Razboiul Civil Si Implicatiile Sale Internationale
CAPITOLUL I. Noțiuni generale cu privire la drepturile omului
Drepturile omului Sunt recunoscute ca fiind o preocupare insistentă a filozofilor, juriștilor și a altor categorii de gânditori din diferite epoci ale umanitătii. Ce este omul? Cum să trăiască? Cum să fie ocrotit? Si multe asemenea întrebari au frământat, încă de la începuturi, multe minți luminate și înțelepți ai antichității, care au dat răspunsuri, în primul rând, prin prisma a ceea ce le conferea viața din jurul lor.
Abordarea pe plan internațional a problemei drepturilor omului s-a produs în strânsă legătură cu procesul general de cristalizare și definire a idealurilor social-umanitare fundamentale. Protecția juridică a drepturilor omului pe plan internațional este totuși un apanaj al lumii modern, al contemporanității. Ea s-a dezvoltat odată cu dreptul internațional și am putea spune că elemental incipient l-a constituit unele convenții internaționale care se refereau la dreptul umanitar, in primul rand, si in mod special “la umanizarea razboiului”.
Procesul elaborarii drepturilor omului pe plan internațional a înternațional a înregistrat, în anii ce au trecut de la înființarea Organizației Națiunilor Unite, o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea și a celei de “a treia generații” a drepturilor omului.
Dacă inițial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic ca drepturi ale omului și cetațeanului “prima generație”, dacă apoi preocupările pe plan social au degenerate necesitatea recunoaștwerii și includerii în constituțiile statelor a unei “a doua generații” a drepturilor omului, drepturile economice și sociale, în timp solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor in făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor dintr-o “a treia generație: dreptul la viață, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la un mediu inconjurător sănătos de viață.
Expresia “drepturile omului” evocă drepturile ființei umane, ființă înzestrată cu rațiune și conștiință, și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile și imprescriptibile. Se poate observa că în documentele internaționale și interne sunt fregvent utilizați termenii drept sau libertate.
Astfel, se folosește termenul „drept” atunci când este consacrat dreptul la viață, dreptul la informație, dreptul la vot, etc. În schimb se utilizează termenul „libertate” atunci când se reglementează libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor etc. Având în vedere această terminologie uanțată, se pune întrebarea: există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept și libertate? Răspunsul dat în literatura de specialitate este că din punct de vedere juridic, drepul este o libertate, iar libertatea este un drept, neexistând deosebiri de natură juridică între cele două noțiuni.
Explicația acestei nuanțări poate fi gasită în evoluția istorică a concepției asupra drepturilor omului. La început, au fost consacrate juridic libertățile, ca exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste nu presupuneau din partea celorlalți decât o atitudine generală de abținere. Ulterior ca rezultat al evoluției libertățiilor s-a cristalizat conceptul de drept al omului care implică obligații corelative, măcar de apărare, în sarcina autorităților statale, ceea ce înseamnă că aceste libertăți trebuiau nu numai proclamate, ci și promovate, protejate și garantate. Astăzi se poate constata că între drept și libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic.
Unele explicații comportă și expresiile: drepturi ale omului și drepturi ale cetățenilor. Într-o societate organizată în stat, omul se prezintă din punct de vedere juridic sub trei ipostaze distincte: cetățean, străin sau apatrid. Pe planul realităților juridice naționale, omul devine cetățean, drepturile sale naturale fiind proclamate și asigurate prin Constituția statului al cărui cetățean este, sub denumirea de drepturi (libertăți) cetățenești.
Constituția unui stat consacră, pe lângă drepturile naturale ale omului, și alte drepturi care rezultă din acestea sau le asigură existența, ori sunt necesare protejării și dezvoltării sistemului social. Dacă cetățenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituție, străinii și apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele și, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile ființei umane. În acest mod, se poate concide că drepturile omului pe planul realităților universale devin drepturi ale cetățenilor pe planul realităților interne ale fiecărui stat.
Ținând cont de cele precizate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemneaza acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indinspensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, dtrepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi. (prof. I. Muraru).
Potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță între acestea și legile interne, au prioritate legiile internaționale.
Între cele trei generații de drepturi ale omului se manifestă o strânsă și permanentă legătură, deoarece devin tot mai evident în actualele condiții ale evoluției societății internaționale că drepturile politice și civile nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viața economic și socială, tot așa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate efficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din “generația a treia”. De aceea încercările de a exagera importanța unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute – indifferent despre care drepturi este vorba – riscă să aducă o atingere gravă conceptului însuși de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viața internă a fiecărei țări și în raporturile mondiale.
În zilele noastre s-a lansat o adevarată campanile mondială de informare asupra drepturilor și libertățiilor fundamentale ale omului. La Geneva și în alte centre cu activități specific în domeniu, s-au publicat numeroase documente, în principalele limbi internaționale, privind drepturile omului.
În țara noastră, din anul 1945 și până în decembrie 1989, nu au existat practice politice și democratice in nici un domeniu al vieții sociale și au lipsit reglementări juridice în sensibila problematic a drepturilor omului. În aceste condiții, orice aport în domeniul legislative, cu accent în problematica drepturilor omului, din partea specialiștilor și a oamneilor politici, permite realizarea și perfecționarea cadrului juridic în care se desfășoară activitatea complex a societății românești, statului revenindu-I obligația să creeze mecanismele necesare garamntării respectării drepturilor și libertăților fundamnetale ale omului, la nivelul cerințelor standardelor și prevederilor actelor normative și experienței țărilor cu o îndeluungată tradiție democratic.
Importanta drepturilor omului în epoca contemporană
Fiind una dintre temele cele mai largi abordate pe plan internațional – problema drepturilor omului – a fost și se menține în central preocupărilor statelor, ca și al unor importante organism și reuniuni internaționale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Acum, la inceput de secol și de mileniu, omenirea reflectează asupra diguranței ființei umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii, este mai bine protejată decât în trecut.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult decât oricând preocupata de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusive prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce form ear lua ele.
Acest interse manifestat față de problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori “ignorarea, uitarea sau disprețul față de OM” au dus la situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistrează astăzi pe mapamond.
Putem conchide astfel că problematica drepturilor omului ține în mod esențial de relațiile dintre om și mediul social, care este în permanent evoluție (conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferențele culturale, sărăcia, terorismul,corupția).
Drepturile omului au devenit una dintre ideile central ale vremii, care tinde a fi acceptată de toate statele lumii dincolo de diferențele istorice, culturale, economice.
Interesul manifestat de comunitatea internațională față de drepturile omului – elemental esențial ce asigură progresul, bunăstarea și civilizația în orice societate – este probat în primul rând de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250 instrumente, care enumără si reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizația Statelor Americii și Organizația Unității Africane. Deci, parallel cu acțiunea statelor member ale comunității internaționale, concentrate îndeosebi în sistemul ONU; s-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi: “Actul final al Conferinței de la Helsinki” din 1975, Viena 1986, Carta de la Paris – 1990, s.a. adoptate în cadrul organizației pentru securitate și cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 “Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care în prezent sunt părți 34 de state”. Pe continental latino-americana fost adoptată în 1986 la San Jose “Convenția americană privind drepturile omului”, iar pe continental African “Carta africană a drepturilor omului și drepturilor popoarelor”.
Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalității acestora. De asemenea au fost concepute și puse în aplicarer sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel internațional, ființa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict armat, ori situații de dezastre natural sau tehnologice.
Astfel, pe langa mecanismele comunitatii international, in unele state au fost constituite unele structuri de asistență juridică și sociala care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan național. Așadar în cazul barourilor de avocațidin unele state a fost constituită o comisie care se preocupă în special de protecția drepturilor omului în chestiunin juridice, în altele se acordă asistență juridică gratuită persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete si asociații ale drepturilor omului, care sfatuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalitățiilor de a integra standardele internaționale de protecție în legislație sau în practică. În România un asemenea rol este deținut de Asociația Română de Drept Umanitar.
Mijloacele practice prin care asigură respectarea acestor drepturi sunt extreme de diverle state a fost constituită o comisie care se preocupă în special de protecția drepturilor omului în chestiunin juridice, în altele se acordă asistență juridică gratuită persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete si asociații ale drepturilor omului, care sfatuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalitățiilor de a integra standardele internaționale de protecție în legislație sau în practică. În România un asemenea rol este deținut de Asociația Română de Drept Umanitar.
Mijloacele practice prin care asigură respectarea acestor drepturi sunt extreme de diverse și uneori se deosebesc nde la un stat la altul. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor, care au fost prejudiciate în dreptul lor să se adreseze justitiei. Într-o serie de constituții a fost recunoscută și consacrată instituția Ombudsman-ului denumit și Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.
Însă, este evident că în ciuda progreselor realizate în direcția protecției și garantării drepturilor omului, în unele părți ale lumii prin mențienerea unor factori de insecuritate o serie de drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viață, sunt puse în pericol sau nu sunt garantate. În țările cele mai sărace din Africa, Asia și pe alte continente, o mare parte a populației trăiește în cea mai cumplită mizerie, fără să poată spera la o viață mai bună. Educația, cultura, sănătatea sunt noțiuni abstracte pentru ei.
Astfel, conform raportului privind dezvoltarea umană pe anul 1997, circa 1,3 miliarde de oameni trăiau cu un venit de mai puțin 1 dolar pe lună, circa un milliard erau analfabeți, perste un milliard nu aveau apă curentă, iar peste 800 milioane suferau de foame sau nu aveau asigurată alimentația necesră.
În aceste condiții comunitatea internațională nu poate rămâne insensibilă și ca urmare s-au luat unele măsuri. Astfel, Conferința la nivel înalt pentru dezvoltare socială de la Copenhaga din 1995, a recunoscut obiectul eredicării sărăciei cs pe un imperative etic, social, politic si moral al omenirii. Adunarea Generală ONU a declarat ca 17 octombrie ca Zi Internațională a eredicării sărăciei, anul 1996 ca An Internațional al eredicării sărăciei si perioada 1997-2006 ca Deceniu pentru eredicarea sărăciei.
În acestă direcție a depășit obstacolele ce stau în calea realizării drepturilor omului, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenția Internațională pentru reprimarea înființării terorismului.
Un alt factor ce sfidează drepturile omului sunt conflictele armate, izbucnite pe Terra ce face zeci de milioane de victim, degradează mediul natural, putând provoca catastrophe ecologice. Au existat situații în care forța și amenințarea cu forța au fost folosite pentru impunerea respectării drepturilor omului. Aceste acțiuni se sprijină pe faptul că printer orientările de bază impuse de normele dreptului internațional se numără și combaterea și reprimarea încălcărilor massive și flagrante ale drepturilor omului.
Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Iugoslavia, unde NATO a interveneit militari, plecând tocmai de la odeea apărării drepturilor unei minorități entice, desconsiderată și condamnată la frustrări sub paravanul suvenarității naționale. Dar, după cum au constatat și pacifiștii care se împotriveau în 1999 intertvenției NATO împotriva dictatorului Miloșevici din Iugoslavia, acea tactic a fost decesivă în subminarea unei puteri ilegitime.
Totuși, scopul liderilor military cu sediul la Bruxelles, de a-i determina pe sârbi să respecte drepturile albanezilor din Kosovo, nu și-a atins ținta, ci a contribuit în primă instanță la emigrarea masivă a acestora din zonal or natalăș spre țările vecine.
Privind din această perspectivă a drepturilor omului este îngrijorător faptul că tertorismul constituie politică de stat în unele țări, guvernele respective acționând sub pretextul idealului identității naționale sau al revendicărilor de natură religioasă.
În ultimul timp se poate vorbi de un adevărat terorism religios în câteva zone ale lumii, terrorism care nu lasă pe nimeni indifferent, fiindcă el reprezintă o întoarcere în trecut a zonelor respective, o îndepărtare de valorile și sensurile civilizației. Convingătoare sunt în acest sens întâmplările din Afganistan, unde așa zișii talibani, studenții fundamentaliști ai Islamului, au preluat frâiele guvernării, instalând legi care au făcut ca această țară din Asia să intre în regres, să se întoarcă spre un trecut de care credea că s-a îndepărtat pentru totdeauna.
Evenimentele tragic petrecute în SUA la 11 septembrie 2001 au arătat cu claritate că terorismul este un flagel ce cuprinde înterg mapamondul.
Referindu-se la aceste întâmplări Koichiro Matsunra – director general UNESCO – afirmă că “Atacul înfiorător și nemilos împotriva SUA a fost și un atac împotriva idealurilor demnității umane și democrației în lumea întreagă”, iar Mary Robinson le califica “drept crime împotriva umanității și afronturi grave aduse drepturilor omului.”
Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii8 generalizate că acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, asistăm la desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri no ice generează acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, dreptul internațional umanitar cu subramura sa în plină evoluție, dreptul umanitar al mediului, dreptul internațional al refugiaților si dreptul internațional al derzvoltarii umane, toate ținând a fi reunite într0un concept nou Drept Uman, destinat să guverneze o cultură umană universal.
1.2. Principalele organizații și organe internaționale care au atribuții și preocupări în domeniul promovării și protecției drepturilor omului.
Organizațiile internaționale guvernamentale sunt constituite de către state, ca subiecte principale de drept internațional public, în scopul de a crea un cadru organizatoric care să faciliteze cooperarea și colaborarea statelor în anumite domenii ale relațiilor internaționale. Aceste organizații sunt în general forme permanente, instituționalizate, ale cooperării dintre state în anumite domenii.
Definirea acestor organizații este dificilă datorită marii lor variații, ca urmare a obiectivelor și scopurilor lor diferite. Datorită acestui fapt în literature de specialitate sunt date numeroase definiții organizațiilor internaționale guvernamentale. Astfel, organizația internațională este definită ca fiind “colectivitatea compusă din state sau alte colectivități și care nu aparțin aceluiași stat, urmărindun interes comun prin intermediul organelor sale” ori “o asociație de state suverane urmărind un inters comun prin intermediul organelor care îi sunt proprii”. O astfel de definiție este dată de Ion Diaconu, care arată că: multilateralele între state, în diferite domenii, într-un cadru instituționalizat, pentru înfăptuirea unor obiective stabilite și pe baza unor reguli înscrise în statute și alte documente ale acestora.
