Prezenta Rusiei In Balcani In Secolul al Xxi Lea

INTRODUCERE

Noțiunea geografică, destul de recentă, de Peninsulă Balcanică este văzută ca un concept stabil care nu și-a schimbat deloc sensul inițial. Putem spune clar că ea reprezintă o zonă geografică, care include mai multe state, mai multe națiuni și naționalități, mai multe religii, și ca întreg poate fi văzută sub egida multiculturalității spațiale. Doar că delimitarea teritorială a zonei nu este destul de clară; G. Prevelakis este de părere că: „Delimitarea Peninsulei Balcanice la est, la vest și sud este lesnicioasă deoarece aici țărmurile constituie o linie de separație evidentă a uscatului de mările înconjurătoare. La nord, în schimb, nu există un element de relief care să ne permită să afirmăm cu certitudine unde se termină peninsula.”

În susținerea demonstrației, G.Prevelakis folosește ca element fluviul din partea de nord a peninsulei afirmând următorul lucru: “Dunărea constituie o linie care ar putea servi drept limită; acest fluviu nu are totuși semnificația geografică a unui element de separație între două mari ansambluri regionale. Cele două maluri ale sale nu țin de lumi diferite”. În viziunea lui, este mai greu să alcătuim o delimitare geografică în timp ce ne deplasăm pe uscat înspre vest.

Despre cadrul geografic al peninsulei, Antoaneta Olteanu este de părere că: “Nu există un punct de vedere comun asupra numărului statelor și a populațiilor care intră în regiunea Balcanilor, întrucât criteriile de determinare sunt variabile”. De obicei, țările care sunt incluse în această zonă variază; în majoritatea cazurilor, statele și regiunile întâlnite sunt: România, Bulgaria, Serbia, Grecia, Macedonia, Albania, Muntenegru, Turcia (partea europeană), Bosnia și Herțegovina, Croația și Slovenia. Câteodată, în această regiune sunt incluse Ungaria și Moldova. Din motivul criteriilor variabile ale delimitării geografice, multe din statele din Balcani contestă apartenența lor la Peninsula Balcanică, identificându-se mai mult cu Europa Centrală – este cazul României – sau cu țări mediteraneene, precum încearcă Grecia.

Noțiunea de Balcani, cultural, a devenit cu timpul, obiectul a numeroase frustrări culturale, politice și ideologice, un summum de trăsături negative și reperul ce a servit construcției, prin contrast, imaginii pozitive și automăgulitoare a europeanului și „occidentalului”. Este acel mod de construcție a unei imagini despre Balcani, precum titlul unui capitol din cartea Balcanii și Balcanismul: „De la descoperire la invenție, de la invenție la clasificare”. Acest proces de alipire a statelor din Balcani, Europei, se întâmplă destul de des, fiind tot timpul un proces sub semnul întrebării. De fiecare dată, din interior a fost înțeles drept un pas de aliniere la stilul de viață occidental, îndreptat spre modernizare din toate punctele de vedere.

Trecerea frontierei de la vest spre est, dacă forțăm rezistența noțiunilor, descrie o călătorie temporală – trecerea de la o epocă la alta. Ceea ce era văzut normal sau moral în vest, în est era inexistent sau neaplicabil, și invers: peste tot în Europa de Est, călătorii observau cum țăranii erau supuși la munca forțată și bătuți cu brutalitate. Era semnul sclaviei. Ambele noțiuni, după cum sunt prezentate în cartea lui Larry Wolf, sunt însuflețite prin imaginile călătorilor care poposesc în Epoca Luminilor prin Europa de Est. Tot ce a fost observat prin lumea estului, după cum apare în mai multe rânduri ale studiului, este faptul că cei care călătoreau (călătorii) se raportau la realitatea lor vestică, având impresia, după ce treceau unele frontiere, că nu se află în Europa sau „călătoria din Europa de Vest în Europa de Est era hiperbolic lăudată ca un voiaj interplanetar”. În analiza surprinsă de către Carmen Andraș asupra literaturii britanice de călătorie, aceasta evidențiază că, în ceea ce privește călătorul britanic, el nu este doar un explorator, aventurier sau om de știință, ci el îndeplinește o misiune precisă nedeclarată.

Pasivitatea s-a transformat în actualitate, iar centrul de greutate a rămas pe loc, fără să se deplaseze. Astfel, Balcanii au fost incluși în Europa de Est încă din Epoca Luminilor, de unde au apărut acele asocieri ca fiind periferia Europei. Pe parcurs, zona balcanică a evoluat, integrată în cadrul geografic al Europei de Est, Balcanii fiind identificați cu metafora folosită de mulți autori: „Balcanii reprezintă ușa de dos a Europei”.

Am ales această temă pentru că este foarte interesant de urmărit influență imensă pe care a avut-o Rusia în Peninsula Balcanică. La sfârșitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia și Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele națiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia și înăbușite cu duritate de Imperiul Otoman. Naționalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare națională a balcanicilor creștini-ortodocși de sub jugul otoman, Bulgaria și Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiți să ceară pacea. Diplomații și generalii naționaliști ruși au reușit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i oblige pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă și căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor. Când Marea Britanie și-a manifestat în mod agresiv dezacordul față de prevederile păcii care tocmai fusese încheiată, amenintând cu declararea războiului, Rusia sleită de lupte a fost nevoită să cedeze pretențiilor englezilor. La Congresul de la Berlin din iulie 1878, Rusia a fost de acord cu restrângerea teritoriilor atribuite Bulgariei independente. Rezultatul a fost acutizarea sentimentelor antigermane și antiaustriece ale naționaliștilor ruși, resentimente care aveau să joace un rol important în declanșarea primului război mondial. Dezamăgirile datorate războiului au fost de asemenea un catalizator al tensiunilor revoluționare din Rusia.

Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocșilor din Imperiul otoman și mai ales a popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de eliberare a acestor popoare urmărind în același timp să-și extindă influența politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Țările Române. Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului echilibrului, să împiedice o prăbușire totală a Imperiului otoman sau o creștere prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaționale din secolul XIX care priveau zona estică a Europei și Peninsula Balcanică au încercat să țină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate popoarele din Imperiul otoman au reușit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a menținut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania) care încercau să-și modifice granițele în dauna vecinilor sau aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii și religii din cadrul aceluiași stat.

Lucrarea de față este structurată în patru capitole după cum urmează: în prima parte vom schița un scurt istoric al implicării Rusiei în Balcani, apoi vom urmării în detaliu problema Kosovo, după care ne vom îndrepta atenția spre regiunea de vest a Balcanilor (Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Croația, Slovenia), ca la final să ne axăm pe statele balcanice membre UE (Bulgaria, Grecia).

CAPITOLUL I. SCURT ISTORIC AL IMPLICĂRII RUSE ÎN BALCANI

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Rusia era o țară rurală cu o populație de 129 de milioane de locuitori, un imperiu de tip feudal cu teritorii vaste care se baza aproape exclusiv pe agricultură pentru venitul național. În 1897 era principalul producător agricol mondial, deși situația din satele în care trăiau 97 de milioane de oameni era tensionată. Emanciparea iobagilor din 1861 eliminase cele mai crunte rămășițe ale sistemului economic al iobăgiei, care-i legase pe mujici de pământ, dar nu le ameliorase aproape deloc situația, împovărându-i cu plata răscumpărării, care, în final, depășea valoarea pământului pe care-l aveau acum în posesie. În cele mai multe cazuri, loturile lucrate de țărani erau mai mici decât suprafața necesară pentru subzistență, ceea ce-i silea să arendeze mai mult pământ, adesea de la foștii lor stăpâni. Metodele erau primitive și munca manuală constituia norma. Sfârșitul secolului al XIX-lea a cunoscut, totodată, o creștere a popu – lației, ceea ce a dus la o și mai mare micșorare a loturilor și plecarea multor mujici în orașele aflate în extindere, în Siberia sau chiar în străinătate. Secetele și perioadele de foamete erau frecvente, pe de o parte ca rezultat al condițiilor climaterice potrivnice, iar pe de altă parte ca urmare a modului de organizare a agriculturii ruse. Proble – mele fundamentale ale vieții rurale erau rezolvate de comu nitatea sătească (mir), o organizație pe care mulți agitatori politici o anticipau ca fiind instrumentul unei revoluții sociale. În perioada aceasta în vastul imperiu țarist a început, în mod lent, să fie resimțită declanșarea industrializării forțate. La sfârșitul seco – lului, industria rusă se caracteriza prin ateliere de lucru și mun citori sezonieri, care reveneau toamna în satele de baștină pentru a strânge recolta. Însă în orașele mai mari, ca St. Petersburg, fabricile care apă – reau erau adesea uriașe, cu mii de muncitori. În timpul prim-minis – trului Serghei Witte, Rusia a pornit o campanie de construire a căilor ferate și, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, s-au construit 27 000 de kilometri de linii. Până la sfârșitul secolului, imperiul țarist avea câteva centre industriale bine stabilite – regiuni din Polonia, ca Varșovia și Lodz, marile orașe St. Petersburg și Moscova, și regiunea Donbas din Ucraina. În marea lor majoritate, principalii investitori în dezvoltarea industrială au fost străini: francezi, germani, belgieni și britanici. În 1913, locuitorii centrelor urbane formau 18% din totalul populației rusești și erau angrenați în principal în industrie, construcții și comerț. Totuși, peste 70% din populația țării continua să lucreze în agricultură. Autocrația țaristă a impus o conducere dură, însă cu multe slăbi – ciuni. Expansiunea rusă care începuse în secolul al XVI-lea fusese haotică, adesea neplanificată, frecvent condusă de aventurieri indivi – dualiști și rezultase parțial din cuceririle aduse de războaie. În secolul al XIX-lea, un grup mic din intelighenția țării a venit cu idei și metode revoluționare care să aducă o schimbare, dar niciuna dintre ele nu a dat roade, cu excepția asasinării țarului Alexandru al II-lea, în 1881. Terorismul ca mijloc de promovare a schimbării era deja dis cre ditat. Populismul, înfăptuirea unei revoluții socialiste prin inter mediul comunităților sătești, părea de asemenea să fi eșuat. Cei care doreau schimbări politice în Rusia erau tot mai convinși că țara nu mai putea evita etapa capitalistă a dezvoltării. Au început să apară mai multe partide politice tradiționale. În 1900 a fost înființat Partidul Socialist Revoluționar, folosind o bază țărănistă, care a fost, în general, cel mai mare partid politic rus, deși avea o slabă organizare și con du cere. În 1905, după un Congres al Activiștilor Rurali și Urbani, a fost înființat partidul liberal rus, Partidul Constituțional Democratic (cadeții). Marxismul rus nu reprezenta o doctrină nouă, însă ani la rând fusese limitat la emigrație. În 1898, Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia și-a desfășurat primul „congres” într-o izbă de lemn din orașul Minsk. Au participat nouă delegați din organizații so cial-democrate, plus alții din Bundul (Liga) evreilor și Raboceaia gazeta (Gazeta muncitorilor). Majoritatea participanților erau binecu noscuți poliției 22 RUSIA în secolul XX secrete țariste, Ohrana, și au fost arestați imediat după aceea. Totuși, întrunirea din 1898 nu părea să prevestească ceva important. Al II-lea Congres, care s-a desfășurat în 1903, a trebuit să fie ținut în străinătate, dar a continuat să înfrunte hărțuielile poliției, de data aceasta din Germania, astfel încât s-a mutat de la Stuttgart la Londra. Obiectivele imediate ale partidului erau destul de radicale: răstur – narea imediată a autocrației țariste și instaurarea unei republici demo crate, introducerea de drepturi pentru muncitori, ca programul de lucru de opt ore, eliminarea rămășițelor sistemului feudal la sate și acordarea de drepturi depline non-rușilor, inclusiv dreptul la autode ter minare. Țelul final era încă și mai utopic: stabilirea dicta – turii proletariatului prin intermediul unei revoluții socialiste. Obiectivele acestea erau mai adânc înrădăcinate decât cele ale ten – dințelor europene ale epocii, mai ales în Germania unde se instaurase eco nomismul: convingerea că cererile muncitorilor puteau fi satisfăcute gradat prin intermediul mișcării sindicaliste, fără a fi necesară recurgerea la revoluție – opinii care erau anatemizate de liderii social-democrați. Rușii erau însă divizați și din punctul de vedere al tacticii. O grupare, inițial cea mai mare, condusă de Iuli Martov (pseudonimul lui Iuli Țerderbaum), considera că partidul putea încorpora nu numai revoluționari dedicați și căliți, dar și simpatizanți. Cealaltă grupare, condusă de Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), care urma liniile directoare expuse în broșura sa Ce este de făcut? din 1902, prefera un partid mic și disciplinat care putea să călăuzească, mai degrabă decât să fie călăuzit de masa muncitorilor. Disputele din timpul Congresului au determinat plecarea câtorva delegați, iar facțiunea a doua a devenit majoritară și a fost denumită de Lenin „bolșevici”. Martov și gruparea sa, devenită acum mino – ritară, au fost numiți „menșevici”. Deși divi ziunea a părut neînsem – nată și temporară, ea s-a dovedit permanentă, în principal din cauza intransigenței lui Lenin. Deși partidul marxist revoluționar era foarte mic, existau spe – ranțe că ar fi putut avea un impact asupra vieții politice din Rusia. La începutul secolului al XX-lea, orașele rusești erau afectate de șomaj. În 1897, la inițiativa contelui Witte, lungimea zilei de lucru fusese redusă la maximum 11 ore și jumătate, dar mulți muncitori o consi derau excesivă. După anii dificili de foamete, au avut loc 1 • De la țarism la revoluție, 1894–1917 23 mișcări rurale; astfel, în perioada 1900–1904 s-au consemnat 1 205 „tulburări” provocate de mujici. De asemenea, mulți membri ai intelighenției cereau reforme. În parte din ordinul autorităților, și mai ales al lui V. K. Plehve, numit ministrul afacerilor interne în 1902, evreii au devenit un țap ispășitor pentru dificultăți, iar anul 1903 a fost notoriu pentru pogromurile antievreiești în așezări din Moldova, Belarus și Ucraina. La începutul secolului al XX-lea, evreii, închiși în ghetouri, reprezentau majoritatea populației în principalele orașe din ținuturile de la granițele vestice. În vara anului 1903, petroliștii din Baku au declanșat o grevă generală, căreia i s-au alăturat prompt muncitori din alte părți ale Caucazului, numărând în total peste 100 000 de persoane, care au cerut din nou condiții mai bune de muncă, inclusiv reducerea zilei de lucru la opt ore. Grevei i s-au alăturat după aceea centrele industriale din Ucraina și sudul Rusiei. Deși nu le-au organizat ei, social-democrații au participat la aceste greve, reușind să-și răspândească eficient propaganda. Primul sindicat muncitoresc legal – Uniunea Muncitorilor din Fabricile și Uzinele Rusești – s-a înființat în același an, iar liderul lui a fost preotul Gheorghi Gapon, care era agent dublu, lucrând pentru Ohrana țaristă. Așa cum se întâmplă însă frecvent în asemenea cazuri, era greu de stabilit încotro se îndreptau adevăratele lui simpatii. Poliția secretă încerca să controleze mișcările de acest gen prin infiltrări de agenți, dar, de multe ori, fără succes. În aprilie 1905, când s-a ținut la Londra cel de-al III-lea Congres al PSDMR, la care Lenin a fost ales președinte al Congresului, posibilitatea unei revoluții „burghezo-democrate” în Rusia părea să fie mult mai reală decât până atunci. Partidul a publicat un ziar nou, Proletarii, și și-a împărțit activitățile între o secțiune din Rusia și alta din străinătate, cea din urmă avându-l ca președinte pe Lenin.

Concertul european și principiul echilibrului puterilor. Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de rezolvare a conflictelor internaționale numit principiul echilibrului puterilor. Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu producă o slăbire sau creștere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut un rol important în menținerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia (cel mai puternic stat german) au alcătuit așa-numitul concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de la Viena (convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. „Criza orientală” sau „chestiunea orientală”, cum a mai fost numită, a fost o problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada cuprinsă între secolul al XVIII-lea și începutul secolului XX. În 1683 turcii, care asediau Viena, au fost înfrânți de o coaliție de state creștine, punându-se astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din centrul și estul Europei: Rusia, Austria și Prusia. Acestea urmăreau să-și extindă teritoriile și influența politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri s-au dus numeroase războaie care s-au desfășurat de multe ori pe teritoriul românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau Austria.

1.1.Secolul XIX: panslavism, ortodoxism și geopolitică

Căutarea unității lumii ortodoxe în aceste vremuri a devenit un imperativ. Cu toate că se păstrează unitatea de credință, de cult și unitatea canonic-disciplinară, iar o serie de tradiții unesc lumea ortodoxă, totuși persistă elemente de neînțelegere care pot amenința oricând unitatea religioasă a Răsăritului.

Dezintegrarea sistemelor politice răsăritene, precum și transformările economice radicale pun Ortodoxia în fața unor situații neexperimentate până acum. Apar elemente noi, la care Biserica Ortodoxă, fără a avea precedente, trebuie să răspundă cu rapiditate. Toate Bisericile Ortodoxe și statele cărora le aparțin au revendicări unele față de altele. Biserica Greacă nu vede cu ochi buni formarea Macedoniei, dar nici întărirea influenței Turciei în sud-estul european, iar Biserica Sârbă se află, datorită crizei din Iugoslavia, în dispută cu Biserica Macedoneană, pe de o parte, și cu statul albanez, pe de altă parte, din cauza crizei din Kosovo-Metohija. Biserica Bulgară se află în schismă, din cauza imixtiunii puterii politice în viața bisericească, într-o situație asemănătoare aflându-se și Biserica Ucraineană. În sfârșit, Biserica Rusă se găsește în dispută cu Biserica Ortodoxă Română din cauza Mitropoliei Basarabiei. La acestea se adaugă presiunea unui fundamentalism musulman la care sunt supuse Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei și statul elen.

Analizând realitatea geopolitică răsăriteană, putem concluziona, probabil fără a greși prea mult, că statele ortodoxe din fostul lagăr comunist nu au reușit încă să-și precizeze cu claritate o strategie politică coerentă, care să angreneze popoarele acestora spre obiective clare, a căror atingere să fie urmărită cu perseverență.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a oferit lumii ideologii ce se doreau suport pentru expansionismul statelor puternice, ,,fără de care umanitatea ar fi anemică și secătuită” – după cum considera Dimitrie Gusti, aflat sub influența geopoliticianului german Friedrich Ratzel. Se dorea constituirea marilor comunități, care nu presupuneau obligatoriu contopirea într-un singur stat, ci mai degrabă constituirea de uniuni de state în baza apartenenței la o comunitate virtuală sau reală-rasială, economică sau politică.

Ideea pangermană a geopoliticianului Rudolf Kjellen a făcut carieră la vremea ei, dar la aceasta s-a alăturat ideea panslavismului și cea panamericană. La izbucnirea primului război mondial, panslavismul cuprindea 135 de milioane de oameni, iar Rusia, prin expansiunea țarismului, participa la acest conflict cu gândul de a smulge popoare slave din centrul Europei de sub oblăduirea Austro-Ungariei. Astfel, Marșul spre Apus din testamentul lui Petru cel Mare a fost dus la îndeplinire de regimul comunist, prin Tratatul de la Varșovia, iar ideea teutonică a marșului spre Răsărit (Drang nach Osten) a căzut în fața Rusiei comuniste, fără ca aceasta să reprezinte o victorie a Ortodoxiei, ci mai degrabă o grea lovitură.

