Relatia Dintre Administratie Si Cetatean din Perspectiva Cetateniei

Istorie

Relatia Dintre Administratie Si Cetatean din Perspectiva Cetateniei

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

Capitolul 1.Administrația publică și structura ierarhică a administrației în România și în Germania

1.1 Scurt istoric

1.2 Administrația publică și structura ierarhică a administrației publice în România

1.3 Administrația publică și structura ierarhică a administrației publice in Germania

Capitolul 2. Aspecte comparative privind administrația publică din Germania și România

2.1. Asemănări între administrația publică din Germania și România

2.2. Diferențe între administrația publică din Germania și România

Capitolul 3. Studiu comparativ privind obținerea și pierderea cetățeniei în România și Germania

3.1. Obținerea și pierderea cetățeniei în România

3.2. Obținerea și pierderea cetățeniei în Germania

3.3. Studiul de caz – Pierderea cetățeniei

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Administrația a jucat un rol importat în viața cetățeanului, oferindu-i diferite servicii și beneficii pentru viața de zi cu zi, dar și obligându-l să respecte un set de norme și reguli impuse.

Astfel relația dintre administrație și cetățean a fost mereu un schimb de servicii și interese, de pe urma cărora au avut de profitat ambele părți: administrația și-a căpătat un renume și încrederea cetățenilor, iar cetățeanului i s-a acordat dreptul la anumite servicii în cadrul teritoriului avut în grijă de administrația respectivă.

Administrația poate fi definită ca și noțiune în sensul de a conduce, gospodări o întreprindere, o instituție, etc.

Administrația publică are rol de a conduce un oraș/județ/țară și de a facilita cetățenilor de pe teritoriul ei, diferite servicii, dar și de impunerea unor norme de conduită.

Administrația publică este una dintre cele trei mari puteri în stat și ea are puterea de a decide direcția pe care statul o va urma.

Chiar dacă, la o primă vedere, toate țările de pe Terra au aceeași administrație publică, de fapt există anumite diferențe între ele. Pentru a arăta diferențele și asemănările dintre țări, se va prezenta comparativ, situația din România și Germania.

Pornind de la structura administrativă locală până la cea națională, se vor face comparații între cele două țări, arătându-se, atât asemănările, cât și diferențele dintre cele două administrații.

De asemenea, în lucrare, mai este prezentat un aspect important din existența fiecărei persoane: cetățenia.

Cetățenia reprezintă legătura diplomatică a unei persoane și statul de care aceasta aparține, facilitându-i diferite servicii la deplasarea acesteia în străinătate, cunoscute sub numele de protecție diplomatică.

Cetățenia unei persoane poate fi retrasă temporar sau definitiv. Persoana o poate pierde sau să renunțe la ea și de asemenea, cetățenia se poate dobândi și redobândi, dar pentru aceste lucruri, persoana trebuie să parcurgă niște pași vitali, ce au fost prezentați în această lucrare.

Cum cetățenia poate fi dobândită sau retrasă, se mai poate ca un cetățean să devină apatrid dintr-o eroare legislativă sau niște neînțelegeri între state, dar el poate și să dețină două sau mai multe cetățenii, cum este specificat în lucrarea de față.

Cum pierderea cetățeniei și devenirea tot mai frecventă a persoanelor apatride, devine un fapt îngrijorător, administrația publică împreună cu statul unde se află persoanele în cauză, trebuie să ia anumite măsuri în acest sens, cum se va vedea în această lucrare.

Capitolul 1: Administrația publică și structura ierarhică a administrației în România și în Germania

1.1 Istoria Administrației publice

Încă de la organizarea primilor oameni în triburi, apare indirect conceptul de Administrație publică, fiindcă triburile erau conduse de un conducător de trib, care îi organiza pentru diferite treburi administrative pentru ei (ex: procurarea hranei, a lemnelor de foc, etc.). Cele mai „palpabile” sisteme administrative de la începutul istoriei omenirii, apar o dată cu nașterea marilor imperii ale Lumii Antice și ale cuceririlor acestora. Ca și formă de organizare administrativă în timpul Antichității, putem să luăm Imperiul Roman, Grecia, Egipt, Dacia, etc. Ele aveau un sistem administrativ destul de dezvoltat la acea vreme, fiindcă existau departamente ce se ocupau de diferite probleme administrative, încercând să rezolve problemele oamenilor.

O dată cu intrarea populației în Evul Mediu sau Era Întunecată a Istoriei, administrația publică era deținută în mare parte de biserică, care era puterea absolută în acea vreme – cum este în ziua de azi președintele/împăratul unei țări –, având puterea de a desemna sau elimina conducători de țări, fără știrea lor sau fără să îi consulte, dacă nu le plăcea vreo decizie luată de aceștia, sau care nu corespundea cu planurile bisericii.

După ce are loc Renașterea, semnalând terminarea acestei „ere întunecate” a lumii, putem să spunem că administrația publică a căpătat o nouă definiție și fațetă, astfel încât puterea publică era deținută de regele/împăratul unei țări – la nivel național – și de diferiți lorzi, duci și alte familii nobile, deținătoare de proprietăți, ce includeau sate sau regiuni din țara respectivă.

Cu începerea secolului XXI, putem să dăm o definiție administrației publice, ca fiind organul ce se ocupă cu administrarea și conducerea instituțiilor administrative de stat sau privat.

În România instituția reprezentativă a administrației publice pornește de la președinte, continuând cu prim-ministrul, guvernul, politicienii și alte organe subordonate direct Guvernului, autoritățile administrative autonome centrale, autoritățile administrative autonome locale și instituțiile subordonate acestuia, ce au datoria de a aplica setul de legi privind administrația publică și respectarea lor de către cetățenii orașului/țării respective.

Dacă privim în trecut, putem să vedem că în secolul XIX apare știința administrației publice și știința dreptului administrativ, în care sunt conturate fel și fel de teorii, cutume și definiții luate de-a lungul timpului, chiar dacă sunt conturate târziu sub forma scrisă și teoretică.

Chiar dacă ideea de administrație a avut loc în antichitate, fiind elaborate de mai marii filozofi ai lumii din acea vreme cum ar fi Marcus Aurelius sau Diocletian, acele idei nu au stat tot timpul la baza unui stat deja făurit sau în formare.

Dar cum în antichitate sau în Evul Mediu, conducătorii erau schimbați foarte des, niciunul dintre ei nu a citit legile acelui oraș sau își făcea legi proprii, care erau abolite o dată cu instalarea următorului conducător la conducerea imperiului/țării respective.

Când știința administrativă a început să fie elaborată si dezvoltată, s-au constatat o serie de factori ce pot influența administrația publică a unui oraș/stat. Acești factori țin de zona și/sau regiunea geografică și dezvoltarea militară a acelei zone.

O altă influență asupra dezvoltării administrative ar fi dialectul poporului respectiv, încă de la apariția acelui stat și până la dispariția lui de pe suprafața Terrei. Acest lucru demonstrează că comunicarea între administrația publică și cetățean este una vitală, de care depinde viitorul statului respectiv.

Acestea fiind spuse, Administrația publică a apărut o dată cu alegerea omului primitiv de a trăi în triburi, chiar dacă a suferit diferite schimbări și a avut multe forme, a avut un singur rol: de a ajuta cetățeanul să aibă un trai mai bun și mai stabil.

1.2 Administrația publică și structura ierarhică a administrației publice în România

Administrația publică este necesară pentru a păstra ordinea într-o regiune, dar este și reprezentantul la nivel inferior al Guvernului și președintelui, deci putem spune că instituțiile administrative dintr-un oraș, sunt reprezentanți ale puterii legislative și aplică legile emise de guvern, parlament, președinte și prim-ministru.

Putem da 3 note definitorii pentru administrația publică:

Activitatea realizată numai de autorități executive și administrative pe care le intitulăm autoritățile administrației publice.

Activitatea de a duce la îndeplinire legi sau, după caz de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice.

Activitatea ce se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor, acordate de Constituție și legi, ce fac să prevaleze interesul public, atunci când este în conflict cu interesul particular.

Putem să spunem că administrația publică este o specie a activităților politice sau o formă a vieții politice, cu care cetățenii interacționează mai mult sau mai puțin.

Cu cele menționate mai sus, putem să spunem că administrația publică nu este clasicul „executivul” sau „forma fundamentală de activitate a statului”, așa cum se susținea în baza Constituției din 1965.

Când s-a refăcut Constituția României în anul 1991, s-a făcut o distincție clară asupra atribuțiilor Administrației publice, atât la nivel național, cât și local. Fiindcă administrația publică locală are atribuit de administrație de stat, nu înseamnă că toată activitatea prestată este una statală.

“Administrația publică atât ca și concept dar și ca activitate reprezintă un demers eminamente interdisciplinar, încercarea de a oferi o definiție completă într-o singură frază este aproape sigur sortită eșecului” – Waldo 1978.

