Regimul Politic din Romania (1965 1991)

Introducere

Analiza percepțiilor occidentale despre regimul politic din România (1965-1991) reprezintă interesul pentru observarea modalității de afirmare pe plan internațional ale unui sistem politic și nu în ultimul rând receptivitatea cu care aceasta a fost primită. Regimul comunist din România a făcut subiectul analizei multor istorici și sociologi, care au observat maniera în care regimul s-a impus, atât pe plan intern cât și extern, și care au surprins numeroase aspecte si particularități ale regimului, de la represiunea societății, la formarea cultului personalității și până la decăderea regimului.

Scopul acestei lucrări este de a analiza cele mai importante măsuri adoptate de către conducătorul Nicolae Ceaușescu în vederea obținerii recunoașterii occidentale și a afirmării României pe plan internațional, iar într-un final, analiza nivelului de receptivitate cu care acestea au fost primite. Sub conducerea lui Ceaușescu, imaginea țării a secondat imaginea conducătorului, fapt pentru care mai importante decât relațiile stabilite pe plan extern ale Republicii Socialiste Române la acea vreme, sunt relațiile pe care Nicolae Ceaușescu le stabilea cu diverși mari conducători ai lumii.

De-a lungul aflării sale la conducerea țării acesta a executat vizite oficiale intr-un număr foarte mare de state, putini șefi de stat egalându-l în aceasta privința. De asemenea importante oficialități străine au vizitat la rândul lor România. Aceste vizite oficiale „au dat conținut viu și au oferit o deosebită autoritate politicii externe românești, au îmbogățit cu noi sensuri legăturile de colaborare ale poporului român cu toate popoarele lumii în efortul dedicat păcii, independenței și prosperității”.  În cadrul acestor vizite, fie de natură internă sau externă Ceaușescu urmărea recunoașterea României pe plan internațional.

Dintre măsurile adoptate de acesta în urmărirea acestui ideal, menținerea liniei de independență față de Moscova și mai apoi condamnarea publică a invaziei Cehoslovaciei de către trupele sovietice în anul 1968, au fost printre cele mai importante demersuri spre obținerea atenției, considerației și prieteniei Occidentului. De asemenea, susțineau oficialii români, „nu au existat și nu există probleme în viața mondială la a căror rezolvare România să nu fi participat într-o formă sau alta, să nu își fi adus contribuția la soluționarea lor, potrivit intereselor vitale ale poporului nostru, în interesul tuturor popoarelor și păcii și colaborării internaționale.”

Aportul inovator constă în abordarea regimului comunist extern din perspectiva relațiilor diplomatice pe care Nicolae Ceaușescu le-a încheiat la acea vreme cu diferite personalități de mare importanță pe scena politică și la cum acestea , alături de alte mijloace, au dus la afirmarea României pe plan internațional.

Metodologia folosită a vizat două linii principale de cercetare. O primă direcție a constat în studiul lucrărilor de specialitate, al articolelor publicate și al celor on-line pe tema relațiilor externe ale RSR cu Occidentul. Cea de-a doua direcție a constat în analiza articolelor din presa vremii atât din țară cât și din afara ei, analiza unor discursuri susținute în cinstea conducătorului Nicolae Ceaușescu de către mari lideri și conducători ai lumii în cadrul vizitelor acestora in România, cât și din timpul vizitelor lui Ceaușescu peste hotare, precum și analiza unor stenograme ale discuțiilor purtate de conducător cu referire implicită la relațiile externe ale României.

Lucrarea este structurata in 3 capitole. Primul capitol face referire la regimul politic intern din perioada 1965-1989, întrucât acesta a jucat un rol decisiv în formarea percepțiilor occidentale cu privire la țara noastră din acea perioadă. Manifestarea regimului comunist în România, dezvoltarea cultului personalității și mișcările disidenților sunt întâmplări cu influență directă în această direcție.

Cel de-al doilea capitol prezintă politica adoptată de RSR în plan extern, poziția acesteia între Blocul de Vest și cel de Est și participarea la Conferința pentru Securitate si Cooperare în Europa. Acest capitol face referire la drumul parcurs de RSR în planul politic extern, de la obținerea simpatiei și suportului din partea Occidentului, la căderea în dizgrația acestuia, precum și la factorii care au influențat această politică externă fluctuantă.

