Prelungirea Conflictului Dintre Azerbaidjan Si Armenia Amenintare LA Adresa Stabilitatii In Zona Marii Caspice
PRELUNGIREA CONFLICTULUI DINTRE AZERBAIDJAN ȘI ARMENIA – AMENINȚARE LA ADRESA STABILITĂȚII ÎN ZONA MĂRII CASPICE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – INCERCĂRILE COMUNITĂȚII INTERNAȚIONALE DE MEDIERE A CONFLICTULUI
1.1.Scurt istoric
1.2.Influența redusă a OSCE în problema Nagorno-Karabah
1.3.Trilaterala de la SOCI
1.4. Reuniunea de la Kazan
CAPITOLUL 2 – CREȘTEREA PRESIUNII INTERNAȚIONALE PENTRU SEMNAREA PRINCIPIILOR DE BAZĂ
2.1.Vizitele unor actori internaționali importanți în Armenia și Azerbaidjan
2.1.Sărbătorirea a 20 de ani de independență în Nagorno-Karabah
CAPITOLUL 3 – SCHIMBĂRI IMPORTANTE PE SCENA ENERGETICĂ INTERNAȚIONALĂ
3.1. Descoperirea câmpului gazeifer Absheron
3.2. Acordurile energetice între Azerbaidjan și Turcia
CONCLUZII
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
BIBLIOGRAFIE
Pagină albă
PRELUNGIREA CONFLICTULUI DINTRE AZERBAIDJAN ȘI ARMENIA – AMENINȚARE LA ADRESA STABILITĂȚII ÎN ZONA MĂRII CASPICE
INTRODUCERE
Marea Caspică face obiectul unei rivalități din ce în ce mai accentuate între vechile și noile centre geostrategice și reprezintă un areal unde sunt prezente interese politice, strategice și economice ale mai multor țări și nu doar ale celor riverane. În afară de rezervele uriașe de hidrocarburi, Marea Caspică este un coridor de transport trans-continental care leagă, pe de o parte, Asia Mică, Asia Centrală și Caucazul de Sud de Europa, iar pe de altă parte leagă Europa de Asia de Sud-Vest și China. Odată cu descompunerea U.R.S.S. în anul 1991, harta geopolitică a Eurasiei s-a schimbat radical, iar apariția unor noi subiecți în relațiile internaționale a determinat o abordare diferită și personalizată a problemelor regionale. Resursele energetice reprezintă o preocupare de interes major în actuala conjunctură internațională, dimensiunea globală a problemei fiind dată de amploarea fără precedent a solicitării acestora. Prin amplificarea gradului de interdependență a țărilor privind valorificarea lor, au apărut probleme noi și complexe cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor țărilor la resurse în vederea susținerii dezvoltării economice, asigurată direct sau indirect, de petrol și gaze naturale. Prin urmare, resursele naturale energetice, în special cele din arealul Mării Caspice, se află și se vor afla în continuare în centrul deliberărilor și negocierilor vizând stabilirea unor noi alcătuiri a relațiilor interstatale. O problemă care poate influența negativ atât situația de securitate din zona Mării Caspice, cât și pe cea din zona Mării Negre și asupra căreia ne vom apleca în analiza noastră, îl reprezintă conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan. Perspectivele de soluționare a problemelor referitoare la regiunea Nagorno-Karabah sunt la fel de incerte ca și în urmă cu 20 de ani, după incapacitatea președințiilor Armeniei și Azerbaidjanului de a ajunge la o înțelegere atât în cadrul summit-ului OSCE de la Astana din decembrie 2010, cât și pe parcursul întâlnirilor trilaterale prezidate de Federația Rusă. O deschidere reală către dialog a părților poate aduce beneficii și stabilitate în zonă, însă presupune și o implicare mai fermă a comunității internaționale. Dialogul trebuie intensificat în vederea identificării unor soluții reciproc avantajoase, iar un acord al Azerbaidjanului și Armeniei asupra Principiilor de bază reprezintă o condiție esențială pentru soluționarea pașnică a conflictului. În acest context, apreciem că:
Grupul de la Minsk din cadrul OSCE nu are o abordare productivă în soluționarea conflictului dintre Azerbaidjan și Armenia, toate negocierile de până acum finalizându-se doar cu simple declarații
părțile implicate par a nu dori să ajungă la un compromis, iar retorica belicoasă constantă și creșterea progresivă a bugetelor pentru apărare, în special a celui azer, constituie un motiv real de îngrijorare pentru comunitatea internațională deoarece subminează orice efort de identificare a unei soluții pașnice
Rusia, urmărindu-și propriile interese, deși a încercat să medieze conflictul prin organizarea unor întâlniri trilaterale, nu a reușit să convingă cele două țări să coopereze, dar a demonstrat că este lider în regiune și că nu intenționează să renunțe la această poziție.
noul câmp gazeifer descoperit la Absheron va propulsa Azerbaidjanul și mai sus pe scara exportatorilor de gaz la nivel mondial, contrazicând pozițiile scepticilor care se opuneau proiectului Nabucco afirmând că gazul azer nu este suficient pentru umplerea conductei în primele stadii de implementare.
Provocările de securitate din regiunea Nagorno-Karabah ne-au determinat să studiem cu atenție evoluția relațiilor între Azerbaidjan și Armenia în cadrul ultimelor întrevederi, să surprindem intențiile și interesele reale aflate în spatele declarațiilor oficiale, focalizându-ne în special pe rezultatul întâlnirilor între părți și mediatori, luând în considerare totodată pozițiile marilor actori cu interese în zonă. În arhitectura geopolitică și geostrategică actuală, indiferent de poziționarea sau gradul de implicare ale unui stat în problemele regionale, caracterul indivizibil al securității impune un exercițiu comun pentru gestionarea eficientă a principalilor factori de amenințare la adresa climatului regional de stabilitate. În acest spirit trebuie analizate realitățile și tendințele de evoluție în arealul Marea Neagră – Marea Caspică, în vederea asigurării unei armonizări de sistem politic și a unei interoperabilități economice și sociale între statele din vecinătate. Procesele regionale din domeniul securității nu pot fi înțelese decât în relație cu stabilitatea statelor aflate în proximitate, pentru că instabilitatea unei părți a sistemului se transmite în interiorul lui și devine instabilitatea celorlalte.
CAPITOLUL 1 – INCERCĂRILE COMUNITĂȚII INTERNAȚIONALE DE MEDIERE A CONFLICTULUI
1.1.Scurt istoric
Neînțelegerile asupra statutului provinciei separatiste constituie o sursă majoră de conflict între guvernele Armeniei și Azerbaidjanului, pe de o parte, și între Azerbaidjan și conducerea autoproclamatei Republici Nagorno-Karabah, pe de altă parte. Deși Azerbaidjanul și-a asumat controlul regiunii Nagorno-Karabah în 1923, colapsul Uniunii Sovietice a declanșat o reînviere a sentimentelor etnice, ce au fost înăbușite prin mijloace militare. Drept urmare, în anul 1991, s-au dus lupte grele între forțele armene și azere, conflictul permițând forțelor Karabah-armene să preia controlul asupra regiunii și a altor șapte districte din împrejurimi, considerate zone de securitate. După această perioadă nefastă, în regiunea separatistă a început construcția unei entități statale, majoritatea factorilor de decizie din provincie susținând cu convingere necesitatea independenței totale de Azerbaidjan. Începând cu anul 1992, negocierile de pace sunt purtate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE, dar după mai bine de 20 de ani, părțile nu au ajuns încă la un acord în ceea ce privește statutul republicii. (Anexa 1). După negocierile de la Moscova din 4-5 mai 1994 cu delegații CSI, s-a căzut de acord asupra unui protocol de încetare a focului și de desfășurare a unei forțe de menținere a păcii. Pe 27 iulie, acesta a fost extins pe o perioadă nedefinită prin semnarea sa de către miniștrii apărării din Armenia, Azerbaidjan și liderul militar din Nagorno-Karabah. În anul 2004, Grupul de la Minsk a lansat așa-numitul Proces de la Praga, în cadrul căruia miniștrii de externe din Armenia și Azerbaidjan aveau să examineze toate aspectele legate de soluționarea conflictului. În 2006 au început discuțiile asupra unui plan de rezolvare comprehensivă, care stipula printre altele retragerea trupelor armene din jurul regiunii Nagorno-Karabah, acorduri internaționale de securitate interimare asupra teritoriului aflat în dispută și, în final, un referendum care să determine statutul provinciei. Din păcate, nici atunci și nici în prezent, nu s-a ajuns la un consens. Conflictul s-a adâncit urmare ciocnirilor de la graniță, iar în ultima perioadă, Azerbaidjanul și-a reafirmat dreptul de a recuceri Nagorno-Karabah chiar și prin forța armată, eforturile OSCE de mediere fiind de fiecare dată lipsite de rezultate.
1.2.Influența redusă a OSCE în problema Nagorno-Karabah
Summit-ul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa desfășurat in decembrie 2010 la Astana, a accentuat lipsa oricărui progres în procesul de soluționare a conflictului din Nagorno-Karabah. Blocarea negocierilor alimenta, la momentul respectiv, temerile de declanșare a unui război datorită următoarelor aspecte:
deteriorarea completă a încrederii între cele două părți;
escaladarea amenințărilor și retorica militară venită dinspre Azerbaidjan;
creșterea cheltuielilor pentru apărare și achiziții de armament;
creșterea dramatică a numărului de incidente și a numărului de victime de-a lungul liniei de contact dintre cele două armate, loc în care nu există monitori permanenți sau trupe internaționale de menținere a păcii;
pregătirile publice pentru confruntare militară, ambii președinți menționând constant posibilitatea unui conflict armat relansat;
existența unei schimbări de ton în analiza experților, de la soluționarea politică către evaluări ale riscurilor ce apar în scenariile potențiale pentru confruntarea militară.
Evenimentul a demonstrat că Organizația, în general, și Grupul de negociere de la Minsk, în special, exercită o influență redusă asupra părților pentru a reconstrui încrederea și pentru a cădea de acord asupra unei foi de parcurs pentru soluționarea conflictului. Pentru participanții și observatorii summit-ului, înregistrarea unor progrese minime privind situația din Nagorno-Karabah era prioritară întrucât conflictul intrase pe o traiectorie periculoasă care ar fi putut produce reluarea luptelor armate dintre Armenia și Azerbaidjan ale căror regimuri instrumentalizează situația în scopul consolidării puterii pe plan intern.
Declarațiile celor doi șefi de stat au arătat că părțile implicate în conflict nu au făcut niciun progres în legătură cu depășirea dezacordurilor asupra Principiilor de la Madrid, reiterate și actualizate în cadrul Summit-urilor G8 de la Aquila, 2009 și Muskoka, 2010 .(Anexa 2) Cele două țări se află în dezacord asupra calendarului pentru retragerea trupelor armene din teritoriile ocupate, dar mai ales asupra momentului potrivit pentru un referendum privind auto-determinarea în Karabah. Acest din urmă aspect pare să fie, de fapt, principalul domeniu de dispută întrucât Baku nu dorește stabilirea unei anumite date pentru vot. De asemenea, în declarațiile sale publice, liderul azer pretinde că populația predominant armeană ar putea vota numai pentru a determina gradul de autonomie al teritoriului în cadrul Azerbaidjanului, opinie cu care suntem de acord. Dezacordurile dintre cele două state implică un viitor nesigur pentru procesul de negociere, pe fondul căruia unii experți cred că există un risc tot mai mare de izbucnire a unui nou război. Președintele azer face, în mod regulat, referiri publice la cheltuielile ridicate pentru apărare, care în 2011, au atins un nou record de 3.1 miliarde dolari, comparativ cu cele 405 milioane dolari din bugetul forțelor armate ale Armeniei care compensează însă capacitatea militară azeră prin alianța militară reînnoită cu Rusia. Un nou pact de apărare care angajează Moscova pentru furnizarea de armament modern către aliatul său din Caucazul de Sud a fost semnat de cele două națiuni în august 2011, ceea ce ne face să concluzionăm că atât Erevanul, cât și Karabahul cu lidershipul său armean, par să considere războiul foarte posibil.
La Astana, cei doi președinți nu au avut nicio întrevedere, iar discursurile lor au arătat comunității internaționale atât animozitate, cât și neîncredere. Președintele azer a susținut că Armenia ține în loc procesul de negociere și dorește să îl amâne cât mai mult în scopul de a-și consolida controlul asupra teritoriilor ocupate, iar cel armean a acuzat Azerbaidjanul că foloseș Rusia. Un nou pact de apărare care angajează Moscova pentru furnizarea de armament modern către aliatul său din Caucazul de Sud a fost semnat de cele două națiuni în august 2011, ceea ce ne face să concluzionăm că atât Erevanul, cât și Karabahul cu lidershipul său armean, par să considere războiul foarte posibil.
