Razboiul Civil din Spania Si Impactul sau Asupra Relatiilor Internationale Intre Anii1936 1939

Războiul civil din Spania și impactul său

asupra Relațiilor Internaționale

între anii1936-1939

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Incertitudinea celei de-a doua Republici

Capitolul II. Cauzele războiului civil

Capitolul III. Interpretarea ideologică a războiului civil:

Fascism versus Comunism?

III.1 Combatanții străini

III.2 Legiunile străine ale aerului

III.3 Brigăzile internaționale

III.4 Corpul de voluntari italieni

III.5 Traficul de arme și cursa înarmărilor

III.6 Aurul spaniol

III.7Armamentul Spaniei Mișcării

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Argument

Spania a experimentat de la începutul secolului al XIX-lea și până la izbucnirea Războiului Civil mai multe sisteme de guvernare. Până în anul 1873, Spania a fost o monarhie constituțională. Prima Republică inaugurată în 1873 a fost una de scurtă durată și a durat până în 1887, când Alfonso al XII-lea a preluat puterea și Spania a redevenit monarhie. Presiunile au fost destul de numeroase din partea opozanților și din 1923 monarhia este susținută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera până in 1930, când acesta din urmă este înlăturat. Rămas fără susținere, regele este nevoit să abdice și din 1931 Spania revine Republică-cea de-a doua.

Din 1931 și până în 1936 Spania este guvernată pe rând de coaliții care demarează o serie de reforme (cea agrară din 1932, care este printre cele mai importante). Aceste reforme împreună cu legile impotriva clerului și reducerile de personal, îndeosebi din domeniul militar, au creat o opoziție puternică, opoziție ce a forrmat grupări de extremă ce au început numeroase revolte și asasinate. Până la începerea războiului nu a mai durat mult. Din 1936 și până în 1939 naționaliștii și republicanii se vor lupta pentru putere în Spania, război care încă de la început a avut “sprijinul” internațional. Republicanii au fost sprijiniți cu arme și voluntari de către URSS și Mexic, de la Internaționala comunistă și Brigăzile Internaționale.De partea cealaltă, naționaliștii au primit sprijin în primul rând de la puterile reacționare-Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini.

În această lucrare am încercat să surprind derapajul Spaniei de după proclamarea celei de-a doua Republici, derapaj care a dus la izbucnirea războiului civil și internaționalizarea acestuia. Odată izbucnit conflictul, lucrurile s-au pus repede în mișcare și cele două părti au început să fie “finanțate” cu armament și oameni.

Mă întreb care ar fi fost deznodământul acestui conflict dacă atât naționaliștii cât și republicanii luptau cu armamentul și forțele proprii, care ar fi fost rezultatul dacă Franco nu primea ajutor din partea lui Hitler în 1936 pentru a-și putea transporta trupele din Africa; ar fi putut învinge Republicanii dacă Franța se implica activ la fel ca Germania, Italia și URSS și nu ducea o politică de “neintervenție”?

Stadiul cercetării

Războiul civil din Spania și implicațiile sale externe s-au bucurat de o cercetare bogată în istoriografia universală. Una dintre cele mai importante lucrări este cea a lui Hugh Thomas, „The Spanish Civil War”. Acesta surprinde foarte bine perioada războiului civil din toate punctele de vedere, oferind o analiză destul de critică. Lucrarea este o contribuție de excepție și de pionierat în istoria acestui conflict, chiar dacă refectă o poziție de centru-liberal, aceasta nefiind o problemă atâta timp cât sunt încorporate dovezi de stânga și de dreapta.

Bartolomé Bennassar în lucrarea sa „Războiul civil din Spania” rescrie înfruntarea dintre două lumi antagoniste – republicani și franchiști – într-un conflict care a prefigurat a doua conflagrație mondială. El scormonește arhivele spaniole, franceze, sovietice, citește o imensă bibliografie, audiază de-a lungul vremii nenumărați martori pentru a se apropia cât mai mult de adevărul confruntărilor nemiloase care au însângerat chipul Spaniei între 1936 și 1939, dar și ulterior, în anii represiunii franchiste. Rând pe rând sunt prezentate și analizate cauzele izbucnirii războiului civil, bătăliile și campaniile intrate în istorie, tragediile represiunii de o parte și de alta, implicațiile internaționale, dramele exodului, mizeria vieții în taberele și lagărele de refugiați, amestecul sovietic și nazist în confruntarea militară, orbirea perpetuă a fanaticilior ideologici și amărăciunea revelațiilor târzii, exilul interior în anii regimului franchist, dar și eforturile reconcilierii naționale în perioada democrației. Cartea lui Bennassar devine astfel un instrument de referință pentru cunoașterea și înțelegerea războiului civil din Spania.

Antony Beevor în lucrarea sa “The Battle for Spain; The spanish civil war 1936-1939” povestește despre originile războiului civil și evoluția sa violentă pe parcursul celor trei ani. Este o lucrare completă cu documente scormonite prin arhivele rusești, germane și spaniole.

“Arms for Spain” a lui Howson Gerald spune povestea traficului cu arme de care avea nevoie Spania, arată că Rusia, care în teorie era susținătorul cel mai mare al republicanilor, a fost de fapt cel mai mare infractor, extorcând guvernul Republicii de cea mai mare parte a depozitului de aur.

Tot în această lucrare, Howson vorbește despre embargoul aplicat de marile puteri și încălcarea acestuia de către susținătorii naționaliștilor pentru a le crea avantaje.

3. Planul lucrării

Lucrarea va avea inițial o scurtă prezentare a ceea ce s-a întamplat în Spania după Primul Război Mondial și până la instaurarea celei de-a doua Republici. În continuare mă voi axa pe Spania anilor 1931-1936, perioadă măcinată de dese schimbări de guverne și frământări sociale – parte a lucrării ce o voi integra în capitolul I.

Capitolul al doilea este dedicat cauzelor ce au dus la izbucnirea războiului civil, dar și organizarea combatanților.

Al treilea capitol și cel mai mai important al lucrării îl reprezintă confruntarea “indirectă” între comuniști și fasciști; ajutorul pe care aceste super-puteri îl dădeau Spaniei, fiecare cu susținătorii ei, ajutor materializat în arme, material de război și trupe specializate în războaie terestre, dar și aeriene. Tot în acest capitol voi trata și decizia celorlalte puteri de a practica neintervenția în Războiul Civil Spaniol, decizie care a fost mai mult sau mai puțin respectată. Voi continua cu o analiză despre ceea ce a însemnat cursa înarmărilor, sprijinul oferit de Hitler inițial lui Franco, sprijin care a fost crucial în desfășurarea războiului, problema tezaurului spaniol care s-a “evaporat” în perioada 1936-1939, dar și problema traficului de arme.

Metodologie

În privința metodologiei am folosit sinteza pentru a surprinde importanța acțiunilor întreprinse de susținătorii celor două tabere, acest procedeu ajutând și la structurarea spațială a lucrării într-un mod rezonabil. Folosirea comparației între sursele folosite este necesară pentru păstrarea unei linii obiective, moderate în studiul pe care l-am făcut.

Pornind de la aceste afirmații, îmi permit să concluzionez că o asemenea cercetare istorică se poate face numai cu decență, analiza critică a documentelor și a răspunderii pentru rezultatul final.

Deși istoria își are metoda sa proprie de lucru – discursul cronologic, trebuie să constat că faptele la care mă refer sunt în general cunoscute, astfel că am respins inițial aplicabilitatea acesteia în cazul de față.

În redactarea acestei lucrări m-am folosit de unele științe complementare istoriei cum ar fi sociologia politică și istoria socială, absolut necesare în procesul de înțelegere a unor concepte cum ar fi războiul civil, sistemul politic și cel social. Folosirea acestor științe complementare m-a ajutat să înțeleg motivația aderenței cetățenilor spanioli fie în tabăra naționaliștilor, fie în tabăra republicană. În plus cred că folosirea acestor două științe m-a facut să înțeleg derapajul politic al Spaniei de la instaurarea celei de-a doua Republici și până la izbucnirea Războiului Civil. Analizele tendințelor separatiste ale diverselor regiuni spaniole (Catalonia, Țara Bascilor), influența marilor proprietari de pământuri asupra oamenilor politici au agravat și mai mult declinul instituțional al țării și au declanșat nașterea partidelor extremiste care au început să-și facă simțită prezența prin diverse acțiuni criminale.

Interesantă este și folosirea esteticii propagandei politice interbelice, referindu-mă aici la lozinci pentru mobilizarea propriilor militanți și defăimarea adversarului, caricaturi pentru neutralizarea și minimalizarea politică a rivalilor politici. Folosirea acestei estetici m-a ajutat la conturarea și mai clară a atmosferei epocii și a mediului în care organizațiile politice antagonice se înfruntă.

Întrebările fundamentale

În redactarea acestei lucrări am pornit de la o serie de întrebări ce consider că și-au găsit răspunsul odată cu cercetarea și anume:

A fost bun proiectul lui Manuel Azana pentru Spania Republicană?

Biserica va avea un rol în declanșarea conflictului?

Cine îl va ajuta pe Franco să treacă Gibraltarul?

Care vor fi combatanții internaționali în acest război?

Capitolul I

Incertitudinea celei de-a doua Republici

Imediat după alegerea sa la președenția Republicii, Niceto Alcalá Zamora îl numise pe Manuel Azaña prim-ministru. În vârstă de cincizeci de ani, Azaña era în mod incontestabil omul cheie al noului regim, remarcabil prin cultura sa și prin calitățile de orator, în pofida înfățișării sale fizice nu tocmai seducătoare. Avea o bună formație juridică, cunoștea engleza și franceza și avusese două sejururi importante în Franța, în perioada 1911-1912 și 1919-1920. Admira instituțiile țării vecine și visa să transforme Spania potrivit acestui model de societate laică, guvernată de legile democrației burgheze. Cunoscându-i personal pe intelectualii cei mai prestigioși ai țării, el îi convinsese pe Menéndez Pidal, Pérez  de Ayala, Unamuno și Américo  Castro să semneze manifestul Uniunii Democratice Spaniole.

Noul conducător al guvernului nu era nicidecum socialist și mărturisea că nu cunoaște marxismul,dogmă a PSOE. Totodată, știa că are nevoie de sprijinul socialiștilor pentru a realiza proiectul pe care-l concepuse. Deși avea vederi iacobine, știa că nu va obține colaborarea catalanilor, decât prin recunoașterea specificității lor, ba chiar a naționalității lor. Era un proiect global coerent. O societate laică pretindea separarea Bisericii de Stat, dar, evident, într-o țară unde Biserica Catolică și religia deținuseră de secole un rol important, realizarea acestui obiectiv nu era posibilă decât cu prețul unor negocieri delicate și al căutării unor interlocutori bine intentionați din cealaltă tabără.

Trebuia să profite de toanele bune ale lui Pius al XI—lea, care condamnase în același timp Acțiunea Franceză și comunismul, și care tocmai își afirmase preocupările sociale în enciclica Quadragesimo Anno (1931).

Pentru Azaña, democrația spaniolă nu se putea instaura în mod durabil decât prin ridicarea nivelului cultural și dispariția unui analfabetism foarte răspândit.

Încă din 1911, într-o conferință despre “Problema spaniolă”, el subliniase existența unei legături organice între cultură și democrație. Era nevoie, afirma el, să se dezvolte cu prioritate învățământul primar, deoarece în jur de un million de copii nu erau școlarizați. Ajutat de un excelent director din învățământul primar, Rodolfo Llopis, a creat fără dificultate 7.000 de posturi de învățători și a pus să se construiască 7.000 de noi școli; în același timp, a majorat cu 20% până la 40% salariile foarte mici ale învățătorilor, în vreme ce aproape pretutindeni în Europa, criza economică era un pretext pentru diminuarea lor.

Realizarea programului lui Manuel Azaña ar fi făcut din Spania oîn jur de un million de copii nu erau școlarizați. Ajutat de un excelent director din învățământul primar, Rodolfo Llopis, a creat fără dificultate 7.000 de posturi de învățători și a pus să se construiască 7.000 de noi școli; în același timp, a majorat cu 20% până la 40% salariile foarte mici ale învățătorilor, în vreme ce aproape pretutindeni în Europa, criza economică era un pretext pentru diminuarea lor.

Realizarea programului lui Manuel Azaña ar fi făcut din Spania o țară mai echitabilă, mai liberă, mai echilibrată. Lasând la o parte unele lipsuri, era realmente un proiect bun. Era evident însă că leza interese, se lovea de convingeri, punea în primejdie obisnuința. Asta cu atât mai mult cu cât Azaña înțelegea să facă ordine în armată și în listele de avansări. În acest scop, pe lângă președenția Consiliului își atribuise și portofoliul Ministerului de Război. Or, era imposibil să realizeze în același timp diverse elemente ale programului. A incerca acest lucru însemna să-i adune într-o opoziție comună pe toți adversarii permanenți sau ocazionali ai noului regim. Pentru a guverna Spania cu “rațiune”, așa cum pretindea Azaña , ar fi fost judicios să stabilească urgențele, să aplice reformele ce ridicau cele mai mici obiecții și să acționeze în consecință. Dezbaterea privind Constitutia arătase extrema sensibilitate față de problemele religioase a partizanilor tradiției, dar și a catolicilor raliați la Republică(Alcala Zamora, Miguel Maura, Claudio Sancez Albornoz). Adoptarea articolelor 26 și 27 provocase demisia lui Zamora și al lui Maura din guvernul provizoriu.

Se impuneau prioritățile: stabilirea separației între Biserică și Stat, element de bază al laicității, ceea ce era posibil pornind de la o renegociere a concordatului în vigoare; garantarea unei libertăți autentice de conștiință și de cult; instituirea căsătoriei civile și a divorțului prin consimțământ mutual, ceea ce nu prezenta nici o dificultate, deoarece căsătoria religioasă era menținută. Aceste noutăți aveau deja sensul unei “revoluții culturale” și trebuia să se mărginească la atât, pentru că vastul program de învățământ primar, al cărui efect, în timp, va fi considerabil, nu ridica obiecții majore. Era imprudent și chiar absurd să se interzică congregațiilor de a ține lecții începând cu 1 octombrie 1933, de vreme ce ele școlarizau peste 350.000 de elevi din învățământul mediu. Totuși articolul 26 făcea “constituțională” această absurditate. Legea din 17 mai 1933 care declara proprietăți publice bisericile și alte edificii culturale nu puteau, în această conjuctură, să apară decât ca o provocare în ochii Bisericii.

Ar fi fost mult mai pertinent și mai inteligent să se exproprieze, în virtutea articolului 44 și în beneficiul reformei agrare, câteva sute, ba chiar două sau trei mii din cele 11.921 fincas (exploatații agricole) posedate de Biserica Spaniei, încă foarte bogată, prinzând-o astfel în capcana justiției sociale de la care ea se reclama.

Azaña a facut exact contrariul. Cum poate un om înzestrat cu o mare inteligență să comită o asemenea eroare? Se considera că, în opinia primului ministru ca și al ministrului de Justiție, Fernando de los Ríos , ceasul revanșei sosise pentru “noi, libertatea de constiință suprimată”. Atitudine de înțeles, deoarece contenciosul dintre Biserică și intelectualii liber-cugetători era apăsător, dar, în politică, spiritul de revanșă era un prost sfătuitor. Azaña a lăsat, în mai 1931, să ardă, fără să intervină, douăsprezece mănăstiri din Madrid și Sevilla, atribuindu-i-se, cu ocazia acestor dezastre, unele aprecieri deplasate.