Definiția de drept internațional public a organizației internaționale guvernamentale este dată, până în prezent, de Convenția internațională asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu character universal, din 14 martie 1975, prin care se apreciază că prin organizație internațională se înțelege “o asociație de state constituită într-un tratat, dotată cu o constituție și organe commune și având personalitate distinct de cea a statelor membre”. Această definiție cuprinde elementele esențiale pentru caracterizarea unei organizații internaționale guvernamentale:
Organizația internațională guvernamentală este o asociație liberă a statelor, constituită pe baza unui tratat internațional multilateral, fiind o formă de cooperare permanent, instituționalizată, pentru realizarea unor scopuri commune în relațiile internaționale;
Tratatul de constituire a organizației exprimă acordul de voință al statelor fondatoare ale organizației și este, totodată statutul pe baza căruia funcționează organizația internațională, statutul organizației fiind un tratat internațional este guvernat de normele “dreptului tratatelor” din dreptul internațional public. De asemenea, el trebuie să fie în concordanță cu normele imperative ale dreptului internațional public pentru a fi legal;
Organizația internațională guvernamentală poate avea o personalitate juridică, atribuită ei prin actul constitutive, personalitate distinct de cea a statelor member. Statutele unor organizații internaționale guvernamentale acordă anumite competențe acestora necesare îndeplinirii funcțiilor lor. În temeiul acestor competențe, organizația internațională are o anumită funcționalitate față de statele member și fața de alte organizații internaționale. Personalitatea juridică a organizației internaționale este un element principal pentru caracterizarea unei astfel de organizații, ca subiect de drept internațional public.
Datorită numărului mare de organizații intertnaționale care există în societatea internațională și a varietății lor, s-a impus necesitatea clasificării lor după anumite criteria.
După deschiderea lor spre statele comunității internaționale și cuprinderea acestora, organizațiile internaționale se impart în:
Organizații intetnaționale cu vocație universal, care sunt dechise tuturor statelor indifferent de situația lor geografică: Societatea Națiunilor, ONU, instituțiile specializate ale ONU;
Organizațiile regionale, care cuprind, în general, statele numai dintr-o anumită regiune geografică: Organizația Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizația Unității Africane.
După calitatea membrilor lor în domeniul relațiilor internaționale, organizațiile internaționale se impart în:
Organizații cu competență general, în sensul că pot dezbate principalele problem ale relațiilor internaționale;
Organizații cu competență special, care se preocupă de colaborarea statelor member într-un domeniu limitat al relațiilor internaționale;
După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale, ele se impart în:
Organizații deschise participării tuturor statelor lumii și aqltor entități din relațiile internaționale (ONU și în general organizațiile cu vaocație universală);
Organizațiile închise la cre participă numai statele fondatoare (de obicei organizațiile militare);
După obiectul organizației internaționale, ele se clasifică în organizații economice, politice, militare, comerciale, culturale, ștințifice etc.
Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO), instituție națională, independentă, este învestită prin legea de înființare cu atribuții de cercetare, formare, informare și consultanță. Legea stabilește, de asemenea, garanții ale independenței și echidistanței, în concordanță cu criteriile stabilite pentru acest tip de instituții de către ONU și Consiliul Europei, care recomandă înființarea lor în toate statele democratice.
Încă de la înființarea institutului, între Centrul ONU pentru drepturile omului de la Geneva și România s-a încheiat un acord privind aplicarea unui Program de asistență tehnică pentru mai mulți ani. La încheierea Programului, în evaluarea finală, acesta a fost apreciat drept "primul program cu adevărat amplu de servicii consultative și asistență tehnică întreprins de Centrul pentru drepturile omului".
Deși în schița de principiu i se rezervase doar rolul de adresant al unora dintre activitățile de asistență, IRDO și-a asumat rolul de partener și coorganizator, cum a și fost considerat încă de la bun început de Centrul ONU de la Geneva.
În cadrul acestui program, s-au derulat mai multe serii de cursuri, adaptate cerințelor specifice ale diferitelor grupuri profesionale. Este vorba despre ciclurile "Drepturile omului în administrarea justiției", "Predarea și învățarea drepturilor omului", "Mass-media și drepturile omului", "Drepturile omului și problema minorităților", "Prevenirea și rezolvarea conflictelor dintre cetățeni și administrația locală", "Drepturile copilului" etc.
Beneficiarii acestora au fost judecători, procurori, avocați, membri ai personalului din poliție și penitenciare, din învățământul primar, secundar și superior, din administrația centrală și locală, reprezentanți ai mass-media și ai organizațiilor neguvernamentale cu preocupări în domeniul drepturilor omului etc.
După cum se apreciază și în raportul de evaluare al Comisiei ONU pentru drepturile omului, "IRDO a devenit un factor activ central, atât în ceea ce privește asistența în organizarea seminariilor, cât și în ceea ce privește producerea și difuzarea de materiale informative. Într-adevăr – arată în continuare experții ONU – în multe privințe IRDO a fost partenerul local al centrului acționând ca un contact neoficial între centru și funcționarii și agențiile guvernului, furnizând sprijin logistic, adresând invitații participanților, recrutând experți locali, traducând și difuzând materialele programului, asigurând premisele și facilitățile tehnice necesare. Este clar că fără ajutorul său, programul nu ar fi avansat atât de eficient pe cât a făcut-o".
Volumul activităților de formare a formatorilor a crescut an de an, Institutul trecând la organizarea intensă a cursurilor la nivel zonal și apoi județean.
În activitatea Institutului Român pentru Drepturile Omului, normele și standardele înscrise în tratatele internaționale cu privire la drepturile omului, precum și jurisprudența în materie a tribunalelor internaționale reprezintă un obiect permanent de preocupare la nivelul tuturor atribuțiilor sale specifice, constând în cercetare, formare, informare și consultanță.
În rapoartele publicate se regăsește o imagine detaliată a ansamblului acestor activități, cele mai multe organizate de Institut în parteneriat cu Parlamentul României, Guvernul și ministere cu atribuții specifice, precum și cu organizații neguvernamentale cu preocupări în domeniu.
Dintre acestea vom menționa pe scurt doar câteva, și anume cercetările consacrate instrumentelor internaționale și drepturilor pe care le cuprind, publicate în revista "Drepturile Omului" și/sau în cadrul reuniunilor științifice, cursurile de formare de formatori organizate pentru diferite categorii profesionale. De asemenea, menționăm volumul intitulat "Jurisprudența Curții europene a drepturilor omului", autor Vicent Berger, fost șef al Grefei Tribunalului de la Strasbourg, din care au apărut până acum cinci ediții în limba română, ieșite de sub tipar, fiecare, la doar câteva luni după noile ediții franceze; volumul "Din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului – Cazuri privind România", precum și lucrarea grupând reglementările internaționale la care România este parte, în două volume, ajunse acum la a șasea ediție.
Instrument de lucru indispensabil pentru cei ce sunt primii chemați, prin activitatea profesională, să pună în practică standardele și normele internaționale în domeniul drepturilor omului și termen de referință pentru titularii acestor drepturi, volumul întâi cuprinde ansamblul reglementărilor cu caracter universal, traduse în limba română, de la Declarația Universală a Drepturilor Omului și actele cu caracter general, la convențiile privitoare la drepturi specifice și la protecția unor categorii de persoane.
Din cuprinsul celui de-al doilea volum consacrat tratatelor regionale, menționăm, pe lângă Convenția europeană a drepturilor omului și protocoalele sale adiționale, capitolele referitoare la prevenirea torturii, sănătate publică, educație, cultură, protecția mediului, circulația persoanelor, protecția datelor, a minorităților, Carta socială europeană și, în mod special, pe cele consacrate unor domenii precum dreptul civil, penal, public și bioetica.
În ceea ce privește activitatea de educație pentru drepturile omului desfășurată de IRDO, o recunoaștere internațională o constituie și acordarea de către Comisia Națională pentru Drepturile Omului de pe lângă primul ministru al Republicii Franceze în anul 1998 a unei mențiuni cu ocazia celei de a 50-a aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului. De asemenea, IRDO a fost ales în diferite structuri ale unor organisme internaționale consacrate promovării și protecției drepturilor omului.
Capitolul II. RELATIILE CIVIL-MILITARE
2.1. Concepte
În compunerea sistemului social global intră, alături de subsistemul politic, economic etc. și subsistemul militar. Armata este componența de bază a subsistemului militar și se află într-un ansamblu complex de relații cu celelalte subsisteme. Societatea este considerată o totalitate complexă ce ia naștere ca urmare a interacțiunii diferitelor sisteme sociale.
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naționale, regionale, locale, profesionale ale cetățenilor – asocieri care să fie benevole, democratice, tolerante și necontrolate sau manipulate de către stat sau partidele politice.
Armata este o instituție cu un sistem propriu de organizare, conducere și ierarhizare, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor și dispozițiilor comandanților și șefilor.
Organizarea, caracterul și evoluția armatei sunt determinate de:
– tipul și forma puterii de stat;
– progresele în domeniul științei și tehnicii;
– posibilitățile economice, tehnico-științifice și demografice ale fiecărui stat;
– politica internă și externă a acestuia;
– tradițiile și specificul național al fiecărui popor;
– poziția geografică, dimensiunile și caracteristicile teritoriului țării.
Armata permanentă presupune:
– existența unui corp de comandă profesionalizat, care organizează și
conduce trupele în conformitate cu directivele puterii de stat;
– aplicarea integrală și continuă a normelor vieții și activității militare;
– disciplina militară fermă;
– continuitatea instruirii;
– înzestrare cu tehnică și armament adecvate.
La scară socială puterea este rezultanta cumulării mai multor factori materiali și spiritual: economici, sociali, culturali, ideologici, tehnico-științifici, geo-spațiali, demografici, psihici morali, religioși etc. Julien Freund în lucrarea "Esența politicii" – 1965 întrebându-se unde este puterea, răspunde: "Ea este în sindicate, în presă, partide, asociații de toate felurile, în academii și laboratoarele tehnice și științifice, ea este în guvern".
Puterea este potențialitate, forță latentă și exprimă abilitatea de a folosi forța într-o anumită situație socială. În compunerea puterii, după părerea unor analiști, intră averea, forța și știința.
Puterea este voința și presupun inteligență, prestigiu, autoritate, fermitate, iar forța reprezintă puterea în acțiune, aplicarea puterii acolo unde nu se reușește prin alte acțiuni. Forța reprezintă ansamblul mijloacelor de coerciție, presiune, distrugere folosite de voința politică pentru menținerea unei oridini sociale date.
În mod curent, în practică, mai ales în sfera relațiilor dintre state, interesele se promovează prin mijloace politice nonviolente (juridice, ideologice, morale) și se bazează în principal pe tratative, fiind reduse în ultimă instanță la diplomație, înțeleasă ca "artă de a convinge fără a întrebuința forța". Definiția lui Clausewitz conform căreia "războiul este continuarea politicii cu alte mijloace" – sugerează că acestea nu aparțin, în mod normal politicii. Dar, în compunerea puterii intră forța, nu neapărat în forma sa violentă. În teorie, dar și în practică s-a acceptat ideea că puterea politică este tipul suveran de putere care poate dispune de toate mecanismele instituționale pașnice și nepașnice pentru exercitarea dreptului său legitim de a guverna. Deci, ei îi aparțin, deopotrivă atât mijloacele nonviolente cât și cele violente, cadrul normativ – juridic fiind cel care impune restricții în folosirea lor.
După cum spun autorii ce au dezbătut această temă a relațiilor civil-militare, acestea reprezintă chiar dacă au fost în atenția sociologilor militari o problemă “eminamente politica, dificil de abordat”.
În sens strict conceptul dezbătut reprezintă relațiile de orice natură ce se stabilesc între organizația militară și puterea politică.
În lucrarea “Armată și Societatea” autorii acesteia extrag prin studiul aprofundat a mai multor lucrări ce au avut ca subiect de studiu relațiile civil-militare, ideea conform căreia cei ce au dezbătut aceste relații au fost numeroși dar o contribuție de valoare au adus numai aceea care au ajuns la judecați de valoare, inferențe, presupoziții ideologice care “să justifice un status quo sau să-l înlocuiască printr-un altul considerat convenabil”.
Ce este de reținut în dezbaterea acestui concept este faptul că avem două instituții între care inevitabil se stabilesc relații, aceste relații depind de o mulțime de variabile care corect identificate pot să conducă către o bună înțelegere a conceptului în sine.
Astfel s-au reușit să se extragă unele concluzii din lucrările a mai multor autori cu privire la sistemul de opțiuni ideologice prin unirea, apropierea conceptuală a acestora.
Prima concluzie provizorie ar fi aceea conform căreia trebuie să ținem seama de mărimile puterii, dacă acestea sunt mari sau medii. În cazul în care avem situații politice stabile și solide care sunt caracterizate de un înalt grad de cultură politică, relațiile dintre civili și militari se subordonează unui joc complex de influențe reciproce în care controlul se poate face într-un mod obiectiv, chiar dezirabil.
Huntington este unul dintre autorii ce a dezbătut conceptul de relații civil-militare care conchide că incluziunea elitei militare în sfera puterii politice poate conduce la o incompatibilitate între însăși participarea la puterea politică și profesionalismul armatei. Desigur această ipoteză ideologică a fost depășită astăzi prin alte teorii pe care le voi puncta în continuare. Astfel Janowitz și Finer considera că militarii se subordonează întotdeauna intereselor politice specifice, că ei exercita presiuni în acord cu domeniul lor de lucru, care se poate realiza facil prin însăși mecanismele instituționale și din acest motiv puterea politică civilă îi poate controla cu dificultate. De remarcat este faptul că există posibilitatea îndoctrinării politice, dar nu partinica ci una care să nu schimbe menirea unei armate. O întrepătrundere politico-militara trebuie să existe pentru homeostazia relațiilor dintre cele două puteri iar acest echilibru să se realizeze în conformitate cu respectarea intereselor celor două părți.
Finer ne atenționează că se poate crea o situație neconfortabilă pentru militari (prin reprezentanți), în sensul că ei se angajează politic dar care nu reușesc pe acest trend dar nici nu se retrag. Astfel autorul citează o veche zicală care spune “o dată înfuriat tigrul, nu mai putem să-l domolim”. Observăm în această zicală tendința autorului de a ne atenționa că odată cu accederea militarilor în funcții de putere politică se creează premisele unor intervenții cu scop de a impune îndeplinirea obiectivelor acestora în funcție de interesele instituției armatei atunci când puterea politică da semne de “slăbiciune”.
2.2. Control prin aparat
Vom dezbate acest concept pentru a scoate în evidență tocmai relațiile civil-militare ce s-au creionat într-un stat cu o conducere dictatorială în care puterea civilă era la cote înalte, dar canalizată spre o singură persoană, a președintelui, acesta fiind și reprezentantul puterii militare. Observăm aici ca cele două puteri sunt înalte, frontierele sunt fragmentare cu anumite grade de permeabilitate și diferențieri. În aceste condiții controlul civil asupra instituției militare din perioada dominației comuniste s-a realizat conform încadrării modelelor de relații întocmită de I.N. Sava în “Armată și Societatea”,prin “aparat”.