Ultimul capitol – studiu de caz, intitulat „România – stabilirea relațiilor occidentale” se focalizează pe analiza cronologică a drumului parcurs de România în stabilirea relațiilor cu țările occidentale. Pornind de la momentul venirii la guvernare a lui Nicolae Ceaușescu, studiul de caz analizează evenimentele care au adus România în atenția Occidentului, pornind de la adoptarea politicii de independență față de URSS și până la renunțarea la Clauza națiunii celei mai favorizate oferită de SUA, în anul 1988. Examinarea vizitelor externe ale Conducătorului, a vizitelor unor mari conducători in România (președinții americani Richard Nixon, Gerald Ford, președintele francez Charles de Gaulle), analiza articolelor din presei vremii atât din țară cât și din afara ei, precum și analiza discursurilor politice cu relevanță pentru acest subiect, fac obiectul materialelor de cercetare pentru acest studiu de caz.

Aceasta cercetare își propune așadar o îmbinare a dimensiunii teoretice a subiectului tratat cu o perspectiva practică având drept scop final formularea răspunsului la următoarele întrebări :

– În ce măsură a contribuit politica internă a lui Nicolae Ceaușescu la formarea percepțiilor occidentale cu privire la regimul său? Dar politica sa externă?

– Căror evenimente deosebite s-a datorat imaginea pozitivă câștigată de România în prima parte a regimului lui Ceaușescu ?

– Care au fost motivele care au dus totuși la decăderea regimului, atât în plan intern cât și extern, până la 1989, în ciuda faptului că România dovedise până în anii 1980 a avea o adevărată importanță pe plan internațional?

1. Regimul politic intern

Odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la data de 19 martie 1965 , are loc și sfârșitul unei perioade de schimbări drastice pentru societatea românească. Deși la începutul anilor ’50, România populară era doar un proiect politic, realizat în mare parte datorită mijloacelor de intimidare folosite asupra societății, ocupația sovietică și puterea ideologiei, spre sfârșitul anilor ’60, același proiect politic capătă o identitate proprie și se transformă într-o structură ale cărei legi și norme devin acceptate și asumate de cea mai mare parte a societății. Odată cu renunțarea la universalitatea modelului sovietic si a altor factori de ordin intern ca diminuarea terorii, evoluția sistemelor puterii, îmbunătățirea situației economice și implicit a condițiilor de viață, pe la mijlocul anilor ’60, societatea ajunge la un nivel de adaptare la exigențele regimului. Momentul marcant al desprinderii de Uniunea Sovietica îl reprezintă Declarația din aprilie 1964, în urma căreia partidul comunist își câștigă în fața societății rolul de apărător al valorilor naționale, succesorul lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, înțelegând pe deplin necesitatea susținerii naționalismului pentru obținerea sprijinului popular.

1.1.Regimul comunist din România – scurt istoric

Înțelegerea personalității lui Ceaușescu și explicarea acțiunilor sale din planul intern și extern nu poate fi realizată fără o înțelegere și o scurtă analiză prealabilă a tradiției comuniste românești. Ascensiunea la putere a lui Ceaușescu s-a realizat într-o formațiune politică care punea accent mai mult pe secrete și intrigi decât pe dezbateri și imaginație. Povestea comunismului românesc poate fi descrisă ca un lung șir de comploturi și răzbunări. În nici o altă țară din blocul comunist această formă de guvernământ nu s-ar fi dezvoltat atât de ușor. Succesul lui Ceaușescu în viața politică a fost facilitat de angajamentul acestuia față de politica lui Stalin. Spre deosebire de situația din Bulgaria, Ungaria , Polonia, Partidul Comunist Român, a fost o mișcare în întregime dominată și adesea ofensată de Internaționala Comunistă. A reușit să iasă în evidență doar cu ajutorul armatei sovietice după 1944, legitimitatea sa devenind astfel un subiect controversat chiar și după încercările lui Gheorghiu-Dej de a simula o renaștere a țării intre 1963-1964. Ceaușismul poate fi astfel considerat o încercare disperată a elitelor de a-și impune autoritatea internă și câștigarea prestigiului internațional prin punerea în evidență a unor calități ce le-au lipsit întotdeauna până la acel moment: prestigiu național și influență. Vladimir Tismăneanu spunea: „ Ceaușismul nu este neapărat o violare a cursului natural al lucrurilor, ci mai degrabă o exagerare a unui sindrom deja existent, caracterizat de voluntariat și fanatism și un angajament de neclintit față de politica lui Stalin.”