La Astana, cei doi președinți nu au avut nicio întrevedere, iar discursurile lor au arătat comunității internaționale atât animozitate, cât și neîncredere. Președintele azer a susținut că Armenia ține în loc procesul de negociere și dorește să îl amâne cât mai mult în scopul de a-și consolida controlul asupra teritoriilor ocupate, iar cel armean a acuzat Azerbaidjanul că folosește negocierile ca o acoperire pentru pregătirile de război. Acesta a avertizat că, în cazul în care Azerbaidjanul încearcă o soluție militară, Armenia va recunoaște Nagorno-Karabah ca stat independent și îl va apăra în consecință. Statele membre ale OSCE nu au reușit să se pună de acord nici măcar asupra unei declarații finale care ar fi putut preciza câteva măsuri practice pentru viitorul apropiat, acest lucru erodând și mai mult prestigiul Grupului de la Minsk și al Organizației ca mecanisme eficiente pentru prevenirea și soluționarea conflictelor. Credibilitatea OSCE a mai fost subminată și de eșecul de a conveni asupra acordării unor puteri suplimentare pentru președintele în exercițiu, în cazul în care incidentele ar declanșa violențe pe scară largă, iar după Astana, părțile erau mai departe de compromis decât în urmă cu zece ani la Key West. De asemenea, la momentul respectiv, s-a putut nota că Statele Unite nu au alocat prea mult spațiu în agenda de politică externă pentru soluționarea acestui conflict. Recentele declarații ale șefului diplomației americane, Hillary Clinton, conform cărora interesul strategic al SUA se va muta în viitor spre Asia, lasă într-un fel mână liberă Federației Ruse să își exprime punctele de vedere asupra situației din Nagorno-Karabah și cum zona este de interes exclusiv pentru Rusia se poate subînțelege cum vor fi formulate prioritățile acesteia în toate demersurile diplomatice viitoare. De altfel, observând că problema regiunii separatiste nu constituie o prioritate pentru celelalte două state care fac parte din Grupul de la Minsk și încercând să își protejeze cât mai eficient interesele, Rusia a preluat inițiativa de a organiza și prezida mai multe întâlniri trilaterale cu președinții Armeniei și Azerbaidjanului.
1.3.Trilaterala de la SOCI
În martie 2011, președinții Armeniei, Azerbaidjanului și Rusiei se reuneau la Soci pentru o nouă rundă de negocieri în cadrul căreia au fost luate în discuție modalitățile de punere în practică a aspectelor abordate la întâlnirea de la Astrahan din octombrie 2010. Evenimentul, care a avut loc în urma invitației lansate de președintele Federației Ruse, s-a concretizat într-o declarație comună prin care s-a convenit asupra finalizării cât mai rapide a schimbului de prizonieri de război și de rămășițe umane și asupra investigării posibilelor incidente apărute pe linia de demarcație dintre cele două armate, cu participarea reprezentanților Grupului de la Minsk și a președintelui în exercițiu al OSCE. Dorința părților conflictuale de a continua discuțiile în acest cadru denotă faptul că deocamdată se simt avantajate de formatul negocierilor. Totuși întâlnirea nu a produs nici măcar o minimă deblocare a discuțiilor care să conducă la crearea un potențial climat de încredere, cele două măsuri asupra cărora s-a convenit fiind un pas nesemnificativ în contextul întregului conflict. Întrevederea în sine a reprezentat însă o nouă oportunitate pentru mediatorul rus de a-și expune rolul cheie în procesul de soluționare a conflictului. Federația Rusă este interesată de menținerea unor relații bune cu fiecare dintre părți. Președintele rus a dat asigurări omologului azer că nu va utiliza bază militară rusă din Armenia împotriva Azerbaidjanului, iar unul dintre obiectivele întâlnirii de la Soci a fost și acela de a câștiga încrederea liderului azer în acest sens. Așa cum se știe, Tratatul bilateral din 1995 privitor la baza militară rusă din Gyumri, nordul Armeniei, a fost extins de la 25 la 49 de ani, fapt ce provocat o îngrijorare firească oficialităților azere. Pe de altă parte, Moscova se concentrează asupra intensificării cooperării bilaterale cu Baku, încercând să îngreuneze accesul statelor partenere din proiectul Nabucco către resursele de gaz din Azerbaidjan.
Totuși, datorită diferenței de poziție cu privire la principiile de la Madrid care prevăd retrocedarea graduală a teritoriilor ocupate către Azerbaidjan, reîntoarcerea refugiaților, reluarea legăturilor comerciale, garanții de securitate pentru populația din zonă și o posibilă determinare a statutului regiunii Nagorno-Karabah printr-un referendum, nu s-au înregistrat rezultate semnificative. Deși aceste Principii reprezintă o modalitate constructivă de a soluționa conflictul, ele nu sunt decât o oportunitate teoretică pentru o negociere care în fapt reprezintă o ecuație complicată. Mediatorii încurajează cele două părți să înceapă negocierile, însă niciunul nu dorește a afecta propriile relații cu cele două țări. Unii experți sunt de părere că de o bună perioadă, asistăm la acțiuni care conduc spre un conflict armat, iar în cazul în care nu se iau măsuri concrete, recurgerea la acțiuni militare va fi inevitabilă. În opinia noastră însă, Azerbaidjanul nu dorește o confruntare violentă din mai multe motive: economia națională ar fi afectată, relația dintre Baku și Washington este insuficient de solidă și de asemenea, nu trebuie uitată posibilitatea implicării terților și a agravării situației în întreaga regiune. Nici marii investitori în proiectele de infrastructură energetică din Azerbaidjan nu doresc o confruntare militară întrucât le-ar putea afecta serios investițiile! Amenințările și încălcările înțelegerii de încetare a focului de-a lungul liniei de demarcație care au avut loc cu ocazia acestui eveniment, nu reprezintă decât niște modalități de a pune presiune pe comunitatea internațională în scopul obținerii unei implicări mai active și mai consistente în construirea și implementarea unui acord de pace. Este evident că părțile nu pot soluționa singure conflictul întrucât a trecut prea mult timp de la confruntarea inițială, iar tensiunile acumulate sunt mult prea mari. Este însă foarte important și de dorit, ca actorii internaționali cu interese în zonă și cu resurse suficiente pentru a se putea implica, să intervină în mod eficient luând în considerare mai întâi solicitările celor două părți și apoi propriile interese.
Cu ocazia Summit-ului G8 din mai 2011, ce a avut loc în Franța, la Deauville, cei trei președinți din Grupul de la Minsk au făcut o declarație comună referitoare la conflictul din Nagorno–Karabah în care se preciza că „este momentul ca țările implicate să facă pasul decisiv pentru o soluționare pașnică” pentru că numai un acord negociat poate duce la pace, stabilitate, reconciliere și poate deschide noi oportunități pentru dezvoltare și cooperare regională. Declarația comună de la Deauville este primul document în care președinții rus, american și francez pun accent pe dimensiunea temporală atât de necesară soluționării conflictului și este una dintre cele mai importante declarații internaționale făcute după o lungă perioadă de timp, cu referire la regiunea Nagorno – Karabah. Mediatorii au dorit să sublinieze că o întârziere a semnării Principiilor de bază nu ar face decât să ridice semne de întrebare asupra determinării cu care părțile vor să ajungă la un acord și demonstrează că liderii Grupului de la Minsk acordă o mai mare atenție acestui conflict. Menționăm în acest context că, regiunea Nagorno – Karabah și-a exprimat punctul de vedere cu referire la declarația de la Deauville prin vocea președintelui Consiliului de Securitate și Politică Externă. Acesta a solicitat mediatorilor internaționali să facă public un mesaj lipsit de ambiguități adresat Azerbaidjanului prin care să atragă atenția asupra faptului că o continuare a diplomației militare și a pregătirilor pentru război, desfășurate în prezent, nu fac decât să accelereze procesul de recunoaștere internațională a regiunii. Observăm că autoritățile din regiunea Nagorno – Karabah fie nu au înțeles până acum (ceea ce este foarte puțin probabil!), fie ignoră ecuația soluționării conflictului care cuprinde cele două părți aflate în conflict și mediatorii, singurii care deocamdată pot evalua situația din regiune și oferi sprijinul necesar pentru implementarea deciziilor. Regiunea Nagorno – Karabah nu poate impune o soluție și nici procesul medierii în sine nu înseamnă impunerea unei soluții, ci negocierea unui set de principii care să readucă stabilitatea în întreaga zonă. O problema rămasă în dezbatere se referă și la cine este îndrituit să participe la un eventual referendum care să decidă soarta provinciei Nagorno-Karabah, atâta timp cât problema refugiaților azeri expulzați din regiune și din cele 7 districte ocupate ale Azerbaidjanului nu a fost rezolvată precum și dacă referendumul poate lua în considerare formula de secesiune și de unire cu Armenia. De asemenea, o altă dificultate în soluționarea conflictului constă în faptul că oficialii armeni insistă ca Nagorno – Karabah să participe la negocierile de pace ca stat independent, iar autoritățile din regiunea separatistă și-au exprimat dorința de a participa la următoarele runde de negociere. De altfel, oficialii de la Erevan consideră necesară și justificată prezența reprezentanților regiunii Nagorno-Karabah și în faza a doua a soluționării conflictului, cea de redactare a unui acord final de pace. Prin solicitarea făcută de autoritățile din Nagorno-Karabah și de oficialii de la Erevan se poate deduce că aceștia fac presiuni indirecte asupra luării unei decizii referitoare la statutul regiunii, în condițiile în care Baku nu acceptă decât autonomia acesteia ca parte integrantă a Azerbaidjanului. Se mai pune problema și dacă acceptarea unui sens comun pentru principiile de bază este suficientă pentru a face progrese, în condițiile în care tendința fiecărei părți este de a interpreta aceste principii conferindu-le sensul pe care fiecare îl consideră avantajos.
Demersul întregului proces de soluționare se desfășoară dinspre comunitatea internațională spre dimensiunea națională. În absența unui sprijin intern pentru pace, este imperativ necesară seriozitatea mediatorilor și depunerea unor eforturi consistente pentru a-i ajuta pe cei doi președinți să-și reformuleze discursurile și să agreeze soluții de compromis, care să ducă la pacificarea regiunii. Observăm și faptul că situația din Nagorno – Karabah nu s-a bucurat de o mare atenție pe plan internațional, fiind mereu umbrită de alte evenimente (criza financiară la nivel mondial, arsenalul nuclear iranian, primăvara arabă), însă declarația de la Deauville arată ca problema prin complexitatea sa, dată mai ales de importantele resurse energetice azere, a captat atenția marilor actori internaționali. Această Declarația are însă un ton diplomatic și nu denumește cu exactitate părțile aflate în conflict, aspect care a lăsat loc unor interpretări variate. Atât Armenia, cât și Azerbaidjanul au citit în frazele declarației liderilor Grupului de la Minsk ceea ce liderii de la Erevan și Baku ar transmite părții adverse. În opinia noastră, se impune o lectură detașată din partea ambelor țări pentru a putea observa sugestiile și direcția pe care mediatorii le indică pentru rezolvarea pașnică a conflictului din Nagorno – Karabah. De altfel, acest conflict a rămas înghețat atât de mult timp, deoarece niciuna dintre părți nu este cu adevărat interesată de purtarea unui război cu statul vecin. Pe de o parte, Armenia deține controlul regiunii Nagorno – Karabah și a altor șapte teritorii alăturate și este interesată de menținerea acestui status quo. Pe de altă parte, deși Azerbaidjanul are capacitățile necesare să lupte și să elibereze teritoriile ocupate de Armenia, izbucnirea unui război nu este soluția cea mai avantajoasă întrucât în cazul unei confruntări armate, Rusia poate interveni, trimițând trupe în zonă în baza alianței defensive regionale pe care a construit-o de-a lungul timpului cu armenii.
Azerbaidjanul conștientizează probabil ca o intervenție armată a Federației Ruse poate avea o finalitate similară celei din Georgia din 2008. Referitor la această chestiune, menționăm că președintele rus a promulgat în octombrie 2011, două acorduri cu Abhazia și Osetia de Sud privind desfășurarea unor baze militare rusești pe teritoriile acestora pe o perioadă de 49 de ani, cu posibilitatea prelungirii termenului la fiecare 15 ani. În concluzie, odată instalată într-o zonă de interes, Rusia nu mai pleacă!
