretarul General al Partidului Comunist Român, Gheorghe Gheorghiu Dej apreciază activitatea rabinului desfășurată în timpul vizitelor din Statele Unite și recunoaște avantajele pe care le-a adus Rosen României, declarând in 1961 astfel: ,,am avut 14 ambasadori și peste 300 de diplomați în S.U.A. din 1945 până astăzi, dar nici unul nu au făcut atâta pentru noi cât ați făcut dumneavoastră domnule Șef Rabin.”

Prin activitatea internațională desfășurată în perioada 1948-1965, Rabinul Șef Moses Rosen a condribuit majoră și decisiv la dezvoltarea relațiilor româno-israeliene, la declanșarea primilor pași spre independență a politicii interne și externe românești, la refacerea și îmbunătățirea relațiilor dintre România și Statele Unite ale Americii.

Datorită contribuțiilor sale Israelul își va asuma după 1958, rolul de stat care protejează și susține interesele Republicii Populare Române pe plan extern, contribuind la creșterea prestigiului internațional al României comuniste și primind în schimb libertatea emigrării evreilor români în Israel, drepturi și libertăți religioase pentru cei rămași în România.

3.3 Poziționări și reacții internaționale

Emigrarea evreilor români către țara promisă a fost un fapt deosebit de importantă pentru statul Israel, în acei ani Republica Populară Română deținea cel mai mare număr de evrei din țările Europei Orientale, realitate recunoscută și de ministrul israelian de Afaceri Externe, Sharett 1.

Dificultățile și impedimentele procesului de emigrare a evreilor români în Israel și-au avut rădacinile în situația politică internațională. Statele din care plecau emigranții și unde trebuiau să ajungă proveneau din blocuri politice diferite . Israel susținea politica occidentului fiind ajutat de catre statele democratice din occident în frunte cu Statele Unite ale Americii și aliații acestora in timp ce România susținea politica totalitara a Uniunii Sovietice (foto 3.3.) și aparținea Blocului Sovietic, alaturi de statele membre ale pactului de la Varșovia și aliații acestora foto3.3.Stalin,Gheorghiu-Dej,Eisenhower,

Vapor care transporta emigranți evrei din România

Doctrina și ideologia politica total diferita a celor două lumi provoca o luptă permanentă , in care se foloseau drept arme de atac și apărare instrumente de propagandă ce aveau drept scop deteriorarea imaginii prin informare și dezinformare. La nivel de imagine se urmărea prin orice mijloace convingerea propriului popor și a adversarului că orânduirea sa este cea mai bună și că societatea din care face parte se dezvoltă mai repede și mai sănătos decât a oponentului.

Prinsă în mijlocul acestor acțiuni emigrarea evreilor români din România către Israel, un act simplu și deliberat, se complică transformându-se pentru Romania, Israel și restul lumii în „ problema evreiască”.

Uniunea Sovietică, administrator politic al României în acea perioadă, trasa directive și urmărea cu atenție cum se rezolva sau nu se rezolva problema evreilor, care solicitau în numar din ce în ce mai mare să să emigreze. Stalin, ( care se folosea de un curent antisemit pentru a face curățenie în partid și a-și menține poziția) împrună cu politicienii staliniști refuzau să accepte faptul că cetățeni ai statelor comuniste doreau să plece în țări unde burghezia și imperialismul controlau și distrugeau viețile și destinele oamenilor și se foloseau de tot felul de măsuri pentru a împiedica acest lucru.

De partea cealaltă , membrii mișcării sioniste se foloseau de puternica diaspora evreiască de peste ocean, ai căror membrii aveau trecere la Casa Albă și la Organizația Națiunilor Unite spre a denunța politicile antisemite și discriminarea pe criterii etnice și politice din Romania. Și astfel o problemă pur diplomatica dintre două state pentru care se puteau gasi cu ușurință soluții de rezolvare, devine o problemă internațională aproape nerezolvabilă.

Peste toate animozitățile relațiilor bilaterale Guvernul Român și cel Israelian au negociat și au căutat soluții, în perioada anilor 1948 – 1952 au emigrat către Israel cel mai mare număr de evrei romăni.

Se poate afirma faptul că presiunea și impicarea internațională a marilor puteri in problema emigrației evreilor români a avut și o parte benefică pentru Administrația Română și cea Israeliană.

