Reglementarile de Pace Romano Otomane In Secolul al Xv Lea

REGLEMENTĂRILE DE PACE ROMÂNO-OTOMANE

ÎN SECOLUL AL XV-LEA

În lumea islamică s-a constituit încă din secolele VIII-IX , în jurul activităților războinice, o adevărată doctrină care avea drept obiectiv realizarea unui Imperiu mondial mahomedan, a unei pax islamica.Mijlocul de acțiune găsit a fost djihadul care în ideologia politico-militară a Califatului arab a ajuns a desemna “războiul dus contra nemusulmanilor”(războiul sfânt). Sultanii otomani au folosit ideologia djihadului pentru a legitima expedițiile militare împotriva statelor din Peninsula Balcanică, inclusiv Țările Române, toate înglobate inițial în Casa Războiului ( Casa Infidelilor).

Scopul ultim al conducătorilor otomani era aducerea acestor teritorii sub autoritatea directă a sultanului prin înlăturarea dinastiilor locale, ceea ce însemna , din punct de vedere juridico-religios, înglobarea lor în Casa Islamului .

Cronicarul bizantin Ducas, referindu-se la sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481), contemporan cu Ștefan cel Mare menționează că în vremea acestuia “turcii năvălesc cu vitejie asupra creștinilor și-și ridică monumente de biruință contra lor”.Este vorba de așa numitele gaza-le. Termenul este folosit din abundență în cronicile și documentele otomane pentru desemnarea “expedițiilor sfinte” purtate împotriva statelor nemusulmane din Peninsula Balcanică.

De cealaltă parte, reprezentată de statele din Balcani, s-a purtat în secolele XIV-XV o cruciadă antiotomană cu scopul declarat de apărare a credinței creștine, care însemna de fapt, o luptă tenace pentru apărarea independenței statale. Bineînțeles că, o ofensivă războinică neîntreruptă (conform doctrinei djihadului) nu se putea derula fără oprire. Rațiunea de stat a cerut conducătorilor otomani, uneori i-a silit chiar, să stabileasca relații pașnice cu statele din sud-estul Europei.

De la bun început trebuie subliniat , însă, că reglementările de pace, indiferent de terminologia juridică folosită și de conținutul lor nu însemnau decât o stare temporară de pace, o întrerupere provizorie a ostilităților și că atâta timp cât principii nemusulmani rămân suverani peste supușii și teritoriile lor, statele respective rămân tot în “Casa Războiului” chiar dacă pacea-armistițiu s-a încheiat în schimbul unui tribut plătit drept răscumpărare.

Un lucru este clar însă: protectoratul musulman acceptat la un moment dat de domnii munteni și moldoveni, însoțit chiar de plata unui tribut, darea de ostateci, orientarea politicii externe dupa cea a Porții nu atragea după sine pierderea de către Țările Române a calității de subiect de drept internațional.

Activitatea politico-militară și diplomatică a voievozilor români din secolul al XV-lea, dovedește cu prisosință că, practic, ei nu au cedat sultanilor otomani “dreptul de a cârmui”, ci mai mult, au impus acestora “obligația de a le respecta suveranitatea și maiestatea lor” .

Putem argumenta această afirmație cu tratatul de pace încheiat între Ștefan cel Mare (1457-1504) și sultanul Mahomed al II-lea, datat 1480-1481 și din care reiese pe deplin angajamentul sultanului de a nu ataca Moldova (“nici avutul său și nici țara sa”), ba mai mult, de a-l proteja (“va fi ocrotit”) pe domnul moldovean față de alte state vecine .

Încheierea unor astfel de “legăminte contractuale” cu unele state nemusulmane (formula “legământ contractual” este întâlnită în textul privitor la Moldova lui Stefan cel Mare, menționat mai sus) a constituit un criteriu decisiv în înglobarea acestora în Casa Legământului sau Casa Păcii. Ulterior, “teritoriul legământului” va dispare ca noțiune juridică din tratatele de drept otomane, lăsând loc doar Casei Islamului și Casei Războiului.