Prin acest citat, se demonstrează că definirea Administrației publice cu o singură propoziție sau frază nu poate fi făcută, iar dacă este făcută, nu redă cu adevărat sau pe de-a-ntregul adevărata ei importanță într-un stat sau în funcția pe care o îndeplinește în statul respectiv, fiindcă domeniul în care activează sau ține de Administrație publică este un larg și cuprinde mai multe ramuri de stat și private, politice sau non-politice, pe lângă alte domenii, care nu țin neapărat de Administrația publică, dar au într-o oarecare măsură tangență cu aceasta.

Fiindcă Administrația publică nu are o definiție clară, putem să dăm mai multe definiții, care să o caracterizeze:

„Administrația Publică este componenta executivă a statului, mijloacele prin care scopurile și obiectivele statului sunt puse în practică” (Corson Harris, 1969).

“Administrația Publică este preocupată în principal cu mijloacele necesare implementării valorilor politice” (Pffifner, Presthus, 1967).

“Administrația publică se identifică cel mai bine cu componenta executivă a guvernământului” (Davis, 1973).

Cu definițiile spuse mai sus, putem deduce, că Administrația publică are mai multe roluri în viața cetățeanului, oferindu-i diferite servicii pentru a-i ușura într-o oarecare măsură viața și traiul de zi cu zi.

Ca și organizare, Administrația publică în România se face în mod ierarhic și sub forma unei organigrame, care conține toate departamentele, specializările lor și numărul de persoane care au activitate în acel departament.

Pentru a înțelege organizarea administrativă publică în România, vom începe de la nivel local, urmat de cel județean și cel național. Putem să facem o comparație între cele trei organizări și să vedem diferențele dintre ele, dar și asemănările din punct de vedere managerial, organizatoric și al relațiilor dintre administrație și cetățean.

Alcătuirea administrației publice la nivel local.

În administrația publică locală, persoana reprezentativă este primarul, care îndeplinește diferite îndatoriri impuse de funcția lui, dar care au și legătură cu imaginea sa și a orașului său. Primarul este ales de către cetățenii orașului/comunei/sectorului respectiv o dată la 4 ani și nu de consiliul local, cum se credea mai demult. Astfel primarul oficiază căsătorii civile, primește delegațiile străine care vizitează orașul, acordă diplome de onoare cetățenilor orașului, etc.

Primarul nu poate fi demis sau schimbat din funcția lui de către consiliile locale, fiindcă el a fost ales direct de către cetățeni. O singură funcție are puterea de a schimba un primar și aceea este deținută de către prefectul județului, dar acest lucru se face doar pe durata unei anchete judiciare.

Pe lângă primar, administrația publică locală mai este condusă de vice-primar, dara reprezentativă este primarul, care îndeplinește diferite îndatoriri impuse de funcția lui, dar care au și legătură cu imaginea sa și a orașului său. Primarul este ales de către cetățenii orașului/comunei/sectorului respectiv o dată la 4 ani și nu de consiliul local, cum se credea mai demult. Astfel primarul oficiază căsătorii civile, primește delegațiile străine care vizitează orașul, acordă diplome de onoare cetățenilor orașului, etc.

Primarul nu poate fi demis sau schimbat din funcția lui de către consiliile locale, fiindcă el a fost ales direct de către cetățeni. O singură funcție are puterea de a schimba un primar și aceea este deținută de către prefectul județului, dar acest lucru se face doar pe durata unei anchete judiciare.

Pe lângă primar, administrația publică locală mai este condusă de vice-primar, dar și de alte departamente aflate în subordinea lor. Pe lângă aceste departamente, numeroase firme de facilități pentru cetățeni, au încheiate contracte cu primăria sau cu un anumit departament din primăria orașului respectiv, așa cum putem vedea în Anexa 1.1.

La fel cum Administrația publică locală este structurată în mod ierarhic, Administrația publică județeană are propria ei organigramă, fiind la rândul ei structurată în mod ierarhic și pe compartimente.

Persoana cea mai importantă din Consiliul Județean, ce reprezintă Administrația publică județeană este Președintele Consiliului Județean.

Președintele conduce cabinetele sale, care formează Cabinetul președintelui, Cabinetul audit și alte cabinete și/sau compartimente.

Al doilea în conducerea Consiliului Județean este vicepreședintele cu cabinetele și compartimentele aferente acestuia. Pentru o vedere mai detaliată asupra organizării, putem cerceta Anexa 1.2.

Așa cum există Administrație publică locală și județeană în România sau în oricare altă țară, avem și o Administrație publică centrală, ce activează la nivel național.

Cei mai mulți cetățeni cred că Administrația publică centrală este alcătuită doar din președintele țării, prim-ministrul, miniștrii, guvern și parlament. Pe lângă cele mai cunoscute funcții, mai sunt persoane ce ocupă funcții mai puțin cunoscute de către cetățenii unei țări, dar sunt familiare pentru persoanele ce activează în orice instituție publică sau privată, care are tangențe cu administrația publică centrală.

Structura de conducere a administrației publice centrale este compusă din funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici și din categoria funcționarilor publici de conducere.

Funcțiile publice ce intră în categoria înalților funcționari publici sunt următoarele:

secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

prefect;

subprefect;

inspector guvernamental;

Pentru această categorie de funcționari publici, Guvernul României a stabilit condiții speciale pentru ocuparea posturilor specificare mai sus, cu scopul de depolitizare a structurilor administrative publice, de îmbunătățire a actului administrativ, de evoluție a managementului în administrație, de creșterea a responsabilității și asumarea ei.

Obținerea unui asemenea post, în România trebuie să se respecte următoarele condiții:

Condițiile prevăzute de art. 54;

Studii universitare în domeniu cu diplomă de licență și respectiv master/doctorat sau studii echivalente diplomei de licență;

Cel puțin 5 ani vechime în specializarea studiilor necesare exercitării funcției publice;

Absolvirea programelor de formare pentru a putea ocupa funcția publică corespunzătoare aplicantului în rândul înalților funcționari publici sau exercitarea completă a mandatului de parlamentar;

Promovarea testelor naționale pentru a face parte din categoria înalților funcționari publici;

Se pot adăugă și alte cerințe pentru fișa postului, cu condiția ca acestea să fie în limita legii și în conformitate cu postul respectiv.

Administrația publică – la fel ca și oricare altă instituție publică – are câte un „motto”, care să definească într-un fel funcția acestei instituții și rolul ei în societate.

„Precum rolul meseriașului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administrației e o lucrare de valoare ca oricare alta. Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedecile cari se opun dezvoltării economice și intelectuale ale unei țări” – M. Eminescu

În afirmația poetului de mai sus, se sugerează că administrația publică este asemenea unui meșter de a produce obiecte utile pentru persoanele ce cumpără produsele sale. Făcând această comparație, ne putem da seama, că administrația înființează și dezvoltă idei, programe și servicii utilitare pentru persoane din zona unde activează, dar înlăturând totodată lucrurile, programele sau ideile ce pot dăuna bunăstării locuitorilor regiunii sau țării respective.

De asemenea, poetul sugerează că rolul administrației este unul valoros pentru societate, oricare ar fi aceasta. Într-adevăr, rolul administrației publice este foarte valoros într-o societate modernă, dar un fel de administrație publică apare și în triburile izolate din Africa sau alte țări, unde o anumită parte din populație, a ales să trăiască precum strămoșii lor, cu valorile și organizarea lăsată din generație în generație.

Rolul de influență a administrației se face pe plan economic, investind banii în proiecte benefice pentru cetățeni, dar și facilitarea unor locuri de muncă în localitatea/regiunea respectivă.

Altă influență a administrației se simte și pe plan intelectual, facilitând programe de învățare și sponsorizare pe lângă cele existente deja.

Luând cuvântul ,,administrație” în sensul larg, putem să presupunem că este vorba despre un agent economic a unei firme/instituții/organizații/etc., care are rol de a ajuta și organiza firma/instituția/organizația/etc. unde este angajat și activează.

Poate să mai însemne o activitate executivă prin atribuirea de sarcini sau comenzi de către șefi spre subalternii săi.

Un alt sens pentru cuvântul administrație mai este sistemul autorităților publice și autoritățile publice.

Cu cele spuse mai sus, verbul a administra poate să aibă sensul de a executa îndatoriri plasate unor persoane cu o anumită specializare, iar îndatoririle sunt atribuite de către superiorii acestora. A administra poate să însemne de la administrarea unei firme/organizații până la a administra un oraș/regiune/țară.

Pentru un înțeles mai profund pentru instituțiile statului, pe lângă verbul a administra se adaugă atributul public, astfel dându-se un nou sens și o altă direcție cuvântului analizat mai sus. Administrația publică în sens restrâns reprezintă o instituție ce se ocupă de nevoile persoanelor ce se află în regiunea respectivă, cu diferite proiecte sau servicii pentru a ușura traiul cetățenilor.

Activitățile administrației publice sunt cunoscute ca și prestări de servicii publice pentru interesul public, pentru oferirea de locuri de muncă și un trai mai bun cetățenilor.

Conform spuselor dr. Jürgen Schwarze, concepția dintre structura administrației franceze și cea germană nu diferă, fiindcă ambele au la bază aceeași structură organică, fiindcă din doctrina ambelor administrații publice, se înțelege totalitatea serviciilor care exercită o activitate administrativă.