E de înțeles că republicanii anticlericali l-au sancționat pe Monseniorul Segura, cardinal-episcop de Toledo. În schimb, n-au răspuns ofertelor de dialog ale prelaților concilianți, Monseniorul Vidal i Barrquet, arhiepiscop de Tarragon și Monseniorul Angel Herrera Oria, director al ziarului Debate. Au neglijat să sondeze intențiile clerului mărunt, al cărui rol în revoluția franceză se cunoaște. Pe scurt au permis să “ se desfașoare în forță”. O puteau face fiindcă aveau majoritatea în Cortesuri. Majoritățile însă sunt volatile. Aruncând marea majoritate a catolicilor în opoziție, acceptând cu indiferență incendierea bisericilor și mănăstirilor, Azaña se lipsea de posibilitatea antrenării unei părți din acești catolici pe terenul legilor sociale prin invocarea recomandărilor pontificale, și, realizând aceasta, să-i divizeze. Or, acești creștini existau, îi vedem ceva mai târziu când cedistul Manuel Gimenez Fernadez, cel mai bun ministru al agriculturii din Republică, pe care membrii partidului său îl tratau drept “bolșevic alb”, a luat în mâinile sale reforma agrară. Cea mai evidentă urgență era scandalul mizeriei cotidiene, atestată prin mii de mărturii, și care afecta milioane de spanioli: țărani fără pământ din Andaluzia, Estremadura sau Noua Castilie, condamnați la șomaj o mare parte din an, mici fermieri din Galicia, muncitori necalificați din periferiile industriale. Supraviețuirea Republicii se juca pe acest teren. Azaña știa acest lucru, sau cel puțin, ar fi trebuit să-l stie.

În pofida acestor erori strategice, la început Azaña părea a fi reușit. Coaliția condusă de el a repurtat o victorie triumfală la alegerile pentru Cortesuri din 28 iunie 1931.

A obținut 280 de locuri, centrul avea 120, iar dreapta obținuse numai 85. Este adevărat că dreapta nu avusese încă timp să “digereze” schimbarea de regim și mulți dintre alegătorii săi se abținuseră. Participarea fusese, însă, de 65%, iar victoria stângii era incontestabilă. Socialiștii, care obținuseră 117 locuri, erau primul partid din Cortesuri, ceea ce merita multă considerație din partea aliaților lor. Radicalii aveau 93, Radical Socialiștii 59, Acțiunea Republicană (formațiunea lui Azaña) 27. Succesul acesta impresionant avea inconvenientul de “a da o imagine de ansamblu a țării mult mai progresiste decât era în realitate”.

Obținând un nou succes, Azaña i-a putut convinge pe socialiști să ia parte la guvernare, chiar dacă șeful lor, Julian Besteiro, fusese multă vreme adversarul acestei participări. Cei trei miniștri socialiști, ale căror funcții erau importante, Fernando de los Rios la Justitie, Indalacio Prieto la Finanțe și Francisco Largo Caballero la Ministerul Muncii, puteau garanta guvernului, cel putin la început, bunăvoința UGT-ului.

Totuși, ar fi fost de dorit o participare mai mare, iar Azaña a fost inspirat când a încredințat problema agrară unui socialist, chiar dacă acesta a lăsat-o în grija unui colaborator fără nici un fel de competență în domeniu, Marcellino Domingo, anterior un bun ministru al instrucțiunii publice, și pe care ceva mai târziu el însuși l-a considerat nul în acest nou rol.

Adoptarea statutului Cataloniei în 15 iunie 1932 a dovedit încrederea în guvern. Manuel Azaña a depus toate eforturile pentru votarea de către Cortesuri a unui text care, acordând Cataloniei instituțiile, dintre care Generalitat, la care ea aspira de un secol, să fie compatibil cu Constituția. Vizita primului ministru la , la 24 august 1932, a marcat, de altfel, apogeul popularității sale. Generalitat susținut de Esquerra era un sprijin prețios pentru guvern. În schimb, acesta nu se grăbea deloc să prezinte revendicările naționaliștilor basci, catolici considerați a fi ostili Republicii, ceea ce, până în 1936, era adevărat în mare măsură.

Asigurând succesul noului regim, ministrul de Finanțe, bancherul catalan Carner, a introdus, înainte de a muri de cancer în 20 decembrie 1932, o reformă importantă și justă din punct de vedere social: crearea unui impozit progresiv pe venit, de la care aștepta un beneficiu de 200 milioane de pesetas în primul an. Pe de altă parte, alianța stângii republicane cu socialiștii dădea bune rezultate. În timp ce Prieto administra cu seriozitate, dar cu prea multă timiditate, într-o conjunctură ce-i drept dificilă, bugetul de stat își merita elogiile din El Debate, Largo Caballero făcea treabă bună la Ministerul Muncii. Avea o experiență importantă în ceea ce privea legislația în acest domeniu, dobândită mai ales în timpul dictaturii lui Primo de Rivera. Datorită mai multor legi: stabilirea unui salariu minim, ziua de munca de opt ore, asigurarea în caz de accidente, asigurarea pentru sănătate, el a obținut în câteva luni de la Cortesuri o ameliorare sensibilă a condiției muncitorești. A obținut aprobarea pentru înfățișarea unei comisii mixte de arbitraj a conflictelor de muncă, cu o reprezentare muncitorească satisfăcătoare, sub controlul unor inspectori ai muncii numiți de ministru, ceea ce le-a permis socialiștilor să invadeze această nouă birocrație, uneori stângace și arogantă. Partidul culegea roadele acestei politici îndeosebi în Andaluzia, unde recruta pe socoteala CNT (Confederacion Nacional del Trabajo). Având în vedere rezultatele, majoritatea militanților socialiști au decis, în septembrie 1932, la imboldul lui Prieto și al lui Largo Caballero, menținerea participării la guvernare.

Dreapta, care fusese luată pe nepregătite de căderea monarhiei, și-a revenit și s-a organizat în 1933, când José María Gil-Robles a reușit să recruteze în CEDA, în jurul Accion Espanola, multe alte formații (dreapta regională valenciană, agrarieni, partidul republican conservator). A pus astfel pe picioare o coaliție electorală lipsită de omogenitate, iar participarea agrarienilor, partid de clasă, greva orice angajament autentic al CEDA în favoarea reformei agrare, care ar fi fost totuși ocazia sa favorabilă, așa cum o înțelesese Gimenez Fernadez.

Retragerea socialiștilor din guvernul Azaña și neparticiparea lor la cabinetele de tranziție formate la apelul președintelui Republicii au dat o lovitură fatală stângii republicane. Dizolvarea Cortesurilor, în octombrie 1933, a fost efectiv urmată de o mare victorie a dreptei la alegerile din noiembrie, amplificată de un efect pervers al legii electorale. Printr-o ironie a istoriei, Azaña, convins că va câștiga, a obținut cu sprijinul PSOE (Partido Socialista Obrero Español) votarea unei reforme electorale care întărea excesiv scrutinul majoritar. Consemnele de abținere ale anarhiștilor, adepți ai politicii celei mai nocive pe motiv că o guvernare „reacționară” ar fi ușurat chemarea la revoluție, exercitaseră, de asemenea, o importantă influență.

Dreapta a cucerit 212 locuri, din care 113 pentru CEDA (Confederación Española de Derechas Autónomas), devenit astfel primul partid din Cortesuri. Stânga nu avea mai mult de 98, din care 58 pentru PSOE. Partidul comunist spaniol își obținea primul deputat. Acțiunea Republicană a lui Azaña, ales el însuși la Bilbao pe o listă de uniune, era redusă la maximum (5 alesi). Centrul, unde dominau radicalii lui Lerroux, avea 102 locuri. Începând cu acest scrutin, sistemul politic al Republicii spaniole s-a dereglat complet. Alcalá-Zamora și-a avut partea sa de responsabilitate în această evoluție. Lipsit de o concepție privind viitorul și de luciditate, el n-a putut asimila logica sistemului parlamentar: ar fi trebuit să uzeze de prerogativele sale, chiar dacă i-ar fi venit greu, pentru a obține de la Azaña, în 1931, o participare mai puternică a socialiștilor la guvernare și să apeleze la simțul de responsabilitate al PSOE, primul partid al țării. De asemenea, imediat după alegerile din noiembrie 1933, ar fi trebuit, în ciuda animozității față de Gil Robles, să impună prezența CEDA la guvernare. Această sancționare firească a consultării ar fi fost acceptată fără mare dificultate în acea epocă. Dar el a procedat cu totul diferit în octombrie 1934, când a fost nevoit să accepte intrarea a trei miniștri CEDA în guvern. Faptul că acest ultim episod a declanșat o revoluție arată îndeajuns că instituțiile republicane nu erau nici înțelese, nici acceptate.

Pe teren social, conflictele de muncă au fost numeroase și importante în 1934.

Cu toate acestea, producția era distribuită mai bine. În plus, recolta de cereale din 1934 a fost excelentă și egală cu cea din 1932, înregistrandu-se o ușoară scădere a șomajului.

În ceea ce o privește, extrema stângă își înmulțea proclamațiile zgomotoase și incidentele. Erau sesizabile și alte semne neliniștitoare. Numeroase formațiuni de extremă dreapta de apariție recentă își manifestau dorința de a răsturna Republica prin violență.

Prin anii 1931-1932, José María Albiñana fondase Partidul Naționalist Spaniol, implicat în Sanjurjada, dar n-a avut niciodată mulți aderenți. Mai importantă a fost fuziunea grupării lui Ledesma Ramos cu cea a lui Onésimo Redondo din care a luat ființă JONS (Juntele Ofensive National-Sindicaliste), formațiune a cărei influență rămâne totuși limitată la Vechea Castilie și la Madrid. În fine, la 29 octombrie 1933, José Antonio Primo de Rivera definește, la Teatrul de Comedie din Madrid, aspirațiile Falangei Spaniole, mișcare pe care tocmai o înființase împreună cu Jose Ruiz de Alda și care a fuzionat cu JONS in februarie 1934.

Fiul dictatorului recomanda desființarea partidelor politice și, influențat de fascismul italian, instaurarea unui regim corporatist. Falanga, care încerca să pătrundă în mediul muncitoresc și în Universitate, era în mod clar o mișcare antirepublicană.

José Antonio Primo de Rivera și José Calvo Sotelo marchează, prin opțiunile și comportamentul lor, distanța care desparte dreapta clasică de o extremă dreaptă hotărâtă să preia puterea prin forță.

José Antonio Primo de Rivera, născut în 1903, a intrat foarte devreme în politică, atunci când

s-a prezentat la Madrid, cu ocazia alegerilor din Cortesurile din 1931, drept candidat al Uniunii Monarhice Naționale. Eșecul l-a determinat să fondeze Falanga. Doi ani mai târziu, ales deputat la Cádiz, încearcă să-i convingă pe unii comandanți ai armatei să lichideze Republica.

În mai 1934, José Calvo Sotelo revine din exil și nu face niciun secret din obiectivul său: cucerirea puterii prin orice mijloace. Îl infruntă în mod direct pe Gil Robles și fondează împotriva lui, în decembrie 1934, Blocul Național. Profesor de drept ales în Cortesuri în 1919, apoi guvernator civil al Valenciei, ocupase funcții înalte sub dictatura lui Primo de Rivera, ca și guvernator general al Administrației, apoi ministru de Finanțe între anii 1925-1930. Prin naționalizări, între care zăcămintele petroliere, precum și creșterea impozitelor, el a vrut să sporească mijloacele de acțiune ale statului. La proclamarea Republicii s-a exilat, iar după întoarcere a evoluat spre poziții fasciste de la tribuna Cortesurilor; și el dorea o intervenție a armatei. În pofida eșecului jalnic al loviturii lui Sanjurjo, mulți ofițeri conspirau în continuare, regrupându-se la finele anului 1933, într-un cerc clandestin numit UME (Uniunea Militară Spaniolă). Unul dintre cei mai activi membri, care asigura legătura cu grupul de conducători monarhiști, stabilit la Roma, era locotenent-colonelul Valentín Galarza Morante. Totuși, în 1934, UME nu reușise să convingă pe vreunul din generali să ridice standardul revoltei.

Cei “trei mari”, Mola, Goded și Franco „mai sperau că Republica va aborda o orientare mai puțin defavorabilă concepțiilor tradiționale ale Armatei”.

Anul 1934 a cunoscut o recrudescență a agitației naționale. Aceasta a atins punctul culminant odată cu proclamarea statului catalan. În Țara Bascilor, naționaliștii, deși catolici și cu tendințe conservatoare, se apropiau de stânga și de socialiști, conștienți fiind că de la CEDA și de la dreapta în general nu puteau aștepta nici o cencesie. Indalecio Prieto a fost văzut cântând “Arborele din Guernica” în compania lui José Antonio Aguirre, șeful Partidului Naționalist Basc. Această dublă manifestare catalană și bască, una orientată spre stânga, iar cealaltă spre dreapta, nu era doar expresia unor specificități și a unei experiențe înrădăcinate în istorie.

Atunci când conjunctura politică, economică sau socială se degradau în întreaga Spanie, ea dezvăluia aspirația spre un destin propriu a două regiuni relativ prospere și avansate din punct de vedere cultural.

Forțelor de dreapta și de centru le lipseau oamenii înzestrați: Lerroux era obosit și discreditat datorită scandalurilor financiare, iar Gil Robles era ținut deoparte, datorită afirmațiilor privind caracterul “accidental” al formei de stat, afirmații ce puneau la îndoială sinceritatea sa în privința ralierii la Republică. Centristul Manuel Portela Valladares se dovedea a fi incapabil să provoace o adeziune entuziastă. Profesorul de drept canonic Manuel Giménez Fernández, bărbat remarcabil, era respins de către ai săi. Joaquín Chapaprieta, republican sincer, convins că trebuia urmată marea politică educativă lansată de Azaña, merita să i se acorde încredere. Cu excepția unor oameni de prim plan însă, dreptei îi lipsea o viziune politică largă și generoasă.

Într-o conjunctură economică totuși mai favorabilă-indicii din 1933 se regăseau în cei din 1929-ea a dat dovadă de o orbire aproape constantă, de o indiferență aproape criminală față de sărăcia șomerilor de la sate și orașe.