Încheind această incursiune în dreptul islamic trebuie să menționăm că în existența lor ca state tributare otomanilor în secolul al XV-lea atât Țara Românească (după 1417) cât și Moldova (după 1456) rămân încă sub incidența războiului sfânt dus de turcii otomani cu intenția clară de a le îngloba în lumea islamică prin transformarea în pașalâcuri. De cealaltă parte, o acceptare vremelnică din partea domnilor români a plății unui tribut ca răscumpărare a păcii, situație întreruptă de reluarea luptei armate sau măcar diplomatice, ori de câte ori situația internă și internațională era favorabilă.

Între statul otoman și statele nemusulmane din Balcani guverna în secolul al XV-lea un drept al forței, un drept al celui mai tare, caracteristic însă întregii epoci medievale.

Caracterul, condițiile și durata reglementărilor de pace erau dictate prin urmare, de raporturile reale de forțe dintre beligeranți, raporturi condiționate și ele de conjunctura internă și internațională existentă la momentul respectiv.

De acest lucru erau pe deplin conștienți și voievozii români. O dovedesc cu prisosință cuvintele lui Vlad Țepeș, adresate brașovenilor la 10 septembrie 1456:” trebuie să luați aminte că atunci când un om sau un domn este tare și puternic, poate face pace cum vrea; dar , când este fără putere, unul mai tare va veni asupra lui și va face cu el ce va voi” .

Față în față cu otomanii, această “putere” de care vorbea voievodul muntean era condiționată pe plan intern de eliminarea luptelor pentru tron iar pe plan extern de realizarea unui sistem de alianțe antiotoman între statele din prima linie, sprijinite însă eficient de întreaga creștinătate. Există suficiente exemple pentru a putea afirma că ori de câte ori aceste condiții au fost îndeplinite, succesul a fost asigurat.

Practica politico-militară ne oferă însă, din păcate, mult mai multe mărturii despre modul în care sultanii otomani au știut să profite de luptele pentru tron din Țara Românească după moartea lui Mircea cel Bătrân și din Moldova la mijlocul secolului al XV-lea, de izolarea politică în care s-au găsit aceste state în momentele decisive.

Această situație este dovedită de actul din 5 iunie 1456, document care reflectă poziția domnului Moldovei , Petru Aron, și a Adunării de la Vaslui față de somația din 5 octombrie 1455 a sultanului Mahomed al II-lea. Tributul de 2000 de ducați va fi acceptat “pentru că nu avem nici un fel de sprijin și de ajutor din nici o parte” motivau reprezentanții Moldovei .

Pentru a desemna stabilirea sau reînnoirea unor relații pașnice între statele din sud-estul Europei și Imperiul Otoman, cronicarii bizantini folosesc la modul cel mai general formulele:”a face, a încheia, a întări, a restabili,a lega pace și prietenie”. Cronicarul Ducas consemnează celebrul răspuns al sultanului Mahomed I: “pace dau și pace iau” –un argument decisiv pentru dreptul forței ce guverna la curtea otomană.

De menționat faptul că în relațiile româno-otomane din secolul al XV-lea, potrivit cronicilor bizantine nu este folosit niciodată cuvântul ordin sau poruncă, ci doar tratate de pace , de prietenie, armistiții, convenții, acorduri, alianțe (cunoscute sub termenul generic de capitulații).

Înțelegerile de pace dintre voievozii români și sultanii otomani din secolul al XV-lea sunt menționate de multe ori prin formula jurământului (cu varianta sa legământul) sau a tratatului întărit cu jurământ. Astfel, este consemnată frica românilor conduși de Vladislav al II-lea, domnul Țării Românești ,care participă la lupta de la Kossovopolje (1448) alături de Iancu de Hunedoara, “că nu vor putea scăpa de pedeapsa sultanului Murad al II-lea, din pricina jurământului ce-l aveau cu acesta” .

Stabilirea relațiilor de pace între Imperiul Otoman și Țările Române presupune trei etape. Spre exemplificare vom prezenta condițiile în care Mircea cel Bătrân accepta suzeranitatea otomană, așa cum rezultă din cronica lui Sehabeddin Ahmed: prima etapă- amenințarea sau utilizarea forței (sultanul “s-a îndreptat spre necredinciosul din Țara Românească iar ghiaurii , văzând măreția musulmanilor, au cerut pace”); etapa a doua- negocierile, în urma cărora apar consemnate doar obligațiile viitorilor “tributari”:plata haraciului,trimiterea de ostateci,însoțirea sultanului în expediții militare; etapa a treia- jurământul care întărește încrederea reciprocă în actul contractat obligând cele două părți la respectarea clauzelor păcii (“ei au jurat” ne spune cronicarul turc) .