În legislația românească actuală, definiția administrației publice se găsește la art. 5, dar în sens material – ca și activitate:

„Administrația publică reprezintă activitățile desfășurate în regim de putere publică de autorități, instituții și serviciile publice, prin care se organizează executarea legii și se pune în execuție directă legea sau se prestează servicii publice”.

Conform celor spuse mai sus, este definiția administrației publice, cea mai aproape de definițiile oferite de doctrina românească.

Deci, cum spuneam, nu există o definiție clară care să redea exact conceptul de administrație publică, așa cum se întâmpla în cazul științelor exacte, unde o singură definiție reda exact formula sau studiul respectiv.

Administrația publică se împarte în mai multe substraturi, ce activează pe diferite planuri. Aceste substraturi sunt:

Administrația publică – Se referă la facilitățile disponibile pentru toți cetățenii de pe teritoriul țării.

Administrația privată – Se referă la facilitățile disponibile pentru anumiți cetățeni dintr-o parte a țării sau dintr-un anumit domeniu de activitate.

Administrația publică de stat – Administrația publică de stat sau cea centrală este alcătuită din organele principalele ale unui stat: președintele țării și guvernul acesteia.

Administrația publică autonomă centrală – Este alcătuită din instituții publice cu putere locală sau regională. Exemplu: Inspectoratul Național de Evidență a Populației; Institutul de Administrație Publică; etc.

Pentru a înțelege și aprofunda mai bine, în România ia naștere Institutul Național de Administrare sau INA, în urma unui OG nr.81/2001. O dată cu înființarea INA, tot prin OG nr. 81/2001, s-a prevăzut ca fostele centre teritoriale de formare continuă pentru administrația publică locală, ce a fost înființată în baza HG nr 850/1998, în centre regionale de formare continuă, în cele opt regiuni de dezvoltare economică-socială a țării.

Aceste centre sunt situate în următoarele orașe: Craiova; Călărași; Iași; Cluj-Napoca; Sibiu; Constanța și Timișoara.

INA asigură formarea continuă în administrație pentru funcțiile de: înalți funcționari publici; funcționarii publici de conducere; tinerii funcționari publici care pot deveni manageri publici; funcționarii publici de execuție din activitatea publică centrală; tinerii absolvenți de învățământ superior, viitori manageri publici.

Programul de formare continuă în administrația publică poate să țină până la 90 de zile pentru: funcționarii publici și personalul contractual din aparatul prefecților, serviciilor deconcentrate cu excepția înalților funcționari publici, a funcționarilor publici și a personalului contractual din organele de specialitate al consiliilor locale și județene precum și din serviciile locale subordonate acestora; secretarii unităților administrativ-teritoriale; aleșii locali; alte categorii interesate din domeniul administrației publice, organizează programe de specializare post universitare de minim 180 de ore.

Ca și structură sau așezământ, Administrația publică în România este în formă piramidală sau ierarhică, pornind de la Președinte, continuând cu Guvernul până la primăriile locale sau comunale.

Pentru a înțelege mai bine administrația publică, trebuie să știm termenii acesteia și ce reprezintă ei:

a) Persoana administrativă ce poate fi reprezentată de către o autoritate a administrației publice sau o instituție publică sau un serviciu public.

b) Autoritate a administrației publice este orice persoană sau subiect investit cu prerogative de putere publică, ce pot organiza și să pună în execuție legea în sens larg, pentru a satisface unele interese generale. Exemplu: Ministerele; Alte organe centrale de specialitate; Consiliile Locale; etc.

c) Autoritățile publice de stat centrale sunt formate din președintele țării – al României în cazul nostru –, Guvern, ministere, autorități centrale autonome, alte organe centrale de specialitate ale administrației publice, organele deconcentrate, prefectul, instituții centrale, regii autonome, societăți comerciale, etc..

d) Autoritățile publice locale și județene se împart în două ramuri:

– Autoritățile publice locale deliberative, ce sunt formate din consiliile comunale, orășenești municipale și ale sectoarelor municipiului București, consiliul județean;

– Autoritățile publice locale și județene executive, sunt alcătuite din primarii și președinții consiliilor județene.

Conform articolului 115 din ConstituțiaRomâniei, ce se refera la structura administrației publice centrale, avem următoareainformație: „(1)Ministerele se organizează numai in subordinea Guvernului.

(2)Alte organe de specialitate se pot organiza in subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome” – Conform Constituției României, ministerele sau alte autorități administrative, se organizează direct sub conducerea Guvernului, răspunzând în fata lui în cazul unei încălcări ale legii.3

Guvernul țării este alcătuit din miniștri, care la rândul lor fac parte din diverse partide politice. Cel mai cunoscute partide politice sunt:

a) Partidul Social Democrat – P.S.D. – A fost înființat în 1893 și a fost implicat în crearea primelor cabinete provizorii în perioada post-belică a României.

b) Partidul National Liberal – P.N.L. – A fost înființat în 1875, fiind activ până în anul 1938, când este închis de comuniști. Reînființat după 1989 este activ și în ziua de azi.

c) Partidul Conservator – P.C. – A fost unul dintre cele mai vechi partide înființate, alături de Partidul Social Democrat, fiind activ până în 1920, când a fost asimilat de un alt partid, până în 1991, când se desprinde, revenind la vechea lui denumire, Partidul Conservator. Până în prezent a fuzionat cu diferite partide, creând alianțe.

d) Alte partide politice.

Puterea în statul român este împărțită în trei sectoare importante și este reprezentată de câte un organ specific al puterii respective.

a) Legislativ – Are puterea de a aproba și a dezbate legile statului, precum impactul legii respective asupra cetățenilor și modul cum aceasta va fi aplicată de către puterea Juridică. Instituția reprezentativă pentru acest rol îl are Parlamentul țării. De asemenea Legislativul are putere și control asupra Juridicului și al Executivului.

b) Juridic – Este puterea care interpretează și aplică legile statului de drept, având în puterea sa capacitatea de a schimba viitorul unei persoane. Aceasta putere se concretizează sub forma unei piramide formată din curți de justiție, pornind de la cea mai mică până la cea mai mare ca și putere în statul de drept. Instituția reprezentativă pentru această putere este Înalta Curte de Casație și Justiție, care reprezintă și puterea absolută în materie de justiție pe teritoriul României.

c) Executiv – A treia putere în stat este puterea executivă, ce implementează legile statului de drept și administrarea birocrației acestuia. Puterea executivului nu este de a emite legi sau a le aplica, aceste două obiective le revin puterii Juridice și Legislative, ci de a propune legi, urmând ca acestea să fie aprobate. Cea mai cunoscută putere executivă în stat este Guvernul statului.

Administrația publică în România – ca oricare stat din lumea aceasta – este vitală pentru o funcționare bună a statului, facilitarea de noi oportunități pentru populație, ajutarea acesteia și oferirea de servicii pentru un trai mult mai bun, atrăgând investitori străini și sponsorizarea micilor întreprinderi pe plan local sau național, pentru o economie de piață prosperă.

În concluzie, Administrația publică este una dintre principalele „mecanisme” de funcționare ale unei țări, facilitând diferite servicii pentru cetățenii ei.

1.3 Structura ierarhică a administrației publice în Germania

Țara europeană Germania, a fost cunoscută ca RFG, dar și mult timp ca fiind singurul stat federal veritabil al Comunității Europene. Germania a fost împărțită în unsprezece landuri în data de 23 mai 1949, când s-a promulgat Legea Fundamentală sau Grundgestetz. În anul 1952, această lege a fost abolită și landurile au fost desființate, dar o dată cu unificarea din 3 octombrie 1990, ele au fost refăcute și integrate înapoi RFG în Comunitatea Europeană.

Germania face parte din numeroase organizații la nivel european sau mondial, considerând-se cea mai activă țară în implicarea în diferite chestiuni la nivel continental sau global. Organizațiile din care face parte Germania sunt:

Consiliul Europei în 1951

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – OCDE

Uniunea Vest-Europeană în 1954

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO în 1955

Uniunea Europeană – UE în 1957

Organizația Națiunilor Unite – ONU în 1973

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE

Ca structură administrativă, Germania este reprezentată prin niveluri administrative ierarhice.

Germania este împărțită în trei nivele de administrație publică: Guvernul federal, landurile – Lander –, comunele – Gemeinden – și arondismentele – Kreise. În anul 1980 pe data de 1 ianuarie, în Germania se numărau în jur de 8,500 de comune.

În Germania, landurile sunt reprezentate de către Bundesrat la nivel federal. Această a doua Cameră este alcătuită din persoane ce reprezintă Land-ul care i-a ales în acea poziție, exprimându-si dorința, cererea sau îngrijorarea Land-ului de unde a fost ales.

Fiecare Land are propriu său guvern local, constituit după propria sa lege, dar putem să găsim numeroase puncte de asemănare/comune între Land-uri și guvernele lor.

Fiecare oraș și comună din Germania, au câte un primar pe care locuitorii orașului/comunei îl aleg prin vot – exemplu: Bavaria și Baden-Wurtemberg – sau să fie un funcționar cu titlul benevol – exemplu: Saxonia Inferioară.