În materie religioasă, e de înțeles că, deveniți majoritari, deputații de dreapta au revenit asupra unor legi pe care le combătuseră ori refuzaseră să le voteze, chiar dacă e cel puțin paradoxal că Leroux, mâncătorul de preoți în tinerețea sa, a avut inițiativa acestei revizuiri. Autentice provocări au mai fost și alte inițiative: votarea unei indemnizații în beneficiul “Granzilor” de Spania, cărora li se expropiaseră realmente mai puțin de un sfert din proprietățile agricole, suspendarea salariului minim, ceea ce adus la scăderea cu 50 % a salariilor agricole, noul proiect de lege agrară al lui Nicasio Velayos, care a adus chiar dreptei puternice reacții ostile, între care cele ale lui Claudio Sánchez Albornoz, dar și ale lui José Antonio Primo de Rivera; închiderea a numeroase Casas del Pueblo(Casele Poporului), chiar dacă unii abuzaseră de puterea lor. Suspendarea statutului Cataloniei a fost o lipsă de tact, iar Gil Robles a comis o altă greșeală atunci când, obținând portofoliul Ministerului de Război în urma unei remanieri, a stopat reformele militare ale lui Azaña. La sfârșitul anului 1935, Alcalá Zamora a preferat să dizolve a doua oară Cortesurile, decât să apeleze la Gil Robles pentru formarea guvernului; avea acest drept, dar comitea o nouă eroare.

Data alegerilor a fost fixată pentru 16 februarie 1936. Cursa către războiul civil începuse. José Antonio Primo de Rivera declara în 1935: “ Nu avem altă alegere decât să ne îndreptăm către insurecție. Datoria noastră este să mergem către războiul civil”. Iar Calvo Sotelo: “Trebuie să terminăm cu Statul constituțional”. Apelul acesta la violență, care făcea parte din retorica extremei drepte ține și de logica extremei stângi începând din octombrie 1934. La Congresul de la Zaragoza, CNT anunța “revoluția totală”, iar Largo Caballero, care a profitat de anul petrecut în închisoare pentru a citi autorii marxiști, este sedus de ceea ce a învățat de la modelul sovietic. Visează la o imposibilă fuziune între UGT (Unión General de Trabajadores) și CNT (Confederación Nacional del Trabajo), anunța dictatura proletariatului și declara: “Doresc o Republică fără luptă de clasă, dar pentru asta e necesar ca o clasă să dispară”. Transformarea lui îi aduce porecla de “Lenin spaniol” și contribuie la radicalizarea UGT. În discursul de la Alicante, el afirma repetând după Jose Antonio: “În caz de victorie a forțelor de dreapta, noi trebuie să ajungem în mod inevitabil la războiul civil declarat”.

Cu certitudine, printre spaniolii angajați în lupta politică, prea mulți doreau, explicit sau nu, un război civil care le-ar fi permis să-și elimine definitiv inamicii. Își doresc o insurecție armată a adversarilor lor, convinși fiind că ea va eșua și va elibera propriile lor energii. Astfel, săptămânalul El Obrero, publicat în El Ferrol, scrie în 2 martie 1936: “Azi nu mai există nimeni în Spania care să riște o cuartelada (revoltă de cazarmă). Ultima a fost cea a lui Sanjurjo și ea a căzut în ridicol”. Gil Robles e singurul dintre personalitățile de dreapta, care rămâne partizan al căii legale. La stânga, Manuel Azaña e cel mai lucid. În cruciada sa împotriva recursului la violență se va uni cu Prieto care, în timpul exilului său în Franța, a meditat la greșeala sa din octombrie 1934.

În 1936, în Spania nu exista decât un embrion de clasă mijlocie, mult prea limitată pentru a-și asuma rolul de ghid și responsabilitatea unei tranziții.

Republicanii “burghezi” și socialiștii “moderați” erau prea puțin numeroși pentru a putea permite acceptarea necesității unor etape intermediare înaintea instalării unei democrații mai putin injuste. PSOE (Partido Socialista Obrero Español), convertit la dictatura proletariatului, credea în valoarea modelului rusesc și n-avea nici o experiență în privința dirijării problemelor.

Comuniștii, a căror influență era în creștere, erau totalmente dependenți de Moscova. Mulți oameni de dreapta, de o dezolantă miopie politică, se pretindeau a fi catolici, dar aruncau la gunoi enciclicele pontificale dacă acestea erau contrare intereselor lor imediate și priveau cu ochi reci inumana condiție a dezmoșteniților. Militanții extremei drepte, sensibili la excesele injustiției sociale, nu credeau decât în forța pentru a face să prevaleze soluțiile lor.

Există o mitologie a celei de-a doua Republici, experiență unică și purtătoare de mari speranțe din istoria Spaniei. E adevărat că a fost vremea unei înfloriri culturale uimitoare. S-a dorit păstrarea acestei imagini strălucitoare: apariția unei pleiade de scriitori de mare talent, de creatori originali, pictori, sculptori și muzicieni; învățământul superior beneficiind de profesori de prestigiu; lansarea unei politici de învățământ public demn, în sfârșit, de trecutul țării și chiar progrese în privința unei indispensabile legislații muncitorești. Din nefericire, imaginea aceasta e întunecată de semnele vestitoare ale tragediei.

A Doua Republică a fost foarte departe de a marca o pauză în conflictele care devastau țara. Ele țineau în același timp de o luptă de clasă exacerbată și de un război al religiei, fiind complicate de revendicările unor identități naționale specifice și de influență a ideologiilor “importate”. Se uita prea mult că țara rămânea împărțită, că regimul n-a reușit să asigure nici ordinea constituțională, nici ordinea publică și nu ne vom întreba niciodată îndeajuns de ce tinerii dotați, care nu erau nicidecum fasciști, s-au înrolat în armata “națională”. Perioada anilor 1931-1936 au fost prefața uneia dintre cele mai mari drame ale secolului XX.

Capitolul II

Cauzele războiului civil

Statul spaniol, ca și cel rus, se născuse în lupta împotria unei puteri necreștine, iar dacă dominația maurilor se situa într-o perioadă mai îndepărtată decat cea a tătarilor, amintirea ei era totuși puternică și una dintre consecințe a fost, ca și în Rusia, marea importanță a religiei de stat. Până la Primul Război Mondial, industria se dezvoltase foarte inegal și în Spania. Cea mai mare parte a țării era încă în totalitate agrară și în multe regiuni țăranii săraci și cei fără pământ alcătuiau majoritatea populației. Și în Spania printre intelectuali existau europenizați care se opuneau vehement tradiționaliștilor, situație care dovedește deja că Spania, ca și Rusia, avea o relație dificilă cu Europa. Și în Spania tulburările sociale aveau legătură în felurite modalități cu tendințele regionale spre autodeterminare care, în cazul bascilor și al catalanilor, au dobândit tocmai caracterul unor lupte de eliberare națională împotriva dominației castiliene.

Firește, deosebirile erau la rândul lor, considerabile. De la sfârșitul primului război carlist, în 1839, Spania se adăugase monarhiilor liberale; trăise permanent zguduituri revoluționare, dintre care cele mai multe fuseseră soluționate sau se terminaseră printr-un pronunciamiento al armatei; din 1889, alegerile parlamentare aveau loc prin sufragiu universal; Partidul Muncitoresc Socialist ducea o existență legală, iar anarhiștii își propagau învățătura nu numai printre țăranii Andaluziei, ci și printre muncitorii fabricilor din Catalonia. Astfel, în 1931, în urma alegerilor, monarhia a fost înlocuită prin a doua republică, iar aceasta nu numai că a adoptat o constituție după modelul Republicii de la Weimar, dar se pare că, în afară de forța neobișnuită a anarhiștilor, sistemul ei de partide nu se diferenția de cel din alte state europene.

Nu era de mirare că noul stat a găsit adversari înverșunați în rândurile dreptei monarhiste, ca și ale stângii monarhiste, de vreme ce a fost guvernat inițial de forțe burgheze de stânga, care au continuat acțiunea de reprimare a bisericii, de reducere a efectivelor armatei și de micșorare a marilor proprietăți. La toate acestea se adaugă și faptul că socialiștii, conduși de Largo Caballero, care până în 1930 colaborase strâns cu dictatorul Primo de Rivera, evoluau tot mai mult spre un partid revoluționar și că partidul creștin-democrat a lui Gill Robles nu renunța la reținerile sale de principiu. Pentru o evoluție sau alta, decideau însă deja și condițiile internaționale: pentru socialiști, preluarea puterii de către Hitler și înfrngerea prin forță a social-democraților austrieci în februarie 1934, iar pentru partidul creștin, CEDA (Confederacion Espanola de Derechas Autonomas) climatul creat de cultul Fuhrerului și de formațiunile în uniformă, care nu a rămas fără efecte. Revolta din Asturia (1934), înăbușită în urma unor lupte sângeroase de către legionarii străini sub conducerea generalului Franco a contribuit enorm la ascuțirea contradicțiilor: lui Largo Caballero îi făcea acum placere când era numit “Lenin spaniol” iar părțile considerabile ale CEDA simpatizau nou-înființata “Falanga” și conducătorul ei, José Antonio Primo de Rivera.

Alegerile din 16 februarie 1936 au aratat că se confruntau două blocuri de alegători, ai dreptei și ai stângii, aceștia având forțe aproximativ egale. În urma sistemului electoral, a rezultat o mare victorie a Frontului Popular, care îi includea acum și pe anarhiști. Consecința a fost că puternice mișcări sociale au izbucnit în zone întinse ale țării, întrucât în primul rând muncitorii agricoli au cerut îndeplinirea imediată a promisiunilor electorale, iar în multe locuri au ocupat pământurile moșierilor fără să stea prea mult pe gânduri. La orașe și la sate au fost incendiate zeci de biserici, iar numărul victimelor se ridica la sute. În presa socialistă se vorbea mult despre iminenta revoluție proletară, iar observatorii au văzut, pe bună dreptate, mâna Cominternului în spatele unificării uniunilor tineretului socialist și comunist. De cealaltă parte, Falanga organiza provocări, prin atentate, iar carliștii din Navarra se pregăteau de război civil aproape pe față. Însă tot mai mulți generali, republicani și monarhiști, ajungeau la convingerea că din pricina agitației sociale și separatiste, țara era amenințată cu destrămarea și că președintele statului, Manuel Azaña, modelul cetățeanului educat, cu vederi de stânga, era un Kerenski al unei revoluții spaniole.

Astfel a fost pregătită rebeliunea, care, aveau convingerea conducătorii ei, nu urma să fie o revoltă, ci urma să fie o preluare a puterii și a reinstaurarării ordinii, după exemplul acelor pronunciamientos din secolul XIX-lea sau al loviturii de stat a lui Primo de Rivera, din anul 1923. Asasinarea politicianului monarhist Calvo Sotelo de către membrii unui gen de poliție locală a constituit mai degrabă ocazia decât motivul, iar în seara zilei de 17 iulie 1936, cele mai puternice unități de luptă ale armatei spaniole, care erau staționate în Africa de Nord, unde suferiseră înfrângeri grele, dar avuseseră parte și de mari victorii, au pus stăpânire pe colonie, în timp ce în ziua următoare în patrie s-au revoltat multe unități militare. Însă militarii s-au impus numai în nord și în sudul extrem al țării, cu asentimentul și cu participarea populației ori prin atacuri prin surprindere; dimpotrivă în marile orașe, masele agitate s-au adunat rapid și au cerut arme de la guvern. Cu toate că o parte considerabilă a armatei, a forțelor de poliție, ca și întreaga aviație și flotă au ramas loiale, guvernul a cedat, sub un nou prim-ministru, și în decurs de câteva zile revolta armatei a fost sortită eșecului în Madrid și Barcelona, în Valencia și Badajoz, în Catalonia și Estemadura.

Concomitent însă, revoluția s-a extins în Spania loială ca un incendiu în padure și puterea guvernului burghez de stânga a devenit doar formală. Mase înarmate au ocupat străzile, au incendiat bisericile, au alungat sau au omorât patroni și în special preoți și călugări, au înființat cooperative și au organizat apărarea. Starea de spirit era peste tot una de sărbătoare: și aici sclavii îi alungaseră pe stăpâni, iar acum își făureau o viață bazată pe principiul egalității, adesea cu reîntoarceri emoționale la timpuri mai vechi, cum s-a întamplat de pildă în Catalonia, unde multe comunitati rurale se administrau ca state independente și au interzis toate simptomele luxului și viciului, precum alcoolul și cafeaua, experimentând din când în când și economia planificată la scară mare.

Pretutindeni în lume, stânga vedea eliberarea și descătușarea, noul început și entuziasmul maselor; peste tot, dreapta privea cu groază la asasinate, la dezordine și expropiere, vorbind imediat despre bolșevismul din Spania. Stânga acuza asasinatele în masă comise de albi în multe locuri, iar dreapta răspândea vești despre crucificările de preoți și despre înecările groaznice ale unor oameni nevinovați, săvârșite de roșii. Opinia publică s-a polarizat mult mai categoric decât în timpul războiului civil rus. Voci liberale s-au pronunțat mai limpede decât oricând pentru republicani și loialiști, însă chiar ziarul New York Times, la începutul lunii august, și-a exprimat îngrijorarea că, în cazul unei victorii a guvernului, foarte curând va ajunge la putere comunismul, iar în Anglia nu numai conservatorii se îngrijoraseră de faptul că marinarii de pe unele vase de război spaniole își aruncaseră peste bord ofițerii, în același fel în care Serghei Eisenstein arătase în filmul sau, “Crucișătorul Potemkin”.

În 1936 se ajunsese la realitatea mondială incontestabilă că, de fapt, cele două învinse în războiul mondial erau din nou mari puteri militare și că aveau serioase motive să se simtă reciproc amenințate. Ambele puteri aveau mai degrabă să lase armele să vorbească, chiar dacă în afara granițelor lor, atunci când, după puciul generalului Franco, au intervenit pe fronturi adverse în războiul civil din Spania.

Zvonurile despre sosirea vaselor sovietice care ar aduce arme pentru intenționata preluare a puterii de către forțele bolșevice au constituit un motiv esențial pentru izbucnirea revoltei armate spaniole împotriva guvernării partidelor Frontului Popular, la 17-18 iulie 1936; până în ziua de astăzi se vehiculează afirmații despre o implicare a lui Hitler în aceste pregătiri. Războiul civil spaniol își are originea exclusiv în probleme interne.

De timpuriu însă, și nu fără motiv, evenimentele din Spania dintre anii 1931-1936 au fost comparate cu cele din Rusia din februarie și octombrie 1917, iar în noiembrie 1936, avioane și tancuri sovietice și germane, cu echipaje germane și sovietice sau numai dirijate de acestea s-au confruntat într-o luptă înverșunată pentru Madrid. Deznodământul a fost hotărât de intervenția puternică a armatei regulate și a formațiunilor de miliție ale Italiei fasciste, iar intervenția comună a dus Germania și Italia la crearea “Axei”. În secret și aproape nesesizată de opinia publică mondială, din partea republicanilor sau a roșiilor s-a dus o luptă total diferită, o luptă între bolșevici și menșevici cu frontul inversat, care poate fi considerată o consecință a contradicției dintre faza inițială și faza târzie a revoluției ruse.

Capitolul III

Interpretarea ideologică a războiului civil:

Fascism versus Comunism?

