Relatiile Diplomatice Dintre Tarile Moldovei Si Portile

Lucrare de licență

Relațiile diplomatice dintre Țările Moldovei și Porțile

Otomane- secolele XIV-XVI

Cuprins:

I. Incursiune Istoriografică

II. Capitolul 1- Moldova lui Ștefan cel Mare și Poarta Otomană- secolul XV

Capitolul 2 – Țara Moldovei și Poarta Otomană -Secolul XVI (Domniile lui

Bogdan al III-lea și Alexandru Lăpușneanu)

III. Vasile Lupu și Poarta Otomană

Concluzii

Anexe

Bibliografie

I. Incursiune Istoriografică

Dezvoltarea puterii otomane începând cu jumătatea secolului al XV-lea, la dimensiunile unui mare imperiu centralizat, în puterea absolută a sultanului și cu veleități de universalism, a afectat, într-un mod mult mai grav decât înainte, și situația țărilor române. Procesul ascensiunii puterii otomane la nivelul unui element de bază al sistemului echilibrului de forțe pe plan mondial a impus schimbări majore în vechea structură a relațiilor internaționale. În contextul general al mutațiilor provocate de puternicul impact otoman asupra Europei, o serie de state, ca Bulgaria, Albania, Serbia, Grecia, Ungaria etc., au dispărut de pe harta politică a continentului. În ciuda unor sacrificii care le-au fost impuse, țările române și-au conservat, timp îndelungat, suveranitatea efectivă și, neîntrerupt, ființa statală. Această situație cu adevărat excepțională în sud-estul Europei, aflată sub impactul forței otomane, s-a datorat, înainte de toate, marelui și permanentului efort de rezistență, depus mai cu seamă prin mobilizarea propriilor resurse de energie. Urmărind cu deosebită atenție evoluția raportului de forțe din zona lor de contact, țările române au adoptat mijloacele de luptă cele mai adecvate schimbărilor survenite, în vederea apărării intereselor lor fundamentale. Astfel, poziția țărilor române în raport cu politica europeană otomană a fost deosebit de însemnată, pe de o parte, iar pe de alta, opusă și restrictivă în conținut și flexibilă în formele ei de manifestare.

Istoriografia turcă actuală apreciază că adevăratul făuritor al Imperiului Otoman a fost sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481). Stabilindu-și reședința în vechea capitală a basileilor, acest sultan a reușit să închege în aceeași structura politico-economică și administrativ-juridică întregul teritoriu controlat de forțele otomane. Printr-o serie de acțiuni succesive, Mehmed al II-lea a eliminat dinastiile locale și a lichidat autonomia statelor vasale din Anatolia și din sudul Dunării. Totodată, el a creat un nou sistem de state vasale, mult mai extins decât cel dinainte și menit să asigure reușita politicii otomane, desfășurată acum pe alte baze și în alte coordonate decât cele din perioadele anterioare. Trecerea fenomenului otoman în noua etapă a evoluției sale, cea a imperiului centralizat și absolutist, cu aspirații vădite către hegemonia universală, s-a datorat nu atât personalității, realmente excepțională, a lui Mehmed al II-lea, ci în primul rând dezvoltării factorilor interni și cursului situației internaționale din acea vreme. Problemele grave cu care a fost confruntat statul otoman în prima, jumătate a secolului al XV-lea au fost depășite îndeosebi grație vigoarei și dezvoltării elementelor sale fundamentale. Adâncile frământări interne clin acea perioadă au urmat, într-adevăr, expansiunea otomană, dar ele au constituit, în același timp, și un veritabil test pentru soliditatea edificiului de stat otoman. Politica de forță și de mare anvergură a lui Mehmed al II-lea ar fi eșuat, desigur, ca și cea a lui Baiazid I, dacă nu ar fi avut o solidă susținere pe plan intern și nu ar fi beneficiat de o conjunctură internațională favorabilă. Evoluția fenomenului otoman în prima jumătate a veacului al XV-lea a constituit, de fapt, etapa lui de maturizare, de pregătire a noilor coordonate ale dezvoltării sale.

Ștefan cel Mare, în lunga sa domnie, a trebuit să facă față pe plan extern, așa cum am arătat, unei situații deosebite și periculoase generată de vecinătatea cu trei mari puteri ale vremii, Imperiul otoman, Polonia și Ungaria, toate urmărind să-și extindă influența și dominația asupra Moldovei. Dintre acestea, cea care amenința în cel mai înalt grad neatârnarea și chiar ființa statală a țării era Imperiul otoman, lucru de care domnul Moldovei a fost conștient tot timpul. Poarta, în timpul domniilor lui Mehmet II și Baiazid II, a reușit să transforme Marea Neagră într-un adevărat lac închis turcesc , și-a impus controlul asupra Dunării de Jos, ca prelungire economică, politică și militară a Mării Negre, a încercat, în mai multe rânduri, să pătrundă spre Europa Centrală, a întreprins două expediții sultanale de mare anvergură împotriva Țării Românești (1462) și Moldovei (1476), într-un cuvânt, se afla într-o perioadă de viguroasă expansiune militară, ceea ce nu era cazul celorlalte puteri cu care se învecina Moldova. În privința Poloniei, începând de pe la mijlocul veacului XV, ea își deplasează, după cum am spus și cu alte ocazii, centrul de greutate al politicii sale externe din zona Mării Negre, în cea a Mării Baltice, este confruntată de conflictele cu ordinul teuton și, ceva mai târziu, de acelea cu marele cnezat al Moscovei, preferând de aceea să mențină o atitudine de neutralitate și bunăvoință față de Imperiul otoman . În același timp, Ungaria, amenințată mult mai direct de către turci, și-a îndreptat în principal atenția, în timpul domniei lui Matia Corvin, către problemele Europei Centrale, iar mai târziu slăbirea puterii centrale și anarhia feudală tot mai pronunțată au făcut-o să fie incapabilă de a mai trece la acțiuni ofensive de amploare, limitându-se numai la apărarea propriului teritoriu . În final însă și acest lucru a devenit imposibil de realizat, statul feudal maghiar prăbușindu-se definitiv odată cu dezastrul de la Mohács (29 august 1526). Astfel, din momentul declanșării pe față a luptei antiotomane, raporturile Moldovei cu Ungaria și Polonia au evoluat și s-au modificat în funcție de atitudinea pe care aceste două puteri au adoptat-o, într-un moment sau altul, față de Poartă, precum și în funcție de rivalitatea dintre ele în privința pretențiilor de suzeranitate asupra țării românești de la răsărit de Carpați. Schimbarea politicii externe a Moldovei după 1470 a provocat o îndepărtare progresivă de Polonia și a creat chiar o stare de tensiune gravă între cele două țări, tensiune ce a atins punctul culminant în 1478 . În același timp are loc o apropiere între Moldova și Ungaria, consfințită de tratatul din 1475 , adevărată alianță antiotomană, încheiată practic, în condiții de egalitate a celor două părți. Dar alianța cu Ungaria s-a dovedit ineficace, mai ales în 1484, când Moldova a fost atacată de turci prin surprindere și a pierdut cele mai importante cetăți din sud, Chilia și Cetatea Albă , ceea ce l-a obligat pe Ștefan să caute din nou sprijin la regele polon Cazimir IV și, călcându-și pe mândrie, să accepte chiar depunerea personală a jurământului de vasalitate, la Colomea, la 15 septembrie 1485 . Din păcate însă nici Polonia nu putea și nici nu dorea să ofere în împrejurările de atunci un ajutor eficace pentru recuperarea celor două cetăți. Pacea din 1489 dintre poloni și turci l-a obligat iarăși pe Ștefan cel Mare să se apropie de Ungaria, interesată, totuși, în mod real de lupta antiotomană, în ciuda potențialului ei militar tot mai redus. Dar apropierea Moldovei de Ungaria însemna, la fel ca și în 1475, o distanțare de axa Polonia – Imperiul otoman , putea duce la o ciocnire cu Polonia datorită anulării închinării vasalice de la Colomea și prelungea starea conflictuală cu Poarta, în ciuda tratatului încheiat de Ștefan cu aceasta în 1486 . Constatăm prin urmare că, în ultima instanță, problema pericolului otoman și cea a recuperării celor două cetăți, care aveau o pondere foarte importantă tocmai în relațiile cu Poarta, au constituit factorul hotărâtor care a determinat politica externă și alianțele lui Ștefan cel Mare în ultima parte a domniei sale. Încheierea tratatului de pace cu Imperiul otoman și apropierea de Ungaria au fost evenimente care s-au desfășurat, practic, în același timp și dacă primul dintre ele îi era impus lui Ștefan de situația politică generală a momentului, cel de-al doilea îi deschidea perspectiva unei eventuale contestări a stării de fapt creată ca urmare a primului. Dar să vedem care au fost acțiunile lui Ștefan pe linia continuării unei politici mai mult sau mai puțin ostile față de Poartă în condițiile în care el plătea, totuși, tributul anual și în condițiile în care cronologia faptelor ca atare poate fi repusă oricând în discuție pe baza unor eventuale noi descoperiri documentare.

Încă din 1488 sunt semne clare că Ștefan se apropia de Ungaria lui Matia Corvin , apropiere care se intensifică în anul următor, anul păcii polono-otomane, când între cele două țări este reluată o strânsă colaborare . Această apropiere convenea intereselor ambelor țări, punând Moldova la adăpost de eventuale atacuri din partea Imperiului otoman și a Poloniei și oferind Ungariei importantul sprijin militar pe care-l constituia Moldova. Trebuie remarcat și faptul că relațiile dintre cele două țări erau reluate, practic, în condiții de deplină egalitate, pretențiile de suzeranitate ale coroanei maghiare rămânând doar la un nivel pur teoretic, regele de la Buda dându-și seama că era imposibilă o subordonare strictă a Moldovei, ci doar o colaborare care să fie în interesul ambelor țări. Succesul politicii imperiale a lui Mehmed al II-lea s-a datorat, cel puțin la început, într-o mare măsură și situației internaționale, vădit schimbată, la moartea lui Murad al II-lea în favoarea otomanilor. Potențialul politic și militar al Bizanțului, luat separat, conta în realitate mult mai puțin pentru turci decât se credea în Occident. Ceea ce a îngrijorat întotdeauna conducerea otomană a fost, în primul rând, eventualitatea angajării în luptă, pentru apărarea Bizanțului, a întregii lumi creștine, fie în acțiuni de tipul cruciadelor, fie în cele de forma coalițiilor. Întreaga politică otomană și însăși evoluția fenomenului otoman, în ansamblu, au fost puternic înrâurite de această teamă, de care Poarta otomană nu s-a putut debarasa până la sfârșitul existenței sale. De aceea, o preocupare de căpetenie a Porții în politica sa europeană a constituit-o aplicarea prescripțiilor califului Omar, inspirate de bine cunoscutul dicton latin al stăpânirii prin scindare. În acest sens, Poarta a căutat permanent să alimenteze contradicțiile din lumea creștină, îndeosebi prin promovarea, unei politici flexibile, atât pe plan intern (largă toleranță religioasă), cât și pe cel extern (atitudine conciliantă față de unele state europene). La întronarea lui Mehmed al II-lea, în 1451, contradicțiile dintre lumea ortodoxă și cea catolică luaseră proporții grave. Unirea silită de la Florența a avut urmări exact contrare celor scontate de împăratul bizantin. În loc să angajeze întreaga lume creștină împotriva puterii tot mai amenințătoare a otomanilor, hotărârea conciliului de la Florența a dus la exacerbarea opoziției ortodoxe. Astfel încît, în 1451, patriarhul unionist Grigore al II-lea Mammas a fost nevoit să se retragă la Roma, lăsând liber scaunul patriarhal. Această ultimă tentativă importantă de unire a celor două biserici creștine și eșecul ei răsunător au adâncit antagonismele ortodoxo-catolice și au condensat atmosfera de suspiciune creată, în opinia publică, europeană, în jurul Bizanțului și a grecilor.

II. Capitolul 1- Moldova lui Ștefan cel Mare și Poarta Otomană- secolul XV

În 1457, o dată cu venirea lui Ștefan cel Mare în scaunul domnesc, începe o nouă etapă a raporturilor moldo-otomane. În primăvara acestui an tânărul Ștefan intră în Țara Moldovei cu un detașament de oșteni moldoveni, având susținerea voievodului din Țara Românească Vlad Țepeș și a multor boieri din Țara de Jos. În luptele de pe Siret el îl înfrânge pe Petru Aron, domn al Moldovei, unchiul său după tată, acesta fugind îmane. În primăvara acestui an tânărul Ștefan intră în Țara Moldovei cu un detașament de oșteni moldoveni, având susținerea voievodului din Țara Românească Vlad Țepeș și a multor boieri din Țara de Jos. În luptele de pe Siret el îl înfrânge pe Petru Aron, domn al Moldovei, unchiul său după tată, acesta fugind în Polonia vecină, unde primește azil politic. Potrivit unei cronici slavo-moldovenești din secolului al XV-lea, la înscăunarea lui Ștefan „s-a adunat toată țara cu preasfințitul mitropolit Teoctist și l-a uns pentru domnie pe Siret, ce se numește Dreptate până în ziua aceasta. Și a luat sceptrul Țării Moldovei”. Astfel a început domnia de aproape o jumătate de veac a celui care a deschis, în istoria Moldovei, o perioadă de prosperitate și eroism, o perioadă ce se va încheia o dată cu marea campanie a lui Suleyman Magnificul din 1538. Ștefan Vodă vine la domnie când Moldova continuă să se găsească într-o situație complicată. Răzmerițele feudale începute după moartea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) aduseră țara în fața pericolului lichidării Statului Moldovenesc și împărțirii pământurilor lui între țările vecine: Ungaria, Polonia, Marele Principat al Lituaniei și Imperiul Otoman. Procesul deja începuse. Regele polon căpătase Hotinul, iar cel ungar – Chilia. Aceste împrejurări, dificile pentru Moldova, demonstrau necesitatea unor măsuri radicale atât pe plan intern, cât și pe plan extern. În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ținuturile de la Munții Carpați răsăriteni până la râul Nistru. Preocuparea dominantă a domniei lui Ștefan a fost lupta pentru independență. În acest context efortul de centralizare a statului și treptata sa afirmare pe plan internațional au fost legate indisolubil. Printre măsurile primordiale Ștefan-Vodă și-a propus întărirea capacităților de apărare a țării. Înțelegând că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrânge inevitabila lor reacție era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr și coeziune cu politica domniei, decât cel care se aflase la dispoziția predecesorilor săi, Ștefan a așezat pe baze noi organizarea militară a țării. Cetele disparate ale marilor boieri își pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unitățile de cavalerie, și țărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Preluând o inițiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ștefan s-a străduit să întemeieze apărarea țării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condițiile epocii. La chemarea domnului la oaste vin toți bărbații apți de luptă, în special țăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oșteni: călăreți și pedeștri. Oastea mare a lui Ștefan era deci o "oaste de țară", la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari). Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ștefan a fost sistemul de fortificații. Cetățile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Țării Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina și Cetatea Albă la râul Nistru, Cetatea Hotinului și Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe râul Siret Cetatea Romanului. La început, Ștefan Vodă a reușit să scoată țara din criza internă. În continuare el acordă o atenție deosebită politicii externe, având drept scop principal apărarea independenței țării. În cadrul acestei politici raporturile moldo-otomane ocupă un loc important. Deși sursele cunoscute astăzi nu evocă plătirea tributului de către Moldova în perioada anilor 1457-1464, în istoriografie se menționează că Ștefan cel Mare a plătit totuși haraciul anual de 2000 de galbeni până în anul 1463, sporindu-l cu 1000 de galbeni începând cu 1465. Creșterea tributului se explică prin faptul că la începutul anilor ’60 ai secolului al XV-lea Mehmed al II-lea, după ce stabilește controlul otoman exclusiv asupra bazinului sudic al Mării Negre, declanșează următoarea etapă de extindere a dominației asupra regiunilor nord-pontice. În vara anului 1462, în cadrul acestei strategii, Mehmed al II-lea pornește o campanie de mare amploare împotriva Țării Românești. Lupta lui Vlad Țepeș s-a înscris în istorie ca o primă reușită a străduințelor europene de a stăvili ofensiva ponto-danubiană a otomanilor. După cum s-a observat în literatura de specialitate, în această mare ofensivă la nordul Dunării Inferioare Mehmed al II-lea a urmărit două obiective. Cel dintâi prevedea restaurarea controlului otoman asupra Dunării muntene, ceea ce a impus accelerarea subordonării politice a Țării Românești, iar cel de-al doilea viza scoaterea Chiliei de sub stăpânirea comună a Ungariei și a Țării Românești și restituirea ei Moldovei. Al doilea obiectiv este discutabil Ștefan cel Mare, bazându-se pe înțelegerile polono-moldo-otomane din 1455-1456, încearcă să realizeze în 1462 „o veritabilă cooperare politică și chiar militară” între cele trei state. La 2 martie 1462 Ștefan cel Mare și-a reînnoit jurământul de vasal față de regele polon, depus în 1459 pentru a obține colaborarea lui Cazimir al IV-lea în scopul recuperării Chiliei. Tratatul cuprindea o clauză prin care Moldova se angaja să-și reîntoarcă teritoriile înstrăinate, aluzie evidentă la Chilia, unde continua să străjuiască o garnizoană ungară. Se consolidează și influența domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componența și noul rol pe care ol juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernământ după domnie, cu care împărțea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micșorează de la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curții, numiți de domn, au ocupat locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanții stăpânilor de domenii, devenind forța precumpănitoare. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărâtor în sfatul domnesc a revenit pârcălabilor – comandanți de cetăți. Dezvoltând sistematic atribuțiile pârcălabilor, înzestrându-i cu putere militară și administrativă în cetăți și în ținuturile dependente de ei, Ștefan a instituit o rețea de putere strict dependentă de domnie și controlată de aceasta, care a cuprins toată țara. Concomitent domnul reușește, prin acest tratat, să recucerească de la poloni Hotinul. Însă desfășurarea evenimentelor arată că Poarta acceptase colaborarea cu Polonia și Moldova pentru a acapara Gurile Dunării și Chilia. Astfel de intenții devin evidente după eșecul asediului Chiliei de către oastea moldovenească la 1462 și venirea în scaunul domnesc din Țara Românească a lui Radu cel Frumos, care devine stăpân deplin al Chiliei, în calitate de vasal al Ungariei și al sultanului turc6. Informațiile de care dispunem denotă reacția promptă a sultanului și dorința lui de a pedepsi Moldova pentru campania asupra Chiliei în 1462 și mai ales pentru cea din 1465. După cum menționează cronicarul polonez Jan Dlugosz, sultanul, ca răspuns la actul recuperării Chiliei în 1465, amenință Moldova cu o campanie militară. Solii sultanului solicită cedarea Chiliei Imperiului Otoman. Nu dispunem de informații despre alte pretenții ale Porții înaintate domnului. Este posibil ca sultanul, profitînd de situația concretă, să fi înaintat și alte cerințe – economice și, poate, politice. E de notat că pretențiile Porții asupra Chiliei nu se bazau pe faptul că Moldova era vasală a sultanului sau că aceasta ar fi fost țară protejată de Istanbul, ci pe motivul că orașul dunărean aparținuse lui Radu cel Frumos, vasalul turcilor. Ștefan cel Mare era conștient că prin intermediul lui Radu cel Frumos Poarta avea deschis drumul spre Chilia. Iată de ce în 1465 Ștefan trimite de urgență o solie la Poartă cu daruri și sporește tributul cu 1000 de galbeni (în total 3000 galbeni). Având probleme mai grave în alte direcții, Poarta a amânat riposta, mulțumindu-se cu cele trimise de la Suceava și cu asigurarea păcii moldo-otomane. Probabil darurile și tributul mărit trimise de domnitor la Istanbul constituiau o parte din cerințele sultanului față de Moldova. Astfel, atacurile oastei moldovene asupra Chiliei din 1462 și recâștigarea cetății de către Moldova în 1465 ne arată că Ștefan cel Mare nu era, în acea perioadă, vasalul sultanului și plătea tribut doar pentru procurarea păcii. Nici din 1456 Moldova nu este încadrată în rândul țărilor protejate de sultan, cum se afirmă în unele lucrări istorice, chiar dacă otomanii au impus în actele de pace semnate cu domnul moldovean și unele prescripții specifice vasalității. Probabil trimiterea darurilor la Curtea de la Istanbul a mărit pretențiile Porții asupra Moldovei, pentru a o include în rândurile țărilor protejate de sultan. Asemenea pretenții, intensificate în mare parte și de actul retrocedării Chiliei, au dezlănțuit un șir de reacții ostile din partea sultanului, reacții ce s-au aflat la originea principalelor conflicte ale Statului Moldovenesc cu Imperiul Otoman timp de aproape două decenii. Confruntările moldo-otomane vor persista și în timpul războiului Moldovei cu Ungaria, a rivalității de lungă durată cu Țara Românească în problema organizării apărării antiotomane pe linia Dunării Inferioare și a conflictelor de interese cu genovezii din Caffa. Puternica cetate din Delta Dunării, făcând parte din componența Moldovei, împiedică trecerea marelui fluviu european și chiar a Mării Negre în posesiunea deplină a turcilor. În contextul evenimentelor din 1462-1465, derulate pe linia Dunării Inferioare și finalizate cu transformarea definitivă a Țării Românești în vasală a Imperiului Otoman și cu reîntoarcerea Chiliei Țării Moldovei, acțiunile diplomatice și militare întreprinse de Ștefan cel Mare în această perioadă pun începutul confruntărilor moldo-otomane din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Curtea de la Suceava are drept scop slăbirea și înlăturarea otomanilor de pe linia Dunării muntene și moldave, includerea Țării Moldovei și a Țării Românești în coaliția internațională antiotomană și expulzarea forțelor padișahului turc din Europa. Mehmed al II-lea avea ca sarcină întărirea pozițiilor otomanilor în Țara Românească, ocuparea liniei Dunării Inferioare până la Marea Neagră, atragerea de partea sa a Țării Moldovei sau, în caz de nereușită, lichidarea ei ca stat și folosirea noului cap de pod militaro-strategic moldo-muntean în expansiunea Porții spre centrul Europei. Istanbulul înțelegea foarte bine că folosirea succesului din 1462 în Țara Românească pentru a instala pe teritoriul muntean un cap de pod împotriva Ungariei era practic imposibilă atâta timp cât în spatele lor, pe linia Dunării de Jos, se găsea aliatul puternic al maghiarilor, Ștefan cel Mare. O problemă extrem de controversată apare în legătură cu confruntările politice, diplomatice și militare moldo-maghiare din anii 1462-1467. Istoricul Ș. Papacostea a încercat, în propria sa manieră, să analizeze aceste evenimente. Într-adevăr, anul 1462 limpezește conjunctura politică din regiune. Conform noului tratat moldo-polon din martie 1462, puternicul și periculosul pretendent la tronul moldav Petru Aron e nevoit să părăsească pământurile leșești și primește azil politic în Ungaria. În rezultat, regele maghiar devine, de iure și de facto, dușmanul lui Ștefan cel Mare. Deși avea semnat tratatul de alianță antiotomană cu Vlad Țepeș în 1461, Matei Corvin nu vine în ajutor domnului muntean în războiul cu Imperiul Otoman din vara anului 1462. Mai mult, el îl arestează în Transilvania pe Vlad Țepeș, unde acesta se retrase pentru a se pregăti de o nouă confruntare cu turcii și favoritul lor, Radu cel Frumos. Astfel, de facto, regele maghiar a acționat alături de Mehmed al II-lea contra frontului antiotoman. În 1462 și 1465 Matia Corvin a amenințat Moldova cu atacuri militare pentru acțiunile lui Ștefan cel Mare în efortul de redobândire a Chiliei, care erau în fond acțiuni antiotomane, ce intrau în sfera de interese internaționale a țărilor europene și, în special, a Regatului Maghiar, mai ales în contextul războiului turco-venețian început în 1463. După confruntarea cu Regatul Ungar, Moldova, condusă de Ștefan cel Mare, intră în lupta antiotomană. Noua politică e promovată în contextul contraofensivei generale împotriva lui Mehmed al II-lea, în ale cărei acțiuni își punea mari speranțe domnul moldovean. Războiul moldo-maghiar din 1467 constituie apogeul relațiilor ostile dintre ambele state și este un mare succes al diplomației otomane în Europa Centrală, în special în spațiul carpato-danubian. Dar turcii nu l-au ajutat pe aliatul lor din acea perioadă, Matia Corvin, nici cu forțe otomane, nici cu forțele muntene supuse Porții. S-a acționat după principiul „Divide et impera!”.

