Relatiile Dintre Sua Si China In Perioada 2000 2014

LUCRARE DE ABSOLVIRE

TEMA: GEOPOLITICA RELAȚIILOR SUA-CHINA

STUDIU DE CAZ: RELAȚIILE DINTRE SUA ȘI CHINA ÎN PERIOADA 2000-2014

CUPRINS

INTRODUCERE

PARTEA 1

CAPITOLUL I – GEOPOLITICA, GLOBALIZAREA ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

– Definirea relațiilor internaționale, a globalizării și a geopoliticii.

– Rolul factorilor economici în determinarea relațiilor internaționale.

CAPITOLUL II – SUA ȘI CHINA – EXPONENȚI AI UNEI NOI ORDINI INTERNAȚIONALE

2.1 – Trecutul istoric diferit al SUA și Chinei.

2.2 – Problemele fundamentale ale SUA și Chinei în secolul al XXI-lea.

CAPITOLUL III – FACTORII CE INFLUENȚEAZĂ RAPORTUL DE PUTERE SUA-CHINA

3.1 – Rusia între SUA și China.

3.2 – Raportul de putere militară SUA – China.

3.3 – Cursa chinezo-americană pentru dezvoltare științifică și educație.

PARTEA A 2-A: STUDIU DE CAZ

CAPITOLUL IV – EVOLUȚIA PIB-ULUI SUA ȘI CHINEI

– Situația Chinei la începutul secolului al XXI-lea.

– Evoluția PIB-ului SUA și Chinei.

CAPITOLUL V – RAPORTURILE COMERCIALE ȘI FINANCIARE SUA – CHINA

2.1 – Datoria publică americană.

2.2 – Împrumuturile și exporturile Chinei către SUA.

2.3 – Forța financiară și comercială a Chinei contemporane.

2.4 – SUA, China și nivelul de corupție.

2.5 – Clasa mijlocie și consumul în China (2000 – 2014).

CAPITOLULVI – CHINA ȘI ASIGURAREA BAZEI SALE DE MATERII PRIME ȘI ENERGIE

3.1 – Perspectivele Chinei de evoluție economică.

3.2 – China și Australia.

3.3 – China și Asia Centrală.

3.4 – China și Oceanul Indian.

3.5 – China și America Latină.

3.6 – China și Africa.

CAPITOLUL VII – SUA, CHINA ȘI MARILE PROBLEME GEOSTRATEGICE.

4.1 – SUA, China și stabilizarea „țărilor eșuate”.

4.2 – Balanța puterii militare SUA – China.

4.3 – SUA, China și geopolitica petrolului.

4.4 – SUA, China și comerțul mondial.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

Lumea contemporană este un sistem extrem de dinamic. Schimbările se petrec cu o rapiditate de neimaginat făcând din Pământ o lume din ce în ce mai mică.

Cu toate acestea, lumea nu a încetat de a fi un sistem ierarhic. Prăbușirea comunismului în Europa și sfârșitul Războiului Rece nu au însemnat "sfârșitul istoriei", cum spunea într-un moment de entuziasm Francis Fukuyama. Dimpotrivă, dispariția sistemului blocurilor ideologice a dat naștere sau a accentuat alte grupări și/sau regrupări ale actorilor internaționali.

După un deceniu în care supremația Statelor Unite părea să nu mai fie amenințată de nimeni și de nimic, ridicarea, deocamdată economică, a Chinei este principalul element care marchează geopolitica primului sfert al secolului XXI.

Am ales cele două țări ca obiect al lucrării de față deoarece ele reprezintă cele mai puternice țări ale secolului al XXI-lea, SUA fiind unica superputere a prezentului, iar China fiind superputerea în devenire din deceniile începutului de secol XXI. Spre deosebire de perechea de superputeri SUA-URSS din timpul Razboiului Rece, cuplul SUA-China prezintă o situație relativ diferită, datorită riscului mult mai mic de izbucnire a unui război între ele.

Am ales pentru lucrarea de licență tema Geopolitica relațiilor SUA-China deoarece evoluțiile și perspectivele relațiilor geopolitice în care China devine o superputere nu sunt încă analizate suficient. Desigur există foarte multe informații și analize referitoare la acumulările Chinei pe plan economic, militar sau diplomatic. În lucrarea de față am încercat să corelez aceste date și să ofer o perspectivă de evoluție, considerând relația China-SUA ca vectorul cel mai important al reașezărilor geopolitice pentru următorul sfert de secol.

Până în prezent nu există o lucrare în limba română dedicată subiectului propus în lucrarea de față, ceea ce îi conferă acestui studiu un grad de originalitate ridicat.

Prezentarea structurii lucrării

Lucrarea este împărțită în două părți, partea teoretică și partea aplicativă.

Partea teoretică cuprinde trei capitole: Geopolitica, globalizarea și relațiile internaționale, SUA-China- exponenți ai unei noi ordini internaționale și Factori ce influențează raportul de putere SUA-China.

În primul capitol sunt definite relațiile internaționale, globalizarea și geopolitica. Deși se referă la planuri diferite ale realității, o analiză serioasă nu poate face abstracție de aceste trei fațete ale lumii. Partea a doua a acestui capitol prezintă rolul factorilor economici în determinarea relațiilor internaționale.

Capitolul al doilea cuprinde trecutul istoric diferit al SUA și Chinei și problemele fundamentale ale SUA și Chinei în secolul al XXI-lea.

Ultimul capitol din partea de teorie surprinde factorii ce influențează raportul de putere SUA-China.

Partea aplicativă este structurată în patru capitole: Evoluția PIB-ului SUA și Chinei , Raporturile comerciale și financiare SUA-China, China și asigurarea bazei sale de materii prime și SUA, China și marile probleme geostrategice.

SUA și China reprezintă două țări aflate într-o situație cum rar au mai fost puse de-a lungul istoriei două mari puteri: au o serie întreagă de divergențe și domenii în care concurează dur, dar în același timp au mai multe zone în care cooperarea le aduce beneficii reciproce uriașe.

China reprezintă deocamdată singura superputere mondială, iar China este singura superputere în devenire.

CAPITOLUL I –

GEOPOLITICA, GLOBALIZAREA ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Definirea relațiilor internaționale, a globalizării și a geopoliticii

De la apariția primelor imperii antice și până în prezent, marile puteri ale lumii au trebuit să interacționeze sub influența unui complex de factori: amplasare geografică, mărime, populație, climă, nivel de dezvoltare economică, personalități conducătoare. Pe măsură ce secolele s-au scurs, acești factori au continuat să modeleze destinul marilor puteri, iar interacțiunea dintre acestea a devenit din ce în ce mai complexă, odată cu creșterea populației, apariția de noi state, ridicarea nivelului de dezvoltare economică sau noi invenții tehnologice.

Relațiile internaționale sunt constituite din ansamblul interacțiunilor dintre statele lumii. Mai strict, domeniul relațiilor internaționale ar fi restrâns la relațiile dintre guverne, dar fără a fi limitat la relațiile diplomatice. Aceste relații nu pot fi însă înțelese în profunzime decât printr-o analiză în care intervin și alți actori (organizații internaționale, corporații și chiar indivizi), structuri sociale sau influențe geografice și istorice.

Relațiile internaționale sunt unanim considerate o parte a științelor politice. Întrebările pe care le pune această disciplină sunt de tipul: „de ce a izbucnit un război?”, „de ce unele state semnează acorduri comerciale, iar altele nu?”, „de ce unele țări sunt mult mai bogate decât altele?” Bineînțeles, de aici rezultă că relațiile internaționale au o componentă descriptivă majoră, dar, prin acumularea datelor, este inevitabil ca, în timp, să apară și modele explicative, a căror valabilitate sau capacitate de generalizare variază, însă, în limite destul de largi.

O trăsătură fundamentală a relațiilor internaționale a fost astfel descrisă de profesorul Paul Kennedy de la Universitatea Yale: „avantajele relative ale națiunilor din vârful ierarhiei internaționale nu rămân niciodată constante, motivul fiind în special ritmul inegal de dezvoltare a diferitelor societăți.” În prezent, factorii care redesenează ierarhia dintre marile puteri au un efect foarte puternic: pur și simplu „se schimbă centrul de greutate al lumii.”

O trăsătură crucială a relațiilor internaționale este imprevizibilitatea lor, faptul că oricând pot apărea evenimente neașteptate care să modifice raporturile între statele lumii. Așa au fost prăbușirea comunismului în 1989 și atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra SUA. Lucian Boia, analizând dinamica relațiilor internaționale contemporane, sublinia acest caracter de imprevizibil al istoriei: „un război sino-american pentru Pacific nu e probabil, dar nu poate fi nici exclus.”

Globalizarea este una din cele mai semnificative trăsături ale lumii contemporane, ea fiind în egală măsură un factor care influențează relațiile internaționale cât și un fenomen care remodelează din temelii evoluțiile interne ale aproape tuturor statelor lumii. Prea puține din cele peste 190 de țări din prezent sunt neafectate masiv de procesul de globalizare (un exemplu: Coreea de Nord sau câteva țări izolate din Africa Subsahariană). Așa cum s-a subliniat, „deși se discută mult despre globalizare, termenul nu este conotat cu destulă precizie.”

Definirea globalizării este una dintre chestiunile cele mai controversate atunci când se discută acest subiect. Cea mai generală definiție este „interconectarea și inter-relaționarea crescândă a tuturor aspectelor societății”.

Globalizarea este un fenomen în care unele țări au mult mai mult de câștigat decât restul, datorită superiorității lor în materie de forță economică, de tehnologie, de model cultural, de organizare militară, de prestigiu sau de dinamică de dezvoltare.

Termenul de globalizare (globalization) a apărut în SUA la începutul anilor 1980, și semnifica atunci extinderea la nivel mondial a actorilor financiari și economici, naționali sau multinaționali. În anii 1990, prăbușirea comunismului (cu excepția Chinei), integrarea fostelor țări comuniste în ansamblul relațiilor economico-financiare mondiale, precum și dezvoltarea fenomenală a comunicațiilor (marcată mai ales de internet și telefonia mobilă) au dus globalizarea la un cu totul alt nivel față de deceniul precedent. Din punct de vedere ideologic, globalizarea a însemnat „victoria mondială a liberalismului (economic, financiar, politic, cultural) asupra comunismului.” După anul 2000 fenomenul de globalizare culturală a devenit copleșitor, deși este vorba „mai mult o occidentalizare decât o americanizare a planetei, ce nu are azi alt competitor decât islamismul terorist”. Totuși în anumite aspecte culturale, globalizarea înseamnă literalmente americanizarea planetei, un exemplu elocvent fiind răspândirea la nivel planetar a lanțurilor de magazine fast-food de tip McDonald. Unul din marii sociologi americani contemporani scria (într-una din cele mai cunoscute lucrări redactate vreodată despre globalizare) că „într-o lume aflată în transformare rapidă, nefaniliară, aparent ostilă, sistemul McDonaldizat este prin comparație un mediu stabil, familiar și sigur, care oferă confort.”

O altă fațetă a globalizării, cea financiară, a avut și efecte negative, precum marea criză din 2008-2009 sau faptul că „a redus puterea Statului.” Joseph Stiglitz, laureat Nobel, atrăgea demult atenția asupra pericolelor potențiale: „dacă globalizarea va continua să se desfășoare ca până acum… va continua să producă sărăcie și instabilitate.” O definiție laconică a globalizării este că aceasta „reprezintă moartea distanțelor.”

O emblemă a globalizării este firma multinațională, cea care realizează minim o treime din profitul său în afara țării de origine. Globalizarea din ultimele decenii a impus supremația mondială a multinaționalelor americane, precum Apple sau Exxon Mobile, dar și o creștere uriașă a forței acestora și a lichidităților sau activelor deținute de ele. Însă mai ales după anul 2000, firmele chineze – de stat sau private – au început o ascensiune spectaculoasă pe piețele mondiale, ceea ce a transformat China în al doilea mare beneficiar al globalizării mondiale, după SUA. China a devenit astfel țara-emblemă a lumii emergente, iar specialiștii apreciază în prezent că secolul al XXI-lea „va fi secolul lumii emergente.” Analiza lumii contemporane, a relațiilor internaționale și a globalizării se realizează mai bine dacă se ia în calcul un aspect fundamental al evoluției societăților omenești, anume geopolitica.

Geopolitica reprezintă „o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între . Unul din marii sociologi americani contemporani scria (într-una din cele mai cunoscute lucrări redactate vreodată despre globalizare) că „într-o lume aflată în transformare rapidă, nefaniliară, aparent ostilă, sistemul McDonaldizat este prin comparație un mediu stabil, familiar și sigur, care oferă confort.”

O altă fațetă a globalizării, cea financiară, a avut și efecte negative, precum marea criză din 2008-2009 sau faptul că „a redus puterea Statului.” Joseph Stiglitz, laureat Nobel, atrăgea demult atenția asupra pericolelor potențiale: „dacă globalizarea va continua să se desfășoare ca până acum… va continua să producă sărăcie și instabilitate.” O definiție laconică a globalizării este că aceasta „reprezintă moartea distanțelor.”

O emblemă a globalizării este firma multinațională, cea care realizează minim o treime din profitul său în afara țării de origine. Globalizarea din ultimele decenii a impus supremația mondială a multinaționalelor americane, precum Apple sau Exxon Mobile, dar și o creștere uriașă a forței acestora și a lichidităților sau activelor deținute de ele. Însă mai ales după anul 2000, firmele chineze – de stat sau private – au început o ascensiune spectaculoasă pe piețele mondiale, ceea ce a transformat China în al doilea mare beneficiar al globalizării mondiale, după SUA. China a devenit astfel țara-emblemă a lumii emergente, iar specialiștii apreciază în prezent că secolul al XXI-lea „va fi secolul lumii emergente.” Analiza lumii contemporane, a relațiilor internaționale și a globalizării se realizează mai bine dacă se ia în calcul un aspect fundamental al evoluției societăților omenești, anume geopolitica.

Geopolitica reprezintă „o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică a unui stat și politica sa.” Așa cum sublinia profesorul Paul Dobrescu „această disciplină se revendică de la doi părinți diferiți: știința politică și geografia.”

Geopolitica este „o disciplină științifică interdisciplinară, la granița dintre Geografie, Istorie, Știința Politică și Științele Sociale, care stabilește relația dintre evenimentele politice și spațiul geografic, precum și distribuția puterii pe glob.” Întemeietorul de drept al acestei discipline este Rudolf Kjellen, profesor de știința statului de la Universitatea Upsala, cel care folosea în premieră mondială acest termen într-o prelegere publică din 1899. Întemeietorul de facto al geopoliticii a fost însă Friedrich Ratzel, care poate fi inclus în categoria celor care au conceput istoria în maniera deterministă – el accentuând rolul geografiei în istorie. Ratzel este totodată și întemeietorul „antropogeografiei”, care analiza rolul geografic în modelarea unui anume tip uman de-a lungul istoriei. Fr. Ratzel fundamentează noțiuni de bază ale geopoliticii și apreciază „că un stat puternic ar trebui să să tindă către o suprafață de 5 milioane de kilometri pătrați.”

Analiștii de mai târziu au dezvoltat diferite linii de gândire în cadrul geopoliticii, cele mai semnificative contribuții fiind cele ale amiralului american Alfred T. Mahan (a cărui teorie este perfect însușită de amiralii și politicienii Chinei de astăzi), Halford Mackinder și Nicholas Spykeman. În viziunea lui Mahan, formulată în jurul anului 1900, prosperitatea națională a unei țări era determinată de forța marinei sale și de gradul de control al acesteia asupra Oceanelor Pacific și Indian. Mahan vedea astfel în lupta pentru supremația oceanică principala formă de stabilire a hegemonului planetar. Mackinder a definit spațiul uriaș al Asiei Centrale (în sens extins) drept Heartland („inima lumii”) și a precizat în esență că cine domină acest Heartland, domină întreaga lume. Spykman a insistat asupra importanței excepționale a țărmurilor sudice ale Eurasiei, considerând că cine le controlează pe acestea va domina planeta, adică un punct de vedere diametral opus concepției lui Mackinder.

Evident că între geopolitică și globalizare este o legătură profundă. Principalul beneficiar al globalizării în secolul al XX-lea, SUA, a fost ajutat din plin de atu-urile geopolitice, mai ales de faptul că avea o deschidere uriașă la cele două mari oceane ale lumii, Atlantic și Pacific, ca și de lipsa în apropierea sa a unuei mari pureri rivale, cerință formulată teoretic încă de amiralul Mahan înainte de 1900. Marele beneficiar al globalizării de după anul 2000, China, are la rândul ei avantaje geografice excepționale: are o imensă fațadă pacifică, ceea ce în permite lansarea în profunzime în comerțul mondial transoceanic, dar are și o graniță de mii de kilometri adiacentă Heartlandului definit de Mackinder, anume Asia Centrală, care îi permite antrenarea într-un schimb economic deosebit de activ cu această parte a lumii, foarte bogată în resurse și care îi deschide calea spre penetrarea economică a spațiului european precum și a Orientului Mijlociu, cu fabuloasele sale rezerve de hidrocarburi. Bineînțeles că avantajele geografice pot rămâne nefructificate, dacă nu există voință politică în acest sens, ceea ce s-a întâmplat cu China în cea mai mare parte a secolului XX.

Legăturile între globalizare și relațiile internaționale sunt la fel de evidente, din moment ce factorul cel mai important care determină evoluția relațiilor dintre state în prezent este globalizarea economică, financiară și culturală, amplificată de dezvoltarea impetuoasă a rețelelor de comunicații și transporturi.

După 1945 geopolitica a intrat într-un relativ con de umbră, dar „a revenit în atenție după evenimentele din Europa de Est între anii 1989-1991.”

Astfel, deși se referă la planuri diferite ale realității, o analiză serioasă nu poate face abstracție de cele trei fațete ale lumii – relațiile internaționale, geopolitica și globalizarea. Aceste concepte surprind fiecare un anumit aspect ale ordinii globale, deși la nivelul profunzimilor ele se întrepătrund și se condiționează reciproc, fără a se mai putea preciza exact limitele dintre ele.

1.2 – Rolul factorilor economici în determinarea relațiilor internaționale

În ultimele secole, rolul diverșilor factori decisivi în raportul de forțe dintre marile puteri s-a schimbat, iar economia a devenit din ce în ce mai importantă. Viziunea asupra trecutului a analiștilor și istoricilor s-a modificat și ea, iar pentru aceștia „evoluțiile economice devin mai semnificative decât cele politice”. În secolul XXI, odată cu spectaculoasele progrese tehnologice, economia s-a dezvoltat galopant, iar aceasta „cântărește mult acum în relațiile internaționale, fiind poate cel mai important factor.”

În paralel cu acestă trendință, s-a manifestat și o alta, de natură diferită: restrângerea recurgerii la forță în relațiile internaționale din ultimele decenii, pe măsură ce dezvoltarea economică a creat noi oportunități de prosperitate pentru marii actori implicați în jocul de stabilire a unei ierarhii globale. Ultimul mare război al lumii, al Doilea Război Mondial, s-a încheiat acum 70 de ani. De atunci nici un alt conflict de proporții nu a mai afectat planeta, ci doar războaie locale sau regionale, cele mai multe dintre ele fiind războaie civile. Frica de război nu a dispărut însă, un exemplu elocvent fiind „obsesia înspăimântătoare a proliferării nucleare.”

Ceea ce caracterizează dezvoltarea economică postbelică a lumii este ritmul inegal dintre o serie de țări considerate „bogate” și restul lumii. Teoria dezvoltării inegale încearcă să explice cum „acumularea avantajelor în spirală” au determinat trnsformarea unor regiuni în „nuclee de creștere” în timp ce alte regiuni se confruntă cu „acumularea în spirală a dezavantajelor economice”.