Semnarea Principiilor de bază ar reprezenta garanția că cele două părți nu vor recurge la război pentru soluționarea conflictului. Pe baza acestor principii s-ar putea construi un acord prin care să se clarifice și situația integrității și suveranității statului azer. Apelul pe care declarația de la Deauville îl face este la soluționare pașnică, iar populația trebuie să susțină această variantă. Prin termenul de „populație” se face referire, în special, la refugiații azeri ce reprezintă 7% din populația totală a Azerbaidjanului pentru care semnarea Principiilor de bază ar fi primul pas spre o viață decentă.(Anexa 3) Conform datelor de la Centrul Internațional de Monitorizare a Persoanelor Strămutate, numărul refugiaților azeri reprezintă unul dintre cele mai mari procente de persoane strămutate pe cap de locuitor din lume. Trebuie să precizăm faptul că ocuparea regiunii Nagorno – Karabah și a teritoriilor alăturate nu a avut efecte pozitive pentru Armenia. Aceasta a fost exclusă din proiectele regionale, nu i se acceptă colaborarea la proiecte și evenimente inițiate de Azerbaidjan, iar relația Turcia a fost extrem de afectată. Azerbaidjanul deține un rol foarte important în dezvoltarea cooperării regionale între Marea Caspică și Caucaz precum și în realizarea proiectelor concentrate pe energie și transporturi. Statul azer face parte din lumea islamică și reprezintă o punte de legătură între Europa și Asia, iar prin această poziție poate contribui la dezvoltarea unui dialog constructiv între cele două civilizații. S-ar putea spune ca importanța Azerbaidjanului în regiune este în creștere exponențială.
La Deauville, liderii Grupului de la Minsk au dat asigurări că, din momentul în care este semnat documentul cu Principiile de Bază, mediatorii sunt pregătiți să monitorizeze respectarea deciziilor, să participe la redactarea unui acord de pace și să ofere sprijinul necesar pentru implementarea acestui acord, alături de partenerii internaționali. Deși cele trei state din Grupul de la Minsk vor să demonstreze o colaborare foarte bună, interesele naționale ale fiecărui mediator pentru resursele naturale din zonă și agendele lor bilaterale cu fiecare dintre părțile aflate în conflict ar putea îngreuna formularea unui acord comun pentru regiunea Nagorno – Karabah, iar din această perspectivă, observăm că soluția finală nu trebuie să satisfacă doar nevoile și interesele Armeniei și Azerbaidjanului, ci și pe cele ale mediatorilor.
1.4. Reuniunea de la Kazan
În iunie 2011, la Kazan, avea loc o nouă reuniune între președinții Rusiei, Armeniei și Azerbaidjanului cu același scop, acela de a debloca negocierile, dar în pofida recentelor presiuni internaționale pentru semnarea Principiilor de bază, părțile nu au ajuns la un acord. Într-un comunicat comun, cei doi președinți au confirmat doar că au ajuns la o „înțelegere reciprocă cu privire la anumite aspecte care permit crearea condițiilor necesare pentru un acord asupra Principiilor de bază. Nici Medvedev și nici cei doi președinți, nu au oferit informații suplimentare, dar odată ajunși în țările lor au detaliat imposibilitatea semnării documentului indicând vinovăția celeilalte părți, acuzațiile venind cu preponderență din partea armeană. Ministrul azer de externe a declarat că Armenia a solicitat concesii prea mari din partea Azerbaidjanului, iar omologul său armean, a afirmat că partea azeră a readus în discuție un set de schimbări de ultim moment referitoare la aspecte asupra cărora se convenise anterior. Observăm că acuzațiile la adresa părții adverse făcute în presa națională, au devenit o obișnuință a mecanismului de negociere, iar declarația comună se înscrie în registrul deja cunoscut al discursului diplomatic cu care ne-au obișnuit cei doi președinți în urma unor astfel de întâlniri. Aceste explicații sunt menite să justifice acțiunile președinților în fața propriilor cetățeni și să lase acestora impresia că nu vor face niciun fel de concesii adversarului pentru soluționarea disputei.
Azerbaidjanul continuă să refuze ideea organizării unui referendum care să stabilească statutul final al regiunii deoarece consideră regiunea Nagorno-Karabah ca parte a teritoriului azer, iar Armenia insistă asupra stabilirii unei date pentru acest referendum, invocând constant precedentul Kosovo. Deși Azerbaidjanul promite acordarea celui mai larg model de autonomie existent în relațiile internaționale, libertățile acestei autonomii sunt limitate de nerecunoașterea dreptului la auto-determinare. Este mult prea devreme pentru a discuta rezultatele unui astfel de referendum, dar este cu atât mai clar de ce se teme Azerbaidjanul: fără întoarcerea refugiaților, ar putea să piardă prin vot ceea ce a pierdut o dată prin forță. În opinia noastră, atâta timp cât problema reîntoarcerii refugiaților nu este rezolvată, legitimitatea oricărui referendum este discutabilă, și este de înțeles de ce regimul de la Baku nu-și asumă această perspectivă.
Nu putem ignora faptul că, deși Grupul de la Minsk este format din Rusia, SUA și Franța, în ultimii ani numai președintele rus a organizat și mediat întâlnirile celor doi lideri, acaparând poziția de conducător al negocierilor, situație în care termenul de „co-președinți” pentru celelalte două țări a rămas fără reprezentare în realitate. Dmitri Medvedev a preluat responsabilitatea acestor negocieri în 2008, după numirea sa în funcția de președinte al Federației Ruse, și a organizat până în prezent nouă întâlniri de acest gen. Așa cum se poate observa însă, numărul mare al întâlnirilor nu a produs și rezultate notabile, iar acest aspect demonstrează lipsa mijloacelor eficiente cu care se confruntă Rusia când se pune problema soluționării unor conflicte din spațiul Comunității Statelor Independente, pe care îl consideră „sfera intereselor sale vitale”. Absența celorlalți „co-președinți” ai Grupului indică o atitudine “tacită” de pasare a răspunderii, dar mai ales a inițiativei către Federația Rusă. Pare a se uita faptul că Rusia este un stat care a „tranșat” recent două conflicte înghețate prin ocuparea unor regiuni aparținând Georgiei și declararea lor drept independente chiar în Caucaz.
Este, așadar, nevoie de un grup de mediatori dispus să depună toate eforturile necesare formulării unor principii pe care Baku și Erevan să le accepte. Acești mediatori ar trebui să ajute părțile în soluționarea conflictului adoptând un ton neutru, imparțial, chiar dacă fiecare urmărește îndeplinirea propriilor interese în zonă. Serzh Sargsyan și Ilham Aliyev sunt conștienți de importanța și de natura acestor interese, dar și de calendarul alegerilor din Occident. Din această perspectivă, refuzul lor de a ajunge la un acord la reuniunea de la Kazan ne arată că aceștia pun interesele naționale mai presus de situația internațională și că nu sunt dispuși să facă concesii în fața unor lideri care, în următoarea perioadă ar putea să nu mai ocupe pozițiile actuale.
Un alt aspect care a împiedicat asumarea unei decizii la Kazan l-a reprezentat politica internă a celor două țări aflate în conflict. În Armenia au fost anunțate mai multe proteste dacă președintele avea să facă concesii la Kazan pentru a ajunge la un acord cu Azerbaidjanul. Serzh Sargsyan nu își permite pierderea regiunii Nagorno-Karabah deoarece victimele războiului dintre 1991 și 1994 ar deveni inutile, iar conflictul ar fi etichetat drept o confruntare absurdă între doi șefi de state vecine. De asemenea, nici Ilham Aliyev, președintele azer, nu dorește o asociere a numelui său cu pierderea irevocabilă a regiunii.
În scopul atenuării îngrijorării opiniei publice internaționale și pentru creșterea interesului comunității internaționale în ceea ce privește dezvoltarea relațiilor cu țările aflate în dispută, acestea din urmă ar trebui să facă tot ceea ce este posibil pentru încetarea violențelor la linia de contact. Concomitent, se impune ca presiunea internațională pentru soluționarea pașnică a conflictului să fie amplificată, indiferent de calendarul negocierilor. Suspiciunile privind posibilitatea reizbucnirii unui conflict în zonă vor fi alimentate în continuare în cazul în care ciocnirile la linia de contact vor continua, iar negocierile nu vor aduce niciun fel de ameliorare a stării relațiilor dintre părți.
CAPITOLUL 2 – CREȘTEREA PRESIUNII INTERNAȚIONALE PENTRU SEMNAREA PRINCIPIILOR DE BAZĂ
2.1.Vizitele unor actori internaționali importanți în Armenia și Azerbaidjan
La sfârșitul lui iunie 2011, asistentul adjunct al Secretarului american al Apărării, a efectuat o vizită în Armenia, agenda întâlnirilor cuprinzând întrevederi cu mai mulți oficiali precum și cu șeful statului. În aceeași perioadă, reprezentantul special al Secretarului General NATO pentru Caucazul de Sud și Asia Centrală s-a deplasat atât în Armenia, cât și Azerbaidjan pentru a susține punctul de vedere al Alianței cu privire la rezolvarea conflictului între cele două țări. De asemenea, la începutul lui iulie, Grupul de la Minsk s-a reunit pentru a discuta rezultatul reuniunii trilaterale de la Kazan, iar ambasadorii Franței, Rusiei, Statelor Unite și Lituaniei (în calitate de reprezentant al președintelui în exercițiu la OSCE) au făcut o declarație comună prin care se solicita părților să nu lase ca diferențele nerezolvate să împiedice semnarea Principiilor de Bază și începerea redactării unui acord de pace. Păstrând aceeași poziție, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate consideră că Baku și Erevan trebuie să-și intensifice eforturile pentru a ajunge la un acord înainte ca prioritățile naționale să preia agenda.
Numărul mare de întrevederi pe care Armenia și Azerbaidjanul le-au avut separat cu actori importanți pe scena internațională denotă interesul acestora pentru problemele ridicate de regiunea Nagorno – Karabah. În opinia noastră, Armenia încearcă să atragă atenția Statelor Unite asupra zonei, nedorind doar consolidarea relațiilor economice bilaterale și o implicare mult mai activă în soluționarea conflictului din Nagorno – Karabah, ci urmărind chiar posibilitatea ca SUA să înlocuiască Rusia în timpul negocierilor mediate de Grupul de la Minsk. Așa cum se poate observa din acțiunile și declarațiile oficialilor armeni, strategia Erevanului este de a stabili relații bune cu fiecare dintre co-președinții Grupului de la Minsk cu scopul de a obține susținere din partea fiecărui mediator pentru propunerile și condițiile sale, iar acest tip de relații contrabalansează în mod firesc retorica belicoasă azeră.
Vizita reprezentatului NATO la Baku a evidențiat o neconcordanță între așteptările pe care le are NATO de la Azerbaidjan și viitoarele intenții de cooperare ale Azerbaidjanului cu Alianța militară. Deși oficialul și-a exprimat dorința intensificării cooperării în anumite domenii ale securității, reprezentantul azer la NATO a declarat că țara sa nu ia în calcul o extindere a cooperării militare în Orientul Mijlociu. În acest context, este legitimă întrebarea Armeniei referitoare la utilitatea dezvoltării dimensiunii armate a Azerbaidjanului, oficialii azeri profitând de orice ocazie pentru a face public faptul că bugetul pentru cheltuielile militare a fost în continuă creștere în ultimii ani, ajungând în prezent să depășească întregul buget național al Armeniei. În ceea ce privește cooperarea cu NATO, noua formulă a IPAP (Planul Individual de Acțiune pentru Parteneriat, lansat în 2005) pe care ambele state o doresc, ar trebui să se bazeze pe unele garanții anterioare venite din partea liderilor de la Baku și Erevan. Realizarea unui prim pas în normalizarea relațiilor dintre cele două state ar reprezenta un argument suficient de puternic pentru a demonstra Organizației Nord-Atlantice că interesele pentru o soluționare pașnică sunt reale și astfel, Armenia și Azerbaidjanul ar fi privite cu mai multă seriozitate și încredere.