Biruința asupra ungarilor la Baia în iarna anului 1467 a întărit mult prestigiul Țării Moldovei pe arena internațională și a ridicat autoritatea voievodului nu numai în interiorul țării, ci și departe de hotarele ei. Tot mai des solii din țările europene și din Asia se îndreaptă spre Suceava pentru a face legături cu Moldova și a o atrage în coaliția antiotomană al cărei coordonator a fost Veneția. Îndelungatul război turco-venețian (1463-1479), la finalul căruia s-a produs transferul de hegemonie în Marea Egee de la Veneția la Imperiul Otoman, devenit în cursul acestui război și mare putere navală, a cunoscut faza sa cea mai dinamică după 1470, an în care Mehmed al II-lea cucerește Negropontul, poziție-cheie a dominației venețiene în arhipelagul egeean. Conform planurilor coaliției antiotomane, forțele europene atacă Imperiul Otoman în timpul când sultanul era angajat în război cu puternicul Stat asiatic al Mielului Alb (Akkoyunly), atras de venețieni în coaliția antiotomană, de sub conducerea lui Uzun Hasan bei (1453-1478). Cuprinzând vestul Iranului, nordul Irakului, estul Anatoliei, Afganistanului și o parte a Georgiei, formațiunea politică condusă de Uzun Hasssan bei devine în acea perioadă unul dintre dușmanii principali ai otomanilor din Asia. În perspectiva unei noi invazii ungare după campania din 1467, Ștefan cel Mare în iulie 1468 încheie tratatul de alianță cu Polonia. Actul din 1468 este considerat ca o revenire a Moldovei la starea de vasalitate. Convenția cu Polonia avea ca primă sarcină lupta împotriva turcilor și tătarilor. Curând însă, scăpat de primejdia ungară, Ștefan încearcă să anuleze clauzele tratatului cu Polonia, care limitau libertatea de acțiune externă a Moldovei. În realizarea acestor intenții domnul beneficiază de orientarea politicii externe a lui Cazimir al IV-lea privind Regatul Ungar și problema Boemiei, după moartea lui Gheorghe Podiebrad (1470). Toate aceste momente au eliberat Moldova, pentru un timp, de presiunea vecinilor săi catolici. Ceva mai târziu, scutul de apărare al Moldovei a fost încercat și de numeroasele hoarde tătare din Crimeea. În vara anului 1470 ele atacă satele și orașele moldovenești. Multe localități din zona Nistrului au fost pârjolite. Informații mai ample despre acest război nu avem în izvoare. Ce obiective urmărea hanul Crimeei, care erau forțele tătarilor și cele ale moldovenilor, până unde au pătruns călăreții inamici, cât s-au aflat ei în Moldova? Nu se cunoaște cu siguranță. Însă, după cum aflăm din cronici, în august 1470, în Dumbrava de la Lipnic, nu departe de Nistru, oștile hanului sunt zdrobite, fiind eliberați prizonierii din Moldova și întoarsă bogata pradă pe care o duceau cu sine tătarii. E semnificativă campania tătarilor asupra Moldovei după primele confruntări dintre Moldova și Țara Românească, prin atacul lui Radu cel Frumos asupra pământurilor moldave, în cooperare, probabil, cu o flotă otomană sosită la Dunăre. Ca răspuns, Ștefan cel Mare, la sfârșitul lui februarie 1470, a intrat în Țara Românească și a dat foc Brăilei și Cetății de Floci.

Obiectivele alese de Ștefan – principalele centre comerciale ale Țării Românești rămase în acea perioadă pe linia Dunării – dau la iveală țelul lui Radu cel Frumos și al turcilor, care atacaseră pozițiile comerciale ale Moldovei la Dunăre și Marea Neagră, evenimentul constituind, fără îndoială, și cauza declanșării războiului. Atacul tătarilor în vara anului 1470 a fost coordonat cu conflictul dintre Țara Românească și Moldova. Este posibil ca Mehmed al II-lea, care urmărea cu atenție lupta pentru putere din Hanatul Crimeei, să-l fi atras pe hanul tătar în campania împotriva Moldovei. Atacul tătarilor și confruntarea cu Țara Românească au determinat Curtea de la Suceava să se alăture coaliției antiotomane. În cadrul acestei politici Ștefan cel Mare poartă convorbiri cu Uzun Hassan prin solul acestuia Isac Beg. Conflictul cu Țara Românească, început în 1470, continuă în anii următori. La începutul primăverii lui 1471 Radu cel Frumos a pătruns cu oștirile sale în Moldova, dar a fost înfrânt de către Ștefan la Soci (7 martie). Atacurile reciproce au continuat până în noiembrie 1473, când Ștefan a dat conflictului o nouă întorsătură. El a intrat în Țara Româneasca în fruntea unei puternice oști, l-a înlăturat de la domnie pe Radu cel Frumos, vasalul Porții Otomane, și a instalat în locul lui pe Laiotă Basarab, un domn potrivit pentru planurile sale ulterioare. În istoriografie se menționează că prin această inițiativă Ștefan a deschis ostilitățile cu Imperiul Otoman. După cum am subliniat mai sus, confruntarea Moldovei cu otomanii începe mai înainte, cu evenimentele din 1462-1465. Atunci sultanul era pur și simplu angajat în alte acțiuni, iar mai apoi – în războaiele asiatice cu Akkoyunlu (1463-1474) și Veneția (1463-1479), războaie ce se intensifică în acea perioadă. În atare condiții, campania tătarilor din Crimeea asupra pământurilor moldovenești în 1470 este unicul succes al diplomației otomane. Continuând ostilitățile cu Imperiul Otoman în 1473, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos și atragerea Țării Românești în coaliția antiotomană, cu scopul organizării unui front comun pe linia Dunării Inferioare, Ștefan cel Mare a folosit momentul angajării sultanului în lupta decisivă cu Uzun Hasan. În 1472, Ștefan cel Mare stabilește legături politico-diplomatice permanente cu Akkoyunlu și ambele state își coordonau, de acum înainte, acțiunile militare contra turcilor.

În cadrul pregătirii acțiunilor antiotomane de pe Dunăre Ștefan acordă o mare atenție întăririi pozițiilor sale în regiunea nord-pontică. În 1472 Ștefan cel Mare se căsătorește a doua oară, cu Maria, sora principilor Mangopului Isac și Alexandru. Maria de Mangop descindea din familia imperială bizantină pe linia Comnenilor. Cronica moldo-polonă scrie: „Și-a luat voievodul soție pe Maria din Mangop, acolo era împărăție creștină cu țarul din Perecop”. Apropierea dintre Moldova și Principatul Mangop a favorizat ambele părți, consolidând potențialul lor militar în confruntarea antiotomană. Înrudirea cu urmașii familiei imperiale bizantine ridica cu mult prestigiul Moldovei în lumea creștină ortodoxă în general și în Transilvania și Țara Românească în special. Ea avea menirea să contribuie, precum și în cazul primei căsătorii a lui Ștefan cel Mare cu Eudochia de Kiev, la constituirea în Moldova a unui centru al lumii creștine ortodoxe, mai ales al creștinilor ortodocși din Balcani. Cronica de la Bistrița menționează că Ștefan cel Mare este numit în continuare cu mare solemnitate de către „boieri și orășeni în frunte cu mitropolitul țar, adică împărat”. Concomitent cu acțiunile de amploare contra Țării Românești, Ștefan pornește deschis în 1473 împotriva Porții, refuzând să plătească tributul. Frontul danubiano-pontic deschis de Ștefan cel Mare îndată după biruința grea a sultanului asupra lui Uzun Hasan la Otlukbeli (14 august 1473), ce a slăbit simțitor forțele militare ale otomanilor, se arăta deosebit de periculos Porții. În contextul amplificării și extinderii războiului otomano-venețian, Moldova era în stare să armonizeze toate forțele politice amenințate de expansiunea otomană și să stabilească legături directe cu Veneția, cât și cu statele asiatice și din Caucaz. Războaiele moldo-otomane (1473-1486) au avut caracterul unor lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării. Noua situație la Dunărea de Jos, care primejduia grav interesele Imperiului Otoman, a împins puterea islamică spre o confruntare directă cu Moldova, după distrugerea statului Akkoyunlu. Astfel, Moldova devine unul din pilonii de bază ai coaliției antiotomane. Încetând a mai fi un obiect al rivalității polono-ungare, Moldova se impune drept un factor activ al politicii antiotomane europene. În noua conjunctură internațională Mehmed al II-lea, începând cu finele anului 1473, își îndreaptă principalele forțe în Europa Centrală, incluzându-se activ în conflictul din Țara Românească. În conformitate cu dispoziția lui, sangeacbeii turci de lângă hotar l-au izgonit din tronul valah pe Laiotă Basarab și l-au restabilit pe Radu cel Frumos. Totodată, a început și jefuirea pământurilor de sud ale Moldovei. De la sfârșitul anului 1473 și până la sfârșitul anului următor, Țara Românească a trecut din stăpânirea domnilor instaurați de Ștefan la Târgoviște sub acea a vasalilor Porții și a beilor de la Dunăre. În primăvara anului 1474 Ștefan reușește să întoarcă la tronul Valahiei pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos e nevoit să fugă în Transilvania, unde moare (1475). O perioadă scurtă Laiotă a promovat o politica antiotomană în înțelegere cu domnul moldovean, însă în curând, sub presiunea turcilor, el trece de partea sultanului. Colaborarea lui Ștefan cu magnații din Transilvania are drept rezultat înlăturarea lui Laiotă și înscăunarea lui Țepeș, cunoscut și sub numele de Basarab cel Tânăr. Dar domnia lui Țepeș este de scurtă durată, pentru că în toamna anului 1474 oștile turcești trec Dunărea pe pământul Valahiei, îndreptându-se spre Moldova. Expansiunea otomană, care amenința tot mai mult Moldova, l-a obligat pe Ștefan să se dezică pe o perioadă de planurile sale în raport cu țara vecină. Pe de altă parte, noile atacuri ale lui Ștefan împotriva Țării Românești, primejdia care apăsa hotarul dunărean al Imperiului Otoman, îndeosebi acum când Ungaria reintra în luptă, l-au silit pe sultan să acorde prioritate acestui nou front. Sultanul a fost nevoit să retragă o mare forță militară de pe terenul de operațiuni împotriva Veneției din nordul Albaniei, pentru a înăbuși din timp pericolul ce se anunța dinspre Moldova. Beilerbeiul Rumeliei, Suleyman Hadâmbul, primește ordinul să întrerupă asediul cetății Scodrei (Shkoder), importantă poziție venețiană în Albania, apărată de venețieni sub conducerea lui Antonio Loredano, și să-și îndrepte oastea întărită cu noi corpuri de armată asupra Moldovei. Potrivit declarației autorizate a sultanului Bayazid al II-lea, Chilia era „cheia spre Moldova”, iar Cetatea Albă – „chezășiu a biruințelor asupra polonezilor, cehilor, rușilor, ungarilor și centru de comerț cu țările străine”. Mehmed al II-lea caracterizează importanța cetăților de la sud în următorii termeni: „Atât timp cât Chilia și Cetatea Albă sunt ale moldovenilor și Belgradul sârbesc al ungurilor nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”. Astfel, conflictul dintre Imperiul Otoman și Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare nu se datorează doar unor cauze economice, ci mai cu seamă celor militare. Mehmed al II-lea, conștient de faptul că stăpânirea Dunării de Jos îi oferea posibilitatea de a porni spre centrul Europei, își propune, în a doua jumătate a anului 1474, ca obiectiv principal, supunerea Moldovei. Programul include multe acțiuni diplomatice și militare. Pe de o parte, în a doua jumătate a anului 1474 Mehmed al II-lea a ordonat lui Ștefan cel Mare să aducă personal tributul la Istanbul, precum făcea domnul muntean, și să cedeze turcilor Chilia și Cetatea Albă. Sultanul îl prevenea că, dacă nu se va supune, îl va sili cu forța. Ca rezultat, Poarta obține motivarea formală a campaniei și purcede la realizarea ei. În ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care numeroase izvoare o evaluează la 100-120 mii de oameni, în care intra și corpul muntean, condusă de Suleyman Hadâmbul beilerbeiul Rumeliei, scos, după cum s-a menționat mai sus, de la asediul Scodrei (sultanul era atunci bolnav), trece hotarul Moldovei. Ea avea misiunea „să meargă fără întârziere contra domnului Moldovei și să readucă țara sub ascultarea Înaltei Porți”, nota cronicarul turc Mehmed Sa’adeddin. Bătălia hotărâtoare s-a dat în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, într-o marți. Se lăsase o negură deasă, care nu permitea inamicului să se orienteze pe teren și favoriza în gradul cel mai înalt atacul pentru cei care știau locurile. Domnul a folosit în această împrejurare o stratagemă militară: în spatele frontului otoman, pe malul opus al râului Bârlad, a fost trimis un grup de buciumași și câteva detașamente de oșteni-arcași, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei. Primii au intrat în lunca îngustă a râului Bârlad oștenii avangardei otomane. Focul artileriei și săgețile arcașilor moldoveni i-au silit să bată în retragere, așteptând forțele principale. Urmează atacul unităților avansate ale armatei moldovene. Un detașament a atacat frontul armatei turcești, în timp ce un al doilea a atacat din flanc. În urma pierderilor suferite de primul detașament, moldovenii sunt nevoiți să se retragă. Introducând mereu forțe proaspete de luptă, pe care le aveau din abundență, turcii au înfrânt, până la urmă, eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziție și înaintau spre cea de a doua, organizată la câteva sute de metri. În acest moment de grea cumpănă, tunurile dau o salvă ce constituia semnalul de atac al oastei de călăreți, rezervă situată după dealurile din dreapta. Totodată semnalul acesta era destinat și pentru oștile camuflate pe celălalt mal al Bârladului. De acolo buciumele au dat semnalul de atac al oastei, cunoscut deja bine de otomani, inducând în eroare pe turci asupra direcției unde se afla grosul oștirii moldovenești și rezerva comandamentului. Din cauza ceței dense, otomanilor li s-a părut că sunt înconjurați dinspre râul Bârlad și, cuprinși de spaimă și panică, au început să schimbe direcția atacului principal. O parte s-a îndreptat spre podurile de peste Bârlad, pentru a preveni un atac asupra flancului stâng al dispozitivelor otomane. Acolo au fost întâmpinați de o ploaie de săgeți și, cu prețul vieții multor oșteni moldoveni, ce luptau eroic cu forțele otomane superioare numeric, au fost împinși în locurile mlăștinoase, unde mulți și-au găsit sfârșitul. În acest moment, când deruta și panica domneau în oastea otomană, Ștefan cel Mare s-a aruncat el însuși cu cavaleria plină de forțe proaspete (circa 10 mii de oameni) în mijlocul bătăliei. Coborând de pe deal, călărimea moldovenească avea avantajele strategice respective. Moldovenii au lovit necruțător flancul drept și spatele forțelor principale ale otomanilor. Profitând de deruta din rândurile dușmanului, s-au ridicat la atac și pedestrașii moldoveni, astfel că, după câteva ore de luptă pe viață și pe moarte, grosul oastei turce și-a găsit aici sfârșitul. Resturile armatei otomane, în frunte cu Suleyman-pașa, au început retragerea în grabă, fiind dezorganizate și cuprinse de panică. Urmărirea a durat aproape patru zile, „de marți pînă vineri noaptea”, „pe un mare noroi”, după cum ne scriu cronicarii. Unii dintre fugari „s-au înecat în apa Siretului”, alții în Dunăre; mulți au fost făcuți prizonieri. „Și au biruit atunci Ștefan voievod – povestește letopisețul de la Bistrița – și au căzut atunci mulțime nenumărată de oameni și mulți și fără număr au fost prinși de vii, care mai apoi au fost tăiați, numai pe unul îl lăsară viu, pe fiul lui Isac-pașa; și steagurile lor împreună cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre…, iar Ștefan se întoarse cu oștenii săi ca un biruitor la scaunul său din Suceava”, unde a fost întâmpinat cu urarea „să trăiască împăratul (țarul)”, fiind deci considerat ca un urmaș ai împăraților bizantini. Victoria de la Vaslui a avut un mare răsunet internațional. Ea i-a adus imediat celebritatea lui Ștefan cel Mare în Europa medievală. Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de „atlet al lui Hristos”, numindu-l totodată „scut al Creștinătății”. Contemporanul acestor evenimente, cronicarul polonez Jan Dlugosz, sfetnic și secretar al regelui Poloniei, a dat o înaltă apreciere faptelor lui Ștefan: „O, bărbat minunat, exclamă el – întru nimic inferior vestiților conducători eroici pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în vremea noastră o victorie atât de strălucită în contra turcului. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze stăpânirea și conducerea militară a întregii lumi și mai ales funcțiunea de comandant și conducător împotriva turcului, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, pe când ceilalți regi și principi catolici se vlăguiesc în lâncezeală și plăceri sau în războaie civile”. E necesar de subliniat că Ștefan cel Mare nu a militat oficial pentru o cruciadă catolică, papală (era principe ortodox). Sarcina domnului consta în integrarea Moldovei într-un sistem de alianțe ale țărilor europene direct interesate în războiul antiotoman, precum Ungaria sau Veneția. Înfrângerea de la Vaslui a spulberat speranțele sultanului de a supune rapid Moldova. Biruința repurtată de Ștefan cel Mare a relevat nu numai sultanului, ci și întregii Europe, apariția unei noi puteri ostile Imperiului Otoman. Ea a impus Moldova printre factorii însemnați ai relațiilor internaționale în Europa Centrală și Răsăriteană. Însă zdrobirea armatei turcești nu însemna că lupta împotriva Imperiului Otoman a luat sfârșit. Ștefan Vodă se dovedise o personalitate politică prea pătrunzătoare pentru a nu înțelege că victoria de la Vaslui nu era decât o etapă a războiului hotărâtor împotriva turcilor și că o nouă campanie a sultanului era inevitabilă. La 25 ianuarie 1475 domnitorul a trimis o misivă către toți monarhii creștini din Europa, prin care, aducându-le la cunoștință biruința sa, le cerea în același timp să se ridice cu toții împotriva dușmanului comun. Ștefan însă rămâne și de data aceasta de unul singur în față turcilor. Ajutor efectiv, militar sau bănesc, Moldova n-a primit.