La 21 iulie 1936, facționiștii au recurs la un element-surpriză: armata din Africa, pe care mai trebuia să o și trimită către peninsulă. Flota republicană supraveghea strâmtoarea, iar Franco era constrâns a se limita doar la expediente. A dat ordin să fie reparate avioanele ce fuseseră sabotate, putând astfel să trimită întăriri, însă, fiind mici, aparatele nu puteau transporta decât puțini soldați. În aceste condiții, Franco s-a orientat către Italia și Germania. Primele demersuri cu Italia au fost prea puțin încurajatoare, în ciuda promisiunilor făcute înainte de rebeliune. Mussolini și-a schimbat părerea după ce a intrat în contact cu agenții din Tanger, după care, la 30 iulie, au fost livrate nouă aparate de zbor. Lucrurile au stat mai bine dinspre partea Germaniei, Franco având norocul de a avea aproape de el, în Maroc, un membru al partidului nazist. Acesta l-a sfătuit să nu-și piardă timpul cu demersuri diplomatice și să se adreseze direct lui Hitler. Înarmați cu recomădari din partea membrilor partidului, emisarii lui Franco au mers în Germania, au obținut o întrevedere cu Hitler la 25 iulie, și l-au convins: în locul celor 12 avioane cerute, Fuhrerul a livrat 20. Jumătate dintre ele au ajuns direct în Maroc între 29 iulie și 9 august; celelalte au fost expediate la Cádiz, la 11 august. Aceste livrări au fost decisive. Din 5 august, un convoi naval, protejat de avioane germane și italiene, a transportat 8.000 de oameni dincolo de strâmtoare. Apoi s-a organizat un pod aerian care, până în octombrie a transportat la obiectiv 14.000 de oameni, 44 de piese de artilerie și 5 tone de materiale.

Republicanii nu au avut la fel de mult noroc. În principiu, ar fi trebuit să conteze pe solidaritatea Frontului Popular Francez, cu atât mai mult cu cât nu cereau favoruri, ci doar simpla aplicare a acordurilor anterioare, încheiate din perioada în care dreapta se afla la putere în Spania: au propus cumpărarea de armament pe care să îl plătească cu bani lichizi. José Giral a facut un demers în acest sens, începand din 20 iulie, dar s-a lovit de tot soiul de obstacole.

Atitudinea guvernului britanic a fost de a-l sfătui pe Leon Blum, după 22 iulie, să nu ofere ajutor militar Spaniei republicane, pentru a evita complicațiile internaționale. Ca poziție de retragere, Franța a propus la începutul lunii august formula neamestecului în conflictul spaniol, iar curând avea să devină formula neintervenirii. Marea Britanie, Portugalia, Belgia și douăzeci și trei de națiuni-printre care Germania și Italia și-au dat acordul prin care se angajau să nu furnizeze material de război vreuneia dintre cele două tabere. La Londra s-a constituit un comitet de verificare a aplicării acordului, ținând prima ședință la 9 septembrie. Acordul nu avea să împiedice Germania și Italia să ofere ajutoare din ce în ce mai importante rebelilor. Franța, care propusese această formulă, era sfâșiată între scrupulele sale și intențiile ascunse, neabandonând definitiv Spania republicană, dar furnizarea armelor se facea pe căi clandestine sau oficioase și, în orice caz, nu au atins nici pe departe volumul celor care proveneau de la regimurile totalitare. Teza dreptei franceze era ca această afinitate urma să aibă în Franța consecințe asemănătoare celor din Spania, și de aceea ea s-a opus cu mare vehemență și cu amenințări sumbre unei asemenea intervenții. Probabil că n-ar fi fost nevoie de știrile din presă pentru a-l face pe Hitler receptiv la cererea lui Franco pentru 20 de avioane de transport, transmisă în seara zilei de 25 iulie la Bayreuth, prin doi oameni de afaceri germani. Acestă solicitare avea toate semnele unei improvizații și ar fi fost cu siguranță respinsă de Ministerul de Externe, deoarece riscurile erau considerate a fi prea mari și în plus, nu se dorea să fie pusă în pericol viața germanilor în Spania republicană.

Hitler însă a avut imediat convingerea că bolșevismul se extindea în Spania și că trebuie să i se bareze drumul.

Niciunul dintre consilierii lui n-a îndrăznit să-l contrazică și de la începutul lunii august avioanele de tip junker au avut o contribuție esențială la transportul trupelor marocane și al legionarilor lui Franco peste strâmtoarea Gibraltar, spre Andaluzia. Numai în acest fel a fost posibilă continuarea războiului civil, care se prezenta a fi drept o confruntare armată între regiuni și, într-un anumit grad, între clase. Catalonia controlată de sindicatul anarhist CNT (Confederacion Nacional del Trabajo), împreună cu Madridul cu un guvern covârșitor socialist și cu Țara Bascilor, nerevoluționară și catolică, făceau front comun împotriva provinciei Navarra, cu milițiile sale carliste, și a Castiliei vechi, unde Falanga era puternică, precum și împotriva acelor zone din Andaluzia, unde muncitorii și țăranii fuseseră surprinși de un atac al generalului Queipo de Llano, un republican convins și exilat.

La fel de repede ca Hitler și Mussolini, care trimisese și el câteva avioane, a intervenit în luptă Internaționala socialistă, dar cu o mai mare hotărâre; acțiunea sa ar fi fost ineficientă fără organizarea și fondurile pe care i le puneau la dispoziție serviciul secret al Armatei Roșii și GPU. Prin urmare, era vorba într-adevăr despre o intervenție sovietică, însă această intervenție la rândul ei n-ar fi fost posibilă în forma respectivă dacă un mare număr de oameni, și nu doar comuniști, n-ar fi fost gata să își riște viața pentru a respinge “atacul fascismului”. În Franța și Anglia, la locurile de adunare soseau nenumărați voluntari, printre care se găseau emigranți germani și italieni, pe drumuri tăinuite ajungeau oameni din Iugoslavia și Grecia, ba chiar și din America au venit atât de mulți, încât în cele din urmă au format un batalion propriu.

Nici partea adversă nu a rămas fără voluntari de nationalități străine: francezi, englezi, irlandezi; era însă reprezentativ pentru climatul antifascist al momentului faptul că printre aceștia nu se afla niciun singur american. După încheierea amplelor acțiuni de pregătire și transport, în luna octombrie au fost constituite Brigăzile Internaționale; toate relatările sunt unanim de acord că trupele atât de relativ constituite, după criteriul națiunilor și al convingerilor, erau cuprinse de un mare entuziasm și că internaționala, pe care o cântau în multe limbi, o înțelegeau în fapt drept imnul unei omeniri noi și mai bune. Firește, rangurile superioare ofițerești erau deținute aproape în exclusivitate de comuniști, iar “Regimentul cinci” era considerat a fi instrumentul cel mai eficient al partidului, care, prin exigența pentru “disciplină, ierarhie, organizare”, s-a diferențiat de la început de anarhiști și de milițiile nedisciplinate ale acestora.

Furnizările de trupe și material de război (avioane, tancuri, artilerie, transportoare blindate) provenind din Germania și Italia nu au încetat pe întreaga durată a conflictului. Cele două puteri totalitare nu s-au limitat numai la atât; curând nu au mai fost trimise doar materiale și tehnicieni, cât și unități combatante. Italia a început cu corpuri de “voluntari” (Cămășile Negre) care au ajuns în Spania cu tot cu ofițerii și echipamentul lor. Efectivele nu au încetat să sporească, ajungând la cifra de 5.000 de oameni în luna februarie 1937, constituiți în CTV (Corpo dei Truppe Voluntarie), aflate sub ordinele generalului Roatta. Participarea germană se organizase sub numele de Legiunea Condor, unitate de elită, formată în general din aviatori dintre care primii au ajuns în noiembrie 1936. Legiunea Condor dispunea de cele mai moderne arme, pe care germanii le încercau în Spania. Acest ajutor exterior, hotărâtor în soluționarea conflictului, s-ar putea explica prin afinitățile ideologice dintre Spania lui Franco și regimurile totalitare. Fascismul și nazismul au devenit modele din care s-a inspirat Falanga, principala forță politică din zona “națională”. Ajutorul i-a creat însă și obligații lui Franco, din ce în ce mai dependent de furnizorii lui germani și italieni.

E adevărat că Franța îi sprijinea pe “loialiști” în diverse moduri, dar oficial își închisese granițele atunci când Anglia îi făcuse foarte insistent propunerea să colaboreze la o politică generală de neintervenție. Pentru Anglia, decisivă era în acest sens nu numai politica micii rezistențe, care acum, după încheierea campaniei etiopiene a lui Mussolini, putea fi probabil readusă în actualitate, dar fără îndoială un rol îl avea și gândul la uriașele investiții engleze în Spania, care, în cazul unei victorii a guvernului de la Madrid, adică a forțelor revoluționare

s-ar fi aflat prezumtiv în pericol. În realitate însă, aproape toate statele europene s-au raliat acestei politici, care ar fi trebuit să se numească, desigur, politica limitării intervenției, de vreme ce nimeni nu se îndoia că arme germane, sovietice și italiene ajunseseră deja în Spania și că aveau să ajungă și de acum înainte. Între timp, trupele naționale au putut să stabilească la Badajoz o punte între zonele lor din nord și din sud, iar la sfârșitul lui septembrie i-au eliberat pe ofițerii și cadeții care apăraseră două luni de zile Alcázarul din Toledo împotriva unei forțe care îi copleșea. Căderea Madridului era iminentă.

În Uniunea Sovietică, foarte curând după izbucnirea războiului civil avuseseră loc mari adunări de protest și solidaritate, care facuseră colecte de bani și se ținuseră discursuri împotriva acțiunilor fascismului, care periclitau pacea; se pare că Stalin a fost de părere că organizarea Brigăzilor Internaționale ar fi suficientă ca ajutor nemijlocit.

În situația politică internațională dată, nimic n-ar fi fost mai neplăcut pentru el decât dovada că intenționa să declanșeze în Spania o revoluție bolșevică, după modelul rusesc. Deja suspiciunea întemeiată ar fi distrus orice șansă pentru o politică a marii rezistențe si ar fi iscat pericolul unei neînțelegeri între Anglia și Germania, adică tocmai acel pericol pe care voia să-l preîntâmpine prin anunțarea politicii Frontului Popular, la Congresul al VII-lea al Cominternului din iulie-august 1935. Însă nu putea fi indiferent când Germania trimitea arme în Spania.

Ajutorul Uniunii Sovietice în materie de arme și material de război a fost consistent. Primele livrări au ajuns la Cartagena la 15 octombrie 1936: 50 de tancuri, 20 de camioane blindate, 100 de bombardiere ce au fost direcționate către Madrid. Avioanele de vânătoare sovietice, pilotate de aviatori ruși, au intrat în acțiune în noiembrie. Aceste întăriri au oferit timp de șase luni o relativă superioritate aviației republicane. Furnizările sovietice au continuat până la sfârșitul războiului. Cât despre combatanți, erau în general voluntari sosiți din lumea întreagă pentru a susține cauza republicanilor. Printre cei dintâi s-a aflat André  Malraux, aflat în Spania de la 21 iulie pentru a se familiariza cu situația. Apoi a revenit la Paris spre a face o campanie pe tema “Avioane pentru Spania”. La 8 august, se afla din nou în Spania în fruntea unei escadrile și a rămas până la sfârșitul lui februarie 1937.

Ca atare, încă de la începutul lunii septembrie, la Berlin ajungeau rapoarte ale reprezentantelor în străinătate, ce relatau că vase rusești, cu arme la bord, au plecat din portul Odessa, respectiv că au sosit în porturile spaniole, și că din Spania este expediat mult aur, evident pentru plata materialului de război livrat. În luna octombrie au apărut, aproape concomitent în ambele părți tancuri germane, respectiv italiene și sovietice. Când luptele pentru Madrid s-au declanșat, la începutul lunii noiembrie, la ele au luat parte numeroase avioane germane și sovietice. Consilierii ruși nu au participat direct la lupte, însă, contrar tuturor așteptărilor, avioanele rusești “Rata” s-au dovedit a fi superioare celor germane “HE 51”, situație valabilă și în cazul tancurilor. Supremația aeriană a naționalităților a luat sfârșit curând, iar atunci când, la 10 noiembrie, Brigăzile Internaționale a XI-a și a XII-a, ovaționate de populație, au mărșăluit prin oraș și au intervenit în lupte, marocanii care înaintau dinspre marginea orașului au fost opriți și Madridul a rămas în mâinile guvernului, în fruntea căruia se afla, de la începutul lunii decembrie, Largo Caballero.

Aproximativ în aceeași perioadă, ajutorul german a căpătat pentru prima dată un caracter sistematic și masiv, fiind atât urmarea sprijinului sovietic, cât și motivul pentru întărirea acestuia în continuare. De la mijlocul lunii noiembrie, se afla în Spania o mare unitate de aviație, denumită Legiunea Condor și formată din circa 5.000 de voluntari, întărită prin câteva coloane de tancuri și detașamente de uscat, a căror misiune principală era pregătirea spaniolilor pentru luptă. Livrările de avioane de vânătoare “Messerschmitt” au restabilit, în linii mari, superioritatea inițială; însă Legiunea Condor și conducerea germană aveau să afle că succesele militare erau doar secvențe dintr-o mare bătălie, atunci când, la sfârșitul lunii aprilie 1937, în contextul ofensivei lui Franco pe frontul de nord, orașul Guernica a fost distrus de avioanele germane, iar un val de revoltă a cuprins țările occidentale, italienii au avut parte de o experiență și mai dură după ce, începând cu luna decembrie, trimiseseră în Spania divizii întregi, cu efective totale de aproximativ 5.000 de oameni. Ce-i drept, “Cămășile negre” au cucerit la 8 februarie Malaga, nu în ultimul rând din cauza eșecului milițiilor staționate acolo, însă când la sfârșitul lunii martie la Guadalajara s-au confruntat cu Brigăzile Internaționale, între care se afla și Batalionul Italian “Garibaldi”, au fost nevoite să bată în retragere în mod vizibil.

Faptul că trebuiau să cedeze din nou o mare parte a teritoriului cucerit era mai puțin importantă decât aceea că moralul de luptă al adversarilor lor se dovedea a fi mai puternic. Nimeni altul decât generalul Mario Roatta a recunoscut că Brigăzile Internaționale “luptau cu pricepere și, înainte de toate, cu fanatism și ură”, în timp ce cămășilor negre le lipsea, în mod clar, motivația. Cel mai grav era că antifasciștii italieni reușiseră să ajungă cu propaganda lor la urechile soldaților din miliție și că formațiuni întregi de trupe se predau fără să opună rezistență sau chiar treceau de partea adversarului. Dimpotrivă, apelul la solidaritatea proletară și propaganda împotriva caracterului absurd și nedrept al acestui război n-au făcut vreo impresie dură ofițerilor și soldaților Legiunii Condor – exceptând rarele cazuri ale unor prizonieri. În măsura în care se considerau pur și simplu tehnicieni ai războiului, pentru care Spania constituia un spațiu de manevră, ei împărtășeau mai mult sau mai puțin convingerea că apărau cultura împotriva unui atac vătămator și erau puternic animate de sentimental de netăgăduit al apartenenței la o ordine superioară, astfel că de multe ori îi priveau cu dispreț pe spaniolii din ambele părți. E adevărat însă că, ocazional, s-au făcut auzite îndoieli și, după cum afirma un martor la evenimente, tocmai național-socialiștii din rândul legionarilor s-ar fi întrebat adesea dacă nu luptau în tabăra greșită. Asemenea întrebări nu rezultau totuși dintr-o simpatie reală pentru adversar, ci dintr-o aversiune față de generalii reacționari și exagerat de prudenți, precum și față de marele rol al Bisericii catolice de partea național-spaniolă.