Land-urile și-au definit propriile organe de cooperare de formă și putere, după propria lor legislație.

În Germania, funcționarii publici au fost apreciați pentru competența lor, simțul binelui public, disciplina și dorința de a progresa, astfel creându-si o bună reputație printre locuitorii țării.

Funcționarii publici din Germania au dreptul la salariul de bază, dar salariile lor nu sunt mari – nu se pot compara cu cele ale funcționarilor din Franța. Se pot retrage din activitate la vârsta de 62 de ani, la cerere dar și la vârsta de 65 de ani, apoi este obligat să fie pus în retragere din activitate.

În Germania, un funcționar public este supus puterii disciplinare, care se manifestă strict conform regulamentului și nu pot fi sancționați, decât prin jurisdicții disciplinare.

În caz că un funcționar public încalcă regulamentul sau legislația, procurorul disciplinar federal deschide o anchetă în acel caz. Pentru încălcarea regulamentului, funcționarul se va prezenta în fața unei prime instanțe, alcătuită din doi juriști și un funcționar asesor, procedura desfășurându-se exact ca și în cazul unei înfățișări la tribunal.

Pe lângă tribunalul administrativ federal, mai există și o curte disciplinară federală, ce cuprinde zece judecători disciplinari, judecând în complet de trei judecători și doi asesori.

Funcția publică încetează în următoarele cazuri: revocare disciplinară, concediere și punere în retragere.

Ca și structură organizațională administrativă, Germania este foarte bine structurată pe nivele și departamente, astfel fiecare departament ocupându-se doar de atribuțiile care i s-au acordat de la înființarea acestuia. Astfel s-au numit trei nivele de conducere, ce au în subordine diferite departamente ale unui oraș.

Aceste trei nivele de conducere sunt următoarele:

Oberbürgermeisterin (tr. Ro. – Primarul superior) are în subordine următoarele departamente:

a) Departamentul de presă și relații publice

b) Departamentul de cultură și relații internaționale

c) Biroul Consiliului

d) Departamentul de finanțe

e) Departamentul de egalitate a cetățenilor

f) Administrațiile locale

g) Biroul de audit

h) Oficiul juridic

i) Departamentul de dezvoltare economică

Erster Bürgermeister (tr. Ro. – Primul primar) are în subordine următoarele departamente:

a) Departamentul de planificare și construire.

b) Departamentul de management în construcții.

c) Departamentul de informare geografică.

d) Dezvoltare urbanistică.

e) Dezvoltare strategică, arhitectură urbană și conservare istorică.

Dar și alte agenții și instituții, ce i-au fost atribuite. Exemplu: pompierii; cimitire și crematoriu; Direcția silvică, etc.

Bürgermeister (tr. Ro. – primar) are în subordine următoarele departamente:

a) Departamentul de servicii pentru populație, siguranță și mediu.

b) Departamentul de Educație și afaceri sociale.

c) Și alte departamente.

– Gemeinderat (tr. Ro. – consiliul comunal) este alcătuit din 40 de membri, ce sunt aleși de către cetățeni pe o perioadă de 5 ani de zile. Consiliul comunal nu se ocupă cu toate probleme cetățenilor, astfel ei desemnează comisii speciale, care să se ocupe cu anumite probleme din cadrul teritoriului unde activează.

Comisiile fac un raport cu problemele de pe teritoriul unde activează, iar deciziile finale pentru rezolvarea lor va fi luată de către consiliul comunal.

– Ortschaftsrat (tr. Ro. – parlamentul local pe comuna) sunt aleși concomitent cu primarul și consiliul comunal, pe o perioadă de 5 ani de zile. Parlamentul local pe comună, rezolvă probleme ce afectează comuna, dar în același timp pot transfera o parte din probleme și consiliului comunal.

Modelul german de administrare este caracterizat prin două categorii de nivel superior:

Funcționari politici cu un statul înalt, dar cu o stabilitate mică.

Funcționari civili de carieră, activând într-o poziție relativ minoră, dar stabilă.

Putem spune că administrația publică germană este condusă de legalism, rigiditate și planificare administrativă.

Centru de gravitate pentru impunerea dreptului comunitar aplicabil pentru impunerea drepturilor comunitare rămâne în atenția autorităților federale, care își exercită funcția lor administrativă.

Pentru chestiuni legate de vamă, se vor ocupa Autoritățile Financiare federale, iar pe probleme de agricultură le va avea în vedere Comisia Federală pentru reglarea pieței agricole și Departamentul federal de alimentație și silvicultură.

La nivel național, structura politică-administrativă a Germaniei este diferită de cea a României. Persoana cea mai puternică în statul german din punct de vedere ale atribuțiilor politice ce i-au fost atribuite este cancelarul (Angela Merkel la ora actuală). Pe lângă cancelar mai sunt și alte persoane cu putere în stat, iar acestea sunt următoarele:

Președintele țării ocupă o funcție simbolică în stat, ocupându-se de politica externă a statului și de apărare la nivel național al țării sale.

Prim-ministru sau Ministerpräsident conduce guvernul Germaniei și ocupă poziția a treia ca și putere în stat, primele două fiind ocupate de către președintele țării și de președintele parlamentului. El are puterea de a decide direcția guvernării pe care țara o va avea pe timpul mandatului său.

Cancelarul este șeful guvernului și exercită putere exclusivă, rolul lui se poate compara cu cel al prim-ministrului dintr-un stat cu parlamente democratice. El este ales de către parlament și mandatul său durează 4 ani de zile până la alegerea unui nou parlament, ce va desemna un nou sau același cancelar.

Parlamentul sau bundestag este ales prin vot de către cetățeni și la rândul său, alege viitorul cancelar al Germaniei, care poate să fie o nouă figură pe scena politică a țării sau să rămână vechiul cancelar, dacă noii membrii ai parlamentului au fost mulțumiți până în prezent de prestația cancelarului. Parlamentul este organul legislativ principal în stat, iar în interiorul lui găsim patru organe importante din Germania:

a) Președintele Federal sau Bundespresident

b)Guvernul Federal sau Bundesregierung;

c) Consiliul Federal al landurilor sau Bundesrat;

d)Curtea Constituțională Federală sau Bundesverfassungsgericht.

Ca să avem o idee despre structura ierarhică a administrației din Germania, vezi la anexe, figura 1.1, avem așezarea departamentului în statul german.

Pe cea mai înaltă treaptă a piramidei avem scris Bund, ce vine de la Federația germană sau Germania.

Pe următoarea treaptă se află cele 16 landuri ale Germaniei cu stema reprezentativă. La rândul lor, landurile se împart în două categorii:

Avem 13 landuri cu întindere sau numite landuri de suprafață – tr. în gr. Flächenländer.

Și 3 orașe-state (Brelin; Hamburg si Brema) – tr. în gr. Stadtstaaten.

Sub landurile de suprafață este scris cuvântul Regierungsbezirk, ceea ce înseamnă că landurile de suprafață au o treaptă de trecere în administrația lor. Pe lângă Regierungsbezirk, în figură mai apar cuvintele kreisfreie Stadt si Gemeinde – ce ar însemna comună în România.

Din cauza vestigiilor istorice, a terenului variat și al tradițiilor diverse, Germania nu este chiar unitară din punct de vedere subdivizat administrativ.

În Germania sunt câteva partide politice ce s-au remarcat de-a lungul vremii. Ele sunt prezente în parlament și guvern, dar nu activează pe întregul teritoriu al Germaniei. Partidele politice din Germania sunt următoarele:

a) Partidul social democrat (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) – S.P.D.

Este cel mai vechi partid popular din Germania ce a luat naștere in 1863, purtând numele de asociația generală a muncitorilor germani la acea vreme. A avut un rol important de-a lungul istoriei politice în Germania, militând mereu pentru drepturile, educația socială, îmbunătățirea locurilor de muncă și asigurarea muncitorilor germani. A fost declarat ilegal în vremea anilor naționali socialismului ( Martie 1933), când era Otto von Bismarck la conducerea partidului, care s-a opus votului ca Hitler să se autoimpună ca și conducător al Germaniei.

În anul 1945, partidul își schimbă numele în partidul social democrat cu idei de stânga, sub conducerea lui Curt Schumacher. Acesta se opunea ideii de stat federal, integrării Germaniei în Europa Occidentală, aderării la NATO sau în Consiliul European, militând pentru un stat centralizat și pentru ca economia de piață să aibă accente socialiste.

b) Uniunea creștin-democratic (Christlich Demokratische Union Deutschlands) – C.D.U.

Este considerat cel mai mare partid din Germania, conservator de centru-dreapta, având sedii ale partidului peste tot în stat, mai puțin în land-ul Bavaria.

El a luat ființă în anii 1945, ca mici formațiuni în diferite land-uri din Federație, ca în 1946 să se unească și să devină partidul ce activează în ziua de azi. Politica partidului respinge orice formă de socialism, încurajează integrarea Germaniei în Europa Occidentală, menținerea și solidificarea valorilor creștin/occidentale.

