Relatii Bilaterale Romania Grecia Intre Anii 1945 1971

LUCRARE DE LICENȚĂ

Relații bilaterale România-Grecia

între anii 1945-1971

Cuprins:

Introducere

Capitolul 1. Situația geopolitică din Balcani după cel de- al doilea război mondial

1.1. România în a doua jumătate a secolului XX

1.2. Grecia în a doua jumătate a secolului XX

Capitolul 2. România – Grecia, considerații istorice

Capitolul 3. Relații bilaterale România – Grecia, 1945-1971

3.1. Relații politice

3.2. Relații diplomatice

3.3. Relații economice

3.4. Relații culturale

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Grecii și românii s-au aflat mereu împreună de-a lungul istoriei, având o abordare în consens a problemelor ivite în spațiul sud-est european, căruia aparțin ambele țări. Desigur, Grecia este și o țară mediteraneană, după cum România aparține și Europei Centrale și regiunii Mării Negre. Relatiile româno-elene sunt unele milenare, la propriu. În descursul istoriei ele au evoluat si alternat, de la relatii comerciale, culturale si de colaborare, până la situații conflictuale si tensionate, lucru absolut normal în orice relații de asemenea durată între state si popoare. Însă per ansamblu, grecii și românii sunt legați prin istorie, cultură, religie și chiar geografic. Practic, istoria românilor s-a împletit de nenumărate ori cu istoria grecilor și într-un mod atât de profund și de complex, încât nu pot vorbi despre, și mai ales înțelege, istoria unora fără a celorlalți.

Grecia sau Republica Elenă este o țară din sud-estul Europei membră a Tratatului Nord-Atlantic, Uniunii Europene si zonei Euro. Grecia este situată în Peninsulă Balcanică la sud de Bulgaria, Macedonia și Albania și la vest de Turcia, având o suprafață de 131.940 km2 și o populație de 10.665.989 loc. Are un litoral de la Mările Egee, Ionică și Mediterană. Considerată de mulți drept leagănul civilizației occidentale, Grecia are o istorie a lungă si bogată, timp în care și-a răspândit influența pe trei continente. Grecia a aderat la NATO în 1952, la UE în 1981 și a adoptat euro ca monedă în anul 2001, renunțând la drahmă.

Din punct de vedere geografic, Grecia este formată dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri și peninsule și o parte insulară , aproximativ 3000 de insule în Marea Egee, Marea Ionică si Marea Mediterană, dintre care cele mai importante sunt Creta, Rodos, Corfu și grupele Dodecaneze și Ciclade. Relieful este predominant muntos, principalul șir montan îl reprezintă Munții Pindului, care traversează partea centrală a Greciei, cea mai mare altitudine întâlnindu-se însă în Muntele Olimp .

În ceea ce priveste economia Greciei, sectorul public asigură aproximativ 40% din PIB, iar turismul 15%. Grecia este o beneficiară majoră de ajutor de la Uniunea Europeană. Economia grecească a crescut cu aproximativ 4% pe an în perioada 2003-2007, asta datorită pe de o parte cheltuielilor cu infrastructura legate de Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, iar pe de altă parte datorită disponibilității creditului, care a susținut niveluri record ale cheltuielilor consumatorilor. În anul 2008 însă, datorită crizei financiare mondiale și datorită înăspririi condițiilor de acordare a creditelor, economia Greciei a scăzut cu 2.8%.

Pe lângă vorbitorii de limbă greacă, există și câteva limbi vorbite de minorități: albaneza, aromâna, bulgara, macedoneană și turcă. Aproximativ 95% din populație aparține Bisericii Ortodoxe Grecești, iar pe lângă ortodoxism există și comunități musulmane, catolice, protestante sau iudaice.

România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găseste la sud-est. De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar. România a devenit stat suveran în 1859 prin unirea dintre Moldova si Țara Românească condusă de Alexandru Ioan Cuza și a fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km2).

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare (întregită), sub presiunea Germaniei naziste condusă de Hitler, a fost nevoită, în timpul guvernului pro-nazist să cedeze teritorii Ungariei (nordul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După abolirea regimului lui Antonescu de la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Puterilor Axei, România s-a alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică) și a recuperat Transilvania de Nord, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947.

La momentul destrămării Uniunii Sovietice și a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidenaială. Este a noua țară după suprafața teritoriului (238 391 km2) și a șaptea după numărul populației (peste 22 milioane locuitori) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oras al ei și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, orașul Sibiu a fost ales Capitala Europeană a Culturii.

Pentru a defini relațiile bilaterale dintre România și Grecia după cel de-al doilea război mondial am structurat lucrarea în trei capitole, pentru a puncta locul fiecărei țări în cadrul geopolitic și geoeconomic în perioada studiată și a vedea legăturile dintre ele. Astfel, în primul capitol „Situația geopolitică din Balcani după cel de-al doilea război mondial” am prezentat atât situația generală cât și particularitățile celor două state. Războiul rece a dus la antrenarea celor două blocuri militare într-o adevărată cursă a înarmărilor. Inițial SUA avea monopolul bombei atomice, dar URSS dorea să ajungă cea mai mare putere militară. Cele două alianțe aveau relativ aceleași efecte armate, deși Statele Unite au deținut supremația ca putere militară globală până la sfârșitul anilor ’70.

O altă criză, care a dus la apogeul înghețării relațiilor URSS – SUA, a fost provocată de războiul civil din Grecia. Deși inițial URSS a refuzat implicarea sa în tentativele de acaparare a puterii în statul grec de către simpatizanții comuniști, inițiativa aparținând Iugoslaviei și Albaniei, în anii imediat următori războiului, rușii au susținut toate aceste provocări, dar și pretențiile teritoriale ale Iugoslaviei, Albaniei și Bulgariei în nordul Greciei (Macedonia Elenică, Epir). Grecia a fost susținută puternic, militar și financiar, de către Marea Britanie însă, după 1947, dificultățile interne proprii au facut ca englezii să fie înlocuiți de americani, în momentul lansării politicii de asistență economică, militară prin doctrina Truman statelor amenințate de pericolul dominației externe.

În cadrul celui de-al doilea capitol „România-Grecia, considerații istorice” am realizat o incursiune în istoria comună a celor două state. Criza din atins aproape toate țările europene. Penuria de dolari a dus la suspendarea importurilor în multe țări și economiile stagnau sau se prăbușeau. SUA avea însă capacitatea financiară de a interveni pe piața europeană și a făcut-o. Truman a cerut Congresului 350 de milioane de dolari ca ajutor pentru străinătate, ceea ce nu era de ajuns. La această penurie de valută forte s-a adăugat și o situație climatică dramatică. În România recolta din atins o treime din nivelul său normal. Ucraina a suferit de o secetă teribilă, cea mai rea din ultimii cincizeci de ani. În vara anului 1947, criza financiară și alimentară conducea Europa spre o catastrofă decisivă. Se căuta un salvator. Planul Marshall a reprezentat așadar o gură de oxigen benefică supraviețuirii și redresării economice, dar la care nu a luat parte și România, din păcate.

Răspunsul guvernului de la București, semnat de vicepremierul și ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, invoca faptul că organizarea la care România era chemată să participe va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de o parte, o știrbire a independenței pe care țările vor și trebuie să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte, o imixtiune în afacerile interne  ale acestor țări. Pe de altă parte, orice plan de redresare economică europeană  nu-și poate atinge țelurile decât dacă se sprijină pe colaborarea tuturor țărilor de pe continent și dacă se sprijină în primul rând pe colaborarea Uniunii Sovietice. În consecință, se aprecia că organizarea Vestului cu izolarea Estului continentului nu poatr fi o operațiune fericită nici pentru redresarea economică a Europei nici pentru statornicirea încrederii și pentru consolidarea păcii lumii. La fel au procedat, la indicația Kremlinului, și celelalte state europene din zona de influență sovietică.

În ultimul capitol „Relații bilaterale România-Grecia între anii 1945- am încercat să demonstrez că cele două țări au menținut legături politice, diplomatice, economice și culturale chiar împotriva situației în care au fost despărțite de către regimul comunist, în România, și anticomunism, în Grecia. La Atena, în data de 8 februarie 1934, Grecia, România, Turcia și Iugoslavia, au semnat documentul de constituire a Înțelegerii Balcanice. După al doilea război mondial s-a făcut împărțirea Europei în sfere de influență. (februarie 1945), președintele american Roosevelt a acceptat toate cererile sovietice. În timp ce multe țări din Europa de est au ajuns în sfera de influență sovietică, Grecia a rămas în afara ei. În 30/31 martie 1946 începe războiul civil care durează până în 1949. La 8 februarie 1952, Grecia și Turcia devin membre ale NATO. În data de 9 iulie 1961, Grecia se asociază la Comunitatea Economică Europeană. Are loc la 21 aprilie 1967 începutul dictaturii militare care durează până în 1974.

Concluziile prezentei lucrări sunt că România și Grecia se pot considera țări surori în trecut, în prezent și pentru viitor.

Capitolul 1. Situația geopolitică din Balcani după cel de- al doilea război mondial

Cel de-al Doilea Război Mondial, început la 1 septembrie fost unul dintre cele mai mari și mai importante evenimente care și-au pus amprenta în mod decisiv asupra secolului al XX-lea. Războiul a durat aproape șase ani și, în momentul în care s-a sfârșit, o mare parte a lumii civilizate a rămas în ruină, peste 30 de milioane de oameni au fost omorâți, mari imperii au fost distruse, iar raportul de forțe pe glob s-a modificat fundamental. Europa ieșea slăbită și, mai ales, extrem de divizată, din această încleștare…Se stabileau noi sfere de influență…

Deși se aflau geografic în aceeași zonă a continentului, România și Grecia au avut parte de tratamente  diferite. Politica Aliaților față de România s-a desfășurat pe coordonatele stabilite, încă din 1943, de la Teheran. Întâlnirea de la Moscova, din octombrie 1944, dintre I.V. Stalin și Winston Churchill  a fost doar deznodământul intereselor Uniunii Sovietice, Marii Britanii și ale Statelor Unite în această parte a lumii. Momentul întâlnirii de la Moscova între Primul ministru britanic  și dictatorul sovietic a fost redat în Memoriile lui Winston Churchill (publicate în 1952 și încununate cu premiul Nobel pentru literatură în 1953) și este definitoriu pentru înțelegerea modului în care, soarta Europei de Est și a heran. Întâlnirea de la Moscova, din octombrie 1944, dintre I.V. Stalin și Winston Churchill  a fost doar deznodământul intereselor Uniunii Sovietice, Marii Britanii și ale Statelor Unite în această parte a lumii. Momentul întâlnirii de la Moscova între Primul ministru britanic  și dictatorul sovietic a fost redat în Memoriile lui Winston Churchill (publicate în 1952 și încununate cu premiul Nobel pentru literatură în 1953) și este definitoriu pentru înțelegerea modului în care, soarta Europei de Est și a Peninsulei Balcanice era hotărâtă, dincolo de dorințele, credințele, aspirațiile și principiile țărilor în cauză: o țară cu vocație de stânga, Grecia a păstrat, mulți ani după încheierea celui de- al Doilea Război Mondial, forma de guvernământ monarhică, în timp ce România, profund anticomunistă, a fost silită să se comunizeze.

Data de 9 octombrie 1944 rămâne una dureroasă în istoria Sud-Estului european. În timpul vizitei la Moscova, Churchill propune (și Stalin acceptă)  o înțelegere privind zonele de influență în Balcani, potrivit căreia România intra în sfera de interese sovietică (90%), în timp ce Grecia intra, în aceeași proporție, în zona engleză, iar în Iugoslavia interesele urmau să fie jumătate, jumătate (ca și în Ungaria). Pentru Bulgaria, proporția era de 75% pentru sovietici, 25% pentru englezi. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a transmis liderului de la Kremlin o scrisoare de mulțumire în care afirmă: „N-am fost niciodată mai optimist ca acum în privința viitoarei alianțe a popoarelor noastre. Sper să trăiți încă mult timp, ca să înlăturați ravagiile făcute de război și să-i conduceți pe toți rușii prin anii de furtună, în lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten și tovarăș de arme din timpul războiului, Winston Churchill.”

În octombrie  1944,  România a fost cedată Uniunii Sovietice în schimbul Greciei, iar în fost abandonată în schimbul Poloniei. O cortină de fier a coborât peste o  graniță ideologică, provocând alte distrugeri, creând alte zeci de milioane de victime, blocând evoluția unor popoare pentru încă aproape 50 de ani.  Între anii 1944 și 1949, Grecia  a fost zguduită de un război civil între comuniștii autohtoni și anticomuniști, război pe care îl putem defini  fratricid. La sfârșitul său  existau 700 000 de refugiați, distrugeri economice enorme, multă sărăcie și foamete.  Partidele politice depășeau cifra de 100,   iar guvernele se succedau la maximum 6 luni.

Privite din perspectiva deceniilor care au trecut și a cercetărilor istorice, evenimentele petrecute după 1944 în cele două țări par a se înscrie astăzi într-o logică a geopoliticii mondiale. Nu același lucru se întâmpla însă în vara anului 1944, când opinia publică românească era departe de a bănui ceea ce urma să vină. Ar fi trebuit ca măcar oamenii politici ai vremii să fi sesizat pericolul. Unii au intuit puterea tăvălugului sovietic ce urma să se aștearnă peste România și au ales să plece, alții, mult prea idealiști, au continuat să spere. În Grecia, partizanii cu vederi de stânga, cei care luptaseră împotriva ocupației italiene și germane nu și-ar fi imaginat că vor fi nevoiți să se opună și tancurilor britanice trimise pentru luptele de stradă declanșate în decembrie 1944 și nici că vor fi antrenați într-un ucigător război civil, până la finele anului 1949.

Probabil că, în România, obiceiul de a citi printre rânduri nu era încă bine format, deși, la o cercetare atentă, semnele unei abandonări necondiționate a României în „ghiarele” comunismului erau prezente și în presă.  În ediția din 10 august 1944, în ziarul „România Liberă”, sub titlul „Primul ministru Churchill despre România” se  scria:  „După părerea mea, (a lui W. Churchill – n.n.) ROMÂNIA trebuie în primul rând să ajungă la o înțelegere cu RUSIA, pe care a atacat-o cu atâta ușurință și la discreția căreia se va trezi foarte curând…”! În timp ce în România rezistența anticomunistă căpăta forme dramatice, în Grecia, forțele de stânga – forțele comuniste, începeau să dețină controlul puterii, cu o largă participare a civililor. Monarhia se afla în pericol, regele fiind în toamna anului 1944 în exil. Spre deosebire de sentimentele antimonarhice grecești, în România monarhia era asimilată imaginii de rezistență anticomunistă, ultima speranță a unui popor pentru care comunismul însemna capitularea în fața vechiului dușman de la Răsărit.

Se știe astăzi că întâlnirea de la Yalta, de la începutul lunii februarie 1945, nu a mai lăsat țărilor din estul Europei nicio speranță.  Conferința  marilor puteri aliate ( S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S. ), a  rămas în istorie ca simbol al împărțirii Europei și a lumii în sferele de influență ale acestora. Și totuși, în presa locală niciun articol nu făcea referire la această întâlnire extrem de importantă.  Ziarul „Cuget Liber” (de două pagini), menționa, în rubrica Ultimă oră, sub titlul Conferința celor trei mari, un comunicat al biroului de presă britanic, despre o întâlnire care avea loc „undeva, în regiunea Mării Negre”.

Balcanii au îndeplinit un rol important în ecuația geostrategică postbelică între Est și Vest, fiind de altfel un teritoriu brăzdat de interesele marilor puteri care își găseau un loc propice în această zonă a lumii pentru a-și extinde influența și asupra altor regiuni. Administrațiile de la Washington, Londra și Moscova au avut frecvent câte ceva de împărțit pe marginea exercitării unei anumite influențe în această zonă. În perioada războiului rece acest joc de putere a cunoscut momente de tensiune, în care principalii actori încercau să-și impună interesele, dar prin modalitatea de manifestare crizele respective au avut, la rândul lor, o influență aparte asupra dinamicii superputerilor. Conflictul din Grecia sau diferendul Tito-Stalin au influențat semnificativ capacitatea de implicare în gestionarea unor asemenea scenarii din partea Marii Britanii, respectiv a Uniunii Sovietice. De asemenea întâlnim în această zonă, din 1949, respectiv 1955, limitele de demarcație între cele două blocuri politico-militare antagoniste – Tratatul Atlanticului de Nord și Tratatul Pactului de la Varșovia.