În acest context general-european Ștefan cel Mare întreprinde pași diplomatici concreți. Astfel, Moldova cere de la Polonia ajutorul militar necesar: 2000 de infanteriști polonezi, pentru a întări garnizoanele din Chilia și Cetatea Albă cu scopul de a opri și hărțui inamicul. Mai apoi forțele unite polone și moldovene urmau să dea lovitura decisivă armatei otomane în Camenița. Deși acest plan a fost susținut în mare parte de nobilimea polonă și lituaniană, Cazimir al IV-lea a rămas în continuare pe poziție neutră. Regele polonez vedea în Mehmed al II-lea un aliat al său împotriva Ungariei, neavând deci nici un interes să și-l facă dușman. Consecința acestei atitudini a Poloniei față de Moldova a făcut-o pe cea din urmă să se apropie de Ungaria, îndepărtându-se tot mai mult de Curtea de la Cracovia. La 12 iulie 1475 Ștefan cel Mare a încheiat tratatul de pace și alianță cu Ungaria, acceptând suzeranitatea regelui ungar. Astfel, după circa opt ani de la lupta de la Baia, Ștefan cel Mare restabilește relații bune cu Coroana ungară, care era, de asemenea, amenințată de expansiunea otomană. Domnul și consilierii săi puneau mari speranțe în ajutorul acordat de unguri, dar din nou fără rezultate reale. În pofida acestor fapte, tratatul din 1475 e un moment important în politica externă a Moldovei, în relațiile dintre cele două țări. Ștefan a încercat să evite o posibilă participare a Curții de la Suceava în confruntarea polono-ungară, excluzând Polonia dintre adversarele Moldovei, împotriva cărora urma să dea sprijin armat Ungariei. Însă tratatul moldo-ungar a înrăutățit totuși relațiile Moldovei cu Statul Polono-Lituanian, deoarece Ștefan rupsese relațiile de vasalitate cu Cazimir al IV-lea. Pentru a întoarce Moldova sub suzeranitatea poloneză, la Curtea din Cracovia se elaborează un plan de expansiune asupra vecinului de la sud, ce se va realiza către sfârșitul secolului al XV-lea. O atenție deosebită a acordat Curtea de la Suceava situației din Crimeea, unde existau câteva state. După moartea lui Hadji Ghiray (1466), întemeietorul Hanatului din Crimeea (înființat în 1436), se desfășoară o aprigă luptă pentru putere în care se include și Poarta Otomană. Către 1475 partida favorabilă Istanbulului, condusă de Mengli Ghiray și de puternicul șef al neamului Șirinilor, Eminek Mîrza, căpătase prioritate. Solii lui Ștefan vin la hanul tătar și încearcă să-l atragă în coaliția antiotomană. În același timp trimite un corp expediționar și instaurează la conducerea principatului Teodoro (Mangop) pe principele Alexandru, cumnatul său, înlăturându-l pe fratele acestuia Isac, vasal al sultanului. Concomitent se depun eforturi pentru a atrage conducerea coloniei genoveze Caffa în lupta antiotomană. Acești pași aveau scopul de a antrena întreaga Crimee în lupta împotriva otomanilor.

Situația creată în Hanatul Crimeei, cauzată de conflictele interne precum și de acțiunile militare și diplomatice ale lui Ștefan în Mangop și Caffa, l-a obligat pe Mehmed al II-lea să amâne campania din Moldova, programată pentru vara anului 1475, și să reorienteze în această regiune efortul diplomatic și militar. Sultanul își dădea bine seama că numai neutralizarea aliaților Moldovei, precum și organizarea unei campanii de mari proporții în Moldova vor grăbi supunerea țării de la nordul Dunării Inferioare. Iată de ce Mehmed al II-lea ia măsuri urgente pentru a-i înlătura pe eventualii aliați reali ai Moldovei. În iunie 1475 o puternică flotă otomană a sosit la Caffa, care a capitulat după un asediu de câteva zile și a căzut sub stăpânire turcă. Apoi, în decembrie 1475, au fost cucerite de turci celelalte centre creștine din Crimeea, inclusiv Mangopul. Mengli Ghiray a fost luat prizonier și a depus, la începutul anului 1476, jurământ de vasal al sultanului. Dependența vasalică față de sultan a Hanatului din Crimeea a schimbat foarte mult situația din regiunea nord-pontică în folosul Imperiului Otoman și a avut urmări grave pentru Europa Orientală și Centrală, precum și pentru Moldova. În viitor campaniile otomane vor fi însoțite și de atacurile de la est de Nistru ale cavaleriei rapide tătărești. Contribuția ei pe câmpul de luptă este considerată, în ultimul pătrar al sec. al XV-lea – sec. al XVI-lea, ca fiind foarte importantă. Însă folosirea acestor trupe de călăreți tătari în campaniile pe care sultanii intenționau să le facă în Europa Centrală în sec. al XV-lea nu se putea realiza, deoarece legătura pe uscat cu tătarii din Crimeea era posibilă numai prin Moldova. Iată de ce interesul otomanilor pentru supunerea Moldovei sporește acum și mai mult. Prin pământurile moldave supuse, hoardele tătare ar fi avut posibilitate să se deplaseze la sud spre Dobrogea sau Țara Românească pentru a ataca Regatul Ungar, iar pe la nordul țării – să pătrundă în Ungaria sau Polonia pentru a înainta în centrul Europei. Astfel, noile cuceriri din Crimeea și subordonarea Hanatului Tătar pun problema unei legături pe uscat între imperiu și noile posesiuni ale acestuia. Cucerirea Moldovei, sau a cetăților de la sudul țării, ar fi facilitat crearea unei legături teritoriale a Imperiului Otoman de-a lungul hotarului nord-pontic și, fără îndoială, la transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”. În noul context internațional trecerea Hanatului Crimeea în subordonarea politică și militară a Porții a reprezentat un factor de însemnătate majoră pentru expansiunea otomană în bazinul nord-pontic, la început, și pentru înlesnirea întregii politici otomane în Europa și Asia, în general, până la dispariția hanatului în 1783. Pentru Moldova succesul otoman în Crimeea a avut consecințe nefaste și din alt punct de vedere. În perspectivă, Mengli Ghiray, la ordinul sultanului, va cere de la vecinii Moldovei să nu-i acorde ajutoare, amenințându-i că în caz contrar vor avea de luptat cu oastea crâmleană. Succesele obținute au permis Porții Otomane să izoleze politic Moldova și s-o împresoare militar. În primăvara anului 1476 Cazimir al IV-lea a încheiat o înțelegere de pace cu Poarta48. Țelul fixat de Poartă pentru noua campanie, pe care a pregătit-o sistematic, era de a supune Moldova Istanbulului și de a o elimina, astfel, din coaliția forțelor antiotomane. Această strategie ar fi asigurat securitatea Imperiului Otoman la Dunărea de Jos și ar fi permis reluarea ofensivei împotriva Veneției și a Ungariei. Deja în vara anului 1475 puterea militară a Moldovei a fost din nou amenințată de flota turcă, care, după cucerirea Caffei, s-a îndreptat spre cetățile sudice ale Moldovei, fiind însă respinsă. Așteptându-se la riposta Porții, Ștefan cel Mare a luat și măsuri de întărire a sistemului de fortificații, o atenție specială fiind acordată Chiliei și Cetății Albe, primele care urmau să se opună puternicului inamic. Hotinul, Cetatea Neamțului și Suceava au fost de asemenea reparate și aprovizionate suplimentar cu provizii, ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Pentru a întări puterea centrală, se fac unele schimbări în aparatul de stat. Rangul de mare logofăt în 1475 l-a primit Ioan Tăutul, care păstrează această demnitate și pe timpul urmașului lui Ștefan, Bogdan al III-lea, până în 1511, adică 36 de ani. Istoricul I. Ursu îl consideră drept „principalul colaborator al domnului în ultimele decenii”, mâna lui dreaptă în problemele diplomatice, uneori tot atât de grele și de importante ca și cele de ordin militar. În așa fel, în vara anului 1476 Țara Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, se află în fața Imperiului Otoman, consolidat mult în ultimul an de către marele strateg și diplomat Mehmed al II-lea. Forțele politice și militare ale ambelor puteri medievale erau inegale, și doar capacitatea de organizare și de conducere a domnului Ștefan cel Mare și Sfânt, mai corect spus, geniul marelui voievod, vor salva Țara Moldovei de pericolul lichidării ei ca stat în Europa Centrală. Etapa a doua a domniei lui Ștefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin conținutul ei, etapa luptei antiotomane . În anul 1474 încordarea relațiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Țara Românească de partea Moldovei, cu toate că suferă iarăși eșec, slăbesc totuși pozițiile turcilor în țara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda, la somațiile sultanului, Chilia și Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească acțiunile împotriva Albaniei și să trimită contra Moldovei în ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de oșteni sub conducerea lui Hagi Soliman Hadâmbul (adică Eunucul), beilerbeiul (guvernatorul) Rumeliei. Pericolul fiind destul de mare, Ștefan a chemat poporul în apărarea țării. Oastea cea mare, de 40 mii de oameni, se adună în scurt timp în tabăra de lângă Vaslui. Câteva pâlcuri ale oștii moldovenești au întâmpinat dușmanul la Dunăre, pricinuindu-i pierderi considerabile în timpul trecerii fluviului. Mai apoi, sub presiunea forțelor superioare ale inamicului, armata bate în retragere în adâncul țării, pe drumul ce șerpuia prin valea râului Bârlad, conform unui plan chibzuit de marele voievod. Locul ales pentru bătălia decisivă în apropiere de Vaslui, acolo unde râulețul Racova se varsă în Bârlad, având în jur o zonă mlăștinoasă și mărginită de păduri era cel mai potrivit. El nu permitea o desfășurare largă a oștilor inamice, efectivul lor numeros devenind astfel inactiv. Pe deal, în fața văii, au fost postați ostași pedeștri. La flancuri a fost amplasată artileria (vreo 20 de tunuri). Ștefan cu sfetnicii săi își instalează corturile în spatele forțelor armate principale, nu departe de valea unde urma să aibă loc lupta decisivă. Lupta hotărâtoare s-a dat în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase o ceață densă, vizibilitatea era extrem de redusă și inamicul nu se putea orienta clar. Domnul a folosit și această împrejurare, recurgând la o stratagemă militară: după Dealul Muntenilor a fost amplasată ca rezervă călărimea (10-12 mii de oameni), iar pe malul opus al râului Bârlad a fost trimis un grup de buciumași și câteva detașamente de oșteni, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei. Primii au intrat în lunca îngustă a râului Bârlad oștenii avangărzii otomane, dar focul artileriei și săgețile arcașilor moldoveni i-au silit să bată în retragere și să aștepte forțele principale. Introducând mereu forțe proaspete în luptă, turcii au înfrânt până la urmă eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziție și înaintau spre cea de a doua, organizată la câteva sute de metri. În acest moment de grea cumpănă, salvele de tunuri au chemat la atac oștile de rezervă de după dealurile din dreapta și pe cele camuflate pe celălalt mal al Bârladului.

Din cauza ceței dese, otomanilor li s-a părut că sunt înconjurați dinspre Bârlad și, cuprinși de panică, au început să-și schimbe direcția atacului principal. Mulți dintre ei s-au ȋndreptat spre podurile de peste Bârlad pentru a preveni un atac asupra flancului stâng al dispozitivelor lor. Acolo au fost întâmpinați de o ploaie de săgeți ale oștenilor moldoveni și au fost împinși în mlaștinile adânci, unde mulți și-au găsit sfârșitul. În acest moment, de sub Dealul Muntenilor, care străjuia dinspre est lunca Bȋrladului, au pornit la contraatac cei 10-12 mii de călăreți moldoveni în frunte cu Ștefan, care au lovit necruțător flancul drept și spatele forțelor principale ale inamicului. Profitând de deruta din rândurile dușmanului, s-au ridicat la atac și pedestrașii din vale, astfel că după câteva ore de luptă pe viață și pe moarte, grosul oștii lui Suleyman pașa și-a găsit aici sfârșitul. Resturile armatei otomane s-au retras în grabă, suferind pierderi însemnate din partea cavaleriei moldovenești, îndeosebi la trecerea Dunării.