Unul dintre inițiatorii U.E. este Helmut Kholl și a fost membru în acest partid, având un rol important în unificarea Germaniei după căderea zidului Berlinului în anul 1989.

c) Partidul liberal democrat (Freie Demokratische Partei) – F.D.P.

A luat naștere în decembrie 1948, iar până în 1990 s-a aflat în opoziție, având diferite alianțe cu alte partide. Ultimul program al partidului din 1997, prezenta o restrângere a puterii statului, prin împiedicarea prea mare a acestuia în domeniul economic sau social.

În concluzie, structura administrației publice din Germania diferă de cea din România, pornind de la administrația publică locală până la cea națională, dar este și o țară care și-a revenit foarte repede după dezastrele suferite în Al Doilea Război Mondial și care aproape au distrus-o din punct de vedere geografic, economic și social, putem spune că sistemul rigid al legilor a adus-o în rândul celor mai puternice țări de la ora actuală.

Capitolul 2: Aspecte comparative privind administrația publică din Germania și România

2.1 Asemănări și diferențe în administrația publică din Germania și România

La o primă vedere, nu ar fi nicio diferență între administrația publică din România și cea din Germania, dar sunt multe diferențe semnificative între cele două state, precum și asemănări.

În acest subcapitol, voi arăta asemănările și diferențele în administrația publică din Germania și România.

A.)Asemănări între administrația publică din Germania și România.

De la administrația publică locală până la cea națională, găsim unele asemănări între România și Germania.

Există administrație publică locală, condusă de un primar, care este ales prin vot de către cetățeni.

Land-urile sunt echivalentul județelor din România.

Primarul este ales de către locuitorii comunei sau orașului unde candidează.

Președintele țării e ales prin vot de către cetățenii statului.

Capitalele ambelor state îndeplinesc și alte roluri în afară de orașe dezvoltate și conducerea la nivel național al administrației publice.

Administrația publică a ambelor țări ajută la dezvoltarea proiectelor.

Puterea statală este împărțită în trei ramuri principale: Legislativă, Executivă și Juridică.

Chiar dacă punctele comune dintre Germania și România pe parte administrativă sunt puține, acestea există.

2.2 Diferențe între administrația publică din Germania și România.

Așa cum există asemănări între cele două țări, pe partea administrativă, există și diferențe, ce pot părea majore sau minore:

Cum am observat anterior, asemănările dintre România și Germania sunt mai puține decât diferențele din administrația publică. Chiar dacă din afară sau pentru un cetățean de rând, am spune că cele două țări se aseamănă, o dată ce vor fi comparate structurile administrative, se vor vedea diferențe evidente.

În cele două coloane de mai sus, am făcut o comparație între România și Germania, scoțând în evidență diferențele cele mai vizibile și cele mai importante dintre cele două țări.

Cum am spus în tabel, în Germania nu există o diferență între sat și comună, dar se păstrează aspectul rural de sute de ani, casele lăsate moștenire de către bunici, fiind modernizate și refăcute, păstrându-se aspectul original.

În România există o diferență între sat și comună, începând de la aspectul și așezământul acestora până la utilitățile cele mai importante – alimentarea cu gaz, curent și apă potabilă – până la căile de acces în acestea.

Un alt aspect pe care vreau să-l scot în evidență, ar fi că în Germania fiecare land are propria lui legislație și propria guvernare, exceptând situația când guvernul emite legi obligatorii la nivel național. Atunci land-urile aplică și legile emise de către guvern.

În România, fiecare județ se supune direct legilor, ordonanțelor și hotărârilor emise de guvern, neavând o legislație proprie. Pot propune diferite proiecte pentru orașul sau județul respectiv și aceste propuneri trebuie să fie avizate de organele competente.

Avem 10 provincii în România, ce le-am putea asemăna cu land-urile din Germania, dar aceste provincii nu sunt recunoscute ca și administrație, ci ca denumire istorică. Pe partea administrativă sunt județele ce intră în „alcătuirea” provinciilor.

Pe când Germania și-a creat propria legislație și constituție, România s-a luat după modelul francez în constituție, dar și în alcătuirea administrației publice.

Atribuțiile prim-ministrului din România, în Germania sunt îndeplinite de cancelar, care este ales de către parlament o dată la 4 ani și asta se întâmplă după ce parlamentul este ales de către popor.

Președintele Germaniei ocupă o funcție mai mult simbolică, el având atribuții minore, iar atribuțiile sale sunt îndeplinite de prim-ministru și de cancelar. În România, funcția președintelui nu este una simbolică cum este în Germania și prim-ministrul are atribuțiile cancelarului.

În acest subcapitol, am comparat două țări pe plan administrativ, scoțând în evidență punctele comune și diferențele dintre ele. Am scos în evidență asemănările cele mai importante dintre cele două state, putând să arăt că ambele țări au puncte comune, dar dacă e să le luăm pe fiecare în parte, putem observa multe puncte asemănătoare între ele, chiar dacă statutul țării respective nu este democratic.

Într-adevăr diferențele administrative din Germania și România sunt mai multe decât asemănările, dar acest lucru nu împiedică țările să nu aibă interese comune, ce vor ajuta la dezvoltarea ambelor state, atât pe plan intern, cât și extern.

Capitolul 3. Studiu comparativ privind obținerea și pierderea cetățeniei în România și Germania

Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Aceasta favorizează anumite servicii în străinătate în cazul unei nevoi ale cetățeanului aflat într-o altă țară și se adresează consulatului sau ambasadei țării a cărei cetățenie o are.

Cetățenia mai este identitatea unei persoane, care arată că aparține unui anumit stat sau este rezident în statul respectiv, chiar dacă e născut în altă țară.

Pentru a obține o cetățenie, trebuie să îndeplinești unele condiții, dar cum este și obținută, cetățenia poate fi retrasă temporar sau definitiv.

Cetățenia unui stat se obține, de regulă, prin căsătoria cu un cetățean al acelui stat pe o anumită perioadă de timp, prin contribuții în interesul statului respectiv sau prin azil politic, în cazul în care în țara ta este război sau se întâmplă catastrofe naturale de proporții apocaliptice.

Vorbind despre cetățenie, automat trebuie să vorbim despre apatride si bipatride.

Apatrida este situația unei persoane care nu are cetățenia niciunui stat. Apatridia s-a extins devenind o problemă de drept internațional. Ea apare în urma unor conflicte între două state, iar oamenii ce se află pe teritoriul unui stat pot rămâne fără cetățenie.

În cazul în care o persoană devine apatridă, aflându-se pe teritoriul unei alte țări, aceasta va fi considerată drept străin. El se va supune legilor statului respectiv, dar spre deosebire de o persoană străină cu cetățenie, acesta nu beneficiază de protecție diplomatică, rămânând ca justiția să îi stabilească soarta în cazul unui proces.

Bipatrida este dubla cetățenie – sau pluricetățenia – a unei persoane, ce poate deține două sau mai multe cetățenii. Acest lucru a cauzat mai multe dispute între state, fiindcă bipatrida unui cetățean poate să pună în dificultate majoră statele a căror cetățenii le deține.

De-a lungul timpului statele ce s-au confruntat cu bipatrida sau pluricetățenia, au încercat să găsească puncte comune între ele în cazul în care o persoană bipatridă a săvârșit o infracțiune gravă într-un stat, iar legile juridice ale celor două țări nu prea au termeni comuni legislativi de emiterea a pedepsei pentru persoana ce a înfăptuit infracțiunea de care era judecat pe teritoriul uneia dintre țări a cărei cetățenie o deține sau într-un alt stat, de care nu aparține.

Dobândirea sau pierderea unei cetățenii, ține de anumiți factori prevăzuți de legea fiecărui stat. Pentru a ne face o idee clară cum se poate obține cetățenia, am luat două state din Europa – România și Germania – și vom prezenta obținerea și pierderea cetățeniei în aceste țări.

3.1 Dobândirea și pierderea cetățeniei române

Dobândirea cetățeniei române

Obținerea cetățeniei române se face in următoarele cazuri:

Prin naștere: în cazul unui copil născut în România, acestuia i se va acorda cetățenia română, dar acest lucru e valabil în oricare stat de pe glob.

Copilul născut în România este considerat cetățean român, dacă ambii părinți sau unul dintre părinți sunt/este cetățean/cetățeni român/i. Dacă copilul este născut în străinătate, ambii părinți sunt cetățeni români și nu vor ca, copilul lor să primească cetățenia statului respectiv, copilul va avea cetățenia română.

Și dacă un copil este găsit pe teritoriul României, fără a se cunoaște adevărata lui cetățenie sau cetățenia părinților/tutorilor lui legali, este considerat cetățean român, până la proba contrarie, care constă în găsirea părinților sau a tutorilor legali ai minorului.

Prin adopție: în cazul în care un copil din alt stat este adoptat de o familie de români, acel copil va primi cetățenie română. Acest lucru e valabil pentru adopțiile internaționale. Copilul orfan, adoptat de o familie de români primește cetățenia română, dar dacă copilul adoptat are cel puțin 14 ani, atunci cetățenia i se va acorda cu consimțământul copilului. Dacă adopția este declarată nulă sau este desfăcută, copilului ce nu a împlinit 18 ani, îi este retrasă cetățenia sau rămâne fără cetățenie română.