Diversitatea culturală și etnică a popoarelor din Balcani precum și poziția geostrategică excelentă a făcut din această regiune o zonă cu o frecvență constantă de instabilitate în Europa, fiind considerată pe bună dreptate „butoiul cu pulbere al Europei” de către liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov. Balcanii și zona Orientului Mijlociu sunt considerate de analiști, drept zonele cele mai instabile de pe glob, reprezentând surse nesecate de conflict.

În istoriografia românească dispunem de câteva titluri importante care abordează problematica Balcanilor în perioada amintită: lucrarea fostului diplomat Valentin Lipatti ”Balcanii ieri și azi: Contribuții românești la colaborarea balcanică multilaterală” publicată de Editura Politică (București, 1988); o lucrare cu un important aport documentar în ce privește zona Balcanilor este publicată în 1976, la Editura Politică – ”Balcanii, zonă a păcii, cooperării și bunei vecinătăți.”, avându-l autor pe fostul diplomat de carieră și ministru de externe al României, George Macovescu. Chiar dacă pe alocuri având abordări tangențiale în ce privește zona Balcanilor, dar consistente privind politica externă a României în perioada războiului rece amintim lucrările profesorului Mihai Retegan („1956 Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria”, „Război politic în blocul comunist. Relații româno-sovietice în anii șaizeci, vol. I-II”.) Lucrarea cercetătorului Cezar Stanciu – „Devotați Kremlinului. Alinierea politicii externe românești la cea sovietică în anii ’50”, (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008) oferă o perspectivă susținută în ce privește politica externă a României, în timpul lui Gheorghiu-Dej și fidelitatea asumată față de Moscova a regimului său. Totodată am consolidat materialul documentar al lucrării utilizând studiile consistente publicate de profesorul Ovidiu Bozgan, precum și ale cercetătorilor Dan Cătănuș, Mioara Anton, Cosmin Oprea și ale domnului ambasador Vasile Buga, publicate în revista de specialitate Arhivele Totalitarismului.

Un reper interesant privind discuția pe marginea conceptului geografic și politic reprezentat de Balcani este cuvântarea marelui istoric Nicolae Iorga, „Ce înseamnă popoare balcanice”, conferință susținută la Ateneul Român în ziua de 13 decembrie 1915. În deschiderea cuvântării marele istoric sublinia importanța acestei zone și însemnătatea ei pentru poporul român: „Orice ar fi, oricât de mult ne-am occidentaliza din nou, oricât de mult am primi din nou înrâuririle apusene pe care le iubim, pe care sufletul nostru le cere mai mult, cu toate acestea chiar și în forma aceasta, Balcanul va păstra importanță pentru noi”.

„Peninsula Balcanică nu cuprinde numai Balcanul, și se poate spune chiar că Balcanul nu este elementul esențial, ca munte, din această peninsulă; Balcanul nu are o importanță mai mare decât Rodopele, sau linia de munți care formează la vest legătura dintre Rodope și Balcani, ci muntele care pătrunde drept de la un capăt la altul corpul Peninsulei, șira spinării a Peninsulei Balcanice este Pindul. Între Pind și între Balcani este fără îndoială o legătură, dar este imposibil să nu deosebească cineva natura absolut distinctă între Balcan, pe de o parte, și între Pind pe de altă parte: Pindul trece de la Nord la Sud; Balcanul este o sieră care trece de la Apus la Răsărit.

Peninsula Balcanică este scăldată însă pe coastele sale de trei Mări. De o parte Marea Adriatică, de altă parte Arhipelagul și, în al treilea loc, întinderea de ape de la Marea de Marmara la Marea Neagră” mai preciza cu același prilej Nicolae Iorga. Făcând referire la conceptul de balcanism, promovat stăruitor de către „călătorii străini și diletanții geografi”, care în mod consecvent a îmbrăcat mantia unei percepții negative în mentalul colectiv european, Iorga evalua acest concept într-o nuanță apropiată de teza „balcanismului” atent combătută de Maria Todorova, în lucrarea să formidabilă ”Imagining The Balkans” (Oxford University Press, New York and Oxford, 2009), dar și de Pavlos Hatzopoulos în lucrarea să „The Balkans Beyond Nationalism and Identity” (I.B. Tauris, London and New York, 2008). „D-lor, vedeți că se poate pune ceva în locul furiei balcanice exclusive de care toți au fost apucați pe rând, ucigându-se între dânșii în profitul măririi monarhiilor vecine. Dacă se schimbă ideea această falsă a balcanismului, pe care au adus-o călătorii și diletanții geografi, dacă se înlocuiește această noțiune moartă și răufăcătoare prin noțiunea vie, binefăcătoare, dacă se suplinește noțiunea de confusiune a muntelui prin noțiunea de deosebire a mărilor, atunci fiecare își vede de rostul lui: Grecul de Arhipelag, de Marea de Marmara, Sârbul de litoralul balcanic al Mării Adriatice, cu toate drepturile care se cuprind într’însul. Bulgarul și noi împărțind fiecare, potrivit cu expansiunea să economică și culturală și cu nevoile care pleacă din această expansiune economică și culturală stăpânirea asupra apelor Mării Negre, pe care, în ceia ce privește strâmtorile cu care se termină și unul și altul au interesul a le păstra libere, dar nu urându-se și dușmănindu-se, ci înțelegându-se.” Conexând afirmațiile lui Nicolae Iorga privind însemnătatea înțelegerii acestei zone făcând în permanență trimitere la trecut cu referirile subscrise capitolului introductiv, redactat de fostul diplomat american George F. Kennan, al raportului ”The Other Balkans Wars” din 1993 al Institutului Carnegie Endowment dedicat Balcanilor, suntem conștienți de necesitatea înțelegerii problemelor actuale ale acestei zone în rădăcinile trecutului.

Delimitarea sferelor de putere în Balcani în cadrul jocului de putere al marilor puteri decisă în cadrul discuțiilor de la Moscova, Malta și Yalta, și confirmată la Potsdam a oferit statelor mici un scenariu sumbru asupra viitorului lor postbelic, lăsându-le la îndemână foarte puține posibilități în a-și stabili independent calea de urmat. Profesorul de relații internaționale Raymond Cohen, de la Universitatea din Ierusalim, definește rolul îndeplinit de activitatea diplomatică, în cadrul lucrării „Amarna Diplomacy. The Begining of International Relations” (Baltimore, John Hopkins University Press, 2000) dedicată diplomației din Orientul Mijlociu.

„Diplomația rămâne camera de ardere a motorului în ce privește relațiile internaționale” susține Raymond Cohen, subliniind rolul deosebit de important pe care îl îndeplinește activitatea diplomatică, atât în timpul unui conflict pentru a-i pune capăt, dar mai ales pe timp de pace pentru a oferi cadrul dezvoltării și prosperității economice fiecărui stat și de a evita un potențial conflict. Diplomația reprezintă cheia desfășurării relațiilor interstatale și a comunicării cu toți actorii internaționali, fie că vorbim despre organizații internaționale sau despre state. Diplomația românească a fost greu încercată în această perioadă (1945-1957) de schimbări politice complexe la nivelul aparatului de stat, fiind obligată să respecte noile cerințe impuse de liderii politici agreați de Moscova, ajungând pe bună dreptate un instrument de promovare a intereselor partidului în exterior și de respectare pe linie de partid a directivelor sovietice.

Modificările survenite la nivelul aparatului diplomatic central și din exterior, prin înlocuirea diplomaților cu experiență și studii în străinătate cu oameni fideli regimului comunist, a afectat semnificativ munca diplomatică de relații. Influența regimului comunist asupra aparatului diplomatic al României a fost strictă, toate propunerile și evaluările pentru ocuparea unui post în cadrul misiunilor diplomatice erau discutate și analizate de Secția Relații Externe a Comitetului Central, iar ulterior Secția Cadre din Exterior evalua constant activitatea tuturor reprezentanților României la misiunile diplomatice din străinătate și realiza frecvent verificări și evaluări menite să țină sub control strict colectivul de reprezentare aflat la post în străinătate.

Mandatul Anei Pauker în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a vizat subordonarea strictă a diplomației românești intereselor de partid și obiectivelor de politică externă ale Moscovei în regiunea Balcanilor, fiind totodată perioada în cadrul căreia s-au produs cele mai radicale schimbări de cadre la nivelul aparatului diplomatic cu scopul de a îndeplini cu fidelitate sarcinile de partid. În acest sens corpul diplomatic al României a resimțit nu doar presiunea constantă a Comitetului Central și a liderilor politici care instrumentalizau deciziile partidului, în ce privește problemele de politică externă, dar și ineficiența cooperării instituționale a aparatului de stat față de pregătirea și susținerea anumitor obiective de politică externă.

În perioada 1945-1957, rapiditatea desfășurării disputei între cele două superputeri și impunerea intereselor acestora la nivelul zonei Balcanilor a surprins România pe un făgaș fidel Moscovei și intereselor sale în această regiune. Atât la nivelul relațiilor bilaterale, dar și pe fundamentul momentelor de tensiune din spațiul balcanic România a activat ca un potențial cal troian invizibil al intereselor sovietice. Diferendul Tito-Stalin, modalitatea de receptare a relației bilaterale cu Moscova, poziționarea față de revoluția din Ungaria, precum și apartenența în cadrul Pactului de la Varșovia în primii trei ani de existență ai organizației dovedesc o fidelitate asumată față de Uniunea Sovietică și politicile impuse de puterea de la Kremlin pentru regiunea Balcanilor, chiar dacă au existat tendințe de prospectare a relațiilor cu statele occidentale și o anumită disponibilitate la dialog pe relația cu Vestul.

Propunerea României din 10 septembrie 1957, avansată de premierul Gheorghe Chivu Stoica, privind crearea unui pact balcanic reprezintă prima inițiativă de cooperare regională avansată de statul român în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deși a reprezentat un demers diplomatic susținut și promovat de Uniunea Sovietică, fiind parte a unui proiect amplu al Moscovei de îmbunătățire a relațiilor cu Iugoslavia precum și o capcană întinsă celor două state membre NATO – Turcia și Grecia, inițiativa României a fost reluată în 1959, 1970, respectiv 1971 când a fost atent analizată de către structurile politice ale Alianței Nord-Atlantice.

În spațiul balcanic România a găsit o zonă propice de cooperare în timpul războiului rece, iar după plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul statului român se poate distinge o firavă libertate de acțiune în ce privește politica externă a statului român. Proiectul energetic desfășurat în colaborare cu Republica Federală Iugoslavia la Porțile de Fier I reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte bilaterale desfășurate de către statul român în perioada războiului rece cu un stat din Balcani.

În perioada 1945-1957, aflându-se constant sub presiunea prezenței militare sovietice, dar și a intereselor aparatului decizional de partid de promovare a deciziilor PCUS, politica externă a statului român a funcționat pe două coordonate distincte: promovarea unor relații bilaterale în cadrul cărora relațiile pe linie de partid au ocupat un loc distinct și respectau parametrii politicii externe sovietice, iar cel de-al doilea cadru de funcționare a fost reprezentat de susținerea intereselor sovietice față de statele din Balcani în momente cheie precum diferendul Tito-Stalin, cooperarea în cadrul Cominformului, problema dezarmării și a reglementării controlului privind armele nucleare în Europa.

Din această perspectivă putem susține că România a fost, în perioada războiului rece, un actor cu o dinamică interesantă în ce privește programul de cercetare nucleară, fiind în atenția structurilor de informații ale SUA pentru capacitatea extraordinară de cercetare și totodată privind posibilitatea folosirii Uraniului îmbogățit. În plină perioadă a cursei nucleare, Nikita Hrușciov, conștient fiind de nevoia de materie primă dedicată programului nuclear sovietic, regretând totodată desființarea Sovromcuarț, a sprijinit România să înceapă, la 31 iulie 1957, construcția unui reactor nuclear la Măgurele. În acest sens apreciem faptul că politica externă a României în perioada amintită a îndeplinit un rol delicat „de cenușăreasă”, în ce privește promovarea intereselor naționale în Balcani, sub povara respectării politicii directoare a Moscovei pentru ca regimul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej să-și păstreze capitalul de încredere necesar menținerii la putere.

Colaborarea strânsă între cele două state contribuie la întărirea stabilității în Balcani și în același timp la consolidarea intereselor lor particulare. Afinitățile între Grecia și România sporesc tot mai mult și pentru că parcurg împreună un drum european comun. Ambele țări au în vedere păstrarea aceluiași statut de stabilitate și prosperitate. Și așa vor continua. Relațiile diplomatice greco-romane au avut o conotație aparte câtă vreme Grecia era un stat independent, iar România avea să-l dobândească abia după războiul din 1877-1878. Existența comunităților grecești în România, a spațiului epirot ca pepinieră de emigrație la nord de Dunăre și îndelungata tradiție de apropiere (exprimată, între altele, în căsătorii mixte, achiziționare de proprietăți în țările romane, comerț prosper, transhumanță) au făcut posibilă materializarea noilor raporturi diplomatice romano-elene.

Anume precedente dovedesc preocuparea constantă a autorităților în acest sens. În 1863, Dimitrie Bolintineanu, ministrul de Externe al principelui Cuza efectuează o vizită în Grecia. Peste patru ani, diplomatul Iancu Bălăceanu e trimis la Atena de regele Carol I spre a-l saluta pe regele elenilor George I.

1.1. România în a doua jumătate a secolului XX

Sigur pe puterea pe care o deținea, Gheorghiu-Dej a trecut la colectivizarea completă a țărănimii; realizarea acestui obiectiv a fost anunțată în 1962. Accentul principal era, insă, pus în continuare pe industrializare. Stalinist și marxist convins Dej era deosebit de interesat de dezvoltarea industrială a țării, iar hotărârea lui de a atinge acest obiectiv avea să ducă în curând la declanșarea unor controverse, între guvernul roman și cele ale țărilor vecine.

În domeniul afacerilor externe, el colabora strâns cu Ion Gheorghe Maurer, care a devenit ministru de externe în 1957 și prim-ministru în 1961, fiind deci al doilea om ca influență în cadrul conducerii de la București. Inițial, în anii ’50, politica externă a României era strâns legată de cea a Moscovei, ea sprijinind intervenția din Ungaria. În ciuda lipsei de simpatie față de măsurile de destalinizare, conducătorii romani și-au dat seama de avantajele noii politici sovietice. Mai puțin interesat de afirmarea deplinei sale dominații, guvernul sovietic a vândut României în 1954 majoritatea companiilor mixte, cu excepția celor care aveau drept obiect de activitate petrolul și uraniul. Deși presiunea economică a scăzut, trupele sovietice au fost retrase total din țară abia în 1958.

Pe tot parcursul acestei perioade, oficialitățile române nu numai că au cooperat cu Uniunea Sovietică, dar au jucat totodată un rol de frunte în atingerea obiectivelor urmărite de sovietici în Balcani. În 1957, membrii Pactului de la Varșovia au elaborat un plan de creare a zonelor denuclearizate în Europa Centrală și în Balcani, propunere care avea să se bucure de un larg sprijin popular și să aducă avantaje strategiei militare a Uniunii Sovietice. Stoica a trimis în septembrie 1957 note oficiale Albaniei, Bulgariei, Turciei și Iugoslaviei, propunând convocarea unei conferințe pentru discutarea problemelor comune, inclusiv chestiunea armelor nucleare. Bulgaria și Albania au acceptat imediat, dar Grecia și Turcia au refuzat să participe. Guvernul iugoslav a fost de acord doar în principiu.

