Postmodernismul Romanesc, Metode de Prdare In Liceu

Postmodernismul

Argument

Dezbaterea în raport cu mișcarea postmodernistă din România, în special, dar și cu privire la problematica postmodernismului, în general, pare să fie un leitmotiv al preocupărilor culturale și literare, în perioada în care societățile sunt îndreptate către acceptarea globalizării ca religie de impunere a unui consumism pur, susținut de gândirea capitalistă.

Începuturile pstmodernismului se leagă de aderarea la politica izolării, propuse de Statele Unite ale Americii, în luptă cu Uniunea Sovietică, putere ce promova doctrina comunistă. Aceste tendințe, audus la împărțirea lumii în două:

Occidentalii sau puterile vestice, reprezentate de demcrațiile active și mai concret de politica planului de recuperare economică de după cele două războaie mondiale, prin suprotul oferit de Statele Unite ale Americii;

Estul (statele balcanice în mod prinicpal), aflate sub controlul rusesc, care au manifestat o politică de respingere a tuturor ideilor impuse de americani (occidentali).

Locul Românei, este după cum se știe ăn rândul statelor comuniste, iar orientarea către Rusia poate explica prin urmare, lipsa succesului curentului postmodernist în cultura românească.

Deși, intenția unei analize a curentului postmodernist nu este una nouă, această cultură fiind analizată neîncetat de la momentul apariției postmodernismului; lucrarea de față încearcă să definească poziția postmodernismului românesc, în raport cu impunerea acestei filosofii la nivel modnial.

Pentru o delimitare cât mai clară, am ales ca prima parte a lucrării să facă obiectul definirii acestui curent, pornind de la momentul și condițiile în care și-a făcut simțită prezența.

Capitoulul II al lucrării, „Domenii de manifestare” tratează elementele definitorii pentru cultura postmodernistă, iar în Capitoul III, „Postmodernismul – curent literar”, se va face o trecere în revistă a tipologiilor postmoderniste, respectiv o analiză a elementelor vechi și noi a ale acestui curent.

În Capitolul IV, „Postmodernismul în literature română”, voi încerca o prezentare modului în care postmodernismul s-a impus în România, deși era momentul de maximă popularitate s-a petrecut în anii 1980, perioadă în care statul roomân era încă sub regimul totalitar.

Cuprins

Argument p. 2

Cap. I: Definire și istoric p. 6

I.1. Definiții p. 6

I.2. Istoric p. 13

I.3. Studii internaționale despre postmodernism p. 21

Cap. II: Domenii de manifestare p. 25

II.1. Lingvistica p. 25

II.2. Artele vizuale p. 29

II.3. Arhitectura p. 30

II.4. Literatura p. 31

II.5. Filosofia p. 32

Cap. III: Postmodernismul – curent literar p. 37

III.1. Apariție p. 37

III.2. Trăsături p. 42

III.3. Reprezentani p. 47

Cap. IV: Postmodernismul în literatura romanească p. 52

IV.1. Neo-modernismul și reacții împotriva sa p. 52

IV.2. Grupuri literare postmoderne românești/ Reprezentanți p. 62

IV.3. Reprezentanți p. 66

IV.4. Proza postmodernă p. 68

IV.5. Poezia postmodernă p. 80

IV.6. Dramaturgia postmodernă p. 83

Cap. V. Metode de predare la liceu p. 86

Concluzii p. 97

Bibliografie p. 98

Cap. I: Definire și istoric

I.1. Definiții

Dintre toate curentele literare care există, postmodernismul este, probabil, cel mai complex pentru a putea fi descris, pentru că este încă în construcție și mai ales deosebit de divers. Cu toate acestea, este posibil să se desemneze o imagine generală și să se pună bazele acestor intrări fragmentate și să se încerce înțelegerea acestor schimbări pentru a vedea ce forma are cultura actuală și pe ce fundament se dezvoltă. „Un motiv în plus pentru teoreticienii interesați în descifrarea argumentelor acestui nou tip de discurs, ce se relevă a deveni tot mai acaparant o dată cu sfârșitul acestui secol, în care atâtea paradigme au fost abandonate, succesiv, pentru ca pe ruinele lor să se construiască mereu altele, în perpetua încercare a spiritului de a pătrunde tainele acestei lumi la fel de schimbătoare ca și acum două mii de ani. Un motiv în plus, dar și o reală provocare, căreia diverși autori au încercat să îi contrapună un răspuns, atunci când nu și-au propus să-i devoaleze, în mod direct și fără apel, articulația profundă. Numai că un astfel de concept scapă definirii, și tocmai aici aflăm dificultatea principală a termenului, precum și aferentelor teorii, fie că provin din sfera literaturii, a filosofiei sau a științelor sciale și politice, care se revenică de la acesta.”

Dintre temele postmoderne importante sunt cele care se referă la: rătăcire, la căutarea identității, căutarea echilibrului interior și interpersonal, rapoarea la sexul masculin / feminin, sexualitate, viața de zi cu zi, singurătate, importanța aparențelor, reinterpretarea istoriei / revenirea la surse, amestecul de culturi și pluralism, relații interculturale, confuzia dintre real și virtual, timp, etc. Pe scurt, scriitorul postmodern joacă într-o înregistrare foarte personală, dar are un domeniu foarte divers de posibilitate.