De-a lungul istoriei, în cea mai mare parte a timpului, relațiile de schimb au fost aproape în permanență amenințate de recurgerea la forță din partea celui mai puternic. Rând pe rând marile puteri politice și comerciale ale istoriei, Imperiul Roman sau Bizantin, China, Veneția, Marea Britanie ori SUA, au folosit din plin forța brută pentru a-și impune interesele economice, care au devenit din ce în ce mai mult tot mai importante. S-a ajuns astfel la declanșarea unor războaie din cauze pur economice sau comerciale. Războaiele anglo-olandeze din secolul al XVII-lea, sunt considerate primele războaie pur economice din întreaga istorie a lumii, dar din păcate nu au fost și ultimele.

Începând cu Anglia secolului al XVII-lea, într-o serie de țări ale lumii statul a început să se implice tot mai mult în susținerea intereselor economice și financiare ale firmelor și cetățenilor săi, în relațiile cu alte țări. Treptat, s-a ajuns la o adevărată politică de stat de susținere a entităților economice naționale în fața competiției acerbe cu rivalele din celelalte țări, domeniu în care SUA s-au remarcat în mod deosebit încă din secolul al XIX-lea. În același secol s-a produs o uriașă confruntare de idei în rândul marilor economiști și politicieni din marile puteri, unii fiind adepți al liberului schimb (campioana acestei linii fiind, bineînțeles, Marea Britanie – hegemonul planetar al epocii), alții opunându-i principiul protecționismului prin tarife vamale ridicate (aici s-a remarcat SUA, care astfel și-a putut crea o industrie capabilă să o concureze cu mult succes pe cea britanică).

În prezent, tendințele protecționiste, deși au pierdut mult teren în fața principiilor liberului schimb și al integrării economice supranaționale, și-au păstrat totuși o anumită vigoare.

O caracteristică a lumii prezente este diminuarea rolului forței militare în impunerea intereselor unei mari puteri într-un anumit spațiu al lumii. Ceea ce în trecut era cucerit prin forța armelor, în prezent este cumpărat. În această politică s-a remarcat în mod deosebit China, care dispunând de cele mai mari rezerve financiare pe care le-a avut vreodată o țară în istorie, poate literalmente cumpăra active prețioase în toate colțurile lumii fără a putea fi acuzată că încalcă principiile de drept internațional. În timp ce SUA cheltuie sume uriașe pe războaiele din Irak și Afganistan, China cumpără ieftin „active producătoare de materii prime, de la câmpurile petrolifere din Angola la minele de cupru din Zambia”.

În trecut puterile colonialiste precum Marea Britanie sau Franța au cucerit pur și simplu cea mai mare parte din Africa; astăzi China o cumpără, bineînțeles doar prin achizița de terenuri cu valoare economică deosebită, precum cele enumerate anterior. Un exemplu elocvent al acestui tip de politică este Mongolia – o țară imensă, cu uriașe resurse minerale evaluate la circa 3 trilioane $, pe care le-au acaparat companiile chineze. Acestea încasează aproape toate profiturile, lăsând prea puțin mongolilor pentru dezvoltarea lor proprie. Așa că prezența militarilor americani în Mongolia „poate doar să împiedice chinezii să invadeze Mongolia, nu-i poate opri s-o cumpere.”

Astfel, în goana după profit și expansiune economică, China a abandonat parțial chiar și principiile comuniste economice. Istoricul Lucian Boia constata: „Ideologia vremurilor de azi a devenit pur și simplu economia.”

O altă tendință a lumii secolului al XXI-lea este dimensiunea financiară a competiției dintre marile puteri, mai ales SUA și China. Cei doi actori majori poartă în prezent un adevărat război tăcut al valutelor, în care yuanul și dolarul se confruntă zi de zi și ceas de ceas pe scena formată din întreaga planetă. Deși dominația o deține în prezent SUA, care are în dolar principala valută în care aproape tot globul face tranzacții comerciale și financiare, în viitor yuanul va căpăta o forță din ce în ce mai mare, ceea ce va întări poziția Chinei de primă putere economică a planetei, așa cum se conturează că va fi la scurt timp după începerea deceniului al treilea al secolului nostru.

Petrolul reprezintă unul din cei mai importanți factori geopolitici care modelează politica marilor puteri, iar oscilarea masivă a prețului său după anul 2000 a adus atât beneficii, dar mai ales dezavantaje SUA și Chinei. Analiștii au subliniat pe bună dreptate importanța „unuia dintre cele mai mari amenințări la adresa puterii americane: volatilitatea prețului petrolului.” Creșterea producției americane de petrol neconvențional face foarte posibilă renunțarea SUA la importurile de petrol cândva în intervalul 2020-2030.

Pentru a compensa lipsa rezervelor masive de petrol, China a trecut după anul 2000 la un program de construire a zeci de reactoare nucleare, prognozele estimând că în anul 2020 China va avea 18.000 MW de energie nucleară plus încă 30.000 MW în construcție.

În concluzie, înțelegerea relațiilor chino-americane pe multiple planuri, necesită o analiză a lumii contemporane ținând cont de fenomenul globalizării, de perspectiva geopoliticii, de rolul în creștere prezentat de factorul economic și de dinamica relațiilor internaționale, la rândul ei determinată de o serie de factori prezentați mai sus.

CAPITOLUL II – SUA ȘI CHINA – EXPONENȚI AI NOII ORDINI INTERNAȚIONALE

2.1 – Trecutul istoric diferit al SUA și Chinei

Cele mai importante tendințe geopolitice ale secolului al XXI-lea, deja clar reliefate, sunt ridicarea Chinei ca o nouă superputere a lumii și mutarea centrului de greutate mondial din Oceanul Atlantic, unde a fost în tot timpul secolului trecut, în Oceanul Pacific. Prestigioasa revistă britanică The Economist observa însă că nu se susține „ideea unui efort global chinez de a răsturna ordinea internațională.” Secolul al XXI-lea se anunță a fi un „secol al Pacificului” și un „secol al Asiei”, modelat în esență de primele două puteri ale lumii, care sunt mai mult decât două state ca toate celelalte 192 de țări ale lumii: China, care este „un stat-civilizație” și SUA, care este doar nucleul a ceea ce istoricul Niall Ferguson numea „imperiul informal american – imperiul corporațiilor multinaționale, al filmelor Hollywood și chiar al tele-evangheliștilor.”

Secolul al XX-lea a fost însă din toate punctele de vedere un „secol american”, în care SUA au dominat planeta din punct de vedere economic, apoi și financiar, politic, militar și cultural; confruntarea Statelor Unite cu fascismul german și militarismul nipon în cel de-al Doilea Război Mondial au transformat marea putere americană nu doar într-o țară învingătoare, dar și în prima superputere adevărată din istorie. Victoria din „Războiul Rece” cu URSS au lăsat, în 1991, SUA ca unica superputere a lumii, și nimeni și nimic nu mai părea că amenința hegemonia americană. La începutul secolului al XXI-lea SUA erau în continuare prima putere a lumii pe toate planurile. O singură cifră sintetizează bogăția fenomenală a acestei țări: în 2006 veniturile impozabile anuale declarate de cetățenii americani erau de 8 trilioane $.

Pentru China însă, secolul al XX-lea a fost unul extrem de traumatizant iar secolul al XIX-lea fusese, la rândul său, un secol de profundă decădere pentru China. În secolul al XVIII-lea această țară era la un nivel de dezvoltare aproximativ egal cu cele mai avansate state din Occident, după cum a argumentat convingător într-o carte celebră unul din cei mai importanți specialiști americani în istoria Chinei.

Așa cum s-a subliniat într-o sinteză clasică despre această țară: „lumea chineză nu a reușit să intre la momentul oportun în epoca industrială – eșec ce a stat la originea înspăimântătorului ei destin de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea.” În cel de-al Doilea Război Mondial China a suportat ocupația japoneză deosebit de apăsătoare și sângeroasă, (1937-1945) când rezistența chineză contra ocupantului s-a divizat în armata comunistă condusă de Mao Zedung și cea naționalistă condusă de Cian Kai Shek, ultima primind un substanțial sprijin militar și diplomatic din partea Americii președinților F.D. Roosevelt și (apoi) H. Truman. După Războiul Civil încheiat în 1949 cu victoria comuniștilor și retragerea naționaliștilor în insula Taiwan, a urmat regimul de dictatură al lui Mao Zedung, cu zecile de milioane de victime și rămânerea economiei Chinei într-o înapoiere incredibilă. Deși populația Chinei reprezenta cel puțin 15% din totalul mondial, PIB-ul acesteia a rămas ridicol: nu a crescut decât de la 3,1% din PIB-ul mondial (1960) la 3,4% (1970) și 4,5% (1980). După inițierea reformelor din 1978 China s-a dezvoltat într-un ritm extrem de alert până în prezent, astfel încât creșterea PIB-ului 2014 s-a ridicat la 7,4% din 2014, unul din cele mai ridicate din întreaga lume.

Relațiile dintre SUA și China, una din cele mai tinere, respectiv una din cele mai vechi țări din istorie, au debutat practic în secolul al XIX-lea, atunci când SUA a trecut la stabilirea de relații dipomatice și comerciale cu țările din Extremul Orient.

Victoria comunismului în China în 1949 a însemnat și întreruperea totală a relațiilor politice și economice dintre aceasta și SUA. În 1972 însă a urmat „săptămâna care a schimbat lumea” (expresia îi aparține președintelui american R. Nixon), adică reluarea relațiilor economice, apoi și diplomatice, între cele două mari țări, care percepeau de acum ambele drept principală amenințare împotriva lor URSS. Apropierea istorică dintre SUA și China a fost determinată de creșterea tensiunii dintre cele două state comuniste, China și URSS după 1960. Atunci „China, mult mai slab dotată militar decât Uniunea Sovietică, trebuia să găsească un mijloc de apărare. Acesta a fost cu siguranță unul din principalele motive ale spectaculoasei sale apropieri de Statele Unite.”

După 1991 prin destrămarea URSS, SUA a rămas unica superputere a lumii în timp ce China a continuat ridicarea sa vertiginoasă din punct de vedere economic, declanșată prin reformele din 1978 inițiate de Deng Xiaoping. Pornind însă de la un nivel extrem de jos, ascensiunea Chinei nu a atins în secolul al XX-lea nivelul de superputere, pe nici unul din cele trei paliere majore: economic, militar și cultural. Nici măcar primul deceniu al secolului nostru nu a propulsat China spre un statut de superputere, cu toată creșterea sa economică aproape unică în istorie. În anul 2003 Fareed Zakaria putea încă să caracterizeze China ca „o țară relativ săracă, din Lumea a Treia.” În același an însă, China depășea SUA și devenea cel mai mare absorbant de investiții directe străine din lume.

Creșterea economică a Chinei a continuat veriginos în toți anii secolului al XXI-lea, încât s-a ajuns ca ea să exporte în 2008 „într-o singură zi mai mult decât a exportat în tot anul 1978,” iar în 2013 în doar 6 ore.

Cu toate atu-urile recente ale Chinei, SUA rămân în continuare unica superputere planetară și „singura țară care poate proiecta puterea oriunde pe glob,” în timp ce „forțele terestre chinezești nu vor avea capacitatea de a constitui un corp expediționar multă vreme de acum înainte.” În concepția profesorului Paul Dobrescu, în 2010 SUA rămâneau „singura superputere a lumii”.

În prezent „relațiile dintre China și SUA rămân asaltate de diferende mai profunde decât orice alte relații bilaterale dintre puterile majore ale lumii de astăzi.” Spre exemplu China „susține aproape toate regimurile pe care Statele Unite caută să le înăbușe, precum Cuba, Venezuela, Sudan, Zimbabwe, Iran, Uzbekistan, Myanmar și Coreea de Nord.” Un obiectiv fundamental al Chinei este câștigarea hegemoniei economice și strategice în Asia, unde SUA au interese economico-strategice foarte mari. Declarația din mai 2014 a liderului chinez suprem Xi Jinping este categorică, și pare un fel de Doctrină Monroe a Chinei pentru Asia: „Oamenii din Asia trebuie să conducă treburile Asiei, să rezolve problemele Asiei și să asigure securitatea Asiei”. În același timp China lui Xi dorește construcția unei căi ferate gigantice de 13.000 km peste Strâmtoarea Behring care să conecteze China cu SUA și Canada.

2.2 Problemele fundamentale ale SUA și Chinei în secolul al XXI-lea

Marea problemă geostrategică a SUA după dramaticele evenimente din 11 septembrie 2001 este implicarea, considerată de mulți analiști excesivă în problemele Orientului Mijlociu. SUA urmăress, în esență asigurarea securității surselor de petrol de acolo și de combaterea grupărilor extremiste musulmane. Distrugerea Turnurilor gemene de către extremiștii Al-Qaeda a fost o reacție la alianța istorică a SUA cu Israelul și la susținerea de către puterea americană a unui șir de dictatori arabi, precum Hosni Mubarak al Egiptului, percepuți de mediile radicale islamice ca trădători ai cauzei musulmane. Reacția SUA la atentatul de la 11 septembrie a fost ocuparea Afghanistanului și Irakului, ultima acțiune având drept principal impuls dorința conservatorilor americani de a controla o parte-cheie din zona cu cele mai importante rezerve de petrol din lume, petrolul fiind „sângele economiei ” mondiale.

Dar, așa cum timpul a dovedit, „China a fost, fără să vrea, printre cei mai mari beneficiari ai atacurilor din 11 septembrie 2001; atentatele au distras atenția Washingtonului de la îngrijorările strategice cu privire la ridicarea Chinei”, sublinia încă de acum un deceniu un expert în relațiile internaționale actule.

Apariția în iunie 2014 a așa-numitului Stat/Califat Islamic din nordul Irakului și Siria pune o problemă geostrategică deosebită atât pentru SUA, cât și pentru China, ultima depinzând din ce în ce mai mult de importurile de petrol din zona Golfului Persic. Acest califat „cu milioane de oameni, câmpuri petroliere, baraje și cu o armată extinsă, bine echipată, sub controlul său,” pune grav sub semnul întrebării stabilitatea regiunii celei mai bogate în petrol din lume, cu urmări potențiale deosebit de grave pentru SUA și China. Ridicarea economică și militară a Chinei, mai ales după anul 2000, a pus SUA în fața unei noi probleme geopolitice: „aspirația Chinei la leadership regional provoacă supremația navală americană în Pacificul de Vest.”

Marea problemă geostrategică a Chinei astăzi este asigurarea securității fluxului de materii prime care se scurge spre ea din toate colțurile lumii, în special din țările sărace sau emergente din Africa și America Latină, în cantități deja uriașe, dar în creștere galopantă de la an la an, pe măsură ce consumul intern crește accelerat, determinat de ridicarea nivelului de trai al unei populații care numără 1,36 miliarde de oameni. Asigurarea acestei securități presupune pe de o parte crearea unei puternice flote militare, care să ofere controlul principalelor rute oceanice pe care se scurge acest flux de mărfuri, iar pe de altă parte înseamnă asigurarea stabilității politico-sociale a țărilor furnizoare de materii prime, multe dintre le fiind sub presiuni uriașe de mediu, suprapopulare, grupuri extremiste și radicale – religioase sau laice – tensiuni interetnice și tribale etc.

Nevoile de materii prime ale Chinei sunt enorme, căci ea este „consumatorul numărul unu la nivel mondial de aluminiu, cupru, cărbune, plumb, nichel, zinc, tablă și minereu de fier.” La unele din aceste materii prime China consumă cât toate celelalte țări ale lumii la un loc, cum este de exemplu cuprul și aluminiul! Un calcul simplu arată că dacă chinezul de rând ar avea în 2031 venitul cât americanul de rând din 2005, China ar consuma dublul consumului actual mondial de hârtie și aproape 100 de milioane de barili de petrol pe zi, adică mai mult decât cei 94 de milioane de barili pe care îi consumă zilnic întreaga lume în 2015!

Elocvent pentru nevoia disperată a Chinei de materii prime este faptul că „resursele de apă per capita ale Chinei sunt doar un sfert din cantitatea medie mondială, și suprafața sa cultivabilă per capita este de doar 40% din media mondială. Rezervele Chinei de petrol, gaz, cupru și aluminiu per capita sunt de 8,3%, 4,1%, 25,5% și respectiv 9,7% din mediile globale.”

SUA, cu o populație de numai un sfert față de China, au de trei ori mai mult pământ arabil decât aceasta. De aceea SUA, care este cel mai mare exportator mondial de hrană, are un rol esențial în asigurarea securității alimentare a Asiei și, implicit a Chinei. Acest lucru poate fi și o armă de presiune din partea guvernului american asupra Chinei, pentru a o forța să își modifice politicile în conformitate cu interesele americane.

Dependența uriașă de materii prime de import marchează întreaga viziune strategică a politicii externe chineze. Semnificativ este faptul că dacă „în 1979, practic nici un chinez nu deținea o mașină particulară”, în 2009 numărul de automobile vândute în China a fost de 16,7 milioane! În toți acești ani s-a manifestat „apetitul vorace al poporului chinez pentru automobile”, datorită lipsurilor îndurate atâția ani. Pentru anul 2015 se estimează că vânzările de automobile din China vor fi de circa 20 de milioane de bucăți (locul 1 pe glob), în timp ce în SUA vor fi de 17 milioane (locul 2 pe glob).

Goana Chinei după materii prime o aduce însă din ce în ce mai mult în competiție cu SUA pentru resurse limitate, sugestivă fiind ciocnirea de interese economice între cele două puteri în spațiul Asiei Centrale – Heartlandul mondial al lui Halford Mackinder. În această competiție China „care dă pe dinafară de bani lichizi” a reușit o lovitură uriașă: „volumul schimburilor comerciale dintre China și țările Asiei Centrale în perioada 1992-1014 a crescut de 100 de ori,” ceea ce arată că marele câștigător al cursei pentru materiile prime ale Asiei Centrale este deja China, în dauna celor doi mari competitori – SUA și Rusia. Președintele Xi a promis în noiembrie 2014 crearea unui fond de 40 miliarde $ care să finanțeze crearea unei adevărate magistrale feroviare și de autostrăzi de-a lungul Asiei Centrale, denumită Drumul Mătăsii – factor de absorbție economică de către China a țărilor din acest spațiu.

Ridicarea economică a Chinei nemulțumește o lungă serie de state ale lumii, care se văd inundate de mărfurile industriale chinezești (și împinse astfel la o parțială dezindustrializare) și care, în schimb, exportă în China doar materii prime ieftine – relație economică clasică de tip colonial. Acest fapt predispune multe astfel de țări la apropierea strategică de SUA pentru a contracara presiunea formidabilă a colosului chinez, mai ales că aceste țări – cu populații în creștere rapidă și rezerve de apă în scădere dramatică – se luptă din greu pentru a-și asigura securitatea alimentară.

Marea problemă economică a Statelor Unite de după anul 2000 este creșterea galopantă a datoriei publice, la niveluri neatinse din timpul celui de-al Doilea Război Mondial! Astfel, deficitele federale au atins mai ales în anii crizei 2008-2009 cifre absolut năucitoare: o jumătate de trilion $ (2008 și 2014) și 1,5 trilioane $ în anul de vârf al crizei – 2009. La sfârșitul anului 2011 datoria națională a SUA depășea 14 trilioane $, după cifrele oficiale. Deja la nivelul anului 2009 se putea constata că SUA reprezintă cel mai mare debitor din lume, iar China este cel mai mare creditor al său.

Această situație delicată a economiei americane a fost ușurată de relansarea economică din anul 2014, ajutată masiv și de scăderea spectaculoasă a prețului petrolului, de la peste 100 $ barilul (în 2014) la sub 60 $ barilul (în 2015). Economia SUA este însă condiționată de războiul financiar foarte dur cu China, acuzată că păstrează un yuan subevaluat pentru a stimula exporturile. Tipărirea excesivă de dolari („relaxare cantitativă” – în limbajul oficialilor SUA) cauzată de criza din 2008-2009 a iritat grav China.