În continuare vom dezbate acest concept în conformitate cu abordarea lui Ionescu Ghiță din lucrarea “The Politics of the Euoropean Communist States”.
Astfel într-un stat totalitar conducerea societății se realizează printr-un aparat de partid bine consolidat ca rezultat al înlăturării fostului regim de către un partid revoluționar. În acest sens putem da exemple alături de URSSS, Germania lui Hitler sau Italia lui Mussolini și China și Iugoslavia, în care vechiul regim este înlocuit cu o armată revoluționară de partizani sau cu o armata-partid în care partidul și armata sunt indispensabil legate. După cel de-al doilea Război Mondial în cele mai multe dintre statele est europene conducerea societății se realizează printr-un aparat de partid stabilit de puterea ocupantă. În țara noastră datorită influențelor URSS, se instalează ușor, ușor o dictatură de fier în care libertățile și drepturile umane sunt frecvent și flagrant încălcate dar ridicate în slăvi în scopuri propagandistice.
Astfel în țara noastră puterea aparatului de partid a crescut odată cu puterea armatei, echilibrându-se reciproc. Frontierele sunt fragmentate pentru a se putea realiza puntea de legătură dintre cele două puteri. Sunt stabilite anumite roluri de frontiera în mod intenționat care aveau menirea să instituționalizeze legăturile dintre partid și armata la niveluri inferioare comenzii superioare, pentru asigurarea loialității armatei. Sunt exercitate presiuni și se acordă o atenție deosebită îndoctrinării politice în interiorul armatei, cunoscându-se nivelul importanței dat ofițerilor cu funcții politice din structurile ierarhice militare. Puterea politică exercita presiuni în interiorul armatei utilizând instrumente de coerciție, teroare, supraveghere astfel încât ce se interpunea sau “incomoda” era înlăturat.
Cercetătorii ce au analizat acest fenomen recunosc că cu toate acestea, coeziunea și profesionalismul pot fi menținute la un nivel ridicat. Aici nu sunt întru totul de acord, știindu-se că spre finalul dictaturii din România pregătirea profesională a ofițerilor și nu numai, lasa de dorit, datorită încărcării și de multe ori înlocuirii programelor de pregătire cu alte activități decât cele specifice menirii armatei (desțeleniri, canal, agricultură, mina etc).
În finalul analizei acestui concept putem spune că relațiile civil-militare din timpul dictaturii au fost cele impuse de aparatul de partid condus de dictator în care elitele militare trebuiau să fie obligatoriu îndoctrinate politic. În acest fel interesele, obiectivele general valabile ale instituției armatei au fost grav încălcate. Supraaglomerarea numerică a armatei a condus la o mobilitate greoaie și o plafonare a cadrelor datorită lipsei spiritului competitiv.
Sarcina democratizării armatei nu a fost și nu este un proces facil, restructurarea ei în funcție de noile misiuni impuse de diversificarea “inamicului” este un proces ce a început după 1989, care va continua pentru că instituția militară trebuie să țină pasul cu evoluția societății și “asortarea” misiunilor sale cu noile cerințe strategice.
Consider controlul prin aparatul politic o experiență a relațiilor civil-militare ce trebuie analizată cu atenție pentru a evita pe cât posibil manipularea uneia dintre puteri în favoarea celeilalte în scopuri unilaterale.
2.3. Anomie
Analizăm acest concept în ideea în care consider că societatea românească a trecut prin această stare de “haos” în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989.
Etimologic, cuvântul înseamnă absența normelor, a regulilor sau a legilor; însă istoria ciudată a acestui termen conferă diferite înțelesuri, chiar contradictorii.
J.-M. Guyan (1885) inventează termenul pentru a desemna individualizarea inevitabilă și intenționată a regulilor morale și a credințelor.
E. Durkheim împrumuta de la el termenul, luând sensul contrar al acestui individualism anarhizant, deoarece în viziunea să orice acțiune morală constă într-o regulă de comportament sancționata. În lucrarea lui Durkheim “Despre diviziunea muncii sociale” (1893), anomia este una din formele patologice ale diviziunii muncii, desemnând absența temporară a unei reglementări sociale capabilă să asigure cooperarea între funcții specializate. Ea are la baza insuficientă contactelor dintre rolurile sociale. În Suicidul (1897), anomia este concepută ca un rezultat nefast ai indeterminabilului, care provine din nelimitarea dorinței și din nedeterminarea obiectivelor ce trebuie atinse. Ea este caracteristică pentru sistemul de valori ale instituției și pentru funcționarea societăților industriale moderne.
Dispărut din opera lui Durkheim începând cu anul 1902, termenul este redescoperit în anii ''30 de un grup de sociologi de la Harvard, îndeosebi de T. Parsons și R,K. Merton. Acesta din urmă, în lucrarea sa Structura socială și anomia, va contribui considerabil la răspunderea noțiunii de anomie modificându-i conținutul. Fără a-i da o definiție clară, el încearcă s-o identifice cu o situație în care individul nu găsește posibilități de a atinge un obiectiv anume, impus de cultură. Aceasta contradicție dintre scopul cultural și lipsa mijloacelor permise poate determina comportamente deviante prin recurgerea la mijloace ilicite.
Revoluția semantică se împlinește pe deplin odată cu folosirea scărilor de atitudine, considerate a măsura compensarea psihică a anomiei sociale. Cea mai cunoscută, este scala anomiei, întocmită de L. Strole. Aceasta scală împărtășește o viziune pesimistă asupra lumii, sentimentul că nu avem un mijloc de a acționa asupra destinului ei și pierderea oricărei speranțe corespunzând, în concepția lui Durkheim, unei situații fataliste, opusă anomiei.
Succesul înregistrat de acest concept sociologic în anii ''60, îndeosebi în sociologia americană, a fost determinat mai mult de calitatea sa decorativă decât de forță să cognitiva.
Am relatat aici semnificația conceptului de anomie, pentru a înțelege sensul acestuia precum. După cum ați observat sensul semantic al acestui concept a suferit de-a lungul timpului diferite interpretări, relativ diferite, dar care nu se îndepărtează de conținutul de bază, acela de a evidenția o stare de instabilitate, dezechilibru, atât a unui individ cât și a unei colectivități sau societăți în lipsa unor obiective bine definite.
Consider că societatea românească, a trecut pritr-o stare de anomie și odată cu ea și organizația militară în trecerea de la o orânduire la alta. Atunci un stat, printr-un stil de conducere își arata limitele, evoluția evenimentelor va conduce la o stare de perturbare a homeostaziei generale a societății, stare pe care o numesc stare de anomie, în care se cauta “soluții” pentru a instaura un nou tip de conducere, stabilindu-se astfel noi obiective, ducând astfel la dispariției anomiei.
Astfel și relațiile civil-militare cunosc o metamorfoză, o transformare, în sensul că ele se modifică. Dacă în statul comunist, frontierele dintre puterea civilă și cea militară erau fragmentate, având în vedere și puterea înaltă a acestora, în statul democratic (spre care se tinde), puterea militară este medie în comparație cu puterea civilă care este înalta iar în acest contxt frontierele sunt integrale conduc către un control constabular.
O observație demnă de luat în seama este aceea că relațiile civil militare cunosc și ele metamorfoze o dată cu schimbarea tipului de conducere statală, o dată cu modificarea amenințărilor la securitatea globală a statului, astfel modificându-se și misiunile instituției armatei.
2.4. Control constabular
Controlul constabular se poate realiza în cazul în care frontierele militare sunt integrale, puterea instituțiilor civile este ridicată, mai mare decât cea a instituțiilor militare. Acest model tinde să se instaleze și la noi în țara având în vedere aderarea la NATO, fapt ce va conduce la o lipsă a competiției militare externe. Se va tinde și se va realiza forțe militare reduse și eficiente cu scopul de a sprijini apărarea frontierelor.
În cazul Japoniei, Irlandei și Suediei trupele armate pot interveni pentru asigurarea ordinii interne. Observăm în unele state (Suedia) tendința organizației militare de a evidenția amenințările la adresa securității naționale, materializându-se în cererile acesteia de a crește dimensiunile armatei. Această cerere nu poate fi pusă în practică în condițiile inițiale pentru lipsa de putere a organizației militare o face vulnerabilă la presiunile politice.
După Janowitz, balanta nucleară ar putea determina, în mod paradoxal evoluția organizației militare de tip convențional dintr-un număr de state industrializate avansate în direcția conceptului de forțe constabulare, mai potrivite purtării unui război limitat și controlat în afara sferei nucleare.
În Controlul Parlamentar se stipulează că transformările din sectorul securității de la sfârșitul războiului rece încoace, au afectat forțele armate pe tot globul. Armatei i s-au dat noi sarcini, să-și exercite vechile atribuții într-o nouă manieră. Astăzi este uzual că armatele din întreaga lume4 să aibă următoarele cinci misiuni:
protecția independenței, suveranității și integrității teritoriale a țării ori, mai pe larg, a cetățenilor țării;
misiuni internaționale de menținere a păcii sau de impunere a păcii (peace keeping, peace enforcement);
asistentă în caz de calamitate;
sarcini de securitate internă (asistență pentru poliția civilă în menținerea ordinii publice în cazuri excepționale);
participarea la construcția națiunii (funcție socială).
În această lucrare se stipileaza că gradul în care armata îndeplinește aceste misiuni variază de la un stat la altul, depinzând de cadrul legislativ național și de percepția asupra securității.
Pentru organizația militară din țara noastră, misiunile de impunere și menținere a păcii precum și cele de reconstrucție, au apărut ca efect al aderării noastre la NATO și în acest fel se dezvoltă flexibilitatea și mobilitatea trupelor proprii, precum și asimilarea unui cumulul de experiență ce se realizează prin acțiuni comune cu armatele altor state. În plus față de aceste “câștiguri” principalul motiv care determină prezenta trupelor în teatrele de operații este acela de tinere cât mai departe a pericolului terorist și a altor pericole de altă natură de granițele țării.
După cum observăm din evoluția transformărilor puterii militare precum și a cerințelor impuse, puterea militară romana, s-a îndreptat și este pe cale de finalizare a unei forțe militare de tip constabular, orientată flexibil atât pentru apărarea frontierelor proprii cât și spre exterior participând activ la misiuni multinaționale.
2.5. Punct de vedere
Închei abordarea acestui capitol printr-un punct de vedere personal care se poate extrage în urma lecturării subcapitolelor anterior abordate.
Consider că după analiza conceptelor “relații civil-militare” și “misiunea armatei” putem să ne facem o imagine cât de cât clară asupra sensului acestora, acest fapt conducând la o bună analiză a transformărilor ce vor avea loc de-a cursul timpului asupra acestor relații.
Controlul prin aparatul politic, a fost modalitatea prin care orânduirea comunistă “a ținut sub control” puterea militară. Îndoctrinarea politică a fost una din prioritățile puterii politice civile asupra puterii militare.
Consider că imixtiunea forțată a puterii politice asupra organizației militare nu a adus beneficii de ordin profesional acesteia iar coeziunea generală a instituției a avut de suferit. Acest fapt contrazice într-o oarecare măsură dezbaterea lui Ionescu Ghiță despre “controlul prin aparat” în care autorul afirmă că profesionalismul și coeziunea pot fi menținute la un nivel ridicat. Aici se pot aduce critici în sensul că acest autor s-a referit la anumite state totalitare că Rusia în timpul lui Stalin sau că Germania în timpul celui de-l doilea război mondial, dar trebuie să recunoaștem existența anumitor similarități a acestora cu România din timpul lui Ceaușescu.
Conceptul de anomie apare ca o stare obligatorie în trecerea și metamorfoza relațiilor civil-militare de la totalitarism la democrație, dezbaterea din acest capitol arătând pe verticală evoluția acestuia, cât și sensul în care îl folosec în această lucrare.
Controlul constabular este finalitatea anomiei relațiilor dintre cele două puteri, în trecerea de la controlul prin aparat, astfel, relațiile civil-militare stabilizandu-se la acest specimen de comunicare.
În finalul acestui capitol, apreciez că atât societatea și odată cu ea și organizația militară, a cunoscut o stare de anomie în trecerea de la o orânduire la alta, determinând metamorfoze ale relațiilor dintre puterea politică civilă și cea militară.
Capitolul III. ARMATĂ CA FORȚA CONSTABULARA
În societățile democratice există pârghiile juridice necesare pentru ca armata să nu poată fi angajată în alte acțiuni decât cele constituționale. Armata face politica țării, se subordonează voinței poporului și este folosită ca ultimă soluție pentru apărarea intereselor naționale.
Având în vedere delimitarea putere-forță se naște întrebarea cum este mai corect să folosim pentru factorul militar, termenul de "putere militară" sau "forță militară". La o analiză sumară, având în vedere modul specific de organizare și funcționare a organismului militar, gradul de înzestrare, suntem tentați să considerăm că este vorba de o putere. Dar, armata nu poate exista ca o instituție total autonomă, idependentă față de orice sistem de control social și nu dispune de libertatea deplină de a folosi acest potențial potrivit opțiunilor propriei conduceri.
Armata ca instituție este investită cu o anume împuternicire, delegare de competență, dar și cu un sistem de restricții și constrângeri care-i îngrădesc libertatea și o fac dependentă de puterea politică. Domeniul militar este un subsistem care se supune coordonării puterii politice, ridicată de votul electoratului la gradul de nucleu legitim în jurul căruia gravitează toate celelalte subsisteme ale puterii. Dacă puterea include forța, correct este să apreciem că puterea politică include în conținutul său forța militară. Deci armata poate fi considerată ca o forță militară, componentă a puterii politice.
Se impune să facem delimitarea între puterea armată a unui stat și forța lui militară – armata fiind una din componentele ei. Termenul de putere armată are o sferă mult mai largă și cuprinde: forțele armate, forțele de protecție, conducerea, resursele, infastructură, capacitatea de operaționalizare, generare și acțiune.
De regulă, în societate, puterea politică, prin legitimitatea și autoritatea sa, are rol coordonator față de celelalte domenii, dar în situații speciale, eforturile pot fi concentrate în sprijinul forței militare, care poate fi utilizată în următoarele forme:
– ca mijloc principal în desfășurarea războiului pentru îndeplinirea scopului politico-militar;
– ca forță de descurajare în cadrul intervențiilor militare pentru realizarea unor obiective politice limitate în care poate primi ca misiuni:
– despresurarea unor instituții, centre administrative și de comunicații;
– blocarea forțelor adverse;
– instituirea ordinii militare în localități în baza legilor "stării de urgență" sau "stării de asediu";
– realizarea unor zone tampon între părțile aflate în conflict.