În scrisorile trimise unor conducători de state din Europa, la 25 ianuarie 1475, el îi avertiza că sultanul va veni negreșit împotriva Moldovei “cu capul său și cu toată puterea sa” și că, dacă această țară, “poartă a creștinătății”, va fi pierdută, “toată creștinătatea va fi în mare primejdie”. Puterile europene n-au dat curs cererilor voievodului Moldovei. Ștefan și de data aceasta rămâne de unul singur în fața turcilor. După ce înclină echilibrul de forțe din bazinul Mării Negre în favoarea sa, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, cu un efectiv constituind, după unele surse contemporane, circa 150 mii de oameni, se îndreaptă în vara anului 1476 spre Moldova. Ocupândul Romanul, oștile otomane înaintează spre Cetatea Neamțului pentru a o cuceri. Aici, în apropiere de confluența râulețului Alb cu râul Moldova, oastea moldavă este dislocată pe dealurile acoperite cu păduri din jurul podișului îngust, numit Valea Albă. Pozițiile moldovenilor sunt întărite cu valuri de pământ, trunchiuri de copaci, iar carele sunt legate între ele după exemplul husiților. În centru și pe flancuri sunt așezate pâlcuri de arcași și tunuri ce băteau orice palmă de pământ, până la râulețul Alb. În a doua jumătate a zilei de 26 iulie 1476 cele două forțe stăteau față în față. La ordinul sultanului, se dezlănțuie atacul general asupra pozițiilor fortificate ale moldovenilor. Însă moldovenii, deși raportul de forțe era inegal (mai mult de 10 la 1), au rezistat. Spre sfârșitul zilei însă ei, încetul cu încetul, sunt nevoiți să se retragă de pe înălțimile întărite în pădurile din spate, folosindu-se de căderea nopții. Pentru a se retrage mai ușor, ei lasă pe câmpul de luptă toate tunurile, carele și bagajele, care au devenit trofee în mâinile adversarilor. Acestea constituiau desigur pierderi mari pentru moldoveni, dar sultanul nu și-a realizat la 26 iulie planul de a zdrobi oastea lui Ștefan. Pomelnicul mănăstirii Bistrița consemnează într-un alineat special pe marii boieri și dregători care au căzut în război cu turcii. "Și căzură acolo – povestește letopisețul de la Bistrița – vitejii cei buni și tineri și oastea cea bună și vitează… și mare scârbă au fost atunci în Țara Moldovei și în toate țările și domniile de primprejur”. În amintirea eroilor căzuți în luptă, în centrul platoului Valea Albă este ridicată o biserică. Pentru a dezvolta succesul pe care l-a obținut la Valea Albă, Mehmet al II-lea s-a îndreptat spre Suceava și celelalte cetăți moldave, dar acestea au rezistat eroic. Pe la mijlocul lui august, sultanul este nevoit deja să dea ordinul de retragere și să părăsească țara “fără de ispravă”, după cum afirmă cronicarul. Cavaleria lui Ștefan a început să urmărească dușmanul și l-a hărțuit până ce a părăsit pământul Moldovei. Ultimul mare război cu otomanii s-a desfășurat în vara anului 1484, când Baiazid al II-lea pornește în fruntea unei mari armate (de circa 150 mii de oameni) asupra Moldovei. La porunca Porții, la această campanie participă și oastea muntenească și cea tătară. Lovitura principală din 1484 a fost îndreptată asupra Chiliei și Cetății Albe, care, după o apărare eroică, cad în mâinile asediatorilor. Vestind pretutindeni despre marea sa victorie, sultanul caracteriza Chilia drept “cheie și poartă a toată Țara Moldovei și a toată Țara Ungurească și a țărilor de pe Dunăre”, iar Cetatea Albă “cheie pentru toată Țara Leșească, Țara Românească, Țara Tătărească și toată Marea Neagră”. Căderea Chiliei și a Cetății Albe a constituit o lovitură extrem de grea pentru țară și a slăbit considerabil statul moldovenesc. Comerțul internațional de tranzit de la Marea Neagră pe uscat decade mult. Pierderea cetăților a provocat o daună destul de mare în ceea ce privește capacitatea de apărare a țării. Ea rămâne expusă invaziilor otomane, pornite din cele două capete de pod din sudul Moldovei. Încercarea lui Ștefan cel Mare de a elibera aceste cetăți în anii 1484-1486 a suferit eșec. Atât Ungaria, cât și Polonia, după marile promisiuni ce le făcuseră Moldovei, încheiau tratate de pace cu Imperiul Otoman, în care recunoșteau de jure acapararea celor două cetăți din sud.

Capitolul 2-Țara Moldovei și Poarta Otomană -Secolul XVI (Domniile lui

Bogdan al III-lea și Alexandru Lăpușneanu)

Politica autoritară de centralizare a statului și de consolidare a obștii moldovenești, promovată de Ștefan al III-lea cel Mare, a creat condiții prielnice pentru dezvoltarea fructuoasă a Moldovei în toate domeniile, perioada domniei lui rămânând cea mai strălucită în istoria Moldovei. Numai fiind susținut de țărani, de boierimea mică, de orășeni, târgoveți și slujitori, înăbușind cu asprime orice încercare a boierimii mari de atentare asupra suveranității domnitorului și a țării, vodă Ștefan a putut alinia Statul Moldovenesc țărilor europene. Biruințele răsunătoare ale moldovenilor sub comanda lui Ștefan voievod asupra otomanilor, valahilor, polonilor, ungurilor au încununat de slavă binemeritată pe oștenii moldoveni, răspândind în întreaga Europă faima eroicului stat cu mândrul nume Moldova. Moldova ocupă o poziție geografică de importanță internațională făcând legătură între estul și centrul continentului. Spațiul carpato-danubiano-pontic a fost o zonă permanentă a intereselor economice și politice a marilor puteri. În perioada secolelor XIV-XVI Principatul este situat între trei mari puteri expansioniste ale timpului: la vest regatul Ungar, mai târziu Imperiul Habsburgic; la nord regatul Polon; la sud-vest și sud-est Imperiul Otoman. Strategia apărării independenței a fost aplicată în dependență și în funcție de împrejurări concrete, principiul fundamental de evitare a războiului prin diplomație. Când căile diplomatice se epuizau se recurgea la războiul general împotriva agresorului, angajând în luptă întregul popor pentru înfrângerea dușmanului. Se îmbinau mijloacele economice, politice, diplomatice și militare în efortul permanent de menținere a neutralității Țării. Oastea a reprezentat principalul mijloc de apărare a independenței. Țărănimea a constituit temelia sistemului militar, tradiția luptei întregului popor. Această tradiție este atestată în timpul războaielor de apărare duse de Ștefan cel Mare împotriva turcilor 1473-1486, cât și la urmașii acestuia în secolele următoare. Astfel putem vorbi despre existența în Țara Moldovei a Oastei permanente, caracteristică pentru curtea domnească și curțile boierești cetăți și paza hotarelor și Oastea mare, cea după cum am mai relatat compusă din toți bărbații Țării ce pot ținea arma în mâini. Reieșind din aceste componente, Domnitorul putea să adune sub steagul țării în caz de primejdie o oaste de 40 000 – 60 000 de ostași, cifre atestate de cronicarii străini în timpul bătăliilor duse de Voievozii Moldoveni. De la mijlocul secolului al XVI-lea țărănimea a fost mai puțin chemată la oaste decât în perioada precedentă. Păstrând și în continuare un caracter popular, oastea a trebuit adaptată la noile realități și exigențe internaționale, mărimea și organizarea ei fiind corelată și cu veniturile financiare. Din secolul al XVI ea devine o oștire permanentă bazată în cele mai multe cazuri pe categorii și elemente militare străine, baza constituind-o călărimea. Armele erau confecționate de meșterii din țară sau erau importate din Transilvania, Austria și din Lvov. În afară de armele albe se foloseau armele de foc, care în secolul al XVI devin cele mai mobile și cele mai multe în Europa. Se foloseau bombardele, culevrinele și puștile grele (archebuzele), tunurile de câmp și mortierele. Țara Moldovei a dispus pe perioada secolelor XIV-XIX și de flotila Dunăreană și Maritimă, care cuprindea și cetățile, punctele de escală, porturile situate pe litoralul vestic al Mării Negre și pe cursul Dunării. Flota era organizată din nave mici care executau diverse operațiuni de aprovizionare, transport, recunoaștere și asediu. Dezvoltarea societății în secolele XIV-XV era strâns legată de efortul pentru stăvilirea agresiunilor străine ale tătarilor, teutonilor și turcilor. Dezvoltarea procesului istoric de mai târziu a fost influențat de cele mai importante probleme ale politicii internaționale: problema răsăriteană, căderea Hoardei de Aur, centralizarea statului rus, consolidarea economică și creșterea potențialului intern și extern ale Poloniei și Ungariei. Numărându-se printre cei mai de seamă voievozi ai Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb a guvernat-o din 2 iulie 15041 și până în 20 aprilie 1517. El a fost singurul fiu legitim supraviețuitor al lui Ștefan cel Mare (ce a domnit între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504) și al doamnei Maria Voichița (fiica lui Radu cel Frumos), numele primindu-l în amintirea bunicului său, Bogdan al II-lea (1449-1451), cel ucis la Reuseni.

Domnia lui Bogdan al- III-lea

Născut la 16 iunie 14797, Bogdan al III-lea fusese botezat și Vlad, evident în cinstea vestitului Vlad Țepeș, vărul primar al tatălui său, dar și pentru a-l deosebi de celălalt fiu al marelui Ștefan, ce a purtat tot numele de Bogdan (acesta, de altfel, a și murit la scurt timp după venirea pe lume a fratelui său mai mic). Până în 1498, în documentele interne ale statului moldav, el este consemnat cu ambele nume, atât cu cel moldovenesc de Bogdan, cât și cu cel muntenesc de Vlad (acesta fiind, de altfel, un onomastic foarte des întâlnit în rândul Basarabilor Drăculești, din care se trăgea și el pe linie maternă). Începând, însă, cu acest an, mai exact din 24 septembrie 1498, în hrisoavele domnești este pomenit doar cu numele de Bogdan la care i se adaugă și titlul de voievod, acest fapt învederând, că tatăl său și-l asociase la domnie.Referitor la dubla sa descendență princiară, Mușatină prin tată și Basarabă prin mamă, există izvoare istorice care o confirmă categoric. Astfel, pe o dveră datată 15 august 1510 și dăruită de Bogdan al III-lea mănăstirii Putna, apare textul: „Io Bogdan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan voievod, nepotul lui Radu voievod (cel Frumos.)”, iar pe o broderie, ce acoperea mormântul mamei sale (tot de la Putna) stă scris că: „Acest acoperământ l-a împodobit Io Bogdan voievod din mila lui Dumnezeu domn Țării Moldovei, fiul lui Ștefan voievod, nepotul lui Radu voievod și l-a pus pe mormântul întru sfințenie răposatei sale mame, Maria, doamna lui Ștefan voievod.” Prima informație sigură, cu privire la Bogdan al III-lea, o avem dintr-o scrisoare a medicului-agent venețian „Mathaeus Murianus” (Matteo Muriano), care-l îngrijea pe tatăl său, trimisă de acesta, din Suceava, la 7 decembrie 1502, din care aflăm că „domnul Bogdan voievod, urmează domnului, tatăl său, e sfios ca o fată și bărbat viteaz, prieten al virtuților și al oamenilor virtuoși, este tânăr ca de vreo 25 de ani” (estimarea vârsei sale de către venețian fiind greșit calculată, acesta „îmbătrânindu-l” cu, aproximativ, un an și jumătate). Impus cu forța la tron, încă din 30 iunie 1504, de tatăl său (care, deși grav bolnav, va pedepsi cu moartea pe acei boieri ce se opuneau voinței sale succesorale), el va continua politica promovată de vrednicu-i părinte (ce urmărea menținerea neatârnării Moldovei), cu toate că va fi nevoit să se confrunte, încă de la început, cu o serie de pretendenți la domnie, susținuți de Polonia, Imperiul Otoman și Ungaria, care, prin aceasta, urmăreau să-și subordoneze statul moldav propriilor interese.În prima parte a guvernării sale, Bogdan al III-lea a purtat, în permanență, lupte cu leșii, pentru stăpânirea Pocuției. Urmărind să ajungă la o înțelegere cu Polonia, el încearcă să realizeze o alianță matrimonială cu familia regală a acesteia, cerând-o în căsătorie pe Elisabeta Iagello, sora suveranului polon. În acest scop, în anul 1505, Bogdan al III-lea se declară dispus să păzească Lehia de tătari, să sprijine catolicismul în Moldova și chiar să renunțe formal la Pocuția (pe care urma să o recupereze, în mod definitiv, ca zestre, în urma căsătoriei cu prințesa polonă). De bună credință, el semnează, în luna iunie a aceluiași an, actul cedării, trimițând soli, la Cracovia, în vederea pregătirii nunții. Refuzat, în cele din urmă (deși se încheiase, deja, un contract, la Lublin, în 16 martie 1506, între logofătul Tăutu, vistierul Isac și pitarul Ivanco, reprezentanții voievodului român și regele Alexandru Iagello, în vederea înfăptuirii acestei uniuni dinastice), domnitorul de la Suceava încearcă să-l silească pe noul rege, Sigismund Iagello, să respecte promisiunea făcută de fratele și predecesorul său. În consecință, între anii 1506 și 1509, au avut loc mai multe expediții de jaf, de o parte și de alta a hotarului dintre cele două state vecine, oastea moldavă atacând sudul Lehiei, iar armata panilor poloni, nordul Moldovei. Prin intervenția regelui Ungariei, Vladislav Iagello (alt frate al regelui Poloniei), se ajunge la o împăcare între cele două tabere beligerante, consfințită printr-un tratat încheiat, la Camenița, în 22 ianuarie 1522. Pocuția, reanexată între timp de leși, rămânea pe mai departe un serios motiv de conflict între cele două țări creștine, iar Bogdan al III-lea renunța la ideea de a se mai căsători cu „mofturoasa” prințesă din neamul Iagellonilor, luând de soție pe o anume Nastasia (care va muri în 1512), iar, apoi, recăsătorindu-se, în 1513, cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău (domn al Munteniei între 1508-1509), fără, însă, a avea copii de la niciuna dintre ele. Urmași a avut doar din legături nelegitime și anume pe Ștefăniță (viitorul voievod), Petru, Ilie, Pătrașco, Marica și încă două fete cu numele de Ana (probabil că murind prima, numele a fost reatribuit), toți aceștia rod al dragostei lui pentru o anume Stana (moartă în 1518). De asemenea, alți descendenți ai săi au fost Petru (numit ca domn Alexandru Vodă și conceput cu o anume Anastasia din Lăpușna, de unde și supranumele de „Lăpușneanul”) și Aron (pretendent la domnia Moldovei în perioada 1550-1563), rezultat dintr-o relație cu o femeie rămasă necunoscută.Conflictul cu Polonia a contribuit, substanțial, la știrbirea prestigiului politic al țării sale, creând condiții prielnice unor atacuri din partea altor dușmani ai Moldovei. Cu toate că a dublat, în 1514, tributul datorat Înaltei Porți, ridicându-l de la 4.000 de galbeni (cât se plătea în vremea lui Ștefan cel Mare) la 8.000 de galbeni, Bogdan al III-lea reușește să mențină independența țării sale, lucru demonstrat și de faptul că el putea refuza cererile turcilor de a-i însoți în expediții militare sau de a le permite să treacă peste teritoriul moldav. Există, de asemenea, o serie de izvoare contemporane marelui voievod, care confirmă că Moldova a continuat să beneficieze de neatârnarea dobândită de gloriosul său înaintaș. Deși sultanii, din vremea sa, nu s-au amestecat, pe față, în politica „Kara Bogdaniei”, tătarii (vasalii Imperiului Otoman) au invadat-o de câteva ori, între 1510 și 1513, desigur cu asentimentul lor tacit. Aceste incursiuni erau ușurate și de faptul că Bogdan al III-lea nu a putut stabili cu polonii un plan comun de apărare împotriva tătarilor. În vederea ducerii unei mai eficiente lupte contra tătarilor, el încearcă să încheie o înțelegere cu Vasile al III-lea, marele cneaz al Moscovei (1505-1533), la care va trimite soli. Pe aceeași linie, Bogdan al III-lea inițiază chiar organizarea unei expediții moldo-polono-ruse, îndreptată împotriva acestora, demersul său, rămănând, din păcate, la stadiul de proiect, căci marele cneaz moscovit se afla în război cu regele Poloniei. Voievodul moldav va încerca, fără succes însă, să-i aducă pe cei doi rivali la masa tratativelor, oferindu-se, în 1514, să medieze chiar el pacea. În ceea ce privește relațiile sale cu Muntenia, ele au fost destul de tensionate, căci cei doi pretendenți, ce i-au tulburat domnia, au fost sprijiniți de voievozii acesteia, iar o serie de boieri potrivnici politicii absolutiste duse de Ștefan cel Mare și de el și-au găsit refugiul pe teritoriul statului românesc sud-carpatin. Astfel, în 1507, Radu cel Mare (domnul Țării Românești între 1495-1508), instigat de boierii pribegi (printre care se număra și un anume Bogdan, ce va ajunge chiar cumnat al domnului muntean), dar și de regele Poloniei, sprijină cu oaste pe pretendentul Roman din Coșești, care pătrunde în Moldova, prădând ținutul Putnei, gest de ostilitate la care Bogdan al III-lea a răspuns cu aceeași monedă, arzând și jefuind regiunea Râmnicului. Conflictul dintre cei doi voievozi va fi aplanat prin mijlocirea ierarhului Maxim Brancovici, care se înrudea cu familia despoților sârbi Brancovici. Mai târziu, în treburile Moldovei se va amesteca și Neagoe Basarab (domn al Țării Românești din 23 ianuarie 1512 și până în 15 septembrie 1521), care îl susține, în februarie 1514, pe un alt pretendent, un anume Trifăilă, ce a fost însă repede înfrânt de oastea moldavă, într-o bătălie scurtă dar sângeroasă, desfășurată lângă Vaslui (27 februarie 1514), la finalul căreia va fi luat prizonier și ucis prin decapitare. În guvernarea sa (destul de liniștită pe plan intern) Bogdan al III-lea s-a sprijinit mult pe Luca Arbore, portarul Sucevei, el promovând o deplină înțelegere cu Sfatul domnesc în care nu a făcut nici o schimbare violentă. Urmărind să conserve opera lui Ștefan cel Mare, el a reușit să realizeze acest lucru, păstrând cu demnitate și transmițând mai departe moștenirea lăsată de ilustrul său înaintaș, meritând, prin urmare, pe deplin laudele cronicarului Grigore Ureche, care spunea că: „nu cu puțină laudă pentru lucrurile cele vitejăști ce făciia, că nu în beții, nici în ospețe petrecea, ci ca un strejar în toate părțile priveghiia, ca să nu să știrbească țara ce-i rămăsăse de la tată-său”. El se va stinge din viață, în târgul Hușilor, la 20 aprilie 1517, așa cum aflăm din inscripția săpată pe lespedea sa funerară din biserica mănăstirii Putna, unde și-a găsit odihna de veci, alături de ctitorul acesteia, marele Ștefan, părintele său.Cauzele care au dus la moartea sa, la numai treizeci și opt de ani, pe când se afla în plină putere, au rămas necunoscute până astăzi. Referitor la porecla sa, părerile sunt împărțite. În timp ce A. D. Xenopol nu este de acord că ar fi fost „orb de un ochi”, pentru că, potrivit canoanelor vremii, având o astfel de infirmitate nu putea deveni domn (marele nostru cărturar considerându-l mai degrabă „încrucișat”, adică se uita cruciș, era sașiu), istoricul I. Ursu se opune categoric ideii ca Bogdan al III-lea să fie numit „Orbul”, „Chiorul” sau „Încrucișatul”, susținând că „afirmarea cronicarilor poloni, care îl arată cu un singur ochi (monoculus), nu este confirmată de izvoarele noastre (…). Mi se pare o impietate numirea de „Orbul”, cu atât mai mult că nu se poate dovedi că a fost orb”. De altfel, în nici un document intern, din epoca lui Bogdan al III-lea, nu se vorbește despre faptul că el ar fi avut vreun defect fizic. Dacă acesta ar fi existat adversarii lui politici l-ar fi folosit împotriva alegerii sale ca domn. De asemenea, deși era medic, nici agentul venețian Matteo Muriano, care-l descrisese în scrisoarea, din 7 decembrie 1502 (amintită mai sus), nu consemnează existența vreunei infirmități pe fața lui Bogdan. Cel care a făcut ca lui Bogdan al III-lea să i se atribuie cea mai cunoscută poreclă a sa a fost Grigore Ureche (deci abia în secolul al XVII-lea), care, în letopisețul său, îl numește „Bogdan vodă cel Grozav și Orbu” sau „Bogdan vodă cel Orb și Grozav”, cunoscutul cronicar moldovean consemnând în lucrarea sa „că au fostu Bogdan vodă grozav la față (adică groaznic la înfățișare) și orb de un ochiu”. După cum știm, însă, Ureche era tributar izvoarelor narative polone, de regulă subiective (exagerarea defectului avut de bravul voievod român fiind folosită de regele Polonie drept pretext în anularea logodnei dintre sora sa și acesta), pe care le-a utilizat, constant, atunci când și-a redactat cronica (el fiind un filo-polon convins), fapt ce conduce, astfel, la punerea sub semnul întrebării a exactității și corectitudinii informațiilor transmise de marele nostru cronicar. Că toată această teorie, legată de „sluțenia” lui Bogdan al III-lea, nu stă în picioare, o demonstrează cu prisosință și imaginile sale de pe frescele din bisericile „Sfântul Nicolae” din Dorohoi și „Sfântul Ilie” din Suceava, de la mănăstirea Dobrovăț și, mai recent (și deci mai puțin cunoscută), cea de pe dvera dăruită de el mănăstirii Putna, la 15 august 1510. Reprezentările respective ni-l arată ca pe un tânăr frumos, ce nu suferea de nici o infirmitate vizibilă la ochi.