În unele închisori s-au folosit în anii ’50, cu încurajarea partidului comunist, metode crunte de reeducare ca violența fizică și psihică. Experimentul de la Pitești fiind un exemplu celebru pentru acest gen de reeducare. La aceste metode putem adăuga deportarea ,,chiaburilor” din Banat în Bărăgan, când peste 80.000 de oameni, în special șvabi, au fost arestați și trimiși în Bărăgan, pământurile și averile fiindu-le confiscate. După 1964, mai ales in anii 80, regimul închisorilor și tortura fizică au fost înlocuite cu alte metode de teroare: teroarea psihologică. Dezinformarea populației și manipularea ei s-a făcut printr-o puternică rețea de informatori. Aceștia foloseau metode subtile de supraveghere a oamenilor și racolau diverse persoane pentru a spiona viața familiilor și a comunităților. S-au folosit diferite metode de teroare psihologică: ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor poștale, a domiciliul obligatoriu sau a dosarului personal. Frica devine parte componentă în mai toate segmentele sociale iar Securitatea se ocupa cu promovarea acesteia.

Printre realizările memorabile din perioada regimului Ceaușescu se numără terminarea Canalul Dunăre – Marea Neagră, Transfăgărășeanul, Barajul Bicaz și Casa Poporului . Pentru realizarea Canalului Dunăre – Marea Neagră, spre exemplu, s-au folosit pe lângă muncitorii detașați acolo și zeci de mii de deținuți, mai ales deținuți politici. Mii de persoane au trudit pană la exterminare pe acest șantier, numărul exact de victime nefiind cunoscut nici în prezent. Lucrările la acest șantier au fost întrerupte in anul 1953 și reluate 20 de ani mai târziu. Pentru că în România, politica statului totalitar s-a manifestat printr-o impunere forțată a reformelor sale, cei care se opuneau dispozițiilor erau arestați, maltratați, lipsiți de drepturi, obligați la muncă forțată, închiși, executați sau expulzați. Câțiva dintre deținuții politici care au sfârșit în celebrele închisori de înaltă securitate din Sighetul Marmației, Gherla, Râmnicu-Sărat sunt Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaș, Mircea Vulcănescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Brătianu, Titel Petrescu și Corneliu Coposu.

1.2. Cultul Personalității

Nicolae Ceaușescu preia în martie 1965 funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român, la doar câteva zile de la moartea liderului comunist Gheorghiu-Dej, și își începe activitatea prin redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Totodată, susținând că România a devenit o țară socialistă decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Socotind ascensiunea lui Ceaușescu ca una lipsita de pericole, grupul elitelor, permite în 1967, prin încălcarea articolului 13 din dispoziția adoptată în cadrul Congresului al IX-lea, ca acesta să preia funcția de președinte al Consiliului de stat.

Profitând de încălcarea acestui articol care interzicea cumulul de funcții, Ceaușescu mărește continuu atribuțiile Consiliului, subordonându-i atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al Apărării, creat în 1968. În scurt timp Consiliul de Stat devine dintr-o instituție onorifică, un ansamblu de conducere propriu-zis, preluând și din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Preluarea puterii capătă formă definitivă in 1969, când la congresul al X-lea, cea mai mare parte din membrii Prezidiului Permanent fuseseră deja promovați, începând cu anul 1965, la dorința lui Ceaușescu. Având drept scop împiedicarea formării unei baze de putere, în aprilie 1972 Ceaușescu hotărăște și anunță „rotirea efectivului” ca un principiu de bază al partidului, în urma căruia demnitarii statului și membrii de partid sunt schimbați periodic, în funcție de decizia secretarului general. La un an distanta, în iunie 1973, în Comitetul Executiv, care avea să devină o a doua putere în stat, intră și șotia acestuia, Elena Ceaușescu.