Dacă în această primă angajare în luptă a nemților de la sfârșitul Primului Război Mondial, rușii și-ar fi pus fără prejudecăți întrebarea la ce concluzii ar fi trebuit să ajungă, atunci ar fi constatat, desigur, că trupele Germaniei național-socialiste erau mult mai greu de zdruncinat decât armata germană din 1918 printr-un atac propagandistic, după modelul victoriei asupra lui Kornilov; în plus, acea victorie fusese probabil o excepție, care depinsese de cu totul și cu totul alte împrejurări, în timp ce de atunci, toți “Kornilovii”, de la Horthy până la Franco, învingeau sau aveau șanse bune de victorie, nemaivorbind de apariții atât de neașteptate precum Mussolini și Hitler. Pe de altă parte, germanilor le-ar fi putut oferi mai mult material de meditație simplul fapt că masele spaniole, care creaseră haosul bolșevic, n-au putut fi incitate de agitatorii evrei, cum probabil fusese cazul în Rusia, pentru că în Spania aproape nu exista o minoritate evreiască.

Nu a fost o surpriză faptul că la “Congresul de onoare al partidului” din septembrie 1936, s-a vorbit foarte mult despre Spania și că Rudolf Hess a numit drept obiectiv al congresului “dezvoltarea marii teze și antiteze a secolului, bolșevismul și național-socialismul”, dar pe cei mai inteligenți dintre național-socialiști ar fi trebuit să-i îngrijoreze faptul că Alfred Rosenberg relua vechea discuție despre “iudeii sovietici” și că Goebbels denumea din nou bolșevismul ca “dictatură a celor inferiori”. Dacă impresiile din 1917-1918 se perpetuau nemodificate, atunci era mult mai mare pericolul evaluării greșite a unui adversar a cărui industrie furniza arme atât de perfecționate și ai cărui aderenți din Brigăzile Internaționale, evrei într-un procent deloc de neglijat, repurtau succese la care altădată oamenii inferiori nici măcar n-ar fi îndrăznit să viseze. Pentru concepțiile tradiționale ale ambelor părți însă, ar fi trebuit să constituie un șoc faptul că, la Nürnberg, Joseph Goebbels l-a numit insistent drept un reprezentant foarte periculos al bolșevismului pe un om care, câteva luni mai târziu, dispărea fără urmă, după ce fusese atacat extrem de dur de presa comunistă: Andrés Nin, cel mai important lider al comuniștilor de stânga din POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista).

Ceea ce lumea exterioară vedea în Spania roșie, în mare masură cei care nu o simpatizau, era, înainte de toate, haosul bolșevic și teroarea bolșevică; masele prost imbricate și înarmate de pe străzi, plimbările în timpul cărora erau împușcati adversarii, mulțimea indisciplinată a anarhiștilor, mumiile calugărițelor dezgropate și expuse pe străzi, înstăpânirile cu forța, colectivizarea forțată. Însă în interiorul acestui haos exista o forță care a pledat de la început pentru ordine, care s-a pronunțat împotriva socializărilor și care, în închisorile sale, nu închidea și nu ucidea doar mari capitaliști și ofițeri, ci chiar și bolșevici: Partidul Comunist Spaniol. Firește nu era singurul reprezentant al ideii că în primul rând trebuie câștigat războiul și de aceea el trebuia purtat în mod eficient.

Ca prim-ministru, și Largo Caballero a acționat astfel încât milițiile anarhiste să fie subordonate unei conduceri unice, a vrut să fie creată o armată regulată cu grade militare și cu o disciplină fermă, s-a pronunțat pentru desființarea consiliilor soldaților și, în special, a “dominației comitetelor”. Însă comuniștii nu au oferit doar propriul exemplu, ci au apărat chiar de la început teze care au produs o mare insatisfacție aliaților lor socialiști și anarhiștilor; poporul spaniol nu lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului, ci pentru apărarea ordinii republicane, care include respectul pentru proprietatea mică și mijlocie; colectivizarea forțată în stilul anarhiștilor trebuie respinsă; bisericile ar trebui redeschise, iar libertatea cultelor garantată în mod public; nu numai fascismul trebuie distrus, ci și troțkiștii și “necontrolabilii”(anarhiștii radicali).

Exact în acest sens, Stalin, Vorosilov și Molotov au semnat o scrisoare pe care ambasadorul Marcel Rosenberg a înmânat-o în luna decembrie prim-ministrului Caballero: în ea se afirma că, pentru a atrage burghezia mică și mijlocie, acestea trebuiesc a fi protejate împotriva confiscării și, după posibilități, să fie asigurată libertatea comerțului. O relație bună cu forțele burgheze de stânga din jurul președintelui statului, Azaña, ar fi fost de o importanță hotărâtoare; cel mai grav pericol pentru victoria cauzei comune ar fi fost răspândirea ideii că Spania trebuie văzută ca o republică comunistă.

Este frapantă legătura strânsă între politica internă a Partidului Comunist Spaniol și politica externă a lui Stalin și nu se poate nega faptul că, în timpul războiului civil rus, partidul lui Lenin intervenise cu suficientă hotărâre împotriva anarhiștilor și a lipsei de disciplină. Cu toate acestea, este justificată constatarea că, în Spania, partidul comunist reprezenta teza pe care o apăraseră menșevicii în Rusia: teza că deocamdată condițiile pentru instaurarea socialismului nu erau pregătite, că trebuia să se colaboreze cu burghezia și că se putea înfăptui numai o revoluție burgheză. De aceea, nu era de mirare că în Spania partidul comunist a devenit puterea protectoare a țăranilor independenți și a meseriașilor, și că extraordinara creștere a numărului său de membri se explică, nu în ultimul rând, prin afluența din aceste cercuri. La fel de puțin surprinzător este și faptul că un intelectual emigrant italian, Camillo Berneri, purtător de cuvânt al anarhiștilor catalani, numea acuzator partidul comunist “legiunea străină a democrației spaniole și a liberalismului spaniol”.

În acest bolșevism existau așadar cel puțin două partide care se urau din răsputeri. Partea ofensivă o reprezentau comuniștii, iar reproșurile pe care le îndreptau în special împotriva POUM, comuniștii de stânga (sau anarhiștii de dreapta) ai lui Andrés Nin, erau deja ele în sine o amenințare cu moartea: partidul era troțkist și impus prin oamenii Falangăi, avea o poziție negativă față de ajutorul rusesc și, prin poziția sa puternică în Catalonia, se opunea eforturilor de război. La începutul lunii mai 1937, în Barcelona s-a ajuns defapt la un război civil în interiorul războiului civil: adepții CNT și ai POUM s-au opus cu forța ordinului de a evacua centrala telefonică pe care o controlau și, pentru câteva zile, au readus orașul sub autoritatea lor nelimitată, dar în cele din urmă au fost înfrânți de trupele guvernamentale, repede aduse, formate în cea mai mare parte din comuniști. Cel puțin 500 de oameni au murit. Andrés Nin a fost arestat și ucis, după torturi îngrozitoare pe care le-a suferit, la fel și Berneri.

Prin aceasta, forța anarhismului catalan fusese înfrântă, luând în același timp sfârșit și puterea elanului revoluționar și a spontaneității. De acum înainte, în Spania s-au înfruntat două armate regulate, iar după înlocuirea lui Caballero cu Juan Negrín, în fruntea guvernului s-a aflat un intelectual liberal și cultivat. Comuniștii și consilierii sovietici aveau însă asupra lui o influență mult mai mare decât reușiseră să exercite ofițerii germani și italieni asupra lui Franco. Negrin s-a sustras chiar plății datorate pentru livrările masive de arme pe care le primise, în timp ce spaniolii roșii achitaseră ajutorul sovietic până la ultima centima cu rezervele de aur ale băncii de stat. Germanii și italienii au rămas ca trupe auxiliare străine, însă foarte puțini dintre ofițerii lor aveau experiența câștigată în anii 1918-1920. Dimpotrivă, consilierii ruși și liderii Brigăzilor Internaționale erau, în cea mai mare parte, veterani ai revoluției și ai războiului civil, ca, de exemplu, consulul general sovietic la Barcelona, Antonov-Ovseenko, generalii “Kleber” și “Lukacz”, comandanții Ludwig Renn și Hans Kahle. Desigur, aceștia erau încă puternic înrădăcinați în vechile lor convingeri, dar asta nu a influențat cu nimic lupta împotriva anarhiștilor, cum nu a schimbat cu nimic nici intervenția tovarășilor spanioli în sprijinul republicii burgheze. Ei nu și-au pierdut convingerea că se situau de partea corectă nici după ce Franco și trupele sale auxiliare germane și italiene au înregistrat o serie de mari succese militare, nici după ce Germania și Italia, ca “puteri ale Axei”, s-au apropiat în marea politică tot mai mult, și nici după ce Mussolini, în vizita sa triumfală în Germania de la sfârșitul lunii septembrie 1937 a numit bolșevismul “formă modernă a celui mai întunecat despotism bizantism” și a riscat profeția că Europa de mâine avea să fie fascistă.

Combatanții străini

Intervenția combatanților străini s-a făcut foarte devreme, însă de la început era acțiunea unor indivizi ori a unor grupuri mici. Unii locuiau de mai multă vreme în țară, precum italienii Fernando de Rosa Lentini care, trăind la Madrid din 1931, își asumaseră răspunderea formării clandestine de cadre pentru Tineretul Socialist și Vittorio Vidali numit “comandantul Carlos” unul din creatorii faimosului al Cincilea Regiment. O sută de atleți, veniți să participe la Olimpiada de protest de la Barcelona, organizată în scopul denunțării desfășurării Jocurilor Olimpice la Berlin sub președenția lui Hitler, s-au angajat în forțele Republicii. A fost cazul italienilor Jaccod și Renati și al polonezilor Abraska Krasnowiecki și Emmanuel Mink. Un grup de șaizeci de francezi, îndeosebi anarhiști și câțiva marxiști disidenți, a constituit comandoul Berthomieu, după numele capitanului aflat în fruntea lui. S-a remarcat aici prezența unei femei uimitoare, Simone Weil, care mai apoi a facut parte din coloana Durruti. Militanți revoluționari englezi, germani, italieni și maghiari (grupul Rakosi) figurau printre primii combatanți străini veniți în ajutorul Republicii. S-au integrat în primele coloane anarhiste care din 22 iulie au pornit în direcția Aragon.

Legiunile străine ale aerului

Înainte chiar de formarea Brigăzilor Internaționale, fusese organizată un fel de legiune străină a aerului, escadrila España, la inițiativa lui André Malraux, suținut de ministrul Aerului francez, Pierre Cot. Ei recrutau piloți voluntari pentru a duce în Spania avioanele cumpărate de Republică. Majoritatea proveneau din aviația comercială. Alții erau mercenari ce participaseră la războaie în locuri îndepărtate, în China ori Gran Chaco. Toamna, li s-au alăturat americani: Bert Acosta, Gordon Berry, Eugen Finck și alții. Mulți dintre aceștia erau atrași de soldă și de condițiile minunate propuse. Defapt, au fost tratați ca niste regi, au fost găzduiți în marile hoteluri madrilene și invitați la banchete unde li se serveau cele mai bune vinuri. Escadrila España a lui Malraux a fost sever judecată de unii martori direcți, precum Ignacio Hidalgo de Cisneros, șeful aviației republicane sau de istorici ca Patrick Laureau. Unii piloți au plecat fără să fi dat o singură luptă. Excepțiile onorabile se numesc Labussiere, Boulangre și Piovre.

În afară de sovietici, în aviația republicană ar fi lucrat 653 de piloți străini, din care unii pentru foarte scurtă vreme. Pe durata verii 1937 mai erau încă 180 din care 45 francezi, 14 britanici, 12 italieni, 12 bulgari, 12 americani, 11 polonezi și 7 austrieci. Mulți dintre aceștia fuseseră uciși în luptă. Piloții ruși au fost mai numeroși decât toți ceilalți la un loc, dar e dificil de evaluat cu precizie numărul lor. Din aproximativ 2.000 de specialiști și tehnicieni sovietici care au servit în Spania, mai mult de 1.000 au fost piloți. Printr-o ironie a istoriei, unii dintre ei care se antrenaseră, între 1925 și 1933 la baza Lipetsk, în compania a 120 piloți germani, fiindcă aceștia din urmă nu puteau încă să primească în Germania o pregătire militară. Duelurile dintre aviatorii germani și cei sovietici erau frecvente. Piloții ruși formau majoritatea piloților republicani.

Cea mai importantă dintre “legiunile străine ale aerului” a fost Legiunea Condor germană. Atunci când, în octombrie 1936, amiralul Canaris s-a dus la Salamanca pentru a-l întâlni pe Franco, după ce l-a informat despre amploarea asistenței furnizării de URSS și mai puțin de Franța adversarilor săi, i-a propus un ajutor extins, mai cu seamă o importantă susținere aeriană, care trebuia platită, parțial măcar, prin livrări de materii prime (fier, cupru wolfram, mercur). Astfel încât într-un anume fel i-a vândut Legiunea Condor, unitate a Luftwaffe creată de circumstanță, care va costa Spania 1miliard 118 milioane de pesetas. Avea mai mult de 6.500 de oameni și era alcătuită din opt secțiuni diferite: comandament, grup de vânătoare, grup de bombardament, grup de recunoaștere, grup de recunoaștere maritimă, transmisiuni, material, apărare antiaeriană, plus un grup de blindate de 41 de tancuri care a contribuit la formarea tanchiștilor spanioli.

Forța aeriană a Condorului era formată din patru escadrille de douăsprezece avioane fiecare pentru grupurile de vânătoare și de bombardament, din trei escadrille de câte șase avioane pentru grupurile de recunoaștere și o escadrilă de șase hidroavioane pentru grupul de recunoaștere marină. Legiunea Condor era condusă de generalul von Speerle mai cunoscut sub numele de “generalul Sander” și plasat, cel puțin în teorie, sub controlul șefului armatei aerului naționalist, generalul Kindelán. În realitate, ea se bucura de o largă autonomie, asa cum va dovedi, se pare, episodul de la Guernica. Îmbarcată la Hamburg, în 1 noiembrie, a debarcat în 7 noiembrie la Cádiz. Mai întâi și-a instalat baza principală pe aerodromul din Salamanca, iar unitățile de vânătoare pe pistele din Leon, Vitoria, Escalona, Avila și Talavera.Va juca un rol foarte important în timpul marilor bătălii ale războiului și va suferi pierderi grele. Practică o rotație accelerată a efectivelor sale, mai ales a piloților, în așa fel încât să le ofere experiența materialelor de război și a luptelor unui număr cât mai mare posibil de militari germani. Aproximativ 15.000 de piloți sau specialiști au trecut prin Spania. Pierderile Condorului au fost moderate, 298 oameni în total din care majoritatea în luptă, adică 1, 99% din 14.982 voluntari germani participanți la război-o sută au murit accidental.