Problema socială fundamentală care va apăsa asupra Chinei și Statelor Unite deopotrivă în secolul al XXI-lea este polarizarea socială din ce în ce mai accentuată! În SUA cei mai bogați 1% din americani și-au crescut veniturile anuale de la o medie de 350.000 $ (1979) la 1,3 milioane $ (2007), în timp ce „ajustate cu inflația, salariile americanilor de rând nu au mai crescut de la jumătatea anilor 1970.” Cei mai bogați 1% din americani au acaparat 8,9 % din totalul veniturilor din SUA din 1976, dar 25% în 2007! Ei dețin în prezent 40% din avuția țării. În China polarizarea a căpătat deja proporții monstruoase, cu toată lupta declarată a lideului Xi Jingpin contra corupției la nivel înalt. Astfel în China, în timp ce 160 de milioane de oameni trăiesc cu maxim 1,25 $ pe zi (o masă umană cât jumătate din populația SUA, reprezentând 14% din săracii absoluți ai lumii), „aproximativ 0,4% dintre familiile chineze dețin astăzi 70% din avuția țării.”

Diferența între americanul de condiție medie și chinezul de condiție medie rămâne încă uriașă; în timp ce majoritatea chinezilor nu câștigă decât câteva mii de dolari pe an, analiștii americani se plâng că în SUA „salariul mediu anual este de doar 52.000 $”. În același timp, nu mai puțin de 71% din săracii din SUA dețin în proprietate automobile!

Problema demografică este o problemă fundamentală care atinge doar China, nu și Statele Unite. Dacă SUA reprezintă singura mare putere cu un trend demografic pozitiv (în parte datorită numărului constant de emigranți atrași din toate colțurile lumii, inclusiv din China), China va intra curând pe un trend demografic negativ accelerat după modelul Japoniei, astfel încât în câteva decenii populația sa va fi mult mai îmbătrânită, consecință directă a politicii „copilului unic” introduse în anul 1979.

Problema educației forței de muncă este una din cele mai importante pentru următoarele decenii în ceea ce privește raportul de putere dintre SUA și China. În prezent ambele țări sunt supuse unei presiuni formidabile din partea tehnologiilor și robotizării care înlocuiesc tot mai mult forța de muncă de joasă calificare. Un studiu recent constata: „Foxconn, compania chineză care asamblează iPhones și iPads, are în serviciu peste un milion de muncitori cu venituri scăzute, dar acum este în curs de înlocuire a lor cu o armată crescândă de roboți. Așa că după ce multe joburi din industrie s-au delocalizat din SUA în China, se pare că acum ele dispar și din China.” Studiul a mai relevat că între 1996-2014 s-a înregistrat în China „un declin de 30 de milioane de joburi în industrie”, adică de 25% din numărul lor, deși în acest interval producția industrială a crescut cu 70%.

CAPITOLUL III –

FACTORII CE INFLUENȚEAZĂ RAPORTUL DE PUTERE SUA-CHINA

3.1 – Rusia între SUA și China

Reacția SUA la evenimentele din 11 septembrie 2001, mai ales invadarea Irakului, au produs o apropiere a Chinei de Rusia, facilitată de nevoile mereu crescânde de materii prime rusești cerute de economia în creștere irezistibilă a Chinei. Anexarea Crimeei de către Rusia din martie 2014 a produs declanșarea unui veritabil război rece între Rusia și NATO, în timp ce aprobarea tacită a acestei anexiuni de către China a apropiat și mai mult Rusia de această țară.

Totuși, în această ecuație complicată ruso-chineză există o gravă amenințare chineză la adresa Siberiei, extrem de slab populată, prin infiltrarea continuă de emigranți chinezi temporari sau permanenți acolo, după o estimare circa 600.000 de chinezi trecând anual granița spre Siberia. Acest fenomen amenință să răstoarne cu timpul complet balanța demografică în favoarea Chinei. Reputatul analist Jacques Attali aprecia că „o masă considerabilă de chinezi va invada încet, încet Rusia”.

Evenimentele din 2014 au circumscris Rusia pe o traiectorie politică mai apropiată de China decât oricând după 1991. Acest lucru a fost facilitat și de faptul că China a împrumutat cu peste 30 miliarde $ companiile petroliere ruse. Cu toată apropierea ruso-chineză, în prezent „în Asia Centrală, precum și în estul Siberiei, China și Rusia se află într-o concurență feroce pentru sferele de influență.” Este o dispută din care Rusia nu are nici o șansă să câștige.

3.2 – Raportul de putere militară SUA – China

Principalul instrument de putere pe oceanele lumii în secolul nostru – „simbolul bogăției și al puterii americanilor, este portavionul” – domeniu în care SUA deține o superioritate copleșitoare față de China și orice altă țară a lumii. În anul 2008 situația era rezumată astfel de Fareed Zakaria: „Statele Unite au 12 portavioane cu propulsie nucleară care pot transporta fiecare câte 85 de avioane de atac cu reacție; inginerii navali ai Chinei încă lucrează la primul.” Pentru anul 2010 Ian Morris aprecia raportul la portavioane: „Statele Unite dețin 11 grupuri de luptă, iar China nici unul.” Abia în 2011 China reușea să lanseze primul său portavion din istorie.

În balanța puterii militare SUA-China, Statele Unite se bucură în prezent și în viitorul imediat de un număr de atu-uri formidabile.

În primul rând cheltuielile militare americane continuă să le depășească masiv pe cele chineze, și perspectivele sunt ca abia în 2025-2030 ele să devină egale. Cifrele reale cheltuite de China pentru armată, deși mult superioare celor oficiale, nu reprezintă decât o fracțiune din cele ale SUA. Într-un număr recent din Foreign Affairs se aprecia că această fracțiune este doar o treime, căci deși China alocă în prezent circa 200 miliarde $ (circa 2% din PIB), bugetul Pentagonului este de circa 600 miliarde $ (circa 3,5% din PIB). „În acest ritm de creștere, bugetul militar anual al Beijingului nu îl va egala pe cel al Washingtonului decât în jurul anului 2030.” Profesorul Paul Dobrescu considera în 2013 că această paritate se va atinge în 2025.

În al doilea rând SUA beneficiază de „parteneriate militare cu peste 60 de țări”, în timp ce China doar cu una singură, Koreea de Nord. Parteneriatele militare ale SUA asigură acesteia nu numai un neprețuit avans geostrategic față de China, dar și o superioritate zdrobitoare a acestui ansamblu, centrat pe Statele Unite, la capitolul cheltuieli militare, căci SUA „și aliații ei dețin 75% din cheltuielile militare globale”.

În al treilea rând SUA se bucură de un avantaj oferit de geografie: este „singura mare putere care nu este înconjurată de alte mari puteri.” În schimb China este – în calitate de putere continentală asiatică – în competiție geostrategică feroce cu Rusia, ca și într-o competiție disperată cu Japonia pentru resurse.

În al patrulea rând, China a reușit să alarmeze aproape toți vecinii ei, prin politica sa de extindere a influenței sale și prin revărsarea torentului de mărfuri ieftine spre aceste țări, distrugând în bună măsură industriile acestora. Dar, mai grav poate, pretențiile chineze asupra apelor și insulelor din Marea Chinei de Sud și de Est au adus-o într-un grav conflict de interese cu toate aceste țări. De aceea Statele Unite și-au întărit prezența militară în această parte a lumii, toate țările din zonă, chiar și inamici istorici precum Vietnamul, considerând de acum SUA drept partenerul care le poate garanta securitatea. Astfel, în Extremul Orient SUA „are cinci tratate de alianțe defensive în regiune”, anume cu Japonia, Coreea de Sud, Filipine, Thailanda și Australia.” Deși toate aceste țări au comerțul orientat spre China, principalul lor partener economic, ele se bazează pe SUA pentru politica lor de securitate, fără ca aceasta să reprezinte un impediment major pentru dezvoltarea în continuare a relațiilor economice cu colosul chinez.

Așadar deocamdată există un decalaj uriaș pe plan militar între SUA și China. Aceasta din urmă poate fi considerată o mare putere, dar dar nu o superputere militară. Profesorul Paul Dobrescu rezuma astfel datele acestei probleme în 2013: „Supremația militară americană este atât de netă încât, consideră specialiștii, în următorul deceniu nu se pune problema unui competitor real pentru SUA.”

Războiul cibernetic chinezo-american este deja în plină desfășurare și se manifestă prin mii de atacuri reciproce, mai ales chineze asupra unor obiective americane. China duce un război cibernetic agresiv împotriva Statelor Unite, care provoacă în fiecare an pierderi în valoare de miliarde de dolari companiilor americane. „Există două feluri de societăți mari în Statele Unite. Cele care știu că au fost piratate de către chinezi și cele care nu știu că au fost piratate de către chinezi". Pierderile anuale provocate de către atacuri cibernetice lansate din China sunt "imposibil de numărat", dar sunt de ordinul "miliardelor".

3.3 Cursa chinezo-americană pentru dezvoltare științifică și educație

Secolul al XXI-lea va fi clădit, fără îndoială, pe o economie a cunoașterii („knowledge economy”), ceea ce înseamnă că vor câștiga cursa globală acele țări care vor câștiga competiția pentru cea mai bună educație.

Un domeniu din acest compartiment la care SUA deține o superioritate copleșitoare este cel al calității universităților sale, cele mai bune din lume: din primele 50 universități ale lumii, 39 sunt americane, iar din 30 cele mai performante la nivel mondial, nu mai puțin de 22 sunt din SUA! Mai mult, din cele top 10 universități din lume, 8 sunt din SUA! În schimb numai două universități chineze sunt în top 100 universități ale lumii, iar China nu a reușit încă până în prezent să obțină nici măcar un singur premiu Nobel pentru știință!

Ca o recunoaștere a acestei superiorități copleșitoare a SUA, în anul universitar 2012-2013 peste 230.000 de studenți chinezi au studiat în cele mai diverse domenii în universitățile din SUA.

După 2000 pașii făcuți înainte de China au fost spectaculoși: „China și-a crescut cheltuielile din domeniul cercetării și dezvoltării de 6 ori în ultimul deceniu, și-a dublat numărul de oameni de știință și este acum depășită doar de Statele Unite în producția anuală de lucrări științifice și în capacitatea de calcul.” China este acum departe de nivelul cultural al anului 1982, când „doar 0,87 % din forța de muncă chineză avea studii superioare.”

O cercetare recentă arăta că „țările devin democratice pe măsură ce devin mai bogate”, iar „pragul dincolo de care majoritatea societăților încep inevitabil democratizarea este de 4000 – 6000 $” [PIB/locuitor]. China, cu un PIB/loc. estimat pentru 2015 de 8.550 $, a trecut deja de câțiva ani acest prag, și deja se constată unele nemulțumiri ale clasei mijlocii crescânde față de constrângerile impuse de regimul comunist.

⃰ ⃰⃰⃰ ⃰

Există două viziuni fundamentale asupra naturii și destinului relațiilor SUA-China. Optimiștii consideră că punctele de divergență între cele două puteri sunt și vor fi mereu surclasate de importanța beneficiilor aduse de cooperarea pașnică între ele într-o serie de probleme-cheie, și astfel un război între cele două părți nu va fi declanșat vreodată. În schimb pesimiștii argumentează că, chiar și cu bune intenții de ambele părți, calcule greșite sau neînțelegeri pot totuși duce la conflagrație între SUA și China.

Așadar, comparând toate aceste aspecte, pot concluziona că SUA și China sunt, fără îndoială, două puteri aflate într-o competiție acerbă pe plan economic, financiar, politic și militar, dar care au mult mai mult de câștigat din cooperare decât dintr-un conflict deschis sau chiar dintr-un război rece. Multe din aspectele lumii contemporane reprezintă jocuri de sumă zero – cum ar fi accesul la piețe de desfacere sau la surse de materii prime – însă există nenumărate alte domenii unde, dimpotrivă, avantajele aduse de un parteneriat eficient și bine articulat poate aduce beneficii uriașe – ca de exemplu dezvoltarea noilor surse de energie ori conlucrarea pentru protejarea mediului și stoparea sau încetinirea încălzirii globale.

În 2015 „China pentru prima dată în istoria modernă va începe anul ca cea mai mare economie din lume, depășind America, cel puțin în termenii parității puterii de cumpărare.” Cu toate acestea, în materie de standard de viață, China anului 2015 abia atinge nivelul occidental din 1960, dar recuperează rapid decalajele.

Consider că dacă China în prezent nu este decât o mare putere aflată în ascensiune spre statutul de superputere, ea va atinge acest stadiu în jurul anului 2025, când va atinge câteva obiective decisive, precum depășirea SUA la PIB global sau transformarea yuanului în monedă liber-convertibilă.

Deocamdată însă SUA rămâne singura putere a lumii cu aspirații planetare și cu capacitatea de a-și proiecta forțele oriunde pe glob. China se rezumă doar la aspirația de a domina zona Asia-Pacificul de Vest, și aceasta mai mult economic decât militar-strategic.

Dar China devine cu fiecare an tot mai puternică în comparație cu SUA, pe toate planurile, chiar cultural, unde decalajul dintre cele două puteri este cel mai mare.

Însă SUA este în curs de relansare și reinventare, așa cum a făcut-o de atâtea ori, mai ales după marile crize din 1929-1933 sau 1972-1975. SUA dețin trei atu-uri formidabile în cursa globală cu China pentru hegemonie planetară, fapt ce va împiedica China să se detașeze prea mult de SUA pentru restul deceniilor acestui secol:

Demografia favorabilă – populația Chinei este literalmente o bombă cu ceas întârziat, datorită mai ales politicii copilului unic, ceea ce va face ca după 2030 ea să dețină un număr uriaș de bătrâni raportat la populația totală, fapt cu consecințe negative enorme, așa cum artă modelu actual al Japoniei. În schimb, SUA va continua să aibă un raport favorabil de populație tânără/populație totală (mai ales datorită emigranților), ceea ce îi va oferi un mare avantaj față de China.

SUA vor continua să fie pentru multe decenii de acum înainte cea mai atractivă țară din lume pentru „materia cenușie” de pe tot globul, fiind principala beneficiară a fenomenului de brain-drain. Numeroși tineri bine pregătiți profesional vor continua să emigreze în SUA, unde au toate condițiile pentru a-și desfășura meseriile.

Libertatea de creație din SUA va permite un nou val de inovații și descoperiri, fapt care în China va fi limitat de partidul-stat care încă deține un control sever asupra societății. În China firme precum Apple, Microsoft sau Google nu ar fi putut inova precum au făcut-o în SUA.

Un motiv puternic care va împiedica un război între cele două puteri, SUA și China, este că ambele posedă arme nucleare atât de performante, încât orice conflict dintre ele s-ar derula pe principiul „distrugerii reciproce garantate”, cel care a făcut ca Războiul Rece SUA-URSS să nu degenereze niciodată în război cald.

Acordul istoric dintre președinții Barack Obama și Xi Jingpin din 12 noiembrie 2014 (pe probleme de mediu și poluare) arată că o cooperare în beneficiul ambelor puteri este cât se poate de posibilă.

Cel mai probabil așadar este ca în secolul nostru competiția inevitabilă dintre SUA și China să rămână la nivel economic, valutar și financiar, fără a se ajunge la un război deschis, ba chiar fără a se ajunge la un război rece, de tipul celui dintre URSS și SUA între 1947-1991 sau de tipul celui din prezent dintre Rusia și NATO, declanșat de ocupația Crimeei din martie 2014. Dar, așa cum a demonstrat-o istoria de atâtea ori, faptul că un lucru este irațional nu înseamnă că nu se va putea întâmpla. De aceea viitorul va rămâne impredictibil, fascinant de impredictibil…

CHINA ȘI STATELE UNITE

STUDIU DE CAZ (2000-2014)

Întrebări de cercetare

1. Este China o superputere în devenire?

2. China și SUA vor continua relația pașnică de până acum sau vor ajunge la război?

3. Moneda chineză yuanul va deveni o valută forte alături de dolar?

4. Economia Chinei va depăși economia SUA( din punct de vedere al PIB-ului)?

5. China va deveni sau nu în viitor o democrație, precum SUA?

Metodologie

Metoda de cercetare – studiu de caz

Instrumentu de cercetare – selectarea documentelor

C. Robson consideră că studiul de caz poate fi definit drept „o strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizații, cu luarea în considerare a tuturor particularităților sale contextuale. Acesta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiză, prelucrare și stocare a informațiilor relevante, atât cantitative cât și calitative".

Limitele cercetării

Nu cunosc limba chineză, din această cauză mi-a fost imposibil să cercetez informațiile din ziarele și cărțile chinezești. Materialele folosite au fost în limba engleză, franceză și română.

Lucrarea este limitată în timp și spațiu. Lucrarea de față este doar un fragment din istoria relațiilor SUA-China, datorită limitării în timp.

Până în prezent nu există o lucrare în limba română dedicată subiectului propus în lucrarea de față.

CAPITOLUL IV – EVOLUȚIA PIB-ULUI SUA ȘI CHINEI

4.1– Situația SUA și Chinei la începutul secolului al XXI-lea

În acest capitol voi analiza modul cum se reașează balanța de putere chino-americană la începutul secolului al XXI-lea, indicatorul PIB (Produs Intern Brut) fiind o măsură elocventă a acestei evoluții spectaculoase a celor două puteri.

Ascensiunea spectaculoasă a Chinei după anul 2000 și cursa ei spre statutul de superputere generează o competiție dură cu hegemonul planetar actual, SUA. Această competiție – cum a subliniat profesorul Paul Dobrescu în prefața ultimei lucrări a lui Robert Kaplan – dintre China și SUA „în substanța ei va fi chiar o rivalitate mai strânsă și mai dramatică decât cea din timpul Războiului Rece” dintre SUA și URSS.”

Însă deceniul al doilea al secolului al XXI-lea „este un deceniu al reașezărilor. În el se vor întâmpla lucruri importante, dar într-o manieră preponderent silențioasă, liniștită,” marcată de acumularea treptată și tăcută pe care o face lumea emergentă în general, și China în particular. Acest deceniu reprezintă o etapă decisivă în drumul Chinei spre statutul de superputere: în 2010 PIB-ul (Produs Intern Brut) său l-a depășit pe cel al Japoniei, pe care a detronat-o de pe locul 2 în ierarhia economică mondială (exprimată în dolari SUA), iar la sfârșitul anului 2014 PIB-ul Chinei (la paritatea puterii de cumpărare) l-a depășit pe cel al SUA, ocupând locul 1 pe glob. Cândva la scurt timp după 2020, după majoritatea aprecierilor analiștilor, PIB-ul Chinei (în dolari) îl va depăși pe cel al SUA și astfel China va deveni efectiv prima putere economică a lumii, fapt decisiv în consolidarea statutului său de cea de-a două superputere a lumii, alături de SUA.

Pentru China anii 2000-2014 au însemnat o recuperare rapidă și constantă pe cele mai diverse domenii a rămânerii în urmă față de SUA. Aproape că nu a trecut an, începând cu 2000, în care China să nu depășească SUA la vreun capitol cu greutate din punct de vedere economic și psihologic. Tabelul de mai jos sintetizează această dinamică:

Tabelul 1 – Depășirea Statelor Unite de către China pe domenii (cantități totale pe țări)

(surse: The Economist, 31 decembrie 2011; The Economist. The World in 2012; The Economist. The World in 2015; www.eia.gov).

4.2 – Evoluția PIB-ului SUA și Chinei

Unul dintre cei mai relevanți indicatori economici care exprimă diferența dintre SUA și China este PIB-ul pe locuitor. Acest aspect arată limpede că între SUA și China există o diferență uriașă de productivitate, de nivel economic și de nivel de trai, care de-a lungul ultimelor decenii s-a redus totuși semnificativ.

Tabelul 2 – PIB/locuitor 2000-2015 (în dolari SUA).

(sursa: data.worldbank.org/indicator/NY.PCAP.CD.)