În general, poziția organismului militar în societate este relativ précis delimitată, ca având subordonări și funcții clar definite. Viața a demonstrat că armata nu rămâne întotdeauna, "imobilizată în cadrele juridice instituite, în situații critice ea asumându-și o anumită autonomie și libertăți, care ajung uneori până la impunerea propriului control asupra societății și politicului. Pentru exemplificare pot di amintite: "regimul coloneilor" în Grecia, loviturile militare ale generalilor Kenan Evren în Turcia și Pinochet în Chile, regimurile militare din unele state din lumea a treia.
Deși se vorbește despre "apolitismul" și "neutralismul" social al armatei, în situații conflictuale fiecare parte implicată încearcă să o atragă în acțiuni partizane.
Situația armatei este determinată de natura regimului politic din societățil respective: regimuri totalitare, regimuri democratice, regimuri de tranziție etc. Experiența istorică evidențiază că, în multe situații, totalitarismul s-a asociat cu militarismul, în unele țări organismul militar reprezentând suportul puterii politice, garantul structurilor autoritare de extremă dreaptă sau stângă. Exemple sunt date de fascismul german și socialismul de tip oriental sovietic sau chinez.
O analiză a raporturilor armată-societate în cadrul blocului socialist răsăritean evidențiază, dincolo de unele elemente comune, serioase nuanțări, atitudini și opțiuni specifice ale diferitelor state în problemele militare, în funcție de aria geostrategică și zona de influență în care se aflau. Prin armată s-a menținut unitatea statului (Iugoslavia), s-a descurajat intervenția străină (Cuba, Coreea de Nord) s-au satisfăcut aspirații hegemoniste (URSS).
Unele evenimente internaționale evidențiază că în unele situații (intervențiile armatei chineze în piața Tienenmeu, ale celei sovietice în țările baltice, legea marțială în Polonia, războiul civil în Iugoslavia etc.) forța militară continuă să fie folosită pe plan intern pentru ținerea sub control a unor mișcări sociale, etnice și naționaliste.
Armata îndeplinește funcția militară a statului. Toate societățile, inclusive cele mai "civilizate" și-au creat instrumente instituționalizate pentru menținerea și dezvoltarea capacității de a răspunde adecvat, a descuraja și absorbi violența fizică, atunci când acest lucru devine necesar și avantajos. Cu alte cuvinte funcția militară servește gestionarii violenți în societate. În general activitățile și acțiunile militare sunt orientate împotriva "inamicilor" interni și/sau externi, percepuți ca atare și care atacă sau intenționează să atace puterea constitutivă și stabilitatea societății.
3.1. Peace making
Restabilirea păcii se referă la utilizarea mijloacelor diplomatice pentru a convinge părțile aflate în conflict să înceteze ostilitățile și să negocieze o rezolvare pașnică a conflictului lor. Ca și în cazul acțiunii preventive, Națiunile Unite pot juca un rol numai dacă părțile aflate în conflict sunt de acord să o facă. Restabilirea păcii exclude astfel utilizarea forței împotriva uneia dintre părți pentru a impune încheierea ostilităților.
3.2. Peace keeping
Din 1948 s-au înregistrat 54 de operații de menținere a păcii ale Națiunilor Unite. 41 dintre acestea au fost aprobate de Consiliul de Securitate în ultimii 12 ani. În prezent sunt în desfășurare 15 operații de menținere a păcii ale Națiunilor Unite.
Menținerea păcii s-a dezvoltat inițial că o modalitate de gestionare a conflictelor dintre state prin desfășurarea în zona de personal militar din mai mulkte tari, sub comanda ONU, pentru menținerea sub control și soluționarea conflictului armat. Astăzi, menținerea păcii se aplică din ce în ce mai mult în situații de conflicte în interiorul statelor și de războaie civile. Sarcinile încredințate forțelor ONU de menținere a pacii- personal militar, poliție civilă și o serie de alți civili – merg de la interpunerea pașnică între beligeranți până la restabilirea conlucrării pașnice.
Aceasta înseamnă sprijin pentru aplicarea unor nacorduri de pace, supravegherea respectării acordurilor de încetare a focului, crearea de zone tamponsi, din ce în ce mai mult, crearea de instituții politice, conlucrarea cu guvernele, cu organizațiile nonguvernamentale și cu grupurile locale de cetățeni pentru a asigura asistenta de urgență, demobilizarea foștilor luptători și reintegrarea lor în societate, deminarea, organizarea și ținerea de alegeri precum și promovarea unei dezvoltări durabile.
Statele membre oferă pe bază de voluntariat trupe și echipament – ONU nu are armata – sau forțe de poliție civilă. Observatori electorali, cei care supraveghează respectarea drepturilor omului și alți civili conlucrează frecvent cu personalul în uniformă. Cea mai puternică “armă” a celor implicați în menținerea păcii este imparțialitatea cu care își îndeplinesc mandatul. Menținerea păcii este însă o întreprindere periculoasă; din 1948, au murit la datorie peste 1650 de militari și civili care au participat din partea ONU la menținerea păcii.
3.3. Peace enforcement
În cazul unei acțiuni de impunere a păcii, Consiliul de Securitate conferă statelor membre autoritatea de a lua toate măsurile necesare pentru realizarea unui obiectiv stabilit. Consimțământul părților nu este imperios necesar. Acțiunile de impunere a păcii au fost utilizate în câteva cazuri. Exemple sunt războiul din Golf, Somalia, Ruanda, Haiti, Bosnia și Herțegovina, Albania și Timorul de Est. Aceste operații nu sunt sub control ONU. Ele sunt conduse de o singură țară sau de un grup de țări, că în Australia în Timorul de Est (1999), unde NATO a comandat trupele, iar ONU a condus misiunea de administrație interimară.
Prevederile Cartei Națiunilor Unite referitoare la menținerea păcii și a securității internaționale reprezintă baza acțiunii de menținere a păcii și a acțiunii de impunere a păcii.
3.4. Peace building
Consolidarea păcii cuprinde activități menite să ajute națiunile să cultive pacea după un conflict. În cazul acestui tip de operații, mandatul este foarte larg datorită sarcinilor de construcție și reconstrucție a unui stat.
Capitolul IV. STUDIU DE CAZ- RAZBOIUL CIVIL IN AMERICA
S.U.A constituie un model de capitalism, ce vrea la sfârșit de secol XX, a fi cel mai performant. America de la începutul secolului al XXI-lea este profund angajată în lume și majoritatea americanilor sprijină în general acest lucru.
Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 (cunoscute și ca 9/11) din New York și Washington au reprezentat un șoc nu numai pentru americani, dar și pentru restul lumii. Evenimentul este văzut drept o răscruce , un adevărat sfârșit al secolului al XX-lea, dar și ca un început secolului următor. Reprezentând atât o țintă cât și o victimă a acestor atacuri devastatoare pentru populație, SUA s-a declarat în stare de război, apelând la mobilizări de resurse și luând măsuri speciale de apărare și control.
Începând de la sfârșitul secolului XX-lea Statele Unite ale Americii s-a identificat ca fiind singurul superputere de pe glob, care este capabil să mențină pacea și să apere democrația în “lumea liberă” . SUA este membru fondator a numeroaselor organizațiilor internaționale(ex: ONU, FMI, NATO…). Statele Unite contribuie în cele mai mare parte la astfel de organizații atât financiar cât și prin alte modalități. Prin contribuțiile Statelor Unite are un rol important,dacă nu absolut la luarea deciziilor și are drept de veto în cea ce privește propunerile altor membrilor.
Cunoașterea avansează în ritmuri amenințătoare, cunoștiințele se difuzează rapid și pe spații extinse, evenimentele se înmulțesc „amețitor” și „derutant”, ritmul istoriei s-a accelerat considerabil. Societățile tradiționale pre-industriale, economiile naționale și regionale, mentalitățile și comportamentele sociale se remodelează „civilizațiile se întrepătrund și se confruntă”, totul pare a se îndrepta inevitabil spre apariția „statului global”. La început de mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naște, chiar dacă, într-un fel cel puțin „trei lumi” continuă să existe.
Există o serie de amenițări la adresa securității mondiale care s-au dezvoltat foarte puternic în ultima perioadă, și în special după 1990. Printre aceste pericole se pot enumera terorismul și armele de distrugere în masă, fie acestea nucleare, chimice sau biologice. Lupta împotriva terorismului a determinat modificarea strategiilor de securitate în sensul prevenirii acestuia sa intensificat după atentatele din data de 11 sptembrie 2001 din SUA.
O superputere este un stat care are capacitatea de a influența evenimentele sau își exercită puterea la scară globală, situându-se la alt nivel decât toate celelalte puteri. În zilele noastre, asta implică o mare putere economică și științifico-tehnologică, o populație numeroasă și forțe armate puternice, inclusiv forțe aeriene, spațiale și un arsenal de arme de distrugere în masă. .
În secolul XXI politica Statelor Unite ale Americii influențează evoluția relațiilor internaționale peste tot pe glob.Înainte de 11 septembrie 2001 SUA a ajuns deja singura superputere și numai exista adversar echivalent Statelor Unite. După 09/11/2001 guvernamentul lui George W. Bush a creat “axa a Răului” și a declarat război terorismului.Axă a Răului cuprinde Irakul lui Saddam Hussein ,Iranul , Coreea de Nord și alte țări care se opun politicii americane.
Din această dată politica internațională s-a schimbat în mare măsura. Politica externă a SUA a devenit din ce în ce mai agresivă , purtând două războaie în 4 ani și construirea scutului antirachetă. Luând în considerare puterea economic,militară sau energetică a Statelor Unite , nu putem discuta despre relații internaționale contemporane fără să luăm în considerare pe cea mai puternică țară de pe glob.
Relațiile internționale s-au schimbat de la începutul secolului XXI. La începutul războiului împotriva terorismului aproape toate țările au stat lângă SUA , dar cu trecerea timpului SUA nu a încetat cu politica sa agresivă , în concluzie multe state și mai ales opinia publică a condamnat acțiunile militare americane. Statele Unite ale Americii a creat o alianță antiteroristă . Rusia vrea să revină în politica internțională ca o forță , cum a fost înainte de Boris Elțîn , întretimp foști state socialiste au devenit aliații SUA, chiar și Ucraina este candidat de a deveni membru NATO. China , la fel ca Rusia ,China are aspirții la o putere mai mare in politica internționlă.În cazul în care China este într-un moment în care noua administrație americană se concentrează asupra rezolvării conflictelor din Orientul-Mijlociu, iar lumea se zbate într-o criză care afectează China mai puțin decât alte state,relațiile Statelor Unite cu acest stat pare a fi inevitablile în viitorul apropiat. Nu putem uita nici pe „vechiul continent”, unde Uniunea Europeană prin tratele din ultimele decenii a devenit o piață unită,dar și reglementată în așa fel ca să-și poată să ține pasul cu SUA . Promotorii Uniunii Europene, Germania și Franța punând la o parte vechea alianță au condamnat invadarea Irakului de către SUA.Astfel tensiuni exist între UE și SUA.
Pentru a înțelege importanța Statelor Unite în relații internaționale trebuie luate în vedere mai mulți factori. Istoria acestui stat ,evoluția economică și apoi evoluția în politica internațională. Capitalismul, pe care SUA răspândește încet peste tot pe glob l-a făcut pe americani să devine cea mai bogată țară din lume.Dar nu numai economiile statelor aliate a SUA au fost refăcute după exemplul american, SUA are o influență culturală, chiar morală asupra restul lumii (așa numitul „stil american de viață”). Astfel politica americană influențează viața omului propriu-zis oriunde ar afla, indiferent de continent sau chiar de țară.
Statele Unite ale Americii prestează cea mai mare influență în relații internaționale, fie prin politica sa externă, fie prin organizații internaționale cu legături americane, sau fie prin aliatele sale, care sunt supuși politicii amiricane.
După cum vom vedea în continuare marea dificultate a definirii terorismului nu constă în tendința de generalizare a unei tehnici de aplicare a violenței , ci mai degrabă, la limitarea definirii la anumiți factori, numai la anumite tipuri de conflicte. Fenomenul terorism a existat cu mult înainte de 2001, astfel au fost create mai multe definiții a terorismului pe a lungul secolului XX.
Terorismul este amenințarea cu folosirea violenței sau chiar folosirea acesteia cu scopuri politice.(Crozier,1960)
Terorismul este o formă de luptă între diferite grupuri și forțe sociale și nu între indivizi și nu se poate desfășura în orice context social.(Hardman,1936)
Terorismul politic poate fi devenit ca o strategie , o metodă prin care un grup organizat încearcă să atragă atenția asupra scopurilor sale sau să obțină concesii pentru aceasta , prin folosirea sistematică și deliberată a violenței.(Watson,1976)
Terorismul constă în acte de violență planificată , folosite în scopuri politicwe explicite , îndreptate împotriva unei puteri organizaționale sau structuri statale și care implicăun număr relativ mic de conspiratori.(Hamilton,1978)
Terorismul politic înseamnă folosirea sistematică a violenței în scopuri politice , îndreptată împotriva celor neimplicați direct în conflictul politic, iar tăria sa depinde de patru factori:arme, mobilitate, comunicații(publicitate) și bani.(Tromp,1979)
Terorismul există atât în contextul rezistenței violente împotriva statuluui, cât și atunci când aceasta se exercită în interesul statului.(Crenshaw Hutchinson,1981)
Terorismul neguvernamental înseamnă folosirea extinsă și sistematică a violenței ofensive, a crimei și distrugerii vizând oficialitățile guvernamentale și populația în general, ca și proprietatea publică și privată în scopul de a determina indivizii , grupurile , comunitățiile, entitățile economice și administrative să-și schimbe comportamentul și strategiile actuale astfel încât să corespundă cererilor politice ale teroriștilor.(German,1981)
Terorismul este una dintre cele mai importante și spinoase probleme cu care se conftruntă astăzi omenirea și trebuie să constituie o prioritate pe agenda de lucru.(Walter Laqueur)
În timp ce SUA încearcă să-și întărească poziția sa în zona euroasitică contra statelor în dezvoltare de a deveni superputeri (China și Rusia) și contra alianțelor , care ar putea consta concurență (Uniunea Europeană) se pune întrebarea , dacă Statele Unite este o putere suficient de mare și dispun de suficiente resurse pentru a gestiona în continuare o economie mondială la începutul secolului XXI?
Pentru a face față noilor provocări Statele Unite le-a folosit beneficiile atentatelor din 11 septembrie 2001. După 11/09 politici americani le știau pe partea lor opinia publică, nu numai americană dar și guvernele statelor democrate . Astfel americanii au putut interveni direct în zone unde până atunci opinia publică n-ar fi tolerat o acțiune militară. Prin creare noului inamic , adică a terorismului internațional, Statele Unite a cerut sprijinul statelor democrate pentru a înfrânge orice organizație, care ar putea amenința „lumea liberă”.