Prin cerere: unei persoane fără cetățenie română, i se poate acorda această cetățenie, dacă îndeplinește niște condiții. Dacă un cetățean străin domiciliază cel puțin 8 ani pe teritoriul României sau este căsătorit cu un cetățean român, stând cu acesta cel puțin 5 ani. Prin acțiunile sale, cetățeanul ajută statul român și nu face nicio acțiune împotriva lui sau care ar atenta la securitatea națională. Când a împlinit 18 ani și trebuie să își schimbe actul de identitate și dorește, poate să renunțe la fosta lui cetățenie. Dacă este un om de afaceri și investițiile lui în România sunt sume ce depășesc cifra de 1.000.000 Euro, îi este acordată cetățenie română. În cazul în care o persoană fuge din țara lui natală și cere azil politic în România, i se acordă totodată și cetățenia română.

Pentru redobândirea cetățeniei române, Art. 11 prevede următoarele: „Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetățeniei române se face prin ordin al ministrului justiției, care apreciază, în acest sens, asupra propunerilor Comisiei pentru cetățenie.” Conform Art. 12, se explică, că cererea pentru redobândirea cetățeniei trebuie depusă de cetățeanul în cauză și să fie scrisă în limba română. Doar în cazuri temeinic justificate, cererea poate fi depusă și prin mandatar, care să dețină o procură specială și autentică, însoțită de actele necesare, cerute de lege pentru obținerea cetățeniei.

Comisia care analizează cererile și emit certificatele de cetățenie, este alcătuită dintr-un președinte, din 15 membri, pe specializare juridică din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, numiți prin ordin de Ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești.

Dacă dosarul depus de persoana ce are nevoie de cetățenia română, nu îndeplinește toate condițiile, acesta primește un raport argumentat, în care îi sunt explicate motivele respingerii cererii, pe lângă votul comisiei.

Dacă cumva comisia ajunge la vot egal, votul decisiv îl va avea președintele comisiei sau un reprezentant al acestuia – desemnat chiar de președinte – în cazul în care, din anumite motive, președintele comisiei nu se află prezent la întrunire.

B. Pierderea cetățeniei române:

– Prin retragere: Dacă un cetățean român, aflat în străinătate, săvârșește fapte destul de grave, ce pot vătăma interesul statului român sau leza prestigiul României. Când se întâmplă acest lucru, statul român retrage cetățenia acelei persoane.

În cazul în care, un cetățean român se înrolează în armata unei țări, cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de conflict armat, atunci acestuia i se va retrage cetățenia română.

Dacă s-a descoperit că actele ce îi dovedesc cetățenia, au fost obținute în mod fraudulos, persoanei respective i se va retrage dreptul de a fi cetățean român.

Dacă se descoperă că o persoană are legături sau face parte dintr-o grupare teroristă, ce amenință securitatea națională sau a ajutat acea grupare, i se va retrage cetățenia română.

Trebuie menționat însă, că o persoană care devine cetățean român prin nașterea sa, nu i se poate retrage cetățenia română.

– Aprobare de renunțare a cetățeniei române: Dacă un cetățean român cu vârsta de 18 ani și peste aceasta, dorește să renunțe la cetățenia lui, el trebuie să facă dovada că nu este inculpat, urmărit penal sau execută o pedeapsă în acel moment, de asemenea, nu are debite sau datorii față de statul român și prezintă acte doveditoare în acest sens, având totodată și garanția că va primi cetățenia unui alt stat de pe glob.

În cazul unei familii, dacă unul dintre soți renunță la cetățenia română, acest lucru nu va avea niciun efect asupra partenerului de viață și a copiilor – presupunând că, cuplul respectiv are deja copii născuți în România.

Dacă ambii soți renunță la cetățenie, copilul minor o pierde și el, în cazul în care acesta se află în străinătate sau în momentul trecerii acestuia de granița țării. Presupunând că părinții renunță la cetățenie, dar la date diferite, se va lua în considerare ultima dată a cererii de renunțare la cetățenie și părăsirea acestuia în afara țării.

Dacă într-o familie are loc un divorț, iar prin decizie judecătorească, minorul este încredințat părintelui aflat în străinătate, acesta pierde cetățenia română, la data în care i s-a eliberat sentința, cu condiția ca celălalt părinte ce este recunoscut ca și cetățean român, să-și dea acordul. Excepție este situația în care minorul are 14 ani împliniți. Atunci i se va cere consimțământul în legătură cu renunțarea la cetățenia română.

– Alte cazuri prevăzute de lege: Mai sunt și alte cazuri prevăzute de lege, prin care o persoană își poate pierde cetățenia română, nu doar cele două menționate mai sus.

În situația unei adopții internaționale, minorul va dobândi aceeași cetățenie ca și părinții adoptivi, dacă aceștia fac demersurile prevăzute de legile străine pentru dobândirea cetățeniei lor. Însă minorului adoptat care are împlinită vârsta de 14 ani în acel moment, i se va cere consimțământul pentru acest demers.

Daca adopția este declarată nulă sau este anulată, copilul ce nu a împlinit 18 ani, se va considera că nu a pierdut niciodată cetățenia română.

Cetățenia română se poate pierde în cazul filiației copilului față de un părinte, care este cetățean străin și celălalt părinte este negăsit sau necunoscut. Recunoașterea cetățeniei străine și pierderea celei române, intră în vigoare la data când s-a stabilit filiația copilului.

Pentru retragerea cetățeniei române sau renunțării la aceasta, Art. 30 prevede o cerere, împreună cu documentele doveditoare, cerute de Art. 26, care se vor depune la Comisia de emitere a cetățeniei române sau în cazul în care persoana respectivă, se află deja în străinătate, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale statului român, din țara în care solicitantul își are domiciliul sau reședința.

Dacă dosarul depus de către persoana doritoare, nu are toate actele necesare, Președintele comisiei îi va comunica documentele ce lipsesc în acel moment din dosar, iar timp de 6 luni de zile, cetățeanul trebuie să aducă actele cerute. Dacă după 6 luni de zile se va constata, că dosarul nu a fost completat, acesta va fi respins pe motiv de nesusținere a cererii de retragere a cetățeniei.

Dacă dosarul cetățeanului în cauză, îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege, Președintele comisiei, dispune prin rezoluție, cererea la autoritățile române pentru a îndeplini condițiile prevăzute de Art. 26 lit. a) si b) din Lege:

Art. 26 lit. a): „nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;” si b): “nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din țară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor;”

Ministrul Justiție dispune printr-un ordin, aprobarea sau respingerea cererii de renunțare la cetățenie, având sub observație raportul întocmit de Comisie, în care se precizează îndeplinirea sau neîndeplinirea celor prevăzute de Art. 26 din Lege.

Dovada renunțării la cetățenie se face printr-o adeverință, de către secretarul Comisiei, dar dacă persoana respectivă este în afara țării, acea adeverință îi va fi înmânată de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României aflate în străinătate, având la bază ordinul Ministrului Justiției de aprobare a cererii de renunțare la cetățenie, ce va fi publicat în Monitorul Oficial Partea 1.

3.2Obținerea și pierderea cetățeniei germane

C. Dobândirea cetățeniei germane:

Obținerea cetățeniei germane se face în următoarele cazuri:

Prin naștere: Dacă copilul născut pe teritoriul Germaniei are unul dintre părinți de cetățenie germană, atunci copilul va dobândi cetățenia germană prin principiul „jus sanguinis” sau dreptul strămoșesc.

Mai există un principiu prin care un copil născut pe teritoriul Germaniei, fără ca niciun părinte să dețină această cetățenie, să primească cetățenia germană. Principiul respectiv se numește „jus soli” sau dreptul pământean.

De asemenea, dacă copilul este născut pe teritoriul Germaniei din doi părinți cu o altă cetățenie decât cea germană, copilul poate primi cetățenia germană, daca unul dintre părinți are permis de ședere permanentă sau a stat neîntrerupt cel puțin 8 ani de zile în Germania.

Legea Germaniei permite unui nou-născut din părinți români să aibă dublă cetățenie, considerând că, copilul este prea mic pentru a decide și dubla cetățenie este cea mai bună variantă, urmând ca ulterior acesta să își aleagă cetățenia sau să rămână la cetățenie dublă.

Prin Naturalizare: Se acordă cetățenie unei persoane la cerere pe baza unui act emis de autoritățile statului, în conformitate cu legile acestuia, pentru prelungirea șederii pe teritoriul statului respectiv sau „jus matrimonii” – dreptul matrimonial.

Prin adopție: Dacă un copil mai mic de 18 ani, este adoptat de un cetățean german, minorul va primi automat cetățenie germană.

Prin redobândire: Dacă un fost cetățean german a renunțat din anumite motive la cetățenia lui, acesta o poate redobândi prin facere la apel la jus sanguinis sau să facă dovada ca fusese cetățean german înainte să dobândească o altă cetățenie. Redobândirea se mai face în cazul în care cetățeanul german divorțează de partenerul său de o altă naționalitate și dorește să revină la fosta lui cetățenie.