Declarația din iulie 2011 a ambasadorilor statelor care au funcția de co-președinți în Grupul de la Minsk are scopul de a reitera disponibilitatea actorilor mediatori de a păstra formula actuală de mediere și de a combate declarațiile apărute imediat după întâlnirea trilaterală de la Kazan, conform cărora eficiența acestui format de negociere era pus sub semnul întrebării. Oricum, în ultimele luni, se observă o creștere a presiunii internaționale asupra celor două părți aflate în conflict, prin accentuarea beneficiilor semnării Principiilor de Bază. În acest sens, NATO și-a exprimat susținerea pentru rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabah în conformitate cu cele trei principii: soluționare pe cale pașnică, dreptul oamenilor la auto-determinare și respectarea integrității teritoriale. Uniunea Europeană a încurajat părțile să profite de orice ocazie care ar putea duce la soluționarea amiabilă a conflictului și a menționat faptul că, odată semnat, acordul poate duce la modernizarea ambelor state. Turcia, un actor deosebit de important în zonă, și-a reafirmat susținerea pentru o rezolvare pașnică a diferendelor, declarând însă că sprijină poziția Azerbaidjanului și va continua dezvoltarea relațiilor cu Baku. Rusia dorește să își mențină influența în regiune din punct de vedere economic și al securității, dar în același timp vrea să fie percepută ca un actor internațional credibil și responsabil. Federația Rusă nu agreează un război în apropierea granițelor sale, mai ales că relațiile strânse pe care le are cu Armenia în domeniul securității ar pune Moscova într-o situație extrem de delicată, iar în vederea organizării Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci din 2014, Moscova are nevoie de toate garanțiile de securitate posibile în regiune. În concluzie, observăm că întreaga comunitate internațională încearcă să convingă țările aflate în conflict că discursurile amenințătoare și negocierile nu fac parte din același registru de soluționare a conflictelor, ci doar împiedică creșterea încrederii în adversar, fapt care atrage amânarea sine die a semnării unui acord.
2.1.Sărbătorirea a 20 de ani de independență în Nagorno-Karabah
În pofida tuturor eforturilor, în luna septembrie a.c., în regiunea separatistă Nagorno-Karabah au avut loc o serie de evenimente care nu prefigurează un viitor optimist pentru negocierile viitoare dintre Armenia și Azerbaidjan și care demonstrează că recomandările comunității internaționale nu sunt luate în considerare decât la nivel declarativ. La începutul lui septembrie a.c., Nagorno-Karabah sărbătorea 20 de ani de la momentul declarației de independență față de Azerbaidjan, la eveniment participând și președintele armean. Menționăm în acest context, că în august „Parlamentul” de la Stepanakert a adoptat o lege prin care aproximativ 20% din totalul prizonierilor aflați pe teritoriul regiunii Nagorno-Karabah urmau să fie eliberați cu ocazia Zilei Independenței, iar pe 18 septembrie au avut loc alegeri pentru autoritățile locale. Departamentul de Stat american a reacționat imediat, respingând ideea de recunoaștere a independenței și reamintind cu aceeași ocazie comunității internaționale că „republica” nu a fost recunoscută de nicio țară. Regimul de încetare a focului a fost încălcat în mai multe puncte de-a lungul liniei de contact dintre Azerbaidjan și Nagorno-Karabah și evenimente similare au avut loc și în săptămâna anterioară evenimentului, conform unui comunicat de presă al „Ministerului Apărării” din Nagorno-Karabah, care acuza partea azeră pentru aceste fapte. Un vehicul aerian fără pilot (UAV) a fost doborât în provincia Martuni, situată în estul regiunii separatiste, iar autoritățile din Nagorno-Karabah au făcut publice câteva fotografii, afirmând că avionul azer se afla într-o misiune de recunoaștere.
În acest context, „președintele” din Nagorno-Karabah, a primit vizita reprezentantului președintelui în exercițiu al OSCE, iar o delegație a Grupului de la Minsk s-a deplasat în regiunea separatistă, unde s-a întâlnit cu liderii părților aflate în conflict pentru a analiza situația după ciocnirile armate, discuțiile concentrându-se asupra viitoarelor etape în soluționarea pașnică a conflictului. Toate aceste evenimente nu au schimbat cu nimic situația regiunii Nagorno-Karabah. Legea amnistierii trebuie corelată cu posibilitatea de a se organiza un referendum prin care locuitorii să-și poată exprima opțiunea față de viitorul statut al regiunii. Prin această lege vor fi grațiați minorii și cei care au de ispășit o pedeapsă de până la trei ani. Sunt favorizați și cei cu pedepse mai lungi, cărora perioada de detenție li s-ar putea reduce cu cel puțin o treime dacă au participat la războiul din perioada 1991-1994 împotriva Azerbaidjanului sau dacă au rude care au fost ucise în acest conflict. Mai mult, organismele locale, responsabile cu aplicarea legii, trebuie să închidă cel puțin 60% din cazurile care nu au fost încă trimise în judecată și să elibereze suspecți ai unor infracțiuni comise înainte de 1 august. Probabil că oficialii de la Stepanakert consideră că, dacă vor exista mai multe voturi în favoarea independenței regiunii, rezultatul va fi mai convingător în ceea ce privește obținerea recunoașterii internaționale din partea mai multor state.
Schimburile de focuri de-a lungul liniei de contact fac parte din comportamentul agresiv pe care părțile îl adoptă înaintea oricărui eveniment de mare importanță pentru Nagorno-Karabah. Acestea ar mai putea reprezenta și o oportunitate pentru fiecare dintre părțile implicate de a atrage atenția că, în lipsa unei soluționări pașnice, există și varianta unui conflict armat. Doborârea unei ținte aeriene nu a mai avut loc din mai 1994, când s-a stabilit un armistițiu între cele două părți, iar prezența avionului-spion pe teritoriul regiunii separatiste reprezintă o încălcare a acordului de încetare a violențelor. De altfel, după aceste evenimente, Nagorno-Karabah și Armenia speră ca OSCE să își extindă misiunea de monitorizare a respectării acordului, dincolo de linia de contact. Incidentul trage semnale de alarmă asupra gradului ridicat de tensiuni acumulate în zonă precum și asupra capacităților militare pe care părțile sunt dispuse să le utilizeze în luptă. Pentru Nagorno-Karabah, doborârea unui UAV a fost o oportunitate de a demonstra că deține echipamentul necesar pentru o asemenea provocare, în măsură să împiedice o intervenție militară azeră în regiunea separatistă. Mai mulți experți au sesizat numărul mare de incidente la linia de contact precum și recurența acestora. Numai anul acesta au avut loc mai mult de 20 de ciocniri, iar statisticile despre victimele din rândul civililor sunt îngrijorătoare. În aceste condiții, semnarea Principiilor de bază este extrem de importantă și de necesară, acesta fiind primul pas care poate duce la încetarea violențelor și la securitatea celor din zonă.
În ceea ce privește poziția comunității internaționale, Azerbaidjanul s-ar putea bucura de susținere din partea unui mai mare număr de state dacă acestea ar fi informate cu corectitudine și exactitate despre demersurile și politica de la Baku în raport cu conflictul din Nagorno-Karabah. Celebrarea independenței și organizarea de alegeri locale sunt gesturi care sfidează demersurile liderului azer și totodată provoacă intensificarea violențelor și încălcarea armistițiului de încetare a focului. De asemenea, cele două evenimente ar trebui să atragă atenția comunității internaționale asupra faptului că regiunea separatistă, sprijinită de Armenia, vede în recunoașterea independenței singura soluție pașnică posibilă, motiv pentru care Azerbaidjanul ar avea o justificare pentru o intervenție armată.
Pe 15 septembrie, Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale de la Washington a organizat o conferință intitulată „20 de ani de independență în Caucazul de Sud: realizări și provocări”. Această conferință a fost gândită de grupul armean din Congres cu scopul reevaluării situației din zonă și a direcțiilor politicii americane în sudul Caucazului. Având în vedere data organizării evenimentului, Ambasadorul american la Baku, a precizat foarte clar că scopul conferinței nu a fost sărbătorirea „independenței republicii” întrucât nici SUA și niciun alt stat nu recunoaște așa-numita „Republică Nagorno-Karabah”. Conferința de la Washington a fost doar un bun prilej pentru a redefini poziția americanilor față de situația din Nagorno-Karabah și de a trece în revistă relațiile pe care SUA le are cu Armenia și Azerbaidjan. Departamentul American al Apărării a precizat că, în Azerbaidjan, se concentrează asupra reformei instituțiilor militare, constituirea unei unități NATO și asigurarea securității infrastructurii energetice, iar în Armenia, pune accent pe pregătirea pentru operațiunile de menținere a păcii, reforma militară și perfecționarea personalului militar. Zona de sud a Caucazului este importantă pentru securitatea americană din următoarele motive: poziția geografică, vecinătatea cu Iranul, posibilitatea trupelor armate de a se deplasa către Afganistan, contribuția statelor din regiune la misiunea ISAF, furnizarea de resurse naturale și existența coridorului de transport al acestor resurse. SUA recunoaște rolul important al Rusiei în Caucaz, dar nu se simte „confortabil” cu influența acesteia în regiune. La nivel declarativ, cel puțin, politica americană nu urmărește excluderea Federației Ruse din zona Caucazului, dar diminuarea influenței rusești asupra Armeniei și Azerbaidjanului este prioritară. Caucazul de Sud este situat la intersecția intereselor a trei mari puteri regionale: Rusia, Turcia și Iran. Mai mulți experți au atras atenția asupra faptului că Iranul și Turcia iau în calcul o prezență redusă a SUA în Caucaz după 2014, ceea ce înseamnă că golul lăsat de SUA ar putea fi umplut de cele două state. Tocmai de aceea, Statele Unite conștientizează necesitatea unei prezențe active în zonă prin care să își poată urmări interesele de securitate și stabilitate. Dacă poziția Iranului este în favoarea solicitărilor Armeniei, Turcia s-a arătat încă din 1993, un susținător al Azerbaidjanului. Deși Armenia a încercat normalizarea relațiilor cu Turcia prin ratificarea unor protocoale înainte de a avea o soluție clară și definitivă pentru conflictul din Nagorno-Karabah, Ankara a declarat că dezvoltarea unor relații de cooperare cu Erevanul depinde de soluționarea problemei din regiunea separatistă.
Rusia joacă rolul unei umbrele protectoare pentru Erevan, iar dacă nu ar oferi susținere Armeniei, și-ar pierde credibilitatea și poziția în Caucazul de Sud. Federația Rusă se arată dispusă să medieze în continuare negocierile din poziția de co-președinte al Grupului de la Minsk urmărindu-și strict interesele. În primul rând, Moscova acționează constant în vederea blocării avansării subiectului Nagorno-Karabah pe agenda forurilor internaționale precum ONU, evoluțiile de până acum demonstrând că demersul Azerbaidjanului a fost susținut doar de 39 de state din totalul actual de 193. În al doilea rând, Moscova dorește ca Armenia să își limiteze cooperarea cu NATO sau cu alte structuri militare occidentale, deși ministrul armean de externe a explicat că deciziile de la Erevan în ceea ce privește relația Armenia – NATO sunt influențate de tendințele de evoluție din zonă, adică de încercările Georgiei și Azerbaidjanului de a se apropia cât mai mult de Alianța Nord-Atlantică. Chiar și în aceste condiții, Rusia a accentuat ideea că, pentru Armenia, statutul de membru al CSTO este o garanție sigură a securității, mai ales în ceea ce privește conflictul din Nagorno-Karabah. În vederea obținerii unui vot pozitiv din partea unui număr mai mare de țări, oficialii de la Baku ar trebui să continue dialogul cu statele care ar putea vota pentru documentele propuse de Azerbaidjan în cadrul Adunării Generale ONU. În acest sens, este necesară identificarea acelor state care s-au abținut anterior și informarea acestora despre realitatea din teritoriu, despre viitoarele propuneri pe care Azerbaidjanul intenționează să le facă precum și despre importanța susținerii internaționale în vederea soluționării pașnice cât mai rapide a conflictului din Nagorno-Karabah. În paralel, este necesară menținerea dialogului și continuarea relațiilor diplomatice statele care și-au manifestat deja susținerea pentru propunerea azeră. De asemenea, trebuie formulată foarte clar definiția teritoriului național pentru a demonta afirmațiile nefondate ale unor oficiali armeni care au declarat că Azerbaidjanul este recunoscut de comunitatea internațională fără ca regiunea Nagorno-Karabah să fie inclusă în teritoriul său național.