În 1958, după ce Iugoslavia a introdus un nou program mult mai liberal de reforme economice, relațiile acestui stat cu restul blocului s-au deteriorat din nou. Cu toate acestea în iunie 1959, când Statele Unite au instalat baze de rachete în Grecia. URSS a cerut incă o dată instituirea unei zone neutre în regiune și interzicerea armelor nucleare. Guvernul sovietic a sugerat chiar extinderea dezarmării nucleare pană la Marea Adriatică, incluzând astfel și instalațiile similare din Italia. Afirmarea independenței României în afacerile externe și în relațiile statele din cadrul blocului comunist avea să se realizeze treptat. Anexarea în Basarabiei și a nordului Bucovinei de către sovietici era incă profund resimțită. Comportamentul armatelor sovietice, ocupația și exploatarea economică de după aceea nu făcuseră decât să adâncească nemulțumirile anterioare. Ca prim pas spre o poziție mai independentă, guvernul român a început să se implice în mai mare măsură în diplomația internațională; el era deosebit de interesat să stabilească legături cu noile națiuni din Asia și Africa.

În ceea ce privește Pactul de la Varșovia, România a luat o poziție fermă împotriva instituirii unei autorități militare centrale cu puteri extinse de amestec în afacerile interne. Sarcina implementării acestei politici avea să fie realizată de noua conducere. Gheorghiu-Dej a murit în 1965, poziția lui ca lider al partidului fiind moștenită de Nicolae Ceaușescu, colaboratorul său apropiat. Născut în ianuarie 1911 într-o familie de țărani, Ceaușescu a intrat în partid în 1936. După victoria comuniștilor, el a fost activ în cadrul partidului și în domeniul militar. După 1965, noul lider împărțea puterea cu Stoica și cu Maurer, dar spre sfârșitul anului 1967, el și suporterii lui dețineau controlul asupra celor mai importante posturi din cadrul guvernului și partidului. Sub conducerea lui, puterea în stat a rămas concentrată în mâna unui grup restrâns. Un nou organism, Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv, a fost plasat în fruntea problemelor partidului în ianuarie 1974. Acesta era format în 1977 din nouă membri, printre care se afla și Elena Ceaușescu, soția liderului român. Ceaușescu și-a rezervat posturile principale, inclusiv pe acela de președinte al țării, creat în 1974

Deși România a contribuit la înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial, totuși, țara noastră a fost considerată stat învins și i s-a impus să semneze, în februari 1947, Tratatul de Pace de la Paris. Prevederi:

– României i se recunoștea Transilvania, dar Basarabia și nordul Bucovinei rămâneau la sovietici;

– România urma să plătească sovieticilor despăgubiri de război în valoare de 300 milioane dolari în produse.

În perioada comunistă, politica externă românească a cunoscut trei etape:

1. Perioada subordonării totale față de Uniunea Sovietică (1948-1958). În anul 1948, la Moscova s-a semnat Tratatul de prietenie și asistență mutuală dintre România și Rusia Sovietică. (tratat valabil 20 de ani). Acest tratat a permis sovieticilor să se amestece în problemele interne ale României. Tot în 1948, URSS a anexat Insula Șerpilor din Marea Neagră. În anul 1949, România a aderat Economic de Ajutor Reciproc (organism economic format din statele comuniste, dar controlat de sovietici).

Subordonarea României față de sovietici a fost dovedită și în timpul conflictului ideologic dintre Iugoslavia și URSS. România s-a aflat de partea sovieticilor.

În anul 1955, România a participat, alături de celelalte state comuniste la semnarea Tratatului de la Varșovia. De fapt era vorba de o alianță militară a statelor comuniste împotriva NATO. Conform acestui tratat, statele comuniste puteau interveni militar împotriva altor țări pentru apărarea regimurilor comuniste. În anul 1956, România și-a demonstrat loialitatea față de sovietici, sprijinind intervenția trupelor sovietice împotriva revoltei anticomuniste din Ungaria.

În anul 1958, trupele sovietice s-au retras din România. Acest fapt a însemnat începutul detașării României de interesele sovieticilor. În anul început distanțarea României de URSS. S-au reluat legăturile economice cu Occidentul. În anul 1962, România încercat să medieze conflictul dintre China și URSS, fără rezultate însă. În anul 1964, România a respins „Planul Valev” conform căruia țara noastră ar fi trebuit să devină un stat agricol dependent de industria sovietică. În aprilie apărut „Declarația Partidului Muncitoresc Român”, în care se afirma independența României și dreptul său de a urma o cale proprie spre comunism.

2. Perioada tendinței României de a avea o politică externă proprie (1958-1965)

3. Perioada în care România își manifestă independența față de sovietici (1965-1989)
Din anul 1965, la conducerea României s-a aflat N. Ceaușescu. Acesta a continuat detașarea țării de sovietici. În anul 1967, România a fost primul stat comunist care a recunoscut Republica Federală Germană. Tot în 1967, România a menținut relațiile diplomatice cu Israelul, deși URSS nu mai avea astfel de relații cu statul Israel. În aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle a vizitat România pentru a-l felicita pe Ceaușescu pentru distanțarea de URSS. La 21 august 1968, Ceaușescu a criticat intervenția militară condusă de sovietici împotriva regimului reformist din Cehoslovacia. Acest gest i-a adus lui Ceaușescu simpatia statelor democratice. Astfel, în 1969, România a fost vizitată de președintele SUA Richard Nixon, iar în 1970, Ceaușescu a vizitat SUA. Deoarece i-a sfidat pe sovietici, România a primit favoruri economice din partea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale.

.

1.2. Grecia în a doua jumătate a secolului XX

Anii de după cel de- al doilea război mondial au constituit pentru poporul grec o repetare a experienței anterioare. Războiul se încheiase în 1918 pentru cea mai mare parte a Europei, dar armata grecească a luptat aproape fără întrerupere pană în 1922. De asemenea, cu toate că în mai 1945 în Europa Occidentală era pace, grecii au fost angajați într-un sângeros război civil pană în 1949. Ambele perioade au avut drept rezultat o masivă recolonizare și o dislocare a așezărilor grecești.

Războiul civil a dus după 1946 la crearea unui grup de circa 700.000 de refugiați, care trebuiau ori să fie trimiși înapoi în satele lor, ori să li se ofere alte locuri de muncă. Cei care aveau propriile gospodării sau ateliere au întâmpinat cele mai mici greutăți ca să-și reia o existență normală. O mare parte a grecilor nu s-au mai întors niciodată în casele lor sărace din munți, unii au emigrat, alții s-au mutat în orașe.

În perioada în care Partidul Comunist și coalițiile dominate de comuniști puneau mâna pe putere în statele învecinate, situația politică din Grecia s-a deteriorat și ea. Guvernul britanic luase în decembrie 1944 măsuri hotărâte pentru a-și păstra în continuare influența la Atena. Pe parcursul lunilor viitoare s-a menținut presupunerea generală că Marea Britanie va continua să fie puterea dominantă în Marea Mediterană, cu o bază puternică în Grecia. Pe linia acestei politici, reprezentanții britanici acordau o foarte mare atenție evenimentelor politice de la Atena și depuneau eforturi în vederea facilitării reconstruirii postbelice a țării. Au sosit misiuni de pentru a da o mană de ajutor la restabilirea instituțiilor financiare, a sistemului juridic și a poliției, precum și la implementarea proiectelor de sprijinire a economiei și a celor de înlăturare a urmelor războiului. Generalul Scobie și ambasadorul sir R. Leeper aveau o mare influență; ei au fost consultați la alcătuirea celor opt guverne care s-au perindat intre ianuarie 1945 și aprilie 1946. Un observator atent al acestor evenimente comenta astfel situația: „Până în 1947, guvernul britanic l-a numit și demis pe primul ministru, acordând o atenție pur formală prevederilor constituționale. Experții britanici dictau politica economică și financiară, cea a apărării și a afacerilor externe, a securității și justiției, precum și cea în privința sindicatelor și a șomajului”.

În general, consilierii britanici colaborau și încurajau elementele progresiste și moderate ale scenei politice grecești, cum erau partidele conduse de Papandreou, Plastiras și Sofoulis. Totodată, dreapta și regaliștii au reușit să-și întărească influența asupra poliției și a Gărzii Naționale nou înființate. Implicarea fermă a Marii Britanii era marcată de intensificarea criticilor din partea stângii și adesea a Statelor Unite, al căror guvern rămăsese în mare parte neimplicat în evenimentele din Grecia.

Cu o conducere conservatoare la cârmă și Papagos ca premier, Grecia a beneficiat de unsprezece ani de stabilitate politică, între 1952 și 1963. Atenția principală putea fi acum schimbată de la certurile dintre fracțiuni la rezolvarea problemelor interne. Au fost depuse mari eforturi în privința îmbunatățirii situației economice generale, o serie dintre aceste măsuri bucurându-se de un succes deosebit de mare. În mediul rural s-a acordat o mare atenție îmbunătățirii metodelor agricole. Introducerea de semințe selecționate a dus la recolte mai bogate, iar proiectele de irigații, inclusiv cele de asanare a mlaștinilor, au dus la intrarea în circuit a unor suprafețe mai mari de pământ cultivabil. Să ne amintim că Grecia nu reușise în trecut să-și hrănească propria populație.

Țara se dezvoltase suficient de mult prin 1957 ca să facă față cererilor interne, 31% din terenurile arabile erau destinate acestui scop. Deși realizarea aceasta era importantă, ea însemna totodată că există mai puțin pământ disponibil pentru recoltele menite exportului, atât de importante pentru balanța de plăți a Greciei. Ca și în anii anteriori, acestea erau în primul rând tutunul, bumbacul și fructele proaspete și uscate. La mijlocul anilor ’60, produsele acestea reprezentau 51% din valoare totală a exporturilor grecești.

Cu toate că Grecia făcuse parte din tabăra victorioasă în cel de-al doilea război mondial, victoria nu adusese satisfacția scontată în privința obiectivelor ei teritoriale. Insulele Dodecanese, care fuseseră sub stăpânirea italienilor, au fost anexate, deci situația internațională a impus modificări ale frontierei de nord. Pretențiile asupra Albaniei au rămas neîmplinite. Schimbarea granițelor nordice ar fi fost oricum dificilă, din cauză că Grecia atinsese în Europa frontierele ei etnice. De fapt, insula Cipru era singurul teritoriu locuit majoritar de greci care nu se afla sub controlul Atenei.

Concluzii: Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar și speranța că vechile practici și instrumente care au guvernat relațiile internaționale în perioada interbelică au dispărut din strategia și diplomația statelor. Acest optimism a fost alimentat și de declarațiile liderilor marilor puteri ale Coaliției Națiunilor Unite. Cordell Hull declara la 18 decembrie 1943: „Pe măsură ce prevederile Declarațiilor celor patru națiuni sunt puse în practică, nu va mai fi nevoie de sfere de influență, de alianțe, de echilibru de puteri ori de alte aranjamente speciale, prin care, în trecutul nefericit, națiunile se străduiau să-și salvgardeze securitatea și să-și promoveze interesele”.

La rândul lor, oficialii de la Kremlin afirmau că politica sferelor de influență este un instrument al imperialismului și Uniunea Sovietică nu va promova o astfel de politică. În realitate, viața politică internațională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor geopolitice elaborate la Moscova și Washington. Lumea a intrat în era unei confruntări pe care n-o mai cunoscuse și care generic a fost denumită „războiul rece”.

Confruntarea dintre superputeri a continuat și nu a putut să fie împiedicată de războiul propagandistic și cel al declarațiilor de presă, deoarece în noile scenarii geopolitice și geostrategice elaborate la începutul deceniului șase al veacului al XX-lea deveniseră, între timp, elemente ale „câmpului de luptă” dintre competitorii la supremația mondială. Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost un vârf al confruntării într-un scenariu geostrategic caracteristic perioadei de început a războiului rece, dar și un element al noului scenariu deoarece cele două superputeri „s-au înțeles”, în cele din urmă, în ceea ce privește respectarea zonelor de influență.

Capitolul 2. România – Grecia, considerații istorice

Relațiile româno-elene au o istorie seculară, facilitată de proximitatea geografică și cimentată de legăturile culturale, economice și politice. Aceste relații au caracter de continuitate, coborând în epoca Imperiului Bizantin, trecând prin domniile prinților de origine greacă în țara Românească și Moldova din secolele XVIII-XIX și continuând până în epoca modernă și contemporană .

Existența unei numeroase comunități elene omniprezente în viața socio-economică și culturală a Principatelor Române reprezintă o altă mărturie a lianturilor solide care unesc cele două țări. Numele a numeroase personalități care au marcat istoria Greciei se leagă și de România, precum doctorul Apostol Arsache (Apostolos Arsakis), devenit în 1862 prim-ministru interimar al României, sau Evangelos Zappas, care a sprijinit activitatea Academiei Romane, finanțând, printre altele, și publicarea, în gramaticii limbii române scrise de Timotei Cipariu.

La începutul epocii moderne, cele două popoare reuaesc să își afirme independența de sub dominația otomană, Grecia în 1830, iar România în 1878. Făurirea celor două state independente dă un nou impuls dialogului diplomatic bilateral, momentul de referință constituindu-l anul 1880 care marchează stabilirea oficială a relațiilor diplomatice dintre România și Grecia prin deschiderea de legații la Atena ai București. Revelatoare pentru viziunea comună asupra păcii în Balcani este și semnarea, la Atena, la 9 februarie Pactului Înțelegerii Balcanice, tratat care aducea împreună, într-o întreprindere defensivă de securitate, România, Grecia, Iugoslavia și Turcia.

După decembrie 1989, raporturile romano-elene au cunoscut o nouă dinamică, reflectată în intensificarea dialogului bilateral, precum și în sprijinul constant acordat de autoritățile de la Atena aspirațiilor de integrare euro-atlantică ale României. Semnificativă pentru noua deschidere a fost vizita efectuată la București, la 19 ianuarie 1990, de către ministrul elen al afacerilor externe de la acea dată, Antonis Samaras, aceasta fiind prima vizită oficială a unui demnitar străin în România imediat după evenimentele din decembrie 1989.

Parametrii excelenți ai relației romăno-elene sunt definiți de cooperarea în cadrul diferitelor organizații regionale (SEECP, OCEMN), precum și de concertarea la nivel european și internațional, substanțiată pe abordări politice convergente ai subsumată obiectivului comun de promovare a valorilor democratice și stabilității.

Fie că e vorba de Acorion, solul lui Burebista, de Pilarino, medicul lui Constantin Brancoveanu, de Apostol Arsaki, primul minisru al lui Al. I. Cuza ori de bancherul N. Chrissoveloni din perioada interbelică – grecii sunt integrați organic în viața cotidiană a geto-dacilor, apoi a românilor. Nici un alt popor, mai apropiat ori mai depărtat de hotarele noastre, nu se poate măsura cu grecii în privința influentei exercitate asupra românilor, a foloaselor dobândite dintr-o conviețuire inaugurată în epoca elenistică și extinsă astăzi la societățile transnaționale”, scria istoricul Georgeta Filitti.

Într-adevăr, istoria legăturilor dintre greci și români este una îndelungată. Prezența unor puternice comunități proto-grecești pe actualul teritoriu al României este atestata începând cu secolul al VII-lea î.Hr. pe țărmul vestic al Marii Negre, odată cu începutul marii colonizări grecești, care s-a extins pe coastele întregii Mediterane. Ionienii din Milet au înființat la Marea Neagră colonia Istros, denumita mai târziu Histria. După aproximativ un secol, dorienii din Heracleea Pontica au înființat orașul Calatis, iar milesienii s-au așezat pe spațiul orașului Constantă de astăzi, întemeind cetatea Tomisului.

Aceste colonii grecești au acumulat bogații și au prosperat, devenind puternice și strălucitoare centre spirituale, locuitorii lor întreținând relații excelente cu populația autohtonă, care le-a aparat de invaziile hunilor și avarilor. Ulterior, în timpul existenței Imperiului roman și apoi a celui bizantin, prezența unui element grecesc în granițele de astăzi ale României este mai puțin vizibilă, fără a lipsi însă cu desăvârșire. Lucrurile s-au schimbat destul de mult în Evul Mediu și îndeosebi începând din secolul al XVII-lea când Poarta Otomana va decide să guverneze Țara Românească și Moldova prin intermediul unor slujbași aleși special dintre grecii din Fanar (cartier al Constantinopolului).