Pe lângă terorism un alt cuvânt cheie apare, dacă vrem să înțelegem politica americană , care este ”opinia publică ”. Întâmplăriile din 9/11 au prezentat un moment crucial , nu numai pentru politica externă a Statelor Unite. Până atunci presa liberă , nu numai din afara SUA și oamenii din media americană nu ar fi fost de acord cu orice fel de implicare militară într-un conflict intern al unui stat suveran. Legăturile strânse între opinia publică și principiile democrației au fost îndelung afirmate. Opinia publică și definiția ei merită câteva cuvinte.
Etimologia cuvântului "opinie" derivă din latinescul "opinari" care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere și este expresia unei convingeri subiective într-o anumită problemă, față de o anumită situație.
Opinia publică este definită ca "procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate care se exprimă verbal deschis".
Opinia publică. Un cerber cu milioane de ochi miopi, dar neadormiți. (Valeriu Butulescu în Noroi aurifer)
Opinia publică este a doua conștiință. (William R. Alger)
Opinia publică este una din formele tipice de manifestare ale conștiinței sociale. (Petre Andrei)
Un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală. ( B. Hennessy)
Opinia publică este un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală. ( B. Hennessy)
„11 septembrie 2001 a fost o zi fără precedent ca șoc și suferință în istoria Statelor Unite. Națiunea nu era pregătită. Cum s-a întamplat asta și cum putem evita repetarea unei astfel de tragedii?“ Aceste cuvinte fără echivoc, incluse în raportul comisiei însărcinate cu investigarea atentatelor de la 11 septembrie 2001, contureaza importanța zilei respective pentru SUA, prefigurând totodată urmările ei asupra evoluției relațiilor internaționale în primul deceniu al mileniului trei.
Prezentare generală a Statelor Unite ale Americii
O societate deosebit de dinamică, cu o ascensiune rapidă la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX , este cea nord-americană. Constituite ca o confederație de state, Statele Unite ale Americii au reușit ca, într-o perioadă istorică relativ scurtă,să ajungă în situația nu numai de a putea emite pretenții în ierarhia mondială a puterilor,dar și să devină o superputere.
Statele Unite ale Americii sunt poziționate în America de Nord, învecinate la Nord cu statul Canada și cu Mexic în partea de Sud, Oceanul Atlantic în Est și Oceanul Pacific în partea vestică. Suprafața totală a SUA este de 9.629.091 km² .Linia imaginară ce unește coasta vestică de cea estică, are o lungime de peste 4800 km, iar cea de la Nord la Sud are o lungime de aproximativ 2000 km. SUA este o republică federală, cu capitală la Washington D.C . Federația este alcatuită din 50 de state, din care 48 sunt alăturate, Alaska și Hawaii fiind separate teritorial de platforma continentală a Statelor Unite.
Populația SUA era în 2007 de aproximativ 306 milioane persoane și este în continuă creștere. Regional, densitate mare a populației se regăsește pe cele două coaste oceanice, de Est și de Vest , densități influențate de dezvoltarea economică mai ridicată a statelor acestor zone.
Din punct de vedere al reliefului, SUA prezintă în partea estică, paralel cu țărmul Oceanului Atlantic , Munții Apalasi cu orientarea culmilor nord-est spre sud-vest , unde altitudinea maximă întalnită este cu puțin peste 2000 m . În zona centrală , câmpie și zona de podiș , iar in partea de vest, Marile Preeri și Munții Cordilieri. Lanțul estic al Cordilierilor îl constituie Munții Stâncoși iar lanțul vestic Munții Cascadelor și Sierra Nevada. Aceste două lanțuri încadreaza un șir de podisuri , cele mai importante fiind : Podișul Columbiei, Podișul Marelui Bazin si Podișul Colorado.
Cea mai mare parte a teritoriului SUA are clima temperată și subtropicală, cu excepția peninsulei Alaska, care are o clima sub-artica și a sudului Floridei, care are o climă tropicală. Clima se caracterizează prin diferențe mari de temperatură de la un anotimp la altul si prin schimbări bruste care generează uneori uragane si inundații.
În ceea ce privește hidrografia , cele mai importante cursuri de apa sunt: Mississippi cu afluenții Missouri, Ohio, Tennessee, Arkansas și Red, Rio Grande del Norte, Savannah, Potomac, Delaware, Hudson, Connecticut, Colorado, Sacramento si Columbia. În nord-est, la granița cu Canada se află Marile Lacuri, cel mai mare sistem lacustru de pe glob.
Statele Unite ale Americii este un stat federal. Fiecare stat deține suveranitate legală, are propriul parlament (în general numit adunare – assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot direct de populația statului, guvern condus de acesta și sistem juridic propriu, inclusiv curte suprema de justiție. Foarte multe responsabilițăti (de exemplu, poliția, justiția civilă și criminală, educația), care, în alte țări, sunt prerogativa autorităților centrale, în SUA sunt de prerogativa statelor. Fiecare stat are și sistem fiscal propriu. Impozitul pe venit plătit de fiecare american este de doua tipuri, federal și de stat. Unele state aleg să nu perceapă impozit pe venit, preferând să aducă la buget bani din impozitul pe vânzari (sales tax). În SUA nu există TVA. Totusi, veniturile bugetelor statelor sunt adesea insuficiente și autoritățile federale alocă statelor sume pentru anumite destinații. Alocarea acestora este adesea condiționată de îndeplinirea anumitor condiții, în acest fel autoritățile federale asigurându-se, indirect, ca statele urmează în acele domenii politica pe care o vrea guvernul federal. Sunt și cazuri când unele state refuza aceste alocari și își mențin o politică economico-socială independentă. Statele adesea pendulează între a duce o politică proprie și a primi suplimentar fonduri federale.
Înaintea primului război mondial economia americană se bazase într-o proporție covărșitoare pe finanțele europene. Ritmul alert de extindere a activității nu putea fi susținut doar pe piața internă de capitaluri.Cererea în continuă creștere și piețele noi de desfacere, cucerite prin dominație politică ,dar si prin performanță economică , au facilitat dezvoltarea unei producții de masă de înalt randament.
La izbucnirii primului război mondial puterea economică în creșterea a Americii reprezenta deja circa 33% din PIB-ul mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principala putere industrială a lumii. Acest dinamism economic a fost favorizat de o cultură care incuraja experimentul și inovația. Instituțiile politice și economia de piață liberă din America au creat posibilități nemaiîntalnite pentru inventatorii ambițioși pe care privilegii arhaice sau ierarhi speciale rigide nu îl împiedicau să urmarească înfaptuirea propriilor vise. Cultura națională era deosebit de prielnică creșterii economice și prin atragerea și asimilarea rapidă a celor mai talentate personalități din străinatate, ea înlesnea deasemenea expansiunea puterii naționale.
Declanșarea primei conflagrații mondiale în Europa avea să creeze premisele ascensiunii SUA la statutul atât de răvnit de prima mare putere a lumii. Angajându-se economic și diplomatic în acest război, Statele Unite au reușit săî ndatoreze țările beligerante într-o manieră copleșitoare.În perioada primei conflagrații, în timp ce economiile europene erau sufocate de efortul de război, firmele americane au prosperat, furnizând echipamentele necesare desfășurării lui . La sfârșitul ostilităților , în 1920, SUA, marele creditor al aliaților , dețineau 60% din rezervele mondiale de aur , în condițiile în care înainte de război se aflau în situația de debitor . Având ca punct de reper sfârșitul primului război mondial, trecerea anilor nu înseamna nimic altceva decât un triumf constant pentru continentul american, determinat de trei aspecte importante: datorie, dominație si cerere.
Implicarea armatei americane în război nu a afectat teritoriul Statelor Unite ale Americii. SUA a fost principalul furnizor al Aliaților, ceea ce a stimulat și a impulsionat economia americană. America nu mai avea datorii externe, din contra, trebuia să primească de la Aliați. După război, economia americană a trecut printr-un process de retehnologizare. Mașinile cu aburi au fost înlocuite și s-au introdus forme noi de organizare a muncii. Cele mai mari cresteri s-au înregistrat în ramurile construcției de automobile, petrol, cărbune și oțel; s-a ridicat cifra exportului.
Adepți ai liberalismului,cei trei președinți ce se succed din 1920 până în 1932, Harding, Coolidge și Hoover vor promova o politică de “laissez faire” benefică economiei americane . Între 1921 și 1929 ,producția industrială a SUA se dublează. Abundența de capitaluri, rezultată din dobânzile și rambursările datoriilor acumulate de Europa în anii de război, facilitează dezvoltarea investițiilor.Uimitoarea revoluție a productivității, bazată pe principiile lui Frederick Winslow Taylor (1856-1915) ,a contribuit fructuos la rezultatele deosebite ale economiei americane.
Cele mai afectate state de criză au fost Statele Unite,cu o scădere a producției de 19% în primul an și de 46% pe ansamblu ,revenirea la situația dinaintea crizei realizându-se abia în anii ’40. Marile concerne americane și-au restrâns activitatea internațională, volumul investițiilor internaționale scăzând spectaculos. Același lucru se intâmplă și cu investițiile interne, ca urmare a prăbușirii înclinației spre economisirea populației și lipsei de resurse financiare.
În ceea ce privește politicile americane de combatere a crizei, se poate afirma ca ,cel puțin la începutul ei, guvernul a acționat într-o manieră total neprofesionistă. Lipsa de experiență în gestionarea unor astfel de fenomene, intervenția masivă și incompetența a statului și caracterul său internațional au făcut ca, pe prioada crizei, ”cei trei piloni ai economiei mondiale să fie distruși: producția, circulația internațională de mărfuri și capital și stabilitatea monetară internațională.”
Roosevelt a promovat o nouă orientare politică pe care a numit-o “New Deal” prin care se făcea o nouă reîmpărțire economică în societate. Obiectivele imediate ale Administrație Roosevelt în cadrul primului program de reforme al “New Deal”-ului au fost să pună în mișcare sectorul productiv, să stimuleze cererea de produse, să asigure creșterea puterii de cumpărare prin crearea de noi locuri de muncă. F. D. Roosevelt a fost preocupat și de poltică externă, asistat de secretarul de stat Cordell Hull. În 1933 s-au restabilit relațiile cu URSS. Tot în același an au fost retrase trupele din Nicaragua. După alegerile din anul 1938 pentru cel de-al 76-lea congres, administratia Roosevelt a orientat politica externă a SUA pe linia respingerii energice și împotriva a agresiunii statelor fasciste.
La 14 aprilie 1939, președintele SUA a cerut Germaniei și Italiei să dea asigurări ca nu vor ataca 31 de state din Europa și Asia. A fost o manevră diplomatică subtilă, întrucât Hitler a luat în deradere nota lui Roosevelt, dar cei doi dicatatori au fost fixate ca agresori.În același an SUA și Marea Britanie au încheiat un acord de cooperare militară. Marina britanică putea să-și concentreze toate forțele în Atlantic, iar SUA în Pacific.
Statele Unite au terminat al doilea război mondial într-o conjuctura extrem de favorabilă: învingătoare pe plan militar, politic și mai ales economic. Din punct de vedere economic , războiul s-a concretizat pentru SUA într-o dublare a venitului național și a exporturilor, în balanțe comerciale și de plăți puternic excedentare, surplus bugetar, o monedă națională mult mai puternică și o creștere substanțială a nivelului de trai pentru cetățenii americani. Dând o nouă identitate și orientare New-Deal-ului, sub denumirea de Fair Deal, noua administrație condusă de președintele Truman a promovat o politică liberală a abundenței și creșterii economice.
Al doilea război mondial a însemnat pentru omenire un punct crucial de redefinire și redimensionare pe mai multe dimensiuni:geografica,politică,economică etc. A fost momentul în care s-a declanșat un proces de delimitare politică,ce a dus la o izolare a țărilor aflate după cortina de fier, izolare ce a făcut, ca din punct de vedere economic, aceste națiuni,cu excepția URSS-ului nu mai contează prea mult în fluxurile comerciale internaționale.Și de această dată, ca și după prima conflagrație mondială ,marele câstigător al războiului a fost tot SUA, pentru care războiul a însemnat un prilej de afirmare pe scena politică internațională. Avangarda politicii americane a reprezentat-o economia sa. Firmele americane controlau o bună parte din schimburile internaționale, în contextul în care dolarul devenise mai puternic ca niciodată.
Cu o populație obosită și dezorientată de lungă perioadă de conflict, sfâșiată și dărâmată de doua conflagrații mondiale, Europa își epuizase resursele interne de revigorare. Datoare bătrânului continent pentru oportunitățile deschise de cele două conflicte, SUA nu putea să stea să privească. Ia naștere , în aceste condiții, celebrul Plan Marshall care va încerca să resusciteze economia europeană . Derulat între 1946 și 1958 ,el a furnizat către 16 țări europene ajutor material , specialisti și împrumut în valoare de 25 miliarde de dolari. Impactul ajutorului oferit de SUA asupra redresării celor 16 țări a fost considerat ca fiind covârșitor.
Perioada de început a anilor ’50 s-a caracterizat prin “prosperitate și anxietate”,după cum afirmă istoricul Carl Denger. Indicatorii anilor ’50 sunt edificatori în acest sens.Venitul personal încasat de americani s-a ridicat la 875mld dolari, din care o rată de 7,5% era desti-nată economisirii.Rata înaltă a economisirii a favorizat dezvoltarea investițiilor private care, cumulate cu investițiile publice ce se ridicau la 7% din PNB și 9,4% în 1960, au permis absorbția somajului sub 6% până în 1960. PNB a crescut de la 322 mld în 1947 la peste 500 mld in 1960.
Cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat printr-o acțiune care includea două dintre principalele elemente ale Războiului Rece : apariția armelor nucleare și rivalitatea ruso-americana. Războiul Rece se definește ca fiind perioada care a pus fața în fața cele două mari puteri postbelice , purtând numele și de războiul ideologic al celor două tabere. Pe lângă tradiționala rivalitate între cele două puteri, conflictul se baza și pe o ciocnire de ideologii (între sistemul democratic capitalist din SUA și sistemul totalitar din URSS).
N-a fost un răzoboi propriu-zis, la baza lui stând un sentiment reciproc de ostilitate și temerile celor 2 protagonisti – SUA și aliații săi din Blocul Occidental sau apusean și URSS alături de Blocul Oriental sau răsăritean. La conducerea acestora s-a aflat Franklin Roosevelt în SUA și Iosif Visarionovici Stalin în URSS . A dominat situația internațională timp de mai bine de o generație. Una din rațiunile acestui conflict a fost balanța terorii , fiecare parte ezitând să recurgă la arme atomice din cauza fricii de repercursiuni. De ce nu a fost Războiul Rece un război sângeros? În primul rând pentru ca în discuție erau puse armele nucleare și cursa celor două puteri pentru supremație ; o confruntare directă ar fi echivalat cu o sinucidere la nivel mondial.