Evoluțiile din zonă se pot desfășura în două direcții: fie se reiau întâlnirile pentru negocierea Principiilor de bază și identificarea unor formulări comune pentru punctele asupra cărora nu s-a ajuns încă la niciun consens, fie va izbucni un conflict militar. Din punct de vedere al urmărilor unui război, nici Rusia și nici celelalte puteri occidentale nu doresc recurgerea la forța armată pentru soluționarea conflictului. Statele care depind de resursele naturale furnizate de Azerbaidjan s-ar putea confrunta cu sistarea livrărilor, situație care le-ar afecta economiile naționale, iar Rusia s-ar confrunta în mod sigur cu un mare val de refugiați. Președintele rus a declarat că, în discuțiile sale cu președinții Armeniei și Azerbaidjanului, aceștia au precizat că negocierile interminabile sunt de preferat unui război, fie el și de câteva zile. Astfel, în opinia noastră și în pofida presiunilor internaționale, cel mai probabil, aceasta va fi modalitatea în care vor decurge lucrurile pentru o perioadă destul de lungă de timp.
CAPITOLUL 3 – SCHIMBĂRI IMPORTANTE PE SCENA ENERGETICĂ INTERNAȚIONALĂ
3.1. Descoperirea câmpului gazeifer Absheron
Într-un discurs adresat națiunii, președintele azer a anunțat descoperirea unui nou câmp gazeifer care ar urma să propulseze Azerbaidjanul și mai sus pe scara exportatorilor de gaz la nivel mondial. Pe 9 septembrie a.c., reprezentanți ai companiilor SOCAR, compania națională energetică a Azerbaidjanului, și Total, companie franceză, au anunțat descoperirea câmpului gazeifer off-shore Absheron. (Anexa 4) Conform rapoartelor preliminare emise de compania Total, câmpul ar avea o capacitate de aproximativ 350 de mld mc de gaz. Rezervele sunt situate în partea nordică a câmpului, la 6500 de metri sub fundul mării, într-o apă adâncă de 500 de metri. Proiectul Absheron a fost inițiat în 1997 de către SOCAR, Chevron-Texaco – ca operator – și compania franceză Total, la momentul respectiv fiind semnat și un contract de explorare și dezvoltare. Cu toate acestea, după forarea în mai multe zone, nu au fost găsite rezerve care să fie atractive din punct de vedere comercial și care să motiveze continuarea lucrărilor și în 2005 proiectul a fost abandonat, contractul cu cele două companii fiind anulat. Compania Total s-a întors la Absheron în 2008, semnând un contract de explorare și dezvoltare și unul de cotă-parte cu SOCAR. De altfel, Compania franceză Total este implicată în mai multe proiecte din Azerbaidjan inclusiv Shah Deniz, conducta BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum) și BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) ca acționar minoritar. Acționarii proiectului sunt SOCAR și Total, cu câte 40 de procente fiecare, și Gaz de France Suez cu 20 de procente. De asemenea, trebuie menționat că, deși anunțul a fost făcut în luna septembrie, lucrările de forare au fost demarate în luna ianuarie 2011.
Când discutăm despre un proiect de o asemenea anvergură, delimitarea tuturor componentelor pe care le conține devine dificilă. Ne putem da seama de grandoarea descoperirii din faptul că președintele Alyiev, președinte al unei țări în care gazul este extrem de abundent, a ținut un discurs public prin care să anunțe evenimentul. Acesta este într-adevăr de bun augur întrucât descoperirea câmpului de la Absheron ridică rezervele de gaz ale Azerbaidjanului la aproximativ 2,5 trilioane de metri cubi de gaz. Capacitatea de export a țării va ajunge la 30 mld mc începând cu 2012 numai din câmpurile existente, iar câmpul de la Absheron va majora considerabil această cifră. Anunțul în sine are capacitatea de a atrage investitori globali deoarece noile cantități anunțate de Baku măresc semnificativ flexibilitatea Azerbaidjanului de a se angaja în proiecte de export. Credibilitatea unui astfel de proiect este dată și de un termen realist în care un astfel de câmp gazeifer ar deveni complet operațional și care, conform SOCAR s-ar putea situa undeva între 2015 și 2022, în funcție de complexitatea geologică și de disponibilitatea frezelor. Pe malurile Mării Caspice, frezele necesare pentru forarea unui asemenea puț sunt extrem de solicitate, iar disponibilitatea acestora este o componentă care trebuie luată în calcul când se realizează orarul proiectului.
Dacă importanța economică a descoperirii este mai mult decât evidentă, de beneficiile implementării sale profitând atât Azerbaidjanul, cât și partenerii internaționali – care odată cu creșterea volumului de exporturi ar putea achiziționa gazul la un preț mai mic – avantajele politice necesită și ele o atenție deosebită. Implicațiile pe care le comportă descoperirea unui câmp cu resurse deosebit de valoroase sunt multiple, iar ascendentul economic poate și cel mai probabil va fi folosit ca armă politică. Ținând cont de faptul că Franța deține unul dintre cele trei fotolii de Președinte al Grupului de la Minsk, iar compania Total la care statul francez deține 5 procente este acționar principal în Absheron, este evident că interesele vor transcende scena economică.
Cu toate acestea, cel mai important aspect al descoperirii câmpului gazeifer este cel strategic care, paradoxal, este semnificativ în primul rând pentru partenerii externi ai țării și mai apoi pentru Baku. În acest context, facem referire la proiectul Nabucco, care deși este un proiect regional are o serie de implicații globale. Odată cu descoperirea de la Absheron, încrederea în viabilitatea proiectului propus de Europa crește substanțial deoarece la masa discuțiilor este adus un volum de gaz ce trebuia dobândit printr-o serie de artificii politice. Referirea este făcută evident la Turkmenistan, un alt exportator major de resurse energetice care și-a manifestat interesul de a participa la proiectul Nabucco, dar ale cărui opțiuni politice sunt încă neclare. Influența Rusiei în regiune este considerabilă, iar Turkmenistanul încă face parte din „sfera Moscovei de interese privilegiate”, ceea ce îl fac labil din punct de vedere politic. În acest caz, dacă dintr-un motiv sau altul această țară ar deveni „indisponibilă” din punct de vedere politic, există siguranța că aprovizionarea cu gaz pentru proiectul Nabucco poate fi făcută în totalitate de Azerbaidjan. Această perspectivă schimbă total balanța în regiunea Mării Caspice și este un element deosebit de important, atât pentru Europa cât și pentru Rusia. Astfel, odată cu descoperirea acestei resurse majore, ascendentul politic și pârghiile coercitive folosite de Moscova în regiune devin redundante, iar riscurile politice reprezentate de o țară precum Turkmenistanul sunt reduse considerabil.
Țările UE sunt, în acest moment, dependente în proporție de aproximativ 70% de gazul importat din Federația Rusă, iar proiectul Nabucco ar putea înjumătăți această cifră. Conducta Nabucco va livra la capacitate maximă aproximativ 30 mld mc anual din care 15 mld mc vor fi importați din câmpul gazeifer Shah Deniz II pe care Azerbaidjanul îl dezvoltă în acest moment alături de British Petroleum. Cealaltă jumătate a debitului total al conductei europene urmează să fie completată din livrările din Turkmenistan și Irak, conform susținătorilor Nabucco. Cu toate acestea, acești furnizori nu numai că nu sunt încă ferm angajați în proiect, dar au și un grad de instabilitate politică care ridică gradul de risc. Astfel, dacă luăm în considerare capacitatea de export a Azerbaidjanului, care începând cu 2020 va fi de aproximativ 50-60 mld mc, datorită descoperirii de la Absheron, observăm că Baku ar putea deveni principalul partener energetic al Bruxelles-ului. Mai mult, cantitatea de gaz care rămâne neatribuită din partea Azerbaidjanului ar fi suficientă pentru a suplimenta exporturile către Europa, scăzând și mai mult monopolul rusesc. Mai exact, este vorba de aproximativ 25 de mld mc de gaz a căror existența ar putea motiva începerea unui proiect Nabucco II, spre exemplu.
Toate aceste elemente sunt luate în considerare de UE, care începe să facă pași în direcția construirii unei politici energetice comune. Într-o succesiune rapidă, Uniunea Europeană a adoptat o serie de documente care reprezintă baza unor evoluții majore în îndeplinirea țelurilor energetice ale Bruxelles-ului. UE a decis începerea negocierilor cu Turkmenistan-ul pentru resursele de gaz pe care această țara s-a angajat, deocamdată neoficial, să le livreze. Un alt document adoptat de către forul european are menirea de a îmbunătăți transparența acordurilor energetice bilaterale cu terții, în speță cu Gazprom. În acest context, Bruxelles-ul a desemnat o comisie care să se ocupe, începând cu data de 12 septembrie a.c., de negocierile cu Azerbaidjanul și Turkmenistanul în vederea semnării unui acord legal de aprovizionare cu energie. Acordul ar trebui să creeze cadrul legal pentru construcția unei conducte trans-Caspice care să se lege la infrastructura existentă ce va deveni Coridorul Sudic. În orice caz, este pentru prima dată când instituții ale UE decid să negocieze pentru țările din comunitate ca un colectiv! Implicarea Bruxelles-ului ca entitate crește încrederea în proiectul Nabucco, demonstrând susținerea politică care poate ajuta la încheierea cât mai grabnică a unui acord. Mai mult, parteneriatul politic cu UE ar putea să reprezinte o garanție împotriva eventualelor presiuni exercitate de Moscova asupra Azerbaidjanului și Turkmenistanului. Așa cum era de așteptat, inițiativele europene sunt privite cu mare nemulțumire de Kremlin, care a ținut să le contracareze folosind o serie de argumente conform cărora o conductă trans-caspică sau orice proiect de asemenea anvergură nu poate fi implementat fără acordul celor cinci țări riverane și că derularea sa ar fi periculoasă din punct de vedere al mediului. Rusia apreciază proiectul conductei trans-Caspice ca fiind unul politic și consideră UE un actor exterior care nu ar trebui să intervină în regiunea Mării Caspice. De altfel, Moscova încearcă să se erijeze în purtătorul de cuvânt al celor cinci țări riverane bazându-se pe rezoluțiile adoptate la summit-urile Caspice din 2007 de la Teheran și din 2010 de la Baku.
Ca și în alte situații, interpretările Kremlinului sunt unilaterale, Azerbaidjanul fiind primul stat riveran care de mai mulți ani a susținut ideea conform căreia două țări ce au ieșire la bazinul caspic ar putea construi o conductă împreună, poziție susținută și de Turkmenistan și Kazahstan, însă într-un mod mai puțin vocal. Aceste declarații nu au descurajat însă Rusia, care insistă asupra „fabricării” unui competitor pentru Nabucco. Astfel, pe 16 septembrie la Soci, în prezența premierului rus, a avut loc semnarea acordului pentru proiectul South Stream, principalul competitor al proiectului european Nabucco, care promitea să fie capodopera energetică a Rusiei contemporane. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că nici la forumul de la Soci din 16 septembrie și nici cu alte ocazii oficialii guvernului rus nu au menționat vreo sursă de finanțare. Mai mult, în pofida neidentificării unei surse viabile de gaz, Moscova continuă să susțină că gazoductul va transporta aproximativ 63 de mld mc de gaz anual. Toate aceste elemente nu fac decât să evidențieze adevăratul scop al proiectului, acela de a preveni construcția gazoductului Nabucco.
Trebuie totuși avut în vedere că orice eșec al Moscovei de a acționa asupra aliaților săi clasici precum Turkmenistanul ar putea duce la încercarea de a exercita presiuni politice asupra altor țări precum Azerbaidjanul sau chiar țări membre ale UE. Dacă în cazul UE folosirea resurselor energetice ca armă politică ar fi o opțiune, care în fapt nu ar face decât să confere mai multă determinare, în cazul Azerbaidjanului, problema enclavei Nagorno-Karabah este un element asupra căruia Moscova are puterea să acționeze într-un mod nefericit.