Coliziunea dintre pangermanism și panslavism, produsă în 1914, are repercusiuni asupra lumii până astăzi. Germania, înfrântă în 1945, conduce în 1999 Europa, Rusia găsindu-se, ca și la începutul secolului XX, în căutarea echilibrului, a unui ritm economico-politic care să o transforme într-o putere mondială.

Dispariția efectivă a statului național are două cauze principale: slăbirea psihologică a naționalității, sau subminarea fizică a națiunii. Națiunea este de esență cultural-spirituală, astfel încât moartea naționalității este o moarte spirituală, iar statul modern este de neînchipuit fără națiune. De aceea, pentru un suport moral al naționalității se impune existența unei Biserici active și a unei morale viabile.

Lumea ortodoxă sud-est-europeană a fost supusă la numeroase transformări politice și sociale ce au influențat felul de manifestare al popoarelor din această zonă, ducând la formarea unui anumit model de înțelegere a istoriei și a desfășurării ei, dar mai ales a felului cum trebuie să se acționeze pentru împlinirea dezideratelor politice. Putem vorbi de un model balcanic de existență și manifestare politică. Imperiul bizantin, gândirea greacă și slavă, precum și exemplul politico-social otoman au individualizat lumea balcanică, ce rămâne distinctă până în zilele noastre. Dacă astăzi se caută cu asiduitate realizarea unei bune cooperări cu Occidentul, cu puțin înainte de căderea Constantinopolului sub loviturile armatelor lui Mohamed al II-lea, în 1453, Bizanțul, lumea ortodoxă, și-a dat seama că această simbioză nu este posibilă – nu numai din cauza unei Ortodoxii de factură despotică, ce nu s-a putut integra în catolicism, ci mai cu seamă din cauza gândirii bizantine, ce vedea diferit conceptul de universalitate. Sunt sugestive cuvintele declarate în mod public de marele duce Lucas Notaras: „E preferabil să vedem că domnește în orașul nostru turbanul turcilor decât mitra latină”. După Constantinopol, în 1456 Atena era ocupată de otomani, iar Parthenonul, ce fusese timp de o mie de ani o biserică creștină închinată Fecioarei, devenea, ca și Sf. Sofia, moschee. Creștinii ortodocși, monofiziții, armenii și chiar evreii sunt cuprinși într-un sistem administrativ nou. Fără a fi luate în considerare diferențele confesionale, lingvistice sau naționale, creștinii erau tratați ca o națiune unică (millet). Patriarhul ecumenic devine conducător al națiunii creștine, un regent al unui imperiu aservit. Această unitate a Ortodoxiei a fost realizată de Imperiul otoman printr-o unică autoritate administrativă, ce ocolea doar Imperiul țarist. La susținerea efectivă a acestei unități ortodoxe în sistemul administrativ otoman a contribuit ierarhia și clerul grecesc al Patriarhiei ecumenice, precum și familiile aristocraților fanarioți, ale negustorilor și intelectualilor eleni. Dar, această unitate ortodoxă a fost sfărâmată tot de elementul grecesc din Imperiul otoman, care a declanșat Revoluția de eliberare națională din 1821.

Secolul al XIX-lea, caracterizat ca secol al revoluțiilor și reacțiunilor, a dus la dezmembrarea marilor imperii și la formarea națiunilor, proces încheiat după primul război mondial prin Conferința de pace de la Paris. Ordinea politică impusă la această Conferință este pusă astăzi sub semnul întrebării, întreg estul european găsindu-se acum într-o fază de dezagregare (Iugoslavia, fosta URSS, Cehoslovacia).

Iredentismul a îmbrăcat haina naționalismului, iar sferele de influență capătă alte dimensiuni. Franța, care a susținut după 1918 formarea statelor naționale prin dispariția Imperiului Austro-Ungar și a celui Țarist, pentru a contrabalansa Germania în centrul Europei, se găsește după 1990 în imposibilitatea de a mai susține cuceririle politice din cel de-al doilea deceniu al secolului XX. Ea nu-și mai poate apăra moștenirea din 1918 din cauza puternicei concurențe a SUA, dar și a Germaniei. Dacă în 1914-1918 și 1939-1945 Germania a folosit forța armei pentru a-și impune supremația, astăzi, nemaifiind posibil acest lucru, ea a recurs la puterea economiei. Ne putem întreba, fără a greși, dacă Germania a pierdut cu adevărat cel de-al doilea război mondial. În vremurile de acum, structura politică europeană se hotărăște de către axa Washington-Berlin, fiind ocolite Parisul, Roma și Moscova.

Biserica Ortodoxă a cunoscut, în evoluția sa istorică, două perioade distincte de la izbucnirea răscoalei lui Karageorge (1804) și până astăzi. Prima, cuprinsă între anii 1804-1917, se caracterizează prin formarea Bisericilor naționale pe criteriu etnic, iar cea de-a doua, între 1917-1991, cuprinde instaurarea, expansiunea și căderea regimurilor comuniste.

După 1917, expansiunea comunismului spre centrul Europei a însemnat expansiunea Rusiei (URSS), o nouă formă de cucerire. În secolul trecut, Imperiul țarist a fost socotit de populația balcanică, în special de cea slavă, ca având o misiune mesianică ce se referea la păstrarea credinței ortodoxe, la răspândirea acesteia și la contracararea ereziilor. În toate tratatele politice încheiate cu Imperiul otoman, Rusia apare ca apărătoare a ortodocșilor în fața abuzurilor musulmanilor. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) oferea Rusiei posibilitatea de a interveni în politica internă a Porții pentru protejarea ortodocșilor. Această politică a Rusiei se evidențiază prin Convenția de la Akkerman (1826) și Tratatul de la Adrianopol (1829).

Sub politica protecționistă a Rusiei se ascundea dorința de expansiune spre sud-estul Europei, împlinirea planului grecesc – transformarea Imperiului otoman într-un imperiu elen (tradiționalul plan de refacere a Bizanțului), sub conducerea marelui duce Constantin, fiul țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796). Rusia a dominat politic prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru că a avut linie politică sigură, bine coordonată în raport cu evenimentele politice europene, chiar dacă a fost puternic conservatoare și adversară tuturor revoluțiilor. Dorința Rusiei de a se instala în Balcani și de a obține ieșire la Marea Mediterană prin transformarea Mării Negre într-un lac rusesc a dat naștere chestiunii orientale. Rămâne viabilă ideea expusă de Ștefan Zeletin conform căreia formarea României se datorează politicii europene promovate de Rusia și legată de problema Mării Negre.

Cine stăpânește strâmtorile cheie – în cazul nostru, Bosforul și Dardanelele – stăpânește zona, de aici decurgând numeroase implicații mondiale. Problema celor două strâmtori a fost pusă în discuție în numeroase tratate politice internaționale din secolul al XIX-lea, fiind un element de dispută între Rusia și Anglia pe seama ,,omului bolnav”, un Imperiu otoman în continuă decădere.

Expansionismul țarist este înlocuit în 1917 de proiectul geopolitic al Cominternului, de bolșevizare a Europei, elaborat de Troțki, eșuat la Budapesta în 1919 datorită intervenției României, compromis mai târziu și în Spania, dar continuat de ideea comunismului național. Posibilitatea de transformare a spațiului euro-asiatic într-un uriaș imperiu comunist care să se întindă de la Londra la Constantinopol și Vladivostok a creat reversul, ,,Pactul anti-Comintern” (axa Berlin-Roma-Tokyo), care însă nu a reușit să controleze acest spațiu vast, dând câștig de cauză comunismului, care după 1945 și-a legiferat cuceririle.

Două elemente caracterizează procesul de emancipare națională a popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei în secolul al XIX-lea:

1 – elementul politic – panelenismul, panslavismul (necertanije) și susținerea politică a vlahilor din sudul Dunării de către România;

2 – credința ortodoxă.

Grecii doreau revitalizarea Bizanțului, sârbii revendicau moștenirea lui Ștefan Dușan, iar românii năzuiau formarea României Mari, prin încorporarea în granițele naționale a teritoriilor locuite de o majoritate românească – Transilvania, Bucovina și Basarabia.

În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat și clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forță conducătoare. Revoluționarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii (precum Kosovo) erau locuite în secolul al XIX-lea de populații majoritare de altă religie (musulmani) sau aveau o politică proprie (precum Macedonia).

Revoluția greacă din 1821 a angrenat întreaga Biserică Ortodoxă, ierarhia și clerul elen de la Atena până la Constantinopol. Eteria cuprindea în rândurile sale ierarhi greci din Patriarhia Ecumenică, care devine un însemnat centru de propagandă panelenă. Clerul grec are meritul de a fi organizat revoluția de eliberare a poporului grec. Chiar și desfășurarea revoluției lui Tudor Vladimirescu a antrenat în Țara Românească și, într-o măsură mai redusă, în Moldova clerul românesc, clasic fiind exemplul episcopului Ilarion al Argeșului. Revoluția românilor a fost înăbușită de reacțiunea Porții și a Imperiului țarist, dar grecii și-au dobândit independența cu sprijinul Angliei, al Franței și al Rusiei.

Peninsula Balcanică este deschisă către toate direcțiile, având două coridoare de comunicații: cel vestic, prin Iugoslavia, și cel estic, prin Dobrogea. Poate fi considerată chiar mai deschisă decât Peninsula Iberică, care este blocată de Munții Pirinei, sau decât cea Italică, mărginită la nord de Munții Alpi. Circulația economică și culturală s-a realizat în această zonă cu ușurință, putând fi socotită o răspântie în care s-au întâlnit civilizațiile. Cu toate acestea, au existat depresiuni, zone izolate ce au dus la apariția unor particularități, astfel încât putem vorbi de o unitate în diversitate. Au existat mari deplasări de populații, așa cum au fost albanezii din Epir ce s-au îndreptat spre sudul Greciei, spre câmpia Atenei, sau aromânii din Pind, care s-au deplasat către Macedonia. Peninsula Balcanică este caracterizată de o foarte mare varietate a populațiilor. În Macedonia există și astăzi așezări albaneze, grecești și bulgărești. Slavii care au trecut linia Dunării (602) s-au răspândit până în Pelopones, iar grecii se găsesc pretutindeni. Sunt numeroase comunitățile de evrei și armeni, Thesalonicul fiind un centru important al acestora prin facilitățile economice pe care le oferă. Albanezii și-au format comunități în Italia, grecii și-au constituit, prin îndeletnicirile comerciale, o diaspora puternică, foarte activă până acum, cu un rol important în susținerea politicii statului elen, iar românii au avut importante comunități de aromâni în sudul Dunării.

Cu toate că Peninsula Balcanică este un exemplu de amestec al civilizațiilor, a existat și încă există o unitate tipic balcanică, iar la această unitate au contribuit o serie de factori:

1) Substratul iliro-tracic. Populația albaneză a cunoscut o puternică latinizare, albanezii având o limbă pe jumătate romanizată.

2) Civilizația elenă. Limba și cultura greacă și-au pus amprenta asupra întregului spațiu balcanic.

3) Expansiunea romană. Cucerirea peninsulei de către Roma și înglobarea acesteia în Imperiul roman a oferit posibilitatea unei romanizări. În timp, s-a format o separație culturală și lingvistică în cadrul peninsulei, nordul a fost atras de latinitate, iar sudul de cultura și limba greacă. Peninsula Balcanică a fost romanizată din punct de vedere politic, locuitorii acesteia devenind romei.

4) Imperiul bizantin. Acesta a oferit modul de organizare imperială, susținând înglobarea populațiilor balcanice și creștinarea acestora. Misionarismul fraților Chiril și Metodiu a contribuit la întărirea unității lumii balcanice. Imperiul bizantin a devenit un model de organizare pentru bulgari și sârbi, care au ajuns să lupte pentru a-și forma propriile imperii de factură bizantină. Statul bulgar, cel al lui Simeon sau al Asăneștilor, imită Imperiul bizantin. Același lucru l-a făcut și statul sârb al lui Ștefan Dușan (mort în 1355). Deși cele două exemple pot fi considerate acțiuni centrifuge, menite să sfărâme unitatea balcanică, ele păstrează totuși caracteristicile unității balcanice.

5) Imperiul otoman. Deși din 1453 sultanii au devenit moștenitori ai Bizanțului, Imperiul otoman a urmat modelul bizantin, iar bizantinismul s-a perpetuat. Sub ocupația otomană, Biserica Ortodoxă a devenit elementul esențial al unității balcanice. Arhondatul, prin nobilimea bizantină, a cooperat cu autoritățile otomane și a oferit o unitate a elitelor ortodoxe din Imperiul otoman. Autonomiile locale (armatolatele) au devenit un alt element al perpetuării unității de tip bizantin. Imperiul otoman a susținut existența Bisericii Ortodoxe, limitându-i contactele cu Biserica Romano-Catolică. Sfârșitul Bizanțului nu este decât sfârșitul imperiului, dar Bizanțul ca patrie spirituală a Ortodoxiei rămâne perpetuu în acel binecunoscut ,,Bizanț după Bizanț”.

Spiritualitatea ortodoxă este continuată în sânul popoarelor din sud-estul Europei și în Ortodoxia rusă. Timp de zece secole, Rusia își însușește strălucita moștenire bizantină, pentru ca din secolul al XIX-lea teologii ruși să desăvârșească marile sinteze ale tuturor temelor Ortodoxiei. Teologii ruși devin reprezentanții gândirii ortodoxe contemporane.

Ortodocșii trăiau Biserica fără a simți nevoia de a o defini, ca de altfel nici raporturile dintre Biserică și Stat. Aceste raporturi, expuse încă din secolul al IX-lea, arată că simfonia celor două puteri nu este un principiu juridic, ci un postulat al credinței. Ca urmare, în calendarul ortodox ajung să fie pomeniți cu venerare împărați și domnitori, sfințenia acestora primind acordul unanim al ierarhiei ortodoxe. Puterea politică are datoria de a apăra credința și de a o răspândi. Rigorismul călugărilor cu privire la cooperarea Bisericii cu politicul a fost temperat de acordul dintre întâistătător și domnitor, iar orice atentat la puritatea și unitatea credinței s-a lovit de Biserică și, nu rareori, de puterea politică. Încoronarea împăratului sau a domnitorului este intrarea statului în incinta sfântă a Bisericii. Moscova dorea să se numească ,,cea de-a treia Romă” (fără a mai putea exista o altă Romă), însă era contestată de Constantinopol. Totuși, bizantinismul slav, care începuse să se formeze din secolul al IX-lea, este acum într-un continuu reviriment. Creșterea puterii politice a statului rus și centralizarea moscovită depășesc ritmul spiritual, iar Biserica devine supusă statului.

Se naște un mesianism național, care în timp se va transforma în expansionism, luând locul misionarismului ecumenic al Bizanțului. Disputa teologică asupra raportului dintre politic și religios a dus la conflictul dureros dintre Iosif din Volokolamsk (1439-1515) și Nil din Sorsk (1433-1508), autor al unui remarcabil tratat de asceză ortodoxă și statut al vieții mânăstirești. Cei doi sfinți ruși reprezintă conflictul dintre creștinismul social organizat și creștinismul tradiției duhovnicești a sărăciei și a meditației mistice, isihaste. Sf. Iosif și partizanii săi luptă împotriva ereticilor cu ajutorul statului, și ajung să identifice împărăția lui Dumnezeu cu împărăția terestră. În același timp, Sf. Nil arată ereticilor fața umană a unei ortodoxii tolerante. Din acest conflict izbucnit în 1503 a ieșit câștigător Sf. Iosif de Volokolamsk, concepția sa cu privire la cooperarea dintre Biserică și puterea politică fiind urmată până în zilele noastre. Patriarhul Nikon (1652-1667) este un exemplu al încercării de simfonie dintre stat și Biserică, dintre sacerdotium și imperium. În Catedrala Înălțării Domnului din Moscova (Kremlin) erau două tronuri: unul pentru patriarh, iar celălalt pentru țar. Prin desființarea Patriarhiei ruse și introducerea Colegiului duhovnicesc, ,,Regulamentul spiritual” (1721) al lui Petru cel Mare (1682-1725) a modificat doctrina eclesiologică, țarul devenind controlor și, indirect, șef al Bisericii, care nu mai este o instituție de drept divin, ci un departament al statului. De aceea, problemele Ortodoxiei ruse capătă trăsături specifice, diferind de problemele cu care se confruntă celelalte Biserici ortodoxe. Raporturile dintre stat și Biserică în spațiul sud-est-european se modifică, au o dinamică proprie, deci nu trebuie să se piardă din vedere diversitatea ortodoxă.

Deși Biserica a luptat pentru o independență națională având la bază criteriul etnic, a răspuns de fapt unor cerințe politice impuse de societate și nu a preluat niciodată funcțiile statului, aceasta și pentru că în lumea ortodoxă statul s-a dezvoltat mai târziu, respectiv în epoca modernă. Nu se poate susține că Biserica Bulgară sau cea Sârbă au îndeplinit funcțiile țaratelor, așa cum nici Patriarhia Ecumenică nu a continuat Imperiul bizantin. Meritul esențial al Bisericii este că a păstrat sacralitatea și a răspândit sfințenia în lume.

În Balcani, Biserica Ortodoxă a fost până în epoca modernă singura instituție capabilă să vorbească în numele credincioșilor săi în fața unei puteri politice de altă religie. Nu același lucru se poate spune despre Țările Române, care și-au păstrat structurile politice, românii având un statut diferit față de popoarele din sudul Dunării.

Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sârb în decursul secolelor XIX și XX a fost de o importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Karlovitz, care însemna înființarea unei structuri bisericești autonome într-o țară creștină și liberă. Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în 1690, pe teritoriul Imperiului habsburgic a făcut posibilă înființarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esențial în emanciparea poporului sârb. Împăratul Leopold I le-a oferit sârbilor o serie de privilegii în perioada 1690-1696, privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sârb era în același timp și șef politic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: ,,Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în cele lumești”. Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sârbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.

Deși războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilități de a-și dobândi independența. După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia și-a întărit poziția în politica sud-est-europeană, având posibilitatea de a interveni în favoarea ortodocșilor din Imperiul otoman. După Pacea de la Șiștov (1791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil la habsburgi. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta le-a oferit amnistie și o serie de scutiri. Un număr de egumeni, ca cei de la Studenica, și cneji fugiți la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia. Descoperirea complotului pus la cale de sârbi și decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi și otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanșarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia țării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia și Moldova. Asemănător, în 1803, arhimandritul Arsenios Jankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. La un proiect asemănător adera și mitropolitul de Karlovitz, Stefan Stratimirovic. Acest proiect este pus în discuție și în vremurile noastre. Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară țarului ajutor militar pentru ca sârbii să-și dobândească libertatea. O concepție asemănătoare exprima și Petru I, mitropolitul de Muntenegru. Răscoala sârbilor și revoluția grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinței religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman.

În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge, un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic și juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raționalismului francez. Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanșarea conflictului deschis dintre sârbi și Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranța independenței. Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniștea în Serbia, acordând amnistie răsculaților, introducând impozite moderate și o autonomie administrativă locală.

Mânăstirile și bisericile au devenit adăposturi ale răsculaților sârbi. Mânăstirile Valjavic și Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenței sârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoții Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif de la Vnjno și arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanți ai mișcării revoluționare. O serie de mânăstiri și locașuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegație sârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistițiul. Pe parcursul mișcării revoluționare, răsculații sârbi au arborat steaguri cu simboluri și icoane ortodoxe.