Moștenitori ai patrimoniului spiritual bizantin, cultivați și bogați, fanarioții vor juca un rol important – uneori contradictoriu – în istoria Țarilor Române. Mulți istorici văd în fanarioți niște „agenți activi ai civilizației" (pentru toleranța religioasă manifestata, promovarea ideilor iluministe, modernizare legislativă) dar nu e mai puțin adevărat ca aceștia, în calitate de domni ai țărilor române, își vor urmări propriul interes, obținând beneficii materiale substanțiale. Merita subliniat faptul că din lungul șir al domnilor fanarioți, Ipsilanti, Ghica, Moruzi, Mavrocordat, Callimaki sau Sutu – cu excepția lui Nicolae Mavrogheni, care a luptat alături de turci – cu toții vor susține integritatea statală românească, chiar dacă acest lucru a fost o modalitate de a-și apăra privilegiile și sursele personale de venit.

După 1821, în urma mișcării de eliberare națională a grecilor din Imperiul Otoman

( și care a pornit de pe teritoriul Țării Românești), fanarioții sunt înlăturați de la conducere și înlocuiți cu domni pământeni. Dar grecii din țările române nu au fost reprezentați doar de fanarioți, istoricii pomenind și de tendințele unor greci din Principate, anume levantinii, ajunși aici de-a lungul vremii cu diverse rosturi și avându-l în frunte pe mitropolitul Dosithei Filitti. Ei doreau o confederație balcanică multinaționala sub suzeranitatea turcească, o modalitate de apărare a fiecărei națiuni.

În România Mare, după 1918, comunitățile elene erau extrem de puternice. Grecii aveau școlile lor, bisericile, cinematografele, lacașele de ocrotire socială, bănci proprii. Toleranța autorităților și a românilor simpli era maximă, intre români și greci nefiind cunoscute în istorie conflicte de nici un fel. Cu toate acestea, multe dintre proprietățile comunității grecești au fost confiscate de statul român. Un număr mare de greci sosesc în România imediat după al doilea război mondial, plecați fiind din țară de origine din cauza persecuțiilor politice. Dacă la început se bucura de sprijin din partea autorităților române, la scurt timp, la începutul anilor '50, multor greci români li s-a confiscat totul – averi personale și comunitare – sute dintre ei fiind deportați , unde nu puțini au și murit. Astăzi, conform recensământului din anul 2002, numărul estimat al grecilor din România este de 6 513, ceea ce reprezintă circa 0,02% din populația României. Cei mai mulți dintre ei trăiesc în București, Tulcea, Constanța, Brăila, Galați, Hunedoara, Bacău, Dolj.

Cea mai remarcabilă consecință a celui de al doilea război mondial a fost războiul rece. Sursele războiului rece au inclus mai multe elemente culturale și ideologice, dar aceasta a fost în primul rând o luptă pentru putere și o consecință a unor calcule greșite. Protagoniștii – Statele Unite și URSS se temeau unul de celălalt. Au existat temeri de ambele părți, în general exagerate. Temerile americanilor se bazau pe două presupuneri false: prima, că armatele sovietice ar putea înainta din Germania mai departe, spre vest, iar a doua, că partidele comuniste ar putea prelua puterea în Franța, în Italia sau în altă parte. Victoriile sovietice asupra armatelor germane în ultimii ani ai războiului le-au adus armatelor sovietice o reputație teribilă, care a ascuns epuizarea Uniunii Sovietice, cauzată de pierderile enorme de vieți omenești, de distrugerea producției industriale și agricole și de ruinarea economiei.

Armatele sovietice erau capabile să-și impună autoritatea în Europa Centrală și de Est, în teritoriile pe care le invadaseră deja și unde nu întâmpinaseră nici o împotrivire, dar ideea că ar putea înainta până sau că ar încerca măcar era o utopie. În mod asemănător, posibilitățile partidelor comuniste din Occident erau mult exagerate de teamă. Chiar și în Franța, unde baza comunistă dinainte de război fusese consolidată atât de faptele autentice, cât și de exagerările propagandistice ale rezistenței comuniste în fața germanilor, Partidul Comunist a trebuit să-și încerce norocul în alegeri. Dacă ar fi căutat să câștige puterea prin alte mijloace, toate partidele comuniste din Europa Occidentală s-ar fi izbit de opoziția armatei. Aceste calcule greșite își aveau replica în oglindă și de partea sovieticilor, unde politica era făcută de Stalin. Stalin avea dreptate să se aștepte la o atitudine ostilă din partea celor din Vest, dar greșea total când presupunea că reticenții săi aliați aveau vreo intenție să atace Uniunea Sovietică sau erau capabili să găsească mijloacele necesare pentru a-l face să-și piardă puterea asupra sateliților săi din Europa de Est.

Balcanii au îndeplinit un rol important în ecuația geostrategică postbelică între Est și Vest, fiind de altfel un teritoriu brăzdat de interesele marilor puteri care își găseau un loc propice în această zonă a lumii pentru a-și extinde influența și asupra altor regiuni. Administrațiile de la Washington, Londra și Moscova au avut frecvent câte ceva de împărțit pe marginea exercitării unei anumite influențe în această zonă. În perioada războiului rece acest joc de putere a cunoscut momente de tensiune, în care principalii actori încercau să-și impună interesele, dar prin modalitatea de manifestare crizele respective au avut, la rândul lor, o influență aparte asupra dinamicii superputerilor.

Conflictul din Grecia sau diferendul Tito-Stalin au influențat semnificativ capacitatea de implicare în gestionarea unor asemenea scenarii din partea Marii Britanii, respectiv a Uniunii Sovietice. De asemenea întâlnim în această zonă, din 1949, respectiv 1955, limitele de demarcație între cele două blocuri politico-militare antagoniste – Tratatul Atlanticului de Nord și Tratatul Pactului de la Varșovia.

În perioada 1945-1970, statele din Balcani s-au confruntat cu interesele desfășurate de marile puteri, această zonă constituindu-se într-un veritabil puzzle strategic pentru asigurarea întâietății în cadrul confruntării dintre Occident și Uniunea Sovietică. Încă din timpul celui de-al doilea Război Mondial apetitul Moscovei și Londrei pentru menținerea influenței asupra acestei zone strategice, de maximă importanță pentru politicile celor două state, a constituit un fundament pentru impunerea postbelică a politicilor în regiune, devenind la nivel regional un cadru complex al confruntării dintre superputeri. Capacitatea slăbită a guvernului britanic după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial de a gestiona situația din Grecia, și totodată impunerea politicilor marilor puteri, și ulterior ale celor două blocuri de putere cu organizațiile aferente s-a tradus prin limitarea suveranității naționale a statelor din regiune care au încercat în permanență să funcționeze sub povara acestor politici.

Dinamica diferită asumată de aceste state, în planul relațiilor externe, la nivel regional și internațional a fost determinată de caracteristicile spațiului în care s-a manifestat, de actorii externi care au exercitat o presiune constantă prin politicile impuse și de spectrul politic intern în cadrul căruia factorii decizionali naționali au căutat să-și consolideze puterea. Din această perspectivă considerăm că statele din Balcani, pe care le-am evaluat ca fiind state mici în raport cu puterea militară deținută de superputeri, au încercat să acționeze, în mod diferit, sub cupola Moscovei de la statutul de aliat fidel la un anumit grad de independență limitată permisă de către puterea de la Kremlin, confruntându-se cu momente de încordare, pe linie politico-ideologică, în raport cu PCUS (cazul excluderii P.C. Iugoslav din Cominform în 1948, generat de puterea de la Kremlin pentru a tempera tendințele naționaliste ale liderului iugoslav Iosip Broz Tito) sau nesocotirea politicilor impuse de Uniunea Sovietică și apropierea treptată față de Occident.

Cât de mult pot influența statele mici dinamica superputerilor sau a organizațiilor politico-militare, în cazul în care pot să-și asume o asemenea misiune? Cât de fezabil este un asemenea scenariu, în condițiile unei relații de dependență asumată față de una dintre marile puteri de către statul respectiv, ai cărui lideri politici urmăresc să-și mențină cu ardoare puterea în fruntea statului? Statele mici sunt asemenea copiilor care știu să fructifice și să manipuleze situațiile de tensiune sau slăbiciune ale adulților, iar într-o asemenea cheie putem aprecia faptul că Belgradul și-a promovat politica națională armonizându-și deciziile cu interesele Occidentului, și lăsând totodată deschisă calea comunicării cu Uniunea Sovietică. În aceeași cheie, liderul albanez Enver Hodja și-a consolidat regimul cu ajutorul lui Tito, s-a îndreptat spre Moscova pentru a bloca tendințele regionale ale liderului de la Belgrad asupra statului albanez, și ulterior a fructificat apropierea de R. P. Chineză, alegând astfel un adversar al Moscovei suficient de potent care să fie un partener credibil, mai ales că „riscul nu este deloc neglijabil”, iar Uniunea Sovietică și Hrușciov prin intervenția din toamna anului 1956 de la Budapesta oferiseră o lecție întregului bloc privind respectarea disciplinei impuse de PCUS.

Pentru comuniști, Grecia reprezenta, în raport cu cele două teatre de Război Rece, mari avantaje. Aceștia dispuneau, pe teren, de suficient de mulți partizani, pentru ca să controleze regiuni întregi, în care mobilizau populația. Guvernul de , depășit de evenimente, obligat să consacre operațiunilor cea mai mare parte a puținelor sale resurse, nu putea face nimic pentru ridicarea unei țări, care, săracă, ieșea lipsită de orice vlagă după patru ani de război. Administrația și armata erau copleșite de extrema stângă, mânate de corupție și de abuzuri de toate felurile. Refugiați din provincie au migrat în grabă spre Atena și Salonic, creându-se o situație de panică în țară. Guvernul britanic, confruntat cu cererea grecilor de mai mult armament pentru lărgirea efectivelor armate, nu le mai putea îndeplini. În acel moment, guvernul american era îngrijorat de situația politică din Grecia și căuta soluții prin care să ofere consultanță guvernului acesteia, pentru a adopta o politică moderată.

La jumătatea lunii octombrie 1946, situația militară și economică din Grecia devenise foarte gravă. Or, în acel moment, Marea Britanie – care menținea în Grecia un număr de 40.000 de oameni și care asigura guvernului acesteia, ca și aceluia de , ajutorul militar și financiar fără de care acesta ar fost condamnat în scurt timp – se găsea ea însăși pradă celor mai mari dificultăți. Britanicii purtaseră cu curaj greul asistenței pentru Grecia și Turcia după retragerea forțelor germane, care rezultaseră în distrugerea în masă a transportului, industriei și edificiilor în orașele principale. Economia grecească fusese înghețată, guvernul era inapt în a asigura alimente, locuințe și carburanți populației, în ciuda eforturilor Națiunilor Unite în cadrul programului de ajutor și reabilitare. Britanicii fuseseră inapți în a suporta economia și armata greacă în lupta contra forțelor de stânga conduse de comuniști, care controlau în mare parte provincia la exterior de Atena și Salonic.

Analizând comparativ România și Grecia în prima parte a războiului rece, față de relațiile desfășurate cu Moscova și Occidentul, state care aveau aproximativ aceeași populație, dar care manifestau o dinamică extrem de diferită în raport cu Uniuneaa Sovietică, putem desprinde câteva observații în ce privește comportamentul statului român, în materie de politică externă în Balcani, având permanent în atenție interesele în acest spațiu ale marilor puteri. Fiind de acord cu faptul că România a îndeplinit rolul unui stat mic în cadrul dinamicii războiului rece, opțiunile de politică externă ale statului român s-au coagulat cu interesele Moscovei în momentele cheie ale Balcanilor, în perioada 1945-1970.

Rapiditatea accesului Armatei Roșii în Balcani s-a datorat și actului de la 23 august 1944, fără a contesta în vreun fel rolul extraordinar al acestei decizii în ce privește reducerea perioadei războiului, dar care a oferit un interval de timp mult mai redus trupelor sovietice să ajungă pe teritoriul statelor balcanice. Asumarea de către Churchill și Stalin, la Moscova, la 9 octombrie influenței aplicate statelor din Europa în raport cu interesele celor două puteri a reprezentat cadrul strategic de acțiune pentru definitivarea sferelor de influență prin impunerea unor guverne fidele în statele din Balcani.

Relațiile de putere postbelice dintre Londra și Moscova configurate pe seama statelor mici nu anunțau deloc un climat favorabil păcii după încheierea războiului. Încă de la momentul accesului Armatei Roșii în Balcani, diplomații americani aflați în cadrul misiunilor diplomatice din statele acreditante, au atras atenția Departamentului de Stat asupra politicilor exercitate de către reprezentanții puterii de la Moscova, subliniind mai ales modalitățile de impunere a intereselor sovietice în regiune, fapt ce anunța un curs problematic, chiar dificil, al relațiilor Occidentului cu Uniunea Sovietică. Rolul îndeplinit de Armata Roșie în ce privește impunerea condițiilor politice pentru asigurarea unor regimuri fidele Moscovei a fost foarte important asigurând Partidului Comunist al Uniunii Sovietice instrumentul de coerciție necesar propagării intereselor sale, mult mai eficient decât o puteau face mulți politicieni sau diplomați. Factorul constant de presiune reprezentant de Armata Roșie asupra instituțiilor și spectrului politic din statele balcanice a impus o restrângere a drepturilor de afirmare politică a acestor state și o dependență față de Moscova. Deciziile ce priveau politica externă a statelor din Balcani au fost trecute prin filtrul politic al aparatului de partid care deținea rolul primordial în acest sens față de sistemul instituțional dedicat desfășurării politicii externe.

În perioada stalinismului asistăm la impunerea unei discipline de forță în cadrul glacisului sovietic, iar în ce privește politica externă observăm câteva aaspecte definitoriii privind comportamentul acestor state: așezarea relațiilor bilaterale ale acestor state pe coordonatele politicii externe sovietice prin realizarea de ”relații de tip rețea” cu toate statele din regiune în vederea creării unui climat de cooperare pașnică, promovarea și aplicarea intereselor Moscovei pe linie de partid în cadrul blocului, propagarea la nivel internațional prin intermediul reprezentanțelor diplomatice a intereselor Moscovei și a ideologiei privind confruntarea politică dintre cele două blocuri, precum și temperarea oricăror tendințe naționaliste sau regionale în cadrul blocului în vederea asigurării unei permanente coeziuni.

În anii 1953-1957 asistăm la o deschidere minimă față de statele din bloc și a unei destinderi firave în raporturile cu Occidentul din partea conducerii politice de la Moscova. Putem sublinia în această perioadă câteva aspecte definitorii privind politica în cadrul blocului: interesul sporit al conducerii politice de la Moscova de a promova în relațiile cu statele din bloc un anumit grad de apropiere pentru asigurarea întâietății politice a noii conduceri a PCUS; încercările privind refacerea relațiilor cu Partidul Comunist Iugoslav prin promovarea unui set de vizite bilaterale atât la Belgrad cât și la Moscova a celor două conduceri politice; înlăturarea oricăror tendințe de independență față de PCUS în cadrul blocului, în acest sens Nikita Hrușciov a dispus intervenția în forță, în toamna anului 1956, pentru înlăturarea regimului condus de Imre Nagy și impunerea lui Janos Kadar, un lider politic fidel Moscovei.

Iar în cadrul deschiderii față de Occident asistăm la avansarea unor propuneri din partea statelor membre blocului pentru promovarea obiectivelor sovietice privind dezarmarea, cooperarea în ce privește reglementarea arsenalului nuclear desfășurat pe continent, problema germană, dar și coagularea unor forme de cooperare în Balcani care să includă state membre NATO și state ale pactului de la Varșovia, tocmai pentru a impune treptat obiectivele Uniunii Sovietice în ce privește dezarmarea nucleară și controlul armamentelor . Propunerile statelor din Balcani și Europa Centrală (propunerea României din 10 septembrie 1957 privind Pactul balcanic, reluată în 1959 și în 1970, dar putem aprecia din această perspectivă și propunerea ministrului de externe polonez Adam Rapacki prin așa numitul plan Rapacki) în acest sens pot fi considerate ca fiind propuneri întinse Occidentului pentru ca Moscova să-și atingă treptat interesele.