Momentele de vârf ale războiului rece au fost cele în care confruntarea dintre cele două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), războiul din Coreea (1950-1953) și criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).
În anul 1961 Președintele J.F. Kennedy tocmai eșuase în tentativa de răsturnare a regimului Castro. Simțea nevoia de a executa un nou asalt împotriva comunismului. Căci debarcarea pe coastele cubaneze, în Golful Porcilor, de către vase ale lui US Navy, a 1.500 de exilați instruiți de CIA și înzestrați cu arme americane s-a soldat cu un fiasco umilitor pentru superputerea democratică a lumii. Kennedy avea de refăcut imaginea citadelei democrației și a ales ca teatru de operațiuni junglele sud-estului Asiei. Predecesorul lui Kennedy la Casa Albă acordase un miliard de dolari ca ajutor regimului Ngo Dinh Diem din Vietnamul de Sud, care trebuia să facă din această țară un bastion al Occidentului. Dar, în ciuda măsurilor represive ale lui Diem împotriva „subversivilor“ (30.000 dintre ei fiind închiși în lagăre), situația economică dezastruoasă a Vietnamului de Sud a compromis regimul până la cote alarmante. La Saigon, opoziția populară creștea, în provincie mișcarea naționalistă de stânga (Frontul Național de Eliberare, FNE – Vietcong), sprijinită de Partidul Comunist din Vietnamul de Nord, a trecut la acțiuni de gherilă, care aveau să se transforme în război civil.
Momentul începerii celui mai controversat război din istoria Americii nu este fixat de o declarație oficială de război, ci de o rezoluție a Congresului SUA, adoptată la 7 august 1964. Cu două zile înainte, două distrugătoare americane aflate în golful Tonkin fuseseră atacate de nave nord-vietnameze. După ce a ordonat raiduri de bombardament ca represalii, președintele Johnson a cerut Congresului mână liberă pentru a acționa. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanimă. Urmarea a fost declanșarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord și trimiterea, în Sud, a pușcașilor marini cu misiuni de luptă. Ceea ce a nu a împiedicat ofensivele impetuoase ale Vietcongului, care a ajuns să controleze jumătate din teritoriul Vietnamului de Sud. Puterea de la Saigon, coruptă și instabilă, consemna o succesiune de lideri efemeri. Acuzațiile la adresa președintelui Johnson, căruia i se reproșa că „a pierdut“ Vietnamul, au început să devină tot mai puternice în societatea americană.
Convins că America nu va câștiga războiul împotriva partizanilor din junglă, noul președinte Nixon și-a început mandatul reducând efectivele și intensificând bombardamentele. În ianuarie 1969, în Vietnam erau 543.000 de militari; în decembrie, erau retrași 75.000. Nixon a promis că în următorii trei ani va obține o „pace în onoare“. Convorbirile de pace, demarate la Paris, băteau pasul pe loc. Acțiunile antirăzboinice din America antrenau milioane de protestatari. În aprilie 1969, pierderile americane în luptă se ridicau la 33.650 de morți, depășindu-le pe cele din întregul război din Coreea. Moralul combatanților se deteriora dramatic. Consumul de droguri și dezertările deveniseră fapt cotidian. În martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de Sud. Trupele americane și sudvietnameze au fost luate prin surprindere. Cei numai 60.000 de militari americani rămași în Vietnam, ca urmare a politicii de „vietnamizare“ (a războiului) au demonstrat, prin neputința lor, eșecul acestei politici. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a capitalei Hanoi și a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta războiului. Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul când, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnată la Paris, pe un document ce consfințea acceptarea de către SUA a condițiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat că a obținut, în sfârșit, „pacea în onoare“.
La sfârșitul anului 1987 căderea bursei de pe Wall Street a tras un semnal de alarma în ceea ce priveste temerile opiniei publice ca administrația a pierdut controlul asupra bugetului și asupra balanței comerciale. Dezvoltarea economică , care după 1945 a înregistrat o creștere medie de 3 % pe an , la începutul mandatului lui Reagan{ 1980 , 1984-1989 , doua mandate } era zero. Economia și investițiile interne au înregistrat cel mai scăzut nivel cunoscut până atunci, iar șomajul a avut o rată cuprinsă între 10 % și 7,5 % în perioada de guvernare a republicanilor.
În 1985 Mihail Gorbaciov a devenit președinte al URSS-ului, cu consecințe decisive asupra războiului rece. Concentrat asupra reformei interne Gorbaciov, a realizat că URSS nu mai putea face față împovărătoarei curse a înarmărilor. În 1987, după acceptarea unor importante concesii, a asigurat prima diminuare a armelor nucleare. Cu economia sovietică aflată într-un declin rapid, Gorbaciov a hotărât încetarea ajutorului acordat și retragerea sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene, care în 1989 au început să se prăbușească.
Uniunea Sovietică o luase pe drumul democrației controlul partidului comunist devenise din ce în ce mai slab și economia era la pământ, Uniunea Sovietică devenea un prieten ce trebuia ajutat. Căderea Zidului Berlinului din noiembrie 1989 a dat semnalul ca URSS a pierdut acest război rece cu SUA. Administrația președintelui George H. W. Bush a pecetluit victoria folosind o diplomație multilaterală, tăcuta pentru a-i ajuta pe germani . Sfârșitul Uniunii Sovietice a fost evidențiat prin demisia lui Mihail Gorbaciov.
Revoluțiile din 1989, cum observă Timothy Garton Ash, "au schimbat întreaga hartă politica a Europei, au dus la sfârșitul URSS, al Războiului Rece, al secolului douăzeci, în sensul sau scurt, și la o totală redefinire a stângii"
Prăbușirea neașteptată a imperiului sovietic a eliminat atât pericolele care amenințau Europa occidentală dinspre Est, cât și necesitatea rolului dominant al Americii în Europa. Pentru SUA, implozia comunismului a diminuat importanța aliaților europeni. Din anii ‘90, comunitatea europeană a fost preocupată în principal cu extinderea spre Est și cu integrarea economică, politică și socială a continentului. Fiind în ascendență, neavând sentimente de nesiguranță și fiind preocupate cu asimilarea noilor membri, țările din Uniunea Europeana au un interes major în menținerea status-quo-ului. Liderii și publicul din UE nu sunt dispuși să “irosească” resurse bugetare importante pentru modernizarea și extinderea forțelor armate proprii. Guvernanții de la Washington rămân convinși ca America trebuie să mențină o forță militară dominantă și să demonstreze ca este dispusă să o utilizeze pentru menținerea “ordinii mondiale”.
Datorită situației din timpul și de după Războiul Rece, au apărut noi concepte ale securității, precum securitatea colectivă, securitatea comună sau securitatea prin cooperare. Securitatea comună are drept caracteristici următoarele elemente: toate națiunile au dreptul legitim la securitate; forța militară nu constitue un instrument legitim pentru soluționarea diferendelor între state; securitatea nu poate fi obținută și păstrată cu ajutorul superiorității militare; limitările cantitative și calitative ale arsenalelor militare constitue un element necesar al securității comune; condiționările de orice natură dintre elementele militare, conflicte militare, pe de o parte, și evenimentele politice sau argumentele economice, pe de altă parte, trebuie evitate.
Securitatea prin cooperare are ca și scop principal prevenirea războiului și a posibilității de constituire a mijloacelor necesare inițierii și desfășurării unei agresiuni. Se pune accentul pe prevenire și nu pe demararea unor procese de înarmare de către diverse state atunci când se consideră amenințate. Cu toate acestea, se au în vedere și următoarele probleme: controlul strict și măsuri de siguranță severe impuse asupra armamentelor nucleare; asigurarea condițiilor necesare pentru conversia industriilor militare și de apărare care ar pune în pericol securitatea internațională; angajamente comune care să reglementeze dimensiunea și structura arsenalelor militare și proliferarea tehnologiilor considerate periculoase; definirea coerentă a noțiunii de intervenție legitimă, ca proces multilateral convenit ce reglementează utilizarea forței pentru asigurarea securității; promovarea treansparenței și a interesului reciproc al părților participante la aranjamentele de securitate colectivă.
ONU are la baza funcționării sale Carta Națiunilor Unite. Printre cele mai importante activități din sfera militară, în care e implicată Organizația, se numără activitățile de menținere a păcii. După intrarea în vigoare a Raportului Brahmi, activitatea sa s-a diversificat, luând parte și la activități de genul restaurării și reconstrucției păcii.
În 1992 , democrații au revenit la Casa Albă cu Bill Clinton în calitate de președinte . Pentru a corecta impresia de cinism pe care au provocat-o celelalte acțiuni ale sale, a lansat operațiunea „Restore Hope”. În discursurile pronunțate de Bill Clinton se observă o ezitare în ceea ce privește tentația de repliere și autoizolare și dorința de a rămâne superputerea planetei, datorită situației economice. Soluția cea mai simplă la cea mai gravă problemă cu care se confruntă America, pentru Bill Clinton este de a accepta să acorde un preț bun regimului de la Pyongyang în schimbul armelor sale. Retragerea din Somalia, schimbările din Bosnia arată nivelul scăzut la care ea situează problemele pe scara intereselor naționale. Din această cauză, americanii nu sunt satisfăcuți de politica externă a președintelui lor dar și datorită reorientării priorităților cu accent pe problemele lor interne . Dezacordurile dintre Statele Unite și Europa asupra unor subiecte precum Irak sau Bosnia, nu sunt recente, putem spune chiar că acestea în loc să se reducă, s-au intensificat. Conjunctura petrolieră joaca un rol esential pentru anii 1990-1991; aducerea pe piață a perolului irakian ar provoca o prăbușire a prețurilor. Dincolo de crizele dintre Europa și SUA cea mai importantă problemă pentru securitatea acestui continent este viitorul și menținerea NATO.
Un eveniment considerabil este încheierea acordului ALSNA – Acordul de liber schimb nord-american, ce reflectă vitalitatea americană și curajul elitei mexicane, care alături de președintele Salinas își doreau reușita acestui proiect. Această reușită însemnând o stabilitate dinamică pe calea dezvoltării și a democrației pentru Mexic; o „crestere comparabilă cu cea a dragonilor din Asia de Sud-Est” pentru Chile; redresarea Argentinei; etc. ; toate acestea arătând faptul că întregul continent este apt pentru creștere.
Președintele american George W. Bush , fost guvernator al statului Texas, este republican. Doctrina partidului îmbină conservatorismul și sprijinirea economiei de piață. Partidul Republican este un partid de centru și un partid care ține cu democrația.
Cel de al 43-lea președinte al Statelor Unite ale Americii , ajuns în pozitia de cel mai important om de stat de pe planetă George W. Bush a preluat această funcție începând din 20 ianuarie 2001.Campania s-a bazat pe următoarele propuneri reformatoare: modernizarea școlilor publice din America, transformarea sistemelui național de apărare, scăderea taxelor… După evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001 președintele Bush a declarat război terorismului și a stabilit ca priorități victoria asupra acestuia și libertatea umană.
După încheierea Războiului Rece SUA a rămas fără oponent datorită căderii URSS la începutul anilor ’90. După această perioadă a apărut un nou pericol și anume terorismul. Acest fenomen a căpătat în decursul timpului amploare, ducând la evenimente tragice cum ar fi atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA sau cele de la Madrid.
În 1998, Osama bin Laden și-a anunțat obiecțiivele față de politica externă a Statelor Unite față de Israel, precum și față de prezența continuată a trupelor americane în Arabia Saudită după Războiul din Golf. Bin Laden s-a folosit de texte islamice pentru a instiga la violență împotriva armatei și cetățenilor SUA până la satisfacerea cerințelor lor.
Terorismul, chiar terorismul sinucigas, nu era o noutate nici înainte, dar dimensiunea, amploarea pagubelor, îndrăzneala fără margini a asasinilor, simplitatea aparentă a mijlocelor lor au părut de o noutate extremă. Se știa, de asemenea, ca fundamentalismul islamic e o mare primejdie și ca adversitatea sa față de Statele Unite -“ "Marele Satan" – e ireductibilă. Dar niciodată caracterul monstruos al acestui fenomen nu a apărut într-o atât de orbitoare lumină. Fragilitatea democrației liberale nu a fost mai așa evidentă: teroriștii au trăit mulți ani în Occident, mai ales în Germania, au studiat la universități occidentale, au învățat limbi străine, au locuit netulburați în societăți libere, au călătorit unde au vrut, s-au înscris la școli de pilotaj americane fără să fie întrebați nimic, au transferat sume mari de bani. Nimic dintre toate acestea nu ar fi fost cu putință în Irak, Libia sau China. Comunitățile islamice din Occident au continuat să trăiască în pace, iar sentimentele antiarabe sau antiislamice nu s-au transformat în atacuri violente, expulzări sau manifestații de masă ostile. Democrația a rezistat cu succes, deocamdată, iar libertățile nu au fost afectate decisiv. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat și pierderi din acest punct de vedere.
La ora 08.45 a zilei de 11 septembrie 2001, complexul de clădiri World Trade Center își primea o bună parte dintre cei aproape 50.000 de oameni care lucrau zilnic în incinta sa. Nouăsprezece teroriști au deturnat patru avioane. Un avion, anume American Airlines numărul 11 s-a prăbușit în Tunrnul de Nord al World Trade Center, urmat de cel de al doilea avion,United Airlines numărul 175 care a lovit Turnul de Sud .Al treilea avion, American Airlines 77 a fost condus de teroriști în Pentagon.Un al patrulea ybor, United Airlanes 93 s-a prăbușit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania , ținta finală presupune a fi fost Capitoliul Statelor Unite sau Casa Albă. Probabil pasagerii de la bord au intrat în luptă cu teroriștii astfel n-au reușit teroristii să-și împlinească planurile.
Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbușit în urma avariilor structurale suferite în ziua atacurilor. Turnul de sud (WTC 2) s-a prăbușit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua zborul United Airlines 175. Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbușit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102 minute. La prăbușirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7. Integritatea sa structurală a fost compromisă și mai mult de incendii, și clădirea s-a prăbușit mai târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.
Atentatele teroriste au creat o confuzie imensă în opinia publică și printre organizațiile de presă. Sursele media au prezentat știri contradictoare și neconfirmate în acele zile.
2.993 de oameni și-au pierdut viața, inclusiv cei 19 teroriști: 246 în cele patru avioane (din care nu a supraviețuit nimeni), 2.603 în New York în clădiri și la sol, și 125 la Pentagon. ncă 24 de persoane rămân încă date dispărute.