Situația Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătățit în timpul guvernării lui Milos Obrenovic, prin înființarea, în 1822, a Consistoriului și a Seminarului Teologic, în 1836. Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru și prin ea se dorea promovarea unui cler instruit. Mitropoliții Mihail Jovanovic și Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă față crizei declanșate de formarea Exarhatului bulgar și puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler național a fost dusă atât de simplii credincioși sârbi, cât și de puterea politică, prin principalul ei exponent, Milos Obrenovic. În 1830, Serbia obține un nou statut politic, o autonomie politică și economică, problemele religioase fiind în continuare de competența Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol și semnat de patriarhul ecumenic Constantin I, Biserica Ortodoxă Sârbă și-a obținut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele și dreptul conform căruia cneazul și poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă și la locul nașterii acestuia. Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de ,,mitropolit al întregii Serbii”. Patriarhia Ecumenică trebuia anunțată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat și aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos și Dionisie de Versia.

După dobândirea independenței naționale, în 1878, situația politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovic s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care își exprima atașamentul și credința față de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independență religioasă Serbiei. Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situație politică în care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos și Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfințirea Sf. Mir este simbolul independenței bisericești.

Elenismul atinge punctul său culminant la începutul secolului al XIX-lea, supunând influenței sale tot sud-estul european ortodox. Biserica Ortodoxă Greacă s-a opus islamizării prin păstrarea limbii și cultivarea unei conștiințe de menire istorică. Cultura greacă suferă influențe occidentale europene încă din secolul al XVI-lea, manifestându-se în special în literatură, dar și în teologie, cu toate că elementul doctrinar rămâne neschimbat, fiind susținut de o bază biblică, tradițională și patristică . Contactul spiritual dintre Occident și Orientul ortodox a fost favorizat de o serie de factori:

1 – ca urmare a Reformei și a disputelor dintre catolicism și protestantism, se încearcă de fiecare din cele două o dominare a spațiului ortodox. Răsăritul este transformat în teatru de lupte confesionale.

2 – prin dezvoltarea coloniilor grecești din Italia, apoi din Austria, în special cea de la Viena, cultura greacă cunoaște o veritabilă renaștere. S-au înființat școli, a fost editat un mare număr de cărți, iar numărul studenților greci în universitățile europene a crescut.

3 – apariția în Imperiul otoman – unde a jucat un rol important în viața economică și administrativă a statului – a unei burghezii grecești, alcătuită în mare parte din comercianți și navigatori. Acest fapt se datorează și ameliorării regimului impus de turci populațiilor creștine. Grecii puteau să se ocupe cu comerțul în Levant, reușind să devină principalii agenți de schimb între Orient și Occident. Cei mai bogați dintre ei sprijineau tinerii aflați la studii în universitățile occidentale, mai ales în Italia, unde activa o burghezie greacă. Această nouă structură socială din Imperiul otoman și din coloniile grecești constituie factorul principal de încurajare, dezvoltare și propagare a culturii în Orient. Ea este forța care dă un nou impuls societății elene.

Începând din secolul al XVII-lea, dar mai cu seamă din secolul următor, cultura occidentală ajunge să fie cunoscută de un număr tot mai mare de persoane, crescute și educate în spiritul cultural și religios oriental. Asistăm la un fenomen de mare importanță pentru Orient: presiunea culturală și religioasă a Occidentului asupra acestuia. Penetrarea culturii occidentale în lumea orientală ortodoxă se datorează unei active propagande misionare, cărților religioase și școlilor confesionale. Din punct de vedere prozelitist, această propagandă a dat totuși rezultate mediocre, în comparație cu eforturile depuse, dar este adevărat că a pus populația ortodoxă în contact direct cu Occidentul. Totodată, opoziția Bisericii Ortodoxe față de lumea occidentală a determinat formarea unei conștiințe panortodoxe.

Un alt eveniment important pentru lumea creștină din Imperiul otoman a fost instalarea primelor misiuni diplomatice ale puterilor europene la Constantinopol. Deși nu au contribuit la îmbunătățirea situației creștinilor aflați sub stăpânirea otomană, au adus totuși unele schimbări în bine pentru ortodocși. Spiritul laic promovat de Reformă pătrunde și în Orient; începe să se formeze o lume laicizată și secularizată și în spațiul ortodox. Secolul al XIX-lea se caracterizează prin formarea statelor naționale, care sunt state laice. Ele rup legătura cu Biserica și afectează profund simfonia ce caracteriza relația dintre Biserică și statul bizantin. Statul cere sprijinul Bisericii, dar totodată o vrea subordonată propriilor sale interese.

Renașterea culturală greacă, susținută de Biserică, a determinat și o puternică misiune ierapostolică, fiind cunoscut misionarismul Sf. Cosma din Etolia, care a construit numeroase școli, întreținând sentimentul unității naționale elene. Pentru faptele sale deosebite, Sf. Cosma a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 20 aprilie 1961. Încă de la Sinodul din 1593, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea îndemna episcopii să construiască școli în bisericile de enorie, în mânăstiri și chiar în casele preoților. Rareori profesorii din aceste școli erau laici, majoritatea fiind preoți sau monahi. De asemenea, ca manuale didactice se foloseau cărțile bisericești. Unele dintre școli au devenit renumite, ca de pildă, Academia athonită, Școala de la Ioannina, Școala din Chios, Școala din Smirna și Academia din Moschopolis, adevărat centru de promovare a culturii și limbii elene. Trebuie remarcat faptul că în timpul stăpânirii otomane (1453-1821), din cei aproximativ 800 de scriitori greci, cea mai mare parte au fost clerici și monahi. La Școala din Atena s-au format învățații Evghenie Vulgaris și Nichifor Theotokis, două personalități ce și-au pus amprenta asupra spiritualității ortodoxe.

1.2.Perioada interbelică: intervenții ilegale

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale (1918-1939). A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în stare latentă. Acum se concretizează cele două ideologii opuse care au schimbat fața lumii: fascismul, nazismul în special și comunismul. Aceste două ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul unei apatii generale din partea democrațiilor europene.

Anii de după război au fost deosebit de grei pentru fostele Puteri Centrale, care pierduseră războiul, în special pentru Austro-Ungaria care se va destrăma și pentru Germania care va suferi din cauza obligației de a plăti daune de război. Rata șomajului va crește, inflația va atinge cote nebănuite, violența stradală va instaura o stare de asediu.

Pentru celelalte state situația nu va fi cu mult mai bună, toate fiind nevoite să se reclădească după război. Statele Unite vor accepta un val de imigranți, în special italieni. Anii '20 vor fi dominați de luptele între bandele de gangsteri, din cauza prohibiției. De asemenea, epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare a moravurilor și a modei. Este epoca jazz-ului și a romanțelor. Acum se dezvoltă arta cinematografică, teatrul de stradă și radioul, care vor juca un important rol propagandistic în Germania nazistă.

Interbelic este un adjectiv cu sensul general care are loc între două războaie sau dintre două războaie. În vorbirea curentă, termenul s-a specializat spre a desemna perioada cuprinsă între Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.

În perioada interbelică, Peninsula Balcanica nu a avut parte de regimuri politice tocmai democratice. Toate statele au trecut fără mari prefaceri de la democrație la totalitarismul de dreapta. Atât regimurile democratice inițiale, cât și cele autoritare, au avut ca numitor comun respingerea comunismului. Astfel că, partidele locale din Grecia, Bulgaria sau Iugoslavia afiliate la Comintern au funcționat în ilegalitate la scurt timp după ce au fost create. Însă în anii războiului, în țările ocupate de Germania și Italia (Grecia, Albania și Iugoslavia) comuniștii s-au remarcat în contextul în care s-au asociat activ la mișcările de rezistență.

Inițial, Balcanii nu au facut parte din planurile de expansiune în Europa ale Germaniei naziste. Însă aliatul de baza al lui Hitler, Benito Mussolini, s-a aventurat periculos într-un război cu Grecia, pe care nu a reușit să-l câștige singur. Astfel că, Germania a fost nevoită să-și îndrepte atenția și spre sudul Europei, pentru a rezolva greșala făcută de Mussolini. La început, Hitler a propus Iugoslaviei să adere voluntar la Axa Roma-Berlin, pentru ca trupele germane să poate trece spre Grecia. Pentru moment, la 25 martie 1941, guvernul iugoslav a acceptat înțelegerea. Dar forțele politice de opoziție și o parte din corpul ofițerilor s-au revoltat și au dat o lovitura de stat. În diverse regiuni ale țării au izbucnit demonstrații antinaziste. În aceste conditii, Hitler a inițiat războiul în Balcani. La 17 aprilie 1941 Iugoslavia a capitulat, fiind împărțită între Italia, Germania, Ungaria și Bulgaria (ultimele două aliate ale Germaniei). Marsul a continuat și în Grecia, care a căzut sub asaltul germano-italian. Albania fusese ocupată de Italia încă din aprilie 1939. Stăpânirea germano-italiană asupra Balcanilor a radicalizat forțele interne de rezistență, care s-au organizat în armate de partizani.

După război, confruntându-se cu reale dificultăți de adaptare la provocările lumii postbelice și negăsind soluții în gândirea politică și în sistemul politic democratic, multe țări s-au orientat spre oferta totalitară. În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice o vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanșarea războiului și obligată la plata unei uriașe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenții coloniale și să renunțe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată și de criza economică, de inflația galopantă și de ocuparea Ruhrului (1923) de către francezi. Italia, deși se număra între statele învingătoare, este departe de a fi o sursă de stabilitate.

Comuniștii erau autorii unor greve de proporții (1920), iar forțele ultranaționaliste își afișau violent nemulțumirea atât față de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât și față de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolșevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, dictatura proletariatului însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziție și a practicat teroarea de stat prin organe de represiune și supraveghere a populației. Economia de piață a fost lichidată, trezindu-se la economia planificată, împreuna cu o industrializare și colectivizare forțată.

Admiratorii revoluției sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariția partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Internaționala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în țările lor rolul de instrumente de subversiune politică și de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut și mișcările fasciste, mai întâi în țările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulțumite (ltalia). Mișcări cu caracter fascist au apărut și în celelalte țări (Spania, Portugalia, Anglia, Franța, România), toate afișând un naționalism agresiv și fiind profund antidemocratice.

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca o reacție la amenințarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile și libertățile democratice și au eliminat din viața politică forțele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului și a națiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul națiunii unitare și trecutul glorios al ltaliei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca o sursa de divizare a națiunii. Mussolini se dorea șeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetățenilor și reprezentând interesul național. La baza societății trebuia să fi e omul nou, disciplinat și domic de cucerire.

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care ș-a adus pe Adolf Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziștilor, se identifica cu o astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure și decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, țiganii și slavii, considerați rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziștilor, singurul care putea spăla umilința la care fuseseră supuși germanii la Versailles.

În ceea ce privește Rusia interbelică, marea ambiție a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modem și putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea și colectivizarea forțată în agricultură, toate dublate de o propagandă uriașa și de o teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toți dictatorii, Mussolini, Hitler și Stalin doreau menținerea cetățenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mișcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducatorului suprem, precum și o atentă supraveghere a tot ceea ce putea influența modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmuI, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul Ducele în ltalia și Fuhrer în Germania, desemnând autoritatea absolută – conducatorul.

Dacă regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat și elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ținta sa finală fiind construirea societății comuniste, etapă în care atat statul cat și clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere aceasta comunitate de elementele impure și să asigure arienilor spațiul vital necesar propriei de zvolțari. Si, cum acest spațiu depașea cu mult granițele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva aceasta situație.

1.3.Perioada comunistă: Balcanii sub tutela Moscovei.

După al doilea război mondial, Uniunea Sovietică și comunismul au jucat un rol foarte important în Balcani. Pe timpul războiului rece, cele mai multe țări ale regiunii au fost conduse de guverne pro-sovietice.

În ciuda faptului că aveau guverne comuniste, Republica Socialistă Federală Iugoslavia (în 1948) și Albania (în 1961) au ieșit din sfera de influență sovietică. Iugoslavia, condusă de Mareșalul Josip Broz Tito (1892–1980), după ce la început a propus, ca mai apoi să respingă unirea într-o federație a slavilor de sud cu Bulgaria, a căutat să strângă relațiile cu țările capitaliste vestice, ajunds în cele din urmă să se alăture mai multor țări din lumea a treia în Mișcarea de Nealiniere. Pe de altă parte, Albania s-a apropiat de Republica Populară Chineză, pentru ca în cele din urmă să adopte o poziție izolaționistă.

Singurele țări necomuniste din zonă erau Grecia și Turcia, care erau, (și sunt și în ziua de azi), membre al e NATO. La sfârșitul secolului trecut, regiunea a fost afectată de conflictul armat din republicele fostei Iugoslavii, care au avut ca rezultat intervenția forțelor NATO în Bosnia și Herțegovina, Kosovo și Republica Macedonia. Statutul regiunii Kosovo și a etnicilor albanezi au rămas probleme nerezolvate până în ziua de azi.

Țarile balcanice controlează direct culoarul european terestru dintre Europa Occidentală și Asia de sud-vest (Asia Mică și Orientul Mijlociu). În zilele noastre, țările balcanice au atitudini prietenoase față de UE și SUA. Grecia este membru al UE din 1981, Slovenia și Cipru sunt din 2004, România și Bulgaria au devenit membre ale UE în 2007, iar Croația din 2013. Turcia a cerut să fie admisă in 1963, dar nici până în ziua de azi negocierile nu au început, deși s-au semnat unele înțelegeri. Bulgaria, Slovenia și România au devenit membre NATO din 2004. Toate celelalte țări și-au exprimat dorință să intre în UE în viitor.

1.4.Relațiile Rusiei cu statele balcanice după sfârșitul Războiului Rece

Colaborarea dintre aliații principali a câștigat războiul și ar fi trebuit să servească ca bază pentru reconstrucția și securitatea postbelică. Totuși, conflictul dintre interesele sovietice și americane, cunoscut ca Războiul rece, a ajuns să domine scena internațională în perioada postbelică ca o confruntare a ideologiilor.

Rădăcinile războiului rece pot fi găsite în conflictul dintre Stalin și președintele american Harry Truman pe tema viitorului Europei răsăritene, conflict izbucnit în timpul discuțiilor de la Potsdam din vara anului 1945. Rusia a suferit trei invazii devastoare în ultimii 150 de ani, în timpul războaielor napoleoniene, primului război mondial și celui de-al doilea război mondial. Stalin dorea să înființeze o zonă tampon între Germania și Uniunea Sovietică. Truman considera că Stalin a trădat înțelegerile de la Ialta. Stalin se simțea din ce în ce mai sigur pe poziții, având toată Europa Răsăriteană ocupată de Armata Roșie și fiind pe cale să obțină prima bombă atomică sovietică.

În aprilie 1949, Statele Unite au fost inițiatorii NATO, o alianță defensivă în care părțile semnatare se angajau să considere atacul asupra oricăreia dintre aliați ca un atac împotriva alianței. Ca răspuns, Uniunea Sovietică a înființat în 1955 Pactul de la Varșovia, o alianță care să asigure o contrapondere militară și politică la NATO. Divizarea Europei între țările occidentale și blocul sovietic s-a dezvoltat mai apoi la scară globală, în special după 1949, când monopolul nuclear american a luat sfârșit odată cu testarea primei bombe nucleare sovietice și preluarea puterii în China de către Partidul Comunist Chinez.

Politica pe termen lung a sovieticilor viza menținerea și întărirea securității naționale și menținerea hegemoniei asupra Europei Răsăritene. Uniunea Sovietică și-a menținut dominația asupra Pactului de la Varșovia zdrobind Revoluția maghiară din 1956, înăbușind Primăvara de la Praga din Cesoslovacia din 1968 și sprijinind scoaterea în afara legii a sindicatului Solidaritatea din Polonia din deceniul al nouălea al secolului trecut.

Deși Uniunea Sovietică a continuat să mențină un control strâns asupra sferei sale de influență din Europa Răsăriteană, Războiul Rece a făcut loc Destinderii, în politica internațională apărând relații mult mai complicate decât cea dintre două blocuri diametral opuse. Țările mici au cucerit mult mai multă libertate de mișcare și mai multă independență în politica externă, iar cele două supraputeri au reușit să-și găsească interese comune în lupta pentru limitarea proliferării armelor nucleare prin tratate precum SALT I, SALT II și Tratatul împotriva rachetelor balistice.

Relațiile americano-sovietice s-au deteriorat în urma invaziei sovietice din Afganistan din 1979 și a alegerii președintelui american Ronald Regan din 1980, un anticomunist hotărât. Relațiile dintre cele două superputeri s-au îmbunătățit din nou în ultimii 15 ani ai secolului trecut. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o cucerise la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Sfârșitul războiului rece a fost marcat de două evenimente geopolitice majore, care contrastează izbitor prin modul de desfășurare: unul înfăptuit cu repeziciune, așteptând doar momentul prielnic; astfel, sfârșitul divizării Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat, parcă amânându-și deznodământul, fără a reuși să evite prăbușirea finală; o prăbușire simultană a sistemului politic și economic, însoțită de temeri și derută, de o delegitimare a statului, de o pierdere a încrederii și speranței. În felul acesta, un imperiu care se construise, am spune cu metodă, timp de 300 de ani și a cărei ultimă denumire a fost URSS, a luat sfârșit.

O tulburătoare transformare a făcut ca harta Eurasiei, așa cum era cunoscută de multe decenii, să se modifice radical. Un moștenitor legal al fostului imperiu există: Rusia. Judecând după mărimea Federației Ruse, ai spune că transformarea nu este așa de profundă. Rusia cuprinde aproximativ 75% din suprafața fostului teritoriu sovietic și 60% din potențialul economic. Aici trăiește peste jumătate din populația fostei URSS. Rusia deține cea mai mare parte a armamentului sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte dintre bogățiile naturale ale defunctei uniuni, se întinde de la Marea Neagră la Oceanul Pacific.

Destrămarea fostului imperiu poate fi numită, fără ezitare, un adevărat cutremur politic. El a modificat contururile statale în regiune și plasează Rusia într-o poziție cu totul particulară, nevoită peste noapte să-și revadă prioritățile. Avem în vedere nu numai destructurarea propriu-zisă. S-a schimbat pur și simplu contextul geopolitic în care era plasată Rusia, ceea ce ne obligă să judecăm în alți termeni, într-o altă perspectivă, evoluția sa. Transformarea internă a Rusiei reprezintă procesul cu cele mai mari semnificații geopolitice. În toate țările din Europa Centrală și de Est tranziția este un proces dureros. Pe continentul rusesc ea îmbracă o altă complexitate, solicită alt preț, pretinde alte eforturi. Nu este vorba numai de dificultățile propriu zise ale transformării. Rusia se află la o răscruce de tentații.

Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar seducția imperială continuă să fie puternică. Rusia a constituit forța principală a unei structuri statale întinse pe o mare suprafață a continentului euroasiatic. Ea a fost sedusă de întindere, fără a fi preocupată cum se cuvine de propria dezvoltare, mereu subsumată expansiunii. De data aceasta, tocmai întinderea, corelată cu o pregnantă diversitate etnică reprezintă sfidarea. Evoluția istorică a statului rus a consacrat un mod tradițional, o abordare de tip clasic a dezvoltării, care a avut cu preponderență în vedere factori de ordin cantitativ. Acum Rusia este somată de istorie să se desprindă de propriul ei model de dezvoltare în care prioritățile au fost reprezentate de semne emblematice ale extensivului: mărime, dimensiune, suprafață, să se întoarcă asupra ei însăși, să-și racordeze cadența cu cea a lumii de azi. Seducția trecutului este imensă. Frustrările prezentului copleșitoare. De aceea, nu este exagerat a spune că, în prezent, pe teritoriul rusesc concurează mai multe “Rusii”, simbolizând modele, strategii și valori deosebite. Care dintre ele va învinge? Rusia poate fi, deci, privită ca un adevărat poligon de încercare pentru principalele propoziții ale geopoliticii, ca un imens laborator unde ele se testează. Din perspectivă geopolitică, Rusia reprezintă un teritoriu extrem de instructiv, am spune fascinant.

CAPITOLUL II. RUSIA ȘI PROBLEMA KOSOVO

Cu o mare încărcătură de aversiune istorică, astăzi punctele de plecare politice pentru dezvoltarea crizei din Kosovo dau definiții contrare. Relația sârbilor față de Kosovo nu e numai una tradițională și istorică: Kosovo este, într-adevăr, cel mai important element al culturii lor, al istoriei și ideologiei politice, dar este parte componentă a teritoriului statului. Încă din vremea războaielor balcanice, deci înainte de crearea Iugoslaviei pană în 1945, când Kosovo a devenit provincie autonomă printr-o decizie arbitrară, el nu a fost niciodată o unitate administrativă limitată în aceste granițe. Autonomia sa a fost instituită și extinsă pe cale arbitrară, răpid consultarea voinței politice a populației Serbiei și a avut ca scop satisfacerea Albaniei vecine, care trebuia atrasă să intre în componența Iugoslaviei ca a șaptea republică, iar sârbii ca exponenți ai ideologiei monarhiste să fie împrăștiați în mai multe unități federative.

Autonomia administrată de albanezi de la modificarile constituționale din 1968, până la revolta din 1981 când s-a cerut republica, a fost produsul concepției lui Tito de echilibru interetnic în federație: autonomia a fost folosită pentru crearea unui Kosovo omogen, unde nomenclatura albaneză și-a înțeles poziția dobandită ca pe-o șansa pentru mult așteptată revanșa istorică asupra sârbilor; aceștia sub diversele presiuni ce se exercitau asupra lor emigrau masiv, neobservați însă de opinia publică. Nivelul gândirii autocritice al elitei albaneze din Kosovo este ilustrat de faptul că astăzi nu gasești nici un intelectual care să recunoască deschis faptul ca a existat realmente o prigoană împotriva sârbilor și ca aceasta a fost o politică inumană, nedemocratică, naționalist-extremistă. Nu s-a auzit încă nici un cuvânt de compasiune, înțelegere din partea albanezilor, în pofida jurămintelor declarative referitoare la democrație și drepturile omului. Incendierea sediului Patriarhiei sârbe din Pea, din anul 1981, a fost revendicată de o mișcare secesionistă, prin care albanezii s-au privat de autonomie.

Prin solicitarea statutului de republică, ce permite o separare legală, s-a năruit echilibrul fragil al relațiilor dintre republici în Iugoslavia de după moartea lui Tito. Mișcarea albaneză a provocat efectul dominoului, subminând însăși temeliile structurii titoiste. Diversiunile împotriva statutului, în pofida represiunilor poliției federale, au cuprins sute de fabrici, unde în vreo zece ani s-au distrus utilaje costisitoare în valoare de sute de milioane de dolari.

În această situație, spre frustrarea sârbilor din Kosovo, Slobodan Milogevie a venit la putere dobandindu-și legitimitatea prin pretinsa grijă pentru protejarea sârbilor persecutați. El a abuzat de legenda kosoviană, prezentându-se ca protector al sârbilor, așa cum făcuse și Cneazul Lazar cu șase veacuri înainte, în ajunul luptei de la Kosovo polje (Câmpia Mierlei) din 1389, aratandu-se în chip de continuator legitim al luptei ortodoxismului împotriva islamismului agresiv.

La 28 martie 1989, autonomia provinciei Kosovo a fost redimensionată în limitele de competență pe care nu le au și alte autonomii în lumea statelor dezvoltate, și acesta cu sprijinul elitei comuniste albaneze, într-un mod acre, față de legile comuniste în vigoare la acea dată, era absolut legal. Modificarea Constituției din 1990 i-a unit pe albanezi într-un front comun contra sârbilor, în împrejurarea în care dezmembrarea Iugoslaviei era un fapt real. Cea mai mare parte a elitei albaneze, incluzând și pe președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Kosovo, Ibrahim Rugova, a urmat consecvent linia regimului comunist până în 1990. Abia caderea comunismului în Albania și în alte părți ale Europei de Est a introdus elemente democratice și ale drepturilor omului în revendicările politice ale etnicilor albanezi. Prin proclamarea Republicii Kosovo, ei au exclus din proprie inițiative once posibilitatea de conviețuire comună și au confirmat bănuiala că încă din 1981 au avut ca scop strategic dezlipirea de Serbia, iar apoi și de Iugoslavia. Rugova a ales așa-numita rezistență pasivă din motive politice reale: o revoltă în Kosovo, care a rămas o parte incontestabilă a teritoriului de stat al Serbiei, nu ar fi dobândit sprijin internațional ca în cazul Croației și Bosniei; pentru aceasta a primit mesaje clare de la factorii internaționali.

În timp ce albanezii foloseau abuziv autonomia dobândită în 1968 și oficializează formal prin Constituția din 1974, cu scopul purificării etnice, după 1990, Milogevie a folosit Kosovo unde albanezii parăsiseră pentru un timp nelimitat toate instituțiile de stat, inclusiv școlile (impunându-și ei înșiși astfel autoizolarea față de Serbia, de dragul întăririi omogenizării) ca pe o sursă de mandate în Parlamentul sârb, pentru că la alegeri se prezentau numai sârbii. Din acest motiv a amânat aplicarea înțelegerii semnate în 1995, referitoare la întoarcerea în școli a copiilor albanezi, ca un prim pas spre instituirea conviețuirii. În loc să participe activ la dezmembrarea unui regim autoritar, brutal, albanezii abia 1-au întărit mai mult prin refuzul neînduplecat al oricărui dialog. Mulțumit de mandatele alegătorilor din Kosovo pentru partidul său, Milogevic a permis să se instaureze un regim paralel, care se finanța prin mari donații ale diasporei albaneze, provenite în primul rând din banii ce veneau ca o contribuție din cea mai extinsă contrabandă cu droguri pe scară intemaționale.

Pe de altă parte, în Serbia unde albanezii reprezintă 18% din populație (așa cum sârbii și alte grupuri etnice reprezintă 18% din populația provinciei Kosovo) există un consens general privind păstrarea cu orice preț a acestei provincii în granițele statului sârb. În locul argumentelor istorice, astăzi se insistă asupra argumentelor economice și politice: provincia Kosovo este deosebit de bogată în lignit și în minereuri, de la zinc și plumb până la alte tipuri de neferoase, de o valoare inestimabilă pentru economia sârbă momentan deteriorate ale cărei capacități de bazăă depind foarte mult de materiile prime din Kosovo. Trei opțiuni se configurau în fața cercurilor oficiale din Serbia: a menține, a diviza sau a abandona Kosovo, ca să predomine, în final, opinia fermă că această provincie nu poate fi ruptă din componența statală a Serbiei, spre a nu oferi un exemplu celorlalte minorități de a emite pretenții asemănătoare.

Pe lângă politica fermă a Muntenegrului, potrivit căreia dubla componență a statului federal nu poate fi schimbată, în Iugoslavia s-a stabilit în ciuda aspirațiilor albaneze un consens asupra imuabilității Serbiei și Iugoslaviei, ținând seama și de faptul că din cercurile opoziției vin semnale privind statutul albanezilor din Kosovo, care trebuie pus de acord cu standardele intemaționale în vigoare pentru comunitățile minoritare. Asupra tezei în virtutea căreia o problemă minoritară nu se poate transforma într-una teritorială, atât puterea, cât și opoziția din Serbia au avut acelaș punct de vedere. Ultimul cuvânt, însă, îl are Milogevio, care a monopolizat orice luare de hotărâri în problema națională.

În cercurile etnicilor albanezi circulă de asemenea trei opțiuni: independență, confederație cu Serbia și Muntenegru, ori statut de unitate federală a Iugoslaviei. Această ultima opțiune pe care albanezii o consideră mai acceptabilă, este în acord cu realități politice actuale, pentru că orice alt statut al provinciei Kosovo ar amenința nu numai stabilitatea, ci și existența Macedoniei, unde procentual minoritatea albaneze este mai numeroasă decât în Serbia, iar soluționarea problemei naționale a albanezilor într-un mod opus soluțiilor care sunt aplicate în Krajina și Bosnia, ar însemna un precedent periculos pentru întreaga regiune, unde toate statele balcanice au în componența lor minorității puternice.

Tăierea acestui nodul gordian pe care-1 reprezintă astăzi problemă kosoviană, complicata de o ipoteca istorică, de exclusivități ale radicalismului etnic și de manipulări sistematice, trebuie cautată în experiența europeană de regionalizare (Spania) sau cantonizare (Elveția), și ar servi ca punct de plecare pentru un dialog politic. Comunitatea intemațională, în loc de sancțiuni și amenințări militare pentru a localiza conflictele viitoare, ar trebui să investească în dezvoltarea structurilor democrate în Serbia, și la sârbi, și la etnici albanezi, pentru a se înlătura traducerea în viața a prevestirilor de comnar referitoare la noi războaie în Balcani.

În sec. XX, în istoria provinciei Kosovo și Metohia există două perioade, clar separate de granița ideologică. În prima perioadă (1912-1941), în Regatul Serbiei și în Regatul Iugoslaviei, în pofida suferințelor din timpul războiului și instabilității vieții politice, soluționarea majorității problemelor conflictuale cu caracter etnic s-a conformat standardelor Europei interbelice.

În comparație cu minoritățile din alte state balcanice, minoritatea albaneza din Kosovo și Metohia în pofida limitelor drepturilor rninorităților, și chiar mai mult, cu toate ostilitățile deschise față de stat nu s-a aflat într-o poziție fundamental nefavorabilă. În a doua perioadă, începută odată, cu războiul civil (1941-1945) și sfârșită o dată cu instalarea dominației comuniste în Iugoslavia (1945), problema provinciei Kosovo și Metohia s-a soluționat conform ideologiei conducerii comuniste asupra problemei naționale. Dar chiar în această perioadă au fost luate hotărâri care au dus la întețirea vechiului conflict dintre sârbi și albanezi, încât noile dezbinări s-au adâncit în așa masură că astăzi pur și simplu sunt greu de depășit. Tensiunile etnice din Kosovo și Metohia sunt, de aceea, un exemplu grăitor al modului cum a putut regimul comunist să modifice tabloul demografic al unei provincii, instrumentalizând diferențele etnice existente pentru a-și atinge scopurile.

După 1945, Kosovo și Metohia, ca de altfel și întreaga Iugoslavie, au depins de autocrația conducerii comuniste, care a folosit perfid manipularea diferențelor etnice pentru a-și consolida și menține puterea. Politica națională a comuniștilor s-a definit clar prin antisârbism ca find o negare ideologică și națională a constituirii Regatului Iugoslaviei, pe care sârbii îi simțeau ca al lor, pentru ei era moștenitorul tradițtiilor și instituțiilor politice al Regatului Serbiei. În timp ce Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (din 1929, Regatul Iugoslaviei) era expresia concepției sârbe a iugoslavismului, Iugoslavia comunistă era constituită pe principiile croate, federale, de percepere a comunității iugoslave. De aceea, în federația comunista, sârbii ca popor cu cele mai puternice tradiții democratice prin devotamentul lor față de monarhie au fost percepuți drept cea mai mare amenințare politică la adresa comuniștilor iugoslavi. În diferitele straturi sociale de la elită politică și până la lumea simplă a țărănimii, de la pătura urbană și până la micii proprietari de pământuri, comunismul a fost perceput ca o ideologie a laturilor autentice ale tradițiilor sârbe: până la al doilea război mondial, comunismul a fost minimalizat, privit ca o ideologie la modă, atrăgătoare pentru puțin numerosul „tineret rătăcit”, pentru ca în timpul războiului civil, odată cu consolidarea mișcării din care a apărut și regimul Moscovei comuniste, să capete o importanță de cea mai mare periculozitate pentru independența statului și libertatea națională.

După experiența istorică, sârbii erau un popor cu tradiții în ce privește crearea statului, pentru că își creaseră statul lor printr-o serie de răscoale și războaie; ca popor cu autoconștiință națională excepțională, după unificarea iugoslavă (1918), dar mai ales după crearea ideologiei „unității popoarelor” (1929), sârbii și-au identificat sentimentele naționale cu devotamentul față de statul care s-a născut din seria de războaie ale Serbiei și Muntenegrului pentru eliberare și unire care era multientic din punct de vedere al componenței, iar după ideologia oficială, doar iugoslav. Începutul federalizării Regatului Iugoslaviei, prin crearea Băniei Croației (1939) a redeschis problema soluționării problemei sârbești ca problemă națională aparte. Răspândiți pe întreaga întindere a Iugoslaviei, sârbii conform experienței istorice considerau că politica externă trebuie dusă independent, cu sprijinul aliaților tradiționali, dar fără dreptul la supraveghere al oricărei puteri străine, nici chiar a aliaților. De asemenea, pe sârbi, mai ales pe cei ortodocși îi unea biserica ortodoxă, care, alături de dinastie, era purtătoarea express a atitudinii antisovietice în țară.

Partidul Comunist din Iugoslavia (P.C.I.) își recruta adepții mai ales dintre sârbii din straturile sociale de jos, lipsiți de cultură democrată și slab ancorați în tradițiile statului și politicii sârbești. Ademeniți de propaganda răsunătoare despre comunismul sovietic prezentat ca replică egalitară la problemele sociale acumulate, a căror rezolvare o garanta Rusia protectoarea tradițională a sârbilor în timpul dominației turcești și habsburgice comuniștii creaseră cadre de susținători fanatici care, în numele internaționalismului proletar lăsaseră la o parte interesele sârbești, executând orbește ordinele conducerii titoiste. Etnicii albanezi au rămas în Iugoslavia fără voia lor, dar alături de partidul comunist de la conducere au găsit interesul comun în înlăturarea intereselor sârbești, calea către realizarea scopurilor lor naționale. A fost nevoie de multă vreme pentru ca albanezii cu o cultură eminamente patriarhală să se adapteze noilor stăpâni și ca, pe de altă parte, P.C.I. să găsească un limbaj comun cu reprezentanții minorității albaneze. Problema provinciei Kosovo și Metohia a fost astfel soluționată prin intercorelarea a trei forțe politice gravitaționale: a conducerii P.C.I. ca factor hotărâtor al puterii în țară; a mișcării albaneze naționale, care avea o continuitate evidentă, indiferent de optiunile ideologice ale exponenților lor; a sârbilor comuniști care, deși superiori numeric în armata partid și politică cainternaționaliști au implementat consecvent politica titoistă. Geneza acestor relații se poate urmări în succesiunea cronologică a evenimentelor politicii naționale a P.C.I. în diferitele împrejurari politice și internaționale.

În politica P.C.I. față de soluționarea problemei minorităților naționale se poate urmări clar continuitatea care arată că, în pofida anumitor concesii datorate poziției politice externe a Iugoslaviei comuniste, s-au tradus în fapt cu consecvență principiile de bază ale politicii schițate deja în programele și rezoluțiile partidului în perioada interbelică. P.C.I. și-a pus de acord programul soluționării problemei naționale în Regatul multietnic al Iugoslaviei, cu pozițiile generale ale Internaționalei a III-a – Comintern – în cadrul căreia a activat ca secțiune separate, întrucât activitatea sa era interzisă în țară.

Comitetul era una dintre pârghiile deosebit de irnportante în crearea politicii externe a URSS. Atitudinea Cominternului față de Regatul Iugoslaviei era determinate de politica URSS față de „sistemul de la Versailes” al statelor, treat „prin tratatele de pace imperialiste” de după primul război mondial, în sprijinul cărora dominau Marea Britanie și Franța, dușmanii regimului comunist din URSS. Al V-lea Congres al Comitetului (1924), pe motiv occidentali pregătesc un atac asupra ca „imperialității primei țări socialiste”, a abandonat principiul restructurării federale a statelor care fuseseră create ca un „cordon sanitar”, în vederea apărării de „revoluția proletard” și de regimul URSS. Noua platformă politică pornea de la necesitatea de a străpunge cordonul sanitar care înconjura ca un brâu URSS, prin separarea și neatârnarea „națiunilor oprimate” ale statelor din tabăra dușmană printre care era inclus și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Se accentua în mod expres dreptul la separare al Croației, Sloveniei și Macedoniei, în timp ce printr-o rezoluție specială era indicată necesitatea unui ajutor activ dat mișcării „popoarelor oprimate” pentru crearea statelor lor independente și „pentru eliberarea albanezilor”. Politica externă a conducerii iugoslave a avut o influență determinantă asupra atitudinii Cominternului față de Iugoslavia. Aceasta nu recunoștea noul stat sovietic, iar în același timp, în cursul anilor '20 a oferit adapost unui mare număr de refugiați ruși și albgardiștilor din detașamentele militare, printre care și trupelor generalului Vranghel. Diaspora rusă din Iugoslavia îl saluta, adesea, pe regele Aleksander Karadjordjevio ca pe noul țar al slavilor (care era înruudit cu Romanovii prin sora sa Jelena și unchii din Muntenegru).

Partidul Comunist Iugoslav apără punctul de vedere prin care statul sârbilor, croaților și slovenilor nu se putea considera un stat omogen național (compus din trei „triburi” care formau un popor) cu ceva minorități naționale, ci ca un stat în care clasa dominantă a unei nații (sârbe) oprima celelalte nații. Teza despre „marea burghezie sârbă” și „marele hegemonism sârbesc” datora mult tezelor opiniei publice austro-ungare din preajmă și din timpul primului război mondial; conform punctelor de vedere ale acesteia, „marele pericol sârbesc” era principalul impediment în stabilizarea situației politice din Balcani. Poziția asemănătoare, dar cu o mai pronunțată componentă ideologică, se puteau găsi și in lucrările marxiștilor austrieci, de unde aceste stereotipii au fost preluate și incluse în opiniile Internaționalei a III-a, referitoare la problema balcanică.

Politica de dezmembrare a Iugoslaviei a atins punctul culminant prin hotărdrile celui de al IV-lea Congres al P.C.I. ținut la Dresda în 1928. Constatarea a aproape o treime din poporul albanez a răspuns sub dominația „marii burghezii sârbe”, contra căruia aceasta folosește același „regim de oprimare” ca și în Macedonia, a fost completată de poziția că eliberarea lui și unificarea cu Albania se poate obține numai printr-o luptă comună împreună cu P.C.I. În acest sens, s-a dat sprijin Comitetului din Kosovo al organizației naționale a albanezilor din Kosovo și Metohia care, cu ajutorul guvernului albanez și al lui Musollini au organizat atacuri pe teritoriul iugoslav cu scopul de a obține prin luptă alipirea la Albania a provinciei Kosovo și Metohia și a Macedoniei de vest. Zeci de mii de coloniști sârbi în cea mai mare parte voluntari din primul război mondial și familii sărace din Muntenegru, Lika și Dalmația, au fost înfierate de presa de partid ca fiind slugi ale politicii pentru Serbia Mare, deși pământul care le fusese acordat nu era, preponderent procentual, luat de la albanezi. Aceleași puncte de vedere au fost repetate și la a IV-a Conferință națională a P.C.I. ținută la Ljubljana (1934), când s-a subliniat din nou aprecierea al Regatul Iugoslaviei este „ocupantul Croației, Dalmației, Sloveniei, Muntenegrului, Macedoniei, a provinciei Kosovo, a Bosniei și Herțegovinei cu ajutorul trupelor sârbești” și, de aceea, trebuie să se efectueze „persecutarea cetnicilor sârbi din Croația, Dalmația, Slovenia, Vojvodina, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Macedonia și din Kosovo”. Negând orice caracter sârbesc al regiunilor enunțate, P.C.I. considera că fiecare dintre aceste provincii istorice trebuie să fie organizată ca unitate federală separată în cadrul viitoarei Iugoslavii comuniste. Poziția referitoare la dezmembrarea Iugoslaviei s-a schimbat abia la mijlocul anilor '30, când Cominternul și-a stabilit un nou curs politic: politica „frontului popular” ca bloc al rezistenței contra consolidării nazismului și fascismului în Europa.