Procesul de sovietizare săvârșit în primii ani ai războiului rece a așezat România pe un drum ireversibil al relației de apropiere și aliniere față de politicile Moscovei. Schimbarea puterii de stat la București, în 6 martie 1945 prin impunerea guvernului condus de Petru Groza, alegerile fraudate grosolan în 19 noiembrie 1946, abdicarea regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și în cele din urmă proclamarea republicii au reprezentat preluarea treptată a puterii de către comuniști, susținuți de Uniunea Sovietică.

După semnarea tratatului bilateral cu Uniunea Sovietică, la 4 februarie 1948, asistăm la impunerea unui set compact de obiective care au vizat transformarea treptată a statului român într-un aliat supus Moscovei. Transformarea aparatului diplomatic prin înlăturarea diplomaților cu o bogată experiență și studii în străinătate, și înlocuirea acestoracu „oameni fideli regimului” a afectat serios munca diplomatică și a substituit sistemul diplomatic intereselor de partid și promovării obiectivelor asumate ale regimului.

În cadrul demersului de identificare a unui cadru general de politică externă a României după abdicarea regelui Mihai I, proclamarea republicii și până la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul național, relațiile externe ale statului român cu țările din Balcani au fost polarizate semnificativ de relația bilaterală cu Moscova și influențate în mare măsură de colaborarea elitelor politice de la București cu liderii de la Kremlin pentru obținerea întâietății în cadrul Partidului și pentru coordonarea activului de partid și a întregului aparat de stat.

Diferendul Tito-Stalin a reprezentat unul dintre cele mai importante momente de criză din interiorul cupolei sovietice privind Balcanii, având un impact semnificativ asupra relațiilor Moscovei cu regimul condus de Iosip Broz Tito, și totodată afectând și relațiile României cu Iugoslavia. În cadrul acestei crize induse de Stalin pentru redisciplinarea liderului iugoslav și eliminarea oricărei tendințe de lider regional a acestuia din urmă, precum și de creare a unui posibil pol de putere în Balcani, România a îndeplinit rolul de aliat supus Moscovei. În cadrul reuniunii de la București a Cominformului (20-28 iunie 1948), Gheorghiu-Dej a dat citire rezoluției Biroului prin care Partidul Comunist Iugoslav a fost exclus din Cominform și ulterior au îndeplinit sarcinile trasate de Stalin privind combaterea regimului de la Belgrad printr-o campanie de propagandă bine organizată.

Acest fapt a afectat relațiile regimului de la București cu Belgradul, iar implicarea regimului lui Gheorghiu-Dej în cadrul campaniei declanșate împotriva titoiștilor a șubrezit și mai mult relațiile dintre cele două state. Acest moment de criză a demonstrat poziționarea României alături de puterea de la Moscova, fiind testată de către Stalin și fidelitatea regimului condus de Gheorghiu-Dej, prilej cu care putem afirma că statul român își asumase total preponderența sovietică asupra obiectivelor naționale în Balcani. Până la moartea lui Stalin regimul condus de Gheorghiu-Dej a căutat să-și elimine treptat adversarii politici și să își consolideze relațiile cu puterea de la Kremlin, conștient fiind de faptul că în acest fel își legitima permanent capitalul de putere în fața cadrelor de partid.

După moartea lui Stalin, relațiile externe ale Uniunii Sovietice cu statele din bloc au cunoscut o perioadă de minimă relaxare și de îmbunătățire a dialogului, oferind astfel posibilitatea statelor din Balcani, aflate sub cupola sovietică, să întreprindă pași mărunți pentru o promovare limitată a interesului național. Vicepremierul iugoslav Eduard Kardelj recunoștea în cadrul discuțiilor purtate la Londra, în data de 16 noiembrie 1955, cu premierul britanic Macmillan faptul că „rușii au făcut pași importanți în ce privește relaxarea situației din Uniunea Sovietică. Deși acești pași nu sunt semnificativi, este important că există această tendință.”

Situația din România a fost analizată de conducerea PCUS cu prilejul vizitei la Moscova la 8, respectiv 13 iulie unei delegații a Partidului Muncitoresc Român. Această vizită a avut un impact semnificativ în ce privește adoptarea de către Gheorghiu-Dej a unei politici proprii de interpretare a afacerilor interne și externe a României. În cadrul întâlnirii de la Moscova semnalele transmise de Malenkov și Mikoian atrăgeau atenția conducerii Partidului Muncitoresc Român asupra situației critice în care se afla țara, îndeosebi privind eșecul procesului de industrializare și colectivizarea forțată. Totodată Malenkov apreciase situația economică a României ca fiind „una greșită, agramată și chiar periculoasă”, iar existența în continuare la putere a liderilor partidului se datorează Uniunii Sovietice care-i susține.

Evaluarea critică făcută atât de Mikoian cât și de Malenkov la Moscova au fost însușite de conducerea partidului în cadrul plenarei Comitetului Central din 19-20 august 1953, prilej cu care au fost adoptate două hotărâri importante. Acestea vizau pe de o parte îmbunătățirea muncii de partid în ce privește legăturile cu poporul și alta care făcea referire la îmbunătățirea nivelului de trai și o schimbare a politicii economice. România a respectat, după moartea lui Stalin, sarcinile transmise de conducerea colectivă de la Moscova, conducerea de partid a PMR încercând să își conserve puterea și să pună în aplicare observațiile transmise de liderii politici în cadrul vizitei din iulie 1953 din capitala sovietică.

Un moment de însemnătate pentru situația din cadrul blocului estic și pentru făgașul relațiilor dintre Moscova și statele satelit a fost reprezentat de congresul al XX-lea al PCUS din 14-25 februarie 1956, prilej cu care PMR a fost reprezentat de o delegație formată din Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Petre Borilă și Iosif Chișinevschi. Gheorghiu-Dej a înțeles perfect pericolul care-l pândea și revenit în țară a amânat informarea activului de partid despre discuțiile de la Moscova pe marginea raportului secret. La 23-25 martie fost convocată ședința plenară a Comitetului Central al PMR, în cadrul căreia conducerea a prezentat o informare numită „Darea de Seamă” și care susținea faptul că în cadrul PMR cultul personalității s-a manifestat de o manieră semnificativă până la înlăturarea grupului politic Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu, făcându-i pe aceștia din urmă principalii vinovați de această chestiune.

După înființarea Pactului de la Varșovia, regimul politic a stabilit ca deciziile să fie foarte atent discutate și analizate la nivelul structurilor de partid. În cadrul ședinței Biroului Politic din 18 mai 1955 s-a stabilit de către liderii PMR faptul că Tratatul de la Varșovia este o consecință a planurilor războinice ale statelor imperialiste și semnarea Pactului trebuie susținută de o intensificare a luptei pentru pace și pentru destindere internațională. Analizarea problematicilor diferite privind Pactul în cadrul ședințelor de partid întărește rolul PMR în cadrul procesului decizional privind politica externă și de securitate națională a statului român. Izbucnirea revoltei de la Budapesta, în toamna anului oferit posibilitatea lui Gheorghiu-Dej să își demonstreze fidelitatea față de politicile blocului, liderul PMR și-a întrerupt vizita bilaterală la Belgrad pentru a îndeplini rolul stabilit de Moscova în cadrul acestei crize participând la o aparentă negociere pentru dezamorsarea crizei, a cărei rezolvare fusese stabilită de către conducerea PCUS și Nikita Hrușciov. În cadrul Pactului de la Varșovia, România a îndeplinit, în perioada 1955-1958, o politică de fidelitate față de hotărârile adoptate de URSS, chiar dacă în această perioadă în cadrul organizației deciziile erau trecute prin filtrul ministerului apărării de la Moscova și al liderilor PCUS decât prin forurile decizionale ale structurilor organizatorice ale Pactului.

În cadrul demersului sovietic de reglementare a creării unei zone libere denuclearizate pe continent, cu trimitere directă la problema germană și determinarea NATO să retragă armamentul desfășurat în Republica Federală Germană, România propune la 10 septembrie 1957 crearea unui pact de cooperare în Balcani care să genereze crearea unei astfel de zone denuclearizate libere. Propunerea României a fost evaluată de diplomații britanici din Balcani ca fiind „o inițiativă de inspirație sovietică”, iar reacțiile statelor din Balcani au îmbrăcat nuanțe diferite, în acord cu opțiunile naționale de politică externă ale fiecărui stat în parte dar ținând cont și de relația cu centrele de putere în cadrul cărora acționau. Diplomații britanici acreditați la Belgrad au transmis Foreign Office-ului că și oficiali ai aparatului diplomatic central iugoslav consideră propunerea României o încercare a sovieticilor de a se apropia de Iugoslavia și de a încerca desfășurarea unui cadru de cooperare cu statele membre NATO – Grecia și Turcia. Cele două state membre NATO (Grecia și Turcia) au refuzat propunerea României, chiar statul turc apreciind propunerea ca fiind „vorbe goale”.

Concluzii. De-a lungul istoriei, în fața marilor puteri, statele din Balcani au manifestat politici diferite în a-și promova și apăra interesele naționale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial luptele desfășurate în Balcani susținute oficial și clandestin de marile puteri au oferit un impuls consistent evoluției postbelice a continentului european, în aceeași măsură problemele sociale, economice și politice ale acestui spațiu manifestate printr-un naționalism exacerbat au constituit premisele declanșării primului conflict militar post-război rece cu care s-a confruntat continentul european. Evenimentele tragice determinate de manifestări naționaliste exacerbate care au afectat Balcanii în timpul perioadei războiului rece aau erupt în primii ani după destrămarea Uniunii Sovietice sub forma primului conflict civil de amploare oferind comunității internaționale obligativitatea asumării misiunii de intervenție și stabilizare pentru asigurarea unui climat stabil în Balcani.

Începând cu anii '60 se remarcă o mare diversitate tematică a preocuparilor de colaborare, în perioada 1960-1980 asistăm la activităai pe plan guvernamantal sau neguvernamantal dintre cele mai diverse. Normalizarea și dezvoltarea relațiilor bilaterale între țările europene a constituit unul din aspectele fundamentale ale politicii de destindere. Asistăm, în acei ani la o intensificare fără precedent a contactelor politice și economice între marea majoritate a țărilor continentului. În martie 1964, Comitetul Central adopta în unanimitate o linie de independență națională într-o rezoluție publicată la 27 aprilie. Aceasta privea și relațiile internaționale ale României: „românii se întorceau spre vest fără să le pese de sistemul de valori vehiculat de Occident, mai mult dintr-un reflex geopolitic de raporturi de putere, de aceea independență era conceputa ca un mijloc de a se apăra de influențele apropiate”.

România ai Republica Elenă, ținând seama de tradițiile de prietenie, apropiere spirituală și de valorile culturale comune ale popoarelor lor, precum și de convergența intereselor lor fundamentale, convinse de necesitatea construirii relațiilor dintre state pe valorile general-umane ale libertății, democrației, pluralismului, solidarității și pe respectarea drepturilor omului, reafirmând atașamentul lor față de scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și față de angajamentele asumate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, sunt hotărâte să-și aducă contribuția la finalizarea inițiativelor vizind depășirea divizării Europei, dorind să dezvolte și să consolideze relațiile cu Comunitățile Europene, hotărâte să așeze pe o bază nouă relațiile de prietenie, cooperare și bună vecinătate dintre ele.

Capitolul 3. Relații bilaterale România – Grecia, 1945-1971

3.1. Relații politice

După cel de-al Doilea Război Mondial, relația dintre cei doi hegemoni și lumii bipolare, evidențiată printr-un amestec permanent de complicitate și rivalitate, a modelat pentru o lungă perioadă de timp evoluția relațiilor internaționale în Europa și în lume. Astfel, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XX-lea, activitatea politică a statelor a devenit tot mai complexă, relațiile internaționale, diplomația, politica de securitate și apărare au căpătat contururi noi, transformările politice, economice și sociale care au avut loc, având o înrâurire directă asupra acestora.

Politica externă a României, ca si a celorlalte state de „democrație populară“, s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Moscova, care le-a impus încheierea unor „tratate de prietenie“, colaborare ai asistență mutuală. România a semnat acest tratat la 4 februarie 1948. Tratatul prevedea angajamentul părților de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei amenințări, de a participa la toate acțiunile internaționale având drept scop asigurarea păcii și securității popoarelor. În cazul în care una dintre cele două părți ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte îi va acorda ajutor armat si de altă natură.

Părțile se obligau să nu încheie nici o alianță și să nu ia parte la nici o coaliție și nici la alte acțiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte părți și să se consulte cu privire la toate chestiunile internaționale importante care atingeau interesele lor, să acționeze în spiritul prieteniei și colaborării pentru a dezvolta și întări legăturile economice și culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independenței și suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne ale celuilalt stat. Acest Tratat, semnat de dr. Petru Groza și V.M. Molotov, a fost primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un stat fost inamic.

Dincolo de formulele diplomatice, Tratatul consemna rolul determinant al Uniunii Sovietice în politica externă a României, care se angaja „să se consulte“ cu marele vecin de , „în toate chestiunile internaționale“. Formularea potrivit căreia erau respectate principiile „respectului reciproc al independenței si suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne“ era lipsită de orice bază reală, în condițiile în care România era practic ocupată de Armata Roșie, consilierii sovietici erau prezenți în toate întreprinderile și instituțiile, fără avizul lor neputându-se lua nici o decizie, iar conducerea Partidului Muncitoresc Român se afla, practic, în subordinea Kremlinului și în special a lui I.V. Stalin.

Uniunea Sovietică a semnat tratate similare cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania. De asemenea, țările socialiste au semnat, între ele, tratate de prietenie, colaborare și asistență mutuală, după modelul primit de la Moscova. Relațiile internaționale ale României erau limitate aproape numai la cele cu „statele frățesti“, legăturile cu statele occidentale fiind înghețate. În temeiul înțelegerilor dintre P. Groza si V. M. Molotov, la 23 mai fost semnat Acordul de predare a Insulei Șerpilor către URSS. Astfel, după Basarabia și nordul Bucovinei, România mai pierdea o parte din teritoriul său național în favoarea Uniunii Sovietice, producându-se o modificare de graniță, neprevăzută în Tratatul de pace din 10 februarie 1947.

România a jucat un rol foarte important în istoria statului grec. Înainte de cel dintâi război mondial Grecia a contat enorm pe România în privința rezolvării problemelor din Balcani. Există – și au existat dintotdeauna – numeroase similitudini și interese comune celor două țări. Doar în perioada celui de-al doilea război mondial, când România a ales puterile Axei, pentru a-și rezolva problema Basarabiei, cele două țări au fost în tabere diferite. În rest, se poate afirma că există o reală vocație a prieteniei dintre cele două popoare. Suntem cele două popoare din Balcani care nu vorbim o limbă slavă, și cele mai numeroase, de asemenea. Ambele vor pacea și stabilitatea în regiune, au deci obiective comune în materie de politică externă.

La începutul anilor '50, în plină campanie de comunizare stalinistă a României, au apărut în diferite orașe ale României refugiații politici greci. Și eu îmi amintesc că fiind elev în clasele primare am avut  2-3 colegi greci. La vremea respectivă nici nu înțelegeam, nici nu dădeam importanța acestui fapt. Deabia acum, peste un arc de zeci de ani, realizez cine erau ei și înțeleg o parte din tragedia poporului grec. Refugiații politici erau comuniștii greci care, în urma pierderii războiului civil purtat între 1946 -1949, între diferite fracțiuni politice și care a costat viața a zeci de mii de greci, s-au refugiat în țările vecine comuniste, printre care era și România.