Jurământul constituie o procedură juridică des întâlnită în Evul Mediu, care avea menirea să întărească încrederea reciprocă în actul contractat.

Faptul că tratatele de pace româno-otomane apar însoțite de jurămintele celor două părți le dă aură de tratate de alianță. Nu este vorba însă de o alianță pe picior de egalitate, ci de “tratate inegale”, cum menționează marele jurist Hugo Grotius, care însă concluzionează că “tratate inegale se încheie nu numai între învingători și învinși, ci și între cei puternici și cei mai puțin puternici, chiar dacă nu s-au măsurat în război” .

“Legămintele contractuale” numite și “capitulații” erau încheiate pe o durată limitată. Ele urmau să-și păstreze valabilitatea fie pe un număr specificat de ani, fie pe timpul vieții celor doi suverani.Astfel, în tratatul încheiat de Mahomed al II-lea și Ștefan cel Mare, se observă că sultanul promitea protecție Moldovei numai în numele său (“nici avutul său și nici țara sa nu vor fi atacate de mine”) neangajând nici un alt urmaș în a respecta acest tratat (“bunăvoința împărătească este numai a mea”, adică a sultanului Mahomed al II-lea) .

Din punct de vedere al dreptului islamic, succesorii la domnie nu se aflau în situația delicată de a rupe un tratat de pace, acesta pierzându-și valabilitatea odată cu moartea predecesorului său. Dacă interesele cereau, aceste tratate puteau fi reînnoite când la conducere venea un nou sultan sau când pe tronul Țărilor Române urcau alți domni.

Reînnoirea tratatelor putea surveni și după înfrângeri armate între sultanii otomani și domnii români, atunci când rezultatul confruntării nu permitea transformarea țării în pașalâc.

Istoricul Ștefan Ștefănescu subliniază ideea alternanței dintre război și pace în relațiile româno-otomane, care a impus Imperiului Otoman respectarea ființei statale românești .De altfel, umanistul italian Filippo Buonaccorsi Callimachus aprecia foarte bine momentul încheierii, caracterul și consecințele tratatelor încheiate de voievozii români cu Poarta Otomană: ”iar valahii, după ce au respins armele și încercările ei,s-au învoit prin tratate nu ca învinși ci ca învingători” .

Tratatul de pace încheiat putea să-și piardă valabilitatea ca urmare a nerespectării acestuia de una din părți. În acest sens, în tratatul încheiat între Ștefan cel Mare și Mahomed al II-lea nu se uita a se preciza că protecția sultanală se acordă “atât timp cât, din partea lui se vor vedea fapte drepte” .

Practic, perioada de valabilitate a tratatului își pierde orice determinare în timp, fiind legată numai de comportamentul părții aflată în inferioritate din punct de vedere militar. Și cum “faptele drepte” ale domnilor români erau stabilite de sultani în concordanță cu interesele Imperiului Otoman și nu nu cele ale Țărilor Române, aceste tratate apar ca rezultate juridico-diplomatice ale unui drept al forței, al dreptului celui mai tare.

BIBLIOGRAFIE:

1. Decei ,Aurel, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, București, 1978

2. Grotius, Hugo, Despre dreptul războiului și al păcii, București,1968

3. Mehmet ,A.,Mustafa, Documente turcești privind istoria României, București,1976

4. Panaite, Viorel, Considerații privind legea păcii în Islamul medieval în “Anuarul

Institutului de Istorie și Arheologie “A.D.Xenopol”,XXIV/2, Iași,1987

5. Papacostea, Șerban, Tratatele Țării Românești și Moldovei cu Imperiul Otoman în

secolele XIV-XV, ficțiune politică și realitate istorică, în “Stat, societate,națiune.

Interpretări istorice”, Cluj-Napoca,1982

6. Ștefănescu, Ștefan, Țara Românească de la Basarab I “Întemeietorul” până la Mihai

Viteazul, București, 1970

7. *** Documenta Romaniae Historica, D,.Relații între Țările Române, București,1977

8. *** Românii în istoria universală, III1, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”,

Iași,1988