Guvernul Israelian folosindu-se de curentul antisemit apărut în statele blocului comunist și de problemele pe care le întâmpinau evreii ce voiau să emigreze, solicita sprijin financiar statelor occidentale.

Declarațiile internaționale de presă care prezentau problemele emigrării și a condiției emigranților înainte și după emigrare, impresionează lumea occidentală. Statul Israelian primește ajutor financiar din fonduri private strânse de diaspora in special din Statele Unite ale Americii, dar și din alte țări. Și Guvernele intervin si sprijină noul stat Israelian atat diplomatic, cât și logistic sau financiar. Tot în această perioadă, situația financiară precară a țării a dus la semnarea unui acord de reparații morale cu Germania, care supusă presiunilor internaționale plătește despăgumirile înr-un timp relativ scurt.

Concomitent, pe plan politic și diplomatic Administrația de la București intenționează refacerea imaginii sale în lume, cu precădere în statele occidentale. Gheorghiu-Dej plănuia independența politică și decizională față de Moscova, evenimentele generate de tensiunile cu statul Israelian folosindu-i în acest sens.

Diminuarea constângerilor față de emigranții evrei și păstrarea cordială a relațiilor bilaterale , chiar dacă uneori tensionate, cu statul israelian, numit în permanență „ stat prieten” relaxarea negocierilor cu acesta și respectarea acordurilor, ajuta Administrația de la București și România să apară în viziunea occidentului diferită față de celelalte state ale Blocului Comunist.

Israelul sprijină îmbunătățirea imaginii României în lume fapt ce ajută puterea de la București la relansarea relațiilor diplomatice cu statele occidentale si Administratia Americană. Constatând avantajele politice, economice și de imagine ce se pot obține din relațiile diplomatice bilaterale cu Israelul, puterea de la București le va menține și le va cultiva, mergând până decizii total opuse hotărârilor luate de aliații săi din Blocul Comunist, cum a fost poziția Bucureștiului în timpul timpul războiului de 6 zile din Orientul Mijlociu.

CAPITOLUL 4 :

RELAȚIILE CULTURALE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI ISRAEL

4.1 Cultura instrument de propagandă folosit în lupta politică.

Rolul culturii în relațiile bilaterale româno israeliene a avut o importanță deosebită , acest lucru poate fi susținut și prin faptul că primul ambasador al statului Israel în România a fost pictor, Reuben Rubin .

Atașamentul cetățenilor evrei născuți în România față de valorile culturii romănești au rădăcini adânci ce s-au datorat, pe de o parte prin contribuția evreilor romani la dezvoltarea culturii românești, iar pe de altă parte prin educația dobândită de aceștia în sistemul de învățământ românesc în perioada interbelică, instruire ce a format oameni de știință , inginerii, medicii , artiștii și cărturarii ce au sprijinit noul Israel în dezvoltarea sa .

Președintele Asociației de Limbă Română din Israel , Sandu David declara următoarele : “ Eu mă consider israelian , dar faptul că sunt născut în România nu se poate uita . Tot ce ține de această țară mă impresionează , legăturile mele cu pământul românesc sunt fundamentale, structurale , aici mi-am petrecut tinerețea și toată viața am rămas cu sufletul , cu gândul , cu poezia, în spațiul românesc . Nu am întrerupt niciodată legătura cu țara natală .” (bună dimineata israel …..)

S-au creat legături bilaterale prin intermediul asociațiilor și organizațiilor culturale înființate odată cu începerea relațiilor diplomatice dintre România și Israel și continuate până în prezent . Putem aminti Asociația Culturală de Prietenie România Israel , Liga de prietenie Israel România , Organizația evreilor originari din România , Asociația Culturală mondială a evreilor originari din România sau pe lângă Universitatea din Tel Aviv , Centrul de Studiu al evreilor originari din România “ Golstein Goren “.

În perioada 1949-1958 legația română din Israel cu sprijinul Ligii Israel – România a demarat o serie de proiecte culturale care aveau scopul de a menține legătura cât mai strânsă cu evreii originari din România și de a întreține cât mai prezentă o mișcare culturală românească . Atașatul cultural al legației române a organizat mai multe biblioteci românești , prima dintre ele fiind înființată în anul 1952 la Tel Aviv .