În timp ce în România antebelică erau oficial înregistrați circa o mie de comuniști și încă câteva mii de simpatizanți de extremă stângă (din care o mare parte nici măcar nu erau români), în Grecia comuniștii și simpatizanții lor erau cu sutele de mii, poate chiar mai mulți.  De ce în România s-a instaurat comunismul fără comuniști și în Grecia nu s-a instaurat comunismul, deși erau mulți comuniști, se știe, faptul este binecunoscut: procentajul de 90% influența sovietică contra 10% influența anglo-americana în cazul României și 90% influența anglo-americană contra 10% influența sovietică în cazul Greciei. Celebrul procentaj stabilit de Churchill pe un petec de hârtie a fost acceptat cu bucurie de către Stalin.

Grecia a avut un rol-cheie în crescândul război rece. Deja depinzând de împrumuturi aliate, guvernul a exagerat conștient amenințarea comunistă pentru a câștiga suportul american. De fapt, el a trebuit să și renunțe la controlul anumitor teritorii din câmpie în favoarea rebelilor. Ajutat de americani, guvernul a reușit să învingă armata rebelă din munții din nord-vestul Greciei, în octombrie 1949. Dar victoria a implicat reținerea unor simpatizanți de aripa stângă și evacuarea integrală a unor sate. Violarea drepturilor civile și apariția unui puternic serviciu secret nu s-au încheiat în 1950. Din nou, politica s-a polarizat: vechea ruptura dinainte de război dintre roialisti și republicani a lăsat loc unei rupturi între stânga și dreapta.

Democrația a înfruntat războiul civil – însă doar atât. În următorul deceniu se pare că s-a ajuns la un fel de stabilitate, cu doar doi prim-miniștri, amândoi conservatori, fiind la putere între anul 1952 și anul 1963. Totuși, această stabilitate a fost precară, sprijinindu-se pe o politică de descurajare a oricărei opoziții față de regim.Grecia a intrat în NATO în 1951, iar orientarea pro-occidentală a politicii străine a asigurat un suport financiar din partea Statelor Unite. Cu toate acestea, relația nu a fost fără probleme: când a erupt dispută din jurul Ciprului în 1954, Grecia a refuzat să ia parte la manevrele NATO. Acest lucru a umbrit problemele pe care guvernele viitoare le puteau avea în definirea rolului Greciei în Europa. Pentru o vreme, problema Ciprului a fost rezolvată în 1960, insula devenind republică.

În anii '50 și '60, Grecia, la fel ca Italia și Spania, a experimentat un miracol economic, care a transformat țară. Energia electrică a devenit răspândită pretutindeni și s-au dezvoltat mijloacele de comunicație. Atena a crescut văzând cu ochii, până a ajuns să adăpostească mai mult de o treime din întreaga populație a Greciei. Formele vechi ale controlului politic au început să se uzeze. S-a ridicat o nouă clasă mijlocie, care privea elita politică conservatoare că înrădăcinată în retorica războiului rece și lipsită de viziunea Greciei că stat modern. Alegerile din 1961 au văzut resuscitarea centrului politic sub conducerea fostului liberal Georgios Papandreou. Când s-au anunțat rezultatele, în favoarea lui Karamanlis, Papandreou a declarat că alegerile fuseseră frauduloase. Mișcările publice datorate posibilelor legături între partidul guvernant și violenta de extremă dreaptă s-au intensificat în mai 1963, când un deputat de stânga, Grigoris Lambrakis, a fost asasinat la un raliu al păcii, în Salonic. Cu puțin timp după, Karamanlis și-a dat demisia, iar în alegerile următoare Partidul Uniunii Centrale al lui Papandreou a câștigat, fiind primul partid de centru care conduce mai bine de un deceniu. O perioadă extinsă de guvernare centristă părea acum posibilă, iar cei de aripa dreaptă din domeniul militar vedeau în noul guvern o amenințare.

Când Papandreou a cerut revigorarea ofițerilor din armată, el s-a găsit în tabăra opusă ministrului său al apărării și a tânărului rege Constantin al II-lea. Regele a încercat să distrugă Partidul Uniunii Centrale, dar când Papandreou s-a înțeles cu principalele partide din opoziție asupra unor noi alegeri în mai 1967, Constantin a fost pus fata în față cu o nouă victorie a Uniunii Centrale. Totuși, au existat planuri de intervenție militară ale ofițerilor, dar acestea au fost dramatic întrecute atunci când un grup de ofițeri mai tineri acționând în conformitate cu un plan al NATO au dat o lovitură de stat în dimineața zilei de 21 aprilie a anului 1967. Legea marțială a fost proclamata; toate partidele politice s-au dizolvat. Coloneii dețineau acum puterea.

Având drept suport țăranii și clasa mijlocie, coloneii simbolizau reacția provincială la nouă lume a consumatorului urban, generată de așa-numitul ’’miracol’’ economic din anii 50 și 60. Ei pledau pentru nevoia de întoarcere la tradițională moralitate și religie, pregătind totul în detaliu. Nu numai că aceștia au închis frontierele pentru străinii bărboși, cu părul lung și cu fuste mini (sau cel puțin până când turismul a devenit profitabil), dar i-au și prevenit pe greci să nu citească literatura subversivă, incluzând aici dicționarele greco-bulgare. Este perioada marcată de torturi și deportări. Junta a fost motivată de un amestec de interes personal și naționalism. În mod cert, combinația nu era ceva nou; în mai multe rânduri în perioada interbelică, ofițeri ai armatei s-au folosit de retorică salvării naționale pentru a scăpa de anumite situații în care ar fi putut să-și piardă locul de muncă. În politicile lor și în atitudinile lor, coloneii s-au bazat pe tradiții mai vechi. Ei doreau ca țara să radieze de civilizație în toate părțile, stabilind „Grecia grecilor creatini” care ar fi putut-o face din nou un pol de atracție spirituală și ideologică. Acesta a fost vechiul vis: scăparea dintr-o lume modernă într-o fuziune fantastică de Atena și Bizanț clasice.

Primele semne de nemulțumire au coincis cu colapsul economic din 1973. Liderii protestului erau studenți, ale căror ocupări de clădiri și universităților din lunile martie și noiembrie au fost întrerupte în mod brutal. Din ce în ce mai mult guvernul s-a dovedit incapabil să rezolve problema ordinară a guvernării generale. În cadrul sângerosului eveniment de Politehnic din Atena, colonelul Papadopoulos, figura reprezentativă a regimului, a fost înlocuit cu sinistrul Dimitrios Ioannides, care fusese înainte comandantul poliției militare.

În sfârșit, junta a culminat în cadrul cazului Cipru. O lovitură naționalistă, susținută de Atena, împotriva președintelui cipriot, arhiepiscopul Makarios, i-a dus pe turci până la a debarca trupe în nordul insulei. Ioannides le-a ordonat forțelor grecești din zona să contrataace, dar mobilizarea a fost atât de haotică încât conducătorii locali au refuzat să execute ordinul. În 24 iulie 1974, fostul premier, Karamanlis, s-a întors triumfal din exil la Atena pentru supravegherea restaurării democrației parlamentare. Tranziția la democrație s-a efectuat foarte fin, dacă luăm în considerare marile probleme cu care s-a confruntat Karamanlis. Fiind conștient de propria-i vulnerabilitate, el s-a mișcat încet, demițând colaboratorii regimului. În alegerile din noiembrie 1974, Partidul Nouă Democrație a lui Karamanlis (ND) a ieșit victorios, căci foarte multă lume l-a votat pe acesta ca un garant al stabilității. Chiar și Karamanlis a fost bine plasat pentru a face orice schimbare politică necesară, de când referendumul din luna următoare alegerilor a adus voturi destule necesare abolirii monarhiei, compromisă de acțiunile regelui de dinainte și de după junta. În locul monarhiei, Karamanlis a creat o președenție puternică. Se credea că în cazul unei schimbări de stânga, Karamanlis ar renunța la scaunul de parlamentar, devenind președinte.

3.2. Relații diplomatice

Regatul grec a fost creat în 1832, în urma Războiului de Independență îndreptat împortiva dominației otomane. În 1967 armata a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, în 1973 fiind abolită monarhia. În urma prăbușirii dictaturii militare în 1974, Grecia a devenit, prin referendum, republică democratică. Relațiile diplomatice dintre România și Republica Elenă au fost stabilite la 20 februarie 1880, la nivel de legație, fiind ridicate la rang de ambasadă la 1 ianuarie 1939. Întrerupte în contextul celui de-al doilea război mondial, au fost restabilite la 25 august 1956, la nivel de ambasadă.

1944-1945 – Războiul civil din Grecia între naționaliști și comuniști provoacă un val de emigranți. O parte se vor refugia în România.

1946-1949 – Al doilea război civil din Grecia „trimite” în România 12.000 de refugiați, majoritatea copii.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la Conferința de pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie – 15 octombrie 1946), fapt intens utilizat de propagandă comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfințit statutul politico-juridic al României, ce cuprindea și partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940. Cu toate acestea, delegația oficială a României nu a ridicat deloc, conform instrucțiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei. Ca urmare, granița de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Temându-se de expansiunea comercială și politică a SUA în sfera ei de influență, Moscova a impus adoptarea unei linii politice care nu ținea cont de interesele reale ale economiilor statelor din răsăritul european. Kremlinul a reacționat așadar prompt și, în iulie 1947, respingea Planul Marshall, impunând aceeași linie politica și tarilor-satelit. La 9 iulie 1947, România denunța în termeni fermi acest plan, ca de altfel toate țările aflate în zona sovietică de influență. Într-un asemenea context de ofensivă a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu era înlocuit din funcția de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total asupra diplomației românești.

Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scară mondială, apariția unor alianțe politico-militare, dar și economice, aparținând celor două sisteme, nu reprezenta decât o problemă de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în constituit inițial o ripostă imediată la aplicarea Planului Marshall, dar și o alternativă a blocului comunist la Organizația pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate și unele hotărâri politice vizând relațiile cu lugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito. România, că exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-și limiteze orizontul comercial doar la țările din cadrul CAER, că de altfel și importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o primă perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa și desigur SUA (pe parcurs vor adera și alte state). La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influența sovietică (mai puțin lugoslavia) semnează în capitala Poloniei un tratat de alianță militară, cunoscut sub numele de Tratatul de la Varșovia.

Până în anul 1962, conducerea PMR a continuat să susțină necondiționat poziția URSS în arenă internațională, liderii comuniști români confirmând statutul lor de credincioși ai Kremlinului. Însă izbucnirea conflictului sovieto-chinez în acest an, precum și dificultățile prin care trecea Moscova, ca urmare a declanșării "crizei rachetelor" din Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej să se distanțeze treptat de aceasta. Pe măsură ce "schisma" se adâncea, PMR și-a atribuit tot mai pronunțat un rol de mediator între cele două puteri, URSS și China. Acest rol avea să fie însă unul periferic, judecând după rezultate. Cu toate că România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării economice planificate între membrele blocului comunist, adevărata luare de poziție s-a petrecut cu ocazia plenarei CC al PMR din aprilie 1964, care s-a concretizat prin elaborarea Declarației din aprilie.

„Pozitia noastră în Balcani ne-a determinat să acordăm o importanță particulară acestei regiuni, care s-au exprimat cu o serie de propuneri pentru o apropiere și cooperare. Prin efort propiu, România întreține relații amicale cu toate țările socialiste din Balcani – Bulgaria, Iugoslavia și Albania, și cu cele dezvoltate în același timp, relații de bună vecinatate cu Grecia și Turcia. Vizitele făcute de președintele Consiliului de Ministri, Ion Gh. Maurer, în ultimile două țări s-au soldat cu bune rezultate privind puncte de începere a unei înțelegeri mutuale, crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea relațiilor viitoare reciproce și soluționarea problemelor rămase nerezolvate între cele două țări. Am arătat rolul nefast în cursul istoriei de discordie și neînțelegeri în această regiune, ameliorarea relațiilor interbalcanice au o contribuție importantă privind securitatea pe continentul nostru”.

Devierea PMR de la linia moscovita a reprezentat momentul de început al național-comunismului, care asimila o seamă de valori și precepte naționaliste, fără însă a repudia, de o manieră hotărâtă, internaționalismul proletar. Presiunile Moscovei în direcția accelerării sistemului economic de integrare a statelor din blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca un atentat la adresa suveranității țării, fapt ce a grăbit căutarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa româno-sovietică, în principal de natură economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind integrarea economiilor est-europene în cea sovietică și a dorinței Kremlinului de a transforma România într-o sursă agrară pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER a lansat Planul Valev, care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, între anumite complexe economice supranaționale, agrare sau industriale.

Declarația din aprilie, considerată un adevărat manifest de ieșire a țării de sub influența Moscovei, a relevat faptul că discuțiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie subliniat însă faptul că această ieșire de sub influența Moscovei s-a realizat doar în termenii acceptați de aceasta și a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost susținut asiduu și în cadrul CAER, prin delegatul sau permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei tensionări crescute a relațiilor cu URSS.

Teoretic, PMR era interesat să implementeze un sistem politic care, pornind de la desovietizare, să ducă la o liberalizare internă. Distanțarea PMR de Kremlin a provenit din dorința de a decide singur propria politica, pe fondul creșterii pretențiilor de patriotism ale regimului. Ambivalența așa-numitei "politici de independență" promovate de Gheorghiu-Dej, s-a datorat, în principal, fricii comuniștilor români că timida liberalizare începută pe plan intern ar putea pune în pericol monopolul pe care îl aveau asupra societății românești.

Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceaușescu s-a caracterizat prin plasarea apropiaților săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe din ultimii ani de viața ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria "căii naționale în construcția comunismului românesc a fost repede îmbrățișată de Occident, care avea interesul de a promova și largi ruptura față de Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceaușescu, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, decât discursul cu accente antisovietice. De asemenea, România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații diplomatice cu RFG, în 1967, și care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul, după Războiul de Șase Zile. În aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle, efectua o vizită în România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru pretinsă lui politică de independență.

În noaptea de 20/21 august avut loc intervenția militară a trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, intervenție ce a pus capăt „Primăverii de la Praga”, în fond un curent reformist manifestat la nivelul conducerii acestei țări, care milita pentru liberalizarea regimului politic în interior și apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al Kremlinului, intervenția militară a fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei Brejnev”, a suveranității limitate, evoluția politică din Cehoslovacia punea sub semnul întrebării însăși existența sistemului comunist.

Reacția lui Nicolae Ceaușescu față de intervenția militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varșovia s-a înscris în cursul politicii sale de distanțare de Moscova. Atitudinea față de intervenția militară a URSS în Cehoslovacia a reprezentat refuzul său de a da curs solicitărilor Moscovei de a avea sub control întreg blocul comunist. Acum s-a fundamentat național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu, prin discursul de condamnare a intervenției militare a Moscovei, ținut la 21 august 1968, în București.

Semnalele trimise în lumea liberă privind linia nouă în politica externă promovată de Nicolae Ceaușescu nu au avut cum să scape Washingtonului, care a încurajat această politică, sperând într-o lărgire a breșei în blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la București a prins contur odată cu amplificarea politicii de distanțare a României față de Moscova, distanțare care trebuia accentuată în opinia SUA, cu toate că Bucureștiul nu a cochetat niciodată cu ideea părăsirii blocului sovietic. Faptul că România a fost folosită ca un ghimpe în coasta Moscovei reieșea și din invitația adresată lui Nicolae Ceaușescu și acceptată de acesta de a efectua o vizită oficială în SUA, în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, un al doilea președinte SUA, Gerald Ford, vizitează Bucureștiul.

3.3. Relații economice

Nu avem relații atât de vechi și de profunde cu nici o altă elita politică balcanică și cu nici o altă cultură balcanică, așa cum avem cu Grecia. Ca și în cazul Turciei, România a știut să colaboreze foarte bine cu Grecia chiar când cele două țări s-au aflat în blocuri politice și militare antagonice. E suficient să citim ciclu de amintiri diplomatice ale poetului Ion Brad, „Ambasador la Atena“ (șase volume), pentru a avea o imagine exactă a unei colaborări care, numai între 1973 și 1982, cât a stat autorul cărții în Grecia ca ambasador, făcuse din țara noastră și Ellada cele mai active țări din Balcani. Au dispărut, desigur, ca urmare a războiului și a evenimentelor postbelice, coloniile comerciale grecești din porturile dunărene și de la Marea Neagră.