Abia în 1940 s-a renunțat la alipirea provinciei Kosovo și Metohia la Albania, la a V-a Conferinta națională de la Zagreb, în timpul când Albania era deja de un an de zile sub ocupație italiană, dar și atunci erau aspru acuzate „metodele colonizatoare ale burgheziei sârbe” și subliniată necesitatea creării unei republici Kosovo separate: „Soluționarea mișcării naționale se poate realiza și aici prin formarea Republicii libere muncitoresc-țărănste Kosovo, prin răsturnarea regimului fascist-imperialist al Serbiei Mari”. Demolând politica dominatoare a sârbilor din Iugoslavia, comuniștii făceau în tot mai mică măsură, diferența dintre „burghezie” și poporul însuși: de aceea s-a renunțat la crearea unei organizații de partid separate pentru Serbia, deși fuseseră formate organizații de partid separate pentru toate celelalte regiuni iugoslave. Sub auspiciile acestor puncte de vedere a întâmpinat P.C.I. atacul german asupra Iugoslaviei din aprilie 1941.

Soarta provinciei Kosovo va crea un precedent pe plan politic european și internațional, fiind pentru prima oară, după cel de-al doilea război mondial, când granițele unui stat național european sunt puse deschis sub semnul întrebării. Recunoașterea independenței Kosovo va duce la dispariția regulilor internaționale și la declanșarea principiului dominoului, așa cum sublinia și jurnalistul sârb Milan Petrovici. Acesta concluzionează că, astăzi, Serbia se află în aceeași situație în care se afla România în fața Dictatului de la Viena, din vara anului 1940.

Rămasă singură, Serbia își îndreaptă atenția spre Rusia, care se pare, va fi invitată de aceasta să-și stabilească o prezență militară. Prezența militară a Rusiei în Serbia va modifica balanța strategică gândită de NATO în zonă, ducând la prăbușirea stabilității flancului sudic. Influența Rusiei se resimte deja pe plan economic, aceasta consolidandu-și poziția în zona și prin proiectatul gazoduct Southstream, care are deja susținerea Bulgariei, Serbiei, Ungariei și Italiei. Totodata, Rusia controlează mare parte din industria siderurgică și petrolieră din România, are relații speciale în domeniul energetic cu OMV Austria și MOL din Ungaria, iar viitorul președinte rus Dimitri Medvedev a achiziționat recent o bună parte din proprietățile imobiliare din Muntenegru. Acest ultim aspect a fost subliniat de invitatul pe politică internațională, Razvan Voncu. Astfel, după ce a fost alungată din regiune prin pierderea razboiului rece la sfârșitul sec. XX, Rusia reintră în Balcani în forță, își recâștigă pozițiile de putere eliberatoare pe care le-a avut la 1870, ca urmare a acțiunilor proislamiste și proalbaneze ale politicilor NATO și europene în regiune.

Ca ripostă la strategia americană de încercuire a Rusiei, tactică folosită și de Reagan în timpul Războiului Rece, poziționarea bazelor militare rusești în Republica Srpska și Serbia va muta punctul Charlie (din timpul Războiului Rece, care se afla între NATO și Tratatul de la Varșovia), în Serbia, aproape de granița României. În acest fel, România se va afla într-un punct de maximă tensiune, precizează Vladimir Alexe.

CAPITOLUL III. RUSIA ȘI BALCANII DE VEST

Ultimul deceniu al secolului XX, Europa l-a trecut sub semnul Balcanilor – regiune de pe continentul european care a trecut prin procese politice dure și conflicte militare – care și-au subordonat atenția opiniei publice internațional e pentru o perioadă destul de însemnată. Destrămarea Iugoslaviei în anul 1991 a condus la apariția unor serii de conflicte etnice, politice, greu de gestionat, cu urmări importante asupra stabilirii agendelor unor mari actori precum sunt Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și Federația Rusă.

Cei trei mari actori cu interese politice în regiune încercau să redefinească sau să-și mențină influența pe care o aveau anterior procesului de destrămare asupra Balcanilor de Vest. Ascensiunea influnței unora și decăderea altora a schimbat raportul de forțe de-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut și chiar și la începutul mileniului al treilea, forțând adoptarea unor strategii speciale pentru această regiune, unde viața politică era destul de tensionată.

Deși Balcanii de Vest au rămas la fel de importanți pentru jocul marilor actori prezenți în regiune prin intermediul diferitor instrumente politice, economice și de securitate, nu putem să nu observăm o strămutare a terenului de confruntare dintre Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și Federați a Rusă. Necesitatea asigurării propriilor economii cu resurse naturale, dar mai ales energetice au stat la baza focusării atenției geopolitice și transformării agendelor de politică externă, mutând interesele naționale într-o altă regiune – Asia Centrală – bogată în hidrocarburi. Balcanii Mondiali, după cum mai este numită Asia Centrală, trebuiau să devină arena principală de desfășurare a unor modele de confruntare sau cooperare între marile puteri. Administrarea acestei regiuni se transformă în prioritate, chiar dacă niciun element al triadei nu se retrage în întregime din Balcanii de Vest. Dimpotrivă, suntem martorii stabilirii unei noi ierarhizări a influenței, în care Uniunea Europeană, fiind susținută de Statele Unite ale Americii, își acceptă rolul de moderator principal al proceselor politice prin care trec statele din Balcanii de Vest. Casa Albă susține nu doar partea economică a proiectului, lansat sub denumirea „Comunități Europene”, dar și cealaltă componentă – politică – care se lasă mai greu finalizată de către oficialii de la Bruxelles, preocupați, de cele mai multe ori, de evitarea unor confruntări de orice natură intra- și extracomunitare. Orientarea spre evitarea degradării instituțional e, protejarea drepturilor omului și implementarea celor mai bune metode și instrumente de acțiune în raport cu mediul extern vor transforma UE într-o comunitate atractivă chiar și pentru actori statali divizați pe criterii etnice.

Succesul înregistrat în politica externă de către Uniunea Europeană reușește să sfideze interesele geopolitice al e Federați ei Ruse în regiune. Confruntându-se cu suficiente probleme interne, de natură economică și socială, Kremlinul pierde teren politic într-un spațiu pe care anterior îl controla. Singurul instrument de influenț are pe care îl mai poate utiliza este ideea de „pan”, care formează artificial o axă între Moscova și Balcanii de Vest. O singură problemă apărea în cazul utilizării de pan-slavism: efectul era mai mult intern, pentru că mobiliza cetățenii ruși să creadă din nou în măreți a statului rus, dar nicidecum nu impresiona state balcanice să se alăture proiectului rus de extindere spre Europa. Oarecum, Balcanii de Vest refuză să devină acea punte de legătură între Kremlin și Bruxelles, lăsând Moscova să lupte de una singură pentru statutul de stat european. În cazul Rusiei, stabilizarea prezenței sale politice a întâmpinat greutăți și din cauza dublelor standarde pe care le aplica în Vecinătatea Apropiată, dar și în interiorul federației. În plus, nu era un model de dezvoltare economică demn de urmat. Fiind incapabilă să acționeze în manieră complexă asupra întregii regiuni, din cauza lipsei de instrumente, resurse, dar și a propriilor probleme cu care s-a confruntat în primul deceniu după destrămarea Uniunii Sovietice, Moscova a mizat de cele mai multe ori spre acțiune separată, adică bilaterală, cu fiecare stat din Balcanii de Vest în parte. Acest comportament a avut efecte pe termen mijlociu. Kremlinul a reușit să se impună cu ajutorul promisiunilor pe care le făcea dar și prin poziția pe care o adopta față de modalitatea de rezolvare a unui anumit conflict etnic.

În ceea ce privește Statele Unite ale Americii, conducerea acestora a preferat să se retragă treptat, încurajând oficialii de la Bruxelles nu doar să-și stabilească priorități de politică externă sau de securitate, ci mai ales să-și asume rolul de administrator al propriului teren de acțiune. Casa Albă avea nevoie de un aliat puternic care-i putea garanta menținerea unei stabilități politice și de securitate pe continentul european. Prezența și implicarea acesteia în conflictul din Kosovo, prin intermediul unor instrumente, care apăruseră la inițiativa sa, asigurau o stabilitate iluzorie, or Uniunea Europeană nu era doar actor important pe scena politicii mondiale, dar și un model de dezvoltare economică, ce oferea o alternativă extraordinară metodelor utilizate anterior pentru soluționarea unui șir important de diferențe internaționale.

Elementele triadei geostrategice se transformă la nivel de influență exercitată, dar în mod diferit, după cum dicta interesul național. SUA ca element al acesteia își reduce ușor prezența în favoarea UE, iar Rusia rămâne, oarecum, la aceeași valoare anterioară – situație care irita, dar pe care nu o putea influența prea mult în propriul avantaj.

Exerciuțiul de suveranitate și adaptare la condițiile impuse de modulul de dezvoltare spre democrație nu poate dura prea mult. Liderii statelor ori înțeleg acest lucru, ori alunecă spre regimuri autoritare. Majoritatea statelor din Balcanii de Vest au ales să adere la procesele de integrare europeană. Stabilizarea situației în regiune, dar mai ales creșterea necesității de resurse energetice, a condus la strămutarea intereselor celor trei elemente ale triadei în Asia Centrală – o regiune bogată în hidrocarburi, de care avea mare nevoie economia Uniunii Europene și pentru care au decis să lupte și SUA. Liderii de la Moscova au perceput faptul că pierderea influenței în Asia Centrală ar putea însemna colapsul total al geopoliticii sale în spațiul ex-sovietic.

Interesele și obiectivele naționale ale elementelor triadei SUA – UE – Rusia, promovate prin diverse acte normative, metode și instrumente politice, au strămutat actori și instituții din Europa spre Asia, lăsând Balcanii de Vest să se confrunte cu problema întegrării incerte în Uniunea Europeană. Acest transfer de interes s-a făcut fără un abandon complet al periferiei, tocmai pentru a asigura stabilitatea politică la hotar cu zona de interes geopolitic a Federației Ruse.

Destrămarea Iugoslaviei este un termen deja consacrat în relațiile internaționale, el caracterizând procesul prin care au trecut Balcanii de Vest după 1991, când pe teritoriul Europei au apărut șase state. Odată cu dispariția Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și împărirea teritorială pe criterii etnice, în această regiune au apărut condiții propice pentru izbucnirea mai multor conflicte. Amestecul dintre factorul etnic și religios a reușit să destabilizeze regiunea pentru o perioadă destul de îndelungată.

La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, elementele triadei geostrategice Statele Unite ale Americii – Uniunea Europeană – Federația Rusă încercau să-și redefinească rolul pe care îl aveau pe continentul european. Balcanii de Vest erau zona și instrumentul favorabil pentru etalarea capacității de influențare a viitoarelor procese politice care aveau să se deruleze în Europa.

Situația celor trei actori era, însă, foarte diferită. Uniunea Europeană, pe atunci încă denumită Comunitatea Europeană, se afla în etapa de stabilire a unei agende de politică externă, concentrându-se anterior doar pe progres economic, Federația Rusă traversa o perioadă dificilă – trecerera la economia de piață, iar Statele Unite ale Americii erau modelul cel mai puțin agreat de dezvoltare din cauza instrumentelor și metodelor de acțiune aplicate în Balcani, adică în afara propriilor sale frontiere.

Statele din Balcanii de Vest s-au pomenit într-o situație incertă, care impunea adoptarea unei direcții de dezvoltare economică și politică. Robert Bideleux și Ian Jeffries, autorii lucrării „The Balkans. A post-comunist history” sunt de părere ca principalul impediment în stabilirea priorităților guvernelor statelor care formează Balcanii de Vest sunt clanurile, care se bazează pe colectivism pe criterii etnice, corupție și ceea ce rușii numesc „verticala puterii”, cu instituții guvernamentale slab dezvoltate și putere de acțiune limitată, în care supremația normei de drept este o iluzie. Pe acești actori, pe care în acest studiu îi putem trata în calitate de subiecte ale triadei Federația Rusă – Uniunea Europeană – Statele Unite ale Americii, oportunitatea oferită de către Comunitățile Europene, la sfârșitul secolului XX, de a obține calitatea de state membre ale UE i-a mobilizat să accepte tranziția de la un model de guvernare depășit, dar și să implementeze reforme economice și sociale necesare, astfel încât să-și alinieze nivelul de trai la cel european. Momentul în care aceste state balcanice decid să adopte o traiectorie ascendentă în procesele de integrare europeană este și cel al începutului ascensiunii Uniunii Europene în cadrul triadei Rusia – SUA – UE în Balcanii de Vest.

Imediat după declanșarea conflictului din Kosovo, Rusia a preferat să se plaseze în opoziția oricărei forme de soluționare a conflictului în afara respectării principiului integrității teritoriale a Serbiei.

Acest lucru nu era doar o împotrivire față de procesele prin care treceau Balcanii. Pentru Moscova, recunoașterea independenței Kosovo de către tandemul Uniunea Europeană –Statele Unite ale Americii ar fi însemnat mai mult decât pierderea unei punți de trecere a Rusiei din Asia spre Europa. Apariția unui precedent de acest gen putea avea consecințe dramatice asupra integrității teritoriale a Federației Ruse și asta deoarece există o mulțime de subiecți federativi gata să își exprime voința în favoarea unei autonomii lărgite sau chiar pentru independență. Așadar, pentru Rusia staționarea pe zona dezbaterilor publice și implicarea în stabilirea agendei politice a Balcanilor de Vest era un lucru vital, mai ales că prezența ei în gestionarea conflictului nu era de ignorat. Dacă Uniunea Europeană doar asista Statele Unite ale Americii în operațiunile de menținere a păcii, atunci Moscova avea în Balcani aproximativ 1200 de militari, care făceau parte din KFOR, aflat sub comandament NATO. „Capitularea Serbiei este percepută ca o capitulare a Rusiei” – așadar eșecul diplomației ruse, care la începutul ultimului deceniu al secolului XX reușea să-și stabilizeze relația cu Occidentul, tocmai din cauza necesității atingerii unui grad suficient de stabilitate pe continentul european, capabil să asigure securitatea tuturor actorilor implicați direct și indirect în confruntările etno-religioase din Balcani. Perioada care a urmat căderii zidului Berlinului poate fi catalogată în cazul Balcanilor de Vest ca perioada de existență inițială a triadei geostrategice care a fost supusă studiului. Este cea mai aproape de starea de echilibru. Ascensiunea ulterioară a Uniunii Europene în calitate de actor politic și implicarea ei în misiuni internaționale de management al crizelor, mai ales în statele din Balcanii de Vest, a fost susținută de Statele Unite ale Americii, care conștientizaseră faptul că o Europă puternică din punct de vedere politic este mult mai utilă, decât Uniune Europeană doar în calitate de lider economic.

Ascensiunea Uniunii Europene, eroziunea rolului Rusiei în negocierea păcii, soluția propusă de către Occident pentru a readuce stabilitatea, transformau poziția Kremlinului, minimizându-l destul de mult. Balcanii deveneau o problemă care se putea extinde, mai ales că Moscova menținea artificial câteva enclave similare în spațiul ex-sovietic. Conflictele menținute de liderii de la Kremlin și posibilele fisuri interne, au determinat Rusia să pledeze chiar și în cadrul Consiliului de Securitate al ONU împotriva majorității soluțiilor propuse de parteneri.

Cu o asemenea poziție ostilă exprimată de către liderii de la Kremlin, Occidentul întâmpina dificultăți în atingerea unui compromis care să convină tuturor. Kosovo era o sursă de instabilitate nu doar pentru regiunea geografică din care face parte, ci devenea mai ales o sursă generatoare de conflict, la nivel de discurs public. Dezbaterea se tranforma în diferend, iar Kosovo, la rândul său, se transforma într-un instrument de testare a calității relației din interiorul triadei compuse dintre mari actori: Rusia, SUA și UE.

Balcanii de Vest nu puteau oferi resurse naturale și nici să asigure minimul de produse enegetice necesare pentru nevoile interne ale statelor situate în regiune, dar ele erau prima punte de acces dintre Est și Vest, Nord și Sud. Poziționarea georgafică, la intersecția dintre lumea occidentală și cea orientală, îi făceau atractivi pentru marile puteri care aveau interese pe continentul european, iar acest lucru era suficient pentru a forma sau a distruge alianțe și pentru a impune un anumit comportament subiectelor triadei.

3.1.Serbia

În anul 1918, Serbia fonda, împreună cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, cunoscut mai târziu sub denumirea de Regatul Iugoslav. În timpul celui de Al II-lea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă a Germaniei Hitleriste. Teritoriul său includea Serbia Centrală de azi și partea vestică a Banatului.

În 1945 Serbia a devenit parte a unei federații, cea de-a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito până la moartea acestuia în 1980.

De la căderea celei de-a doua Iugoslavii, în 1992 și până în 2003, Serbia a format, împreună cu Muntenegru, Republica Federală Iugoslavia. În ciuda războiului civil din țările vecine, Croația și Bosnia-Herțegovina, în Serbia a fost pace până în 1998, deși o parte din instituțiile și conducerea țării au susținut pe sârbii bosniaci și pe cei din Croația în aceste conflicte, înarmându-i și dirijându-le trupele.

Între 1998 și 1999, ciocnirile din Kosovo dintre forțele de securitate sârbe și iugoslave, pe de o parte, și Armata de Eliberare din Kosovo, pe de altă parte, au condus la bombardamentele NATO, care au durat 78 de zile. Atacurile au fost oprite când președintele iugoslav Slobodan Milošević a acceptat să retragă forțele de securitate, inclusiv armata și poliția, din Kosovo. Acestea au fost înlocuite cu o forță internațională, iar Kosovo a rămas, formal, în cadrul Federației Iugoslave.

Între anii 2003 – 2006, Serbia a fost parte a Uniunii Statale Serbia și Muntenegru. În data de 21 mai, 2006, Muntenegru a hotărât, în urma unui referendum, ieșirea din uniune – 55.5% dintre voturi au fost în favoarea independenței. Pe 3 iunie, Parlamentul Muntenegrului a declarat independența țării, iar pe 5 iunie, Adunarea Națională a Serbiei a declarat Serbia succesoare în drepturi a Uniunii Statale.

La alegerile prezidențiale din 27 iunie 2004, a fost ales ca președinte Boris Tadić (instalat în funcție în 11 iulie). Pe 20 ianuarie 2008 au avut loc alegeri prezidențiale, soldate (3 februarie) cu realegerea lui Boris Tadić.