În ceea ce privește supranumele de „cel Grozav”, acesta nu trebuie să însemne neapărat că avea o înfățișare urâtă, ci mai degrabă el indică o persoană cu calități fizice și morale remarcabile, știut fiind că fiul lui Ștefan cel Mare s-a dovedit a fi deosebit de viteaz pe câmpul de luptă, așa cum, de altfel, recunoaște în cronica sa însuși Grigore Ureche. Spre 1509 Bogdan al III-lea, urmașul lui Ștefan, a fost implicat în conflictul din interiorul Turciei. Feciorul sultanului Ahmed cu susținerea sultanului Baiazid al II-lea (1481-1512), dintr-o parte, și alt fecior al sultanului, Selim, din altă parte, întreprindeau tentative de a obține susținerea Moldovei. Sub presiunea sultanului Baiazid, Bogdan al III-lea a fost nevoit să-l susține pe Ahmed (1509), fapt, care avea mai târziu urmări tragice pentru Moldova. În 1510 Selim a organizat o incursiune turcească spre Moldova, care cu mari probleme a fost respins de armata Moldovei. În 1511 Selim a ocupat Chilia și Cetatea Albă. Ungaria și Polonia, nefăcând la cereri insistente a lui Bogdan, au refuzat să acorde lui un oarecare ajutor. În august 1511 Baiazid a cerut de la Bogdan să atace armata lui Selim, ce domnul Moldovei și a executat. Însă spre sfârșitul anului 1511 situația politică în Turcia s-a schimbat radical în folosul lui Selim. În ianuarie 1512 Bogdan a restabilit contacte cu Selim și susținătorii lui tătarii din Crimeea.

În aprilie 1512 Selim a venit la putere, ce a impus pe Bogdan să expedieze lui unele cadouri bogate. La cererea lui Selim în 1512 a fost încheiat un noul acord moldo-turc, conform căruia mărimea tributului a fost ridicatâ de la 5 spre 8000 de galbeni. Moldova s-a obligat să ofere Turciei anual câte 40 șoimuri, să participe la indicația sultanului în campaniile militare turcești, construcția drumurilor, reparația podurilor. Mărimea armatei moldovenești se reducea la 20 000 de oameni. În afara acestuia, negustorii turci obțineau privilegii comerciale în sfera procurării mărfurilor în porturile Galați, Izmail, Chilia. Conform acestui document, domnul Moldovei trebuia fi originar din țară, om creștin și să provine din familia unui principe. El păstra în deplina măsură toate funcțiile sale politice, militare, administrative și judecătorești. Sub presiunea lui Selim, Bogdan s-a recunoscut pe sine vasal și un sclav al sultanului – împreună cu toți locuitori ai țării. Actul din 1512 a stabilit relații de vasalitate între Moldova și Turcia cu caracter economico-militar. Această formă de dependență permite totuși s-o numim „declarație de proclamare a autonomiei politico-economică a Moldovei față de Turcia”. Dezvoltarea economică a Moldovei Turcia la această etapă practic nu controla (până 1538), domnii Moldovei dispuneau de libertatea în acțiunile sale în domeniul politicii interne și libertatea limitată în sfera politicii externe (limitări se refereau numai la încheierea acordurilor cu caracter antiosman, însă și această cerere a rămas până la 1711 destul de condiționată: de exemplu, în 1535 Petru Rareș a încheiat cu Ferdinand Habsburg o înțelegere secretă cu privire la lupta comună cu expansiunea osmană. Dependența militară a Moldovei de Imperiul Osman nu împiedica țării noastre să efectueze atacuri asupra turcilor. Această afirmație poate fi confirmată cu o serie de argumente. La 11 iunie 1524 domnul Moldovei ,Ștefaniță a zdrobit un corp de armată turcesc, care revenea din Polonia, lângă Tărăsăuți, fapt, care nu avea urmări politice pentru Moldova. Petru Rareș în 1529 și 1531 participă în conficte militare cu Habsburgii și Polonia, uneori obținând succese (înfrângerea austriecilor lângă Feldioara în 1529), la faptul, că Polonia a fost la acea perioada țara aliata turcilor. În repetate rânduri armata moldovenească zdrobea și detașamentele altui aliat al turcilor – tătarilor din Crimeea. Aveau loc și cazuri, când domnii Moldovei nu executau ordinile sultanului, neconvenabile pentru ei. Spre exemplu, în 1520-1521 domnul Moldovei, Ștefăniță cu ajutorul consilierilor săi a „ocolit” ordinul sultanului cu privire la expedierea ostașilor din Moldova în Ardeal pentru ar ajuta turcilor în asedierea Belgradului. Independența Moldovei a fost recunoscută și de turci. Conform acordului moldo-turc din 1529 între Petru Rareș și sultanul turc Suleyman I, hotarele Moldovei se declarau constante. Turcilor era interzis să aibă pământuri, case, magazine în proprietate sa. A fost limitată chiar și activitatea negustorilor turci: turcii aveau avantaje la procurarea mărfurilor în porturile Galați, Izmail, Chilia, ei nu aveau dreptul fără permisiunea domnului Moldovei să pătrunde în fundul țării. Aceasta starea de lucruri nu mai putea dura mult timp. Turcia, care a atins în perioada lui Suleyman I (1520-1566) culmea gloriei sale, a decis să pună capăt libertății „excesive” a Moldovei. Conform concepției musulmane a relațiilor internaționale, care era împărtășită atunci și de sultanii Turciei, lumea era împărțită în cea controlată de musulmani (casa islamului), lumea, care nu era controlată de musulmani (casa războiului) și teritoriile, care au recunoscut suzeranitatea osmană (casa păcii). Ultima „casă” se plasa geografic între cele două „case” menționate și teritoriile ei erau treptat atrase de către Turcia în sfera de influența sa. Moldova a devenit exemplul acestei „case”. În august 1538 armata lui Suleyman I, detașamentele tătărești și poloneze au invadat Moldova. Petru Rareș a încheiat o înțelegere cu polonezii, a zdrobit tătari lângă Ștefănești, însă din cauza trădării boierimii nu a putut rezista în fața turcilor și a fugit în Ardeal. La 15 septembrie 1538 turcii, care nu au întâlnit o oarecare rezistență, au ocupat Suceava. Sudul Moldovei, Bugeac, care a fost numit de către turci Basarabia, și cetatea Tighina au fost anexate de turci. Domnul Moldovei pentru prima dată în istoria țării a fost numit din interiorul țării – turcii au numit în această funcție pe Ștefan Lăcustă (1538-1540), lăsând pentru paza lui o garnizoană de 500 ieniceri. Folosindu-și de haosul politic în țara, Polonia a anexat Hotin. Însă și în condițiile autonomiei mult mai reduse domnii Moldovei dispuneau de drepturi destul de largi.Dificil la faptul, că domnii Moldovei se considerau funcționari de nivel mediu (beci), achitau sultanului mite pentru numirea în funcție (spre exemplu, Petru Rareș a plătit pentru reȋnscăunarea în 1541 150 000 galbeni), se aprobau personal de către sultan și erau nevoiți să exprime sultanului semnele de credință, legislația musulmană nu se extindea pe teritoriul Moldovei, Turcia nu avea dreptul să recruteze pe băieți din Moldova în corpul de ieniceri. Turcii nu aveau dreptul să locuiască în Moldova și să construiască în țara moschee. În afara acestuia, pe lângă curtea osmană se aflau ambasadorii – reprezentanții domnului Moldovei pe lângă sultanul (într-o oarecare măsură ele pot fi numite „ambasadori” ai Moldovei în Turcia). Domnii Moldovei au păstrat dreptul la contacte internaționale și încheierea acordurilor cu alte țări europene (formal – cu acordul sultanului). Cu toate acestea Moldova destul de des încheia acorduri cu alte state și organiza acțiuni militare (până la 1711) fără înștiințarea Stambulului despre cele întâmplate. Petru Rareș la 1 martie 1542 a încheiat acordul cu Ioachim al II-lea din Brandenburg, căruia a oferit pentru campania antiturcească 200 000 de florine, iar în 1545 în mod samavolnic a ocupat teritoriile altui vasal al Turciei – Ardealului (cetățile Ciceul și Cetatea de Baltă). În alt caz domnul Moldovei Ștefan Lăcustă (1538-1540), care nu demult a fost aprobat de turci, a stabilit relațiile secrete cu împăratul austriac Ferdinand. În această perioadă să înăsprește lupta marilor puteri europene cu Turcia pentru sfera de influență în Moldova. Generalul austriac Kastaldo a susținut deschis complotul nobilimii contra domnului Moldovei Ștefan Rareș, care s-a încheiat cu uciderea domnului la 1 septembrie 1552. Habsburgii au susținut venirea la putere la 18 noiembrie 1561 a aventurierului Iacob Despot Heraklid. Cu Austria se lupta Polonia, care dorea restabilirea fostei influențe sale în Moldova. Deja în 1547 a fost reînnoit acordul moldo-polon din 1538, prin care Moldova renunța de la drepturile sale la Pocuția, iar Polonia se obliga să acorde lui Petru (mai târziu și Ilie) Rareș în caz de necesitate un adăpost. Cu ajutorul nobilimii poloneze Alexandru Lăpușneanu a venit la putere în septembrie 1552 și a adus jurământ de vasalitate regelui polon, prin care a restabilit practica suzeranității duble, care, în opinia unor autori, exista până la sfârșitul secolului XVI. Alt om politic, numit sub presiunea Poloniei, Ștefan Tomșa a destituit pe Despot la 6 noiembrie 1563 și a ocupat locul lui. (Tot în Polonia el și-a găsit adăpost în 1564, când a fost destituit de turci), iar Bogdan Lăpușneanu, necătând la faptul, că a fost numit de turci (2 octombrie 1569), a adus jurământ de credință regelui polon. Lăsând domnilor Moldovei dreptul la liberă acțiune în sfera politicii interne și externe, Turcia căuta modalități să lărgească influența sa economică în Moldova. Porta Otomană a elaborat lista și normele predării obligatorie a produselor alimentare la prețuri reduse în Turcia (inclusiv oi, căi, miere, ceară, producția viticolă, cânepă) ș.a. Vânzarea lor de către Moldova la piața liberă a fost interzisă sau limitată. Turcii țineau cont de existența acestor libertăți, care amenințau pozițiilor sale în regiune. În a doua jumătate a sec.XVI armata Moldovei a fost redusă de către turci de la 40 000 la 10 000 de oameni.

Domnia lui Alexandru Lăpușneanul

În perioada domniei lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568) au fost dărâmate până la temelie majoritatea absolută a cetăților Moldovei, în afara de acele, ce se aflau în apropierea hotarelor cu Polonia (Soroca, Hotin), iar capitala a fost transferată din Suceava la sud, în Iași, mai aproape de hotarele turcești. Politica economică a Turciei, îndreptată spre jefuirea țării, a contribuit la întărirea tendințelor separatiste. Lupta lui Ioan-Vodă cel Cumplit (1572-1574) pentru eliberarea de sub jugul turcesc a fost cauzată de cererea Turciei de a ridica mărimea haraciului – de la 40 la 80 000 de galbeni. În activitatea sa anti-turcească Ioan se orienta la Polonia și a făcut pe căzacii de la Zaporojie aliați ai săi. Turcii au înăbușit răscoala lui Ioan Vodă după bătălia pe lângă Jiliște (11 iunie 1574), iar Ioan vodă a fost executat. Posibil, din acest motiv turcii nu au făcut concluzii necesare din cele întâmplate: presiunea economică turcească după 1574 numai a crescut. A crescut considerabil numărul impozitelor, mărimea haraciului a atins cifra de 65 000 de galbeni, iar Aron Tiranul la înscăunările sale pe tronul Moldovei (1591-1592; 1592-1595) achita turcilor pentru aceasta sume fantastice (400 000, sau chiar 1 000 000 de galbeni). Toate cele menționate au atras după sine o mulțimea de răscoale, care au adus la războiul pentru eliberarea de sub jugul turcesc (1594-1600). Acest război a devenit apogeul în lupta Poloniei (formal pasivă în acest conflict) cu Turcia pentru influența asupra Moldovei. Spre anii ’1590 în Europa s-a format așa-zisa Liga Creștină (Austria, Spania, Toscana, Mantuia, Ferara, Ardeal, Muntenia), care au pus scopul să se lupte cu Imperiul Otoman. Acest fapt a devenit motivul pentru schimbarea orientării politice, făcute de domnul Moldovei Aron Tiran. În august 1594 el a semnat consecutiv acordul de alianță cu Austria, care prevedea lupta comună împotriva turcilor, mai târziu a recunoscut (pentru prima dată în istoria Moldovei) în calitate de suzeran al său pe principe ardelean Sigizmund Bathory, iar în septembrie 1594 a semnat un acord cu privire la alianță antiturcească cu Mihai Viteazul, domn al Munteniei (războiul s-a început în noiembrie 1594 cu un atac asupra garnizoanelor turcești la București și Iași).

După recunoașterea Ardealului în calitate de suzeran al Moldovei Sigizmund Bathory a decis, că are dreptul să instaleze pe tronul Moldovei pe protejații săi și a înlocuit pe Aron Tiranul în aprilie 1595 cu Ștefan Răzvan, care deja la 3 iunie 1595 a recunoscut pe Sigizmund Bathory ca suzeran al Moldovei. Polonia care continua să se considere ca suzeran adevărat al Moldovei, în mod forțat a înlăturat pe Ștefan Răzvan de la putere, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. În scurt timp după aceasta Polonia a obținut de la Ieremia Movilă recunoașterea Moldovei în calitate de „membru fidel și inalienabil al coroanei poloneze”. Profitându-și de faptul, că Mihai Viteazul a recunoscut pe sine în calitate de vasal al Ardealului, principele Transilvaniei A. Bathory, cancelarul polonez Ian Zamoiski și Ieremia Movilă au decis să se destituie pe Mihai de la putere. Însă în octombrie 1599 armata transilvăneană a fost zdrobită de Mihai pe lângă Șelimbăr. Ca urmare a acestuia, armata lui Mihai a ocupat teritoriul Transilvaniei. Tentativa lui de a destitui de la putere și pe Ieremia Movilă, unificând sub conducerea sa Moldova, Muntenia și Ardeal a suferit eșec, pentru că împotriva lui s-au ridicat Polonia, suzeranul oficial al Moldovei, și Austria (din cauza Ardealului). În septembrie 1600 Ieremia Movilă a fost reȋnscăunat pe tronul Moldovei de către armatele poloneze. Acțiunile active ale Poloniei în Moldova și restabilirea statutului ei de suzeran al Moldovei au amânat mai mult cu un deceniu reinstaurarea regimului de dominație turcească în țară. În această perioadă, când țara era condusă de reprezentanții familiei Movilă (Ieremia, Simion, Mihai, Constantin – 1600-1611) Moldova întreține relații de prietenie cu Ardeal, cu ajutorul căreia a fost reprimată răscoala țărănească în Moldova (1606), iar în 1608 a fost încheiat un acord de alianță moldo-transilvănean. În afara acestuia, în februarie 1611 Moldova a semnat acorduri asemănătoare cu Austria și Muntenia. Fiind atrasă în războiul cu Rusia, Polonia spre 1611 a pierdut controlul asupra evenimentele în Moldova. Cu aceasta s-a profitat Turcia. Destituind cu ajutorul tătarilor pe domnul Moldovei Constantin Movilă, Imperiul Otoman l-a înscăunat pe tronul Moldovei pe Ștefan Tomșa (1611-1615). Polonia a întreprins tentativa de a restabili influența sa în țară, zdrobind armata lui lângă Tătăreni în noiembrie 1615. Deja în august 1616 Turcia cu ajutorul Munteniei a provocat înfrângerea armatei moldo-polone lângă Drăgușeni și au restabilit dominația sa asupra Moldovei. Practic perioada reinstaurării suzeranității poloneze asupra Moldovei poate stabilit între 1595-1611 și 1615-1616.