Fără a fi fost provocate, forțele armate naziste au preluat atât Grecia, cât și Iugoslavia, pe 6 aprilie 1941. Soldații germani au impus în ambele țări un regim de ocupație brutal. La fel ca în toate națiunile europene invadate de germani, costul ridicat al ocupației a fost suportat de țara „gazdă", iar economia Greciei a fost jefuită prin exporturi forțate. Rezultatul a fost o inflație galopantă și un standard de viață destul de sărac pentru greci. În plus, armata germană a obligat Banca Națională a Greciei să-i împrumute țării lui Hitler 476 de milioane de mărci germane fără dobândă. După capitularea Germaniei, puterile aliate au organizat o Conferință la Paris în toamna lui 1945, pentru stabilirea reparațiilor de război. Grecia a avut pretenții la 10 miliarde de dolari, adică jumătate din dauna totală pe care sovieticii au sugerat s-o plătească Germania.

În cele din urmă, grecii au fost de acord ca Germania să le plătească 4,5% din pagube în bunuri materiale și 2,7% sub alte forme. Asta se traduce prin primirea de către Grecia de bunuri materiale cum ar fi mașini și utilaje produse în Germania, în valoare de aproximativ 25 milioane de dolari. Cu toate acestea, prevederile aprobate la conferința de la Paris au fost lipsite de relevanță având în vedere faptul că Statele Unite ale Americii s-au opus sancțiunilor economice grele. Liderii americani au amintit ce s-a întâmplat după Primul Război Mondial, când Germania a fost extrem de slăbită din punct de vedere economic, după plata despăgubirilor. Una dintre consecințele acestei politici a fost ascensiunea lui Hitler. De aceea, conform acordului din 1953, cheltuielile de reparație au fost amânate până la semnarea unui tratat de pace, care a fost încheiat în 1990, dar Germaniei nu i s-a cerut nici atunci să plătească despăgubiri celorlalte țări. Grecia a acceptat tratatul, deși în mod clar nu a avut de ales.

După zeci de ani de parteneriat cu Germania (Grecia a devenit membru al NATO în 1952 și face parte din organizațiile europene din 1961), ar fi fost dificil din punct de vedere politic să solicite despăgubiri, deși problema compensării a fost periodic ridicată de politicienii greci, în cea mai mare parte pentru a-și crea o imagine bună în politica internă. Cu toate acestea, într-o formă sau alta, Germania și-a plătit oarecum datoriile, deși este destul de greu de stabilit acest lucru, din cauza multor acorduri încheiate de-a lungul anilor. La 18 martie 1960, între Grecia și Germania a fost semnat un acord, prin care victimele ocupației naziste urmau să primească 115 milioane mărci germane. În acord se specifica faptul că nu vor mai fi acceptate și alte cereri de despăgubiri individuale.

Situația economică și umanitară din Europa anilor 1945-1947 era critică. Infrastructura, industria și locuințele erau distruse. Producția de hrană din fost scăzută, în timp ce iarna din 1946- fost foarte dură. Foametea se răspândise, iar mâncarea era raționalizată în țările europene. Mulți europeni depindeau de ajutorul umanitar. Situația economică, socială și politică din Europa postbelică era atât de alarmantă, încât se trăia cu teama că partea occidentală a continentului ar fi putut să cadă în mâinile comuniștilor staliniști și deci sub controlul URSS. Această situația a determinat SUA să prezinte „Planul de Reconstrucție Europeană” sau „Planul Marshall”.

Programul de ajutor american pentru reconstrucția Europei este deseori considerat ca unul dintre marile succese ale istoriei secolului trecut și a devenit sinonim cu asistența. Rare sunt crizele economice din lume pentru rezolvarea cărora ochii Occidentului și ai altora să nu privească spre istoria acestuia. Secretarul american de stat, George Marshall, a anunțat că SUA va acorda asistență financiară tuturor națiunilor europene. Planul Marshall prevedea ca guvernul american să plătească exportatorii americani ce vindeau produse guvernelor și fabricanților europeni. Importatorii europeni, la rândul lor, achitau în monedele lor naționale contravaloarea, iar aceste plăți se virau într-un cont deschis în numele guvernului SUA, în băncile lor naționale. Această „contravaloare” rămânea imobilizată și nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantități favorizând deflația. În fine, administrația SUA punea la dispoziția guvernelor europene occidentale acești bani sub formă de investiții.

Având în vedere acest mecanism de plată a produselor, de stimulare a investițiilor și de realizare a deflației, generalul George Marshall a sugerat statelor europene să cadă de acord asupra priorităților de dezvoltare și asupra unui program care să fie capabil să pună în mișcare economia europeană pe ansamblul său. Dar, în opinia sa, identificarea necesităților și a soluțiilor concrete cădea în responsabilitatea europenilor, inițiativa trebuind să vină din partea acestora. Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în iulie 1947.

Planul Marshall, a fost „arma economică”, ce a servit eficient scopurilor politice. El viza clar stoparea comunismului, extensia lui în Occident; prin el se dorea realizată coeziunea Europei de Vest. În 1948 americanii au lansat Planul Marshall. Pe ansamblul duratei de aplicare a Planului Marshall (3 aprilie 1948 – 30 iunie 1952), Europa a beneficiat de un ajutor american în valoarea de aproape 13 miliarde de dolari. Franța, Italia, Germania de Vest și Marea Britanie au beneficiat, împreună, de circa 60% din ajutorul american. 85% din ajutorul american a venit sub formă de materiale sau produse și 15% sub formă de împrumuturi, în funcție de nevoile și cerințele țărilor membre.

Patru țări: – Marea Britanie, Franța, Germania și Italia – au beneficiat de 60% din ajutorul Marshall. Dintre meritele Planului Marshall merită menționate: existența unui plan rațional de „punere pe picioare” a economiilor europene și de dezvoltare a acestora; crearea unui regim multilateral de schimburi reciproce; liberalizarea acestor schimburi; reducerea contingentelor; coordonarea planurilor economice naționale; organizarea convertibilității monedelor; stabilirea prin Uniunea Europeană de Plăți a sistemului compensațiilor multilaterale și de acordare a creditelor.

Beneficiile programelor naționale și ale Planului Marshall au permis Europei Occidentale să depășească nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război în 1949, ceea ce, în fapt, însemna că Reconstrucția era terminată. Ajutorul american, prelungit până în anul 1951 – începutul lui permis consolidarea structurilor economice și a politicilor liberale

promovate de guvernele occidentale. După proclamarea independenței Greciei, România nu a mai fost o destinație favorită pentru grecii exilați, în țară rămânând în special cei din clasele sociale inferioare. Grecii puteau fi întâlniți în special în rândul antreprenorilor, comercianți și în mod special marinari, atât pe Dunăre cât și pe Marea Neagră, în special după integrarea Dobrogei în România. Comunitățile de greci erau în general prospere și au menținut anumite instituții culturale specifice. În România a sosit un nou val de emigranți după încheierea .războiului civil din Grecia la sfârșitul deceniului al cinci -lea al secolului trecut. În România comunistă, autoritățile au luat hotărârea naționalizării proprietăților celor mai multe organizații și a majorității persoanelor fizice, inclusiv cele ale grecilor. Mulți greci au fost închiși pe motive politice în lagărele de muncă, precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

3.4. Relații culturale

Unul dintre lucrurile ce definesc cel mai bine un popor este cultura sa și influențele ei asupra gândirii altor popoare. O cultură nu poate fi catalogată ca fiind „superioară” sau „inferioară”, la fel cum nu poți spune despre măr că este superior nucii de cocos sau porumbului. O cultură este identitatea unui spațiu etnic, geografic și lingvistic, și reprezintă  spiritualitatea populației respective. Cultura este ceea ce are mai personal respectivul popor, viziunea sa asupra lumii; este, dacă vreți, ceea ce are etern înlăuntrul lui . Tocmai această eternitate conferă poporului capacitate de supraviețuire ai rezistență în fața invaziilor străine, de orice fel.

Să luăm, de pildă, cultura greacă veche. Știm cu toții că ea a avut o influență covârșitoare asupra întregii Europe, gândirea europeană modernă fiind rezultatul marilor gânditori eleni. Logica lui Aristotel a devenit paradigmă pentru întreaga logică europeană contemporană. Deși vechea civilizație greacă a dispărut, cultura ei încă își face simțită prezența prin ideile care încă mai circulă pe continentul nostru. Un singur lucru e cert: Grecia și-a asigurat eternitatea. O țară care trece astăzi prin mari crize financiare, a reușit să-și creeze un renume la nivel european (și, de ce nu, chiar la nivel mondial), prin marile personalități ale Antichității. Se știe foarte bine locul Greciei pe harta culturală a lumii. Fiecare dintre noi a auzit de un Platon, de un Homer, de un Aristotel sau, mai cu seamă, de un Herodot, și imediat pleacă cu gândul către Grecia, o țară care, în ziua de azi, nu mai are aproape nicio putere de creație, dar trăiește prin personalitățile pe care le-a dat de-a lungul timpului și prin arhitectura sa celebră (cine nu a auzit despre sau a admirat măcar o data arhitectura greacă veche?). Orice i s-ar putea întâmpla Greciei (și sperăm să nu i se întâmple ceva mai rău decât i se întâmplă acum), ea rămâne în memoria colectivă și în sufletele noastre prin creațiile sale.

Vorbind de trecutul și cultura României, trebuie ca obligatoriu să aruncăm o privire la cea mai veche civilizație cunoscută de pe teritoriul actual al țării noastre, și anume la traci. Sigur că tracii au ocupat un teritoriu întins în partea de est a Europei. Un important istoric al religiilor, Ioan Petru Culianu, care a fost și profesor invitat la Divinity School, aparținând Universității din Chicago, ne spune că termenul de „traci” (thrakes, gr. veche) desemna pe „locuitorii din nord-estul Peninsulei Balcanice, cuprinzând vreo două sute de triburi ce se mărgineau cu sciții la răsărit, cu pannonii, dalmații și ilirii la apus, și cu celții la miazănoapte. În sudul  Dunării trecea linia de demarcație între două arii lingvistice și culturale: tracii de miazăzi și tracii de miazănoapte (geto-dacii)”. Un teritoriu imens, dar cu populații fragmentare. Tracii n-au fost niciodată în istoria lor un popor unitar, tocmai acesta fiind și motivul pentru care n-a rezistat cuceririi romane. Nefiind uniți, iar triburile neavând legături unul cu celălalt sau având legături slabe și pur comerciale, au fost în cele din urmă cuceriți. Ceea ce este semnificativ aici este că, deși separate, triburile aveau totuși o identitate unică: erau toate triburi de traci. Faptul că grecii îi delimitau de restul popoarelor numindu-i astfel, însemna că se deosebeau din punct de vedere etnic, cultural și religios. Deci, această clasificare n-a fost făcută la întâmplare.

Legăturile românilor cu grecii? Nu se poate vorbi despre o relație între frați de același sânge. Adevărul este că ei le sunt îndatorați grecilor, nu Greciei. Grecii au fost cofondatorii nevăzuți ai statului român, și au fost mulți cei care nu și-au lăsat siguranța lor dunăreană pentru a îngroșa rândurile societății din Grecia lui Kapodistrias și Otto. Printre aceștia s-au numărat reprezentanți ai Iluminismului neoelen și membri și Eteriei. Când participi de pe o poziție marcantă la viața țării tale, când contribui la configurarea identității societății, a politicii și a culturii acelei țări, atunci nu există nici un motiv să fii înregistrat ca minoritate. Bucureștiul a fost un oraș de valahi și de greci.

Dar și noi le datorăm domnitorilor români sprijinirea generoasă și consolidarea mănăstirilor de la Athos, în vremuri de restriște. Așa se explică de ce nu există o mănăstire românească printre cele douăzeci, consacrate, de pe Sfântul Munte – n-au simțit nevoia, câtă vreme toate mănăstirile ale lor erau. Când naționalismele s-au închegat, a fost deja prea târziu că ordinea aghioritică să se mai schimbe. Lupta pentru conștiința națională continuă însă. În cei 45 de ani de național-comunism, unele monumente istorice ale orașului, mărturii ale contribuției grecilor aici, au fost făcute una cu pământul. Mănăstirea Văcărești, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat, cu mormintele Mavrocordaților, și Muzeul „Anastase Simu”, palatul în stil antic din centrul orașului, au fost demolate.

Doza de elenism pe care unii cârmuitori puteau să o asimileze a fost redusă. Ei i-au acuzat, fără distincție, pe fanarioți că au fost obscurantiști și că ne-au vândut otomanilor, deși suzeranitatea Divanului fusese impusă încă de pe la 1500. Îi disprețuiau pe fanarioți pentru că favorizaseră impunerea elementului grecesc, dar uitau că Academiile Domnești de la București și Iași – în fapt, centre de învățământ grecești – fuseseră întemeiate de către străluciți domnitori neobizantini, fanarioți înainte de fanarioți, de stolnicul Constantin Cantacuzino (1688) și, respectiv, de Antioh Cantemir (1707). Uită că prima societate literară „greco-dacică” fusese constituită la București, în 1810, la inițiativa mitropolitului Ignatios, membru de vază al Eteriei, și că printre cofondatori se număra Grigore Brâncoveanu, președintele ei. Din păcate, predomină concepțiile franco-germane, anti-latine cu privire la identitatea națională. Prin diminuarea moștenirii grecești, ei își mutilează propriul suflet, întorc spatele culturii care i-a hrănit. România este o țară profund europeană. Nu a fost, totuși, pământ al culturii (Kulturland) în Antichitate. Însă ca fiică a Bizanțului, ea participă, alături de greci, la aceeași comunitate de tradiții.

Efortul românilor în vederea dobândirii unei orientări culturale proprii continuă, iar oscilarea aceasta constituie, poate, un element statornic al realității românești. În țara aceasta, receptivă la vântul ce adie dinspre Franța, s-au închegat mai cu seamă ideile liberale care au animat lupta pentru independența greacă. Bucureștiul și Iașiul au fost, poate, cele mai importante leagăne ale Iluminismului neoelen. Aici și-au dus lupta lor Rigas Velestinlis, Ioannis Kapodistrias, Alexandros Ipsilantis, aici și-au desfășurat activitatea cărturari, precum Nikiforos Theotokis, Athanasios Hristopoulos, Grigorios Konstantas, Dimitrios Katartzis și alții. Tot aici și-au etalat virtuțile lor evergeți ai neamului, precum frații Zappas, Apostolos Arsakis, Panaghis Xarokopos etc. Prezența noastră aici are trecut, prezent, va avea și viitor. Cât ne privește, aceste date adaugă direcției realităților românești, ținând seama de poziția geografică a țării, o importanță deosebită.

Limba greacă, socotită alături de limba latină drept cele două “linguas francas” longevive pe continentul european, s-a impus pe teritoriul României nu doar datorită tendinței vremii, ci mai ales prin legăturile speciale avute cu țara de origine. Provenind din toate colțurile Greciei, elenii s-au răspândit pe întreg teritoriul României, formând ori colonii compacte în localități românești (ca de exemplu epiroții din Papingo, stabiliți la Turnu Severin), ori așezându-se în număr mare și devenind majoritatea localității respective. Ca exemplu al ultimului caz este situația grecilor statorniciți „în secolul XIX pe valea Tăiței, în județul Tulcea, unde limba greacă populară, asemănătoare celei vorbite în satele din nord-estul Greciei, s-a păstrat nealterată până în zilele noastre”. Multe localități din România au nume de sorginte sau de inspirație elenă, ca mărturie a prezenței grecilor pe tot teritoriul țării.

Deși numărul de cunoscători de limba greacă din România, asemeni situației mondiale, a scăzut dramatic după cel de-al doilea război mondial, acest lucru nu reprezintă diminuarea însemnătății sale,  deoarece valoarea sa vine din puterea culturală și istorică a Greciei. Cunoscută drept limba filosofiei și a literaturii clasice, limba greacă și-a sporit importanța prin folosirea aproape exclusivă în viața spirituală din România timp de câteva secole. Până după perioada interbelică limba greacă a fost curs obligatoriu în școlile publice românești și temeinic studiată în învățământul particular, cunoașterea acesteia fiind condiție sine qua non pentru elita românească, semn de educație aleasă și emancipare spirituală.