Prin obținere: În cazul în care un teritoriu este anexat la un alt teritoriu – Exemplu: Alsacia și Lorena –, cetățenilor teritoriului anexat, li se va oferi posibilitatea de a opta între a rămâne la fosta lor cetățenie sau să accepte cetățenia țării unde au fost anexați. Dacă în trecut – înainte de al doilea război mondial – cetățenii de pe un teritoriu cucerit erau obligați să treacă la cetățenia statului cotropitor, o dată cu încheierea războiului, obligativitatea de a trece la o altă cetățenie în urma anexării sau cuceririi a fost făcută ca o obținere pentru cetățenii a cărui teritoriu sau stat a fost ocupat sau anexat la un alt stat format, o țară cu întindere mai mare.

Prin transfer/strămutare: Transferarea are loc pe baza contractelor încheiate între țări. Transferarea/strămutarea este mutarea cetățenilor unui stat pe teritoriul altui stat, ei primind cetățenia statului unde au fost mutați. În unele state acest lucru este o opțiune, pe când în alte state este obligatoriu ca persoana mutată forțat sau de nevoie, să adopte cetățenia acelui stat.

Prin cetățenie de onoare: Cetățenia de onoare se acordă persoanelor ce au avut contribuții uimitoare pentru omenire, iar acțiunea s-a desfășurat întru-un laborator dintr-un stat, au făcut descoperiri importante pentru statul respectiv sau l-au ajutat financiar, contribuind la dezvoltarea acestuia.

Cetățenia de onoare se mai acordă soldaților ce se întorc de pe front sau din misiuni militare și au făcut fapte eroice pentru patrie. În cazul în care soldatul a murit, i se acordă cetățenia de onoare cu o avansare în grad post-mortem, iar familia lui facilitează de anumite servicii pentru un anumit timp.

Prin azil politic: Dacă o persoană fuge dintr-o țara decimată de război, știind diferite informații de stat ce i-ar pune în pericol existența, poate să ceară azil politic, primind astfel cetățenia statului respectiv.

O dată cu primirea azilului politic, cetățeanul respectiv poate să aleagă dacă vrea să se retragă din viața publică – presupunând că persoana ce solicită azilul politic e o fostă personalitate publică în statul de origine și din anumite motive a trebuit să fugă – sau să contribuie cu idei, invenții sau diferite activități pentru care statul ce i-a acordat azil politic, putând deveni și cetățean de onoare, dacă face fapte demne de acest titlu.

D. Pierderea cetățeniei germane:

Pierderea cetățeniei germane survine în următoarele cazuri:

Prin înrolare: Dacă un cetățean german se înrolează în armata unei țări străine, i se va retrage cetățenia germană. O excepție de la această regulă este, dacă cetățeanul german este fost/actual soldat și este trimis într-o țară străină pentru a ajuta la pregătirea militară a altor soldați.

Terorism: Dacă pe baza unor probe solide, se descoperă că un cetățean german face parte dintr-o grupare teroristă sau are legături cu acea grupare sau o ajută într-un fel, i se va retrage automat cetățenia germană. De asemenea, dacă cetățeanul respectiv a părăsit țara, cu intenția de a se alătura unei organizații teroriste, iar statul nu îl poate opri sau convinge de gravitatea deciziei lui, i se va retrage cetățenia, fiind considerat un inamic al statului și va fi tratat ca atare.

Prin renunțare: Dacă cetățeanul german decide să renunțe singur la cetățenia statului sau pentru a obține cetățenia altui stat, atunci pierde cetățenia prin renunțare la ea.

Prin retragere: Dacă o persoană face fapte ce pot defăima sau pune în pericol țara, i se va retragere automat cetățenia germană. Retragerea se face și în urma unor fapte foarte grave, săvârșite pe teritoriul altui stat iar acesta dispune de pedepse mult mai mari decât în statul de origine al cetățeanului, statul de origine îi se va retrage cetățenia.

În concluzie, cetățenia reprezintă legătura diplomatică dintre o persoană și statul de care aparține – indiferent că s-a născut în acesta sau prin alte mijloace a obținut cetățenia – și în cazul unui incident neprevăzut – răpire de către o organizație teroristă sau dispariția lui într-un accident rutier/naval/aeronautic sau în cazul unor catastrofe naturale – statul acelui cetățean va face tot posibilul de a-l găsi și a-l aduce în țară viu sau mort.

3.3 Studiu de caz – Pierderea cetățeniei

Cetățeanul român AB a părăsit România, plecând în Germania la muncă. După un timp el s-a căsătorit cu cetățeană CD, de naționalitate germană. Dorind să devină cetățean german, AB face demersurile necesare pentru a căpăta cetățenia statului german.

AB revine în România pentru a depune cererea de renunțare la cetățenia română, fiind sigur că o s-o primească pe cea germană. Din cauza unor neînțelegeri el divorțează de CD, în același timp însă, primind confirmarea că cetățenia română i-a fost retrasă.

În urma unor probleme legislative, AB află că cetățenia germană nu i se va acorda, astfel el rămânând apatrid. Revine în România pentru a redobândi cetățenia română.

a) Statul român îl poate ajuta pe cetățeanul AB să își redobândească cetățenia înapoi?

b) Presupunând că AB era în Germania când a aflat vestea că cetățenia statului german nu îi va fi acordată, ce decizie ar trebui să ia în această situație?

c) Dar dacă cetățeanul AB era cetățean german și cetățenia română nu i-a fost acordată, ce măsuri ia Germania în acest context?

d) Fiind apatrid pe teritoriul uneia dintre cele două țări, cetățeanul AB poate să fie tras la răspundere de către legea statului unde se află sau nu?

e) Ce poate să facă sau să îl ajute România/Germania pe cetățeanul AB?

Rezolvarea spetei:

a) Presupunând că AB se afla pe teritoriul României în perioada când i s-a refuzat cererea de acordare a cetățeniei germane, el trebuie să se deplaseze la București și să depună o cerere la Comisia de acordare cetățeniei române.

Conform Art. 11 din Constituția României: „Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetățeniei române se face prin ordin al ministrului justiției, care apreciază, în acest sens, asupra propunerilor Comisiei pentru cetățenie.” Deci ministrul justiției pe baza cererii cetățeanului AB, va hotărî dacă își va da acordul pentru redobândirea cetățeniei române sau nu. Pentru a reintra în posesia cetățeniei române, AB trebuie să depună o cerere în limba română.

Dacă cetățeanul – în cazul de față, cetățeanul AB – nu va putea să se prezinte în persoană pentru a depune cererea, el poate să desemneze o persoană care să depună cererea în locul său, dar aceasta trebuie să aibă asupra ei o procură specială, autentificată de un notar, unde îi este încredințată cererea și motivul pentru care AB nu poate să se deplaseze până la sediul comisiei pentru a depune cererea personal.

În caz că i se va refuza redobândirea cetățeniei române, AB poate să facă dovada că fusese cetățean român, arătând că s-a născut pe teritoriul României sau că părinții lui sunt sau erau de naționalitate română, astfel facem referire la jus sanguinis, cunoscut ca dreptul sângelui, ceea ce demonstrează că AB a fost cetățean român. Chiar și în cazul în care statul refuză și atunci acordarea cetățeniei, AB trebuie să dea în judecată statul, fiindcă e dreptul său la cetățenia română, putând să ajungă chiar și la CEDO – Curtea Europeană a drepturilor omului.

b) Dacă AB se afla în Germania când i-a venit înștiințarea cu privire la refuzul cetățeniei, atunci el ar trebui să se adreseze la consulatul României, în orașul unde se află sau de care aparține – în caz că se află într-o comună din Germania.

Dacă nu poate fi ajutat la consulatul României din oraș, următorul pas ar fi să meargă la Berlin, capitala Germaniei, adresându-se ambasadei statului român de acolo. Ambasada va verifica dacă AB a fost cetățean român sau nu, urmând să fie îndrumat pentru următoarea acțiune, ce ar putea presupune să revină în România și să depună actele necesare pentru recăpătarea cetățeniei române.

Totodată, Ambasada ar putea să afle de ce statul german nu i-a acordat cetățeanului AB cetățenia germană. O dată aflat motivul, cetățeanul AB cu ajutorul ambasadei ar stabili următorul pas pe care îl va face, dacă va dori în continuare cetățenia germană sau reveni la cea română.

c) Presupunând că cetățeanul AB era de naționalitate germană și renunță la această cetățenie pentru a dobândi cetățenia română, dar aceasta nu îi mai este acordată. El face o cerere pentru a-și redobândi cetățenia, pe care o poate recupera prin dovedirea de jus sanguinis sau să facă dovada că fusese cetățean german înainte să renunțe la cetățenie.

O dată ce a redobândit cetățenia germană, AB poate să facă cercetări pentru a afla motivele din cauza căruia i-a fost refuzată cetățenia română. Conform Constituției României, AB poate să dobândească cetățenia română, dacă a stat 8 ani consecutiv în țară sau a fost cel puțin 5 ani căsătorit cu CD – căreia în acest moment îi atribuim cetățenie română.