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai ieșit din comun, atingând în anii ’80 cote foarte înalte. Deși mulți cercetători susțin că debutul acestuia este reprezentat de vizita efectuată de Nicolae Ceaușescu în China și Coreea de Nord, în anul 1971, vizită despre care se spune că l-a impresionat profund pe Ceaușescu, alții consideră că declanșarea fenomenului a avut loc mult mai devreme, încă din 1968. Fiind lipsit de o educație solidă, dictatorului i-a plăcut acest „spectacol” dedicat lui, într-o oarecare măsură contribuind și la amplificarea acestuia. La scurt timp a fost pusă la punct o adevărată propagandă care a generat un cult al personalității de-a dreptul șocant, nemaintalnit de la moartea lui Stalin . Acest cult al personalității nu a fost insă opera lui Nicolae Ceaușescu, un rol important în evoluția acestuia jucându-l o grupare formată din activiști, artiști, literați și ziariști care au realizat foloasele ce aveau sa iasă din slăvirea liderului de la București (câștiguri materiale, poziții sociale, posibilitatea de a călători in străinătate).

Revenind la Ceaușescu personal, Edward Behr arată cum în numeroase istorii scrise în perioada lui Ceaușescu, trei personalități, revin obsedant alături de dictator: Burebista (care se implicase în politica internă a celui mai important stat a vremii sale, Imperiul Roman, așa cum Ceaușescu avea pretenția de a fi un arbitru în relațiile internaționale), Decebal și Mihai Viteazul. Edward Behr pomenește și faptul că în diverse comentarii referitoare la domnia lui Mihai Viteazul, istoricii oficiali au adăugat că patru dintre căpitanii lui Mihai Viteazul s-au stabilit în Scornicești, lăsând loc să se înțeleagă că Ceaușescu putea fi un urmaș al lor.

Presa folosea si ea, expresii ca: „tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Se foloseau de asemenea și apelative precum „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Soția sa, primește apelative ca „savant de renume mondial” și „mamă iubitoare” a poporului. Deși nici aceasta nu era beneficiara unei educații solide, ea avea dreptul de a se semna cu „Doctor honoris causa multiplu” Elena Ceaușescu, întrucât mai multe universități din lume îi oferiseră aceste titluri pentru merite politice cu scopul de a obține avantaje politice și comerciale. Așadar acordarea acestor titluri reprezenta o monedă de schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau autentice. Nicolae Ceaușescu a primit la rândul sau un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa.

Pavel Câmpeanu, unul dintre cei care au studiat problema cultului personalității lui Ceaușescu, a identificat și câteva trăsături de bază ale acestuia: „Ceaușescu își instituie propriul cult nu pentru a-și impune legitimitatea, ci după ce, în august 1968, o dobândise atrăgându-și sprijinul societății pentru atitudinea de apărător al independenței naționale; – identitatea dintre persoana dictatorului și independența țării stătea la baza cultului; astfel, deși se admitea că Ceaușescu personifica independența României, se omitea faptul că el patrona un regim comunist foarte dur; centrat în jurul independenței naționale, cultul lui Ceaușescu devine, în subsidiar, cultul națiunii; în consonanță cu mitul exacerbat al personajului, fervoarea naționalistă formează nucleul unei ideologii de esență populistă.”

Urmărindu-și îndeplinirea visului de a primi un Premiu Nobel pentru Pace, Nicolae Ceaușescu depune, după 1967, mari eforturi pentru a juca rolul de intermediar în conflictul israeliano-palestinian, profitând și de faptul că la acea vreme România era singura țară în contact oficial cu ambele popoare. Tot în acest scop, în anul 1986, acesta organizează un referendum ce avea ca scop votarea reducerii cheltuielilor și a personalului Armatei Române cu 5%. Cu toate acestea liceenii sunt obligați în continuare să ia parte la pregătiri militare în cadrul departamentelor P.T.A.P. La inițiativa dictatorului, sunt convocate frecvent mari „adunări populare” pentru susținerea păcii mondiale, la care oamenii sunt obligați să se prezinte. Paradoxal acestor eforturi, pe parcursul „epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de armament.