Polonia a continuat câțiva ani lupta sa pentru Moldova, pe partea ei a trecut domnul Moldovei Gaspar Grațiani, numit de turci (1619-1620). După înfrângerea armatei moldo-polone de turci pe lângă Țuțora (19 septembrie 1620) Polonia a recunoscut definitiv suzeranitatea Turciei asupra Moldovei și a reîntors Moldovei cetatea Hotin. Lupta pentru influența în Moldova, care a durat două decenii, a impus Turcia puțin să „liberalizeze” principiile sale de conducere cu țara. Imperiul Otoman a fost nevoit să reducă de la 65 la 40 000 suma haraciului anual. În al doilea rând, politicienii turci au înțeles, că stabilirea puterii asupra unui stat-vasal, care se află la hotarele imperiul său și are granițele comune cu state europene cu orientarea antiturcească (Polonia) este imposibilă fără crearea bazei sociale a guvernării sale. În realizarea acestui scop Turcia, reprimând opoziția boierimii moldovenești, a început să infiltreze pe teritoriul Moldovei elemente greco-levantine. Acești oameni, ocupându-și în prioritate de comerț, treptat au procurat loturi mari de pământ, întrând în componența aristocrației locale și ocupând funcțiile înalte de stat. Alexandru al IV-lea, supranumit Lăpușneanul, fiul lui Bogdan al III-lea cel Chior și al Anastasiei din Lăpușna, deci nepot al mușatinului Ștefan cel Mare și Sfânt, ctitorul Putnei, a fost ales ca domn în cadrul unui ceremonial specific epocii. Cronicarul Azarie menționează, printre altele, că "s-a adunat tot poporul și căpeteniile oștilor, împreună cu episcopii și boierii, și tot sfatul, și au ridicat pe Alexandru la demnitatea domniei, la Hârlău, în palatul domnesc". Lăpușneanu a domnit de două ori, între anii 1552-1561 și 1564-1568, însumând în total peste 13 ani. În acest timp el a fost un "domn bun și energic", a condus țara ca un harnic gospodar, a întărit puterea centrală, ridicând în sfatul țării oameni noi, cu reale calități; a mutat capitala țării de la Suceava la Iași; a sprijinit dezvoltarea comerțului; și-a întărit oastea, dotând-o cu cele de trebuință; a înălțat câteva lăcașuri de cult. Până atunci, însă, nu putem rămâne tributari vechilor și chiar recentelor opinii istoriografice sau de artă (literatură teatrală, muzicală, cinematografică), și nici marelui public, iubitor de istorie, mai ales românească, privitoare la veridicitatea chipului, portretului moral, ori a acțiunilor nedreptățitului Alexandru Lăpușneanu. Precizez că, deși Lăpușneanu a început domnia printr-o amnistie a tuturor complotiștilor feudali, după ce l-a îndepărtat, la Șipote, pe Ion Joldea și s-a căsătorit cu frumoasa Ruxandra (1553), fiica Elenei și a lui Petru Rareș, a fost silit să ia măsuri drastice pentru a apăra continuitatea statală, moștenirea înaintașilor săi, amenințate de noi conjurații.

S-a spus că a fost sângeros, ca și fratele său Ștefăniță Viforul, dar i s-a imputat aceasta din rațiuni superioare de Stat și interese familiale. Cruzimea lui nu a fost un caz particular, neobișnuit, gândindu-ne la străluciții voievozi români, dinainte și de după el (Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, chiar și Constantin Brâncoveanu), care au pedepsit astfel trădarea, tentativa de răsturnare. Represiunea era necesară și constituia un act justițiar, având în vedere că domnia lui Lăpușneanu a fost râvnită de foarte mulți pretendenți, sprijiniți de grupările interne, laice și ecleziastice, dar și din afară. N-a cruțat-o nici pe soacra lui, Elena Rareș, amestecată într-o răzmeriță care urmărea înscăunarea lui Constantin, singurul fiu ce-i mai rămăsese. Un izvor contemporan, "Cronica Armenilor din Camenița", consemnează că ospățul de pomină petrecut în a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu s-a încheiat cu o movilă de tigve, căpățâni boierești, poate 30, 47, sau 60, însă nu atunci a căzut capul marelui vornic Ioan Moțoc, această mențiune reprezentând, de fapt, ficțiunea, plăsmuirea lui Costache Negruzzi. Celebrul dregător a pierit, în realitate, în mai 1564, la Lemberg-Lvov, fiind ucis de poloni, împreună cu spătarul Spancioc și postelnicul Veveriță. De asemenea, este puțin probabilă ipoteza consemnată de Letopisețul lui Ureche și al lui Simion Dascălul, conform cărora Lăpușneanu ar fi fost otrăvit de evlavioasa sa soție, Ruxandra, la Iași, noua capitală, mutată de el acolo, de la Suceava, deoarece documentele ni-l arată drept un soț și un tată sensibil și iubitor; avusese cu ea 13 copii, pentru a căror succesiune liniștită a indicat o ordine anume, într-un testament inedit. Pe plan extern, Lăpușneanu a dus o politică restrânsă față de turci, prezentând doar un simulacru de risipire a cetăților și salvând, astfel, țara de a deveni pașalâc. Față de poloni a manifestat o bună și reciprocă vecinătate, iar atitudinea lui vizavi de habsburgi și de unguri a fost fermă, el obținând restituirea posesiunilor românești Ciceu și Cetatea de Baltă, în 1558. Probabil că pe Lăpușneanu l-a obsedat ideea de Neam, și chiar de reconstituire a Daciei, premisa actului de la 1600. Pe plan intern, Lăpușneanu a fost constructor-ctitor la Slatina, Pângărați, Socola, Greci, restaurator la Putna, Rișca, a ridicat așezăminte edilitare, a contribuit la prosperitatea economică, culturală, comercială a țării și a bătut monede începând cu anul 1558, acestea având inscripționată pe avers legenda "Patrona-Moldaviae" și pe revers legenda circulară "Alexander Domini Gratia Vaivoda Moldaviae". Alexandru Lăpușneanu a fost interesat nu numai politic și economic, ci și cultural de Polonia. A avut intense legături și o bogată corespondență cu conducătorii comunității ortodoxe din Lemberg în plin veac al propagandei reformate și al prozelitismului catolic. Solicitat de orășeni ortodocși, Alexandru Lăpușneanu a sprijinit construirea unei biserici în Lemberg, care s-a numit, timp de 3 sferturi de veac, "moldovenească", înzestrând-o cu tot ceea ce era necesar pentru funcționarea ei. Pe această linie, urmând tradițiile înaintașilor, îndeosebi pe cea a bunicului său, Ștefan cel Mare și Sfânt, Alexandru Lăpușneanu și-a îndreptat atenția asupra mai multor mănăstiri de la Muntele Athos: Xiropotam, Vatoped, Karakalou, Dionisiu, Dochiariu, Gregoriu, Lavra. La Mănăstirea Dionisiu se păstrează cel mai frumos chip al lui Alexandru Lăpușneanu, alături de 2 dintre copiii săi și de doamna Ruxandra. Domnitorul, având o bogată barbă neagră, poartă pe cap o imensă coroană, cu 12 vârfuri, așezate pe legătură cu șnur, care-i cuprinde părul, fiind înveșmântat într-o lungă haină de brocart. La rândul ei, doamna Ruxandra poartă tradiționala haină domnească fără mâneci a moldovenilor din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. De sub coroana neobișnuit de înaltă, cu pandantive de împărăteasă răsăriteană, coboară, lăsată pe spate, o lungă maramă. Totodată, Alexandru Lăpușneanu a înzestrat și Patriarhia din Constantinopol, Patriarhia din Ierusalim, Mănăstirea Sfântul Sava (lângă Ierusalim). În toamna anului 1552 Petru stolnicul, însoțit de aproximativ 3 000 de călăreți, a pătruns în Moldova. La Șipote, după o confruntare de scurtă durată, îl capturează pe nou proclamatul domn Joldea, care este însemnat la nas și trimis la mănăstire. Liderul grupării boierești din Polonia, Petru stolnicul, înainte de a pătrunde în țară, a fost proclamat domn la Trembowla de către boierii pribegi (aproximativ în ianuarie 1552), iar apoi la Bakota, pe Nistru, el depune, împreună cu oamenii săi, probabil la 5 septembrie 1552, jurământul de credință față de regele Poloniei în prezența a 23 de nobili și comandanți polonezi. Era în istoria relațiilor moldo-polone un act unic în felul său. Aici “Eu Petru Alexandru voievod al țărilor Moldovei și Valahiei, ales și întărit de Sacra Maiestate regală”. Se obliga să sprijine cu toată puterea regatul ȋmpotriva tuturor dușmanilor creștinătății, iar în cazul unor pericole mai mici să trimită doar 7 000 de oșteni, să nu încheie nici un fel de tratat cu un alt suveran, fără sfatul și consimțământul regelui, iar după ocuparea tronului să presteze chiar omagiul personal, acceptând să primească din partea maiestății sale și alte condiții, pe care eventual le va pune regele . Urmărind stăvilirea expansiunii turcești, boierii moldoveni au semnat jurământul de la Bakota de supunere și vasalitate după vechile omagii. Astfel, noul voievod revine la suzeranitatea polonă, care va dăinui în Moldova, alături de cea otomană, până la începutul sec. XVII. “Miruirea” lui Petru la domnie s-a făcut probabil în preajma datei de 12 septembrie 1552, ȋn somptuoasa curte domnească din Hârlău, în biserica construită de Ștefan cel Mare, despre care știm că a fost capelă voievodală. Abia după aceasta “au tras la Suceava și au șăzut în scaun” , începându-și astfel prima domnie (1552-1561). La Istanbul erau nemulțumiți de relațiile domnului cu Polonia, dar până la urmă sultanul a acordat la 24 octombrie 1552 audiență solilor lui Alexandru Lăpușneanu, confirmându-l pe tron. Deși avea din botez nume domnesc, tradițional în Moldova, noul domn și-a luat cu prilejul ridicării sale la domnie, la Tręmbowla, numele de Alexandru, și a intrat în istorie ca Alexandru Lăpușneanu. Determinativul Lăpușneanu i s-a dat spre mijlocul secolului al XVII-lea, după numele târgului Lăpușna, care era locul lui de baștină. În acest orășel, un călător polon îl menționa pe la 1557 ca vameș pe fratele domnului .Se presupune că Alexandru Lăpușneanu s-a născut din dragostea lui Bogdan al III-lea pentru o Anastasia din Lăpușna. În politica internă, Alexandru Lăpușneanu a căutat să stimuleze economia Moldovei și a luat unele măsuri importante pentru a-i asigura progresul. La începutul primei sale domnii, spre a câștiga bunăvoința tuturor boierilor, el a justificat și a pus în drepturi și posesiuni mulți din boierii care au fost acuzați de viclenie pe timpul lui Petru Rareș. Domnul i-a invitat în țară pe acei boieri care luaseră drumul pribegiei. Dar boierii aspirau să-și consolideze puterea și faptul acesta a provocat un nou conflict cu tronul, care în această luptă avea drept sprijin nobilimea militară, reazem sigur al puterii domnești. În aceste condiții, conflictul dintre domn și boierime a izbucnit cu o deosebită acuitate în 1554, când mulți boieri nemulțumiți, în frunte cu Negrilă hatmanul și fostul mitropolit Gheorghe de la Bistrița, s-au refugiat în Polonia, apoi în Imperiul Otoman. Ei căutau să obțină înlocuirea voievodului cu fiul mai mic al lui Petru Rareș – Constantin. Dar Lăpușneanu reușește, cu daruri bogate trimise sultanului, să obțină anihilarea complotiștilor, care au fost reținuți și închiși la Poartă. Mulți boieri și-au pierdut posesiunile. Din contul ocinilor confiscate s-a extins și domeniul domnesc, care era un sprijin economic în opera de consolidare a puterii domnești. Cu începere din 1555 domnul, timp de trei ani, nu s-a mai consultat cu sfatul domnesc. În 1557-1558 se resimte un nou val de acțiuni contra domnului. Ca răspuns, Alexandru Lăpușneanu reînnoiește sfatul domnesc, înlăturându-i din el pe liderii opoziției (Lupu paharnic ș.a.). Situația s-a agravat și mai mult când pe arena politică a Moldovei și-a făcut apariția aventurierul grec Iacob Eraclid (Ioan) Despot, care trăise la diferite curți europene și la Istanbul. Ajuns în sfatul domnesc, el se plasează în fruntea unui complot, descoperit însă. În plan extern, Alexandru Lăpușneanu avea strânse legături cu Polonia, acestea fiind bazate pe jurământul de vasal depus regelui. Faptul l-a alarmat pe sultan, care nu voia să împartă cu regele polon puterea asupra Moldovei. De aceea, el intenționează la început să-l detroneze pe Alexandru Lăpușneanu și să ia măsuri pentru păstrarea stăpânirii asupra Moldovei. Ulterior, după ce regele polon îl asigură pe sultanul Suleyman că nu dorește să se amestece în treburile Moldovei și confirmă aceasta în noul tratat turco-polon, renunțând la drepturile sale de suveran în principat, Alexandru Lăpușneanu este acceptat de turci. Ca să câștige încrederea lui Suleyman Magnificul, noul domn a sporit haraciul de la 20 până la 30 mii de galbeni. Ionașcu, feciorul domnului, a fost trimis la Constantinopol în calitate de ostatic, iar în capitala țării, ca și mai înainte, a rămas o garnizoană de ieniceri. Riscul unei confruntări cu sultanul era foarte mare și domnul este nevoit să colaboreze. În 1553-1554, la porunca sultanului oștile moldovenești sunt trimise în Țara Românească pentru a-i înlătura pe domnii munteni, învinuiți de legături cu Imperiul Habsburgic. În 1559 și 1560 domnului i-au fost trimise circa 30 de firmane cu ordine de a participa la acțiunile militare ale sultanului, de a furniza informații privind statele vecine, de a trimite pentru nevoile oștii otomane produse agricole. În 1558, după multe încercări, domnul și-a redobândit cu acordul sultanului, feudele Ciceiul și Cetatea de Baltă. În aceste condiții raporturile cu Polonia au fost și ele deosebite. Chiar la începutul domniei, în iunie 1553, Lăpușneanu a depus din nou jurământul de credință înaintea trimișilor regelui Sigismund al II-lea August, la Hărlău. Conform actului de jurământ, Alexandru Lăpușneanu s-a angajat oficial în sistemul relațiilor vasalice față de regele polon. Sigismund al II-lea, care ținea mult la relațiile pașnice cu Poarta și care avea temeri privind includerea Moldovei în componența Imperiului Otoman și apariția la hotarele de sud ale regatului a unei noi provincii turcești, îi recomandă domnului să respecte cu fidelitate toate somațiile Istanbulului. În același timp, în primele zile după ocuparea tronului, Alexandru Lăpușneanu a încercat o apropiere de imperiali, care însă l-au tratat cu neîncredere, socotindu-l doar om al regelui Polonie. Deoarece n-a găsit sprijin din partea imperialilor de a lupta împotriva turcilor, Alexandru Lăpușneanu, începând cu anul 1553, s-a conformat politicii suzeranilor săi poloni și otomani.

În anii primei domnii a lui Alexandru Lăpușneanu a avut loc un nou schimb de solii între Moscova și Suceava. Relații specifice se instituie cu “frăția din Lvov” – organizație ortodoxă a ucrainenilor, constrânsă de catolici. Alexandru Lăpușneanu proteja frăția, o ajuta cu bani, contribuind la construcția la Lvov a unei biserici ortodoxe, numită ulterior în izvoare volohă sau voloșească. Încordarea treptată a relațiilor cu imperialii, atitudinea duplicitară a regelui Poloniei în raport cu vasalul său și cu pretendenții rivali ai acestuia, Despot și Dimitrie Wisniowiecki și lipsa de ajutor din partea lui Suleyman Magnificul, implicat în războiul cu Persia au dus în cele din urmă la sfârșitul primei domnii a lui Alexandru Lăpușneanu. În 1561, fiind susținut de Habsburgi și de magnatul polonez O.Laski, Despot dă năvală în Moldova și în noiembrie, la Verbia, pe Jijia de lângă Dorohoi, îl învinge pe Alexandru Lăpușneanu, care cu puțini boieri credincioși lui și cu resturile oștii, se retrage la Chilia de unde ajunge apoi cu soția și copiii la Istanbul. Îl aștepta un exil – la ȋnceput ȋn cetatea Iconia (Konia) din Anatolia. După ce obține iarăși, prin daruri mari, la 24 octombrie 1563 bunăvoința demnitarilor Porții, Alexandru Lăpușneanu primește ȋnsemnele specifice: calul, sabia, steagul de ȋnvestitură și caftanul de domnie nouă. În prima zi de noiembrie pornește spre Moldova și peste câteva zile Despot cădea sub buzduganul lui Ștefan Tomșa, ce pretindea la domnie, dar sultanul îl susține pe Alexandru Lăpușneanu. În a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu, de numai patru ani (1564-1568), politica externă a Moldovei e tot mai subordonată intereselor Porții. Regelui polon, care propusese sultanului de a numi de acum înainte domnii prin înțelegere mutuală, i s-a declarat că Moldova a fost demult ocupată de către turci și că sultanul este liber să numească singur voievozii. Imixtiunea directă a Porții în treburile interne și externe ale Moldovei în anii celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu marchează începutul unei noi trepte în intensificarea stăpânirii otomane în țară. Au fost întreprinse unele acțiuni de demantelare la unele cetăți mai importante (Neamț, Hotin), dar ele n-au fost de proporții, cum s-a susținut în istoriografia mai veche . Capitala țării este transferată de la Suceava, oraș fortificat și situat în nordul Moldovei, la Iași, localitate lipsită de fortificații, în schimb aflându-se mai aproape de cetatea Bender. Ca și strămutarea capitalei Țării Românești de la Târgoviște la București, așa și a Moldovei de la Suceava la Iași urmărea și apropierea țărilor române de hotarele Imperiului Otoman. În toamna anului 1566 aici s-a serbat venirea la putere a noului sultan Selim al II-lea (1566-1574). În curând, din ordinul acestuia, oastea moldovenească participă la campaniile din Transilvania ȋmpotriva austriecilor. Epoca lui Alexandru Lăpușneanu se conturează în istorie ca o epocă favorabilă dezvoltării artei, în special arhitecturii. Domnul a înălțat mănăstirile Slatina, unul din cele mai reprezentative monumente ale veacului al XVI-lea, și Pângărații. Sfințirea mănăstirii Slatina, începută în 1554, s-a făcut cu mare fast de către un sobor de 116 preoți, în frunte cu mitropolitul Grigore Roșca. A rezidit Bistrița Mușatinilor, a făcut adausuri la Putna, la biserica Bogdana din Rădăuți, a ridicat un turn-clopotniță la Suceava. A dăruit numeroase odoare de preț, argintării, clopote, broderii, cărți nu numai în țară, ci și în afară: la Lvov, în Serbia, la Athos. “În al patrulea an din domnia lui a doua, Alexandru a căzut în boală rea și de moarte” – scrie cronica – “și prevăzându-și moartea a chemat pe căpeteniile bisericii și pe preoți și pe toți cei ce erau în dregătorii și le-a împărtășit multe învățături dumnezeiești și a dat schiptrul singurei stăpâniri fiului său Bogdan”. Peste câteva zile, în pragul morții “și-a schimbat numele în Pahomie, intrând în dumnezeiescul și îngerescul chip”, adică s-a călugărit. A murit la 11 martie 1568 cu acest nume, luat după cel adevărat de botez, Petru, și a fost îngropat la Slatina la 14 martie , același an. Grigore Ureche adaugă unele amănunte, al căror miez de adevăr e greu de deslușit azi. Călugărirea s-ar fi făcut, după el, într-un moment când domnul leșinase și era “mai mult mort decât viu”. Trezindu-se ar fi zis “că de se va scula va popi și el pe unii”. Speriați de această amenințare “episcopii și boierii… și mai cu dinadinsul Roxanda, doamna-sa”, l-ar fi otrăvit. Adevărul asupra faptelor consumate în palatul domnesc în martie 1568 nu-l vom ști, poate, niciodată. Astfel, cu toate că a domnit relativ puțin și într-o perioadă deosebit de zbuciumată, Alexandru Lăpușneanu s-a impus ca un experimentat om politic, realist, ambițios și deosebit de activ, așa cum au fost, în general, principii Renașterii. Aidoma lor, voievodul moldav știa că “fericit este acela care-și potrivește modul de a proceda cu timpul”.