3.2. Acordurile energetice între Azerbaidjan și Turcia
Pe 25 octombrie a.c., în timpul vizitei președintelui Ilham Aliev în Turcia, liderii de la Baku și Ankara au semnat mai multe acorduri privind livrările de gaz azer către Turcia, având ca destinație finală Uniunea Europeană. Acordurile vizează varii domenii, însă puse laolaltă ele redau dimensiunea strategică a relației dintre cele două state. Vorbim astfel despre o redefinire geopolitică a regiunii, a cărei importanță excede cu mult interesele de natură bilaterală ale protagoniștilor. Europa este un beneficiar direct al noii configurații, în primul rând prin apropierea de acel deziderat strategic, ce vizează reducerea dependenței energetice de Federația Rusă. Acordul stipulează cantitățile și prețurile la care gazul azer va fi livrat către Turcia până în 2017, precum și detalii despre cantitățile și tarifele pe care Turcia le va percepe ca țară de tranzit a hidrocarburilor ce vor avea ca destinație finală piața europeană. Aceste din urmă prevederi se referă la perioada de după 2017, când producția va fi sporită substanțial ca urmare a operaționalizării exploatării Shah Deniz, faza a doua. De asemenea, Azerbaidjanul își poate asuma rolul de țară de tranzit pentru gazul turkmen, al cărui acces către piața vestică este blocat de Federația Rusă. Joncțiunea transcaspică a gazului Turkmen cu infrastructura azeră ar însemna fără îndoială o lovitură teribilă aplicată monopolului rus. Relația Baku – Ankara are rădăcini istorice solide, oficialii ambelor state evocând relația în termenii “două țări, o singură națiune”. Relația a traversat și câteva momente glaciale, pe fondul poziționării Ankarei în raport cu aspecte ale conflictului din Nagorno-Karabah. În 1993, în perioada ostilităților, Turcia a închis granițele cu Armenia și a întrerupt orice legături diplomatice cu aceasta, poziționându-se vădit de partea Azerbaidjanului. Venirea formațiunii AKP la putere a însemnat totodată adoptarea politicii “zero probleme cu vecinii”, fapt ce a condus la o încercare de dezghețare a relațiilor cu Armenia, mișcare evident dezagreată profund de Baku care fost extrem de iritat de nerespectarea de către Turcia a înțelegerii privind păstrarea statu-quo-lui din 1993 (granițe închise și relații diplomatice suspendate) până ce subiectul nu va fi fost tranșat. În 2009, președintele turc, Abdullah Gul a efectuat o vizită la Erevan în cadrul căreia Miniștrii de Externe ai celor două state au semnat un acord ce a rescris bazele cooperării diplomatice dintre cele două state, urmat de redeschiderea granițelor. Acesta a fost unul dintre momentele de retrogradare a relației turco-azere, ale cărei efecte nefaste au lezat în egală măsură și interesele energetice ale Uniunii Europene.
Acordul semnat de Aliev și Erdogan încheie o perioadă tensionată deschisă de tentativele de încălzirea relațiilor turco-armene și de disputele privind prețurile și condițiile de tranzit ale gazului azer prin Turcia. Documentul prevede așezarea într-un cadru formalizat viitoarea relație energetică dintre cele două țări, respectiv exportul gazului azer către Europa, via Turcia, iar prin semnarea sa, Azerbaidjanul a înlăturat ultima piedică în calea realizării unor proiecte energetice de anvergură.
Dacă faptele vor urma cu fidelitate forma stipulată pe hârtie, putem afirma cu încredere că acordul este unul de proporții istorice. Securitatea Energetică a devenit un concept a cărui relevanță crește de la un an la altul, iar proaspătul acord redefinește întocmai această perspectivă. În materie de preț, Gazprom-ul, principalul furnizor de gaz pentru Europa, practică o politică diferențiată în funcție de client, atitudine de care doar unele puteri europene beneficiază, astfel că nevoia de diversificare a rutelor și surselor de aprovizionare, ca element cardinal al securității energetice, a devenit imperativă. Amintindu-ne de criza gazului din 2009, cu Rusia și Ucraina în rolurile principale, iar statele europene spectatoare și victime colaterale, este inutil a mai face o retorică a importanței pe care o prezintă acest demers. Practicarea unor prețuri diferențiate reprezintă pe fond un atentat la securitatea energetică a fiecărei țări membră a Uniunii Europene care nu se află în grațiile Gazprom-ului. Astfel, ramificațiile și implicațiile acordului din 25 octombrie sunt extrem de vaste, iar elementele esențiale ce pot fi puse într-o relație directă cu acesta sunt: demararea investițională a proiectului de exploatare a zăcământului Shah Deniz faza a doua și asigurarea gazului necesar pentru unul dintre marile proiecte europene ce va transporta resursele bazinul caspic către bătrânul continent. Câmpul gazeifer Shah Deniz operat de consorțiul British Petroleum are în momentul de față undă verde pentru a demara imensa investiție, cifrată undeva la 20 de miliarde de dolari. În acest context, documentul stipulează dublarea practic a celor 6 miliarde metri cubi de gaze pe care Azerbaidjanul le livrează în momentul de față Turciei, însă operaționalizarea celei de-a doua faze de exploatare a Shah Deniz va însemna livrarea unui volum de 10 miliarde de metri cubi anual către Europa, Turcia având doar calitatea de stat tranzitat. Aceasta este doar o fază incipientă a demersului, întrucât etapa de vârf a proiectului prevede livrarea unei cantități totale de 50 miliarde metri cubi de gaz anual. Colosalul volum ar urma să fie asigurat prin exploatarea zăcămintelor off-shore Umid, Absheron și Shafag-Asiman, o asemenea capacitate urmând a fi atinsă nu mai devreme de 2025. Gazele ar trebui să ajungă în Azerbaidjan via Georgia, fie prin utilizarea infrastructurii companiei de stat turce Botas, fie prin construirea unei noi conducte care să traverseze Turcia și care să fie destinată strict tranzitului de gaz din Azerbaidjan. Acest aspect rămâne a fi discutat și negociat de către cei doi parteneri, întrucât există neînțelegeri în privința pierderilor reclamate de Ankara pe rețeaua Baku-Tibilisi-Ceyhan. Există analize care acordă o importanță deosebită acestui episod, din pricina căruia se pare că a fost amânat chiar acordul curent. Prevederile contractuale erau oarecum defavorabile Turciei, în sarcina căreia cădeau pierderile survenite în transport, astfel că parafarea recentului document vine și în contextul obținerii unor clauze compensatorii din partea azerilor.
În orice caz, după anul 2017 va trebui operaționalizată o nouă rețea de transport întrucât actualul gazoduct nu va mai avea capacitatea fizică să preia întregul flux, nemaipunând la socoteală o eventuală intrare a Turkmenistanului în peisaj. De altfel președintele companiei SOCAR a evocat recent oportunitatea demarării unui studiu de fezabilitate care să stabilească termenii de edificare a unui astfel de gazoduct. Miza reală este însă legată de proiectul prin intermediul căruia resursele vor ajunge până în centrul Europei.
Din punct de vedere politic nu se întrevede nici un element capabil să tulbure efectele acordului turco-azer. Relația este atât de strânsă încât poziția Turciei față de conflictul din Nagorno-Karabah, a căpătat note pătimașe. O declarație recentă a premierului turc, în acest sens, este mai mult decât edificatoare: “Turcia va rezista umăr la umăr alături de Azerbaidjan până ce ocupația Karabahului va lua sfârșit”. Menționăm că procesul de normalizare a relațiilor diplomatice Ankara – Erevan a fost sistat imediat ce Azerbaidjanul a exprimat obiecții. Putem pune această atitudine pe seama stării de euforie și poate a unui efort de ultim moment în vederea încheierii acestui acord, însă pe termen mediu și lung este evident faptul că de ameliorarea relațiilor Turciei cu Armenia, depinde de procesul de soluționare a conflictului. Pe măsură ce aspirația Turciei de a deveni un nod energetic capătă contur, crește semnificativ și relevanța acestei țări la nivel regional și european. Relația Baku-Ankara revine, iată, la statutul de Parteneriat Strategic, constituind un pol de stabilitate în zona Marii Caspice, la care Occidentul nu va cumpăni să se racordeze.
CONCLUZII
Faptul că Armenia a încălcat integritatea teritorială a Azerbaidjanului încălcând implicit normele dreptului internațional reprezintă o realitate. De altfel, Armenia nu respectă nici cele patru rezoluții ONU adoptate în 1993, cu referire la retragerea trupelor din teritoriile azere. Din acest punct de vedere, retorica belicoasă a oficialităților azere poate fi înțeleasă în condițiile în care o parte din teritoriul țării este ocupat și aproape 600000 de refugiați azeri trăiesc de 20 de ani în locuințe temporare.
Se observă o antiteză constantă între hotărârile luate în timpul negocierilor și declarațiile făcute de liderii de la Erevan și Baku, singurul rezultat notabil al întrevederilor fiind faptul că zona nu s-a confruntat cu un război până în prezent. În cazul provinciei Nagorno-Karabah, există suspiciuni că partea adversă nu va respecta acordul și de aceea succesul de la masa negocierilor va deveni cuantificabil în momentul în care părțile implicate trec la acțiuni concrete prin care demonstrează respectarea și implementarea deciziilor asupra cărora s-a convenit de comun acord.Pentru ca lucrurile să evolueze în direcția soluționării pașnice, este necesară, în primul rând, respectarea acordului de încetare a focului de-a lungul liniei de contact. Retragerea lunetiștilor și încetarea exercițiilor militare la linia de demarcație ar crește încrederea între cele două țări.
Considerăm că se impune și identificarea unei noi formule de negociere pentru că, dincolo de obstacolele identificate în „Principiile de bază”, întâlnirile de până acum introduc posibilitatea unui eșec datorită Grupului de la Minsk care, în opinia noastră nu mai reprezintă varianta optimă de mediere a acestui conflict. După 20 de ani de discuții sterile, este mai mult decât necesară regândirea unui nou grup al co-președinților din care să facă parte câte un reprezentant al Uniunii Europene, Statelor Unite, Rusiei și Turciei.
Identificarea soluțiilor reprezintă însă partea ușoară a procesului de negociere, dificultatea apărând în momentul asumării și semnării unui acord. Până acum, obiectivele primordiale ale Grupului de la Minsk au fost menținerea liderilor de la Baku și Erevan la masa negocierilor și împiedicarea acestora de a mai face presiuni asupra adversarului prin amenințarea cu forța sau solicitarea unor concesii imposibil de acceptat. În toate declarațiile oficiale se precizează că nu există altă alternativă în afara soluționării pașnice, dar în realitate există și posibilitatea declanșării unui război de scurtă durată, care oricât de tragic și de nedrept ar fi, poate lămuri situația din Nagorno-Karabah și poate delimita clar aliații celor două părți precum și interesele acestora. Similar războiului de Yom Kippur din 1973, un război scurt ar putea debloca situația în care se află în prezent negocierile. Având în vedere faptul că este puțin probabil să asistăm în viitorul apropiat la pacificarea regiunii, considerăm că ar fi oportună aderarea Armeniei și Azerbaidjanului la Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma. Considerăm că un astfel de demers ar descuraja ciocnirile de la linia de contact, putând chiar să le elimine. Jurisdicția penală internațională nu se substituie jurisdicțiilor naționale, ci are un caracter complementar, iar scopul său este acela de a acoperi lacunele din domeniul urmăririi în justiție a autorilor celor mai grave infracțiuni cum sunt crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul.
În opinia noastră ideea secesiunii, oricât de absurdă și ilegitimă este din perspectiva principiilor de drept internațional, reprezintă o soluție pragmatică pentru încetarea acestui conflict cu condiția ca Armenia să își retragă trupele din teritoriile adiacente, inclusiv din districtele Lachin și Kelbajar care leagă Karabahul de Armenia pentru ca refugiații să se poată întoarce. Unirea regiunii separatiste cu Armenia este însă un subiect ce trebuie amânat pentru a nu declanșa un război cu efecte grave pentru întreaga regiune.
Nu putem să nu ne întrebăm ce s-ar întâmpla în Europa și nu numai, dacă fiecare minoritate importantă din cadrul unui stat ar avea un comportament secesionist precum cea armeană în Azerbaidjan și nu putem să nu observăm cum standardele duble alimentate de interese pe cât de variate, pe atât de bine definite funcționează și în acest caz! În opinia noastră, această politică a creat deja precedente periculoase pe care oficialii armeni le invocă constant pentru a legitima ocuparea teritoriului azer, însă consecințele pe termen mediu și lung pot fi nebănuite pentru europeni dacă încălcarea integrității teritoriale a unui stat pe motive minoritare devine cutumă.
Apreciem că reluarea negocierilor nu trebuie așteptată în viitoarele luni, deoarece pentru acest demers nu sunt pregătite nici părțile implicate în conflict, nici mediatorii, ale căror eforturi pare că au fost epuizate. Există însă posibilitatea ca alegerile prezidențiale din Armenia și Franța din 2012 și cele din Azerbaidjan din 2013 să aducă un nou impuls procesului de negociere. Singura constantă în această ecuație este Rusia, țară în care alegerile nu vor aduce nimic nou pentru că așa cum se știe politica promovată de Dmitri Medvedev a fost trasată de Vladimir Putin care, conform tuturor estimărilor, va fi din nou președinte. Se poate spune cu certitudine că subiectul va reprezenta una dintre temele principale de campanie atât în Armenia, cât și în Azerbaidjan, și este interesant de urmărit în ce mod acest conflict va influența votul electoratului.