Acest decalaj important dintre cele două țări la capitolul PIB/loc. are o explicație istorică, pentru că încă din secolul al XIX-lea diferența între milenara Chină și proaspăt apăruta SUA devenise deja imensă, după cum rezultă și din tabelul de mai jos care sintetizează acest aspect pe termen lung:

Tabelul 3 – Raportul între venitul mediu pe locuitor China-SUA:

Analistul Fareed Zakaria făcea o observație dramatică asupra stagnării seculare a Chinei în ceea ce privește evoluția economică: „Între 1350 și 1950 – 600 de ani – produsul intern brut pe cap de locuitor a rămas aproximativ constant în China.”

Anul 2014 a fost un an crucial pentru că atunci s-a produs depășirea SUA de către China la PIB calculat la paritatea puterii de cumpărare (Purchasing Power Parity, abreviat PPP), un pas decisiv în marșul Chinei spre statutul de cea mai puternică economie a lumii, pe care îl va atinge însă numai când PIB-ul său exprimat în dolari îl va depăși pe cel american. Totuși, evenimentul din 2014 a surprins lumea analiștilor, care nu se așteptau ca depășirea respectivă să se producă atât de repede, ci prin 2016. Apoi s-a avansat anul 2019, pentru ca să se constate în 2014 că deși PIB-ul Chinei calculat în dolari era cu 43% mai mic decât al Statelor Unite, ultimele date arătau că până la sfârșitul lui 2014 PIB-ul celor două țări la paritatea puterii de cumpărare urmau să devină egale.

În 2007 o prognoză prevedea că din punct de vedere economic „China va depăși SUA între 2030 și 2040.” Astăzi această depășire se profilează cândva între 2020-2025, după estimările unui reputat analist al Chinei, Minxin Pei, deci un deceniu mai devreme decât se credea.

Evoluția pe viitor a raportului dintre PIB-ul SUA și cel al Chinei ridică mai multe controverse printre specialiști și analiști. Prof. Paul Dobrescu estima în 2012 că „în 2030 PIB-ul chinez va fi cu o treime mai mare decât cel american”. O prognoză pentru 2050 prevede un PIB chinez dublu față de cel american.

Reformele economice demarate în 1978-1979 au permis Chinei „să-și dubleze volumul PIB-ului în numai 15 ani (1980-95) – apoi o nouă dublare în numai 9 ani (1995-2004).” Astfel, așa cum sublinia reputatul diplomat H. Kissinger, care a vizitat China de peste 50 de ori de-a lungul a 4 decenii, „pe toată durata anilor ’90, economia chineză a crescut într-un ritm de 7 procente pe an (de multe ori într-un ritm de două cifre), continuând o creștere a PIB-ului pe cap de locuitor cum rareori s-a mai văzut în istorie.” Criza globală din 2007-2009 nici nu a atins China care a cunoscut o nouă dublare de PIB între 2005-2009. Aceasă fenomenală expansiune economică chineză s-a suprapus cu o creștere mult mai lentă a PIB-ului SUA. Ca atare „de mai bine de 20 de ori mai bogat decât chinezul de rând în 1978, americanul de rând este acum [2012] doar de 5 ori mai bogat.”

Modul în care au evoluat PIB-urile exprimate în dolari ale Statelor Unite și Chinei după anul 2000 a fost sintetizat în tabelul de mai jos:

Tabelul 4 – PIB SUA și CHINA 2000-2014 (miliarde dolari SUA)

(sursa: data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD. )

Ceea ce surprinde, analizând acest tabel, este transformarea profundă a raportului dintre cele două economii majore ale lumii: dacă în anul 2000 economia chineză era doar o fracțiune nesemnificativă din cea americană – care era atunci de circa 9 ori mai mare – în anul 2009 ea reprezenta deja o treime din cea americană, pentru ca în 2012 să depășească pragul de 50% din economia SUA. De remarcat este și faptul că dacă s-ar calcula PIB-urile celor două țări la paritatea puterii de cumpărare (care dintr-un punct de vedere exprimă mai bine raporturile de putere dintre cele două economii), diferențele ar fi mult mai mici în acest interval, iar anul 2014 ar marca chiar egalarea economiei SUA de către cea chineză. Din 2015, foarte probabil pentru tot restul secolului, China se va plasa înaintea SUA la indicatorul PIB la paritatea puterii de cumpărare.

Am sintetizat în tabelul de mai jos dinamica excepțională a PIB-ului Chinei de după anul 2000:

Tabelul 5 – Rangul mondial după valoarea PIB (calculat în $)

(sursa: data.worldbank.org/indicator.)

Această creștere economică extraordinară a propulsat China de pe poziția a 7-a mondială la sfârșitul secolului al XX-lea (unde rămăsese decenii de-a rândul) pe poziția a doua în numai un deceniu la începutul noului secol. Am putea spune că această performanță este pur și simplu unică în istoria economiei mondiale: în intervalul 2000-2010, China a întrecut nu mai puțin de 5 din cele mai dezvoltate țări ale lumii – Italia, Franța, Marea Britanie, Germania și Japonia. Acest lucru provine și din avantajul demografic uriaș al Chinei, față de care populația combinată a acestor 5 puteri nu reprezintă decât un sfert din populația chineză. Marea criză economică din 2008-2009 (cea mai gravă din lumea occidentală de după 1933) a avut și ea un rol important în accelerarea acestui trend, dat fiind că – așa cum a demonstrat-o istoria – marile crize economice repoziționează marile puteri și schimbă raporturile de forțe dintre ele.

Ca o concluzie la acest capitol, constat că China are o dezvoltare economică fulminantă și depășirea Statelor Unite de către economia chineză a devenit o certitudine, singura problemă fiind doar când. Diversele scenarii avansate de analiști au redus treptat orizontul de timp de la anii 2040 (cum se credea in jurul anului 2000) la 2027 (prognoza tipică dinaintea crizei 2008-2009) apoi la 2020-2022.

CAPITOLUL V –

RAPORTURILE COMERCIALE ȘI FINANCIARE SUA-CHINA

5.1– Datoria publică americană

Voi analiza în continuare modul în care primele două puteri ale lumii și-au dezvoltat între ele o adevărată rețea de schimburi economico-financiare, care a remodelat profund economiile celor două țări în ultimele decenii.

Raporturile economice ale celor două puteri au la bază un fenomen extrem de important pentru istoria omenirii: explozia exporturilor Chinei petrecută în ultimele decenii, care a revărsat asupra întregii lumi, inclusiv SUA, un torent de mărfuri ieftine. Astfel statistica arată că valoarea comerțului exterior chinez a sărit de la 135 de miliarde $ în 1991 la 3 trilioane $ în 2010. În acest răstimp China a obținut o mare victorie prin admiterea sa în anul 2001 ca al 143-lea membru al Organizației Mondiale a Comerțului. Numai în ultimul deceniu al secolul al XX-lea comerțul SUA-China a crecut de 4 ori iar exporturile Chinei în SUA au crecut de 7 ori! După anul 2000 exporturile chineze în SUA au crescut accelerat, astfel încât chiar și în anul de criză majoră 2008 pentru SUA, ele au rămas cel mai mare partener comercial al Chinei, absorbind circa o cincime din totalul exporturilor chineze.

Așa cum bine s-a precizat, o mare putere are la bază „sfânta treime a vieții materiale: economie puternică, armată puternică, monedă puternică.” Dacă economia chineză este în plin marș spre depășirea celei americane, iar cheltuielile militare chineze le vor surclasa pe cele ale SUA în orizontul 2025/2030, nu la fel se întâmplă și pe planul raporturilor dintre monedele naționale ale celor două puteri. Așa cum dolarul SUA era încă în urma lirei sterline chiar și după 1920, când SUA depășise demult Marea Britanie ca forță economică dominantă a planetei, la fel yuanul chinezesc nu va putea detrona dolarul ca principală monedă a lumii chiar dacă economia Chinei o va depăși pe cea americană în maxim un deceniu. SUA continuă să se bucure de atâtea decenii de așa numitul „privilegiu exorbitant”: faptul că dețin cea mai importantă valută a lumii, căutată pe toate piețele și acumulată ca rezerve pe toate meridianele, ceea ce îi conferă un avantaj uriaș asupra tuturor competitorilor săi financiari.

Un element fundamental în ecuația financiară SUA-China este faptul că SUA „deși este cea mai bogată țară din lume, cheltuiește mai mult decât își poate permite.” Atât statul american, cât și unele firme sau populația s-au supraîndatorat: „generația următoare va fi împovărată pe viață de datoriile părinților și bunicilor.” Reputatul analist american Jeremy Rifkin concluziona pentru anii imediat de după 2000: „Mulți americani trăiesc cu mult peste posibilitățile lor și se îneacă în datorii.” Numai în anul 2007 SUA s-au îndatorat de la restul lumii cu 800 miliarde $, peste 4 miliarde $ pentru fiecare zi lucrătoare a anului! Profesorul Paul Dobrescu sublinia în anul 2011 că în SUA „40 de cenți din fiecare dolar cheltuit din bani publici sunt împrumutați.” În anul 2008 datoria publică a SUA a trecut de pragul psihologic de 10 trilioane $, iar în iunie 2011 sărise la 14,3 trilioane $, cea mai mare datorie care s-a văzut vreodată în istorie!

Potrivit istoricului Niall Ferguson, în anul 2013 datoria guvernamentală a SUA se cifrează la 112% din PIB, iar dacă se iau în calcul și datoriile private, ale firmelor și familiilor americane, totalul se ridică la 279% din PIB – o cifră de ordinul a 4 trilioane $.

Autoarea unei cărți celebre despre ridicarea Chinei și a Indiei arăta: „Americanii au devenit debitori net, nu oameni care economisesc, în 2005 – ceva ce nu s-a mai văzut din timpul Marii Depresiuni [1929-1933]. Dacă indienii și chinezii pot câștiga $5.000 pe an și economisi $1.500, americanii care câștigă $40.000 pe an ar trebui să poată economisi măcar tot atât anual, dar nu o fac.”

5.2 – Împrumuturile și exporturile Chinei către SUA

Un rol important în creșterea datoriei SUA l-a avut politica guvernului chinez de a împrumuta sume uriașe Statelor Unite sub forma cumpărării în cantități uriașe de obligațiuni ale Trezoreriei SUA. Această strategie a Chinei a avut la bază ideea de a menține un curs scăzut al monedei sale, yuanul, pentru a stimula exporturile – elementul fundamental al ridicării economice a acestei țări încă din anii 1978-1980. „Cumpărând dolari americani, China a ținut dolarul puternic în raport cu yuanul, permițându-le consumatorilor americani să continue să cumpere produse chinezești în cantități și mai mari.” Dar această politică a adus avantaje imense Statelor Unite, pe lângă acela că a oferit consumatorilor americani un flux nesfârșit de produse ieftine: „vânzând miliarde de dolari în obligațiuni către Banca Națională a Chinei, Statele Unite au fost capabile să se bucure de dobânzi semnificativ mai mici decât ar fi fost altfel cazul.”

Această extraordinară simbioză economico-financiară între SUA și China l-a determinat pe marele istoric Niall Ferguson să lanseze termenul CHIMERICA pentru a caracteriza relațiile dintre cele două mari puteri pe acest tărâm. Cele două țări împreună aveau în 2008 „o zecime din suprafața uscatului lumii, un sfert din populația sa și o treime din producția sa și peste jumătate din creșterea globală din ultimii 8 ani [2000-2008]. Pentru o vreme părea ca un mariaj potrivit din rai. Chimericanii din est făceau economiile, chimericanii din vest realizau cheltuielile. Importurile chinezești țineau jos inflația din SUA. Economiile din China țineau scăzute dobânzile din SUA.”

O economie bazată pe investiții și export, cum este cea chineză, are nevoie de un yuan ieftin, pentru ca încasările de valută străină, în special dolari SUA, să stimuleze în continuare extinderea exporturilor sale. Dimpotrivă, economia SUA este bazată pe consum – chiar dincolo de limitele normale – iar o sursă ieftină de mărfuri, oferită de exporturile chinezești, au agravat deficitul comercial al SUA față de China, așa cum reiese și din tabelul de mai jos:

Tabelul 6 – Deficitul comercial în produse al SUA față de China

(sursa: www.census.gov/foreign-trade/balance/c5700.html.)

Tabelul de mai sus dezvăluie faptul că deficitul comercial american cu China a crescut de la an la an, cu singurele excepții date de 2001 (când în SUA s-a produs o scurtă și ușoară criză economică, rapid depășită în anul 2002) și 2009, când SUA se aflau în mijlocul celei mai adânci crize economice a sa de după Mare Depresiune din 1929-1933. Ceea ce este absolut remarcabil este faptul că chiar și după aceste scurte momente de recul, deficitul american din comerțul cu China a continuat apoi să crească vertiginos. Faptul că acest deficit a crescut de aproximativ 4 ori în numai 13 ani (2000-2013), adică la scara timpului istoric într-o clipă, este un fenomen extrem de rar în istoria relațiilor economice internaționale.

Un studiu a dezvăluit că în anul 2013 numai smartphonurile iPhones (marca Apple) ansamblate în China au crescut deficitul comercial al Statelor Unite cu China cu $ 6-8 miliarde, căci fiecare astfel de telefon produs de China a adăugat circa $200 la deficitul comercial american cu China!

Diferența enormă de salarii între muncitorii din China și cei din SUA a avut un rol cardinal în acest flux imens de exporturi chinezești spre SUA (ca și spre alte țări dezvoltate, cum ar fi cele din Uniunea Europeană). Astfel, în anul 2005 salariile muncitorilor chinezi erau „de 20 de ori mai mici decât cele din Statele Unite.” Politica guvernamentală chineză de a crește constant salariile, cuplată cu stagnarea salariilor reale din SUA în anii de după 2000, au făcut ca acest decalaj uluitor să se reducă incredibil de rapid. Pentru anul 2015 se preconizează ca salariile muncitorilor chinezi să nu mai fie decât de 5 ori mai mici decât ale omologilor americani.

Paralel cu creșterea inexorabilă a deficitelor comerciale ale SUA cu China s-a produs și creșterea unică în istoria lumii a acumulării de rezerve valutare de către China. În anul 2003 China deținea deja 340 de miliade de dolari, „de 10 ori mai mult decât în 1990”, locul 2 pe glob după Japonia. Anul 2006 marca trecerea rezervelor valutare chineze a pragului de un trilion $. În 2007 China deținea deja cele mai mari rezerve valutare din lume – echivalentul a 1.444 miliarde de dolari, din cei 5,7 trilioane de dolari cât constituiau rezervele valutare ale tuturor țărilor lumii. Semnificativ este că din această sumă de 5,7 trilioane, 63,9% era constituită din dolari! În 2008 rezervele Chinei de valută erau de „1,5 trilioane de dolari, cu 50% mai mult decât cele ale țării de pe locul al doilea (Japonia) și de trei ori mai mari decât cele deținute de întreaga Uniune Europeană.” În 2010 rezervele Chinei erau de 2,4 trilioane dolari, iar în 2014 depășesc pragul de 4 trilioane dolari –„sumă mai mare decât deficitele comerciale ale tuturor țărilor dezvoltate luate la un loc.” Relevant pentru intercondiționarea economiilor SUA și Chinei este faptul că la nivelul anului 2010, rezervele valutare ale Chinei „sunt în proporție de 60% deținute în dolari.” În preajma anului 2020 „se estimează că Beijingul va avea o rezervă valutară care va oscila în jurul a 5 trilioane de dolari,” sumă realmente astronomică, așa cum niciodată, nici o țară din istorie nu a mai posedat!

Acumularea de sume uriașe de dolari de către China, în esență pentru a păstra un yuan ieftin (pentru stimularea exporturilor sale), au crescut enorm după anul 2000 datoria SUA către China.

Dacă în ultimele decenii principalul creditor al SUA a fost Japonia, acumularea rapidă de certificate emise de Trezoreria SUA după anul 2000 a făcut ca acest rol să îl ocupe din septembrie 2008 China. În cuvintele lui H. Kissinger, din 2008 China devenea „cel mai mare deținător străin al datoriei americane.”

Dacă în anul 2000 China deținea doar circa 100 de miliarde de $ din datoria națională a SUA, în 2010 suma depășea pragul psihologic de 1 trilion $. La începutul lui 2015 China deținea 1,2 trilioane $ din datoria națională a SUA.

Tabelul de mai jos exprimă situația datoriilor SUA către primii doi creditori extreni ai săi în ultimii ani:

Tabelul 7 – Principalii deținători străini ai obligațiunilor Trezoreriei SUA: miliarde $

(sursa: www.treasury.gov/ticdata/Publish/mfh.txt)

Cele două mari puteri asiatice dețin împreună o sumă impresionantă din datoria publică americană, circa 2,5 trilioane $, dar raportată la valoarea totală a acestei datorii procentul reprezintă în 2014 doar câte 8% din datoria americană, pentru fiecare din cele două țări creditoare. Se constată cum guvernul chinez a pus energic în practică politica de reducere graduală a sumelor deținute în certificate de trezorerie americane, cumpărând în schimb terenuri cu materii prime, mai ales în țările emergente, sau acțiuni și companii (ori părți din companii) atât din țările emergente cât și din cele dezvoltate. Probabil că în viitor trendul va continua, China continuând să facă achiziții pe scară largă în toată lumea, și este posibil chiar ca Japonia să redevină la situația sa dinainte de anul 2007 de principal creditor al SUA.

5.3 – Forța financiară și comercială a Chinei contemporane

Deși China a permis apreciarea graduală și în pași mici a monedei sale, aceasta rămâne în continuare subapreciată – în ciuda tuturor protestelor oficialilor americani – și aceasta dintr-un motiv întemeiat: „China știe că dacă ar permite aprecierea ratei sale de schimb valutar, ar trebui să suporte costuri importante – fără ca Statele Unite să obțină mari avantaje.” Pentru Statele Unite, de un deceniu subaprecierea yuanului constituie o problemă esențială, iar marele diplomat H. Kissinger arăta că „un yuan subevaluat contribuie la pierderea slujbelor în Statele Unite – o problemă de mare efect politic și emoțional într-o epocă de austeritate americană incipientă.”

Un pas important făcut de China în administrarea portofoliului său de rezerve valutare îl constituie achiziționarea de mai mulți euro în loc de dolari. În 2010 „China și Rusia au stabilit că schimburile comerciale dintre cele două țări să se facă în monedele naționale respective”. Acest lucru va reduce întrucâtva, deși nu decisiv, ponderea dolarului ca principala monedă în care se face comerțul mondial. Lucru extrem de important pentru ascensiunea yuanului ca viitoare valută planetară este faptul că pentru China „comerțul cu țările din sud-estul asiatic are loc deja în yuani. Multe companii chineze și străine au primit dreptul de a desfășura operațiuni comerciale în moneda națională chineză. Încet, încet această monedă se va impune și nu este deloc exclus ca deceniul ce vine [2020-2030] să mai consemneze o altă confruntare: bătălia monedelor.”

China are și alte soluții: „cea mai importantă va fi accelerarea procesului de cumpărare a diferitelor active din diferite zone ale lumii”, preferând achiziționarea de perimetre cu materii prime din țările sărace, mai ales africane (petrol, gaze, minerale și metale etc.), dar și companii sau acțiuni la companii prețioase din întreaga lume. China nu poate face însă un transfer brusc și masiv de dolari contra altor active pentru că ar provoca deprecierea acestuia și deci, scăderea valorii rezervelor sale de dolari. Pentru SUA însă, o depreciere ușoară a dolarului nu numai că ar stimula exporturile, dar ar avea și un efect benefic asupra datoriei sale publice și private: „un dolar mai slab micșorează în termeni reali datoria SUA.” În același timp China nu poate lăsa moneda sa să se aprecieze serios, căci – așa cum declara însuși premierul chinez Wen Jiaobao în septembrie 2010 unui public american: „Nu vă dați seama câte companii chineze ar da faliment.”