Participarea italiană la “ internaționala aerului” a fost și ea considerabilă. A angajat aproape 6.000 de oameni care au servit pe bombardiere grele (Savoia S81, Fiat Br 20) sau ușoare (Caproni Ca-310), bombardiere de asalt, avioane de vânătoare Fiat Cr-32. Piloții italieni aveau un spirit de unitate foarte dezvoltat. Voluntari, toți fasciști militanți, foarte competenți de altfel, ei nu participau doar la bătăliile terestre importante: au scufundat mai bine de o sută de cargouri spaniole sau străine, din care șase franceze, o duzină de bastimente de război republicane și au pus mult în încurcătură înaintarea materialului sovietic către porturile mediteraneene ale Spaniei. Aviația italiană a comis una dintre cele mai odioase crime ale războiului: bombardamentele asupra Barcelonei din 16, 17 și 18 martie 1938.

Brigăzile internaționale

Ca și germanii, sovieticii fuseseră surprinși de evenimentele din Spania. Cu toate acestea, reacțiile Internaționalei comuniste au fost rapide. O adunare decisivă ținută la Praga în 26 iulie și prezidată de Gaston Monmousseau ar fi decis constituirea unui fond de un milliard de franci pentru ajutorarea Frontului Popular spaniol și crearea unui comitet de cinci membri pentru a-l administra: Maurice Thorez, Palmiro Togliatti și trei spanioli, Jose Diaz, Dolores Ibarruri și Francisco Largo Caballero. S-ar fi decis de asemenea formarea unei brigăzi de 5.000 de oameni recrutați dintre militanții de stânga din toate țările, ce va fi dotată cu tot armamentul necesar.

Potrivit lui Rémi Skoutelski, cel mai recent dintre istoricii brigăzilor și negreșit cel mai riguros, această reuniune de la Praga ținea de fabulație. Brigăzile ar fi apărut “din inițiative mai mult paralele decât convergente în însuși cadrul Internaționalei comuniste, legate de evoluția situației în Spania și in Franța”. Maurice Thorez, Andre Marty, Pierre Allard și Palmiro Togliatti ar fi jucat un rol în aceste “inițiative”. Același autor trimite “actul fondator” la o reuniune a prezidiului Internaționalei Comuniste ținută la Moscova în 18 septembrie 1936, la care au luat parte douăzeci de conducători comuniști, între care Dimitrov și Togliatti, dar fără Thorez și fără Marty, care era deja în Spania. Ceea ce înseamnă că recrutarea voluntarilor n-a început mai devreme, așa cum, de altfel, Thorez îi recomadase lui Allard, pentru ca oamenii săi să fie “gata de plecare”. În consecință, în înțelegere cu Largo Caballero, atunci șeful guvernului și Jose Diaz, secretar general al Partidului Comunist din Spania începuseră pregătirea primelor brigăzi.

Decretul din 22 octombrie n-a fost decât consacrarea unei stări de fapt: primele două grupuri sosiseră la Albacete în 13 octombrie, în timp ce între 4.000 și 5.000 de oameni erau gata de plecare.

Kominternul și purtătorii săi de cuvânt au fost nevoiți să țină seama de obiecțiile lui Largo Caballero, reticent față de brigăzi: el ar fi dorit ca voluntarii străini sa fie integrați în milițiile revoluționare sub comandă spaniolă. Acordul final dispunea că ele se vor bucura de o autonomie totală, cu comadanți străini, dar că la Albacete va fi creat un organ de legătură cu statul-major spaniol. Fără nicio dificultate Andre Marty, singurul membru francez al secretariatului Kominternului, care se bucura în 1936 de un imens prestigiu printre militanții de extremă stânga, a jucat cel mai important rol la Albacete, avându-i ca adjuncti pe Vital Gayman, Luigi Longo, Mario Nicoletti și Fried, zis Blanco.Toți șefii bazei erau comuniști.

De asemenea numirea lui Andre Marty în fruntea brigăzilor a fost o alegere catastrofală. Chiar dacă acesta a fost foarte departe de a fi ordonat toate execuțiile capitale de care a fost acuzat – el este responsabil pentru moartea lui Gaston Delassale și a altor zece brigadieri, însă în mod sigur nu și de execuțiile sistematice. Își datora postul totalului său devotament față de linia partidului și nu a unor compețente militare pe care nu le poseda. Confundând energia cu brutalitatea, bântuit de o neîncredere paranoică a făcut atâtea încât imaginea mitică a “razvrătitului de la Marea Neagră” a devenit în Spania aceea a “măcelarului de la Albacete”. La fel cum a justificat opoziția dură a anarhiștilor față de crearea brigăzilor, pe care ei le considerau, nu fără luciditate, drept o manevră a diplomației ruse. Asta nu pune în discuție entuziasmul și abnegația majorității brigadierilor.

Punerea în aplicare a planului de constituire a unităților internaționale a fost imediată. În Franța, celulele Partidului Comunist duceau o imensă muncă de propagandă pentru a căuta oameni cu experiența armelor. Se insista pe diverse avantaje ale angajamentului, inclusiv pe soldă.

Pe de altă parte, evenimentele din Spania cauzaseră o vie emoție în sudul Franței și au declanșat mai ales printre spaniolii care trăiau aici o mișcare spontană de solidaritate în favoarea cauzei republicane. Înainte chiar de a auzi apelul sirenelor comuniste, numeroși voluntari au trecut frontiera catalană. Rapoartele de poliție ale comisarilor departamentului Pirineii Orientali, reluate uneori de scrisorile prefectului către ministrul de Interne, contabilizează cu grijă aceste treceri: 563 între 24 iulie și 6 august, din care 199 locuitori din Perpignan și din regiune, câțiva din regiunea Sarre și câțiva elvețieni; în 30 iulie, 52 de spanioli venind din Toulouse și Ariege au trecut prin postul de la Bourg-Madame iar la 7 august 32 spanioli veniți la Ariege. În 17 august, 185 de voluntari spanioli trec în La Tour-de-Carol. În 19 august, 850 milițieni, voluntari de toate naționalitățile, din care 24 francezi și numeroși italieni trec în Cerbere la Port-Bou.

În februarie 1937, 316 din cei 1.744 de spanioli stabiliți în departamentul Ariege, adică

18 % din această comunitate trecuseră frontiera ca să se bată pentru cauza republicană. Unii au făcut-o foarte devreme: cincizeci de tineri din Lavelanet și Larrouque-d’Olmes au plecat din 29 iulie, urmați în august de o duzină de lucrători din Palmiers. Aproape toți muncitorii sezonieri din carierele de talc de la Luzenac ajunseseră în Spania la sfârșitul lunii. În martie 1937, treizeci de voluntari spanioli traversează pe jos defileul Salau. Mai uimitoare este prezența în trenul de la Toulouse la Puigcerdá a 35 de spanioli, dintre care 5 femei, veniți din Guineea spaniolă: ei afirmau ca au fost alungați și că doresc să se pună în slujba Republicii.

Agențiile de recrutare a brigăzilor, sub controlul organizației centrale stabilite la Paris, în sediul Partidului Comunist Francez, și al consilierului militar Karol Swierzewski, alias generalul Walter, au înrolat de preferință comuniștii și “tovarășii de drum”. Comitetul de coordonare furniza acte false voluntarilor și le păstra pe cele adevărate.

La Paris, principalul centru de recrutare era instalat la Casa Sindicatelor nr. 8 pe bulevardul Mathurin-Moreau, în arondismentul 19, iar agențiile erau răspândite în capitală și în “periferia roșie”, la Nanterre, Colombes, Saint-Denis. În provincie, birourile CGT le găzduiau la Bordeaux, Toulouse, Lyon, Lille și chiar Oran. Au existat în total cincizeci de birouri pe teritoriul francez. Mulți voluntari, uneori bine echipați, veneau din “periferia roșie”, dar s-au înrolat și studenți din cetatea universală, docheri și metalurgiști adesea sindicaliști ai CGT.

Franța a furnizat cel mai mare număr de brigadieri. Cifrele variază în funcție de autori. Remi Scoutelski, constatând că evaluările comisiei militare a SDN și a administrației din Albacete erau foarte apropiate (între 32.000 și 33.000), evaluează efectivul lor global la 35.000 dintre care în jur de 12.000 francezi. Voluntarii erau dirijați spre Perpignan și Cerbere pentru a trece frontiera la Port-Bou sau spre Marsilia spre a ajunge la Alicante pe mare. Lungul raport al comisarului principal al poliției din Perpignan, din 12 ianuarie 1937 menționează 20.000 de oameni care “ până azi… ar fi trecut la fostul spital militar și, de acolo, dirijați către diverse regiuni din Spania. El semnalează că un Comitet comunist format din cinci membri, cărora le dă numele, se ocupa de primirea acestor voluntari “emanând din celulele comuniste din Franța și din străinătate….Printre ei se aflau tineri care nu atinseseră încă majoratul (21 de ani pe atunci), bătrâni și recidiviști”.

Potrivit aceluiași raport, Comitetul anarhist din Pirineii Orientali condus de un anume Le Goff, având o mare influență asupra consulului Spaniei la Perpignan, organizează trecerea militanților. Deci concomitent cu inițiativa comunistă care a produs brigăzile, anarhiștii își dezvoltă propriile acțiuni.

Din 15 octombrie, organismul de la Albacete devine operațional. Andre Marty, care îl avea ca șef de stat-major pe Vital Gayman și drept colaboratoare direct pe “tovarășa Pauline” soția sa, dispunea de un Comitet militar condus de generalul Walter și de secretarul colonelului Orlov, Carlos Contreras. Numitul Comitet a organizat un antrenament militar asigurat de însuși Marty, Luigi Gallo și Vital Gayman. Voluntarii erau grupați pe limbi și afectați ai batalioanelor ai căror șefi, la început aleși, au fost foarte repede numiți de Comitet și flancați de un comisar politic. Chiar dacă hrana era bună, solda n-avea nimic de a face cu promisiunile agențiilor de recrutare.

Ordonanța din 8 decembrie 1936 definește structura brigăzilor. Fiecare dintre ele (5) cuprindea șase batalioane a câte 750 de oameni și cinci companii, trei fiind internaționale și trei spaniole. Brigada trebuia să fie echipată cu o baterie, un tun antitank, o companie de geniști, una de transmisiuni și o alta de sănătate, obiective ce n-au putut fi respectate. Astfel, brigada a XI-a, prima formată, era compusă din trei batalioane: Edgar-Andre (germani în majoritate), Comuna din Paris (francezi și belgieni) și Garibaldi, respectiv din 650, 650 și 520 de oameni. Numele alese pentru batalioane formează un florilegiu de revoluții naționale sau sociale: Condes (spanioli), Garibaldi și Gastone Sozzi (antifasciștii italieni), Edgar Andre (germani), Dimitrov (revoluționari balcanici), Dobrowski (mineri polonezi), Artes Blancas (brutari), Andre Marty (comuniști francezi), Abraham Lincon și George Washington (militanți cubanezi și nord-americani), Arana Goiri (nationaliști basci), Thaelman (germani).

Pentru a răspunde apelurilor disperate de la Madrid, brigada a XI-a a fost expediată spre capitală în 8 noiembrie și a primit botezul focului a doua zi. Cu timpul, celelalte patru brigăzi au purtat numerele de la XII la XV. Se pare că n-au existat niciodată mai mult de 25.000 de brigadieri angajați simultan în luptă, poate chiar mai puțini, dar ei reprezentau o importantă forță de sprijin, ba chiar un element esențial în prima bătălie de la Madrid.

Americani din nord, canadieni și cetățeni din alte țări au ajuns mai târziu. În 12 iunie 1937 delegația Olandei informa autoritățile franceze că șaizeci de comuniști olandezi plecaseră să lupte în Spania pe 1 ale lunii, că trecuseră frontiera franco-belgiană pe jos, apoi au luat de la Roubaix trenul spre Paris. Preluați dintr-o cafenea de pe bulevardul de la Villete, au ajuns la Alès  apoi la Sète, unde s-au îmbarcat la bordul unui cargou grecesc cu destinația Barcelona sau Valencia.

Toți istoricii brigăzilor subliniază că această formațiune militară a fost fără îndoială cea mai “intelectuală” din istorie: ea alinia o mulțime de artiști, scriitori, editori, jurnaliști, oameni de știință, ingineri, medici. Printre americani, de pildă, se remarcă prezența lui Robert H. Merriman, profesor la Universitatea din California, a lui Paul Singel, inginer la Universitatea din New York, a mai multor chirurgi, printre care Louis Fischer, în conflict permanent cu Marty, a arheologului din Chicago, John Murra.

La englezi biologul Haldane, mai mulți medici, scriitori ca George Orwell, nepotul lui Winston Churchill, Esmond Romilly. Îl mai cităm pe Artur London, Josef Pavel, ziaristul Hoffmann, aristocratul german Ludwig Renn, Pietro Nenni, Marcel Cachin și alții.

Corpul de voluntari italieni

Spania franchistă beneficia, de partea sa, de angajamentul militanților fasciști sau traditionaliști cu titlu individual. Voluntarii cei mai numeroși au fost portughezii: multe mii dintre ei, numiți Viriatos, luptaseră în Legiunea străină și suferiseră grele pierderi. Câteva sute de francezi de dreapta, în jur de 250 potrivit lui Georges Oudart, unul dintre ei, s-au angajat în requetes, cum ar fi Cameloții Regelui ai baronului de La Guilloniere, care a murit în Biscaya, iar alții în Legiune sub ordinele colonelului Courcier. Colonelul Bonneville de Marsagny s-a înrolat și el în legiune alături de câțiva zeci de ruși albi, precum colonelul Boltin și căpitanul Rachewsky. Un batalion de 600 de irlandezi, comandat de colonelul O’Duffy, a luptat în tabăra naționalistă, ca și câțiva britanici, printre ei fiind capitanii Nangle și Franck și locotenentul irlandez Noel Fitzpatrick, care participaseră ca legionari la eliberarea Alcatrazului. Mai menționăm câțiva zeci de aventurieri, cum ar fi englezul Rupert de Bellville, sau fasciști convinși ca finlandezul Karl von Haartman.

Forța de departe cea mai importantă a fost Corpul de Trupe Voluntare Italian, pregătit pentru misiune la Salamanca de Mario Roatta care, totuși, ca și regele Italiei, la început fusese ostil intervenției. Primele elemente au sosit în Spania în octombrie 1936. Fiind puțin cam numeroase, au fost integrate în unitățile mixte italo-spaniole. Italienii au participat la o acțiune la Navalcarnero, în 21 octombrie. Un detașament de 3.000 de voluntari ai partidului fascist, mulți dintre ei provenind din corpul special al miliției, secțiunea “securității generale”, iar alți participanți la campania din Etiopia au ajuns la Cádiz  în 22 decembrie, împreună cu echipamentele lor. Ei au format primul regiment de “cămăși negre”. Rapid întărită cu contingentele îmbarcate la Gaete, La Spezia și Palermo, această unitate a avut un rol important în ofensiva care, în februarie 1937 a reușit să cucerească Malaga. Trupele aveau în componența lor, la un efectiv de aproximativ 25.000 de oameni, cel puțin 10.000 de italieni, 5.000 de spanioli și 10.000 de marocani. Coloana din centru, formată din italieni, sprijinită de care de asalt, artilerie și o aviație care domina cerul, a făcut să sară piedica de siguranță republicană a defileului Los Alazores. Rapiditatea victoriei franchiste, dobândită în prima săptămână din februarie, le datorează mult acestora.