Referitor la Azerbaidjan, apreciem că resursele energetice, dezvoltarea capacităților militare și poziționarea geografică fac din acesta un actor important în regiune, iar numirea ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU îl așează la masa celor mai mari decidenți la nivel internațional, astfel că este posibil să asistăm în viitor la o atitudine diferită a Statelor Unite și Uniunii Europene față de solicitările azerilor în problema Nagorno-Karabah.
În esență, niciun oficial rus, american sau european nu își dorește un conflict armat într-o regiune în care sunt concentrate Azerbaidjanul, Armenia, Georgia, Iranul și resursele caspice de petrol, iar această reprezentare geopolitică ar putea reprezenta motorul care să pună în funcțiune o formulă de negociere cu niște mecanisme care producă efectul dorit, adică pacea și stabilitatea. Datorită poziționării geografice a celor două state, un eventual război poate produce instabilitate atât în regiunea Mării Caspice, cât și în cea a Mării Negre, putând crea un efect de domino extrem de periculos. De altfel, zonele instabile din punct de vedere al securității nu atrag investiții și nu pot alimenta singure motorul dezvoltării economice. Mai mult chiar, în cazul democrațiilor neconsolidate, așa cum sunt cele din Armenia și Azerbaidajan, orice condiții de regres sau stagnare economică favorizează evoluțiile antidemocratice. În concluzie, relația dintre securitate și dezvoltarea economică este una bi-univocă, ele se sprijină reciproc, dar se și condiționează reciproc.
Indiferent de soluția care va fi adoptată, este nevoie de un compromis din partea ambelor părți pentru a se putea avansa în procesul rezolvării conflictului, iar problema care se pune de fapt este cine va face primul acest compromis?
Anexa 1
Anexa 2
Principiile de bază stabilite la Madrid în 2007, reiterate și actualizate la Summit-urile G8 de la Aquila, 2009 și Muskoka, 2010
Anexa 3
Taberele temporare de refugiați azeri
http://www.azembassy.kz/?mod=map
Anexa 4
Harta Câmpului gazeifer descoperit la Abheron
http://www.total.com/en/about-total/news/news-940500.html&idActu=2636
BIBLIOGRAFIE
Category: Eurasia Daily Monitor, Home Page, Domestic/Social, Russia
BĂDESCU Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, 2004;
BRZEZINSK Zbigniew I, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, 1999;
BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea dilemă – a domina sau a conduce, Editura Scripto, București 2005;
CHAUPRADE Aymeric, THUAL Francois, Dicționar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, București, 2003;
DEMENTIEV, Andrei, Russia’s Energy Strategy as current Development Program for the Fuel and Energy Complex, the Report of Deputy Minister of Industry and Energy at the Valdai International Discussion Club, September 7th, 2006;
DUFOUR, Jean Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București 2002;
FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București 2006;
FRUNZETI, Teodor, ZODIAN Vladimir (coord) Lumea 2005, Enciclopedie politică și militară, Editura CTEA, București 2005;
FUKUYAMA F., Construcția statelor, guvernarea și ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet, București, 2007;
FRIEDMAN George, The Next Decade: Where We've Been . . . and Where We're Going, Random House, New York, 2011
FRIEDMAN George , The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century, Random House, New York, 2009
GRIFFITHS, Martin, Relații Internaționale: școli, curente, gânditori, Editura Ziua, București, 2003;
GONCHARENKO, Alexander, eNew Geopolitical Realities, Structuresl, Center for International Security and Strategic Studies, 2005;
GUZZINI, Stefano, Realism și relații internaționale, Institutul European, Iași, 2000;
HARVEY, David, Noul imperialism, Editura Bic-All, București, 2004;
KING, Charles, The Black Sea A History, Oxford University Press, Oxford, 2004;
KOLODZIEJ, Edward, Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007;
KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura Bic All, București, 2002;
MEHDI, Parvizi Amineh, Towards the Control of Oil Resources in the Caspian Region, Palgrave MacMillan, 2000;
MIROIU A., UNGUREANU R. S., Manual de Relații Internaționale, Polirom, Iași, 2006;
MAYALL, James, Politica mondială, Editura Antet;
MORGENTHAU, J Hans, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, 2nd ed.,New York: Alfred A. Knopf, 1954, pp. 67–79.
NICOLAESCU, Gheorghe, Simileanu, Vasile, Informație, Management, Putere. Războiul Informațional, Editura Top Form, București, 2004;
NICOLAESCU, Gheorghe, Gestionarea Crizelor Politico-Militare, Editura Top Form, București, 2003;
NICOLAESCU, Gheorghe, Intelligence Services and Crises at the Begining of the Millenium, Editura Glykon Fortuna Publishing House, Bucharest, 2003;
NYE, Joseph jr., Descifrarea conflictelor internaționale, editura Antet, 2005;
POPA, Vasile, DINU Mihai-Ștefan, România și procesul de stabilizare regională, Editura UNAp, București, 2004;
ROTH A.I., Nuclear Weapons in Neo-Realist Theory, International Studies Review, 2007
SMITH, Hedrick, Jocul Puterii, Editura BIC ALL, București, 1991;
TINGUY, Anne de, Moscova și Lumea, Ambiția Grandorii:o iluzie, editura Minerva, București, 2008
SIMILEANU Vasile, Statele islamice – actori geopolitici contemporani. Centre de putere si actori islamici regionali (vol. I-II) Editura TOP FORM, București, 2009
SIMILEANU Vasile, Spatiul islamic: geopolitica aplicata, crizele si conflictele, vol. III-IV, Editura TOP FORM, București, 2009
SIMILEANU Vasile, Geopolitica si centre de putere, Editura TOP FORM, București, 2010
SIMILEANU Vasile, Conflicte asimetrice, Editura TOP FORM, București, 2011
WALTZ, Kenneth N., Teorii Politice internaționale, Iași, editura Polirom, 2006;
Articole și Publicații din România și din străinătate
ASMUS, Ronald, Next steps in forging an Euro-Atlantic Strategy for the Wider Black Sea, the German Marshall Fund of the United States, 2006;
BERTELSMANN Group for Policy Research 2009, 2010;
Crisis Watch, Nr. 97,1 September 2011, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?fecvnodeid=127567&dom=1&groupot593=0c54e3b3-1e9c-be1e-2c24-a6a8c7060233&fecvid=21&ots591=0c54e3b
Crisis Watch, Nr. 98,1 October 2011, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?fecvnodeid=127567&groupot593=0c54e3b3-1e9c-be1e-2c24-a6a8c7060233&dom=1&fecvid=21&ots591=0
Crisis Group Europe Reports, Nagorno-Karabakh – Risking War,14 November 2007, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=45472&lng=en
Guidetti Alain, South Caucasus: What Prospects after Twenty Years of “Managed Instability”?, October 2011, http://www.isn.ethz.ch/isn/
International Crisis Group, Nagorno-Karabakh – A Plan for Peace,11 October 2005, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=13730&lng=en
International Crisis Group, Nagorno-Karabakh: Getting to a Breakthrough,7 October 2009, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=108468&lng=en
International Crisis Group, Nagorno-Karabakh – Viewing the Conflict from the Ground,14 September 2005, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=13594&lng=en
Category: Eurasia Daily Monitor, Russia, Foreign Policy, Home Page, Featured
IVANOV, Vladimir, Russian Energy Strategy 2020 Balancing Europe with Asia Pacific Region, www. erina.or.jpg/En/ Research/Energy/Ivanov 03-2.pdf;
Jarosiewicz Aleksandra, Krzysztof Strachota, Nagorno-Karabakh: Conflict Unfreezing, 26 October2011,http://www.isn.ethz.ch/isn/DigitalLibrary/Publications/Detail/?fecvnodeid=127567&groupot593=0c54e3b3-1e9c-be1e-2c24-a6a8c7060233&dom=1&fecvid=21&ots591=013
KARDAS SabanCategory: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Georgia, Military/Security, Home Page, Featured , Turkey Confronts a Disputed Period in Its History, Eurasia Daily Monitor Volume: 5 Issue: 240, December 17, 2008;
KARDAS, Saban, Human Rights in Turkey: Old Wine in a New Bottle?, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 47, March 11, 2009;
KARDAS, SabanCategory: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Turkey, Azerbaijan , Europe, Energy, Home Page, Featured , Bickering Between Erdogan and Baykal: A Race to the Bottom for Turkish Democracy?, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 42, March 4, 2009;
Mikhelidze Nona, The Turkish-Armenian Rapprochement at the Deadlock, March 2010, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=124972&lng=en
O’NEIL, Kate; Balsiger Jörg; VanDeveer Stacy D., Actors, Norms, and Impact: Recent International Cooperation. Theory and the Influence of the Agent-Structure Debate, Annual Review of Political Science, nr. 7/2004;
OLIKER Olga, Crane Keith, Schwartz Lowell H. Yusupov Catherine, Russian Foreign Policy Sources and Implications, RAND Corporation, 2009,
Powell Zoe, Nagorno-Karabakh gains constitution,13 Dec 2006,
http://www.isn.ethz.ch/isn/Current-Affairs/Security-Watch-Archive/Detail/?id=51823&lng=en
Krakiewicz Aleksandra, Conflict and Cooperation in 's Eastern Neighborhood, June 2009, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=101548&lng=en
Category: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, South Caucasus , The Caucasus, Russia, Europe, Featured, Home Page
SOCOR, Vladimir, Category: Eurasia Daily Monitor, Russia, Energy, Home Page, Featured
Russia or the South Caucasus: Options for NATO and the United States to Supply Forces in Afghanistan, Eurasia Daily Monitor Volume: 5 Issue: 239, December 16, 2008;
Category: Eurasia Daily Monitor, Moldova , Russia, Home Page
SOCOR, VladimirCategory: Russia, Turkey, Foreign Policy, Eurasia Daily Monitor, Home Page, Featured , Gazprom Reveals Unaffordable Costs of South Stream Project, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 29, February 12, 2009;
SOCOR,Vladimir , Major Gas Discovery Announced in Azerbaijan, Eurasia Daily Monitor Volume: 8 Issue: 166, September 12, 2011, http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38387
SOCOR,Vladimir , Gazprom’s South Stream Shareholders Sign Agreement On Black Sea Offshore Pipeline, Eurasia Daily Monitor Volume: 8 Issue: 173, September 21, 2011, http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38429
SOCOR,Vladimir , Azerbaijan and Its Gas Consortium Partners Sign Agreements With Turkey, Eurasia Daily Monitor Volume: 8 Issue: 201, November 1, 2011, http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38603
Category: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Energy, Ukraine
Category: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Russia, Military/Security, Home Page, Featured
Military Officers, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 54, March 20, 2009;
Strachota Krzysztof, Jacek Wrobel, Wojciech Gorecki, Maciej Falkowski, Armed Conflicts in the Post-Soviet Region, Present Situation, Prospects for Settlement and Consequences, June 2003, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=90392&lng=en
Schmidt Hans-Joachim, and Arms Control in Unresolved Territorial Conflicts, 2009, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital Library/Publications/Detail/?id=116205&lng=en
SURSE INTERNET
www.eurasianet.org/
www.anser.org/
www.brook.edu/dybdocroot/terrorism/
www.ccmr.org
www.bt.cdc.gov/.
www.cia.gov/terrorism/index.html
www.st-andrews.ac.uk/academic/intrel/research/cstpv/
www.nlg.org/mltf/terrorism.html
www.fbi.gov/homepage.htm.
www.fema.gov/library/terrorf.htm.
www.bertelsmann-transformation-index.de/159.0.html?&L=1
www.eurisc.org
www.transparency.org/news_room/latest_news/press_releases/2009
www.belfercenter.org
www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews%5Btt_news%5D=3555
www.stratfor.com/weekly/20091026_russia_iran_and_biden_speech
www.intelligence.senate.gov/100202/blair.pdf
www.rand.org
www.en.rian.ru
www.economist.com/node/17674075
www.ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdf
www.hoover.org/publications/policyreview/3437816.htm
www.csmonitor.com
www.idea.int/countryprofile.cfm
www.isn.ethz.ch/
www.timesca.com/www.eurasianet.org/
www.bt.cdc.gov/.
www.dmoz.org/Society/Issues/Terrorism/Research_Centers/
www.nlg.org/mltf/terrorism.html
www.fbi.gov/homepage.htm.
www.fema.gov/library/terrorf.htm.