III. Vasile Lupu și Poarta Otomană

În aceeași perioadă în care Transilvania se remarca în politica europeană, Țara Românească își consolidează autonomia internă în timpul lui Matei Basarab (1632-1654).

Accentuarea procesului de pătrundere a elementelor levantine din deceniul al treilea determină, în Țara Românească, o amplă mișcare împotriva domnilor favorabili penetrației elementelor străine în structura feudală a țării. Ea se îndreaptă implicit împotriva încercărilor Imperiului otoman de a crea o bază socială pentru restaurarea propriei dominații. Din mijlocul acestor frământări sociale care agită scena politică a vremii se afirmă personalitatea agăi Matei din Brâncoveni, fiul unuia din boierii lui Mihai Viteazul. Conducător al boierimii protestatare, refugiată în Transilvania, el a încercat cu sprijinul lui Gheorghe Rákoczi I să înlăture o domnie care amenința să prejudicieze principiul monopolului puterii în stat a boierimii autohtone și statutul autonom al țării. Încălcările săvârșite de Leon Tomșa (1629-1632) erau primejdioase și pentru Transilvania, în măsura în care ingerințele Porții, schimbând raportul de forțe în favoarea boierimii levantine, creau un dezechilibru în sistemul de alianțe devenit o necesitate încă din vremea lui Béthlen. Așa se explică faptul că prin acordul lui Abaza Pașa din Silistra și intervenția lui Rákoczi la Poartă, dar mai cu seamă datorită aportului factorilor interni, care reafirmă programul politic stabilit în 1631, Matei Basarab ajunge să fie ales de Adunarea Stărilor domn împotriva încercărilor turcilor de a impune o nouă formulă domnească favorabilă grecilor. Înlesnită de manifestările crizei otomane, domnia obține confirmarea Porții, având la Istanbul sprijinul ferm al boierimii autohtone. Domnia lui Matei Basarab inaugurează o epocă de consolidare și afirmare a monarhiei feudale, cu consensul Stărilor, interesate în aplicarea și garantarea programului antilevantin. Politica internă a lui Matei Basarab, consecventă cu principiile exprimate de Stări, le consolidează rolul preponderent în stat, asociindu-le, prin desele convocări ale Marii Adunări, la hotărârile puterii centrale. Matei Basarab, cu acordul Stărilor, hotărăște reluarea mănăstirilor închinate celor grecești din exterior, dovadă evidentă a aplicării programului statornicit în 1631.

Monarhia feudală tinde și reușește să stingă conflictele din interiorul clasei feudale, practicând o politică de conciliere, în cadrul căreia și-au găsit loc boierii autohtoni alături de cei străini împământeniți. Domnia, interesată în concordia internă, din rațiuni dictate de politica externă, realizează în linii mari o colaborare cu boierimea, urmărind cu consecvență liniile directoare ale programului acesteia. În acest sens, monarhia feudală a lui Matei Basarab a pus în aplicare și prevederile care vizau raporturile boierime-țărănime, astfel că a sprijinit tendințele boierimii de aservire a țăranilor. Epoca lui Matei Basarab a fost marcată de agravarea servajului, de presiunea asupra țărănimii libere și de fiscalitatea excesivă. Prin aplicarea unui nou sistem de impunere, domnia a stabilit un domiciliu fiscal contribuabilului, ceea ce îngăduia o estimare mai precisă a posibilităților financiare.

Domnia a intervenit pentru a stimula industria extractivă și pentru a readuce sub controlul statului salinele și vămile aflate în mâna arendașilor levantini. Domnul Țării Românești exprimă idealul unei monarhii puternice, întemeiată pe colaborarea cu Stările privilegiate și pe ideea sporirii resurselor materiale ale statului. Asociindu-și numele dinastiei Basarabilor, Matei Basarab cristalizează, prin reînvierea trecutului istoric, un program al restaurării tradițiilor medievale ale vechii boierimi, a cărui finalitate politică și socială nu a scăpat autorilor scrisului istoric contemporan, deoarece domnia le întruchipa idealurile.

Politica internă a lui Matei Basarab a provocat în cele din urmă, prin fiscalitatea apăsătoare și prin extinderea masivă a servajului, mișcarea categoriilor militare împotriva tendințelor de a le asimila cu țărănimea dependentă. Sfârșitul domniei lui Matei Basarab coincide cu criza regimului de Stări, cu spargerea solidarității categoriilor privilegiate, care a dus la conflictul dintre boierimea mare și slujitori. Pe fondul unor nemulțumiri sociale acumulate, unele categorii militare se răscoală împreună cu treptele inferioare ale privilegiaților, slujitorii de țară, împotriva domnului și boierimii.

În aceste împrejurări, răscoala seimenilor, o categorie militară, care a cuprins și Moldova, se transformă în 1655 într-o mișcare populară, înfrântă de oștile feudale din cele trei țări. În acest context al mișcărilor sociale se evidențiază și semnele crizei monarhiei feudale. Pe fundalul dezacordului boierimii locale față de infiltrația levantină în structura socială și politică moldoveana se afirmă și personalitatea lui Vasile Lupu (1634-1653), originar și el din acel Levant în mișcare spre țările române în secolul al XVII-lea. Om de aleasă cultură, în legătură cu ortodoxia răsăriteană, pătrunde în rândul boierimii de țară, dovedind o remarcabilă abilitate politică. Se opune deopotrivă soluției aventuriste antiotomane încercată de unul din predecesorii săi, Gaspar Grațiani (1619-1620) și curentului levantin; el își încadrează acțiunea în coordonatele politice ale programului boieresc, așezându-se în fruntea opoziției.

Numit de Poartă, având însă asentimentul boierilor, le exprimă la început punctul de vedere, făcând loc în sfatul domnesc băștinașilor, căutând să potolească spiritele agitate de nemulțumirea generală împotriva grecilor, lovind însă și în boierii care nu erau agreați de păturile sociale de jos. Treptat, visurile sale imperiale de patronaj asupra Orientului ortodox și planurile sale politice de dominație în spațiul țărilor române îl apropie tot mai mult de lumea greacă și de interesele politice ale Porții. Ascensiunea boierimii grecești începe să fie evidentă, astfel că spre sfârșitul domniei în Sfat erau 7 boieri greci și numai 3 moldoveni.

Domnia lui Vasile Lupu "om cu hire înaltă și împărătească, mai mult decât domnească " se distinge net de celelalte domnii din Țara Moldovei din secolul al XVII -lea. În perioada anterioară obținerii domniei , Vasile Lupu a dobândit , în cei 18 ani cât a ocupat dregătorii, dintre care cele mai multe în Sfatul Domnesc, cunoștințe temeinice în arta conducerii statului și anume în domeniul fiscalității(ca mare vistier),al organizării judecătorești (ca mare vornic), al organizării militare (ca mare spătar și hatman),al politicii externe(ca postelnic) sau al politicii interne(ca logofăt). Spre deosebire de mulți alți boieri, alături de care ocupase diferite dregătorii, și de domnii care-l precedaseră, el reușise (până în 1634) să-și elaboreze o concepție de domnie pe care a urmărit cu perseverență să o transpună în viață.

Prin gândirea sa politică s-a dovedit a fi un partizan al domniei ereditare și în acest sens i-a avut drept model pe Movilești, fostul său protector . El era convins că după o perioadă de incertitudine, care durase în Moldova câteva decenii, trebuia o domnie autoritară, de lungă durată care să se bucure de respectul boierimii și țărănimii în interior și al vecinilor săi în exterior.

Provenind dintr-o familie fie grecească , fie aromână grecizată în Epir și care s-a stabilit în Țara Românească cu trei generații înainte de nașterea sa, Vasile Lupu Coci se căsătorește cu fiica marelui vornic Costea Băcioc dobândind astfel nu numai o mare avere financiară, dar și înrudirea cu opt mari familii din Moldova, care ulterior l-au ajutat cu bani să obțină domnia.

Ca domn și-a luat un nume nou, Vasile, purtat în secolul IX de un important împărat bizantin legislator, dovedind prin aceasta tendința de a domni ca un autocrat, înclinat spre introducerea unor reforme în viața statului, precum fusese Vasile al II-lea Macedoneanul, împăratul Bizanțului .

Epoca lui Vasile Lupu se remarcă prin prosperitate economică, datorită comerțului pe care boierimea îl face cu Polonia vecină valorificând producția animalieră. Într-o vreme în care Europa Centrală și Occidentală erau răvășite de Războiul de 30 de ani, boierimea moldoveană era atrasă de activități lucrative care au asigurat luxul Curții domnești potrivit aspirațiilor imperiale ale domnului. În această ambianță, „Vasile Vodă domnia cu mare liniște și pace fără grijă țara de toate părțile, stau cu toți de neguțătorii și agonisite” scrie Miron Costin. Domnul instaurează un regim autoritar, în care funcțiile regimului de stări erau dacă nu anihilate, cel puțin estompate prin consultarea doar a sfatului dregătorilor. Ceea ce însă rămâne prevalent în domnia lui Vasile Lupu a fost caracterul ei cvasiabsolut care contrastează cu modelul polonez spre care evoluează simpatia boierimii. Domnul a reușit să mențină echilibrul între boierimea partizană a politicii Porții și boierimea favorabilă apropierii de Polonia cu gândul la modelul regimului de Stări din Republica nobiliară. Domnia lui Vasile Lupu învederează și o tendință de legitimare a stăpânirii prin apelul la un „istorism” orientat spre simbolurile trecutului, cultivat în sprijinul potențării autorității domnești.

După obținerea tronului, Vasile Lupu modifică aproape în întregime componența Sfatului Domnesc, numind în dregătorii pe unii din foștii lui colaboratori și numeroase rude. Potrivit unei analize a Sfatului Domnesc, raportul dintre boierii de țară și cei "țărigrădeni" , a evoluat în favoarea celor dintâi și numai în anumiți ani a fost paritate (în 1644, 1646, 1649), dar niciodată numărul boierilor țărigrădeni nu a fost mai mare decât a celor de țară .

Un aspect al domniei autoritare a lui Vasile Lupu îl constituie problema organizării militare și judecătorești a Moldovei. Grija domnitorului de a avea o armată permanentă s-a concretizat în constituirea efectivelor de război ale armatei țării- oastea țării-, care s-a ridicat la circa 30000 ostași, dotați nu doar ca armament tradițional ci și cu cel modern .

În domeniul juridic se constată unele înnoiri datorate reformelor sale: legea țării- obiceiul pământului- care s-a practicat din plin până la 1634, va fi înlocuită treptat, începând din 1646 de pravila care-i poartă numele, cu titlul întreg: "Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudeațe" .

Domnitorul moldovean a sprijinit procesul de dezvoltare economică a țării în toate domeniile: agricultură, creșterea animalelor, meșteșuguri și negoț. Vasile Vodă a înțeles foarte bine că stabilitatea sa la conducerea Moldovei era strâns legată de progresul economic al țării.

Moldova era o țară bogată atât de la natură cât și prin munca locuitorilor. Călătorind prin Moldova Paul Beke observa că: "… pământul acesta este atât de roditor, încât nici cel al Ungariei, nici cel al Transilvaniei nu-i pot fi asemuite…" .

Principalele domenii de activitate erau agricultura și creșterea animalelor. Producția agricolă, mai mare acum, se realiza atât prin intensificarea muncii țăranilor dependenți, cât și prin extinderea suprafețelor cultivate (prin defrișări). Din relatarea lui Petru Bogdan Baksić (1641) aflăm că Moldova "este bogată în vaci, boi, oi, miere și unt, cresc cai frumoși și de preț." . Cerințele to mai mari ale pieței duc spre creșterea unor animale în mod exclusiv pentru negoț. Actele vremii, obligațiile față de stăpânii pământului, amenzi, porunci domnești), ne furnizează date prețioase referitoare nu doar la aceste ramuri economice ci și despre albinărit, grădinărit, pescuit. În Moldova, atât în mediul urban cât și în cel rural, se constată în această perioadă o înviorare a vieții meșteșugărești. Creșterea numărului meșteșugarilor, adâncirea specializării în cadrul diferitelor meșuguri sau conturarea unor noi ramuri sunt semne ale dezvoltării acestei laturi productive. De asemenea în perioada 1634- 1653 se continuă procesul de transformare a frățiilor din bresle, așadar în organizații profesionale mai închegate, cu rosturi mai complexe, mai bine precizate și riguros respectate .

Cele mai numeroase și puternice bresle erau cele din orașele Iași, Roman și Suceava . Ele cuprindeau diverse categorii de meseriași predominând: blănarii, cizmarii, cojocarii- deci cei angrenați în confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte și încălțăminte. Totodată se constată o intensificare a extracției miniere la Baia, la Iaobeni, în regiunea Câmpulung, ca și în alte localități din zona subcarpatică . Ca urmare a acestui fenomen se constată o creșterii a activității în cadrul metalurgiei prelucrătoare urmată de o largă specializare a meșteșugurilor: fierari, armurieri, căldărari, potcovari etc.

Tot acum se remarcă o înviorare a comerțului local, de tranzit sau extern, sistemul vamal, etc. Atât în domeniul agrar cât și în cel meșteșugăresc se produce acum, comparativ cu anii precedenți, din ce în ce mai mult pentru negoț.

Din datele furnizate de călătorii străini (Bandini,Paul Beke) aflăm despre principalele centre comerciale ale Moldovei: Iași, Suceava, Ismail, Bârlad, Roman, Cotnari, Vaslui, Baia, Bacău, Galați etc.

Comerțul extern al Moldovei viza câteva direcții principale: Constantinopolul (comerț mai mult impus decât voit), Polonia (mărturie stă tratatul încheiat între Poartă și Polonia în 5/ 15 decembrie 1640), Rusia, piața comercială din ce în ce mai vizitată de moldoveni și bineînțeles Transilvania și Țara Românească. Moldova exporta preponderent animale (ovine, porcine, cabaline), miere, grâu, vin, sare și importa: untdelemn, măsline, lămâi, arme, blănuri scumpe, ceramică orientală de lux.

Începând cu anul 1649 și până în 1653 se constată un regres în dezvoltarea economică a țării, fenomen explicabil în urma analizei vieții sociale a Moldovei vasiliene. În acest domeniu se disting câteva aspecte fundamentale, în fapt, o continuare a celor existente în perioada anterioară lui 1634, însă acum sunt mai accentuate, unele căpătând o notă chiar distinctă . Astfel se observă fenomenul creșterii stăpânirii funciare nobiliare, ecleziastice și laice în detrimentul proprietății răzeșilor, fenomen ce atrage cu sine creșterea numărului celor ce compun categoriile sociale dependente, cu deosebire vecini și robi . În privința politicii fiscale putem afirma că, față de țărănime, Vasile Lupu a încercat inițial o politică de ușurare a sarcinilor fiscale. Ele vor deveni grele ulterior. Suportabile în perioada de prosperitate generală a Moldovei, vor declanșa nemulțumiri în anii din urmă ai domniei. Dacă marii nobili și mănăstirile primiseră însemnate scutiri de dări, birul către Poartă devine obligatoriu pentru toți locuitorii țării începănd cu anul 1636.

Marile dări către Poartă, cheltuielile pentru oaste și fastul curții domnești l-au făcut pe Vasile Lupu să introducă treptat tot felul de dări, nu foarte mari însă numeroase: "lipsa de ban" (1635), "ortul"(1639), "fălcuirea"(1641), "conacul"(1649), "ghiață" și "tăslăritul"(1650) .

În paralel însă Vasile Lupu s-a dovedit a fi un bun gospodar, capabil să asigure ordinea internă și să creeze un climat de stabilitate, și în ultimă instanță, chiar de oarecare bunăstare, astfel că în vremea sa fiscalitatea nu a dat naștere la mișcări sociale de amploare.

În domeniul cultural se constată un aport personal al domnitorului la înnoirile care se fac simțite la apariția umanismului în formele sale caracteristice oglindite în opera istorică a lui Grigore Ureche, a lui Eustație logofătu, în mărturiile unor călători străini, în opera mitropolitului Varlaam. Tot datorită lui a fost introdus tiparul în Moldova cu sprijinul lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, prin intermediul căruia a fost răspândită limba română literară în spațiul carpato- danubian. În anul 1640 a fost creat la Iași învățământul superior după modelul Academiei kivene.