Moscova își vede liniștită de treburi și de planurile sale centenare. Mai exact stăpânirea, sau măcar creșterea influenței, în Balcani, un țel pe care rușii l-au avut încă de pe vremea Imperiului Țarist, și-a găsit astăzi o nouă continuare.

Dacă în secolul XIX și începutul secolului XX, baza extinderi în zona era pan-slavismul și pan-ortodoxia, iar principala armă de destabilizare a regiunii erau ideile cancerigene ale socialismului, acum Rusia merge pe calea bătătorita și de alte imperii: bani!

Astfel dacă la sfârșitul de secol XIX și început de secol XX, proaspătul stat românesc avea să se confrunte cu două răscoale 1888 și 1907, ațâțate și finanțate de Rusia, mai ales cea din 1888, răscoale care au avut drept program politic, ideile socialiste și egalitarismul, astăzi Rusia, sub conducera lui Vladimir Putin, pune direct banii pe masă. Profitând de schisma din UE, de slăbiciunea financiară a statelor din zona balcanică, toate lovite profund de criza economică și mai profitând și de jocul dublu al marilor puteri europene, Moscova calcă accelerația la podea.

Astfel după momeala SouthStream și promisiunea unui munte de bani, acum a venit rândul dolarilor din petrol și gaze sa joace rolul divizilor de tancuri ale lui Jukov sau Malinovski. Bulgaria este în SouthStream, este o țara slavă cu simpatii istorice față de Rusia, Serbia, nici nu mai are rost să discutam despre relațiile foarte strânse între Belgrad și Moscova din toate timpurile.

Pe lângă faptul că Serbia este și ea pe harta conducției de gaz, la Nis există deja o bază militară rusă, iar investițile rusești în țara vecină sunt foarte importante. Mai mult decât atât de curând Serbia a primit un ajutor financiar, mai exact un credit, în valoare de 800 de milioane de dolari și urmează încă un miliard. De asemenea, Rusia așteaptă în continuare oportunități în privatizarea sectorului de stat din Serbia. INS, compania națională energectiă a Serbiei se află deja în propietatea Gazpromului.

3.2.Muntenegru

În 1516, Muntenegru intră oficial sub suzeranitatea turcilor care au recunoscut în fruntea statului un print episcop de Cetinje (șeful statului era deopotrivă și șef al bisericii ortodoxe). Teritoriul Muntenegrului din acea perioadă aflat sub suzeranitatea turcă, nu cuprindea și zona de coastă de la Adriatica rămasă în continuare sub influența Republicii Venețiene.

Câteva zeci de mari familii, mai mult sau mai puțin inrudite, ale căror mărturii se păstrează s-au aflat la conducerea micului principat. Printul cel mai cunoscut Petrovici-Njegos a dus o politica incisivă și flexibilă, a menajat relațiile cu turcii și venețienii, dar a dezvoltat și alte relații în exterior. În timpul său la 1711 au fost stabilite relații privilegiate cu Rusia lui Petru cel Mare.

Relațiile cu Rusia au fost păstrate din acea perioadă (spre exemplu Rusia a avut consulat în orasul Kotor de la Marea Adriatică de la 1805) și se poate afirma că se mențin și în zilele noastre.

După războiul ruso-turc încheiat în 1878, până în 1918, Muntenegru își consacra suveranitatea statală. Congresul de la Berlin din 1878 recunoaște independența Muntenegrului și a Serbiei ca și prezența austriacă în Bosnia. Congresul a atribuit Regatului Muntenegru accesul la Marea Adriatică în zona portului Bar, iar după 3 ani din 1881 și prin zona orașului Ulcinj, populat indeosebi de albanezi (portul Kotor a rămas în continuare sub influeța Veneției).

Suveranitatea regatului Muntenegru a durat de la 1878 până în 1918. Regele Nicola I a modernizat capitala Cetinje și a dezvoltat relații externe însă destul de limitate deoarece micul regat era insuficient legat prin căi de comunicații de restul lumii.

În 1912 Regatul Muntenegru, alături de aliații sârbi, participă la războiul balcanic contra turcilor care părăsesc o nouă zonă astfel că circa jumatate din regiunea Sandjak și Peci (zona aflată acum atașată regiunii Kosovo) trec în componența Muntenegrului.

La sfârșitul primului razboi mondial alianța Muntenegrului cu Serbia se consolidează. Un Consiliu National reunit la Podgorica cere abdicarea bătrânului rege Nicola I (care se va retrage și va muri la Antibes – Franța în 1921) și încorporarea în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (Federatia Slavilor din Sud). Prin această încorporare Muntenegru a dispărut ca entitate administrativă.

În timpul celui de-al II-lea război mondial, Yugoslavia este dezmembrată, iar Muntenegru este plasat sub protectorat italian. Din 1943 cea mai mare parte a teritoriului muntenegrean a fost eliberată de partizanii de sub comanda lui Iosif Broz Tito. La sfârșitul războiului, Muntenegru devine – împreună cu Serbia, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Croația și Slovenia – una dintre cele 6 republici constitutive ale Federației Yugoslave. Republica Muntenegru care intră în componența Federatiei Yugoslave menține în linii mari fostul teritoriu al regatului, mai puțin partea din Sandjak și Peci care trec la Serbia, preluând însă golful și orasul Kotor. Capitala se instalează la Podgorita care ia numele de Titograd.

După moartea lui Iosif Broz Tito (1980), unsprezece ani mai târziu, în 1991, Yugoslavia se confruntă cu o succesiune de conflicte, cele mai sângeroase din Europa de după cel de-al doilea război mondial. În vâltoarea exploziei separatiste, Muntenegru și Serbia rămân împreună.

În 1992, mica Federație Iugoslava redusă la Serbia și Muntenegru, este aprobată prin referendum. Ulterior, izolarea crescândă a regimului lui Slobodan Milosevici, legată îndeosebi de conflictul bosniac (1992-1995) a avut repercusiuni negative asupra muntenegrenilor afectați și de embargoul internațional.

În acest context, Milo Djukanovici, considerat politicianul cel mai puternic al Muntenegrului, care din 1988 a facut front comun cu Slobodan Milosevici, în 1996 s-a desprins de sub influența acestuia, afirmându-se ulterior ca apărător al identității muntenegrene. În 1999, Republica Muntenegru rămâne în afara conflictului din Kosovo (însă primește numeroși refugiați). Alegerile federale au fost boicotate de coaliția aflată la putere la Podgorita (numele Podgorita a fost reluat în 1992, renunțându-se la denumirea de Titograd), iar în 2001 Milo Djukanovici se plasează ferm pentru independență și ia initiațiva organizării unui referendum.

Sub presiunea europeană a fost acceptat un compromis, și în martie 2002 se constituie Uniunea Serbia și Muntenegru (USM) prin Acordul de la Belgrad și se adoptă o Cartă Constituțională care prevedea un moratoriu de 3 ani, în privința referendumului. USM a avut de la început o consistență slabă (nu a avut nici măcar o monedă comună deoarece Muntenegru a adoptat marca vest germana și euro de la punerea acesteia în circulație – ianuarie 2002).

La expirarea moratoriului în martie 2006, guvernul muntenegrean a decis organizarea referendumului. Desfășurat la 21 mai 2006, referendumul a consacrat voința poporului muntenegrean pentru independență și la 3 iunie 2006, Parlamentul a proclamat noul stat independent Republica Muntenegru, care, a dobândit foarte rapid deplină recunoaștere internațională.

3.3.Bosnia-Herțegovina

În 1875, teritoriul Herțegovinei s-a răsculat împotriva suvernaului otoman, în ceea ce este cunoscut ca Răscoala din Herțegovina, care a condus mai apoi la o insurecții în Bosnia și Bulgaria. Marile Puteri au considerat că intervenția lor este nu este necesară, deoarece nu ar fi făcut decât să declanșeze un război sângeros în Balcani. Germania și Austria erau membre ale Liga celor Trei Împărați (alături de Rusia). Atitudinea acestora față de Chestiunea Orientală a fost sintetizată în „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy). Acest document chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei și îl sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care și garantarea libertății religioase a creștinilor. Pentru punerea în practică a reformelor ar fi trebuit să fie instituită o comisie mixtă musulmano-creștină. Nota, care se bucura de susținerea britanicilor și francezilor, a fost transmisă sultanului, care și-a dat acordul pe 31 ianuarie 1876 pentru punerea ei în practică. Lideri din Herțegovina au respins însă propunerile, amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru instituirea de reforme, dar nu reușise să le pună în practică.

Reprezentanții celor trai împărați ai Ligii s-au întâlnit la Berlin, unde au aprobat așa-numitul Memorandum de la Berlin. Pentru ca să-i convingă pe conducătorii din Herțegovina că sultanul avea să-și respecte promisiunile de această dată, Memorandumul propunea formarea unei comisii internaționale care să supravegheze aplicarea reformelor în provinciile răsculate. Mai înainte ca Memorandumul să fie aprobat de Înalta Poartă, Imperiul Otoman a fost zguduit de luptele interne, care au dus la detronarea sultanului Abdul-Aziz. Cel care i-a urmat la conducerea imperiului, Murad al V-lea, a fost detronat la rândul lui trei luni mai târziu, datorită problemelor de sănătate. Pe tronul imperiului s-a urcat Abdul Hamid al II-lea. În toată această perioadă, starea imperiului s-a deteriorat tot mai mult: trezoreria nu mai avea bani și, în afară de Bosnia și Herțegovina, se revoltau și Muntenegru, Bulgaria și Serbia (așa-numita Revoltă din Aprilie). Otomanii au reușit să zdrobească insurgenții în august 1876. Acest fapt nu a convenit Rusiei, care nu renunțase la planurile de ocupare a unor teritorii otomane din sud-estul Europei.

Chiar în timpul luptelor pentru înăbușirea rebeliunilor, zvonurile despre atrocitățile înfăptuite de otomani împotriva populației civile au șocat opinia publică europeană. Astfel de vești erau un motiv suficient pentru Imperiul Rus ca să se implice în conflict de partea rebelilor. O nouă tentativă de pace a fost făcută de delegații Marilor Puteri (în rândurile cărora fusese admisă și Italia), care s-au întâlnit în cadrul Conferinței de la Constantinopol din 1876. Sultanul a refuzat însă să-și compromită independența prin acceptarea supravegherii internaționale a aplicării reformelor în Bosnia și Herțegovina. În 1877, Marile Puteri au mai făcut o încercare să negocieze cu Imperiul Otoman, dar propunerile lor au fost respinse din nou.

Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877. Diplomatul Alexadru Gorciakov a reușit să obțină neutralitatea Austriei în conflict prin semnarea unei înțelegeri prin care rușii primeau în caz de victorie în război mână liberă în Basarabia și Caucaz, austriecii își asigurau în schimb dreptul să ocupe Bosnia și Herțegovina, iar cele două puteri promiteau creștinilor din Balcani o mai mare libertate și independență limitată. Deși Regatul Unit continua să se teamă de creșterea influenței rușilor în Asia de sud, nu s-a implicat în conflict. Totuși, atunci când Rusia a amenințat siguranța Constantinopolului, premierul britanic Benjamin Disraeli a cerut Austriei și Germaniei să se alăture britanicilor într-o alianță împotriva rușilor. Aceste manevre diplomatice i-a obligat pe ruși să semneze păcii de la San Stefano. Acest tratat de pace impunea condiții grele Imperiului Otoman: recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului și a autonomiei Bulgariei, instituirea de reforme în Bosnia și Herțegovina și cedarea în favoarea rușilor a Dobrogei și a unei părți a Armeniei. Influența Rusie creștea considerabil în sud-estul Europei prin semnarea acestui tratat de pace. Pentru a limita influența țaristă în regiune, Marile Puteri (în special Regatul Unit) au insistat ca acest tratat să fie revizuit. Congresul de la Berlin a redus în mod semnificativ avantajele obținute de Rusia la sfârșitul războiului.

Tratatul de la Berlin a modificat granițele noilor state independente în favoarea Imperiului Otoman. În plus, Bulgaria a fost împărțită în două state separate, deoarece un stat unit bulgar ar fi asigurat o dominație evidentă a Rusiei în regiune. Prin acest tratat, Bosnia și Herțegovina, deși rămâneau oficial în cadrul Imperiului Otoman, treceau de facto sub controlul Austriei. Insula Cipru a fost cedată de otomani Regatului Unit prin semnarea unei înțelegeri secrete. Manevrele făcute de premierul Disraeli i-au adus acestuia admirația lui Otto von Bismarck, care avea să spună despre el: „Bătrânul evreu, ce bărbat”.

3.4.Croația

În 1918, după Primul Război Mondial, Croația a fost pentru scurt timp inclusă în Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor care și-a declarat independența față de Austro–Ungaria și a co-fondat apoi Regatul Iugoslaviei. Un stat croat independent a existat pentru scurt timp în timpul celui de al Doilea Război Mondial ca stat-marionetă fascist. După război, Croația a devenit membru-fondator și republică federală constituentă a RSF Iugoslavia, sub denumirile de Republica Populară Croația și Republica Socialistă Croația. În iunie 1991, Croația și-a declarat independența, care a intrat în vigoare la 8 octombrie în același an. Războiul de Independență al Croației a durat patru ani după declararea independenței și a fost câștigat.

3.5.Slovenia

În 1848 a apărut un puternic program pentru o Slovenie unită, o dată cu mișcarea „Primăvara popoarelor” în Austria. După prăbușirea Austro-Ungariei în 1918, slovenii au format Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, denumit ulterior (1929) Regatul Iugoslaviei. După refacerea Iugoslaviei la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Slovenia a devenit o parte a Republicii Socialiste Federale Iugoslavia, declarată oficial pe 29 noiembrie 1945. Slovenia modernă s-a format la 25 iunie 1991 după obținerea independenței față de Iugoslavia. Slovenia s-a alăturat NATO pe 29 martie 2004 și Uniunii europene pe 1 mai 2004.

După unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei însăși și nu s-a retras din politica europeană, ci a declanșat o ofensivă politică în spațiul Europei Centrale și de Sud-Est, ceea ce a condus la schimbarea centrului de greutate al Comunității și împingerea lui înspre centrul continentului. „Ofensiva” germană conturează limpede un spațiu geopolitic de influență și control deoarece s-a implicat politic, diplomatic și indirect militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia. De asemenea au fost preluate schimburile economice ale R.D.G. cu fostele țări socialiste în special Ungaria, Cehia și Slovenia.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a determinat schimbări de atitudine față de Rusia în ecuația de putere. În ciuda unei contraofensive rusești pe direcții strategice importante, ea n-a convins marile puteri occidentale că poate să înceapă în Căminul comun european. Analiștii ruși consideră că apariția formelor instituționalizate de scoatere a Federației Ruse din Europa este o mare greșală din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a ocupat din cele mai vechi timpuri „zona pivot”. Stăpânirea „zonei pivot” n-a insemnat în opinia acestora, că Rusia a dominat asupra lumii, ci „înainte de toate a făcut-o pentru propria securitate și îndeplinind, totodată în mod intuitiv parcă rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere geopolitic”.

CAPITOLUL IV.RUSIA ȘI STATELE BALCANICE MEMBRE UE

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, situația politică concretă a statelor independente din spațiul balcanic se prezenta în note destul de simplu de decodat. Hotărârile Congresului de la Berlin (1878), măriseră la patru numărul statelor independente, și anume: pe lângă Grecia – primul stat căreia îi fusese recunoscută independența în 1830 (Conferința de la Londra) – acum mai puteau fi incluse și: România, Serbia și Muntenegru. Dar aspectele se complicau vizibil, o dată cu luarea în calcul și a celorlalte structuri statale existente, scurtcircuitate, cel mai adesea, de puternice doleanțe și revendicări teritoriale. Astfel, spre exemplu, în cazul Bulgariei, Tratatul de la Berlin prevedea doar existența unui Principat autonom, micșorat însă în comparație cu cele hotărâte prin pacea de la San Stefano (când Bulgaria reușise să se întindă până la Marea Egee, înglobând în întregime și Macedonia).

Iar în ceea ce privește problema albaneză, cu toate că în textul tratatului semnat la Berlin nu se prevăzuse crearea unui stat independent albanez, importante mișcări populare – cum a fost cea din 1878 care a condus la înființarea unui comitet secret condus de Abdul Frashëri – i-au impus discutarea în rândul marilor puteri.

Pe plan politic, la începutul secolului XX – statele și popoarele din acest spațiu european se întâlneau în aceleași deziderate naționale. Pe de o parte, desăvâșirea unității statale și eliberare de sub ocupatori, iar pe de alta – recuperare teritorială.

Evenimențial, câteva momente și-au lăsat concret amprenta asupra stării de lucruri de la începutul secolului, conducând, într-o oarecare măsură, către situațiile pe care le rezerva viitorul: 1903 – lovitura de stat din Serbia și răscoala din Macedonia; 1908 – proclamarea independenței Bulgariei; anexarea de către Austro-Ungaria a Bosniei-Herțegovina; răscoala cretană.

Iar din punctul de vedere al sentimentelor dominante – cuvântul de ordine pare a fi rivalitatea acerbă dintre Bulgaria, Serbia și Grecia – surprinse în aceeași confruntare pentru posesia Macedoniei. Totul petrecându-se pe fundalul unei inexistențe de relații externe normale între Grecia, pe de o parte, și România, pe de alta (1905-1911).

Dacă ar fi să propunem o trecere în revistă a ceea ce se petrece, în mare, în aceste patru state independente din regiune, situația ar prinde conotații și mai complicate. Deoarece, este timpul începutului, al formării efective de deprinderi și structuri politice democratice. Este timpul transformărilor, al modernizărilor.

În Muntenegru – figura prințului Nicolae a reprezentat elementul central al puterii. În ciuda unor semne, mai mult sau mai puțin palide, de democratizare (adoptarea unei Constituții și domse, mai ales, peînrudirea sa cu unele dintre principalele case monarhice europene). Aceste visuri de mărire, l-au determinat să se amestece și în problemele balcanice, fie în 1908, pe fundalul crizei bosniace, fie, trei ani mai târziu, în 1911, când mișcarea națională albaneză luase amploare.

În Grecia – cuvântul de ordine pare a fi fost modernizare. Importante împrumuturi alocate de către Comisia Financiară Internațională (1900, 1902, 1907) au permis autorităților să efectueze investiții serioase în domenii de mare interes național (extragerea resurselor subsolului, armată sau căi ferate).

Dacă din punct de vedere economic, situația se prezenta în culorii atât de vii, realitatea politică nu era nici pe departe atât de limpede. În mai 1909, pe un fundal plin de frământări, lua ființă, la Atena, organizația semi-legală Liga Militară, care grupa în sânul său toți militarii nemulțumiți de politica internă și externă dusă de una dintre figurile care începuseră să-și piardă puternic din popularitate – regele George. Doi factori, unul de influență externă, iar celălalt, intern, îl vor salva pe acesta din urmă de la abdicare. Astfel, pe de o parte, a fost vorba de intervenția Franței, iar, pe de alta, numirea în funcția de premier a lui Elefterios Venizelos. Charisma sa politică se va dovedi aproape imediat, cu predilecție prin succesul pe care partidul liberal, creația sa, l-a obținut la alegerile din decembrie 1910 – numai puțin de 300 din cele 354 de locuri ale Parlamentului fiind câștigate de tânăra organizație politică.