Pe lângă Turnurile Gemene de câte 110 etaje din World Trade Center, numeroase alte clădiri din zona World Trade Center au fost distruse sau grav avariate, inclusiv World Trade Center 7, World Trade Center 6, World Trade Center 5, World Trade Center 4, Marriott World Trade Center (WTC 3) , și complexul World Financial Center și biserica ortodoxă
greacă Sfântul Nicolae. Clădirea Deutsche Bank de vis-a-vis de complexul World Trade Center peste strada Liberty a fost demolată ulterior din cauza condițiilor toxice din interiorul turnului de birouri. Sala Fiterman a Colegiului Comunitar Manhattan de la West Broadway nr. 30 urmează și ea să fie demolată din cauza avariilor. Alte clădiri învecinate, printre care West Street nr. 90 și clădirea Verizon au suferit avarii majore, dar au fost restaurate. Clădirile World Financial Center, One Liberty Plaza, Millenium Hilton, și Church Street nr. 90 au suferit avarii semnificative. Echipamentul de comunicații de pe Turnul de Nord inclusiv antemele radio și de televiziune au fost distruse, dar stațiile media au rerutat rapid semnalele și au reluat emisia. În comitatul Arlington, o parte din Pentagon a fost grav avariată de incendiu și o secțiune a clădirii s-a prăbușit.
Teroriștii au fost atent pregătite timp de cel puțin un an de zile. Așa cum evidenția raportul comisiei de anchetă, evenimentele au șocat, dar nu trebuiau să surprindă, ținând cont de faptul că au existat numeroase indicii care au anunțat o dezvoltare fără precedent a metodelor teroriste de luptă. Același raport insistă și asupra deficitului de imaginație a autorităților americane, în sensul anticipării acestui nou tip de terorism care a lovit SUA, fapt valabil și pentru experții independenți în studiul fenomenului.
La câteva ore după atac, FBI a reușit să afle numele și, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloților și teroriștilor suspecți. În ziua atacurilor, NSA (Agenția de Securitate Națională) și agențiile germane de informații au interceptat comunicații care făceau referire la Osama bin Laden. Ancheta FBI , denumită operațiunea PENTTBOM, a fost cea mai mare și mai complexă anchetă din istoria FBI , și a implicat munca a peste 7.000 de agenți speciali. Prin interogarea suspeciților în cazul atacului USS Cole din Yemen, FBI a reușit să facă legătura între teroriști și al-Qaeda. Guvernul american a concluzionat că al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că „dovezile care leagă al-Qaeda și pe bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare și irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns la aceeași concluzie în ce privește vinovăția al-Qaeda și a lui Osama bin Laden pentru atacurile de la 11 septembrie.
Născut în 1957 în Arabia Saudită, Osama bin Laden a crescut într-o familie foarte numeroasă , tatal său fiind un prosper om de afaceri din anturajul familiei regale saudite. Sub
influența unei educații radicale,Osama bin Laden se afirmă în anii ’80,când luptă în Afganistan împotriva trupelor sovietice care au invadat această țară. Fondator al rețelei teroriste Al-Qaeda, pe care o și susține financiar, bin Laden s-a specializat în anii ’90 în acțiuni teroriste la adresa intereselor americane din diferite regiuni ale lumii. Punctul culminant al activității sale îl constituie atentatele de la 11 septembrie 2001. Acestea și multe altele l-au plasat bin Laden pe lista celor mai cautate zece persoane de pe planetă, pe capul său FBI-ul punând o recompensă de 25 de milioane de dolari. În ciuda eforturilor depuse de autoritățile americane, Osama bin Laden este încă liber.
Originiile Al-Qaida pot fi urmărite înapoi până la 1979, când Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul . La scurt timp după invazie Osama bin Laden a cătorit în afganistan , unde a ajutat la organizarea mujahedini arabi și a stabilit al Maktab-Khidamat(MAK) organizație să reziste contra sovieticilor. În timpul războiului cu Uniunea Sovietică , Bin Laden și luptătorii săi au primit fonduri americane și arabe.
Al-Qaida este un grup islamist fondat cândva între august 1988 și la sfârșitul anului 1989. Aceasta funcționează ca o rețea care cuprinde un grup multinațional de fundamentaliști sunnit.tehnici caracteristice includ atacuri sinucigașe și atacuri cu bombă simultană a obiectivelor diferite.În aceste acțiuni poate implica membri ai mișcării , care au luat un angajament de loialitate față de Osama bin Laden sau persoanele care au beneficiat de formare într-una din taberele în Afganistan sau Sudan .Ideologi Al-Qaida imaginează stoparea influențelor străine în statele musulmane , precum și crearea unui califat islamic nou. Convingerile raportate includ că o alianță creștin-evreu conspira pentru a distruge islamul, care este în mare măsură încorporată în alianța SUA-Israel și faptul că uciderea de civili trecători este justificată religios în jihad. Ideologi Al-Qaida instruți pentru recrutarea unei rețea de musulmani care credeau că jihadul trebuie combătut la nivel global. Rețeaua Al-qaida a fost construită ex nihilo(de la zero) , ca o rețea conspirativă care se bazează pe liderii de toate nodurile regionale și atunci când este necesar pentru a servi ca o parte integrantă.
În general mișcăriile islamice și Al-Qaida , în special s-au dezvoltat în timpul renașterii islamic și mișcăriilor islamice din ultimele trei decenii a secolului XX, împreună cu mișcări mai puțin extreme.
Un astfel de eveniment , cum au fost atentatele din 9/11 traumatic a generat în mentalul colectiv eroi negativi și pozitivi. Dacă Osama bin Laden a ocupat fără drept de apel poziția de cel mai detestat om al momentului, povestea personajelor pozitive este una mai complexă. Președintele George W. Bush a fost surprins de evenimente într-o vizită la o școală elementară din Florida și a reacționat public abia la 45 de minute după primul atentat, printr-o scurtă declarație de presă. Aflat în mijlocul evenimentelor, primarul orașului New York, Rudolph Giuliani, a devenit unul dintre cei mai apreciați lideri ai momentului, datorită modului ferm în care a știut să gestioneze momentele de criză (…) Influența evenimentelor a depășit însă teritoriul american, răsfrângându-se asupra relațiilor internationale la nivel global.
War of Secession( Razboiul civil)
În mai puțin de treizeci de ani, Statele Unite s-au extins cu trei milioane km2, îndeosebi pe seama Mexicului.
Perioada dintre 1812 și Războiul de Secesiune (1861-1865), în afara expansiunii terotoriale, este marcată prin două caracteristici: pe de o parte conflicte între adepții centralismului și cei ai federalismului privind organizarea teritoriului; pe de altă parte, rivalitatea cu Londra pentru cucerirea restului continentului și asigurarea accesului la Oceanul Pacific.
Puțin după sfârșitul Războiului de Secesiune, Statele Unite au dobândit Alaska și insulele Aleutine, pe care țarul rus nu dorea să le păstreze, nici să le vândă Imperiului britanice rival, din cauza poziției lor strategice în estul Siberiei.
O jumătate de secol și mai bine după război majoritatea istoricilor au considerat și ei sclavia drept principal cauza a războiului. În timpul războiului puțini dintre combatanții celor 2 tabere ar fi negat adevărul exprimat de Abraham Lincoln în 1865 conform căruia cauza războiului a fost într-un fel sau altul sclavia.
Stetele libere și statele cu proprietari de sclavi coexistaseră pașnic având aceeași constituție încă din 1787. Americanii albi aveau în comnu limba sistemul judiciar cultura politică valorile religioase și trecutul. Majoritatea aveau deasemenea aceleași concepții rasiste aceptand fără nici un dubiu că afroamericanii erau inferiori albilor. Majoritatea albilor nordiști erau tot atât de convinși de supremația albilor precum aproape toți conaționalii lor din sud. Sclavia era singura instituție pe care nu o avea și nordul, așa numita “instituție specifică” definea numai sudul.
Drepturile statelor, școlile progresiste și revizioniste sunt amorțite , dacă nu chiar moarte. Chiar dacă sudul agrar și nordul industrializat aveau interese economice diferite , războiul civil nu se purta pentru tarife sau bănci sau din cauză că agriarismul se opunea industrialismului.terbuie spus și faptul că războiul nu a fost rezultatul unor problem false promovate de fanatici. El a izbucnit din cauza unor problem profunde , de durat pe care americanii atât cei din nord cât și cei din sud le considerau a se afla în inima societății și a viitorului lor.
Valoare pe piață a celor 4 mil de sclavi în 1860 era de 3 mld $ – mai mult decât valoarea terenurilor sau a bumbacului. Munca sclavilor a făcut posibil ca sudul să producă 75% în ierrarhia mondială a producătorilor de bumbac. Doar 25% dintre alibi sudiști erau proprietary de sclavi , dar marea majoritate a celorlalți erau susținători ai acestei ciudate instituții. Mulți fermieri albi aspirau să devină și ei proprietari de sclavi. Pe de altă parte se și temeau de consecințele unei eventuale eliberări a scalvilor.
Chestiunea nu era a simplei existente a sclaviei , ci a expansiunii ei,care polariza întreaga națiune. La mijlocul anilor 1850 un nou partid politic nordist, partidul republican, a luat ființă menit să pună capăt răspândiri sclaviei.
În 1859 aboliționistul john Brown considerat drept un erou , usigas și nebun a condus un complot specatulos pt a pune mâna pe arsenalul federal din Virginia. Odată intrat în posesia armelor el a sperat să stârnească o reacție în lanț bazată pe răscoale ale sclavilor în tot sudul. Nu să ales nimic de visele sale iar majoritatea susținătorilor lui au fost uciși. Brown a fost capturat judecat și spânzurat.
În 1860 partidul democrat era împărțit în 2 ca toate celelate instituții din America , între membri nordiști și sudiști. Candidatul republican Abraham Lincoln a fost susținut de toate statele din nord și doar câțiva sudiști l-au ales, pt mulți sudiști alegerea lui Lincoln era scandaloasa. În iarna anului 1860-1861 7 state din sud au votat desprinderea de uniune, totuși 8 state sclavagiste din partea superioară a sudului nu sau despărțit de uniune imediat.
Secesiunea nu a însemnat neapărat izbucnirea unui război . unioniști autentici aproape că dispăruseră din statele confederate , mai mult decata atât Lincoln să trezit confruntat cu o criză politică ceea ce însemna că timpul nu era de partea sa. Statele secesioniste preluaseră toate instituțiile federale aflate între granițele lor.
În 1861 Lincoln încă nu promisese să pună capăt sclaviei, pt că el dorea pur și simplu să păstreze uniunea. Statele confederate se luptau pt autodeterminare , se poate spune în consecință că naționalismul a fost cauza imediată a izbucniri războiului civil.
În 1861 niciuna dintre tabere nu era pragatie de război. Uniunea avea doar o armată foramta din 16000 de soldați majoriatea fiind împrăștiați la posturile de frontieră din partea de vest a țării. Președintele Lincoln nu avea experiență militară, în aprilie 1861, a apelat la 75000 de voluntari solicitandui pt o perioadă de 3 luni, curând avea să devină evident că intervalul acesta nu era sufficient iar Lincoln a cerut congresului să mărească cifra la 500000 de voluntari ceea ce însemna mai mulți oameni decât sar fi putut oraganiza, instrui și echipa.
Îmbunătățirile aduse tehnologiei militare aveau să modifice caracaterul luptelor , acestea erau bazate pe: efectele pustii-muscheta, luptele bazate pe atac și apărare, cavalerie, artilerie și comunicațiile.
Războiul civil să purtat mai ales pe teritoriul confederației. Aici său aflat principalele 3 teatre de război Virginia de nord, vestul și trans mississippiul de vest.
Începând cu 1861 a fost limpede că flota uniunii avea să joace un rol decisiv, nordul a cumpărat multe vapoare comerciale le-a înarmat și apoi lea treimis în misiune pentru a institui blocada. La sfârșitul anului flota uniunii avea peste 260 de nave în serviciu și încă 100 în construcție. Confederația a început războiul cu o criză de oameni și de nave având o slabă tradiție navală și puține posibilități de a constru o flotă.
Existau anumite diferențe între soldații uniunii și cei ai confederației. În timp ce armata uniunii era compusă din americani nativi, aproape 20% din trupe proveneau din cetățeni veniți de dincolo de ocean. 90%din trupele albe ale uniunii puteau să citească și să scrie spre deosebire de 80% dintre luptătorii confederate care erau analfabeți. După începerea războiului numărul victimelor a început să crească, mulți soldați și-au pierdut entuziasmul iar o parte din cei recrutați dupa1862 erau sceptici deabinelea, patriotismului ia luat locul dorința de exprimare .
Davis era criticat de mulți sudiști atât în timpul războiului cât și dupaceea rămâne o personalitate controversată. Vicepreședintele sau îl considera slab timid și încăpățânat și îl socotește vinovat pt tot ce nu a funcționat în confederație. Mulți dintre contemporani lau atacat pe Davis pt că în opinia lor ,a avu tendințe dictatoriale, de ex: deși congresul la autorizat să naționalizeze sistemul feroviar al sudului, el nu a făcut acest lucru.
Cabinetul lui Davis a jucat un rol important ca și el. În total Davis a făcut 16 numiri la conducerea celor 6 departamente confederate. Sub conducerea lui Davis, cabinetul se întrunea fregvent și delibera ore în șir. Se spune de cabinetul lui Davis că în multe situații a fost mai puțin eficient decât cel al lui Lincoln.
Congresul confederației a jucat un rol important în guvernare. Membri primului congres provizoriu nu au fost aleși direct de către populație ci de cater convențiile statelor sau de legislaturi.
În relalitate chestiunea drepturilor statelor a jucat doar un mic rol în înfrângerea confederației . majoritatea guvernelor statelor au fost deosebit de loiale confederației și au cooperat eficient cu guvernul de la Richmond. Guvernatorii statelor aveau tendința să fie mai naționaliști decât adunările legislative, aveau mai multe împuterniciri în vreme de război decât în timp de pace și nu ezitau să le folosească.
Lincoln este considerat salvatorul nației, el este automat etichetat și drept cel mai mare președinte pe care la avut Statele Unite. La începutul anilor 1860 mulți nordiști îl vedeau pe Lincoln drept un conducător nehotărât și chiar ridicol.
Primul cabinet al lui Lincoln avea o compoziție echilibrată conținând 4 ex-democrati și 3 reprezentanți atât ai vestului cât și ai estului țării. Majoritatea dintre membri cabinetului fuseseră adversary a lui Lincoln în Campania prezidențială pt alegereacandidatului republican din 1860. Cabinetul său era mult mai stabil decât cel a lui Davis și majoritatea secretarilor de department au rămas în funcțiile respective cea mai mare partea a războiului.