1.3.Mișcări de rezistență anti-comuniste

Ceaușescu a folosit ca mijloc de subminare a societății politica de îndoctrinare și manipulare, prin supravegherea populației și creșterea numărului de informatori. Direcția de Cercetări Penale a Securității reprezentantă a terorii și fricii, împreună cu foamea și frigul, au devenit principalele arme de supunere a populației. Dorințele de independență au fost aspru sancționate, atât în cazul grevei minerilor din Valea Jiului (1977) sau a mișcării de la Brașov (1987). Tot atât de prompt au fost înăbușite protestele lui Paul Goma (1977), ale SLOMR-ului doctorului Ionel Cană (1979) sau atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv și Gheorghe Ursu (ucis în arest în 1985).

În anul 1977 are loc prima mișcare însemnată organizată ca forma de protest împotriva sistemului comunist, și anume revolta din Valea Jiului. Minerii s-au adunat și si-au făcut auzite doleanțele prin liderul lor, Constantin Dobre. La discuții a participat însuși președintele țării, Nicolae Ceaușescu, care a făcut o serie de promisiuni fără acoperire cu scopul de a liniști mulțimea. În ciuda acestor promisiuni, la scurt timp după încetarea protestelor, regimul comunist a trecut la pedepsirea celor implicați. Au fost interogați peste 600 de mineri, au fost întocmite dosare penale și dosare de internare la spitalele psihiatrice iar unii protestatari au fost pedepsiți cu închisoarea, primind pedepse între 2-5 ani de închisoare corecțională la locul de muncă. Zona a fost puternic securizată și supravegheată dorindu-se evitarea scurgerii informațiilor în Occident, astfel au fost infiltrați securiști între muncitori, pentru a menține ordinea. Cu toate acestea, în anul 1987, la data de 15 noiembrie are loc o nouă revoltă: revolta muncitorilor din secția 440- Matrițe de la Uzina ,,Steagul Roșu”, Brașov. Pe fondul unei nemulțumiri salariale, angajații secției sistează pornirea mașinilor în fabrică pe timpul orelor de serviciu.

Fiind sfidați de conducerea unității, aceștia ies din incinta fabricii, îndreptându-se către Comitetul Județean al orașului. Pe stradă li se alătură studenți și populația orașului, astfel încât se formează o coloană de mii de oameni care ajung să militeze împotriva regimului. Ajunși la Comitetul Central, oamenii devastează birourile. Securitatea și miliția sunt luate prin surprindere și nu ripostează. A doua zi însă forțele Securității îi arestează pe cei care au participat la evenimente iar aceștia sunt supuși metodelor de tortură, sunt arestați și anchetați în București pentru câteva săptămâni, iar la final toți cei implicați în evenimente sunt judecați și condamnați.. În anii 1980, pe fondul unor degradări accentuate și fără precedent ale condițiilor de viată, nemulțumirile populației se transformă în ură față de dictatura comunistă. Astfel, pe fondul general al nemulțumirii poporului român și în contextul relaxării politicii URSS, în decembrie 1989, va avea loc la Timișoara revoluția populară, care se va propaga atât la București, cât și în toate orașele tării și va culmina cu înlăturarea regimului comunist.

1.4.Concluzie

Fără scurta menționare a câtorva dintre aceste întâmplări ce au avut loc pe plan intern nu am fi putut explica mai departe, în capitolele următoare, rolul jucat de regimul politic din România pe plan internațional și evenimentele cărora s-a datorat într-un final decăderea acestuia. În mare parte, regimul totalitar comunist din România a fost identic cu cel din țările în care s-au instaurat astfel de regimuri dar a avut însă anumite particularități care l-au deosebit de acestea într-un sens pozitiv sau negativ. Regimurile comuniste din Europa au fost impuse de Uniunea Sovietică, aplicate după modelul sovietic. Maniera în care aceste regimuri s-au instaurat și menținut a fost una forțată, recurgându-se în acest scop la represiuni sângeroase în toate statele respective, la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cu impunerea unui singur partid declarat ca forță politică conducătoare. Atât in cazul economiei cât și a politicii acestor țări, acestea erau subordonate Uniunii Sovietice, fiind în felul acesta încălcată independența și suveranitatea acestora