Până atunci, voluntarii fuseseră calificați drept “legionari”. Pe viitor, pentru a se conforma întocmai deciziilor Comitetului de neintervenție, combatanții italieni au constituit un “Corp de Trupe Voluntare” (CTV) format din patru divizii. După eșecul atacului franchist asupra Madridului din valea Jarama, Mussolini l-a convins pe reticentul Franco de necesitatea unei participări mai puternice. Militanții fasciști și “cămășile negre” au recurs la sprijinul unor șomeri, adesea la vârsta maturității și cu o dispoziție războinică îndoielnică.

Astfel, italienii au angajat, înainte de sosirea primăverii lui 1937, în jur de 35.000 de combatanți. Grava lor înfrangere de la Guadalajara, unde au lasat 2.000 de morți, sute de prizonieri și un important material de război, a stimulat setea de revanșă a lui Mussolini. Generalul Bastico, înlocuitorul lui Roatta, a trecut la o epurare severă a trupelor sale; a trimis in Italia 3.700 de “voluntari” și un număr foarte mare de ofițeri, a revăzut compoziția unităților sale, creând mai ales “brigada Săgeților negre” și unele unități de elită, care au reluat numele tradițional de “arditi”. Condus cu mână forte, CTV a reușit să străpungă “centura de fier” de la Bilbao, luând Bermeo, apoi a avut rolul principal în ocuparea orașului Santander, cucerit cu prețul a 12% din efectivul său defileul de la Escudo. Potrivit lui Oudart, bătălia de la Sandander a fost un “model de strategie pe care o vor studia elevii din școlile de război”.

Hugh Thomas evaluează la 75.000 numărul total al italienilor care au luat parte la războiul din Spania, alături de naționaliști și între 40.000 și 50.000 ca fiind efectivul cel mai puternic al angajamentului lor. Au avut cu totul 4.000 de morți. Intervenția lor a fost susținută de unități de geniu civil, de transmisiuni și sanitare, în timp ce aviația și flota de la Roma au contribuit în mare măsură la a da taberei franchiste, încă de la bătălia de la Malaga, o supremație în Mediterana pe care n-au avut-o la începutul conflictului. Din februarie 1937, mai ales ca efect al intervenției italiene, Caudillo a întors în avantajul său raportul de forțe străine angajate în Spania.

Traficul de arme și cursa înarmărilor

Ca urmare a faptului că militarii rebeli nu reușiseră să învingă de la început, internaționalizarea conflictului devenea inevitabilă, datorită faptului că Spania devenea o miză ideologică și politică, deoarece ambii beligeranți nu aveau deloc sau aveau prea puține arme. Un embargo real, total, pe materialul de război i-ar fi constrâns la negociere, dar despre asta n-a fost niciodată vorba. Războiul colonial dus de Spania în Maroc de multă vreme, chiar dacă folosea mulți oameni, evita materialul militar greu. În această privință, Spania era totalmente deficitară: deținea în jur de 137 de avioane de recunoaștere în stare de funcționare (90 pentru Republică, 47 pentru insurgenți), douăzeci de care de luptă, nu avea tunuri antitanc, avea o artilerie depășită cu excepția unor piese de calibru mic, foarte puține mitraliere, rezerve de puști și de cartușe atât de reduse încât, la sfârșitul lui iulie, Mola, lipsit de muniție, a fost nevoit să-și suspende ofensiva și se gândea la sinucidere. Cele două părți au căutat să cumpere urgent din străinătate material de război pentru continuarea acestuia.

Celor două armate nu le-au lipsit armele după internaționalizarea conflictului. Chiar dacă atunci cand comitetul de neintervenție avea o aparentă realitate, nu se punea problema ca el să se opună unui trafic considerat a fi ca un comerț, printre altele. Cu toate astea, puterile care au ales acordarea unui ajutor militar beligeranților au preferat cel mai adesea să recurgă la societăți-paravan, două dintre ele fiind chiar remarcabile. Prima, HISMA (societatea Hispano Marroqui de Transportes), pentru a asigura acoperirea furniturilor germane, a fost creată la Tetouan sub forma de SARL, la 31 iulie 1936. Directorii săi asociați erau germanul Johannes Bernhardt și spaniolul Fernando de Carranza. S-a instalat în 4 august la hotelul Cristina din Sevilla. Personalul societății, tehnicienii și echipamentele din dotare, indeosebi navele destinate transportului de trupe și materiale, au fost recrutate și obținute cu mare discreție de autoritățile germane. Primul cargou rapid, Usaramo, a efectuat prima legatură pe ruta Hamburg- Cádiz  între 1 și 6 august și a transportat, în cel mai mare secret, în lăzi încărcate noaptea, piesele detașate a 10 Junker-uri, 6 avioane de vânătoare Heinkel HE 51, tunuri antiaeriene, bombe și muniții. A adus în Spania fără a fi interceptat 86 de experți militari și civili.

Drept urmare, alte cargouri precum Kamerun, Wigbert, Girgenti, au continuat să dirijeze materialul german cu mult superior, în urma comenzii inițiale. La data de 28 august, dacă o cincime din avioanele comandate (de vânătoare Heinkel de diverse tipuri și bombardiere junkers) erau deja pe solul spaniol, nu toate erau operaționale, multe fiind încă în lăzi la Cádiz. Grupul de bombardament n-a fost pe deplin operațional decât la începutul lui 1937. În consecință HISMA a creat mai multe societăți anonime, Aralar, Montes de Galicia, Santa Tecla, Sierra de Gredos, Montanas del Sur, care aveau misiunea de a răscumpăra acțiuni de la mai multe societăți miniere spaniole, în așa fel încât să preia controlul materialelor strategice în perspectiva conflictului mondial.

Pentru aprovizionarea Republicii, France-Navigation a fost creată în 15 aprilie 1937, sub forma unei societăți anonime pe acțiuni de 1.000 de franci, cu un capital de 1 milion de franci, mărit ulterior la 5, apoi la 30. Era condusă de un Consiliu de Administrație format din cinci membri, prezidat de Joseph Fritsch, militant comunist parizian și persoană foarte discretă. Ideea fusese a ambasadorului Republicii spaniole în Franța, Luis Araquistain, care dorise să vadă luând naștere o companie de navigație sigură din punct de vedere politic. Până în aprilie 1937, materialul livrat de Moscova fusese transportat de nave sovietice, plecând de la Marea Neagră, apoi, mai târziu, din Murmansk. Armele cumpărate în Belgia, în Cehoslovacia, în Franța sau în alte părți erau încărcate la bordul unor nave aflate sub pavilion occidental, estonian sau lituanian, cu plecare din Gdynia, Rotterdam, Oslo sau chiar Hamburg la o destinație fictivă din Grecia sau din Orientul Mijlociu. Echipajele erau formate din militanți, iar pe lista de mărfuri era trecut “material agricol” atunci când era vorba de obuze, ca în cazul navei Guilvinec inspectată în portul Bordeaux în decembrie 1937, în urma unui denunț.

Cei doi oameni cheie de la France-Navigation erau Giulio Ceretti și Georges Gosnat: acesta din urmă, fost elev la HEC, avea o pregătire profesioanală de excepție. Primul cargou fusese cumpărat cu 1.800.000 de franci împrumutați de la cotidianul L’Humanite și de la federația de metale a PCF, în timp ce republicanii spanioli se angajau să plătească navalul și asigurarea. În realitate aceste prime n-au fost achitate. Compania a reușit, grație unei gestiuni riguroase, să cumpere 24 de nave, în așa fel încât aprovizionarea Spaniei republicane cu armament de toate tipurile a fost facută aproape fără întrerupere. Echipajele au fost recrutate cu mare grija dintre “elementele cele mai avansate” ale sindicatului marinarilor, precizează rapoartele poliției, și erau dotate cu gradații militare. Șeful serviciului de armament, Auguste Dumay, militant comunist de la apariția partidului era un organizator foarte talentat. Materialul ajuns în porturile franceze ale Atlanticului era încărcat în camioane ale intreprinderii lui Alphonse Pelayo sau în vagoane de cale ferată. Dus în Pirineii Orientali, trecea clandestin frontiera sau ajungea pe mare în porturile Barcelona, Alicante sau Cartagena. Înainte de cădea Bilbao, Santander și Asturiile, cargourile aparținând France-Navigation aprovizionau porturile spaniole din nord, încă sub control republican. Traficul acesta era prea important pentru a trece neobservat și presupunea importante complicități în cadrul statului francez. Ele erau orchestrate de Gaston Cusin, provenit din corpul de vameși unde își păstrase relații solide.Leon Blum, care dorea neapărat să ajute Spania republicană, a făcut să fie menținut în toate cabinetele.

Desigur, capitalul companiei era fictiv și acțiunile virtuale. Nu vedem cu ar fi putut altfel Georges Gosnat, fără nicio avere personală, să achiziționeze 190 de acțiuni a 1.000 de franci unitatea. Sistemul se bază pe legătura strânsă între France-Navigation și Banca Comerciala pentru Europa de Nord (BCEN), care reprezenta oficial în Franța Gosbank (Banca de Stat Sovietică) și Roscombank (Banca Sovietică pentru Comerț Exterior). Începând cu 1936, dar mai ales în 1937, BCEN a cunoscut o puternică expansiune legată de tranzacțiile sale comerciale și financiare cu Spania. Pe masură ce se operau vânzări de aur spaniol deținut de Moscova, Gosbank și Roscombank transferau fonduri la BCEN în conturi ale reprezentanților Republicii, declarați sau nu. Aceștia făceau achizițiile și plăteau serviciile prestate de France-Navigation. Societățile și-au văzut activitatea completată cu aceea a altora, mult mai modeste, și prin tranzacții obișnuite: vânzare de carburant al Texas Oil Cy către Spania Naționalistă, vânzare din uzine Dewoitine (avioane) și Hotchkiss (mitraliere) sau arme și cartușe din Mexic către Spania republicană. Însă evoluția puterilor europene în favoarea neintervenției făcea problematice operațiunile reglementare. Astfel, patru Fokker vândute rebelilor de către fabricantul englez au fost reținute la Bordeaux, apoi returnate în Anglia.

Aurul spaniol

În această privință, încrederea extraordinară inspirată șefilor republicani de eșecul Mișcării în capitală părea justificată de un atu major. Și anume, fiindcă la Madrid, în camera blindată, inexpugnabilă, perfect amenajată în subteranele Băncii Spaniei, se aflau considerabile rezerve de aur ale țării, pe locul patru în lume, după acelea ale Statelor Unite, Angliei și Franței. Cea mai mare parte fusese acumulată în timpul Primului Război Mondial, datorită prosperității generate de neutralitatea spaniolă. Ea se compunea din 707 tone de aur fin, lingouri sau monede de toate felurile. Din cele 707 tone, 638 se aflau la Madrid, 10 în mainile diverșilor corespondenți, în timp ce 59 erau păstrate într-un depozit al Băncii Franței la Mont-de-Marsan, drept garanție a unui credit acceptat de Franța în 1931. Aproape jumătate din acest aur era disponibil și trebuia să permită, se pare, realizarea unor importante achiziții de armament în Franța. Aurul a fost cel care, timp de 3 ani i-a permis Republicii să-și înarmeze aparătorii și să reziste ofensivei naționaliste.

Aurul nu aparținea guvernului, ci acționarilor Băncii și, teoretic, nu putea fi vândut decât pentru a susține cursul pesetei. Trebuia deci obținut acordul consilierilor Băncii, însă doisprezece dintre ei, ostili Republicii, părăsiseră Madridul pentru a se alătura taberei adverse ori se reprofilaseră în ambasade. Guvernatorul, Luis Nicolau d’Olwer și adjunctul său Julio Carabias nu mai puteau conta decât pe cinci consilieri pentru a aproba, cu ocazia unei adunări extraordinare a Consiliului Băncii Spaniei, decretul din 24 iulie privind trimiterea la Paris a 7,3 tone de metal și mai mult de 25 milioane de pesetas. Ministrul de finanțe pretinsese că era vorba de a susține cursul pesetei, dar nimeni nu se înșela în privința sensului real al operațiunii. În 30 august 1936, un decret cu o capacitate de convingere mai generală autoriza trimiterea în străinatate a devizelor necesare susținerii campaniei. În el se precizau motivele reale ale expedierii aurului; achiziționarea de arme și de echipamente militare. A fost urmat de alte trei decrete, iar toate asigurau în timpul războiului civil acoperirea legală a cesiunii aurului spaniol.

Guvernele succesive n-au ezitat să vândă aproape întregul stoc pentru a salva regimul. Din 25 iulie, 18 lăzi au luat direcția aeroportului Bourget iar, la 1 august, contul Băncii Spaniei la Paris a fost creditat cu 53 milioane de franci, apoi 320 milioane cu titlul de avans asupra intrărilor apropiate de aur: din 25 iulie în 4 septembrie, 342 de lăzi conținând 40 tone de aur în valoare de 507 milioane de franci. În total, din iulie 1936 până în martie 1937, Banca Franței a absorbit aproape o treime din rezervele spaniole, adică 194 tone în valoare de 4 miliarde de franci, cu acordul lui Vincent Auriol și al guvernatorului Emile Labeyrie, care doreau să vină în ajutorul Republicii. Aceste credite au trecut printr-un mare număr de conturi deschise în mai multe bănci pe numele unor diplomați spanioli, a unor agenți financiari sau comerciali. Ele au permis achiziționarea de armament și carburanți în Franța, dar și în Anglia, Belgia, Olanda, Praga, deoarece agenții Republicii dispuneau de conturi deschise în toate aceste țări. Cu toate acestea, unii dintre ei s-au plâns amarnic de lipsa banilor, în special Luis Araquistain care a făcut acest lucru la începutul lui 1937, în termeni tari, sarcastici uneori, pe lângă Negrin, apoi Largo Caballero.

Mai rămâneau două treimi din rezervă, fără a mai vorbi de cele 1.225 tone de argint vândute guvernului Statelor Unite după un parcurs Barcelona- Le Havre-New York. Cea mai mare parte, adică 457 tone, a fost trimisă la Moscova, după ce aurul spaniol a fost transportat la Cartagina și depus în camerele blindate de la Algameca, o grotă inaccesibilă. Transferal acesta se explică prin amenințarea naționalistă asupra Madridului, permanentă din octombrie 1936 până în martie 1937, dar alegerea Rusiei pare la prima vedere o decizie extravagantă. Explicația e fără îndoială una simplă; transferal ar fi fost cerut de Stalin, singurul furnizor masiv de arme grele, ca o garanție a achitării lor. Expedierea celor 7.200 de lăzi, încărcate cu 508 tone de aur brut (adica 457,2 aur fin), la bordul a patru nave sovietice s-a făcut la 25 octombrie 1936, adică a coincis cu primele livrări de arme rusești și sosirea primilor tehnicieni.

Armamentul Spaniei Mișcării

La începutul conflictului, Spania Mișcării era lipsită de material de război și de muniții și foarte săracă în mijloace de plată. Naționaliștii nu erau în măsură nici să plătească în întregime prima comandă adresată Germaniei. Au primat însă considerațiile politice. Hitler și Mussolini au decis să pună între paranteze problema financiară. Dacă ne gândim că în 1936 germanii erau la fel de ignoranți în privința problemelor spaniole ca și sovieticii, este de mirare rapiditatea cu care au luat decizia.