În domeniul artei (mai ales al arhitecturii) se constată cristalizarea unei adevărate epoci a lui Vasile Lupu în cultura românească. Printre monumentele vremii ridicate atât în Moldova cât și în afara granițelor- la Târgoviște, Lvov, Muntele Athos, Varna ș. a., un loc aparte îl ocupă bisericile Trei Ierarhi și Golia din Iași, împodobite cu picturi remarcabile.

În politica internă, epoca lui Vasile Lupu s-a făcut remarcată printr-o fiscalitate excesivă, prin măsuri de consolidare a servajului, prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijină boierimea greacă ce se consolidează economic prin cumpărări de sate și de prăvălii sau arendarea strângerii impozitelor. El împarte populația în unități fiscale, ceea ce a reprezentat o inovație la nivelul aparatului de stat interesat în garantarea perceperii impozitelor. În sprijinul aceleiași politici de consolidare a rolului statului se încadrează și înlocuirea prin norme juridice scrise, cu suportul dreptului bizantin, a patriarhalismului boieresc. Vasile Lupu subordonează Biserica scopurilor statului, de întărire a structurii feudale, încercând să apere ortodoxia, în general, de asalturile calvinismului și, în mod special, pe românii transilvăneni.

El patronează o întâlnire dintre ierarhii din Țara Românească și Moldova, în care s-a pregătit Răspunsul la Catehismul calvinesc, publicat în 1645. Anterior e numit un moldovean în scaunul Mitropoliei Ardealului (1640). Sprijinirea ortodoxiei transilvănene s-a încadrat într-o politică de anvergură, desfășurată de Vasile Lupu în Orientul ortodox, de patronaj asupra Patriarhiei constantinopolitane.În anul 1650 se încheie o altă alianță antiotomană , alianță la care au aderat și Moldova și Țara Românească, dar care a avut soarta Ligii creștine.

Întinse legături politice, comeriale și culturale întreține Vasile Lupu cu Rusia , ele fiind demonstrate de o bogată corespondență între Iași și Moscova, de soliile celor două țări și mai ales de abila mediere de către domnul Moldovei a conflictului ruso-turc legat de stăpânirea cetății Azov.

Creșterea prestigiului Moldovei pe plan extern este dovedită și de rolul jucat de Vasile Lupu în tutelarea Patriarhiei de Constantinopol și a bisericii ortodoxe, el fiind caracterizat pe bună dreptate "făcător și izgonitor de patriarhi (…) prezident de Sinod și patron al întregii vieți creștine de Răsărit" . Strânse legături întreține Moldova vasiliană cu Italia și cu Vaticanul, corespondența dintre Iași și Roma dezvăluind o parte a acestor relații (ce vor fi prezentate în continuarea lucrării de față).

În politica externă a lui Vasile Lupu se observă și o orientare filo-polonă fapt dovedit de alianța matrimonială realizată prin căsătoria Mariei, fiica domnului moldovean cu cneazul lituanian Ianus Radzwill. Vasile Lupu încearcă o nouă alianță matrimonială prein căsătoria Ruxandrei (fiica mai mică) cu Sigismund Racokzi, substratul politic fiind desigur, o alianță moldo-transilvăneană. Planurile sale vor fi spulberate căci ruxandra se va căsători cu un cazac, Timuș Hmelnițki, ginere acceptat sub amenințarea unor incursiuni de pradă în Moldova

Terbuie amintit că acest lucru se întâmpla în condițiile desfășurării războiului polono- căzăcesc, Vasile Lupu fiind înclinat spre Polonia.

Politica externă preconizată de domnul Moldovei a fost dominată, sub impulsurile Porții, de ostilitatea față de sistemul de alianță dintre Țara Românească și Transilvania; el a urmărit să obțină domnia munteană pentru fiul său sau pentru el însuși. Ostilitatea față de Țara Românească exprimă și interesele levantine în dezacord cu politica lui Matei Basarab. În esență, orientarea lui Vasile Lupu reflectă tendința sa de supremație asupra țărilor române, urmărită prin apelul la ajutorul Porții, la alianța cu Polonia sau la legătura fortuită cu cazacii zaporojeni. În ansamblu, politica externă a lui Vasile Lupu a fost neinspirată și adeseori contradictorie. Moldova obține totuși un succes temporar în 1638, când încheie un tratat cu Gheorghe Rákoczi I, încercând să izoleze Țara Românească pentru a prejudicia funcționarea alianței acesteia cu Transilvania. Aceste tendințe politice oglindeau interesele Porții și se sprijineau pe elementul grec, ceea ce le-a făcut neviabile. Nici alianța cu Polonia nu s-a arătat mai sigură, iar apropierea de cazaci a avut darul să trezească suspiciuni. Domnul este înlocuit în 1653 cu Gheorghe Ștefan (1653-1658) prin colaborarea forțelor interne cu cele externe, transilvano-muntene. Încercările sale de a reveni la domnie se năruie în urma campaniei neizbutite din Țara Românească, astfel că, învins, este obligat să părăsească țara.

Domnia lui Vasile Lupu a reprezentat însă un moment în evoluția monarhiei feudale, prin țelurile politice urmărite în spațiul țărilor române, unde a vizat propria lui supremație, întemeiată pe elementul grec. Succesele și insuccesele sale au fost în raport cu concordanțele și neconcordanțele pe care le-a stabilit cu factorii politici favorabili programului boierimii autohtone și autonomiei țărilor române. Cauzele prăbușirii trebuie căutate în neaderența lui Vasile Lupu la sistemul de alianțe transilvano-muntean cu caracter defensiv, care a năzuit și a reușit să solidarizeze forțele interne în jurul unei politici de consolidare a libertății de mișcare a țărilor române.

Concluzii

Studiul de față își propune o reactualizare a unor figuri de mari domnitori care au reprezentat o parte însemnată a istoriei românești. Acest studiu are ca scop abordarea dimensiunii domniei lui Ștefan cel Mare și evidențierea a două elemente: capacitatea lui Ștefan de a apăra interesele Moldovei printr-un joc politic complex între cele trei mari puteri ale vremii din Europa Central-Răsăriteană – Imperiul Otoman, Ungaria și Polonia (mult timp aflată în uniune personală cu Lituania) – și asumarea rolului de luptător împotriva expansiunii otomane.

Ca urmare, ȋncă de la ȋnceputul afirmării Moldovei ca stat,se remarcă manifestarea unei elite care are ținte diferite și care a devenit treptat puternică și cu tendințe anarhice, de câte ori contextul politic intern a favorizat asemenea reacții. Reprezentații ei erau aproape de puterea decizională, adică ȋmpărțeau puterea cu cel aflat ȋn scaunul domnesc,iar uneori aceasta coabitare politică va fi anulată de tendințele spre independența deplină a acesteia. Acestea sunt de altfel, motivele pentru care, dincolo de griji ale conducerii statului,unii dintre domnii după Bogdan I,vor căuta soluții pentru a tempera „ieșirile” sau măcar a coabita cu puterea politică.

Din acest punct de vedere, putem remarca din acest studiu, că perioada de la sfârșitul secolului XIV-lea a fost supusă luptelor interne, ambițiilor boierești și acțiunilor pretendenților la tron susținuți de elita divizată politic, factori care au ȋntârziat multe din intențiile de organizare politico-administrativă datorate Imperiului Otoman, care a fost un factor de decizie ȋn criza politica internă.

Ca urmare a cercetării realizate, constatăm că ȋn Țara Moldovei, dorința de control economic și social-politic, a contribuit la constituirea unui tablou politic complet sub toate aspectele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Alexandru Lăpușneanul și Vasile Lupu.

Ȋn concluzie, aceasta temă ȋncearcă să contureze politica Țării Moldovei și implicațiile Imperiului Otoman ȋn secolele XIV-XV, luptele interne și ciocnirile cu Poarta. Luptele purtate de romani ȋn aceste secole, a avut atât semnificații interne cât și semnificații externe. Expansiunea otomană a fost oprită pe linia Dunării, iar forțele turcilor au fost uzate ȋn lupte, nu ȋntotdeauna de mare amploare, dar care surveneau la intervale destul de strânse,ceea ce ȋi ȋmpiedică să se concentreze ȋn alte direcții.

Anexe

Anexa 1. Moldova ȋn timpul lui Ștefan cel Mare

Anexa 2. Țările Române ȋn timpul lui Matei Basarab și Vasile Lupu

Bibliografie

Antalffi, A., Două documente din Biblioteca Egipteană de la Cairo despre Chilia și Cetatea Albă în 1484 // RI, I934

Boicu Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale (secolul al XVIII-lea), Iași, 1986.

Boicu Leonid, Geneza „chestiunii române“ ca problemă internațională, Iași, Editura Junimea, 1975

Iancu Bidian, Moldova în tratativele polono-otomane într-un document din 1538, în „Studii și materiale de istorie medie”

Bejenaru, N.C. Politica externă a lui Alexandru Lăpușneanu. Iași, 1935, p. 41-49; 78-79; Iorga, N. Istoria armatei românești. București, 1970

Brătianu I, Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române, București, 1995

Ciocîrlan, V., Poarta Otomană și gurile Dunării în secolul al XV-lea // RdI, 1985, nr. 2

Cronici turcești privind Țările Române. Extrase, vol. I, București, 1965

Columbeanu S., Acțiuni navale în Marea Neagră în timpul lui Ștefan cel Mare // RdI, 1975, nr. I

Ciobanu Veniamin, Jurnal ieșean la sfârșit de veac (1775-1800), Iași, Editura Junimea, 1980

Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. București, 1959

Cronicile slavo-române publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. București, 1958

Cazan și E. Denize, Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV-XVI, București, 2001.

Corfus Ilie. Documentele polone privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea. București, 1983

Decei Aurel – "Relatiile Romano-Orientale", Bucuresti 1968

Dlugosz, Jan, Historia Polonicae, Frankfurt, 1712, col 528. Traducere de C. Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Sec. XIV-XVI, București, 2001

E. Denize, Românii între leu și semilună. Războaiele turco-venețiene și influența lor asupra țărilor române (secolele XV-XVI), Târgoviște, 2003.

Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. III, București, 1980

Esarcu C. „Ștefan cel Mare, documente descoperite la Veneția”. București, 1874

Gemil Tahsin-"Relatiile Tarilor Romane cu Poarta in documente turcesti", Bucuresti 1984

Gonța, Gh., Alianțele dinastice ale lui Ștefan cel Mare // CRIȘU, 1993 nr. 1

Gemil, T., Două documente turcești referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II-lea în Moldova // AIIA, 1968, vol. V

Gonța, A., Românii și Hoarda de Aur, München, 1983

Grigoraș Nicolae, În legătură cu ascendența lui Ștefan cel Mare. Pe marginea unei inscripții funerare.București

G. Mihăilă, Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi, București, 1972

Giurescu Constantin, Dinu C. Giurescu,” Scurtă istorie a românilor”, București, 1977

Hurmuzaki, E. Documente, Supliment II vol. I.

Hurmuzaki, E. Documente, vol. VIII. – Călători străini despre Țările Române, V.I.

Hurmuzaki, E. Documente, vol. VIII, nr. LXXXIX, p. 68; Holban, Th. Documente externe (1552-1561), în “Studii, revistă de istorie”, 1965,

I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, București, 1913

I. Bogdan, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească din sec. XV-XVI, vol. I. București, 1905

Ligor Al., Prin Moldova în timpul lui Vasile Lupu, București, 1987;

Maxim Mihai -"Regimul Economic al Dominatie Otomane in Moldova si Tara Romaneasca in a II-a jumatate al secolului al XVI-lea" in Revista de Istorie nr.9 din anul 1979

Maxim Mihai., Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în Evul Mediu, București, 1993

Mehmed, M.A., La politique ottomane à l’égard de la Moldavie et du Khanat de Crimée vers la fin du règne du sultan Mehmed II „le Conquérant” Quelques considérations générales // RRH, 1974, nr. 2

Mureșan Dan Ioan,« Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareș de Moldavie pour libérer Constantinople », Etudes byzantines et post-byzantines, IV, 2001

Iorga N,, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe”, București, 1899

Năsturel R., Din legăturile dintre Moldova și Crimeea în sec. al XV-lea // Omagiu lui P. Constantinescu, Iași, București, 1965

Papacostea, Șt., Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1454-1504), București, 1990

Papacostea, Șt., Caffa et la Moldavie face à l’expansion ottomane // Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV, București, 1977

Papacostea, Șt., Politica externă a Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare: puncte de reper // RdI, 1975, nr. 1

Papacostea, Ș., Venise et les Pays Roumains au Moyen Age // Venezia et il Levante fino al secolo XV, vol. I, partea 2, Storta Firenze, 1973

Paradais Claudiu, Comori ale spiritualității românești la Putna, Iași, 1988

Pungă, Gh. Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu. Iași, 1994

Rezachevici Constantin -"Rolul romanilor in apararea Europei de expansiunea Otomana secolele XIV-XVI", Bucuresti 2001

Rezachevici Constantin, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI)

Sturdza D. A., D. C. Sturdza, Ghenadie Petrescu (editori), Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol. I, București, Tipografia Carol Gőbl, 1888

Ștefănescu Paul , Lumea văzută de medici, București, 1991

Ureche, Grigore. Letopisețul Țării Moldove, în “Letopisețul Țării Moldovei”. Chișinău, 1990

Ureche, Grigore ,”Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare”, București, 1958

Ursu, I., „Ștefan cel Mare și turcii”, București, 1914

Bibliografie

Antalffi, A., Două documente din Biblioteca Egipteană de la Cairo despre Chilia și Cetatea Albă în 1484 // RI, I934

Boicu Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale (secolul al XVIII-lea), Iași, 1986.

Boicu Leonid, Geneza „chestiunii române“ ca problemă internațională, Iași, Editura Junimea, 1975

Iancu Bidian, Moldova în tratativele polono-otomane într-un document din 1538, în „Studii și materiale de istorie medie”

Bejenaru, N.C. Politica externă a lui Alexandru Lăpușneanu. Iași, 1935, p. 41-49; 78-79; Iorga, N. Istoria armatei românești. București, 1970

Brătianu I, Sfatul Domnesc și Adunarea Stărilor în Principatele Române, București, 1995

Ciocîrlan, V., Poarta Otomană și gurile Dunării în secolul al XV-lea // RdI, 1985, nr. 2

Cronici turcești privind Țările Române. Extrase, vol. I, București, 1965

Columbeanu S., Acțiuni navale în Marea Neagră în timpul lui Ștefan cel Mare // RdI, 1975, nr. I

Ciobanu Veniamin, Jurnal ieșean la sfârșit de veac (1775-1800), Iași, Editura Junimea, 1980

Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. București, 1959

Cronicile slavo-române publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu. București, 1958

Cazan și E. Denize, Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV-XVI, București, 2001.

Corfus Ilie. Documentele polone privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea. București, 1983

Decei Aurel – "Relatiile Romano-Orientale", Bucuresti 1968

Dlugosz, Jan, Historia Polonicae, Frankfurt, 1712, col 528. Traducere de C. Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Sec. XIV-XVI, București, 2001

E. Denize, Românii între leu și semilună. Războaiele turco-venețiene și influența lor asupra țărilor române (secolele XV-XVI), Târgoviște, 2003.

Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. III, București, 1980

Esarcu C. „Ștefan cel Mare, documente descoperite la Veneția”. București, 1874

Gemil Tahsin-"Relatiile Tarilor Romane cu Poarta in documente turcesti", Bucuresti 1984

Gonța, Gh., Alianțele dinastice ale lui Ștefan cel Mare // CRIȘU, 1993 nr. 1

Gemil, T., Două documente turcești referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II-lea în Moldova // AIIA, 1968, vol. V

Gonța, A., Românii și Hoarda de Aur, München, 1983

Grigoraș Nicolae, În legătură cu ascendența lui Ștefan cel Mare. Pe marginea unei inscripții funerare.București

G. Mihăilă, Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi, București, 1972

Giurescu Constantin, Dinu C. Giurescu,” Scurtă istorie a românilor”, București, 1977

Hurmuzaki, E. Documente, Supliment II vol. I.

Hurmuzaki, E. Documente, vol. VIII. – Călători străini despre Țările Române, V.I.

Hurmuzaki, E. Documente, vol. VIII, nr. LXXXIX, p. 68; Holban, Th. Documente externe (1552-1561), în “Studii, revistă de istorie”, 1965,

I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, București, 1913

I. Bogdan, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească din sec. XV-XVI, vol. I. București, 1905

Ligor Al., Prin Moldova în timpul lui Vasile Lupu, București, 1987;

Maxim Mihai -"Regimul Economic al Dominatie Otomane in Moldova si Tara Romaneasca in a II-a jumatate al secolului al XVI-lea" in Revista de Istorie nr.9 din anul 1979

Maxim Mihai., Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în Evul Mediu, București, 1993

Mehmed, M.A., La politique ottomane à l’égard de la Moldavie et du Khanat de Crimée vers la fin du règne du sultan Mehmed II „le Conquérant” Quelques considérations générales // RRH, 1974, nr. 2

Mureșan Dan Ioan,« Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareș de Moldavie pour libérer Constantinople », Etudes byzantines et post-byzantines, IV, 2001

Iorga N,, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe”, București, 1899

Năsturel R., Din legăturile dintre Moldova și Crimeea în sec. al XV-lea // Omagiu lui P. Constantinescu, Iași, București, 1965

Papacostea, Șt., Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1454-1504), București, 1990

Papacostea, Șt., Caffa et la Moldavie face à l’expansion ottomane // Genovezii la Marea Neagră în secolele XIII-XIV, București, 1977

Papacostea, Șt., Politica externă a Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare: puncte de reper // RdI, 1975, nr. 1

Papacostea, Ș., Venise et les Pays Roumains au Moyen Age // Venezia et il Levante fino al secolo XV, vol. I, partea 2, Storta Firenze, 1973

Paradais Claudiu, Comori ale spiritualității românești la Putna, Iași, 1988

Pungă, Gh. Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu. Iași, 1994

Rezachevici Constantin -"Rolul romanilor in apararea Europei de expansiunea Otomana secolele XIV-XVI", Bucuresti 2001

Rezachevici Constantin, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI)

Sturdza D. A., D. C. Sturdza, Ghenadie Petrescu (editori), Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol. I, București, Tipografia Carol Gőbl, 1888

Ștefănescu Paul , Lumea văzută de medici, București, 1991

Ureche, Grigore. Letopisețul Țării Moldove, în “Letopisețul Țării Moldovei”. Chișinău, 1990

Ureche, Grigore ,”Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare”, București, 1958

Ursu, I., „Ștefan cel Mare și turcii”, București, 1914