Frământarea și instabilitatea politică par a fi trecut și în Serbia. Pe fundalul unor reacții foarte puternice la adresa unui guvern care înfeudase aproape în totalitate politica externă Vienei, iar pe planul politicii interne, scandalul devenise aproape cutumă, organizații politice radicale își fac apariția. Este cazul și al organizației conduse de căpitanul Dimitrievici Dragotin Aspis, Mâna neagră, înființată în 1901 și care este unul dintre actorii principali ai loviturii de stat pentru înlăturarea lui Alexandru Obrenovici, din mai 1903. Asasinarea regelui, proclamarea, în postura de conducător, a lui Petar Karageorge, și revenirea la Constituția adoptată la sfârșitul secolului trecut, în 1888, au împins statul spre noi alianțe și interese, aparținând, cu predilecție, blocului ruso-francez.

Bulgaria, formal stat vasal încă Imperiului Otoman, se impune prin figura regelui Ferdinand care cocheta, politic, atât cu reprezentanții Blocului Puterilor Centrale, cât și cu Rusia (materializată prin semnarea, în 1902, a convenției ruso-bulgare), ținta sa fiind acordarea sprijinului extern pentru anexarea mult râvnitei regiuni a Macedoniei.

Situația de după primul război mondial. Coordonate generale. Se traversa acum timpul „sfărâmării imperiilor”. Crize puternice, precum revoluția rusă, scurtcircuitau nu numai peisajele politice, ci și mecanismele inter-relaționale și decizionale. Este și cazul Poloniei, care se sprijinise până atunci pe relația cu Imperiul țarist și care, o dată cu evenimentele anului 1917, se întoarce către Austro-Ungaria, care dusese până atunci o politică liberală în regiunea Galiției poloneze.

Sau situația complet inversă a trupelor cehe care, în plin război, au trecut de partea contra-revoluției ruse, renunțând la atașarea de tabăra austro-ungară. Pentru alte state însă (cazul Bulgariei sau al Ungariei), revoluția rusă nu a reprezentat decât fie un moment de respiro (pentru prima), fie nu le-a afectat deloc traiectul politic (pentru cea de-a doua).

În schimb, criza austro-ungară pare a fi avut o mai mare rezonanță în sânul comunității est-central europene. Liantul principal al acestei sporite importanțe poate fi dat de puternicele resentimente care măcinau imensul teritoriu: între români, pe de o parte, și unguri și bulgari; între unguri-români, slovaci și slavii de sud; între polonezibieloruși și ucraineni; între slavii de sud – unguri, sârbi și italieni și, în sfârșit, între sârbi – bulgari și croați.

Singuri – doar cehii păreau a face front comun numai împotriva germanismului. Consecințele politice ale primei conflagrații mondiale. Noi cuvinte de ordine: crearea statelor independente, dar și nașterea (renașterea) sentimentelor revanșarde, revizioniste, pe fundalul unor masive pierderi teritoriale.

• Cehoslovacia – produs a numai puțin de trei secole de luptă, dar fără a recupera în întregime teritoriile ce aparținuseră Coroanei Sfântului Wenceslas, în schimb, anexând Slovacia și înaintând astfel spre Budapesta.

• Viitoarea Iugoslavia – pe atunci regatul sârbo-croato-sloven – stat independent;

• Bulgaria – independentă din 1908, dar văduvită acum de cuceririle făcute în detrimentul statelor vecine;

• Ungaria – stat independent, rupt din structura fostului Imperiu Austro-Ungar, pierzând teritorial fostele cuceriri:

− în favoarea Cehoslovaciei: Slovacia și Ucraina subcarpatică;

− în favoarea României: Transilvania și o parte a Banatului;

− în favoarea Iugoslaviei: Croația și o parte a Banatului.

La nivel general, situația statală la nivel macro-european, în ceea ce privește anul 1920, post Versailles, se prezenta astfel: 37 de organisme statale independente, din care 17 monarhii, 14 republici, 1 principat autonom, 1 republică sovietică, 1 regență și 3 orașe declarate ca fiind teritorii libere. Plusul noilor apariții de după primul război mondial concretizându-se la nivelul a 7 republici și 1 monarhie.

La nivel micro-european – sud-est-central european – putem depista unele caracteristici generale (valabile nu numai în ceea ce privește realitatea politică a noilor state independente!):

− apariția de structuri politice cu totul noi sau dezvoltarea celor deja existente, păstrându-se aceleași coordonate, însă pe noi modele;

− introducerea reformelor democratice – cu predilecție, votul universal;

− apariția de noi partide politice – cazul cel mai cunoscut, dar și spectaculos – partidul țărănesc;

− unele organisme parlamentare au jucat și rol de Adunare Constituantă în această primă perioadă de organizare post-belică;

− existența unei opoziții politice – regulă de bază a democratismului – care a funcționat mai mult sau mai puțin palid în noile organisme statale [scală de funcționare: Ungaria↓; România, Cehoslovacia, Polonia (1918-1926)↑];

− impunerea unor regimuri autoritare, pe fundalul general al așanumitei „crize a democratismului”:Ungaria (1919), Bulgaria (1923), Albania (1925), Grecia (1925-1926), Polonia (1926), Iugoslavia (1929)

Și la nivelul conceptului de partid politic – elementul central al activismului sau non-activismului organismului politic – putem depista, în aceeași idee, câțiva itemi caracteristici, și anume:

− în conformitate cu spiritul constituțiilor adoptate în perioada imediat următoare a sfârșitului primului război mondial, partidul politic a fost transformat dintr-un simplu instrument de realizare doar tehnică a alegerilor, într-un factor cu adevărat legitim al vieții politice;

− viabilitatea sistemului de partide a putut conferi, în mod real, un grad de stabilitate sistemului socio-politic, fie prin doleanțele comune propuse: vot universal, reformă agrară, drepturi și libertăți sociale și democratice, fie prin lărgirea eșichierului politic, ce a atins diverse curente politice – liberalism, agrarianism, conservatorism, socialism, naționalism, extremă stângă sau dreaptă;

− datorită, cu predilecție, a susținerii de masă a unor partide, elita politică, simțindu-și amenințată poziția dominantă, a încercat promovarea unei restrângeri a spectrului politic, tinzând spre organisme de tip partid-unic (Ungaria, post 1920; Bulgaria – post 1923; Polonia – post 1926; România – post 1938) sau chiar desființarea în totalitate a partidelor politice (Iugoslavia, post 1929).

4.1.Bulgaria

Bulgaria, formal stat vasal încă Imperiului Otoman, se impune prin figura regelui Ferdinand care cocheta, politic, atât cu reprezentanții Blocului Puterilor Centrale, cât și cu Rusia (materializată prin semnarea, în 1902, a convenției ruso-bulgare), ținta sa fiind acordarea sprijinului extern pentru anexarea mult râvnitei regiuni a Macedoniei.

Trei obstacole majore faceau imposibile schimbarile politice radicale în Bulgaria și România la finele deceniului opt. În primul rând, asemenea Partidelor Comuniste Est-German și Cehoslovac, și spre deosebire de cele polonez și maghiar, Partidul Comunist Bulgar și cel Român, se aflau integral în mâinile unor echipe ce se opuneau oricăror deschideri și contestații. Deși personalități diferite, conducatorii celor doua țări, Todor Iivkov și Nicolae Ceaușescu, aveau în comun vârsta înaintată (78 de ani primul, 71 al doilea, în 1989), uzura la putere (35 de ani Jivkov, 18 ani Ceaușescu), autosuficiența (ambii convinși că, prin geniul lor, creaseră modele de invidiat în materie de socialism) și autoritarismul. Rivalii potențiali au fost îndepărtați treptat în beneficiul adulatorilor sau al membrilor familiei.

Al doilea obstacol ce impiedică o schimbare de genul cehoslovac sau german era lipsa totală de organizare, paralizia timorată a societății civile. În nici una dintre cele două țări nu existau organizații disidente comparabile cu Charta 77 în Cehoslovacia sau cu Forumul Civic în RDG. Pentru ca o mână de bulgari să se mobilizeze, a trebuit să se aștepte până în martie 1988, când s-a înființat „Comitetul de protecție ecologică de la Ruse”, oraș puternic poluat de o uzină românească de îngrășăminte chimice, situată pe malul opus al Dunării.

Condus de personalități cunoscute (actori, pictori, sportivi), Comitetul a fost imediat interzis de politic, însă el a dat un impuls contestării. La începutul lui 1989, s-a înființat o altă asociație, numită Ecoglasnost, ce și-a propus să alerteze populatia asupra pericolelor ce amenință mediul înconjurător. Desigur, lipsa unor structuri disidente nu însemnă absența totală a manifestărilor punctuale – colective sau individuale.

Dar ansamblul populației avea, în ambele țări, un comportament pasiv, care se explică atât prin vicisitudinile istoriei naționale, cât și prin teama de poliția secretă. Abia atunci când puterea celor doi dictatori s-a clătinat, limbile au început să se deziege și populația să-și exprime exasperarea față de atâția nepăsare, greșeli și crime, dar și disprețul adânc pentru conducători. Începând cu anii '80, majoritatea bulgarilor și românilor au devenit conștienți că sistemul merge în gol, că de el beneficiază doar o infima minoritate și că nu poate fi reformat. Deși această conștientizare nu e suficientă în sine pentru a împinge la rebeliune, ea explică bucuria populară atunci când regimul se prăbușește.

Al treilea factor care, face din schimbările bulgară și română cazuri particulare, este indiferența constantă a Occidentului față de soarta acestor țări; atitudine ce contrastează puternic cu interesul arătat altor state est-europene, ca Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia. E de ajuns să comparăm, așa cum a facut Ghislain Garlatti, numărul cărtilor despre Europa de Est aflate în Biblioteca Naționala a Franței (BNF), pentru a evalua acest dezinteres, cel puțin la scara Franței: România se află pe locul patru, după URSS, Polonia și Ungaria, iar Bulgaria pe locuI al șaptelea, înaintea Albaniei. Există de trei ori mai puține cărti la BNF despre România și de șase ori mai puține despre Bulgaria decât despre Polonia. Reflectând aceste tendințe de fond, guvernele occidentale nu s-au interesat efectiv de soarta populațiilor bulgară și română decât odată cu sfârșitul deceniului opt, ca și cum ar fi vrut până atunci să ascundă entuziasmul manifestat față de regimul și de politica lui Ceaușescu din timpul lui Nixon și al lui Charles de Gaulle. În schimb, din rațiuni istorice și strategice, Uniunea Sovietică a privit mult mai atent evoluția situației din cele două țări și s-a implicat, după toate aparențele, în schimbările petrecute acolo, mai ales în Bulgaria.

Istoriografia oficială bulgară desemnează înlocuirea, la 10 noiembrie 1989, a prim-secretarului general al Partidului Comunist, Todor Jivkov, cu ministrul Afacerlior Externe, Petar Mladenov, printr-o expresie mai puțin banală și neutră decât pare a priori „bruscă schimbare”. Acest eveniment, apărut după căderea Zidului Berlinului, i-a surprins doar pe jumătate pe observatori, căci valul revoluționar născut în Polonia părea că va inghlți toate regimurile comuniste est-europene, și îndeosebi pe cel al lui Todor Jivkov, care făcuse de câțiva ani tot mai multe erori politice.

Unele crime comise de serviciile secrete bulgare, cum ar fi asasinarea unor disidenți la Londra, în 1978, și participarea lor probabilă la atentatul împotriva Papei din mai 1981 au indispus regimurile occidentale. Acuzând-o de terorism de stat, trafic de droguri și de arme, Washingtonul își suspendă relațiile cu Bulgaria. În plus, decizia autorităților bulgare din mai 1984 de a obliga partea, musulmană a populației să-și „bulgarizeze” numele de familie a avut efecte dezastruoase atât în interiorul țării, cât și în exterior. Ca represalii, o „mișcare de eliberare națională a turcilor din Bulgaria” a organizat sabotaje și acte de terorism în principalele orașe ale țării (Plovdiv, Varna, Sofia etc.). S-a produs astfel o emigrare masivă a turcofonilor, fapt ce a tensionat relațiile cu Ankara și a displăcut Moscovei. Raporturile cu Uniunea Sovietică s-au deteriorat după venirea lui Gorbaciov la putere. Nu numai că cei doi conducători, care aparțineau unor generații diferite, nu se aflau pe aceeași lungime de undă, cum am văzut, dar noua politică a lui Gorbaciov față de țările satelite a adâncit problemele economice bulgare. Sofia nu mai beneficia acum de schimburi privilegiate cu URSS, ca în epoca Brejnev, când primea la prețuri avantajoue energie, materii prime și subvenții. Statele din CAER trebuiau să adopte mecanismele de piață ale lumii capitaliste. Jivkov a acceptat cu greu această schimbare și a hotărit să se orienteze mai curând spre Vest (în special spre RFG) decât spre Est și să inițieze reforme curajoase, a căror de rezistență a fost, în 1987, „Programul din iulie”. Scopul acestuia era reorganizarea structurilor administrative și politice ale țării (desființarea a 30.000 de posturi de funcționari) și adoptarea unei noi Constituții, care să nu mai facă din partid motorul principal al puterii. Acest program ambițios, care mergea mai repede și mai departe decât perestroika sovietică, l-a neliniștit și 1-a iritat pe Gorbaciov. Cu atât mai mult cu cât, în paralel cu reformele politice, Jivkov demara în grabă o reorganizare a economiei inspirată din experiența lui Deng Xiaoping în China (crearea de zone libere și de societăți pe acțiuni, introducerea unui sector privat pentru întreprinderile cu mai puțin de zece angajați etc.).

Având în vedere exasperarea crescândă a lui Gorbaciov față de acest reformism tardiv și deșănțat, a devenit repede evident că acesta nu ar fi făcut nimic pentru a-1 sprijini și chiar ar fi privit cu plăcere înlăturarea, cu prima ocazie, a lui Todor Jivkov. Un context favorabil unei asemenea eventualități s-a creat, probabil nu întâmplător, la sfârșitul anului 1988 și în cursul celui următor. Până atunci inertă, cu excepția luptei ecologiste, populația s-a trezit din letargie și a îndrăznit să înfrunte puterea de câteva ori. Luând ca atare promisiunea pluralismului politic existentă în „Programul din iulie”, mal mulți intelectuali membri, foști membri sau excluși din Partidul Comunist (ca filozolul Jelio Jelev) au lansat la 3 noiembrie 1988 „Clubul de susținere 11 glasnostului în Bulgaria”. El se declara legal anunța că „își va desfășura activitatea numai pe baza Constituției” și loial, căci sprijinea „Programul din in aceste condiții, autorităților le era dificil să reducă la tăcere noul Club, cu atât mai mult cu cât acesta primise imediat susținerea posturilor de radio occidentale. Cu toate că acțiunea lui a fost tardivă și limitată, Clubul a creat „o atmosferă de mai mare libertate, îndeosebi pentru intelectuali”, și „a pregătit societatea pentru opoziția față de Jivkov” (E. Kalinova, I. Baeva). Totodată, a avut avantajul de a alerta Occidentul asupra situației din țară. În ianuarie 1989, președintele francez Mitterrand participa la un dejun informal cu 12 intelectuali bulgari disidenți. În februarie, o altă inițiativă a confirmat că societatea civilă începea să se organizeze: crearea, la Plovdiv, a unui sindicat independent („Podkrepa”), la inițiativa doctorului Konstantin Trencev. Această accentuare a contestației venite din partea intelighenției, care s-a manifestat cu putere în luna martie a anului următor, la Congresul Uniunilor Tehnice, a fost amplificată printr-o petiție adresată în mai Parlamentului de către 131 de intelectuali, petiție prin care protestau la adresa discriminării minorităților. În special a celei turce. Anunțând, la 29 mai, că turcii sunt liberi să plece, puterea a crezut că pune capăt contestației, însă prin aceasta a declanșat un exod masiv. Peste 300.000 de persoane au părăsit țara în timpul verii, fapt ce a depopulat regiuni întregi din nord-est și sud, a destabilizat economia, a aprins ura dintre bulgari și turci, în sfârșit, a pătat pentru mult timp imaginea statului bulgar în străinătate. A fost un fiasco pentru Todor Jivkov. Gorbaciov a bătut ultimul cui, refuzînd să-1 primească la Moscova.

Un ultim scandal a clătinat definitiv autoritatea dictatorului bulgar. Pe 20 octombrie, în timpul unui Forum ecologic internațional organizat la Sofia, poliția, sub privirile uluite ale presei internaționale, i-a împrăștiat cu brutalitate pe membrii organizației Ecoglasnost. Denunțând erorile acumulate ale lui Jivkov, câteva înalte personalități din partid s-au ințeles în culise să constituie un front opozant în sânul conducerii. Astăzi, putem vedea în fruntea conspirației doi oameni Petar Mladenov, ministru al Afacerilor Externe din 1971, și Andrei Lukanov, membru al Biroului Politic, ambii foarte apropiați de Moscova, unde și-au făcut o parte din studii. Lor li s-au alăturat, cel mai probabil, cei îndepărtați de Jivkov, dar și foști colaboratori, împreună cu președintele Adunării Naționale, S. Todorov. Totul s-a desfășurat repede. La 24 octombrie, într-o scrisoare deschisă adresată Biroului Politic, Mladenov îi reproșa lui Jivkov că „a aruncat țara într-o profundă criză economică, financiară și politică” și că „a izolat Bulgaria de lume (și) chiar de URSS”, și cerea o schimbare. La 9 noiembrie, majoritatea Biroului Politic 1-a obligat pe Jivkov să demisioneze din funcțiile de prim-secretar general al partidului și de președinte al Consiliului de Stat. Mladenov i-a luat locul. A doua zi, pe 10 noiembrie, populația și-a dat frâu liber satisfacției și a invadat străzile Sofiei. Câteva zile mai târziu, opoziția s-a organizat, crezând Uniunea forțelor democratice, sub conducerea lui Jelio Jelev, și a demarat în ianuarie 1990 discuții cu Partidul Comunist asupra procesului de tranziție. Primele alegeri libere au avut loc la 10 și 17 iunie. 0 lună și jumătate mai tîrziu, Jelio Jelev, șeful opoziției, era ales președinte al Bulgariei.

4.2.Grecia

În Grecia – cuvântul de ordine pare a fi fost modernizare. Importante împrumuturi alocate de către Comisia Financiară Internațională (1900, 1902, 1907) au permis autorităților să efectueze investiții serioase în domenii de mare interes național (extragerea resurselor subsolului, armată sau căi ferate). Dacă din punct de vedere economic, situația se prezenta în culorii atât de vii, realitatea politică nu era nici pe departe atât de limpede. În mai 1909, pe un fundal plin de frământări, lua ființă, la Atena, organizația semi-legală Liga Militară, care grupa în sânul său toți militarii nemulțumiți de politica internă și externă dusă de una dintre figurile care începuseră să-și piardă puternic din popularitate – regele George. Doi factori, unul de influență externă, iar celălalt, intern, îl vor salva pe acesta din urmă de la abdicare. Astfel, pe de o parte, a fost vorba de intervenția Franței, iar, pe de alta, numirea în funcția de premier a lui Elefterios Venizelos. Charisma sa politică se va dovedi aproape imediat, cu predilecție prin succesul pe care partidul liberal, creația sa, l-a obținut la alegerile din decembrie 1910 – numai puțin de 300 din cele 354 de locuri ale Parlamentului fiind câștigate de tânăra organizație politică.