Din păcate la solicitarea de opere și volume , Ministerul Afacerilor Externe a răspuns trimițând opere complecte ale lui Marx , Lenin , Stalin sau Enciclopedia Sovietică . Foarte puține au fost lucrările literare românești scrise de Eminescu , Sadoveanu , Coșbuc sau alți scriitori , volume care erau cerute de fapt de către cititori .

Între anii 1948-1956 nu a existat schimburi de publicații între cele două state , cu toate că revistele și cărțile în limba română erau cerute permanent pe piața israeliană .

Privind atent relațiile româno-israeliene nu putem să nu amintim contribuția Ligii de prietenie Israel-România la dezvoltarea unor relații diplomatice românești în zonă și care a avut ca rol nu doar propaganda ci și unul cultural și nu de puține ori social.

Dacă la început manifestările culturale și de protocol ale Ligii aveau același scop cu cele ale legației române , din anul 1953 Liga s-a delimitat de acțiunile legației pentru a îndepărta impresia de interdependență de care era suspectată . Dacă legația și-a axat activitatea pe organizare de dineuri , expoziții cu artă populară și fotografii , Liga a organizat manifestări din ce în ce mai populare din care putem exemplifica concertele de muzică folclorică , gale de filme dar și conferințe cu caracter științific .

Dezvoltarea Ligii de prietenie Israel-România s-a făcut prin inaugurarea de sedii noi în orașe cu populație românească , exemplu Haifa în 1953 sau Ierusalim în 1955 , precum și în kibuțurile agro-industriale în care erau repartizați emigranții noi sosiți din România .

Având în vedere perioada dintre anii 1948 -1956, când relațiile româno-israeliene erau destul de tensionate, cauza fiind problema emigrarii evreiești, putem vorbi fără nicio reținere de o implicare politică majoră nu doar în relațiile de politică externă dintre cele două state, ci în toate contactele bilaterale, fie ele economice, științifice, medicale, educaționale sau culturale. În acest fel cultura ajungeă să fie folosită pe nedrept ca instrument de propagandă în lupta politică dintre comuniști și sioniști.

Dacă Legația română colabora cu Liga de prietenie Israel-România apropiați de ideologia de stânga (o parte a membrilor Ligii și conducerea acesteia erau înscriși în Partidul Comunist Israelian), autoritățile israeliene sprijineau logistic și material Uniunea Evreilor din România (HOR) , organizație inființată de mișcarea sionistă.

Aflată mereu în vizorul presei israeliene și atacată de către Uniunea Evreilor din România (HOR) datorită strânsei legături cu Partidul Comunist Israelian , Liga răspunde prin organizarea unor evenimente culturale subtitulatura de “ Zile ale prieteniei israeliane – române “ .

Sprijinită de Partidul Comunist Israelian , Liga și-a crescut numărul filialelor înmulținudu-și manifestările în orase ca Jaffa , Rehovot , Ramla și Ber Seva . Din păcate Partidul Comunist Israelian aflat în permanență în umbra Ligii a reușit să-i deturneze total activitatea îndepărtând persoanele care se prezentau doar la manifestările culturale românești și nu erau adepți ai comunismului .

Aflată într-o permanentă bătălie de propagandă cu Liga , HOR care devenise un instrument de presiune împotriva comunismului sprijinând organizațiile sioniste atât de hulite în țările comuniste , organizează la rândul ei o serie de manifestări culturale și științifice pentru ajutorarea evreilor emigranți . Bine organizați în Comitet Centrale și Comitete Locale, HOR organiza săptămânal ședințe și distribuia un buletin intern în orașele , cartierele și kibuțurile unde predomina populația românească . Toate aceste manifestări erau organizate cu sprijinul material ale instituțiilor statului israelian . HOR a reprezentat un pilon de susținere a problemei emigranțiilor, sensibilizând opinia publică internațională și israeliană și ajutând la integrarea emigranților proveniți din România . Pentru a stopa negativitatea acțiunilor HOR legația română alături de Ligă și-au majorat numărul acțiunilor culturale organizând mai multe festivaluri de filme românești care se bucurau de mare audiență în rândul emigranților evrei . Putem exemplifica : Gala din august 1955 ce s-a desfășurat în mai multe orașe unde existau puternice comunități românești precum Tel Aviv , Haifa , Ramla , Rehovot , Lud , Naharia , Berșeva și Ierusalim .(cristina paiusan nuica)