Rămas fără congresmanii sudiști, Congresul a intrat sub control republicanilor. Deși au existat discuții referitoare la depășirea limitelor atributilor sale executive și legislative, totuși congresul să dovedit loial președintelui ,furnizandui mijloacele necesare pt a coordona activitatiile impuse de război.
Strategia de securitate a Statelor Unite ale Americii cuprinde 11 capitole,fiecare capitol fiind abordat din trei perspective, astfel:
prima parte relatează sumarul fiecărei probleme și modul în care acele probleme au fost abordate în cadrul strategiei de securitate;
cea de a doua parte prezintă succesele realizate până în prezent și provocările apărute;
ultima parte prezintă modurile de acțiune în vederea rezolvării cu succes a provocărilor apărute la adresa securități Statelor Unite.
La începutul acestui document găsim o privirea de ansamblu asupra ceea ce reprezintă strategia de secutritate a SUA, și prezintă probleme generale legate de necesitatea securității poporului american și relatează subiectele ce urmează a fi dezvoltate pe parcursul întregului document.
În continuarea lucrări sunt prezentate probleme legate menținerea și promovarea drepturilor omului, în calea cărora pot exista anumite dificultăți, cum ar fi:
starea incipientă în care se află anumite state în cadrul procesului de democratizare și nevoia de a consolida instituțiile care promovează democrația, dar și necesitatea ca șefii statelor să facă demersuri în acest sens;
regresul anumitor conduceri (guverne), care nu au mai acordat drepturi și libertăți cetățenilor;
unele regimuri au încercat să separe drepturile politice de cele economice, prosperând fără a acorda drepturile și libertățile populației;
persistența tiraniei în formele ei cele mai dure în anumite regiuni.
În cadrul acțiunilor pentru viitor se declară că SUA doresc din totdeauna ca drepturile și libertățile oamenilor să fie respectate. Astfel este reflectată valoarea pentru că ei cred că dorința de libertate sălășluiește în sufletul fiecărui individ și respectarea demnității umane transcede toate culturile.
Se relatează că nu toate țările respectă drepturile și libertățile, și din această cauză se consideră că cele mai responsabile țări sunt cele democratice, singurele capabile de a lupta împotriva trerorismului și a grupărilor extremiste, și să extindă starea de pace și prosperitate. Pentru a-și proteja valorile, SUA duce un efort susținut pentru a extinde democrația la nivel mondial și a conduce războiul îmopotriva tiranismului, fiind dispuse să ajute orice initiațivă în acest sens.
„Cu toate că democrația este un deziderat, aceasta nu poate fi impusă, trebuie să fie acceptată”. Se declară de asemenea că vor lua parte si vor ajuta orice inițiativă în acest sens cu orice mijloace, amintind aici doar câteva dintre acestea: încurajarea populațiilor de a nu accepta regimuri tiranice, asupritoare; parteneriate cu alte țări democratice pentru promovarea drepturilor și libertăților oamenilor; raportarea abuzurilor asupra drepturilor omului etc.
Următorul capitol aduce în discuție problema întăririi alianțelor pentru combaterea terorismului și acțiunile care trebuie întreprinse pentru a preveni atacurile împotriva SUA, a aliaților și țărilor prietene. Se constată nevoia adoptării unor strategii noi de combatere a noului dușman reprezentat de terorism, pentru că acesta are și o formă globală, transfrontalieră. De aici apare și nevoia unui efort concertat alături de aliați pentru a se putea opune posibilităților de supraviețuire a acetor grupări prin, înceracarea de a le înlătura suportul financiar și încercarea de a le retrage suportul istoric oferit de către alte state.
Au fost înregistrate multe succese împotriva terorismului, dar încă reprezintă starea de insecuritate. În momentul de față, al-Qaida este considerat cel mai mare pericol la adresa SUA, care nu uită se specifice faptul că lupta împotriva terorismului nu este o luptă cu conotații religioase.
Printre cauzele care au dus la acte de terorism nu se pot enumera sărăcia, deoarece, cei care au luat pare la acțiunile de la 11 septmbrie au făcut parte din clasa de mijloc a societății din care făceau parte, iar marii conducători făceau parte din clasa înstărită. Se demonstrează de asemnea că prin conceptul de democrație, toate situațiile care au dus la declanșarea terorismului nu ar exista, și deci, ar putea fi rezolvate, democrația fiind astfel opusul terorismului tiranic. Sunt prezentate metode de acționare în cazul Irakului la mai multe nivele, economic, politic și la nivel de securitate.
Acestui capitol îi urmează, studierea acțiunilor alături de aliați în vederea rezolvării conflictelor regionale.
Conflictele regionale sunt considerate a fi rezultatul unor conflicte din trecut. Acestea nu rămân izolate pentru mult timp, ele extinzându-se și afectând și alte state, având ca exemplu implicarea al-Qaida în Afganistan. Sunt amintite implicări ale SUA în rezolvarea unor astfel de conflicte, cum ar fi cel din Guvernul din Sudan și populația Sudanului, conflict care a durat 20 de ani, dar a fost rezolvat pe cale amiabilă datorită intervenției Statelor Unite, dar și alte cazuri.
Analiștii americani au identificat trei stadii ale intervenției în stările conflictuale regionale:
prevenirea conflictelor;
intervenția în conflict;
reconstrucția și stabilizarea regională post-conflituală.
Cel de al cincelea capitol tratează problema prevenirii situațiilor de aminențare a Statelor Unite, a aliaților și statelor prietene ale acestora, cu arme de distrugere în masă. Este o sarcină dificilă, deoarece cu cât este mai superficial realizată cu atât sunt mai grave consecințele, iar o creare exhaustivă a scenariilor care să le împiedice este mult prea grea și costisitoare.
Statul american duce în sensul acesta mai multe activități, printre care se pot număra eforturile proactive de neproliferare a armelor de distrugere în masă, și protecție îmbunătătiță în cazul unor asemenea atacuri, SUA încercând să descurajeze inamicii în a face asemenea demersuri sau chiar renunțarea la ele. În acest scop, sunt enumerate diverse măsuri. Cu toate acestea apar enumerate și puncetele încă vulnerabile în acest sens.
O importanță mărită îi este acordată proliferării armelor nucleare, actori cheie în acest sens fiind considerați: China, Japonia, Rusia, Republica Corea și R.P.D. Coreana, cu care sunt încheiate tratate de neproliferare a acestora. Pentru îmbunătățirea situatiei din acest domeniu, în 19 Septembrie 2005 a avut loc o nouă întrunire între cele șase state. Iracului i-a fost impusă aceasta, dar în perioada regimului lui Saddam Hussein, aceste prevederi au fost încălcate în mod repetat.
Există două obiective de îndeplinit care sunt considerate de asemenea importante: interzicerea producerii materialului fisionabil și interzicerea deținerii materialui fisionabil de către state teroriste sau rău intenționate.
O tratare de mai mică amploare este acordată armelor biologice și chimice.Se studiază de asemenea existența unei piețe economice globale datorită existenței piețelor libere și a comerțului liber.
În acest sens SUA dorește să dispară initiațiva globală și tot ce ține de economie și piețe să fie dirijat de Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organiztion – WTO) prin intermediul Agendei de Dezvoltare denumite Doha.
Intensificarea securității energetice și dezvoltarea nepoluantă a acesteia a fost realizata prin intervenția adminitrație americane care prin colaborarea cu alți producători a reușit acest obiectiv.
Pentru viitor se iau în considerare deschiderea de piețe prin care să se intergreze și țările în curs de dezvoltare; deschiderea, integrarea și diversificarea piețelor energetice pentru asigurarea independenței energetice; reformarea Sistemului Finaciar Internațional pentru a asigura stabilitate și prosperitate.
Capitolul următor studiază extinderea cercului de dezvoltare prin deschiderea societăților și crearea infrastructurii democrației, în cadrul căruia este studiată problema combaterii sărăciei. Aceasta este considerată ca având o importanță aparte, fiind o prioritatea nu doar morală, ci și una strategică. Situații în care SUA s-a implicat și a avut succes au fost de exemplu: efortul de a schimba opinia publică în privința bolnavilor de SIDA și a altor boli cu risc ridicat, investiția în dezvoltarea oamenilor, combaterea corupției și promovarea transparenței etc. Cu toate acestea, SUA își propune să transforme politica într-o democrație efectivă, și un sistem de ajutorare străină mai bine pus la punct etc.
Dezvoltare relațiilor de cooperare ce celelalte puteri la nivel global este de asemenea un capitol foarte important al strategiei americane, deoarece acestea doresc crearea unui climat de stabilitate la nivel mondial prin crearea de alianțe între marile puteri, astfel evitându-se situațiile apărute în trecut, când la nivel mondial țările erau divizate în grupuri de interese. În momentul de față coalițiile împotriva terorismului și a criminalității transfrontaliere au dus la alierea unui număr foarte mare de state împotriva acestui fenomen.
Documentul aduce în discuție și o împărțire a lumii în mai multe zone de interes, împărțite în funcție de continente, acestea fiind următoarele:
zona emisferei de vest – unde SUA trebuie să-și întărească relațiile de colaborare cu Mexic și Canada;
continentul African – SUA consideră oportună dezvoltarea statelor mici, și în general a celor care au avut de suferit de pe urma regimului colonial;
Orientul Mijlociu – se consideră că în aceasta zonă conflictele durează de foarte mult timp și că a venit momentul redresării situției în această zonă;
Europa – NATO reprezintă politică americană în această zonă, deoarece din această alianță fac parte state foarte importante, precum Franța, Germania, și alte state care au aparținut blocului comunist;
Rusia – este considerat un factor extrem de important, fiind pentru o foarte lungă perioadă de timp inamicul cel mai de temut al SUA. Cu toate acestea există semne că perioada de neagresiune care a existat pentru o vreme între cele două state este doar de fațadă.
Asia – cel mai mare interes se manifestă asupra Indiei, Pakistanului și Afganistanul;
Asia de Est și Sud-Est – sunt amintite aici Japonia și Australia, doi parteneri strategici ai SUA. Evoluția Chinei din ultima perioadă este atent urmărită, ea fiind încurajată să acorde populației unele drepturi de mult dorite, cum ar fi libertate, stabilitate și prosperitate.
În cadrul documentului sunt precizate instituțiile americane menite să mențină securitatea, acestea fiind:
Departamentul Securității Naționale (Department of Homeland Security) – este axat pe rezolvarea a 3 probleme majore: prevenirea atacurilor teroriste în SUA; reducerea vulnerabilității față de acțiunile teroriste; minimizarea defectelor atacurilor și facilitarea refacerii după atacuri;
Ministerul Apărăriri (Department of Defense) – are de înfruntat 4 tipuri de provocări: tradiniționale, neregulate, catastrofale, distrugătoare.
Ca și acțiuni de viitor ei își propun intervenția în toate situațiile de criză care apar și în situațiile post-conflict; crearea unor rezerve de stat asemănătoare celor militare pentru a putea fi uilizate în caz de dezastre naturale, sau pentru utilizarea lor în situații post-conflict; crearea posibilităților pentru ca populația americană să studieze și alte limbi, intensificarea colaborării cu lumea musulmană; creșterea capabilități agențiilor de a pregătii, coordona, integra și a raspunde la un areal cât mai larg de amenințări; promovarea reformei în cadrul ONU; promovarea democrației; crearea de noi parteneriate menite să poată răspunde noilor provocări.
Globalizarea are un loc important în cadrul startegiei Statelor Unite, declarându-se că sunt principali promoteri ai globalizării, iar cei care au urmat acest proces au avut de beneficiat. Printre problemele ivite în urma globalizării ei enumeră: existența unor maladii (HIV, gripa aviară) care nu cunosc granițe; traficul de droguri, de ființe umane; catastrofele naturale. Sunt prezentate anumite metode de combatere a acestor fenomene sau de a reducere a efectelor acestora.
Bibliografie
American Enterprise Institute For Public Policy Research
Barber B. J. , Imperiul fricii – Război, terrorism și democrație , editura Incitatus , Bucuresti
Controlul Parlamentar al Sectorului de Securitate – Ghid practic pentru parlamentari, nr. 5, 2003 Traducere certificata de Centrul de Studii Regionale publicata de Ed. Ziua, Bucuresti, 2003
David Harvey , Noul imperalism , Editura BIC ALL , New York , 2004
Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zonia – coordonatori – Lumea 2005 – Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Secutitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005
Fraser Cameron , US foreign policy after the Cold War, Global hegemon or reluctant sheriff? , by Routledge , New York , 2005
Garton Ash T., Lumea libera – America , Europa și viitorul surprinzător al Occidentului , editura Incitatus, Bucuresti , 2006
General de divizie Dr. Gheorghe Arădăvoaice , Terorism, antiterorism, contraterorism-Istoric, actualitate, perspective, Editura Antet , București, 1997,
Geoerge W, Bush , President Bush's speech at Westpoint, June 2002
G. Harry Bennett ; The American Presidency ; Sutton Publishing; New York , 2000
Interim Report on WTC 7 , Appendix L. National Institute of Standards and Technology.
I.N. SAVA, Gheorghe Tibil, M. Zulean, Armata si Societatea, Culegere de texte de sociologie militara, Ed. Info-Team, Bucuresti, 1998.
Janne E. Nolan, Global Engagement :Engagement and securitz in 21st centunry, Brookings, Washington DC 1994
Kennneth N. Walt , Teoria politicii internationale , Editura Polirom , București , 2006
National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States , 17/06/ 2008
Patrick Wintour , It's time for war, Bush and Blair tell Taliban – We're ready to go in – PM | Planes shot at over Kabul (7/10/2001) , The guardian
Peter Calvocoressi , Politica mondiala dupa 1945 , editura ASE , Bucuresti , 2000
Sorin Antohi and Vladimir Tismaneanu , Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath , Central European University Press, 2000
Septimiu Chelcea , Petru Ilut , Enciclopedie de psihologie , Editura Economica , Bucuresti , 2003
Tamas Vasile, Geopolitica , Editura Noua Alternativa, Bucuresti, 1995
Thierry de Montbrial . , Cinsprezece ani care au zguduit lumea , edituta Experrt, Bucuresti , 2003
World Trade Center Building Performance Study . FEMA. May 2002.
The National Security Strategy of the United States of America, March 2006
Miller, Bill (2002-05-01). „Report Assesses Trade
”. The Washington Post
LA ROUSSE, Dictionar de Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996
Center's Collapse
Revista 22 , revista grupului pentru dialog social
The War In Afghanistan: That Nagging Evidentiary Question , Foreign Policy Blogs
www.Change.gov -The office of the president-elect
www. newamericancentury .org
www.revista22.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Razboiul Civil Si Implicatiile Sale Internationale (ID: 151370)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.