Ridicarea economică extraordinară a Chinei din ultimele decenii are la bază și faptul că aceasta a devenit primul destinatar mondial de investiții străine directe: în 2010 totalul acestora reprezenta suma uriașă de 1,2 trilioane $! Anul 2015 aduce însă pentru China trecerea unei adevărate pietre de hotar: pentru prima dată fluxul de investiții străine în China va fi depășit de fluxul de investiții făcute de această țară peste hotarele ei.

Ascensiunea economico-financiară a Chinei se manifestă și pe alte planuri, precum faptul că aceasta „dorește acum un rol mai mare în FMI și Banca Mondială… și o mai mare utilizare pe plan global a monedei sale.” La nivelul anului 2010, în ciuda poziției Chinei de a doua economie a lumii, ea deținea în cadrul FMI „o putere de vot puțin mai mare decât a Elveției și sub cea a țărilor din Benelux.” Cea mai importantă reacție a Chinei din secolul nostru la această inferioritate a Chinei în aceste organisme financiare internaționale dominate atât de clar de SUA și Uniunea Europeană a fost luată în iulie 2014, prin crearea la Shanghai a unei mari bănci în cooperare cu partenerele BRIC (Rusia, India, Brazilia) și Africa de Sud: New Development Bank, despre care publicația britanică The Economist scria că este destinată „să concureze dominația Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional.” Banca a pornit la drum cu un capital de 50 miliarde $. Cele 5 economii emergente care au format-o, deși dețin combinat 42% din populația lumii și 28% din PIB-ul mondial (la paritatea puterii de cumpărare), au numai 11% voturi împreună în cadrul FMI!

În octombrie 2014 China a creat Asian Infrastructure Investment Bank (Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură), cu un capital de 100 de miliarde $, destinată să rivalizeze cu Banca Asiatică de Dezvoltare, o instituție dominată de Japonia.

Deocamdată, supremația dolarului ca valută forte a întregii planete rămâne copleșitoare, și mai degrabă moneda euro decât yuanul reprezintă în acest deceniu alternativa la dolar pentru țările lumii și comerțul mondial. Într-un articol recent din Foreign Affairs se sublinia că dolarul reprezintă încă „60% din rezervele valutare internaționale” și cu el se tranzacționează „cea mai mare parte a comerțului mondial din afara zonei euro.” Cu toate acestea ambițiile crescânde ale Chinei de a transforma moneda sa într-o valută forte cu impact planetar vor începe curând să își facă efectele. Profesorul Paul Dobrescu considera încă din anul 2010: „credem că putem vorbi despre începutul unui adevărat război al valutelor.”

Deja la nivelul anului 2015 se poate detecta foarte limpede existența unei strategii chineze foarte bine articulată și transpusă în practică, anume aceea de a transforma China într-un bancher al lumii. Această linie urmărită cu perseverență de guvernul chinez este una din cele mai importante componente ale strategiei generale de ridicare a Chinei de la statutul de mare putere la cel de superputere. Crearea de către China a băncilor alternative la FMI, Banca Mondială, Banca Asiatică de Dezvoltare, împrumuturile uriașe și sistematice, de sute de miliarde $, acordate numeroaselor țări emergente, bogate în resurse naturale (precum Venezuela, exemplu deosebit de elocvent), marșul încet, dar sigur, al yuanului către statutul de monedă complet convertibilă, toate acestea sunt elemente cruciale ale strategiei financiare chineze de a acapara lumea pe cale pașnică, nonviolentă, și de a o remodela în funcție de interesele fundamentale ale Chinei.

5.4 – SUA, China și nivelul de corupție

Din acest punct de vedere între SUA și China a existat și există o diferență semnificativă, care vine din evoluția istorică a celor două țări în secolul al XX-lea, și care se prelungește după același pattern și în secolul nostru. Tabelul de mai jos sintetizează poziția anuală între 2000-2014 a celor două țări, așa cum reiese din rapoartele anuale publicate de organizația Transparency International, cea mai importantă din lume care se ocupă cu această problematică:

Tabelul 8 – Locul în indexul statelor lumii după nivelul de corupție

(sursa: www.transparency.org/research/cpi.)

Tabelul de mai sus relevă o mare diferență între cele două țări, nu numai în ceea ce privește locul lor în ierarhia mondială, dar și în ce privește oscilația lor de-a lungul anilor. Astfel, SUA nu a cunoscut decât o variație de 10 poziții, de la locul cel mai bun – nr.14, la cel mai slab – nr. 24. În schimb China a schimbat plasarea în ierarhie mult mai spectaculos, oscilând nu mai puțin de 43 de poziții, de la cea mai bună – nr. 57, la cea mai slabă – nr. 100. Se observă că diferența între cea mai slabă performanță americană și cea mai bună performanță chineză este zdrobitor în favoarea SUA. Trendul SUA pentru ultimii ani este de îmbunătăție a situației sale, în timp ce pentru China este de înrăutățire.

5.5 – Clasa mijlocie și consumul în China (2000-2014)

Unul din cele mai importante fenomene istorice petrecute pe glob în anii 2000-2014 este creșterea clasei mijlocii în China, care în secolul al XX-lea era aproape inexistentă. Cifrele asupra acestei clase mijlocii variază în funcție de intervalul de venituri considerate ca incluzând această categorie socială. Deja la nivelul anului 2014 se apreciază că această clasă numără circa 300 de milioane de oameni, adică tot atât de mult cât întreaga populație a SUA! Odată cu reformele din 1978, nivelul de trai a sute de milioane de chinezi s-a ameliorat în numai câteva decenii, ceea ce la scara timpului istoric este doar o clipă. Niciodată în trecut un așa mare număr de oameni nu a depășit pragul sărăciei ca în China sfârșitului de secol XX și începutul secolului XXI. După calculele Băncii Mondiale „400 de milioane de chinezi au ieșit din sărăcia absolută după 1978”! Acest fenomen este fundamental în crearea clasei mijlocii în China, deși un miliard de chinezi rămân în continuare la un nivel al veniturilor extrem de modest. Important este și fenomenul de creștere constantă a salariilor chineze, ceea ce contribuie enorm la creșterea consumului și consolidarea clasei mijlocii chineze. Conform actualului plan pe 5 ani al guvernului Chinei „salariul oficial minim va crește cu 13% pe an”, ceea ce reprezintă aproape o dublare într-un cincinal!

Un studiu aprecia la nivelul anului 2012 că deocamdată „China este departe de a deveni o societate de consum. Clasa mijlocie – familiile cu un venit mediu anual ($7.500 la paritatea puterii de cumpărare) – nu reprezintă decât între 100 și 200 de milioane de persoane, mai puțin de unul din 10 chinezi.” În ultimii 3 ani însă creșterea medie a consumului din China a fost de 9% pe an, față de 1% în SUA. Un trend este însă cert declanșat: cel de creștere rapidă a acestei clase mijlocii, care produce o parte decisivă din consumul total al Chinei, aflat la rândul său în creștere accelerată, după cum se reflectă și din tabelul de mai jos:

Tabelul 9 – Consum SUA – CHINA (în miliarde $)

Deocamdată, la nivelul anului 2015 putem rezuma situația la acest domeniu astfel: circa 300 de milioane de americani consumă de aproximativ două ori mai mult decât circa 1,3 miliarde de chinezi, adică în medie un american consumă într-un an cât aproape 9 chinezi! Chiar și așa, deja „firmele străine se pot aștepta la o nouă piață de 4-6 trilioane $ în China.”

Revista The Economist consideră că la nivelul anului 2023 consumul total al Chinei îl va atinge și depăși pe cel al SUA, ceea ce va reprezenta o transformare uriașă pentru istoria mondială. Un asemenea nivel al consumului Chinei va revoluționa întreaga structură a economiei acestei țări, fapt ce se va suprapune și cu preluarea de către China a poziției mondiale nr.1 în ceea ce privește valoarea PIB-ului în $. Rebalansarea economiei chineze dinspre exporturi și investiții către consum va fi una din marile transformări ale Chinei din secolul al XXI-lea și unul din pașii decisivi în stabilirea sa ca superputere economică.

În concluzie, așa cum rezultă din analiza de mai sus, economiile americană și chineză au devenit extraordinar de întrepătrunse, așa cum niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca primele două puteri ale lumii să dezvolte o asemenea relație: nici SUA cu Marea Britanie la sfârșitul secolului al XIX-lea, nici SUA cu Germania la începutul secolului al XX-lea, nici SUA cu Japonia în perioada postbelică. Cele două țări sânt atât de strâns conectate economic, comercial și financiar, încât analiștii chiar le-au privit ca pe un ansamblu simbiotic, denumit „Chimerica”.

CAPITOLUL VI

CHINA ȘI ASIGURAREA BAZEI SALE DE MATERII PRIME ȘI ENERGIE

6.1 – Perspectivele Chinei de evoluție economică

În acest capitol voi analiza obiectivul strategic fundamental al politicii Chinei din secolul nostru – realizarea unui plan de asigurare a aprovizionării sigure, ritmice și pe durată lungă a economiei sale cu un nesfârșit șir de materii prime, dintre care unele strategice (ca petrolul, uraniul sau bauxita). Pentru aceasta China a inițiat relații speciale cu zeci de țări bogate în diferite materii prime, mai ales din Africa și America Latină.

Ce cale va urma China în ascensiunea sa economică și militară în continuare? Nimeni nu știe exact, dar cel mai probabil este că va urma modelul ridicării SUA, nu al Germaniei de la începutul secolului al XX-lea. Profesorul Paul Dobrescu aprecia: „Condițiile conflictului militar nu sunt întrunite. Lucru care ar putea scoate China din matca ei comportamentală este doar punerea în pericol a bazelor de aprovizionare și a rutelor de transport ale acestora. Pentru că i-ar afecta propria dezvoltare, obiectivul ei totalizator.”

Odată cu accelerarea creșterii economiei chineze după anul 2000, am asistat la un fenomen deosebit de spectaculos: firmele chineze, de stat mai ales, dar și private, au trecut realmente la scotocirea întregii planete în căutare de terenuri bogate în resurse naturale deosebit de prețioase: petrol, gaze naturale, cupru, fier, bauxită, uraniu, platină, nichel, lemn de calitate superioară, terenuri agricole fertile etc. Această goană disperată după baze de materii prime este generată de faptul că China nu dispune de nici una dintre materiile prime vitale în cantități suficiente pentru consumul său în creștere galopantă, cu excepția cărbunelui; dar și acesta este în zăcăminte aflate adânc în interiorul țării, la mare distanță de centrele mari consumatoare de pe fațada pacifică, ceea ce a dus până la urma la recurgerea (chiar și în acest domeniu) la importuri masive de cărbune, mai ales din Indonezia și Australia.

6.2 – China și Australia

Australia este una din cele mai bogate zone ale lumii în materii prime, mai ales gaz natural, minereu de fier de calitate superioară, nichel și bauxită. După anul 2000 comerțul China – Australia s-a dezvoltat vertiginos, bazat în esență pe munții de cărbune și minereuri de fier, nichel și bauxită trimiși anual spre China, care a devenit principalul partener comercial al Australiei. Două treimi din lâna comercializată de Australia este achiziționată de China, ca și importante cantități de uraniu pentru reactoarele nucleare din China care se dezvoltă rapid. O întreagă rețea de terminale de gaz lichefiat este în curs de finalizare în Australia, care va devni un furnizor strategic pentru China, ca și Qatar, de gaz natural. Dar, ca și în alte situații similare, Australia se găsește într-un paradox geopolitic: „zgâlțâită între China, cel mai mare partener comercial al ei, și America, principalul partener strategic al ei.”

China a dezvoltat o relație cu totul specială cu Australia din 5 motive fundamentale:

Bogăția acesteia în materii prime de importanță vitală, precum gaz, uraniu sau fier.

Proximitatea față de China; spre exemplu drumul mineralierelor care aduc în China fier din Australia este de numai o treime din ruta parcursă de cele care aduc fier din Brazilia.

Stabilitatea politică excepțională a Australiei este o garanție că fluxul materiilor prime care se scurge non stop către China nu va fi întrerupt de turbulențe politice sau alte motive de acest tip.

Ruta maritimă Australia-China nu trece prin hiperaglomerata Strâmtoare Malacca, punct geostrategic de mare sensibilitate, care poate fi oricând blocat de o flotă rivală Chinei în cazul unui conflict sau tensiuni.

Infrastructura excelentă de transport a Australiei asigură promptitudine remarcabilă în extracția și livrarea materiilor prime în cantitățile dorite de China.

Toate aceste motive au făcut ca imediat după anul 2000 China să surclaseze Japonia din poziția de principal partener economic al Australiei și să dezvolte cu cea mai mare atenție relația comercială cu aceasta. Ascensiunea flotei militare chineze pune însă pe gânduri factorii decidenți din Australia, care mai ales după anul 2010 consideră tot mai mult ideea unei renovări și chiar dublări a flotei sale de submarine militare.

6.3 – China și Asia Centrală

Una din zonele cruciale pentru China în aprovizionarea cu materii prime este Asia Centrală, regiune dominată istoric de Rusia/URSS. Evoluția Chinei în acest spațiu după anul 2000 a reliefat cu putere un aspect remarcabil: Asia Centrală a fost, într-un timp istoric extrem de scurt – literalmente smulsă de sub influența rusă și absorbită economic de către China! Investițiile chineze acolo se ridică la peste 25 miliarde $ și se profilează că în decniul următor vor trece de 100 miliarde $. Bogățiile uriașe ale regiunii – petrol, gaze, uraniu, cupru, fier, bumbac etc. – ca și poziția strategică de pod de legătură între China și Uniunea Europeană, au făcut irezistibilă apropierea Chinei de ceea ce s-a numit de geopoliticeni Heartlandul lumii.

Pe viitor se conturează limpede o mutare din partea Chinei similară ca impact cu ridicarea Marelui Zid de acum două milenii sau deschiderea Drumului Mătăsii din același orizont temporal: anume construirea unei gigantice linii ferate de mare viteză peste stepele Asiei Centrale, realmente un pod de aur, care să lege China de marea piață care este Uniunea Europeană. Această Axă feroviară Beijin – Berlin, cu o eventuală ramificare spre Londra, gata peste un deceniu, pe care vor circula zilnic sute de trenuri cu 300 kmh, va fi cea mai mare lovitură geostrategică realizată de China din ultimele secole. Ea va conecta 17 țări pe o lungume de 8.000 km și va reprezenta „primul proiect transcontinental din Asia de când Rusia a finalizat calea ferată Transsiberianul în 1916.” Avantajele acestui nou Drum al Mătăsii vor fi incalculabile pentru China:

Va scurta de la câteva săptămâni la câteva zile transportul de mărfuri către Europa, până în prezent realizat în esență cu ajutorul vapoarelor care trebuie să traverseze Marea Chinei de Sud, Strâmtoarea Malacca, Oceanul Indian, Marea Roșie și Mediterana.

Va reduce fluxul de mărfuri care trec prin strâmtorile Malacca sau Suez, atât de suprasolicitate și de expuse blocării în cazul unor evenimente de forță majoră pentru China.

Va conecta cu Europa partea cea mai slab dezvoltată a Chinei, estul, fapt ce îi va impulsiona decisiv ascensiunea economică a acestei zone aflată la mare distanță de nivelul fațadei pacifice a Chinei, cu marile ei porturi și orașe.

Va suda China de piețele Asiei Centrale, smulgându-o de sub influența Rusiei, a Statelor Unite și a altor puteri și entități suprastatale și multinaționale, cu interese economice, militare și strategice în zonă.

Va asigura Chinei un echilibru ideal, așa cum se întâmplă în cazul SUA, între componenta oceanică și cea continentală a puterii naționale, contribuind la ridicarea Chinei la rangul de a doua superputere a lumii, alături de SUA.

6.4 – China și Oceanul Indian

Oceanul Indian reprezintă una din cele mai importante artere economice, militare și strategice ale globului, iar China – în competiție feroce cu India și SUA în acest spațiu – a început după anul 2000 o politică extrem de insistentă de implantare profundă în perimetrul acestui ocean. Remarcabil este „șiragul de perle” chinezesc – adică lanțul de porturi ultramoderne aflate în finalizare din spațiul oceanului Indian, precum Sittwe (Burma), Chittagong (Bangladesh), Shah Bahar (Iran) sau Hambantota (Sri Lanka). Parteneriatele Chinei cu Pakistanul și Iranul îi asigură Chinei o poziție avantajoasă în această competiție pentru Oceanul Indian.

Emblematic pentru acest proiect uriaș al Chinei este modul în care acest gigant operează în Myanmar (fostă Birmania), țară recent deschisă economiei de piață, care are o poziție strategică-cheie în conectarea Chinei cu Oceanul Indian la care nu are fațadă – poate cel mai mare defect congenital al Chinei moștenit de la poziționarea ei geografică pe glob. În această țară China „construiește un sistem feroviar în schimbul litiului birman”, resursă strategică și importanță capitală pentru tehnologile de vârf ale secolului al XXI-lea. Dar rețeaua feroviară din Myanmar va contribui decisiv la conectarea fluxului de mărfuri dintre China de Sud și Golful Bengal, un „buzunar” al Oceanului Indian, dublând o altă rețea terminată în 2013, cea de gazoducte și oleoducte care leagă portul Kyaukphyu de marele oraș chinez Kunming, capitala imensei provincii Yunnan (mai mare decât România), dezanclavată astfel din poziția ei geografică închisă și izolată de piețele lumii și de oceanul planetar de până atunci. Astfel, o parte din fluxul de importuri de petrol și gaze ale Chinei din Africa, Orientul Mijlociu și chiar Myanmar, nu vor mai străbate Strâmtoarea Malacca (obsesia strategilor chinezi), ci vor debușa pe piața chineză prin această infrastructură de gazoducte și oleoducte de-a lungul Myanmarului.

Unul din obiectivele fundamentale strategico-economice ale Chinei este conectarea Asiei Centrale cu uriașele ei bogății de materii prime la Oceanul Indian, printr-o rețea de șosele, autostrăzi, căi ferate și porturi, dar care necesită tranziția peste teritoriile Afghanistanului și Pakistanului, țări unde SUA are mize strategice uriașe în privința combaterii terorismului musulman. De aceea, atât SUA, cât și China au un interes comun vital de a asigura stabilitatea politică a celor două țări musulmane, obiectiv foarte greu de realizat întrucât până în prezent China a refuzat să se implice în această direcție, preferând tranzacțiile pur comercial-economice cu acest spațiu.

În Oceanul Indian se află însă cea mai importantă bază militară americană de pe glob, Diego Garcia, care supraveghează uriașul trafic comercial din bazinul acestui ocean.

6.5 – China și America Latină

Țările Americii Latine au devenit după anul 2000 un element crucial în asigurarea fluxului de materii prime pentru China. Astfel, cele mai importante dintre acestea sunt cuprul din Chile și Peru, minereul de fier, carnea, porumbul și soia din Brazilia, soia și carnea din Argentina, petrolul din Ecuador și Venezuela, soia din Paraguay etc. Dezavantajul acestor surse pentru China este că sunt foarte depărtate, și navele care transportă respectivele materii prime trebuie să străbată tot Oceanul Pacific, dominat naval complet de flota americană. Totuși, între 2000 – 2014 comerțul Chinei cu America Latină a crescut de 20 de ori, apropiindu-se în prezent de cifra de 300 miliarde $ anual. Între 2005 și 2013 China a împrumutat aproape 100 miliarde $ țărilor din America Latină, jumătate din sumă fiind dată Venezuelei din 2007, unul din opozanții politicii externe americane. Argentina este a doua țară din America de Sud, după Venezuela, în topul celor mai mari debitori ai Chinei. Pentru unele din aceste țări, precum Brazilia, Peru sau Chile, China a devenit deja cel mai mare partener comercial, detronând SUA din acest loc. Mai interesant este că din 2000 firmele chineze au anunțat mai multe achiziții în America Latină decât în Africa sau Sud-Estul Asiei.