4.2 Cultură exclusivă, fără implicații politice.

Îndepărtând patosul politic și lupta generată de acesta, se poate concluziona faptul că un stat tânăr și societatea lui, pentru a se dezvolta are iminentă nevoie și de cultură, cultură pură, nealterată de factori externi perturbatori de orice fel ar fi ei. Tânăra societate israeliană cu cetățenii ei proveniți din diferite zone ale lumii, pe lângă identitatea culturală a comunității evreiești purtau cu ei și cultura țării natale sau adoptatoare. Greutățile existențiale suportate nu cu mult timp în urmă și prezentul care cerea puterea de adaptare individuală și efortul pentru dezvoltarea întregii societăți îi obligau să ramână sau să devina consumatori de cultura. Noii cetățeni israelieni emigranți din România nu putea face excepție, dorul de rude, prieteni sau de meleagurile natale putea fi stins mai ușor cu o carte, un film sau un spectacol în limba română iar adaptarea la noua viață mai suportabilă.

Alături de manifestațiile culturale organizate de Liga de prietenie Israel-România și HOR, manifestații ce aveau un caracter propagandistic puternic , Legația română prin atașatul său cultural , a organizat o serie de manifestări culturale ce au avut ca scop evitarea luptei propagandistice . În această perioadă s-au înmulțit numărul de cereri care solicitau impresarilor evrei aducerea de orchestre și ansambluri din Romania , spectatorii fiind dispuși să plătească pe lângă onorariu , cheltuielile și banii de buzunar ai artiștilor .

Și Ministerul Israelian de Externe a solicitat Romăniei realizarea unui acord cultural bazat pe reciprocitate ce urma să conțină schimburi de echipe artistice și sportive și chiar a organizat demonstrativ o serie de concerte în aer liber la care au participat instrumentiștii români .

În anul 1956 structura acțiunilor culturale ale Ligii de prietenie Israel-România se schimbă radical datorită Conferinței pe țară din 13 -14 ianuarie , la care au participat 53 de delegați și 46 de invitați și unde au fost aleși în funcții de conducere evrei români ale căror simpatii comuniste nu erau foarte pronunțate , Moshe Katz , președinte alături de Albert Herșcovici, Zeev Carp , Iosif Marcovici și Natam Finkelstein reprezentanți ai comitetului , persoane ce și-au adus un aport total în organizarea de manifestări exclusiv culturale ale Ligii fără implicații politice .nuica

La nivel cultural, informațional, științific nu exista o colaborare oficială care să fie reglementată prin acorduri. Relațiile culturale erau susținute în centre de cultură prin intermediul unor expoziții, concerte, conferințe, congrese, prezentări de carte.

Totul depindea însă de bunăvoința guvernului român care accepta sau nu desfășurarea unui eveniment, de a-și da acordul ca artiști, scriitori, oameni de cultură să calatorească în Israel și să participe la manifestații și acte de cultură sau de a accepta prezența în România a oamenilor de cultură israeliaeni. Momentele de colaborare culturală aprobate cu ușurință se manifestau prin expozeuri organizate de ziua națională a României și a Israelului.

Colaborarea pe plan cultural a căpătat insă un caracter oficial odată cu semnarea acordului din februarie 1988, care a marcat constituirea unei comisii mixte româno-israeliană. Peste toate acestea rămâne de netăgăduit contribuția oamenilor de cultură evrei români, la dezvoltarea culturală a celor două state și la menținerea relațiilor de prietenie atât de necesară pentru amândouă din punctul de vedere al politicii externe.