www.fas.org/
www.teror.gen.tr/english/
www.iacsp.com
www.ict.org.il
www.isn.ethz.ch/net/prin/icpvtr.cfm
www.db.mipt.org/Home.jsp
www.state.gov/s/ct.
www.globalsecurity.org
www.mae.ro;
www.mfa.md;
www.nato.int;
www.europa.eu.int;
www.osce.org;
www.mapn.ro;
www.presidency.ro;
www.cssas.unap.ro;
www.euractiv.ro;
www.businessweek.com
www. global security.org.
www.simdex.com
www.presidency.ro
www.rferl.com
www.en.rian.ru
www.bbc.co.uk
www.fes.ro
www.rusialazi.ro
www.marshallcenter.org
www.diplomaticourier.org/
www.e-ir.info/?p=5678
BIBLIOGRAFIE
Category: Eurasia Daily Monitor, Home Page, Domestic/Social, Russia
BĂDESCU Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, 2004;
BRZEZINSK Zbigniew I, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, 1999;
BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea dilemă – a domina sau a conduce, Editura Scripto, București 2005;
CHAUPRADE Aymeric, THUAL Francois, Dicționar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, București, 2003;
DEMENTIEV, Andrei, Russia’s Energy Strategy as current Development Program for the Fuel and Energy Complex, the Report of Deputy Minister of Industry and Energy at the Valdai International Discussion Club, September 7th, 2006;
DUFOUR, Jean Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București 2002;
FRUNZETI, Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București 2006;
FRUNZETI, Teodor, ZODIAN Vladimir (coord) Lumea 2005, Enciclopedie politică și militară, Editura CTEA, București 2005;
FUKUYAMA F., Construcția statelor, guvernarea și ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet, București, 2007;
FRIEDMAN George, The Next Decade: Where We've Been . . . and Where We're Going, Random House, New York, 2011
FRIEDMAN George , The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century, Random House, New York, 2009
GRIFFITHS, Martin, Relații Internaționale: școli, curente, gânditori, Editura Ziua, București, 2003;
GONCHARENKO, Alexander, eNew Geopolitical Realities, Structuresl, Center for International Security and Strategic Studies, 2005;
GUZZINI, Stefano, Realism și relații internaționale, Institutul European, Iași, 2000;
HARVEY, David, Noul imperialism, Editura Bic-All, București, 2004;
KING, Charles, The Black Sea A History, Oxford University Press, Oxford, 2004;
KOLODZIEJ, Edward, Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007;
KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura Bic All, București, 2002;
MEHDI, Parvizi Amineh, Towards the Control of Oil Resources in the Caspian Region, Palgrave MacMillan, 2000;
MIROIU A., UNGUREANU R. S., Manual de Relații Internaționale, Polirom, Iași, 2006;
MAYALL, James, Politica mondială, Editura Antet;
MORGENTHAU, J Hans, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, 2nd ed.,New York: Alfred A. Knopf, 1954, pp. 67–79.
NICOLAESCU, Gheorghe, Simileanu, Vasile, Informație, Management, Putere. Războiul Informațional, Editura Top Form, București, 2004;
NICOLAESCU, Gheorghe, Gestionarea Crizelor Politico-Militare, Editura Top Form, București, 2003;
NICOLAESCU, Gheorghe, Intelligence Services and Crises at the Begining of the Millenium, Editura Glykon Fortuna Publishing House, Bucharest, 2003;
NYE, Joseph jr., Descifrarea conflictelor internaționale, editura Antet, 2005;
POPA, Vasile, DINU Mihai-Ștefan, România și procesul de stabilizare regională, Editura UNAp, București, 2004;
ROTH A.I., Nuclear Weapons in Neo-Realist Theory, International Studies Review, 2007
SMITH, Hedrick, Jocul Puterii, Editura BIC ALL, București, 1991;
TINGUY, Anne de, Moscova și Lumea, Ambiția Grandorii:o iluzie, editura Minerva, București, 2008
SIMILEANU Vasile, Statele islamice – actori geopolitici contemporani. Centre de putere si actori islamici regionali (vol. I-II) Editura TOP FORM, București, 2009
SIMILEANU Vasile, Spatiul islamic: geopolitica aplicata, crizele si conflictele, vol. III-IV, Editura TOP FORM, București, 2009
SIMILEANU Vasile, Geopolitica si centre de putere, Editura TOP FORM, București, 2010
SIMILEANU Vasile, Conflicte asimetrice, Editura TOP FORM, București, 2011
WALTZ, Kenneth N., Teorii Politice internaționale, Iași, editura Polirom, 2006;
Articole și Publicații din România și din străinătate
ASMUS, Ronald, Next steps in forging an Euro-Atlantic Strategy for the Wider Black Sea, the German Marshall Fund of the United States, 2006;
BERTELSMANN Group for Policy Research 2009, 2010;
Crisis Watch, Nr. 97,1 September 2011, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?fecvnodeid=127567&dom=1&groupot593=0c54e3b3-1e9c-be1e-2c24-a6a8c7060233&fecvid=21&ots591=0c54e3b
Crisis Watch, Nr. 98,1 October 2011, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?fecvnodeid=127567&groupot593=0c54e3b3-1e9c-be1e-2c24-a6a8c7060233&dom=1&fecvid=21&ots591=0
Crisis Group Europe Reports, Nagorno-Karabakh – Risking War,14 November 2007, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=45472&lng=en
Guidetti Alain, South Caucasus: What Prospects after Twenty Years of “Managed Instability”?, October 2011, http://www.isn.ethz.ch/isn/
International Crisis Group, Nagorno-Karabakh – A Plan for Peace,11 October 2005, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=13730&lng=en
International Crisis Group, Nagorno-Karabakh: Getting to a Breakthrough,7 October 2009, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=108468&lng=en
International Crisis Group, Nagorno-Karabakh – Viewing the Conflict from the Ground,14 September 2005, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=13594&lng=en
Category: Eurasia Daily Monitor, Russia, Foreign Policy, Home Page, Featured
IVANOV, Vladimir, Russian Energy Strategy 2020 Balancing Europe with Asia Pacific Region, www. erina.or.jpg/En/ Research/Energy/Ivanov 03-2.pdf;
Jarosiewicz Aleksandra, Krzysztof Strachota, Nagorno-Karabakh: Conflict Unfreezing, 26 October2011,http://www.isn.ethz.ch/isn/DigitalLibrary/Publications/Detail/?fecvnodeid=127567&groupot593=0c54e3b3-1e9c-be1e-2c24-a6a8c7060233&dom=1&fecvid=21&ots591=013
KARDAS SabanCategory: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Georgia, Military/Security, Home Page, Featured , Turkey Confronts a Disputed Period in Its History, Eurasia Daily Monitor Volume: 5 Issue: 240, December 17, 2008;
KARDAS, Saban, Human Rights in Turkey: Old Wine in a New Bottle?, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 47, March 11, 2009;
KARDAS, SabanCategory: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Turkey, Azerbaijan , Europe, Energy, Home Page, Featured , Bickering Between Erdogan and Baykal: A Race to the Bottom for Turkish Democracy?, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 42, March 4, 2009;
Mikhelidze Nona, The Turkish-Armenian Rapprochement at the Deadlock, March 2010, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=124972&lng=en
O’NEIL, Kate; Balsiger Jörg; VanDeveer Stacy D., Actors, Norms, and Impact: Recent International Cooperation. Theory and the Influence of the Agent-Structure Debate, Annual Review of Political Science, nr. 7/2004;
OLIKER Olga, Crane Keith, Schwartz Lowell H. Yusupov Catherine, Russian Foreign Policy Sources and Implications, RAND Corporation, 2009,
Powell Zoe, Nagorno-Karabakh gains constitution,13 Dec 2006,
http://www.isn.ethz.ch/isn/Current-Affairs/Security-Watch-Archive/Detail/?id=51823&lng=en
Krakiewicz Aleksandra, Conflict and Cooperation in 's Eastern Neighborhood, June 2009, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=101548&lng=en
Category: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, South Caucasus , The Caucasus, Russia, Europe, Featured, Home Page
SOCOR, Vladimir, Category: Eurasia Daily Monitor, Russia, Energy, Home Page, Featured
Russia or the South Caucasus: Options for NATO and the United States to Supply Forces in Afghanistan, Eurasia Daily Monitor Volume: 5 Issue: 239, December 16, 2008;
Category: Eurasia Daily Monitor, Moldova , Russia, Home Page
SOCOR, VladimirCategory: Russia, Turkey, Foreign Policy, Eurasia Daily Monitor, Home Page, Featured , Gazprom Reveals Unaffordable Costs of South Stream Project, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 29, February 12, 2009;
SOCOR,Vladimir , Major Gas Discovery Announced in Azerbaijan, Eurasia Daily Monitor Volume: 8 Issue: 166, September 12, 2011, http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38387
SOCOR,Vladimir , Gazprom’s South Stream Shareholders Sign Agreement On Black Sea Offshore Pipeline, Eurasia Daily Monitor Volume: 8 Issue: 173, September 21, 2011, http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38429
SOCOR,Vladimir , Azerbaijan and Its Gas Consortium Partners Sign Agreements With Turkey, Eurasia Daily Monitor Volume: 8 Issue: 201, November 1, 2011, http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews[tt_news]=38603
Category: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Energy, Ukraine
Category: Eurasia Daily Monitor, Vlad’s Corner, Russia, Military/Security, Home Page, Featured
Military Officers, Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 54, March 20, 2009;
Strachota Krzysztof, Jacek Wrobel, Wojciech Gorecki, Maciej Falkowski, Armed Conflicts in the Post-Soviet Region, Present Situation, Prospects for Settlement and Consequences, June 2003, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital-Library/Publications/Detail/?id=90392&lng=en
Schmidt Hans-Joachim, and Arms Control in Unresolved Territorial Conflicts, 2009, http://www.isn.ethz.ch/isn/Digital Library/Publications/Detail/?id=116205&lng=en
SURSE INTERNET
www.eurasianet.org/
www.anser.org/
www.brook.edu/dybdocroot/terrorism/
www.ccmr.org
www.bt.cdc.gov/.
www.cia.gov/terrorism/index.html
www.st-andrews.ac.uk/academic/intrel/research/cstpv/
www.nlg.org/mltf/terrorism.html
www.fbi.gov/homepage.htm.
www.fema.gov/library/terrorf.htm.
www.bertelsmann-transformation-index.de/159.0.html?&L=1
www.eurisc.org
www.transparency.org/news_room/latest_news/press_releases/2009
www.belfercenter.org
www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews%5Btt_news%5D=3555
www.stratfor.com/weekly/20091026_russia_iran_and_biden_speech
www.intelligence.senate.gov/100202/blair.pdf
www.rand.org
www.en.rian.ru
www.economist.com/node/17674075
www.ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdf
www.hoover.org/publications/policyreview/3437816.htm
www.csmonitor.com
www.idea.int/countryprofile.cfm
www.isn.ethz.ch/
www.timesca.com/www.eurasianet.org/
www.bt.cdc.gov/.
www.dmoz.org/Society/Issues/Terrorism/Research_Centers/
www.nlg.org/mltf/terrorism.html
www.fbi.gov/homepage.htm.
www.fema.gov/library/terrorf.htm.
www.fas.org/
www.teror.gen.tr/english/
www.iacsp.com
www.ict.org.il
www.isn.ethz.ch/net/prin/icpvtr.cfm
www.db.mipt.org/Home.jsp
www.state.gov/s/ct.
www.globalsecurity.org
www.mae.ro;
www.mfa.md;
www.nato.int;
www.europa.eu.int;
www.osce.org;
www.mapn.ro;
www.presidency.ro;
www.cssas.unap.ro;
www.euractiv.ro;
www.businessweek.com
www. global security.org.
www.simdex.com
www.presidency.ro
www.rferl.com
www.en.rian.ru
www.bbc.co.uk
www.fes.ro
www.rusialazi.ro
www.marshallcenter.org
www.diplomaticourier.org/
www.e-ir.info/?p=5678
Anexa 1
Anexa 2
Principiile de bază stabilite la Madrid în 2007, reiterate și actualizate la Summit-urile G8 de la Aquila, 2009 și Muskoka, 2010
Anexa 3
Taberele temporare de refugiați azeri
http://www.azembassy.kz/?mod=map
Anexa 4
Harta Câmpului gazeifer descoperit la Abheron
http://www.total.com/en/about-total/news/news-940500.html&idActu=2636
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prelungirea Conflictului Dintre Azerbaidjan Si Armenia Amenintare LA Adresa Stabilitatii In Zona Marii Caspice (ID: 151350)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.