Într-adevăr, autorul postmodern nu se reinventează: el atrage mai degrabă la ceea ce există deja, preia ceea ce îl interesează și formează o lucrare separată. Se amestecă stiluri de epoci diferite, diferite arte și forme de exprimare, pentru a reflecta realitatea actuală, multiple și diverse. Uneori, el revitalizează concepte clasice doar pentru a aduce diversitate modernă. Însă lipsa de rigurzitate, este o carcateristică a postmodernismului care va contribui la pirezania acestui curent, la adoptarea unuia nou. „Moda asta poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în strictă actualitate și, deci, trecător, care refuzând modelele înaintașilor și visând cu ostentație noul – propune mereu alte fetișuri, urmărește succesul în locul valorii, confună originalitatea cu noutatea, cultivă maniera și clișeul în dauna conținutului de substanță, constituind astfel o școală a facilității și imposturii.”

Alții consideră însă că postmodernismul are propriile sale forme personale – timpul narativ, de exemplu, este de multe ori rupt de ordinea cronologică naturală. Autorii adesea sunt distrași și suprapun mai multe povestiri în același timp, pentru a încurca timpurile și pentru a suspenda momentele, pentru a-și proiecta personajele în timp, dar, de asemenea, în spațiu. Locul creativității postmoderniștilor, ține de spațiu de zi cu zi. Ei își caută rădăcinile lor, identitatea lor, pun la îndoială rapoartele lor împotriva artei, viații lor personale, egalitatea în căsătorie.

Povestea este de multe ori a spusă în jurul unui "eu", sau într-un mod cel puțin oarecum subiectiv. Naratorul este, de asemenea, uneori, un copil sau adolescent, în scopul de a pune într-o nouă lumină, o nouă sensibilitate față de societate și relația cu autoritatea părintească. Cu toate acestea, familia este de multe ori absentă din realitatea protagoniștilor, rezultând într-un clivaj net cu perioada modernă.

O altă diferență mare este limba, unde din nou un amestec de genuri este prezent. În cele din urmă, chiar și lucrările narative au o anumită notă poetică prin utilizarea frecventă a metaforei păstrând în același timp partea de hibrid, chiar un pic mai sfidător, prin imagini șoc. Punctuația poate fi utilizată la scară largă, dar poate să fie aproape complet absentă. Postmodernitate marchează domnia unui scris al extremelor.

La prima vedere, poate părea dificil să se identifice opere importante ale literaturii postmoderne. Aceasta nu este, însă, foarte dificil să se obțină dacă se caută printre majoritatea autorilor actuali, fie că le place sau nu, aceștia sunt influențați și trăiesc sub setaua postmodernității. Mare parte din autorii considerați moderni pot fi considerați ăn egală măsură postmoderni, deoarece atât curentul modern, cât și cel postmodern au manifestat o respingere față de tradiție, postmodrnul fiind considerat „o altă față a postmodernului”, idee ce poate fi întâlnită și la Samuel P. Huntington, în celebra lucrare „Ordinea politică a societăților în schimbare”, care afirma: „Fără îndoială, cea mai semnificativă diferență dintre omul modern și omul tradițional este perspectiva lor asupra omului în relație cu mediul înconjurător. În societatea tradițională, omul acceptă mediul său social și natural ca un dat. Ceea ce este va dăinui mereu: este sau trebuie să fie sancționat de divinitate; să încerci să schimbi ordinea permanentă și neschimbătoare a universului și a societății nu este numai o blasfemie, dar și o imposibilitate. Schimbarea lipseste sau este imperceptibilă în societatea tradițională pentru că oamenii nu și-o pot imagina. Modernitatea începe atunci când oamenii ajung la un sens al propriei lor competențe, când încep să gândească mai întâi că pot înțelege natura și societatea, și apoi că pot controla natura și societatea pentru propriile lor scopuri. Mai presus de toate, modernizarea implică încredere în capacitatea omului ca, prin acțiuni raționale, să schimbe mediul fizic și social. Înseamnă respingerea restricțiilor externe asupra omului, eliberarea prometeică a omului de sub controlul zeilor, sorții și destinului.” Se pare că modernismul și postmodernismul prezintăparțial concepția iluminstă asupra relației cu divinitatea și umanitatea. Și în cazul celor modernismului și al postmodernismului, binele universal este un dat al rațiunii și nu al religiei. Religia este o promotoare a războailor și a crizelr dintre state, împiedicând înfrățirea. Moralitatea se impune numai prin puterea rațiunii, așa cum spunea Kant, care este un reprezentant al iluminismului.

Tendința globalizării, impune o adaptare la normele desacralizării, a trecerii în plan secund a instituției statului și a instituției Bisericii, care nu mai tronează în abordările prezentului, ca fiind instituții de reglementare a individului modern și/ sau postmodern.