Omeni de cultură evrei de origine română , scriitori precum Cailibi Moise, Ronetti-Roman, F. Aderca, M. Sebastian, M. Blecher, I. Peltz, I. Calugaru, Ieronim Serbu, A. Baranga, S. Tita, V. Porumbacu, M. Breslasu, Sergiu Dan, artiști plastici Iosif Klein, Jules Perahim (Iuliuș Blumenfeld), Erno (Ernest) Tibor, Egon Marc Lövith, Iosif Iser (Isidor Rubinsohn), Arnold Daghani/Arnold Corn, Aurel Mărculescu/Aron Marcovici, Arthur Segal (Aron Sigalu) muzicienii A.L. Ivela, C.I. Bernstein, I. Rosensteck, Iosef Schmidt, Alberto della Pergola, Imanuel Bernstein, Eliachem Algazi, Rudolf Steiner, Rudi Ledeanu, Emil Cobilovici, Mauriciu Cohen-Lanaru, Stan Golestan, Filip Lazar, Marcel Mihailovici, Haim Schwartzman, Teodor Fuchs, Leon si Alfred Mendelson, Jehuda Leib Levin, Leopold Stern, Benedetto Franketti, sau actorii Wolf Zbarjer Ehrenkrantz, Zelig Mogulescu, Israel Goldner, Suhar Goldstein, familia Segalescu, I. Goldenberg, Mally Picon, Clara Young, , Iacob Sternberg, Sidy Thal, Sevila Pastor, aduc o contribuție majoră în domeniul culturii, artelor și umanisticii fiind evidențiați de orice istorie universală moderna a evreilor.

Înainte de 1940 în România trăiau peste 780000 evrei. Ei constituiau 11% din populația României. Aportul lor la dezvoltarea educației, culturii, economiei, sistemului de sanatate a fost substanțial. Datorită conjucturii politice o mare parte din ei au pierit sau au emigrat. Cei rămași în viață au continuat să reprezinte cu cinste imaginea României și Israelului în lume.

CONCLUZII

Lucrarea conturată de un subiect dificil , dar incitant a reușit să mă determine la abordarea unor cercetări mult mai complexe decât credeam inițial . Împărtășesc speranța că am reușit să descopăr și să folosesc surse ce m-au ajutat să oglindesc în lucrarea de față , cât mai aproape de adevăr , relațiile diplomatice dintre două țări într-o perioadă în care propaganda , fie ea comunistă sau capitalistă , nu mai expunea trăirile și sentimentele omenești ale unei minorități și se rezumase în a folosi doar termeni ce căutau să obțină în totalitate legitimarea unor regimuri noi instaurate .

Am constatat că un eveniment fundamental a diferențiat pe evreii români de ceilalți co-etnici din centrul și vestul Europei , Constituția de la 1866 care prin articolul 7 condiționa cetățenia română de religia creștină . Această decizie politică cu rădăcini econmice și anti evreiești a urmărit să aducă un avantaj în competiția dintre burghezia română și burghezia evreiască , blocând cu o jumătate de secol speranța de emancipare politică a evreilor din România .

O mare dezamăgire s-a înfiripat în rândul evreilor români care a produs o modificare majoră de strategie în rândul acestora transformând un proces coerent de integrare a evreilor în societatea românească într-o stare de izolare profundă . România este ultima țară din Europa care a acordat cetățenie etnicilor evreii , ratând astfel un moment esențial de aliniere la civilizația Europei Centrale . Din această cauză filiala Mișcarii Sioniste din România a fost una dintre cele mai puternice din lume .

Instaurarea regimului comunist a afectat profund viața și activitatea comunităților evreiești din România , producând o puternică dorință de emigrare . Această etapă reprezintă și începutul relațiilor diplomatice între România și noul stat israelian . Relațiile diplomatice bilaterale demarate atunci au continuat până astăzi cu o întrerupere de doar câțiva ani , fapt ce atestă , împotriva impresiilor create de-a lungul timpului , o legătură puternică , dezvoltată prin intermediul cetățenilor , între cele două țări . Chiar dacă relațiile bilaterale au decurs bine sau mai puțin bine în tot acest timp , putem afirma cu siguranță că prin menținerea lor statul român și statul israelian au avut numai de câștigat atât pe plan intern cât și pe plan internațional .

Prezenta lucrare are intenția de a prezenta cât mai larg începutul relațiilor diplomatice dintre România și Israel între anii 1949-1958 , perioadă în care contextul politic internațional a produs o serie de tensiuni între guvernul României și cel al Israelului . Peste toate acestea, prin diplomație , interese comune și uneori sprijin internațional România și Israel au devenit , au fost și au continuat să fie prietene fiind legate de sentimente profunde mai mult , decât anumite fapte și decizii luate greșit în trecut .