Frământarea și instabilitatea politică par a fi trecut și în Serbia. Pe fundalul unor reacții foarte puternice la adresa unui guvern care înfeudase aproape în totalitate politica externă Vienei, iar pe planul politicii interne, scandalul devenise aproape cutumă, organizații politice radicale își fac apariția. Este cazul și al organizației conduse de căpitanul Dimitrievici Dragotin Aspis, Mâna neagră, înființată în 1901 și care este unul dintre actorii principali ai loviturii de stat pentru înlăturarea lui Alexandru Obrenovici, din mai 1903. Asasinarea regelui, proclamarea, în postura de conducător, a lui Petar Karageorge, și revenirea la Constituția adoptată la sfârșitul secolului trecut, în 1888, au împins statul spre noi alianțe și interese, aparținând, cu predilecție, blocului ruso-francez.

După o serie de lovituri de stat, după 1936, viața politică a Greciei a fost dominată de figura lui Ioannis Metaxas, care a instituit, prin conceptul de „a treia civilizație elenă”, un regim cu caractere extrem de speciale. Represiunea, bazată fie pe introducerea stării de asediu, pe dizolvarea Parlamentului sau pe arestarea principalilor lideri politici din opoziție, a reprezentat una dintre coordonatele noului organism statal. Dar și cumularea, în persoana conducătorului (Metaxas – care, în aceeași logică a unui exacerbat cult al personalității devenise „Archios”, lider de necontestat, primul țăran, primul muncitor sau părintele națiunii) a tuturor funcțiilor importante în stat: premier, ministru al Afacerilor Externe, al Războiului și chiar și al Educației (1938-1941).

Nici capitolul ideologic nu a fost uitat în această experiență autoritară: „a treia civilizație elenă” promova naționalismul, anticomunismul și antirepublicanismul și impunea, la capitolul înregimentarea și transformarea corpusului social, fie interzicerea partidelor politice sau a organizațiilor sindicale, fie nașterea unor Organizații Naționale (de tineret, de exemplu), fie înlocuirea structurii încetățenite a Parlamentului cu o Comisie, subordonată total conducătorului.

În perioada postbelică, situația Greciei se prezenta, în linii generale, diferită de cea a celorlalte state din Europa central-estică a momentului; cel puțin în ceea ce privește perioada efectivă a primei faze, respectiv de neutralitate, septembrie 1939 – octombrie 1940. Acesta era momentul, considera clasa politică elenă, a realizării unui inteligent balans diplomatic, orientat din ce în ce mai vizibil spre Occident. În cazul celei de-a doua etape, respectiv cea care a debutat la 28 octombrie 1941, o dată cu atacul Italiei, situația Greciei începea să se asemene cu cea a vecinelor sale.

Moartea generalului Metaxas (29 ianuarie 1941) a oferit, întrucâtva, posibilitatea lui Alexander Koryzis, succesorul său, să încheie un pact cu reprezentanții guvernului de la Londra. Se spera într-un ajutor care să scoată Grecia din impasul unei probabile pierderi a războiului.

Dar ajutorul acordat de către Germania (cel de-al treilea Reich) Italiei mussoliniene conduce, aproape în mod firesc, la catastrofă. La 27 aprilie 1941, Atena era ocupată,regele Georgie II fiind nevoit să se refugieze mai întâi pe teritoriul insulei Creta și apoi la Cairo și Londra, unde ajungea la 20 septembrie 1941. Una dintre instituțiile puternice ale sistemului democratic își trăia ultimele clipe.

Și, pe acest fundal de prăbușire a vechilor valori și structuri politice tradiționale elene, s-a impus necesitatea apariției organizațiilor paralele, de rezistență. Respectiv același fenomen prezentat și în cazurile celorlalte state intrate sub tăvălugul celui de-al doilea război mondial.

Astfel, din momentul ocupării capitalei, aprilie 1941, s-au impus două tipuri de putere în sistemul elen. Pe de o parte puterea formală, reprezentată, în timp scurt, de un guvern înființat la doar câteva zile de la ocuparea capitalei (20 mai 1941). Acest tip de putere, mai ales, datorită sprijinului total acordat de Organizația Politică Național Socialistă, E.S.P.O. (formațiune forjată pe același tipar deja cunoscut în Europa Occidentală) și-a putut menține stabilitatea, în perioada 1941-1943 perindându-se pe la guvernare doar trei cabinete ministeriale.

Celălalt tip de putere – reprezentat de forțele implicate în mișcarea de rezistență s-a organizat după aceleași generale principii recunoscute și în cazurile statelor ce au trecut prin situații similare. În schimb, nota caracteristică a fenomenului de rezistență elen a fost dată de multitudinea organizațiilor locale implicate în luptă. Elementele definitorii: de cele mai multe ori raportarea la conceptul de „front politic”, cuplat însă și cu trimiteri vizibile la istoria națională, în special la perioadele de criză trecute cu brio de eroii eleni. Câteva exemple: în regiunea Epirului una dintre cele mai importante organizații a fost cea a Frontului Patriotic, iar în Peloponez – Noua Eterie Socială și Frontul Național de Eliberare; numele eroului grec de la 1821, Athanasios Diakos, a devenit simbolul unei alte formațiuni reprezentative ale rezistenței, iar organizația cunoscută sub numele de Solidaritatea Națională era formată majoritar din femei, profund implicate în activitatea de rezistență.

Câteva luni mai târziu de la ocuparea capitalei, în vara și, respectiv începutul toamnei anului 1941, își vor face resimțită prezența și alte două organizații importante ale luptei de rezistență elene, cu denumiri însă extrem de apropiate și chiar și rădăcini ideologice asemănătoare, provenind, în mare, din același trunchi muncitoresc: Frontul Național Muncitoresc de Eliberare, în a cărui formare s-au implicat, cu precădere, forțele sindicale din Grecia, E.E.A.M. (16 iulie) și Frontul Național de Eliberare, E.A.M., la a cărui apariție a contribuit, în principal, Partidul Comunist, alături de multe alte organizații politice mai mult sau mai puțin importante ale vechiului spectru politic elen (Partidul Agrarian, Uniunea Popular-Democrată, Partidul Social Democrat, Partidul Socialist, Uniunea Democratică).

Rând pe rând, în lupta de rezistență s-au implicat și elemente provenind din sfera armatei, impunând noi tipuri de lideri și de reacții, de această dată mai puțin politice, în marea majoritate a cazurilor. La sfârșitul anului 1941 (decembrie 1941), se grupau rândurile Armatei Naționale de Eliberare (E.L.A.S.), sub conducerea generalului Stefanos Sarafis, iar în anul următor, Uniunea Națională Democratică Greacă (E.D.E.S.), condusă de generalul Napoleon Zervas și bazânduse pe un puternic sprijin britanic și Mișcarea de Eliberare Națională și Socială (E.K.K.A.), condusă de colonelul Psarros.

Acordul semnat la Mirophillo – Plaka (februarie 1944) a adus și atât de așteptata solidaritate a acestor organisme ale rezistenței, stabilindu-se cu acest prilej, concentrarea atacurilor împotriva forțelor de ocupație și nu între membrii aceiași tabere.

CONCLUZII

Balcanii sunt un tărăm bogat în interpretări ale contrariilor istoriei: din antichitate și până la evenimentele contemporane, totul se explică, se justifică și se soluționează prin referirea la istorie. Aceasta pasiune, pentru istorie și legitimitate istorică în vederea unor scopuri politice nemijlocite este rezultatul unei îndelungate perioade de colectivism, impus mai întâi de lumea musulmană, iar apoi și de comuniști, unde fiecare drept individual era derivat din drepturile colective. Scenele contrastante ale trecutului, fixate într-o viziune locală limitată de orizonturi naționale înguste, se transferă astăzi pe plan politic ca elemente legitime și mobilizatoare ale ideologiei naționale. O asemenea scenă se transmite apoi opiniei publice pe cale mediatică, pentru ca scopurile naționale bine determinate să fie aduse la cunoștință comunității internaționale prin discursul politic al guvernanților.

O constantă a istoriei Rusiei a fost considerarea tuturor vecinilor ca inamici potențial. Rusia este stapanită de frica de încercuire; de aici dorința de a organiza un cordon de-a lungul frontierei. Sufletul rusesc este complicat, situat între pragmatism și fatalism. Dostoievschi scrie în jurnalul sau: „Destinul Rusiei este indiscutabil, paneuropean și indiscutabil panmondial. Rusul este un om al Universului. Rusia trebuie să fie a treia Romă. Rusia nu uită că este și o țară asiatică, nu numai europeană. Un anumit sentiment asiatic trebuie căutat și în psihologia colectivă rusă.El se degaja dintr-un anumit fel de a percepe spațiul. Pentru rus un spațiu este un fel de infinit de cucerit”.

În 1946, Rusia, acum URSS, ajunge la extinderea sa maximă, ocupând teritorii noi ca Ucraina Subcarpatică, Konigsbergul, Insula Șerpilor, insulele Curile, Tuva. Extinzându-și dominația și asupra unor țări independente din centrul și sud-estul Europei, URSS devine a două putere a lumii, Stalin având toate motivele să fie arogant și agresiv chiar față de SUA și să se amestece în politica mondială într-o manieră cu totul specifică celor care mizează numai și numai pe forță.

Rusia sovietizată este la apogeul puterii sale, temută de toate țările lumii, find deținatorul celui mai mare arsenal nuclear și unul din marii exportatori de arme clasice. Este drumul visat de panslaviștii din imperiul rus.

Degringolada Rusiei provocată de destramarea URSS în decembrie 1991 a fost puternică. Dupa o perioada îndelungata de stagnare economică sub comunism, Rusia a trecut printr-o tranziție marcată de fraude și ezitări. Terapia de șoc din perioada Eltan a fost urmată de o degradare economică dezolantă. O mare parte din populația Rusiei ajunge să considere că reforma, revoluția și democrația par sinonime cu sărăcia, haosul și suferința, nu cu libertatea.

Venit la putere în 2000, președintele rus Vladimir Putin a acționat prompt ca să curme revoluția începută de predecesorul său, Boris Eltan. Putin a considerat ca decada 1990-2000 nu a reprezentat o perioadă de tranziție de la dictatura comunistă spre democrație, ci o epocă aberantă de instabilitate politică, de anarhie economică și de destrămare progresivă a autorității statului rus. Întrebat de corespondenții străini despre măsurile drastice impuse de el împotriva structurilor democrate din Rusia, Putin a răspuns că „dacă democrația înseamnă uzurparea statului, atunci noi nu avem nevoie de asemenea democratie”. Într-adevăr, Putin a eliminat centrele de putere care i-ar fi putut îngrădi autoritatea. Putin a decretat ca guvernatorii celor 89 de provincii ale Federatiei Ruse nu vor mai fi aleși de cetățenii respectivi, ci vor fi numiți de către președinte. Aproape două treimi din ruși sunt convinși ca țara lor este încă o mare putere. Ei sunt conștienti că în ultimul deceniu Rusia a avut o evoluție defavorabilă. Dar refuză să accepte că schimbările post-sovietice sunt o derulare ireversibilă a unei perioade post-imperiale și rămân convinși că, inevitabil, țara lor va reveni la statutul dominant anterior.

Daca Putin este aparent calm și adept al democrației gen rusesc, ministrul apărării naționale clamează, în orice ocazie, ca Rusia își va permite să intervină în orice parte a lumii, unde interesele sale sunt în pericol, acolo unde sunt minorități rusești cărora nu li se permite accesul la putere folosind limba rusă ca limba de stat.

Moscova întreține relații strânse și sprijină pe față dictatori locali din Belarusia, Abhazia, Transnistria, Osetia de Sud. La Întrunirea OSCE de la Sofia, din decembrie 2004, ministrul rus de externe Serghei Lavrov, a refuzat orice discutie în legătură cu angajamentele lui Boris Eltan de la Istambul din 1999 de a retrage trupele rusești din Georgia, Moldova și Belarus. La începutul lunii decembrie 2004, Rusia a impus o blocadă împotriva Abhaziei și a oprit aprovizionarea cu energie electricș și a sistat transportul feroviar pentru că alegerile nu au fost câștigate de candidatul prorus.

Există o patură din randul intelectualilor care încearcă să dirijeze poporul rus spre preocupări legate de perfecționarea vieții interne a rușilor, spre asigurarea unui nivel moral și material superior. Aceștia consideră ca rușii trebuie să se ocupe de ei înșiși. Acești gânditori se împart în două grupe, după modul în care văd ridicarea Rusiei.

Una din variante este cea a lui Soljenitin, recent decedat, prezentată de acesta în „Chestiunea rusp la sfârșitul secolului XX” (Editura Anastasia, 1995): „Eforturile noastre trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, făcută cu tragere de inima… Trebuie să ne intre în cap: Transcaucazia să-și urmeze drumul său, Moldova așișderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult.”

Acești gânditori consideră că rușii s-au preocupat prea mult de civilizarea altora și și-au sacrificat timpul, banii, preocupările pentru popoarele periferice ale imperiului rus, în detrimentul interiorului Rusiei, care a rămas în urmă.

Pe plan politic, la începutul secolului XX – statele și popoarele din acest spațiu european se întâlneau în aceleași deziderate naționale. Pe de o parte, desăvâșirea unității statale și eliberare de sub ocupatori, iar pe de alta – recuperare teritorială. Evenimențial, câteva momente și-au lăsat concret amprenta asupra stării de lucruri de la începutul secolului, conducând, într-o oarecare măsură, către situațiile pe care le rezerva viitorul: 1903 – lovitura de stat din Serbia și răscoala din Macedonia; 1908 – proclamarea independenței Bulgariei; anexarea de către AustroUngaria a Bosniei-Herțegovina; răscoala cretană.

Iar din punctul de vedere al sentimentelor dominante – cuvântul de ordine pare a fi rivalitatea acerbă dintre Bulgaria, Serbia și Grecia – surprinse în aceeași confruntare pentru posesia Macedoniei. Totul petrecându-se pe fundalul unei inexistențe de relații externe normale între Grecia, pe de o parte, și România, pe de alta (1905-1911).

BIBLIOGRAFIE

Andraș, Carmen. România și imaginile ei în literatura de călători britanică. Un spațiu de frontieră culturală, Colecția Mundis Imaginalis, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

Anuichi, Silviu. Relațiile bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, în ,,Biserica Ortodoxă Română, XCVII 1979, nr. 7-8;

Batakovic, Dușan T. Cronica de la Kosovo, Traducere din limba sârbă de Maria Mutici și Milurko Vukodinovic, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 1999;

Batakovic, Dușan T. Le passé des territoires Ksovo-Metohija (XVIIIe-XXe siecle), în Balkan Studies, nr. 1/1997;

Carrere d’Encausse, Helene. Imperiul Eurasiei. O istorie a imperiului rus din 1552 până astăzi, Editura Orizonturi, 2009;

Ciachir, Nicolae. Istoria modernă a Serbiei, București, 1974;

Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe. Diplomația europeană în epoca modernă. București, 1984;

Cioroianu, Adrian. Geopolitica Matrioskăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, București, 2009;

Crampton, R.J.. Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea… și după, București, Ed. Curtea Veche, 2002;

Dimaras, C. Teodor. Istoria literaturii neogrecești, București, 1968;

Dobrescu, Paul; Bârgăoanu, Alina. Geopolitica, București, 2001;

Dukes, Paul. Istoria Rusiei 882-1996, Editura All, București, 2009;

Duțu, Alexandru. Ideologia naționalistă și politizarea Ortodoxiei, în Altarul Banatului, an. VII, (serie nouă), nr. 7-8, iulie-septembrie 1996;

Gallagher, Tom. Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului și a păcii, București, Ed. Humanitas, 2006;

Gavrilă, Mariana; Manea, Vasile. Istorie Sinteze, colecția ”Bacalaureat de nota 10”, Editura AULA, Brașov, 2010;

Grămadă, Angela. Monitor Strategic- Analiza evoluției influenței triadei SUA–UE–Rusia în Asia Centrală, încomparație cu Balcanii de Vest, București, Nr. 3-4/2011;

Hlihor, C. Considerații geopolitice după încheierea războiului rece. Evoluții europene, în Strategii (revistă), Academia de Înalte Studii Militare, București, Nr. 3/1998;

Iorga, Nicolae. Bizanț după Bizanț, București, 1972;

Iorga, Nicolae. Istoria statelor balcanice în epoca modernă, Vălenii de Munte, 1913;

Iscru, Gheorghe D. Istoria modernă a României, vol. I, București, 1997;

Jelavich, Barbara. Istoria Balcanilor, vol. I-II, Iași, Institutul European, 2000;

Jivi, Aurel. Patriarhia Ortodoxă Sârbă de la 1920 până în prezent, în Studii Teologice, an. XXII, nr. 5-6/1970;

Kocabașoglu, Uygur. A preview of the British Consular establishment in the nineteenth century ottoman empire, în ,,Revue des études sud-est européennes, tom XXXIII nr. 3-4, 1995;

Lascaris, Michel. Le role des Grecs dans l'instruction serbe sous Carageorges, Athenes, 1933;

Măcriș, Anatol. Conspecte de istorie, Editura Agerpres, București, 2008;

Marples, David R. Rusia în secolul XX, Editura Meteor Press, București, 2014;

Meyendorff, Jean; Biserica Ortodoxă ieri și azi, București, 1996;

Mousset, Jean. La Serbie et son Eglise (1830-1904), Paris, 1938;

Olteanu, Anotoaneta; Balcanicus, Homo. Trăsături ale Mentalității Balcanice, Editura Paideia, București, 2000;

Pavlowitch K., Stevan. Istoria Balcanilor 1804-1945, Iași, Ed. Polirom, 2002;

Prevelakis, Georgios. Balcanii. Cultură și geopolitică, București, Ed. Corint, 2001;

Rămureanu, Ioan; Șesan, Milan; Bodogae, Teodor. Istoria bisericească universală, vol. II, București, 1993;

Riasanovsky, Nicholas V.. O istorie a Rusiei, Institutul European Iași, 2001;

Sava, Ionel Nicu. Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. Școala geopolitică germană, București, 1997;

Soulet, Jean-François. Istoria comparată a statelor comuniste, Iași, Ed. Polirom, 1998;

Soulet, Jean-François. Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Iași, Ed. Polirom, 2008;

Stănescu – Stanciu, Teodora. Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;

Sturdza, Dimitrie. Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol. I, 1391-1881, București, 1900;

Tatakis,Vasile. La philosophie byzantine, Paris, 1949;

Thual, François. Géopolitique de l'Orthodoxie, Paris, 1993;

Todorova, Maria. Balcanii și Balcanismul, traducere de Mihaela Constantinescu și Sofia Oprescu, Editura Humanitas, București, 2000;

Tsourkas, Cleobule. Les premieres influences occidentales dans l'Orient orthodoxe, în Balcania VI, București, 1943;

Voiculescu, Marin. Politologie, partea a II-a, București, 1994;

Ware, Thimothy. L'Eglise des sept conciles. L'Orthodoxie, Bruxelles, 2002;

Wolf, Larry. Inventarea Europei de Est. Harta Civilizației în Epoca Luminilor, traducere, Editura Humanitas, București, 2000.

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/religie/biserica%20ortodoxa%20in%20sud.htm#_ednref18

http://istorie-bacalaureat-manual.ro/cuprins/romania-si-concertul-european.html

http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/1944-in-sudul-europei-comunistii-preiau-singuri-puterea-35066.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Croa%C8%9Bia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Balcanilor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Bosniei_%C8%99i_Her%C8%9Begovinei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Rusiei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Serbia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Slovenia#Istorie

http://www.cespe.ro/index5.2.2.html

http://www.resurseculturale.ro/site/?q=node/101

Rusia si-a reluat abrupt marsul prin Balcani!