O altă variantă prin care AB putea să dobândească cetățenia română, ar fi fost dacă ar fi investit peste 1.000.000 Euro în diferite afaceri din România sau în statul român.

Dacă AB este hotărât să obțină cetățenia româna și dovedindu-se că nu a încălcat legea, pentru a obține cetățenia fraudulos, atunci el poate da statul român în judecată, pentru a obține cetățenia română.

d) Chiar dacă teoretic, AB nu aparține niciunui stat și nu ar trebui să se supună vreunei legi, practic, o persoană apatridă nu are apărare diplomatică și nu are imunitate de la legile respectivei țări.

Conform lucrărilor de specialitate, o persoană apatridă aflată pe teritoriul unei țări, se supune integral legilor țării, dar spre deosebire de un cetățean al unei țări, apatridul este în dezavantaj.

Dacă un cetățean al României sau al Germaniei încalcă legea sau este tras la răspundere într-o altă țară, el este apărat de către relațiile diplomatice dintre România/Germania și țara respectivă. Un apatrid – ca cetățeanul AB de exemplu – nu este apărat de relațiile diplomatice, astfel România/Germania nu va putea să intervină pentru el.

Dacă cetățeanul AB face o ilegalitate pe teritoriul României, el va fi supus legii statului român, fiind tras la răspundere, dar fără a beneficia de protecția sau diplomația statului german. Același lucru s-ar întâmpla, dacă AB ar face o ilegalitate pe teritoriul Germaniei.

Deci, dacă cetățeanul apatrid AB ar comite o ilegalitate, indiferent pe teritoriul cărui stat se afla, el va fi supus legilor statului respectiv, neputând să beneficieze de protecția diplomatică a statului său de origine.

e) Punând-l pe cetățeanul AB în două ipostaze – cea de fost cetățean român și cea de fost cetățean german – vom analiza cum ar putea statele să îl ajute.

Într-o primă situație, considerăm că AB este cetățean român și a renunțat la cetățenia lui pentru a primi cetățenia germană.

Dacă cetățeanul AB s-ar afla pe teritoriul Germaniei în timpul când află despre respingerea cererii, statul român are obligația de a-i acorda ajutor în a se reîntoarce în România sau să-l îndrume spre persoane de specialitate pentru recuperarea cetățeniei.

I se vor elibera temporar acte de identitate pentru a se putea angaja și beneficia de anumite servicii, până la redobândirea cetățeniei române sau a celei germane.

Dacă AB este cetățean german devenind apatrid, acesta pentru a-și redobândi cetățenia germană, i se vor acorda acte temporare, pentru a-și găsi mai ușor loc de muncă și eventual să se mute dintr-un oraș în altul.

O dată ce și-a redobândit cetățenia, AB poate să părăsească țara și e din nou apărat de diplomația țării sale cu alte state.

Deci cetățeanul AB poate să meargă până la CEDO, în caz că drepturile sale îi sunt refuzate de ambele state. De asemenea are dreptul la o slujbă și la ajutorul statului a cărui naționalitate o avea la naștere.

În concluzie, situația cetățeanului AB poate să apară la orice alt cetățean din alte țări și de aceea e bine să nu renunțăm la cetățenia noastră, până când nu ne este atribuită cetățenia dorită.

O altă concluzie ar fi că cetățeanul AB să nu fi renunțat la cetățenia română până când nu ar fi primit certificatul, ce atestă acceptarea lui ca cetățean german. El trebuia să păstreze ambele cetățenii, devenind bipatrid, urmând să vadă dacă cetățenia germană îi va aduce avantaje și dacă își dorește cu adevărat această cetățenie.

Dacă era convins că cetățenia germană era cea mai benefică pentru el, atunci AB putea renunța la cetățenia română, devenind cetățean german pe deplin.

Ca o părere personală, dacă eram în locul lui AB, păstram ambele cetățenii, fiind apărat de ambele state pe plan diplomatic.

Concluzii finale

Administrația publică este vitală pentru oricare stat din lume, fiind o punte de comunicare între cetățean și aleșii țării.

Administrația publică din România este în formă ierarhică, pornind de la persoana cea mai puternică în stat până la funcționarul public obișnuit.

Administrația nu are o definiție clară asupra domeniului pe care activează sau care să o caracterizeze, așa cum se întâmplă în toate științele exacte, astfel fiecare persoană poate să îi dea propria definiție.

La fel ca în toate statele democratice, puterea în România este împărțită în trei: legislativă; judiciară și executivă, care este reprezentată la rândul ei de câte o instituție publică.

În România, administrația publică este făcută după modelul francez, unde există o oarecare flexibilitate, pe când sistemul administrativ al Germaniei, este unul propriu, rigid și fix, fără a fi după modelul deja existent al vreunei țări.

În Germania, președintele ocupă o funcție simbolică, având o responsabilitate mică, pe când cancelarul Germaniei alături de prim-ministru conduc cu adevărat țara și se ocupă de problemele ei, interne si externe.

Există și asemănări între administrațiile publice din Germania și România și, deși puține, acest lucru nu este un inconvenient ca țările să fie în termeni foarte buni pe plan diplomatic și politic, ajutându-se reciproc.

Așa cum există asemănări, există și diferențe, iar cele mai evidente sunt comparate în cele două tabele, o diferență majoră subliniată, fiind trecerea de la sat la comună. În Germania acest lucru e insesizabil, pe când în România se vede foarte ușor, prin dificultatea căilor de acces și lipsa unor facilități importante pentru oameni.

Cetățenia este cea mai importantă legătură dintre cetățean și țara lui de origine, fiind protejat diplomatic în cazul unor evenimente nefericite.

Cetățenia se poate dobândi prin parcurgerea unor pași specifici fiecărei constituții a țării respective – Germania sau România în cazul de față – pentru a deveni cetățean al ei. De asemenea cetățenia se poate pierde prin retragere de către statul în cauză sau prin renunțare.

Unii cetățeni care își doresc cetățenia unui stat, devin pentru puțin timp bipatrizi sau au cetățenie dublă. Câteodată persoana în cauză își păstrează ambele cetățenii sau în timp renunță la una dintre ele.

Se mai întâmplă ca o persoană să devină dintr-o eroare legislativă, apatridă, iar atunci statul a cărui cetățenie o avea din naștere, are datoria de a-l ajuta, așa cum s-a întâmplat și în studiul de caz.

Cel mai bine, este atunci când dorim să renunțăm la cetățenia cu care ne-am născut, să o păstram totuși un timp, până primim cetățenia dorită și doar atunci să decidem dacă vom renunța sau nu la cetățenia din naștere.

Bibliografie

1. Corson Harris, 1969

2. Pffifner, Presthus, 1967

3. Davis, 1973

4.Waldo 1978

5. Dr. Ion Imbrescu „Elemente de știința administrație”, editura Lumina Lex, București 2008

6. Prof. univ. dr. Ioan Alexandru “Administrația publică”, editura Lumina LexBucurești 2007

7. Prof. univ. dr. Victor Duculescu, Lector univ. drd. Constanta Călinoiu și Georgeta Duculescu „ConstituțiaRomâniei” – comentatăși adnotată –, Editura Luminalex 1997

8. Dr. Constantin Cojocaru „Constituțiacetățenilor”, editura Pinn 2014

9. Dr. Eufemia Vieriu „și” Dr. Dumitru Vieru, „Drept administrativ și științaadministrației” editura Pro Universitara București 2011

10. Marian Mihăilă „Elemente de drept internațional public”, Ediția II-a revizuita si adăugită, editura Eftimie Murgu 2009 Reșița.

11. Monitorul Oficial al României, anul II, nr. 35, partea II-a, 13 noiembrie 1991, p. 4

12. V. Vedianas, „Drept administrativ si instituții publice”, Editura Lumina Lex, București, 2002

13. Legea administrației publice locale nr. 215/2001, art.1 alin.2

14. Ioan Alexandru „Dreptul administrativ in Uniunea Europeana”, Editura Lumina Lex, București 2007

15. C. Manda „Controlul administrativ in spatiul juridic european” Editura Lumina Lex, Bucuresti 2005

16. I. Vida „Administratia publica si autonomia locala”, in Dreptul, nr.10-11 1994

17. A. Parlagi „Drept administrativ”, Editura Ateneul, Bucuresti 2001

18. Art. 13, alin 1 din „Declaratia Universala a Drepturilor Omului”

19. http://www.scritub.com/administratie/Definitie-Concept-Terminologie52171387.php

20. http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Abordari_privind_studiul_Administratiei_Publice.pdf

21. http://www.cetatenie.org/index.php?page=9

22. http://www.baden-baden.de/stadtportrait/stadt/rathaus/ortschaftsrat/

23.http://consilierjuridicgermanoroman.com/2011/02/12/cetatenia-germana-prin-nastere/

24. http://www.dw.de/dw/article/0,,16796128,00.html

25. http://www.bundestagswahlen20013.de

26. http://www.bpb.de/politik/grundfragen/parteien-in-deutschland

27. http://www.germany.info