România și Grecia au o poziție aparte în Ortodoxie. Țara noastră este cea mai deschisă dialogului cu Vaticanul, datorită latinității și, în general, unor vechi legături istorice (constând în episcopiile medievale catolice din Muntenia și Moldova, ca și în uriașul tezaur reprezentat de Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolica, a doua biserică națională). Grecia, pe de altă parte, este moștenitoarea Bizanțului, iar Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, cea mai veche patriarhie din lumea ortodoxă, rămâne, chiar împuținată, o patriarhie elenă. Cele două țări au motive întemeiate să respingă acțiunile hegemonice ale Patriarhiei Ruse, care, în temeiul dimensiunilor, se considera îndreptățită să încerce a exercita un soi de „șefie“ a Ortodoxiei. Dar o pot face numai dacă împreună, pe baza dreptului canonic și a tradițiilor scrise și orale, reușesc să mențină o linie de echilibru, care a fost dintotdeauna specifică Bisericii Ortodoxe. Rolul spiritual al Patriarhiei Ecumenice trebuie reafirmat, iar România și Grecia sunt cele mai îndreptățite să o facă: România, în temeiul sutelor de ani în care Principatele Române au susținut material și moral Patriarhia de la Constantinopol (răscumpărându-i, de mai multe ori datoriile, de pildă), iar Grecia, în temeiul moștenirii bizantine.

Aș adăuga, pe lângă elementul religios, și pe cel cultural-educațional. Grecia este un imens rezervor cultural al umanității, al Europei îndeosebi, de care România trebuie să continue să stea aproape. În ultimii ani, schimburile culturale bilaterale s-au redus. Doar traducerile din literatura elenă în româna și invers mai animă, cât de cât, un dialog cultural care în alți ani era mult mai intens și includea artele plastice, teatrul și filmul.

Concluzii. România și Grecia și-au dezvoltat relațiile lor pe bază de încredere, colaborare și respect reciproc, în conformitate cu principiile suveranității, integrității teritoriale, egalității în drepturi, solidarității și demnității umane ai respectării libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Cele două țări au acționat în mod concertat pentru transformarea Europei într-o comunitate de state, care să constituie un spațiu al conviețuirii pașnice și al colaborării între popoarele europene și, în acest scop, au conlucrat pentru crearea unor mecanisme eficiente de securitate și colaborare pe continent.

Ele sunt ferm hotărâte să sprijine, în cadrul procedurilor stabilite de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, evoluțiile politice pașnice având ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, înfăptuirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dezvoltarea relațiilor de prietenie între popoare, a colaborării economice, tehnico-științifice, culturale și ecologice între statele europene.

Inspirându-se din tradițiile de colaborare și comunicare culturală între popoarele celor două țări și dorind să contribuie la crearea unui spațiu cultural european, deschis tuturor popoarelor continentului, vor favoriza dezvoltarea schimburilor între instituții și persoane din cele două țări, în domeniile culturii și informațiilor.

Concluzii

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, relațiile internaționale au fost dominate de un conflict ideologic, numit „Războiul rece”, dus între două blocuri politice: S.U.A. și statele democratice, pe de o parte, și U.R.S.S. și statele comuniste pe de altă parte. Perioada de desfășurare este 1946-1991 (începe după terminarea celui de-al Doilea război mondial și se încheie odată cu desființarea U.R.S.S.) În 1946 se vorbea deja despre împărțirea lumii în două tabere, lumea comunistă, încătușată, și lumea liberă și despre o cortină de fier, care desparte estul și vestul. Numele război rece vine de la faptul că relațiile dintre cele două tabere erau foarte încordate, fără a se ajunge la o confruntare militară directă.

Cele două superputeri care au dominat relațiile internaționale, S.U.A. și U.R.S.S., au folosit în acest conflict toate resursele, economice, politice și culturale pentru a-și învinge adversarul. Războiul rece s-a purtat pe multiple planuri, de la diplomație și spionaj până la competițiile sportive și cucerirea spațiului cosmic. În relațiile internaționale cele două state au susținut armat și diplomatic diverse conflicte militare cum au fost: războiul din Coreea, între Coreea de Nord comunistă și Coreea de Sud, capitalistă, războiul din Vietnam, conflictul israeliano-arab, unde S.U.A. a susținut Israelul, iar U.R.S.S. statele arabe. Cea mai gravă criză a Războiului rece a fost criza cubaneză din 1962. Atunci U.R.S.S. a încercat să-și plaseze în Cuba niște rachete care puteau ținti pe teritoriul american. Președintele S.U.A., J. F. Kennedy, a cerut retragerea bazelor rachetelor, amenințând U.R.S.S. Atunci lumea a avut impresia că se află în preajma unui război atomic. Dar Kennedy și Hrușciov au rezolvat conflictul pe cale diplomatică.

Cele două tabere și-au creat organizații economice și militare pentru a se apăra mai eficient de adversari. În 1947 S.U.A. a propus un ajutor financiar important pentru redresarea țărilor europene după război, numit Planul Marshall. Stalin a refuzat acest ajutor și a obligat statele comuniste să facă același lucru, considerându-l o încercare a americanilor de control asupra statelor care primesc banii lor. Statele comuniste și-au creat, ca o reacție la planul Marshall, propria organizație economică: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949). În cadrul acesteia, făceau schimburi de produse de la alimente până la mașini și utilaje. Fiecare dintre cele două tabere și-a creat și propria organizație militară: NATO (1949) țările capitaliste și Pactul de   (1955) țările comuniste europene.

În anii ’50 nu se poate spune că România a avut o politică externă proprie deoarece a adoptat poziția sovietică în toate problemele de politică internațională: a fost membră fondatoare a CAER-ului și a Pactului de , a susținut politica U.R.S.S. în toate conflictele pe care le-a avut această superputere chiar și cu statele comuniste: Iugoslavia și Ungaria. Iugoslavia, condusă de Tito, adoptase o poziție de nealiniere la politica sovietică, refuzând să facă parte din alianțele conduse de U.R.S.S. În conflictul Tito-Stalin, Dej l-a susținut activ pe Stalin. Cel mai important sprijin pe care l-a acordat România sovieticilor a fost pentru înăbușirea revoluției anticomuniste din Ungaria din 1956. O consecință a acestui eveniment a fost retragerea trupelor sovietice din România, în 1958..

În anii ’60 regimul politic de la București se distanțează de U.R.S.S. atât în plan intern cât și în plan extern: România a început o colaborare economică importantă cu Iugoslavia (construcția hidrocentralei Porțile de Fier). În 1964, la o întrunire a Partidului Muncitoresc Român, s-a respins în mod oficial o propunere făcută de sovietici (planul Valev) pentru ca sudul României să facă parte dintr-un complex agricol împreună cu nordul Bulgariei și sudul U.R.S.S. Aceasta ar fi dus la încetinirea ritmului dezvoltării industriei românești.

După 1963, în raporturile est-vest au alternat perioade și momente de încordare cu perioade de destindere, chiar de cooperare în anumite situații vitale pentru securitatea planetei. Caracteristica întregii epoci a fost însă competiția dintre cele două mari puteri în domeniul armelor nucleare, ajungându-se la un echilibru al terorii nucleare. În perioada 1949-1989 Alianța Nord-Atlantică a îndeplinit un rol esențial în garantarea securității, libertății și independenței membrilor săi și prin aceasta în promovarea și apărarea valorilor civilizației occidentale, a democrației și drepturilor fundamentale ale omului.

În istoria sa, NATO a suferit transformări importante, atât din punct de vedere instituțional, cât și prin creșterea numărului membrilor săi. În 1952 au intrat în Alianță Grecia și Turcia, în 1955 Germania Federală, în 1982 Spania. Au fost create noi organisme civile și militare în structura NATO, în scopul creșterii eficienței și operabilității ei. Pe lângă atenția constantă și precumpănitoare acordată sistemului militar de apărare, NATO, cu deosebire în perioadele de destindere, s-a preocupat și de aspectele politice, economice și financiare, de cooperarea nemilitară între membrii Alianței și de raporturile acestora cu statele comuniste.

Așa s-a putut ajunge pentru securitate și cooperare în Europa de și pentru dezarmare în Europa de În aceeași vreme s-au desfășurat negocieri sovietoamericane pentru reducerea armelor nucleare cu rază medie de acțiune și reducerea cu 50% a arsenalului nuclear. De asemenea, au avut loc tratative între NATO și Pactul de pentru stabilitatea armamentelor clasice.

În perioada 1945-1970, rapiditatea desfășurării disputei între cele două superputeri și impunerea intereselor acestora la nivelul zonei Balcanilor a surprins România pe un făgaș fidel Moscovei și intereselor sale în această regiune. Atât la nivelul relațiilor bilaterale, dar și pe fundamentul momentelor de tensiune din spațiul balcanic România a activat ca un potențial cal troian invizibil al intereselor sovietice. Diferendul Tito-Stalin, modalitatea de receptare a relației bilaterale cu Moscova, poziționarea față de revoluția din Ungaria, precum și apartenența în cadrul Pactului de în primii trei ani de existență ai organizației dovedesc o fidelitate asumată față de Uniunea Sovietică și politicile impuse de puterea de la Kremlin pentru regiunea Balcanilor, chiar dacă au existat tendințe de prospectare a relațiilor cu statele occidentale și o anumită disponibilitate la dialog pe relația cu Vestul.

Propunerea României din 10 septembrie 1957, avansată de premierul Gheorghe Chivu Stoica, privind crearea unui pact balcanic reprezintă prima inițiativă de cooperare regională avansată de statul român în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deși a reprezentat un demers diplomatic susținut și promovat de Uniunea Sovietică, fiind parte a unui proiect amplu al Moscovei de îmbunătățire a relațiilor cu Iugoslavia precum și o capcană întinsă celor două state membre NATO – Turcia și Grecia, inițiativa României a fost reluată în 1959, 1970, respectiv 1971 când a fost atent analizată de către structurile politice ale Alianței Nord-Atlantice.

În spațiul balcanic România a găsit o zonă propice de cooperare în timpul războiului rece, iar după plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul statului român se poate distinge o firavă libertate de acțiune în ce privește politica externă a statului român.

Bibliografie

1. Berejkov, Valentin, În umbra lui Stalin, traducere Anca Irina Ionescu, Editura Academiei, București, 1994;

2. Buttin, Anne-Marie, Grecia Clasică, Editura ALL, București, 2008; 

3. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Ed. Alfa, București, 2000;

4. Cohen, Raymond, Westbrooke, Raymond, Amarna Diplomacy. The Begining of International Relations, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2000;

5. Duroselle, Jean Baptiste, Istoria relațiilor internaționale 1919-1947, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, vol. I;

6. Duroselle, Jean Baptiste ; Kaspi, Andre, Istoria relațiilor internaționale, 1948 – până în zilele noastre, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, vol. II;

7. Filitti, Georgeta, Mereu Împreună, Editura Suvenir, Brașov, 2010;

8. Fontaine, Andre, Istoria Războiului rece, vol.1-4, Ed. Militară, București, '92, '93, '94
9. Garner, Loyd C, Sfere de influență. Împărțirea Europei între marile puteri, de
, Ed. Elit, București, 1993;

10. Gheorghe, Rodica Eliza, Romania’s Nuclear Negotiations Postures in the 1960s: Client, Maverick and International Peace Mediator, Working Paper no. 1, Romania Energy Center (ROEC), 2012;

11. Iorga, Nicolae, Ce Înseamnă Popoare Balcanice. Conferință ținută în ziua de 13 Decembrie 1915, „Neamul Românesc”, Tipografie și Legătorie, Vălenii de Munte, 1916, fila 10;

12. Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Ed. Vintage Books, București, 2000;

13. Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. Bic All, București 2003;

14. Nedelea, Marin, Istoria României în date, Editura Niculescu, București, 1997;

15. Penelea-Filitti, Georgeta, România – Grecia, relații istorice: documente din arhiva Legației române din Atena (1941-1947), Editura Demiurg, București, 1997;

16. Roubini, Nouriel, Economia crizelor, Editura Publica, București, 2010;

17. Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, New York and Oxford, 2009;

18. Tudorancea, Radu, Relațiile româno-elene în perioada interbelică. Dimensiunea politică și economică- Editura Omonia, București, 2011;

19. Vianu, Alexandru, Relații  internaționale  în  acte  și  documente, vol. II, București, 1976;

20. Vlad, Constantin, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu,
București, 2006;

21. România Liberă, ziar patriotic, an II, nr. 9, din 10 august 1944;

22. Cuget liber, anul II, nr.123, sâmbătă, 10 februarie, 1945;

Surse bibliografice electronice

22. http://www.insse.ro/cms/rw/pages/index.ro.do;

23.; http://unctad.org/en/Pages/DIAE/World%20Investment%20Report/WIR2012.aspx

24. http://www.economist.com/

25. http://atena.mae.ro/node/221

26. http://www.evz.ro/detalii/stiri/relatiile-greco-romane-lumini-si-umbre-796722.html

27. http://www.inovativ.ro/site/filebox/print/album_grecia/mereu-impreuna.pdf.

Bibliografie

1. Berejkov, Valentin, În umbra lui Stalin, traducere Anca Irina Ionescu, Editura Academiei, București, 1994;

2. Buttin, Anne-Marie, Grecia Clasică, Editura ALL, București, 2008; 

3. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Ed. Alfa, București, 2000;

4. Cohen, Raymond, Westbrooke, Raymond, Amarna Diplomacy. The Begining of International Relations, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2000;

5. Duroselle, Jean Baptiste, Istoria relațiilor internaționale 1919-1947, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, vol. I;

6. Duroselle, Jean Baptiste ; Kaspi, Andre, Istoria relațiilor internaționale, 1948 – până în zilele noastre, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, vol. II;

7. Filitti, Georgeta, Mereu Împreună, Editura Suvenir, Brașov, 2010;

8. Fontaine, Andre, Istoria Războiului rece, vol.1-4, Ed. Militară, București, '92, '93, '94
9. Garner, Loyd C, Sfere de influență. Împărțirea Europei între marile puteri, de
, Ed. Elit, București, 1993;

10. Gheorghe, Rodica Eliza, Romania’s Nuclear Negotiations Postures in the 1960s: Client, Maverick and International Peace Mediator, Working Paper no. 1, Romania Energy Center (ROEC), 2012;

11. Iorga, Nicolae, Ce Înseamnă Popoare Balcanice. Conferință ținută în ziua de 13 Decembrie 1915, „Neamul Românesc”, Tipografie și Legătorie, Vălenii de Munte, 1916, fila 10;

12. Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Ed. Vintage Books, București, 2000;

13. Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. Bic All, București 2003;

14. Nedelea, Marin, Istoria României în date, Editura Niculescu, București, 1997;

15. Penelea-Filitti, Georgeta, România – Grecia, relații istorice: documente din arhiva Legației române din Atena (1941-1947), Editura Demiurg, București, 1997;

16. Roubini, Nouriel, Economia crizelor, Editura Publica, București, 2010;

17. Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, New York and Oxford, 2009;

18. Tudorancea, Radu, Relațiile româno-elene în perioada interbelică. Dimensiunea politică și economică- Editura Omonia, București, 2011;

19. Vianu, Alexandru, Relații  internaționale  în  acte  și  documente, vol. II, București, 1976;

20. Vlad, Constantin, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu,
București, 2006;

21. România Liberă, ziar patriotic, an II, nr. 9, din 10 august 1944;

22. Cuget liber, anul II, nr.123, sâmbătă, 10 februarie, 1945;

Surse bibliografice electronice

22. http://www.insse.ro/cms/rw/pages/index.ro.do;

23.; http://unctad.org/en/Pages/DIAE/World%20Investment%20Report/WIR2012.aspx

24. http://www.economist.com/

25. http://atena.mae.ro/node/221

26. http://www.evz.ro/detalii/stiri/relatiile-greco-romane-lumini-si-umbre-796722.html

27. http://www.inovativ.ro/site/filebox/print/album_grecia/mereu-impreuna.pdf.