Diplomații germani din Spania cunoșteau atât de prost situația încât aproape că n-au avut niciun rol în procesul de intervenție germană. Prima reacție a Berlinului a fost aceea de a afișa o strictă neutralitate. Acest lucru îl transmite la 1 august șeful secției spaniole din Wilhelmstrasse, Karl Dumont, marchizul de Portago, trimisul lui Mola. Totuși, la acea dată, Hitler, intuind în mod direct situația datorită eliminării “tuturor eșaloanelor intermediare”, luase deja o decizie complet diferită. Astfel, doi membri obscuri ai partidului nazist, rezidenți în Marocul spaniol, Johannes Bernhardt și Alain Langenheim, un comerciant și respectiv un inginer de mine, au deblocat situația în favoarea lui Franco care, la Tetouan, îi explicase primului cât de mult depinde succesul Mișcării de transferul armatei din Africa în Spania. Amândoi i-au propus să însoțească la Berlin un emisar, Francisco Arranz, înarmat cu o scrisoare adresată lui Hitler. Capturarea de către insurgenți a unui Kunker 52, Max Von Muller, aflat în Maroc a permis călătoria, anunțată printr-o telegramă de catre Wegener, consilierul german la Tanger. Aparatul a aterizat la 24 iulie pe aeroportul militar din Berlin-Gatow.

Mai era nevoie ca voiajorii să se poată întreține cu înalți demnitari ai partidului nazist fără a fi neutralizați de către diplomația germană, în mod clar foarte reticentă față de demersul lor. În pofida recomandărilor de prudență din Wilhemstrasse, Ernst Bohle, șef al Auslandsorganization (AO) a partidului (organizație externă) la Berlin, a înțeles că afacerea putea prezenta un mare interes pentru Germania și a reușit să obțină o întâlnire cât mai grabnică cu Rudolf Hess, aflat în concediu în Thuringia. Micul grup, intărit cu doi demnitari din AO, a ajuns la Reinholdsgrun la bordul unui avion special al Fuhrerului. Bernhardt, Langenheim și Kranek i-au expus situația lui Hess care, spre marea lor satisfacție, a spus că îl va informa imediat pe Hitler, prezent la festivalul anual de la Bayreuth. Fuhrerul a acceptat să-l primească în aceeași seară, după reprezentația cu Siegfried, la Wahnfried Haus. Bernhardt a facut un rezumat al mizelor politice și militare ale afacerii, apoi Langenheim a citit și a tradus scrisoarea lui Franco. În ea erau expuse motivațiile rebelinii: “lupta împotriva democrației corupte din țara noastră și a forțelor distructive ale comunismului”, apoi nevoia insurgenților de material pentru trecerea strâmtorii: înainte de orice, 10 avioane de transport “de cea mai mare capacitate posibilă”, 6 avioane de vânătoare Heinckell, 20 de tunuri antiaeriene de 20 mm și maximum posibil de mitraliere, puști și muniții. O hartă a Spaniei era alăturată scrisorii. Hitler a examinat-o atent și a comparat-o cu elemente din dosarul furnizat de serviciile sale.

În acest moment al întrevederii, el nu avea deloc de câștigat de pe urma insurgenților. Dând dovadă de o cunoaștere surprinzătoare a istoriei unor pronunciamientos spaniole din secolul XIX, era îndemnat să creadă că era vorba de o mișcare de același gen. A remarcat chiar că niciunul dintre generalii implicați în aceste lovituri de forșă nu fusese demn de a deveni șef al statului. De la moartea lui Sanjurjo, rebeliunii îi lipsea conducătorul și Hitler se întreba vizibil dacă vreunul dintre generali avea anvergura necesară pentru a conduce Mișcarea la succes. Bernhardt a evocat cariera strălucită a lui Franco, unică în armata spaniolă, succesele sale în razboiul Rifului și, îndeosebi, rolul său în înăbușirea insurecției din Asturii în 1934. În fine, Hitler a acceptat să răspundă favorabil cererii. A lăsat la o parte cu dispreț problema reglementării financiare și și-a convocat imediat miniștrii Aerului și de Razboi, Goering și von Blomberg.

În 26 iulie, operațiunea Feuerzauber (Magia focului), denumire inspirată din Wagner, era pregătită; Hitler îi acorda lui Franco 20 Junkere JU 52 și nu cele 10 cu care el s-ar fi mulțumit. Primul, avându-l la bord pe Arranz, Bernhardt și Langenheim, a decolat din Berlin-Gatow în 27 iulie. A făcut escală la Stuttgart pentru a fi echipat cu rezervoare suplimentare care să îi permită să ajungă în Maroc fără escală. Ajuns la Tetouan pe 28 iulie, cu toate semnele de identificare șterse, a plecat din nou câteva ore mai târziu la Sevilla cu treizeci de soldați. Podul aerian tocmai era lansat. Decizia rapidă al ui Hitler pare a fi fost inspirată de dorința de a se evita ca Spania să devină un satelit al URSS. Cu toată dimensiunea modestă a PC spaniol, îl nelinistea victoria Frontului Popular la alegerile din februarie și înțelegerea probabilă cu omologul lui francez. Succesul misiunii i-a permis lui Franco să aibă un avantaj cert asupra rivalilor săi pentru ulterioara cucerire a puterii.

Demersurile pe lângă Italia începuseră mai devreme, dar se vor încheia mai târziu. Chiar din 19 iulie, jurnalistul Luis Bolin, care avusese deja un rol remarcabil în afacerea Dragonul rapid, a decolat cu același aparat având destinația Roma, fiind purtător al unei comenzi de material de război mai importantă decât cea adresată lui Hitler. După o escala la Biarritz, Bolin a ajuns la Roma pe 21 iulie și, însoțit de marchizul de Viana, a fost primit de contele Ciano, ginerele lui Mussolini și ministru al Afacerilor Străine. Acesta era favorabil ideii ca Italia să susțină Mișcarea, însă Ducele era conștient că un ajutor important acordat insurgenților riscă să-i transforme pe italieni în “beligeranți declarați în războiul civil”. Cu toată pledoria sa anticomunistă, a început prin a opune un refuz emisarului lui Franco. Dar, pe 24 iulie, sosirea monarhistului Goicoechea, care venise deja la Roma în 1934, l-a convins pe Duce că Mișcarea beneficia de susțineri serioase. A mai fost negreșit influențat și de informațiile provenite de la consulul său din Tanger, De Rosi, care fusese în contact direct cu Franco. El afirma că o intervenție limitată, i-ar permite generalului rebel să spargă blocada flotei republicane asupra strâmtorii, ar ajunge pentru a-i da o superioritate militară decisivă. Decizia favorabilă a fost luată pe 28 iulie, iar din 30 iulie 12 Savoia 81, bombardiere și transporturi de trupe părăseau Sardinia. Din cauza unor diverse accidente, în Maroc au ajuns doar 9. În afara acestor 12 aparate, comanda remisă de Rossi cuprindea 10 avioane de vânătoare, 12 de recunoaștere, 40 de tunuri antiaeriene de 12 și 25 mm, 3.000 de bombe de 100 și 50 kg, 4 nave de transport între 4.000 și 5,000 tone, muniții și carburant. Factura acestor echipamente însuma 14 milioane de lire. Franco conta pe girul financiarului Majorcan Juan March, prezent la Roma.

Concluzii

Războiul civil din Spania a fost mai mult decât o simplă încleștare militară. El a reprezentat un bun exercițiu pentru cele două tabere, pentru a testa cele mai noi tehnici și tactici militare, înainte de confruntarea direct, care avea să aibă loc peste câțiva ani în cel de-al Doilea Război Mondial. Tragedia acestui război total a constat în faptul că el a luat forma unui război civil. De altfel, Bartolome Bennassar, istoric consacrat pe această temă, descrie foarte bine acest conflict: „Războiul din Spania a devenit, în același timp, pe lîngă o miză politică evidentă, un laborator gigantic unde, alături de spanioli, s-au înrolat, au luptat, au suferit sau au murit zeci de mii de străini veniți din toată Europa, din cele două Americi, ba chiar din Africa și Asia; militanți gata pentru martiriu sau șomeri în căutare de aventuri, reporteri și fotografi, artiști în căutare de insolit, scriitori avizi de situații și caractere ieșite din comun, spioni și agenți dubli, traficanți de toate soiurile, ofițeri și specialiști dornici a-și testa in vivo materialul up to date ce li s-a pus la dispoziție“.

Internaționalizarea conflictului era inevitabilă, voluntari din diferite colțuri ale lumii alăturându-se într-o tabără sau alta, în funcție de ideologiile pe care le îmbrățisau. Valul războiului a ajuns și in România Mare, mulți militanți comuniști alăturându-se Brigăzilor Internaționale (Walter Roman) sau naționaliștilor (Mota, Marin etc.)

La o primă analiză a conflictului, putem vedea că principala cauză care a dus la victoria naționaliștilor a fost forța militară de care au dat dovadă (o mare parte din ea constituind-o “ajutorul” primit din partea lui Hitler și Mussolini). Franco nu a simpatizat cu Falanga spaniolă, singura mișcare care aducea de departe cu fascismul, folosind-o fără remușcări în conglomeratul său politic, în care au fost inserate mișcările monarhiste tradiționale (spre nemulțumirea acestora). Franco nu a ezitat nici chiar să aresteze conducerea Falangei, care nu vedea cu ochi buni absorbția Mișcării în favoarea generalului.

O parte a eșecului militar al republicanilor au constituit-o diversele tendințe (anarhiștii, comuniștii, POUM-ul troțkist, partidele republicane burgheze de stânga, socialiștii, cele două mari sindicate, la care se adăugau și două separatisme etnice, cel basc și cel catalan) nu aveau cum să mențină o coerență satisfăcătoare care să ofere liniștea necesară componenței militare. Însă cel mai mare dezavantaj al lor l-a constituit slaba aprovizionare cu tehnică militară din partea sovieticilor și a politicii de neintervenție menținută de Franța. Fără ajutorul rușilor, războiul civil s-ar fi incheiat mult mai devreme, lucru care putea salva zeci de mii de vieți omenești. Puternica implicare a sovieticilor a dezechilibrat complet viața politică republicană, căci micul partid comunist spaniol s-a trezit deodată deținînd un as în mânecă: livrările de armament sovietic. Analizând derularea și viața politică din zona republican, se reconfirmă teoria potrivit căreia sovieticii au experimentat nu numai noi tipuri de armament (la fel ca și germanii și italienii), noi tactici de luptă, dar și mecanismul care va fi folosit după 1945 în țările ocupate de URSS în vederea sovietizării lor. Regăsim în zona republicană aceleași lichidări sumare, aceleași procese, aceeași tactică de manipulare pentru a dezbina și, în final, pentru a lichida.

Bibliografie

Lucrări speciale

Bennassar, Bartolome, Războiul civil din Spania, Bucuresti, 2009.

Beevor, Antony, The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936–1939. , 2006

Carr, Raymond, The Spanish Tragedy: The Civil War in Perspective, Londra, 1977

Fraser, Ronald, Blood of Spain: an oral history of the Spanish civil war, New York, 1979

Graham, Helen, The Spanish republic at war, 1936–1939. , 2002

Hermet, Guy, La guerre d'Espagne, Paris, 1989.

Howson, Gerald, Arms for Spain. , 1998

Hugh, Thomas, The Spanish Civil War, Harmondsworth, Victoria, 1968.

Jackson, Gabriel, The Spanish Republic and the Civil War, 1931–1939. , 1965.

Kowalsky, Daniel, La Union Sovietica y la Guerra Civil Espanola, Barcelona, 2002

Payne, Stanley G, The Spanish Civil War, the Soviet Union and Communism, , Londra, 2004.

Preston, Paul, A Concise history of the Spanish Civil War. , 1996

Radosh, Ronald; Mary Habeck, Grigory Sevostianov, Spain betrayed: the Soviet Union in the Spanish Civil War,London, 2001

Robert, Alexander, The Anarchists in the Spanish Civil War, Londra, 1999.

Lucrări generale

Hermet, Guy, L’Espagne de Franco, Paris, 1974..

Koch, Stephen, Sfârșitul inocenței : intelectualii din Occident și tentația stalinistă: 30 de ani de război secret, Bucuresti, 1997.

Nolte, Ernst, Războiul Civil European 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, București, 2005.

Perez, Joseph, Istoria Spaniei, Bucuresti, 2007.

Valdeon, Julio, Istoria Spaniei, București, 2011.

Vilar, Pierre, Istoria Spaniei, București, 2000.

Anexe

Situația fronturilor în august-septembrie 1936

Situația fronturilor în octombrie 1937

Situația fronturilor în noiembrie 1938

Ruinele de la Guernica

Tanchete italiene înaintâd spre Guadalajara

Voluntari polonezi din Brigăzile Internaționale.

Afiș propagandistic republican înfățișând „ghiara invadatorului italian ”

Bibliografie

Lucrări speciale

Bennassar, Bartolome, Războiul civil din Spania, Bucuresti, 2009.

Beevor, Antony, The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936–1939. , 2006

Carr, Raymond, The Spanish Tragedy: The Civil War in Perspective, Londra, 1977

Fraser, Ronald, Blood of Spain: an oral history of the Spanish civil war, New York, 1979

Graham, Helen, The Spanish republic at war, 1936–1939. , 2002

Hermet, Guy, La guerre d'Espagne, Paris, 1989.

Howson, Gerald, Arms for Spain. , 1998

Hugh, Thomas, The Spanish Civil War, Harmondsworth, Victoria, 1968.

Jackson, Gabriel, The Spanish Republic and the Civil War, 1931–1939. , 1965.

Kowalsky, Daniel, La Union Sovietica y la Guerra Civil Espanola, Barcelona, 2002

Payne, Stanley G, The Spanish Civil War, the Soviet Union and Communism, , Londra, 2004.

Preston, Paul, A Concise history of the Spanish Civil War. , 1996

Radosh, Ronald; Mary Habeck, Grigory Sevostianov, Spain betrayed: the Soviet Union in the Spanish Civil War,London, 2001

Robert, Alexander, The Anarchists in the Spanish Civil War, Londra, 1999.

Lucrări generale

Hermet, Guy, L’Espagne de Franco, Paris, 1974..

Koch, Stephen, Sfârșitul inocenței : intelectualii din Occident și tentația stalinistă: 30 de ani de război secret, Bucuresti, 1997.

Nolte, Ernst, Războiul Civil European 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, București, 2005.

Perez, Joseph, Istoria Spaniei, Bucuresti, 2007.

Valdeon, Julio, Istoria Spaniei, București, 2011.

Vilar, Pierre, Istoria Spaniei, București, 2000.

Anexe

Situația fronturilor în august-septembrie 1936

Situația fronturilor în octombrie 1937

Situația fronturilor în noiembrie 1938

Ruinele de la Guernica

Tanchete italiene înaintâd spre Guadalajara

Voluntari polonezi din Brigăzile Internaționale.

Afiș propagandistic republican înfățișând „ghiara invadatorului italian ”