China dezvoltă cu toate țările din America Latină aceeași relație de tip colonial centru-periferie, inundându-le cu produse industriale cu valoare adăugată mare, și extrăgând de acolo doar materii prime ieftine, minerale sau agricole. Un miner localnic de la o mină din Peru cumpărată de China mărturisea: „Ni se pare că trăim într-o colonie chinezească.”

6.6 – China și Africa

Africa reprezintă în ultimii ani terenul unde firmele chinezești acaparează cel mai dinamic perimetre de materii prime și chiar pământ arabil, dar și tot mai multe companii sau acțiuni la companii africane de succes. Cresc și operațiunile ilegale efectuate de organisme chineze, precum comerț cu fildeș, despăduriri sau pescuit ilegal. Bogățiile inestimabile ale Africii sunt o atracție irezistibilă pentru China, produsul suprem râvnit fiind petrolul. Pe această bază s-a dezvoltat relația cu totul specială între China și Angola, unul din cele mai importante parteneriate economice dintre China și o țară africană și furnizorul ei secund de petrol, după Arabia Saudită.

În această cucerire a Africii de către China, rampa de lansare este cel mai bogat stat african în resurse, Africa de Sud, care singură face în prezent jumătate din tot comerțul chinezo-african. Dispunând de cea mai bună infrastructură de transport și financiară africană și de a doua economie a Africii ca PIB, această țară extrem de bogată în aur, platină, fier, cărbune etc. are deja în China principalul ei partener comercial, SUA devenind doar un partener secundar în comparație cu rivalul chinez.

Alte materii prime neprețuite importate din Africa sunt bauxita (Guineea, care deține o treime din rezervele mondiale), platina (Zimbabwe și Africa de Sud), fierul (Africa de Sud și Mauritania), cobaltul (R.D. Congo), cuprul (Zambia și R.D. Congo), uraniu (Niger), petrol (Nigeria) etc. În schimbul acestor materii prime, China în general construiește infrastructură, deși uneori este de calitate îndoielnică, sau oferă împrumuturi de miliarde de $ cu dobânzi simbolice.

Pentru chinezi instabilitatea politică din numeroase țări africane reprezintă un pericol uriaș pentru asigurarea normală a dezvoltării economice și a fluxului de materii prime care se scurge zilnic prin porturile Africii spre China. Din nou SUA și China se întâlnesc în acest punct, având interesul comun de a asigura această stabilitate, ca principali profitori ai bogățiilor africane și ai piețelor acestui imens continent unde clasa de mijloc este în plină dezvoltare și extindere.

În concluzie, deducem că în prezent China deține o uriașă bază de materii prime și energie cu ramificații pe întreaga planetă, bază aflată în plin proces de extindere și care va include unele din cele mai valoroase perimetre de materii prime vitale de pe planetă.

CAPITOLUL VII – SUA, CHINA ȘI MARILE PROBLEME GEOSTRATEGICE

7.1 – SUA, China și stabilizarea „țărilor eșuate”

În capitolul de mai jos voi analiza cele mai importante probleme geostrategice care afectează atât SUA și China separat, cât și relațiile economice, politice și militare dintre ele: problema țărilor eșuate, aprovizionarea cu petrol, dinamica raportului de forțe militare, competiția dintre modelele culturale america și chinez.

Un exemplu concret de situație în care cele două mari puteri au un interes comun fundamental, strategic chiar, este maniera în care ambele se confruntă cu problema statelor în curs de eșuare. Prestigioasa revistă Foreign Policy publică anual un Index al statelor eșuate, oglindă fidelă a acestei realități dramatice care înglobează zeci de țări cu sute de milioane de locuitori care trăiesc într-o sărăcie disperată. În capul listei se găsesc țări africane precum Somalia, Chad, Rep. Congo, Zimbabwe etc, țări însă extrem de bogate în minerale și alte resurse naturale.

Statele ratate reprezintă o sursă inepuizabilă de droguri, arme, refugiați, poluare și terorism. Dintr-un astfel de stat, un grup extremist – religios sau laic – poate lansa în lume un virus fabricat de noile biotehnologii care să răspândească moartea la scară globală; tot un astfel de grup poate obține și utiliza echipament nuclear, care poate de exemplu distruge unul din marile orașe ale lumii civilizate, precum New-Yorkul.

Pentru China statele eșuate reprezintă un pericol uriaș pentru bazele sale de materii prime, extinse ca o gigantică pânză de păianjen la scară planetară. Populația chineză în creștere și cu o putere de cumpărare tot mai consistentă, face ca cererea de materii prime din partea Chinei să fie devastatoare; pentru această țară, asigurarea acestora este literalmente o problemă existențială, așa cum nu este cazul cu SUA, care are o rețea mult mai stabilă de aprovizionare cu materii prime, centrată pe partenerii din NAFTA (Canada și Mexic) și pe cei din America de Sud.

De aceea interesul ambelor mari puteri este să restrângă la minim această categorie de state eșuate. Un rol esențial în această problemă îl au investițiile pentru dezvoltare practicate de China, mai ales în țările sărace ale Africii, oferite în schimbul materiilor prime de acolo. Echivalentul pentru SUA este asigurarea prin forță militară a stabilității acolo unde se impune, cum a fost intervenția în Afghnistan. Această țară eșuată reprezintă un exemplu tipic de punct de convergență a intereselor sino-chineze. Bază a extremiștilor talibani, Afghanistanul a constituit după anul 2001 un punct central în strategia americană de combatere a terorismului global. Stabilizarea acestei țări a reprezentat obiectul celor mai mari eforturi militare americane de din ultimul deceniu, dar China a refuzat să se alăture cu trupe la acest efort. Paralel, interesul Chinei în această țară a sporit brusc în 2009, în momentul când ea a achiziționat cu 5,6 miliarde euro (cea mai mare investiție străină din istoria Afghanistanului) unul din cele mai mari zăcăminte de cupru de pe glob, Mes Aynak (la 60 km sud de Kabul), care după unee estimări va furniza în următorii 25 de ani peste 10 milioane tone de cupru – cât o treime din rezervele totale de cupru al Chinei!

Acest aspect a ridicat obiecții ale americanilor, care s-au văzut reduși la condiția de „paznici” ai afacerilor chineze în Afghanistan, ei furnizând protecția militară fără de care operațiunile economice de minerit și transport ar fi imposibile. Pe lângă faptul că un soldat american trimis în Afghanistan costă SUA circa un milion de dolari pe zi (datorită uriașelor cheltuieli de logistică), SUA au investit acolo „109 miliarde de dolari, mai mult decât au făcut-o prin Planul Marshall pentru întreaga Europă de Vest, după al Doilea Război Mondial,” iar rezultatul este că după 14 ani de ocupație NATO Afghanistanul pare „o țară cvasi-paralizată de insurgența talibană persistentă și divizată între nordul tadjik și uzbek și sudul paștun.”

Instabilitatea din Pakistan va afecta grav pe viitor toate proiectele gigantice chineze din zona Asia Centrală Oceanul Indian, de aceea China va fi obligată să coopereze de acum cu SUA în vederea sigurării acestei stabilități absolut necesare dezvoltării sale. În nici o țară din lume cooperarea chinezo-americană nu are interese comune mai profunde decât în asigurarea stabilității Pakistanului – văzut deja de mulți experți și analiști americani ca cel mai periculos stat din lume, dacă va eșua, ca amenințare pentru interesele SUA. În același timp Pakistanul este statul musulman cel mai apropiat de China dintre toate statele musulmane ale lumii.

7.2 – Balanța puterii militare SUA- China

Ascensiunea formidabilă a economiei Chinei după anul 2000 a permis acesteia o creștere accelereată a bugetelor ei militare oficiale, așa cum au fost ele anunțate în fiecare an în luma martie de guvernul chinez, aspect sintetizat în tabelul de mai jos:

Tabelul 10 – Evoluția bugetelor militare oficiale chineze

(sursa: www.globalsecurity.org/military/world/china/budget/htm)

Bugetul militar oficial al Chinei anunțat pentru anul 2014 – de 132 miliarde $ – este în realitate de 148 miliarde $. Oricum diferența este uriașă față de bugetul Pentagonului pe 2014 de 527 miliarde $.

Ceea ce se desprinde limpede din tabelul de mai sus este efortul colosal făcut de China pentru înarmare; procentele mari de creștere de la an la an a bugetelor militare, de peste 10%, a făcut ca între 2000-2015 suma alocată armatei de către China să crească practic de 10 ori! Trendul pare că va continua încă 15 ani în același fel, ceea ce ar putea duce în anii 2030 la bugete militare chineze de ordinul a un trilion $, sumă cum niciodată, nici o țară nu a putut investi într-un an în armată. De asemeni se constată de la an la an reducerea decalajului între bugetul militar chinez și cel american, fapt care va duce inexorabil la momentul când ele se vor egaliza, și probabil la depășirea în mare viteză de către China a Statelor Unite la acest domeniu. Nu trebuie să uităm că bugetele militare oficiale chineze nu exprimă decât o parte a cheltuielilor militare, sumele reale fiind cu cel puțin încă 10% mai mari decât cele oficiale.

Trendul ascendent accelerat al înarmării Chinei duce la concluzia că în preajma anului 2025 ea va deveni o autentică superputere militară.

7.3 – SUA, China și geopolitica petrolului

Cea mai importantă materie primă a lumii actuale este petrolul, fără de care economia nu se poate dezvolta. După anul 2000 s-au produs transformări spectaculoase în ceea ce privește geopolitica petrolului pe plan mondial: China a devenit din 2014 cel mai mare importator de petrol din lume, și al doilea mare consumator după SUA, care a rămas constatant cel mai mare consumator mondial în tot acest interval. Cel mai important element al ecuației este pentru ambele țări asigurarea accesului la sursele de aprovizionare, și aici răsturnarea de situație este cea mai spectaculoasă. În anul 2000 SUA erau profund îngrijorate de instabilitatea politică din Orientul Mijlociu, cel mai mare producător de petrol de pe glob, și ca atare a intervenit militar în Irak (2003), pentru a-și asigura un control mai ferm asupra surselor de petrol din zonă. China era doar un importator modest de petrol, dat fiind că economia sa era încă la un nivel înapoiat de dezvoltare. Treptat, consumul de petrol al Chinei a crescut, în timp ce cel al SUA s-a plafonat și chiar a intrat în recul, paralel cu revoluția extracțiilor de petrol prin fracking, ceea ce a transformat SUA din 2014 în cel mai mare producător de petrol pe plan mondial, depășind și Rusia, și Arabia Saudită. Prognozele arată că SUA va păstra această poziție de lider cel puțin până în 2050! Din 2015 SUA mai realizează un pas crucial în ascensiunea spre statutul de superputere energetică – anume din acest an devine o țară exportatoare netă de gaz natural!

Ieftinirea spectaculoasă a petrolului de la mijlocul lui 2014 a ajutat enorm China, pentru care „fiecare scădere cu un dolar [pe baril] a prețului petrolului îi produce o economie de 2,1 miliarde $ anual.” Creșterea irepresibilă a consumului Chinei de petrol pentru următoarele decenii va face ca un preț scăzut al petrolului să ajute mult ridicarea economică a gigantului asiatic, iar un preț ridicat să o frâneze serios. Cât despre SUA, scăderea prețului petrolului din 2014-1015 ajută numai parțial la creșterea economică, întrucât marile companii petroliere americane au de suferit din cauza unui preț mic al petrolului, în timp ca consumatorii americani de petrol sunt ajutați de ieftinirea sa. Din 2015 SUA depășesc Arabia Saudită la exportul de produse petroliere prelucrate!

Tabelul 11 – Consumul și importurile de petrol ale SUA și Chinei (milioane de barili pe zi)

(surse: www.eia.gov; www.cia.gov)

În acest context, în care SUA și-a redus semnificativ dependența față de importurile de petrol (și are oricum o sursă vecină și extrem de sigură, Canada), China esta de acum țara care va avea mari probleme pentru a-și asigura aprovizionarea constantă cu petrol, mai ales că rezervele proprii sunt relativ mici, iar consumul este în creștere galopantă, pe măsură ce economia tinde să se dubleze în mai puțin de un deceniu. Politica aplicată de China este diversificarea cât mai mare a surselor de importuri, dată fiind instabilitatea politică a majorității acestor furnizori ai săi. Un exemplu concret al pericolului acestei instabilități îl reprezintă cele două Sudanuri, de unde China importa în 2011 peste 260.000 de barili pe zi; izbucnirea conflictului dintre cele două Sudanuri au făcut ca această cantitate exportată spre China să se reducă aproape la zero, chiar și în prezent. De aceea China va avea de acum înainte un interes creascând în stabilizarea acestor țări în curs de eșuare, dar de care depinde vital datorită importurilor de petrol și alte materii prime. China este deja principalul cumpărător al petrolului din Arabia Saudită, care îi furniza în 2013 19% din totalul importurilor sale de petrol, ca și al Angolei (14% din importuri), Ecuadorului etc. O mare problemă de securitate energetică pentru China este faptul că 80% din importurile sale de petrol trec prin Strâmtoarea Malacca, atât de expusă din punct de vedere geostrategic, fapt care a determinat China să accelereze orientarea spre sursele de petrol din Asia Centrală și Rusia, construind uriașe conducte prin care se aprovizionează din aceste spații.

Un alt efort al Chinei se îndreaptă spre implementarea unei rețele de mașini electrice, cu toată infrastructura de rigoare, care să înlocuiască la maxim posibil automobilele clasice. Astfel, China și-a propus să aibă până în 2020 nu mai puțin de 5 milioane de mașini electrice, paralel cu o lege care impune ca până în acel an producătorii de automobile să lanseze doar modele cu un consum de maxim 5 litri de benzină la 100 km.

Un element important în ecuația securității energetice chineze este faptul că o mare parte din importurile sale de petrol și gaz provin din țări instabile și foarte instabile politic și social, precum Irak, Iran, Venezuela, Ecuador, Angola, Nigeria, Sudan, Libia etc. Din această cauză pe viitor, pe măsură ce importurile sale de petrol se vor dubla și chiar tripla, China va fi obligată să intervină alături de SUA pentru asigurarea stabilității acestor zone, importante și pentru interesele americane.

7.4 – SUA, China și comerțul mondial

Creșterea deosebită a comerțului, una din marile realizări ale secolului al XX-lea, este un trend care va continua și mai accentuat în noul secol, iar SUA și China încearcă să valorifice această linie de dezvoltare la maxim, prin încheierea unor acorduri de liber-schimb cu spații gigantice, care să le propulseze pe noi coordonate de evoluție economică.

SUA vizează două mari astfel de acorduri, posibil realizate chiar în cursul anului 2015. Unul este Trans-Pacific Partenership, care înseamnă o uriașă arie de comerț liber între 12 țări din zona Pacificului (fără China însă), care cuprinde 40% din PIB-ul mondial și o treime din comerțul global. Principalii beneficiari vor fi SUA, Canada, Mexic, Peru, Chile, Vietnam, Japonia și Australia. Al doilea este Transatlantic Trade and Investment Partnership, între SUA și UE, cu potențial de a crește comerțul dintre cele două cele mai mari zone economice ale planetei cu sute de miliarde $. Se vor conecta astfel SUA (PIB estimat în 2015 la aproape 18,4 trilioane $) și UE (PIB estimat în 2015 la peste 18,1 trilioane $), ambele zone mult superioare PIB-ului chinez din 2015 de circa 11,6 trilioane $.

CHINA dorește, la rândul său, să încheie în 2015 câte un acord de liber-schimb cu Japonia, respectiv Korea de Sud, două țări vecine care fac un comerț substanțial cu China și au investiții uriașe acolo. Dar cel mai ambițios proiect chinez este the Regional Comprehensive Economic Partenership, care va crea o enormă zonă de liber-schimb compusă din China, Japonia, Korea de Sud, India, Australia, Noua Zeelandă plus cele 10 țări ASEAN. Este posibil ca și acest proiect să fie finalizat în 2015. În această cursă pentru supremație în comerțul mondial, SUA și China aleargă umăr la umăr, și SUA au deocamdată avantajul unei poziții geografice mai favorabile, precum și faptul că aproape toți partenerii economici ai Chinei sunt îngrijorați de creșterea accelerată a economiei acesteia, fapt care le concurează necruțător propriile poziții economice, mai ales industriile, în unele cazuri devastate de competiție celei chineze.

CONCLUZII

SUA și China reprezintă două țări aflate într-o situație cum rar au mai fost puse de-a lungul istoriei două mari puteri: au o serie întreagă de divergențe și domenii în care concurează dur, dar în același timp au mai multe zone în care cooperarea le aduce beneficii reciproce uriașe.

Prima reprezintă deocamdată singura superputere mondială, cea de a doua este singura superputere în devenire, proces pe care îl estimăm că se va definitiva în următorul deceniu, în orizontul de timp 2025-2030 cel mai probabil.

Analiza pe care am realizat-o, a reliefat în evoluția relațiilor SUA – China următoarele tendințe:

Dinamica Chinei este deocamdată mult superioară celei americane, profilându-se depășirea treptată și în aproape toate domeniile vitale a Statelor Unite de către competitorul chinez.

Punctele de divergență între cele două mari puteri s-au accentuat după anul 2000, chiar dacă foarte multe alte domenii au adus o cooperare fructuoasă între cele două țări.

Dependența financiară a SUA față de China a crescut enorm, dar, dată fiind forța uriașă și în creștere a economiei americane, ea nu poate fi catalogată ca excesivă.

China nu reprezintă deocamdată o amenințare militară pentru SUA, în schimb hegemonia militară americană planetară, mai ales cea navală în Pacificul de Vest, este resimțită de China ca o piedică în calea propriei dezvoltări.

Principala preocupare a politicii externe chineze actuale pare a fi nu detronarea SUA din poziția de hegemon militar al lumii, ci asigurarea mai temeinică a bazei de materii prime pentru China, în primul rând petrol, gaze și metale, datorită importurilor chineze în creștere galopantă din toate continentele.

Dacă SUA va fi în cele din urmă depășită de China pe plan economic, va păstra pe un termen de cel puțin două decenii supremația în ceea ce privește cele mai performante tipuri de armamente.

În ceea ce privește modelul cultural, reprezentat de valorile americane așa cum au fost exprimate de tot ceea ce înseamnă universități de top, muzică, mod de alimentație, vestimentație, planeta Hollywood, „visul american”, limba engleză ca limbă universală, supremația SUA se va prelungi chiar mai mult.

Pe termen lung, țara care va câștiga cel mai mult va fi aceea care va dezvolta cea mai avansată știință și tehnologie. Perspectivele unei viitoare revoluții bio-nano-tehnologice ar putea schimba complet datele problemei, și, dacă SUA vor reuși să surclaseze competitorul chinez în acest domeniu, s-ar putea ca SUA să redevină puterea dominantă a planetei după 2050, așa cum a fost în secolul al XX-lea.

O chestiune interesantă este cea a evoluției Chinei spre o democrație de tip occidental. Dacă termenii competiției se vor păstra cei din prezent, e puțin probabil ca „Imperiul de mijloc” să devină o democrație în sens occidental. Dacă, însă, China va depăși economic SUA suficient de rapid și de mult, o evoluție spre democrație devine nu doar posibilă, ci și probabilă. Pe de altă parte, schimbarea la vârf, alături de evoluțiile recente ale UE și din alte părți ale lumii, pare să sugereze că, la sfârșitul secolului însuși conceptul de democrație își va schimba conținutul.

Toate aceste elemente fac ca SUA și China să fie simultan cei mai mari rivali și cei mai mari parteneri pe care i-a cunoscut istoria. Pare paradoxal, dar numai la prima vedere, așa cum am încercat să demonstrez în studiul de față. De fapt cele două mari țări sunt cele care conduc omenirea în secolul al XXI-lea. Într-o lume bântuită de spectrul instabilității, războaielor, terorismului, extremismului, epidemiilor și bolilor, limitării resurselor, creșterii demografice explozive sau încălzirii globale de neoprit, cooperarea dintre SUA și China reprezintă cel mai mare potențial de dezvoltare și depășire a problemelor care frământă, astăzi globul.

Bibliografie:

Lucrări științifice:

1. Attali Jacques, Scurtă istorie a viitorului, Iași, Editura Polirom, 2007.

2. Beaud Michel , Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, Chișinău, Editura Cartier, 2001.

3. Beck Ulrich, Ce este globalizarea? Erori ale globalismului – răspunsuri la globalizare, București, Editura Trei, 2003.

4. Boia Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, București, Editura Humanitas, 2008.

5. Boia Lucian, Mitul democrației, București, Editura Humanitas, 2003.

6. Boia Lucian , Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine, București, Editura Humanitas, 2013.

7. Brown Lester, Planul B 2.0. Salvarea unei planete sub presiune și a unei civilizații în impas, București, Editura Tehnică, 2006.

8. Ciachir Nicolae, Bercan Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.

9. Dobrescu Paul, Geopolitica, ediția a 2-a, București, Editura Comunicare. ro, 2008.

10. Dobrescu Paul, Lumea cu două viteze. Puterile emergente și țările dezvoltate, București, Editura Comunicare.ro, 2013.

11. Dobrescu Paul, Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente, București, Editura Comunicare.ro, 2014.

12. Duncan Russell, Goddard Joseph, America astăzi, București, Editura Comunicare.ro, 2012.

13. Durandin Catherine, Statele Unite și lumea moștenite de Obama, Chișinău, Editura Cartier, 2009.

14. Ferguson Niall, Ascent of Money. A Financial History of the World, London, Penguin Books, 2008.

15. Ferguson Niall, Civilizația. Vestul și Restul, Iași, Editura Polirom, 2011.

16. Ferguson Niall, Empire. How Britain made the modern world, London, Penguin Books, 2004.

17. Ferguson Niall, Marele declin. Cum decad instituțiile și mor economiile, Iași, Editura Polirom, 2014.

18. Friedman L. Thomas, Mandelbaum Michael, Ce am fost. Cum au pierdut Statele Unite supremația în lumea pe care au inventat-o și cum o pot redobândi, Iași, Editura Polirom, 2012

19. Gamblin Andre, Economia lumii 2004, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2004.

20. Gernet Jacques , Lumea chineză, București, Editura Meridiane, volumul 2, 1985.

21. Goldstein S. Joshua, Pevehouse C. Jon, Relații internaționale, Iași, Editura Polirom, 2008.

22. Jacques Martin, When China Rules the World. The Rise of the Middle Kingdom and the End of the Western World, London, Penguin Books, 2009.

23. Jones Andrew, Globalizarea. Teoreticieni fundamentali, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2011.

24. Kaplan Robert, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, București, Editura Litera, 2014.

25. Kennedy Paul, Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, Iași, Editura Polirom, 2011.

26. Khanna Parag, Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, Iași, Editura Polirom, 2008.

27. Marga Andrei, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, București, Editura Academiei Române, 2013.

28. Matei C. Horia, Neguț Silviu, Nicolae Ion, Enciclopedia statelor lumii, Ediția a XI-a, București, Editura Meronia, 2008.

29. Morris Ian, De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor, Iași, Editura Polirom, 2012.

30. Neguț Silviu, Introducere în Geopolitică, București, Editura Meteor Press, 2005.

31. Neguț Silviu (coordonator), Vlăsceanu Gheorghe, Bran Florina, Popescu Claudia, Vlad Bogdan Liviu, Neacșu Marius Cristian, Geografie economică mondială, București, Editura Meteor Press, 2005.

32. Pomeranz Kenneth, Marea divergență. China, Europa și nașterea economiei mondiale moderne, Iași, Editura Polirom, 2012.

33. Ridley Mat , The Rational Optimist, London, Fourth Estate, 2011.

34. Rifkin Jeremy, Visul american. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american”, Iași, Editura Polirom, 2006.

35. Ritzer George, Mcdonaldizarea societății, București, Editura Comunicare.ro, 2000.

36. Roberts Paul, Sfârșitul hranei. Pericolul înfometării în epoca hipermarketurilor, București, Editura Litera Internațional, 2009.

37. Roberts Paul, Sfârșitul petrolului, București, Editura Litera Internațional, 2008.

38. Roskin G. Michael, Cord L. Robert, Medeiros A. James, Jones S. Walter, Știința politică. O introducere, Iași, Editura Polirom, 2011.

39. Soulet Francois-Jean, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998.

40. Stiglitz E. Joseph, Mecanismele globalizării, Iași, Editura Polirom, 2008.

41. Stiglitz E. Joseph, Globalizarea. Speranță și deziluzii, București, Editura Economică, 2005.

42. Thomas Gordon, Semințele focului. China și culisele atacului asupra Americii, București, Editura Alfa, 2005.

43. Vasilescu Adrian, Biletul de ieșire din criză, București, Editura Curtea Veche, 2011.

44. Zakaria Fareed, Lumea postamericană, Iași, Editura Polirom, 2009.

45. Zakaria Fareed, Viitorul libertății. Democrația neliberală în Statele Unite ale Americii și în lume, Iași, Editura Polirom, 2009.

Articole de specialitate:

1. Bijian Zheng, „China’s Peaceful Rise to Great-Power Status”, în Foreign Affairs, vol. 84, nr. septembrie/octombrie, p. 19, 2005.

2. Brynjolfsson Erik, McAfee Andrew, Spence Michael, „New World Order”, în Foreign Affairs,vol.l 93, nr. iulie/august, p. 46, 2014.

3. Campbell M. Kurt, Ratner Ely, „Far Eastern Promises. Why Washington Should Focus on Asia”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. mai/iunie, p. 108, 2014.

4. Dalrymple William, „Business as Usual”, în Time, nr. 13 august, p. 56, 2007.

5. Economy C. Elisabeth, „China’s Imperial President” în Foreign Affairs, vol. 93, nr. noiembrie/decembrie, p. 89, 2014.

6. Gaillard Michel-Jean, „La planete est un village” în Les Collections de L’Histoire, nr. 38, ianuarie, p. 67, 2008.

7. Huang Yasheng, „Democratize or Die. Why China’s Communist Face reform or Revolution”, în Foreign Affairs, volumul 92, nr. ianuarie/februarie, p. 53, 2013.

8. Ikenberry John G., „The Illusion of Geopolitics”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. mai/iunie, p. 82, 2014.

9. Ikenberry G. John, „The Illusion of Geopolitics”, în Foreign Affairs, volumul 93, nr. mai/iunie, p. 89, 2014.

10. Iuga Vasile, „Scurtă istorie a petrolului și a gazelor”, în Foreign Policy, ediția în limba română, nr. decembrie/ ianuarie, p. 57, 2014/2015.

11. Jisi Wang, „China’s Search for Stability With America”, în Foreign Affairs, volumul 84, nr. septembrie/octombrie, p. 46, 2005

12. Karabell Zachary, „(Mis)leading Indicators”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. martie/aprilie, p. 96, 2014.

13. Kenworthy Lane, „America’s Social Democrat Future”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. ianuarie/februarie, pp. 92- 95, 2014.

14. Lampton M. David , „How China is Ruled”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. ianuarie/februarie, p. 82, 2014.

15. Mahbubani Kishore, „Understanding China”, în Foreign Affairs, vol. 84, nr. septembrie/octombrie, p. 59, 2005.

16. Meredith Robyn, „Global Business”, în Time, nr. 30 iulie, p. 43, 2007.

17. Morar Filon, „Lumile paralele și întrepătrunse ale Islamului”, în Foreign Policy, ediția în limba română, nr. decembrie /ianuarie, p. 44, 2014/2015.

18. Morse L. Edward, „Welcome to the Revolution” în Foreign Affairs, vol. 93, nr. mai/iunie, p. 6, 2014.

19. Nazare Vasile, „Noul drum al Mătăsii – Un proiect pentru viitorul Eurasiei”, în Geopolitica, nr. 2, p. 48, 2014.

20. Pei Minxin, „How China and America See Each Other”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. martie/aprilie, p. 145, 2014.

21. Packer George, „Nașterea unui nou secol”, în Foreign Policy, ediția în limba română, nr. decembrie / ianuarie, p. 88, 2014/2015.

22. Simileanu Vasile, „Evoluții geopolitice pe axa euroasiatică a Drumului Mătăsii”, în Geopolitica, vol. 56, nr.2, p. 76, 2014.

23. Steil Benn, „Taper Trouble”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. iulie/august, p. 54, 2014.

24. Steinberg James , O’Hanlon Michael, „Keep Hope Alive. How to Prevent US – Chinese Relations from Blowing Up”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. iulie/august, p. 82, 2014.

25. Vedrine Hubert, „Faut-il avoir peur de la mondialisation?”, în Les Collections de L’Histoire, nr. 38, ianuarie, p. 90, 2008.

26. Zweig David, Jianhai Bi, „China’s Global Hunt for Energy”, în Foreign Affairs, vol. 84, nr. septembrie/octombrie, p. 25, 2005.

***

27. „A matter of honours”, în The Economist, 22 noiembrie, p. 53, 2014.

28. Les Collections de L’Histoire . La Chine 1912-2012. D’un empire a l’autre, nr. 57, octobre, p. 84, 2012.

29. „Promethean perils” în The Economist, 6 decembrie, p. 63, 2014.

30. „Rich but rash,” în The Economist, 31 ianuarie, 2015

31. „Stretching the threads”, în The Economist, 29 noiembrie, p. 51, 2014.

32. . The Chinese order” în The Economist, 15 noiembrie, p. 50, 2014.

33.The Economist, A Special Report on China and America, 24 octombrie, p. 5, 2009.

34. The Economist. The World in 2015, p. 97

35. „The New Silk Road” în Newsweek, nr. 10 mai, p. 24, 2010.

36. „The Pits” în The Economist,, 11 octombrie, p. 57, 2014.

37. „The world is Xi’s oyster” în The Economist, 6 decembrie, p. 59, 2014.

38. „Unconventional but normal” în The Economist, 18 aprilie, 2015.

39. „What China wants”, în The Economist, 23 august, p. 9, 2014.

40. „Winners and losers” în The Economist, 25 octombrie, p. 55, 2014.

Surse online:

1. http://www.economist.com/news/finance-and-economics/21648622-fall-oil-price-has-not-curbed-fracking-nearly-much.

2. www.whitehouse.gov/infographics/us-national-debt.

3. http://www.mediafax.ro/externe/spionajul-cibernetic-chinez-costa-companiile-din-sua-miliarde-de-dolari-anual-acuza-fbi-13366340

4. data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD.

5. www.statistics.com/statistics

6. data.worldbank.org/indicator.

7. www.census.gov/foreign-trade/balance/c5700.html

8. www.treasury.gov/ticdata/Publish/mfh.txt

9. http://www.economist.com/news/finance-and-economics/21641259-challenge-world-bank-and-imf-china-will-have-imitate-them-rich.

10. www.transparency.org/research/cpi.

11. www.globalsecurity.org/military/world/china/budget/htm

12. www.eia.gov

13. www.cia.gov

14. www.eia.gov/countries/cab.cfm?fips=CH.

ANEXE

Anexa 1

Reperele cronologice fundamentale ale relațiilor dintre SUA și China

1844 – tratatul de la Wanghia, primul tratat dintre SUA și China.

1858 – tratatul dintre SUA și China de la Tianjin prin care SUA căpătau avantaje economice importante în China.

1937-1945 – cea mai mare parte a Chinei intră sub ocupație japoneză. SUA sprijină rezistența militară chineză organizată de forțele naționaliste conduse de Ciang Kai Shek.

1949 – instaurarea regimului comunist în China.

1949 – ruperea relațiilor diplomatice dintre SUA și China.

1950 – președintele H. Truman plasează Flota a VII-a în Strâmtoarea Taiwan pentru a proteja Taiwanul de alipirea la China.

Iulie 1963 – ruptura definitivă între China și URSS.

Iulie 1971 – vizita consilierului președintelui SUA pe probleme de securitate, H. Kissinger, în China.

Februarie 1972 – vizita președintelui SUA, R. Nixon în China, prima de acest fel din istorie. Reluarea legăturilor chino-americane.

1976 – moarte dicatorului chinez Mao Dze Dun.

1978 – conducătorul Chinei, Deng Xiaoping începe politica de reforme radicale.

Ianuarie 1979 – reluarea relațiilor diplomatice între SUA și China.

2001 – China devine membru al Organizației Mondiale a Comerțului.

2003 – PIB-ul /locuitor în China trece de pragul de 1.000 $/an.

2008 – China surclasează Japonia ca principal deținător al certificatelor de Trezorerie ale SUA.

2010 – datoria publică a Statelor Unite către China depășește pragul psihologic de un trilion $.

2011 – China lansează la apă primul său portavion din istorie, o navă de producție rusească.

2012 – datoria publică a SUA depășește pragul psihologic de 100% din PIB.

2014 – datoria publică a Statelor Unite către China atinge valoarea de 1,2 trilioane $.

2014 – PIB-ul Chinei calculat la paritatea puterii de cumpărare în depășește pe cel al SUA, China devenind la acest indicator cea mai puternică economie a lumii.

2015 – SUA devin cel mai mare producător mondial de petrol.

Aceste repere cronologice au fost extrase din fișele de lectură.

Anexa 2

Punctele de contradicție și tensiune în relațiile SUA-China:

Competiția pentru acapararea și dominarea de piețe de desfacere pentru bunurile și serviciile produse de cele două economii.

Războiul valutelor, între dolar și yuan, pentru asigurarea unei competitivități cât mai mari a economiilor proprii.

Cursa înarmărilor, ambele puteri investind sume uriașe în crearea și dezvoltarea de noi tehnologii militare, astfel încât să dețină un avantaj cât mai consistent asupra adversarului într-o eventuală confruntare deschisă.

Competiția pentru asigurarea accesului la sursele de materii prime vitale, precum petrolul, gazele, mineralele și metalele.

Problema Taiwanului, a cărui existență separată nu este recunoscută de China, care dorește alipirea insulei, punct de mare tensiune cu SUA – principalul garant al independenței acestei țări și furnizorul ei constant de armament.

Competiția pentru controlul strategic al Pacificului de Vest, unde SUA beneficiază de puternice baze militare și de alianța sau cooperarea cu țări precum Japonia, Koreea de Sud, Taiwan, Filipine, Singapore, Indonezia sau Australia.

Competiția pentru influență în Marea Chinei de Sud – zona cea mai fierbinte din lume în ceea ce privește concurența pentru controlul apelor teritoriale, atât de bogate în resurse de hidrocarburi și atât de importante prin poziția geostrategică. Fără dominația acestei mări, aspirațiile Chinei de superputere maritimă rămân blocate, ca și dorințele sale de a asigura cea mai strategică rută maritimă prin care primește neprețuitele materii prime din zona Africii, Asiei de Sud și a bazinului Oceanului Indian.

Aceste puncte sunt extrase din rezumatele fișelor de lectură.

Anexa 3

Punctele de interes comun ale politicilor SUA și Chinei:

Combaterea terorismului și extremismului. Ambele țări sunt supuse acestei amenințări, cu precizarea că SUA sunt mult mai expuse terorismului, dat fiind implicarea sa părtinitoare în conflictul Israelului cu lumea arabă și a istoriei războaielor sale din Irak și Afghanistan. Pentru China, extremiștii musulmani din provinciile sale vestice reprezintă echivalentul amenințării Al-Qaida pentru SUA, sigur, la proporții mai mici.

Combaterea încălzirii globale și a fenomenului de poluare, care amenință grav ambele țări, cu precizarea că dintre ele, cea care va avea de suferit mai mult este China – care deține 6 din cele 10 cele mai poluate orașe de pe glob. Simplul fapt că nivelul oceanului planetar va crește semnificativ de-a lungul acestui secol, condamnă cele două orașe emblematice ale celor două țări – New-York și Shanghai – la un adevărat dezastru ecologic, ambele fiind amenințate de înghițirea parțială de ape, cu pierderi cumulate ce se ridică la ordinul unui trilion de dolari.

Cooperarea comercială – care aduce beneficii enorme ambelor țări prin valoarea uriașă și mereu crescândă, de la an la an, a volumului comerțului bilateral, care a depășit deja suma de o jumătate de trilion $ și care, probabil spre 2020, va atinge un trilion $.

Cooperarea științifică, de la domeniul spațial la cel al dezvoltării noilor surse de enrgie, precum proiectul Iter, unde ambele țări participă în vederea punerii la punct a tehnologiei de fuziune nucleară – una din cele mai mari speranțe ale omenirii de a face pasul decisiv în rezolvarea deplină a problemei energetice.

Turismul – una din punțile de legătură între cele două popoare. Ambele țări dispun de un patrimoniu turistic excepțional, ca și de potențialul de a crea între ele un flux continuu de turiști care va stimula enorm dezvoltarea acestei ramuri economice fundamentale a secolului al XXI-lea.

Combaterea proliferării nucleare – una din cele mai grave amenințări la adresa păcii și stabilității lumii de astăzi. Niciuna din cele două puteri nu au nici un interes ca diverse țări, precum Iranul sau organizații teroriste substatale ori nonstatale, să capete armament nuclear.

Combaterea și prevenirea epidemiilor globale, care pe viitor devin unul din marile pericole asupra unei omenirii globalizate, în care sute de milioane de oameni călătoresc cu avioanele în toate colțurile lumii, încrucișând și combinând cele mai variate feluri de virusuri, bacterii și alte specii care pot cauza adevărate epidemii catastrofale, cu impact planetar.

Combaterea pirateriei cibernetice, unde SUA și China pot face un front comun împotriva amenințărilor din spațiul virtual, atât de important în civilizația secolului al XXI-lea.

Combaterea pirateriei maritime – fapt deja pus în practică, de exemplu, prin patrularea chineză și americană în apele din zona Somalia – Yemen.

Stabilizarea țărilor fragile, în curs de eșuare, de tipul Afghanistanului sau Pakistanului. În ambele țări China are uriașe interese economice și strategice, protejate deocamdată de forțele militare americane, iar SUA are uriașe interese în combaterea terorismului extremist musulman. Pakistanul, considerat de mulți analiști americani drept cea mai mare amenințare potențială la adresa intereselor SUA, este un aliat al Chinei, care are o relație cu totul specială cu această țară, și care este interesată cel puțin la fel de mult ca SUA în stabilitatea ei. Nici o țară din lume nu este dorită așa de mult de a fi stabilă de către SUA și China, precum este Pakistanul!

Aceste puncte au fost extrase din rezumatele fișelor de lectură.

Anexa 4

Trăsăturile esențiale ale superputerii China din anul 2025:

Va avea cea mai mare economie din lume (calculată în $), PIB-ul său depășindu-l pe cel al Statelor Unite.

Va avea cel mai mare buget militar anual din lume, întrecând și la acest domeniu SUA.

Va avea a doua flotă militară din lume (după cea a SUA) și hegemonie clară asupra Asiei de Est și Centrală.

Yuanul va deveni liber convertibil și va constitui una din cele trei monede internaționale dominante, alături de dolar și euro, în care țările lumii vor face tranzacții comerciale și vor deține rezerve valutare.

Un echipaj chinez va debarca pe Lună, marcând simbolic transformarea Chinei într-o superputere spațială.

China va definitiva Noul Drum al Mătăsii, rețea feroviară de mare viteză ce o va conecta cu Asia Centrală și Uniunea Europeană, fapt ce îi va asigura un avantaj strategic și economic deosebit în spațiul Eurasiei.

China va avea de departe cea mai mare populație urbană de pe glob, prognozele indicând faptul că în 2030 vor fi nu mai puțin de un miliard de orășeni chinezi, adică de peste 3 ori mai mulți decât toată populația SUA! Această uriașă masă de populație urbană chineză va reprezenta o forță formidabilă de inovare și consum, care va propulsa întreaga dezvoltarea a societății chineze la alte niveluri față de cele ale prezentului.

Aceste puncte au fost extrase din rezumatele fișelor de lectură.

Bibliografie:

Lucrări științifice:

1. Attali Jacques, Scurtă istorie a viitorului, Iași, Editura Polirom, 2007.

2. Beaud Michel , Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, Chișinău, Editura Cartier, 2001.

3. Beck Ulrich, Ce este globalizarea? Erori ale globalismului – răspunsuri la globalizare, București, Editura Trei, 2003.

4. Boia Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, București, Editura Humanitas, 2008.

5. Boia Lucian, Mitul democrației, București, Editura Humanitas, 2003.

6. Boia Lucian , Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine, București, Editura Humanitas, 2013.

7. Brown Lester, Planul B 2.0. Salvarea unei planete sub presiune și a unei civilizații în impas, București, Editura Tehnică, 2006.

8. Ciachir Nicolae, Bercan Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.

9. Dobrescu Paul, Geopolitica, ediția a 2-a, București, Editura Comunicare. ro, 2008.

10. Dobrescu Paul, Lumea cu două viteze. Puterile emergente și țările dezvoltate, București, Editura Comunicare.ro, 2013.

11. Dobrescu Paul, Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente, București, Editura Comunicare.ro, 2014.

12. Duncan Russell, Goddard Joseph, America astăzi, București, Editura Comunicare.ro, 2012.

13. Durandin Catherine, Statele Unite și lumea moștenite de Obama, Chișinău, Editura Cartier, 2009.

14. Ferguson Niall, Ascent of Money. A Financial History of the World, London, Penguin Books, 2008.

15. Ferguson Niall, Civilizația. Vestul și Restul, Iași, Editura Polirom, 2011.

16. Ferguson Niall, Empire. How Britain made the modern world, London, Penguin Books, 2004.

17. Ferguson Niall, Marele declin. Cum decad instituțiile și mor economiile, Iași, Editura Polirom, 2014.

18. Friedman L. Thomas, Mandelbaum Michael, Ce am fost. Cum au pierdut Statele Unite supremația în lumea pe care au inventat-o și cum o pot redobândi, Iași, Editura Polirom, 2012

19. Gamblin Andre, Economia lumii 2004, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2004.

20. Gernet Jacques , Lumea chineză, București, Editura Meridiane, volumul 2, 1985.

21. Goldstein S. Joshua, Pevehouse C. Jon, Relații internaționale, Iași, Editura Polirom, 2008.

22. Jacques Martin, When China Rules the World. The Rise of the Middle Kingdom and the End of the Western World, London, Penguin Books, 2009.

23. Jones Andrew, Globalizarea. Teoreticieni fundamentali, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2011.

24. Kaplan Robert, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, București, Editura Litera, 2014.

25. Kennedy Paul, Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, Iași, Editura Polirom, 2011.

26. Khanna Parag, Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, Iași, Editura Polirom, 2008.

27. Marga Andrei, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, București, Editura Academiei Române, 2013.

28. Matei C. Horia, Neguț Silviu, Nicolae Ion, Enciclopedia statelor lumii, Ediția a XI-a, București, Editura Meronia, 2008.

29. Morris Ian, De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor, Iași, Editura Polirom, 2012.

30. Neguț Silviu, Introducere în Geopolitică, București, Editura Meteor Press, 2005.

31. Neguț Silviu (coordonator), Vlăsceanu Gheorghe, Bran Florina, Popescu Claudia, Vlad Bogdan Liviu, Neacșu Marius Cristian, Geografie economică mondială, București, Editura Meteor Press, 2005.

32. Pomeranz Kenneth, Marea divergență. China, Europa și nașterea economiei mondiale moderne, Iași, Editura Polirom, 2012.

33. Ridley Mat , The Rational Optimist, London, Fourth Estate, 2011.

34. Rifkin Jeremy, Visul american. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american”, Iași, Editura Polirom, 2006.

35. Ritzer George, Mcdonaldizarea societății, București, Editura Comunicare.ro, 2000.

36. Roberts Paul, Sfârșitul hranei. Pericolul înfometării în epoca hipermarketurilor, București, Editura Litera Internațional, 2009.

37. Roberts Paul, Sfârșitul petrolului, București, Editura Litera Internațional, 2008.

38. Roskin G. Michael, Cord L. Robert, Medeiros A. James, Jones S. Walter, Știința politică. O introducere, Iași, Editura Polirom, 2011.

39. Soulet Francois-Jean, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998.

40. Stiglitz E. Joseph, Mecanismele globalizării, Iași, Editura Polirom, 2008.

41. Stiglitz E. Joseph, Globalizarea. Speranță și deziluzii, București, Editura Economică, 2005.

42. Thomas Gordon, Semințele focului. China și culisele atacului asupra Americii, București, Editura Alfa, 2005.

43. Vasilescu Adrian, Biletul de ieșire din criză, București, Editura Curtea Veche, 2011.

44. Zakaria Fareed, Lumea postamericană, Iași, Editura Polirom, 2009.

45. Zakaria Fareed, Viitorul libertății. Democrația neliberală în Statele Unite ale Americii și în lume, Iași, Editura Polirom, 2009.

Articole de specialitate:

1. Bijian Zheng, „China’s Peaceful Rise to Great-Power Status”, în Foreign Affairs, vol. 84, nr. septembrie/octombrie, p. 19, 2005.

2. Brynjolfsson Erik, McAfee Andrew, Spence Michael, „New World Order”, în Foreign Affairs,vol.l 93, nr. iulie/august, p. 46, 2014.

3. Campbell M. Kurt, Ratner Ely, „Far Eastern Promises. Why Washington Should Focus on Asia”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. mai/iunie, p. 108, 2014.

4. Dalrymple William, „Business as Usual”, în Time, nr. 13 august, p. 56, 2007.

5. Economy C. Elisabeth, „China’s Imperial President” în Foreign Affairs, vol. 93, nr. noiembrie/decembrie, p. 89, 2014.

6. Gaillard Michel-Jean, „La planete est un village” în Les Collections de L’Histoire, nr. 38, ianuarie, p. 67, 2008.

7. Huang Yasheng, „Democratize or Die. Why China’s Communist Face reform or Revolution”, în Foreign Affairs, volumul 92, nr. ianuarie/februarie, p. 53, 2013.

8. Ikenberry John G., „The Illusion of Geopolitics”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. mai/iunie, p. 82, 2014.

9. Ikenberry G. John, „The Illusion of Geopolitics”, în Foreign Affairs, volumul 93, nr. mai/iunie, p. 89, 2014.

10. Iuga Vasile, „Scurtă istorie a petrolului și a gazelor”, în Foreign Policy, ediția în limba română, nr. decembrie/ ianuarie, p. 57, 2014/2015.

11. Jisi Wang, „China’s Search for Stability With America”, în Foreign Affairs, volumul 84, nr. septembrie/octombrie, p. 46, 2005

12. Karabell Zachary, „(Mis)leading Indicators”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. martie/aprilie, p. 96, 2014.

13. Kenworthy Lane, „America’s Social Democrat Future”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. ianuarie/februarie, pp. 92- 95, 2014.

14. Lampton M. David , „How China is Ruled”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. ianuarie/februarie, p. 82, 2014.

15. Mahbubani Kishore, „Understanding China”, în Foreign Affairs, vol. 84, nr. septembrie/octombrie, p. 59, 2005.

16. Meredith Robyn, „Global Business”, în Time, nr. 30 iulie, p. 43, 2007.

17. Morar Filon, „Lumile paralele și întrepătrunse ale Islamului”, în Foreign Policy, ediția în limba română, nr. decembrie /ianuarie, p. 44, 2014/2015.

18. Morse L. Edward, „Welcome to the Revolution” în Foreign Affairs, vol. 93, nr. mai/iunie, p. 6, 2014.

19. Nazare Vasile, „Noul drum al Mătăsii – Un proiect pentru viitorul Eurasiei”, în Geopolitica, nr. 2, p. 48, 2014.

20. Pei Minxin, „How China and America See Each Other”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. martie/aprilie, p. 145, 2014.

21. Packer George, „Nașterea unui nou secol”, în Foreign Policy, ediția în limba română, nr. decembrie / ianuarie, p. 88, 2014/2015.

22. Simileanu Vasile, „Evoluții geopolitice pe axa euroasiatică a Drumului Mătăsii”, în Geopolitica, vol. 56, nr.2, p. 76, 2014.

23. Steil Benn, „Taper Trouble”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. iulie/august, p. 54, 2014.

24. Steinberg James , O’Hanlon Michael, „Keep Hope Alive. How to Prevent US – Chinese Relations from Blowing Up”, în Foreign Affairs, vol. 93, nr. iulie/august, p. 82, 2014.

25. Vedrine Hubert, „Faut-il avoir peur de la mondialisation?”, în Les Collections de L’Histoire, nr. 38, ianuarie, p. 90, 2008.

26. Zweig David, Jianhai Bi, „China’s Global Hunt for Energy”, în Foreign Affairs, vol. 84, nr. septembrie/octombrie, p. 25, 2005.

***

27. „A matter of honours”, în The Economist, 22 noiembrie, p. 53, 2014.

28. Les Collections de L’Histoire . La Chine 1912-2012. D’un empire a l’autre, nr. 57, octobre, p. 84, 2012.

29. „Promethean perils” în The Economist, 6 decembrie, p. 63, 2014.

30. „Rich but rash,” în The Economist, 31 ianuarie, 2015

31. „Stretching the threads”, în The Economist, 29 noiembrie, p. 51, 2014.

32. . The Chinese order” în The Economist, 15 noiembrie, p. 50, 2014.

33.The Economist, A Special Report on China and America, 24 octombrie, p. 5, 2009.

34. The Economist. The World in 2015, p. 97

35. „The New Silk Road” în Newsweek, nr. 10 mai, p. 24, 2010.

36. „The Pits” în The Economist,, 11 octombrie, p. 57, 2014.

37. „The world is Xi’s oyster” în The Economist, 6 decembrie, p. 59, 2014.

38. „Unconventional but normal” în The Economist, 18 aprilie, 2015.

39. „What China wants”, în The Economist, 23 august, p. 9, 2014.

40. „Winners and losers” în The Economist, 25 octombrie, p. 55, 2014.

Surse online:

1. http://www.economist.com/news/finance-and-economics/21648622-fall-oil-price-has-not-curbed-fracking-nearly-much.

2. www.whitehouse.gov/infographics/us-national-debt.

3. http://www.mediafax.ro/externe/spionajul-cibernetic-chinez-costa-companiile-din-sua-miliarde-de-dolari-anual-acuza-fbi-13366340

4. data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD.

5. www.statistics.com/statistics

6. data.worldbank.org/indicator.

7. www.census.gov/foreign-trade/balance/c5700.html

8. www.treasury.gov/ticdata/Publish/mfh.txt

9. http://www.economist.com/news/finance-and-economics/21641259-challenge-world-bank-and-imf-china-will-have-imitate-them-rich.

10. www.transparency.org/research/cpi.

11. www.globalsecurity.org/military/world/china/budget/htm

12. www.eia.gov

13. www.cia.gov

14. www.eia.gov/countries/cab.cfm?fips=CH.

ANEXE

Anexa 1

Reperele cronologice fundamentale ale relațiilor dintre SUA și China

1844 – tratatul de la Wanghia, primul tratat dintre SUA și China.

1858 – tratatul dintre SUA și China de la Tianjin prin care SUA căpătau avantaje economice importante în China.

1937-1945 – cea mai mare parte a Chinei intră sub ocupație japoneză. SUA sprijină rezistența militară chineză organizată de forțele naționaliste conduse de Ciang Kai Shek.

1949 – instaurarea regimului comunist în China.

1949 – ruperea relațiilor diplomatice dintre SUA și China.

1950 – președintele H. Truman plasează Flota a VII-a în Strâmtoarea Taiwan pentru a proteja Taiwanul de alipirea la China.

Iulie 1963 – ruptura definitivă între China și URSS.

Iulie 1971 – vizita consilierului președintelui SUA pe probleme de securitate, H. Kissinger, în China.

Februarie 1972 – vizita președintelui SUA, R. Nixon în China, prima de acest fel din istorie. Reluarea legăturilor chino-americane.

1976 – moarte dicatorului chinez Mao Dze Dun.

1978 – conducătorul Chinei, Deng Xiaoping începe politica de reforme radicale.

Ianuarie 1979 – reluarea relațiilor diplomatice între SUA și China.

2001 – China devine membru al Organizației Mondiale a Comerțului.

2003 – PIB-ul /locuitor în China trece de pragul de 1.000 $/an.

2008 – China surclasează Japonia ca principal deținător al certificatelor de Trezorerie ale SUA.

2010 – datoria publică a Statelor Unite către China depășește pragul psihologic de un trilion $.

2011 – China lansează la apă primul său portavion din istorie, o navă de producție rusească.

2012 – datoria publică a SUA depășește pragul psihologic de 100% din PIB.

2014 – datoria publică a Statelor Unite către China atinge valoarea de 1,2 trilioane $.

2014 – PIB-ul Chinei calculat la paritatea puterii de cumpărare în depășește pe cel al SUA, China devenind la acest indicator cea mai puternică economie a lumii.

2015 – SUA devin cel mai mare producător mondial de petrol.

Aceste repere cronologice au fost extrase din fișele de lectură.

Anexa 2

Punctele de contradicție și tensiune în relațiile SUA-China:

Competiția pentru acapararea și dominarea de piețe de desfacere pentru bunurile și serviciile produse de cele două economii.

Războiul valutelor, între dolar și yuan, pentru asigurarea unei competitivități cât mai mari a economiilor proprii.

Cursa înarmărilor, ambele puteri investind sume uriașe în crearea și dezvoltarea de noi tehnologii militare, astfel încât să dețină un avantaj cât mai consistent asupra adversarului într-o eventuală confruntare deschisă.

Competiția pentru asigurarea accesului la sursele de materii prime vitale, precum petrolul, gazele, mineralele și metalele.

Problema Taiwanului, a cărui existență separată nu este recunoscută de China, care dorește alipirea insulei, punct de mare tensiune cu SUA – principalul garant al independenței acestei țări și furnizorul ei constant de armament.

Competiția pentru controlul strategic al Pacificului de Vest, unde SUA beneficiază de puternice baze militare și de alianța sau cooperarea cu țări precum Japonia, Koreea de Sud, Taiwan, Filipine, Singapore, Indonezia sau Australia.

Competiția pentru influență în Marea Chinei de Sud – zona cea mai fierbinte din lume în ceea ce privește concurența pentru controlul apelor teritoriale, atât de bogate în resurse de hidrocarburi și atât de importante prin poziția geostrategică. Fără dominația acestei mări, aspirațiile Chinei de superputere maritimă rămân blocate, ca și dorințele sale de a asigura cea mai strategică rută maritimă prin care primește neprețuitele materii prime din zona Africii, Asiei de Sud și a bazinului Oceanului Indian.

Aceste puncte sunt extrase din rezumatele fișelor de lectură.

Anexa 3

Punctele de interes comun ale politicilor SUA și Chinei:

Combaterea terorismului și extremismului. Ambele țări sunt supuse acestei amenințări, cu precizarea că SUA sunt mult mai expuse terorismului, dat fiind implicarea sa părtinitoare în conflictul Israelului cu lumea arabă și a istoriei războaielor sale din Irak și Afghanistan. Pentru China, extremiștii musulmani din provinciile sale vestice reprezintă echivalentul amenințării Al-Qaida pentru SUA, sigur, la proporții mai mici.

Combaterea încălzirii globale și a fenomenului de poluare, care amenință grav ambele țări, cu precizarea că dintre ele, cea care va avea de suferit mai mult este China – care deține 6 din cele 10 cele mai poluate orașe de pe glob. Simplul fapt că nivelul oceanului planetar va crește semnificativ de-a lungul acestui secol, condamnă cele două orașe emblematice ale celor două țări – New-York și Shanghai – la un adevărat dezastru ecologic, ambele fiind amenințate de înghițirea parțială de ape, cu pierderi cumulate ce se ridică la ordinul unui trilion de dolari.

Cooperarea comercială – care aduce beneficii enorme ambelor țări prin valoarea uriașă și mereu crescândă, de la an la an, a volumului comerțului bilateral, care a depășit deja suma de o jumătate de trilion $ și care, probabil spre 2020, va atinge un trilion $.

Cooperarea științifică, de la domeniul spațial la cel al dezvoltării noilor surse de enrgie, precum proiectul Iter, unde ambele țări participă în vederea punerii la punct a tehnologiei de fuziune nucleară – una din cele mai mari speranțe ale omenirii de a face pasul decisiv în rezolvarea deplină a problemei energetice.

Turismul – una din punțile de legătură între cele două popoare. Ambele țări dispun de un patrimoniu turistic excepțional, ca și de potențialul de a crea între ele un flux continuu de turiști care va stimula enorm dezvoltarea acestei ramuri economice fundamentale a secolului al XXI-lea.

Combaterea proliferării nucleare – una din cele mai grave amenințări la adresa păcii și stabilității lumii de astăzi. Niciuna din cele două puteri nu au nici un interes ca diverse țări, precum Iranul sau organizații teroriste substatale ori nonstatale, să capete armament nuclear.

Combaterea și prevenirea epidemiilor globale, care pe viitor devin unul din marile pericole asupra unei omenirii globalizate, în care sute de milioane de oameni călătoresc cu avioanele în toate colțurile lumii, încrucișând și combinând cele mai variate feluri de virusuri, bacterii și alte specii care pot cauza adevărate epidemii catastrofale, cu impact planetar.

Combaterea pirateriei cibernetice, unde SUA și China pot face un front comun împotriva amenințărilor din spațiul virtual, atât de important în civilizația secolului al XXI-lea.

Combaterea pirateriei maritime – fapt deja pus în practică, de exemplu, prin patrularea chineză și americană în apele din zona Somalia – Yemen.

Stabilizarea țărilor fragile, în curs de eșuare, de tipul Afghanistanului sau Pakistanului. În ambele țări China are uriașe interese economice și strategice, protejate deocamdată de forțele militare americane, iar SUA are uriașe interese în combaterea terorismului extremist musulman. Pakistanul, considerat de mulți analiști americani drept cea mai mare amenințare potențială la adresa intereselor SUA, este un aliat al Chinei, care are o relație cu totul specială cu această țară, și care este interesată cel puțin la fel de mult ca SUA în stabilitatea ei. Nici o țară din lume nu este dorită așa de mult de a fi stabilă de către SUA și China, precum este Pakistanul!

Aceste puncte au fost extrase din rezumatele fișelor de lectură.

Anexa 4

Trăsăturile esențiale ale superputerii China din anul 2025:

Va avea cea mai mare economie din lume (calculată în $), PIB-ul său depășindu-l pe cel al Statelor Unite.

Va avea cel mai mare buget militar anual din lume, întrecând și la acest domeniu SUA.

Va avea a doua flotă militară din lume (după cea a SUA) și hegemonie clară asupra Asiei de Est și Centrală.

Yuanul va deveni liber convertibil și va constitui una din cele trei monede internaționale dominante, alături de dolar și euro, în care țările lumii vor face tranzacții comerciale și vor deține rezerve valutare.

Un echipaj chinez va debarca pe Lună, marcând simbolic transformarea Chinei într-o superputere spațială.

China va definitiva Noul Drum al Mătăsii, rețea feroviară de mare viteză ce o va conecta cu Asia Centrală și Uniunea Europeană, fapt ce îi va asigura un avantaj strategic și economic deosebit în spațiul Eurasiei.

China va avea de departe cea mai mare populație urbană de pe glob, prognozele indicând faptul că în 2030 vor fi nu mai puțin de un miliard de orășeni chinezi, adică de peste 3 ori mai mulți decât toată populația SUA! Această uriașă masă de populație urbană chineză va reprezenta o forță formidabilă de inovare și consum, care va propulsa întreaga dezvoltarea a societății chineze la alte niveluri față de cele ale prezentului.

Aceste puncte au fost extrase din rezumatele fișelor de lectură.