Noțiunea de realitate este oarecum nebuloasă în textul postmodern, deși aceasta este de fapt foarte prezentă. Este abordată relația părinte copil, se utilizează texte și propoziții foarte scurte care, marchează, de asemenea, la determinarea caracterului, atunci când vine vorba de acțiuni concrete, spre deosebire de reflecțiile sale foarte lungi și metaforice. Lucrările abordează subiectul imigrației și multiculturalismului. Societatea prezentă cmbate necesitatea instituției familiei și a respectului generațiilor trecutului.

Se folosește o formă de cinism pentru a exprima realitatea, o realitate în cazul în care nu este clar cum să acționeze în legătură cu noul mediu în care pătrunde autorul. Romanul este un exemplu de deconstrucție a structurii narative care spune povestea protagnistului în sens invers. Continuând pe lina lansată, este important de subliniat faptul că în acest domeniu recuperarea, reînnoirea lucrări clasice este cea mai comuna. Mai multe exemple pot fi date ca opere precum „Visul unei nopți” de vară”, „Robert Lepage” sau „Peter Brook” și „Hamlet” de Heiner Müller, în regia lui Gilles Maheu, două lucrări ale lui Shakespeare, rescrise în stilul postmodern.

Poezia nu este lăsată varietății de autori, care se luptă pentru a deconstrui și reconstrui fragmente din lumea lor interioară. Printre ei, Hélène Dorion discută tema singurătății, foarte scumpă pentru literatura postmodernă. În cele din urmă, în anul 2000, de depășete cota de lucrări primordiale postmodernității. Postmdernismul este o racție a lumii care și-a recăpătat libertatea, iar diversitatea vine tocmai datorită modului diferit de înțelegere al libertății. Fiecare dintre creatorii postmoderni având o raportare diferită asupra vieții, fapt ce le-a permis contribuția la dezvoltarea unui curent cultural plin de culoare. Se face apel la imagini șocante, dure, realiste.

Creația postmodernă este și o justificare a creatorului în raport cu sine și cu lumea, deseri incapabilă să înțeleagă drama autorului. Este o introspecție, o remodelare a uneMüller, în regia lui Gilles Maheu, două lucrări ale lui Shakespeare, rescrise în stilul postmodern.

Poezia nu este lăsată varietății de autori, care se luptă pentru a deconstrui și reconstrui fragmente din lumea lor interioară. Printre ei, Hélène Dorion discută tema singurătății, foarte scumpă pentru literatura postmodernă. În cele din urmă, în anul 2000, de depășete cota de lucrări primordiale postmodernității. Postmdernismul este o racție a lumii care și-a recăpătat libertatea, iar diversitatea vine tocmai datorită modului diferit de înțelegere al libertății. Fiecare dintre creatorii postmoderni având o raportare diferită asupra vieții, fapt ce le-a permis contribuția la dezvoltarea unui curent cultural plin de culoare. Se face apel la imagini șocante, dure, realiste.

Creația postmodernă este și o justificare a creatorului în raport cu sine și cu lumea, deseri incapabilă să înțeleagă drama autorului. Este o introspecție, o remodelare a unei realități în funcție de filtrele personale ale autorului. „Termenii de modernitate, modernism, postmodernitate sau postmodernism se referă la o varietate de transoformaări econmice, ploitice, sociale și culturale. Termenilor de modernism și postmodernism nu numai că le lipsește specificitatea, dar deja exsitentele multiple discursuri ale modernității au devenit discursuri ale postmodenității.” Când vorbim de modernism și/ sau postmodernism avem în vedere actualitatea, noul, dar acest lucru nu definește o structură, o normă a unui curent cultural, ci o pretenție de cultură din partea creatorilor care se doresc a fi reprezentanții unei noi gândiri noi.

Neexistența unui standard real, după care creatorii postmoderni să se poată ghida, vine să se suprapună peste ceea ce produce confuzie. Postmodernismul nu are ceva specific, ci este o adunătură de concepte, de curente litarare, un împrumut al vremurilor trecute, în care fiecare postmodernist întoarce pe toate fețele o realitate văzută doar de el. Postmodernismul este o reflectare a unei societăți în mare căutare de identitate, lipsit de repere, îngrijorarea cu privire la viitorul acestei planete din ce în ce mai bombardat de tehnologie, rachete și gaz cu efect de seră. Cu toate acestea este imposibil de a face un pas real înapoia acestei mișcări. Prin urmare, textul postmodernist propune căi pentru scris contemporane, dar nu există nici frontiere de netrecut în postmodernism. Rămâne un susținător al lipsei de limite, abordări ale fiecărui gen, amalgamul și, astfel, o redefinire a limitelor.

Tocmai acuzele celor care nu percep postmodernismul ca pe un curent cultural au vizat în pare parte o lipsă de norme după care reprezentanții postmoderniști trăiesc și crează: „Avocații postmodernismului s-au concentrat pe critica agresivă față de cultura tradițională, teoria și politica tradițională, în timp ce apărătorii tradiției moderne au răspuns fie prin ignorarea noilor provocări, fie prin atacarea lor sau chiar încercarea de a ajunge la înțelegeri cu ei prin preluarea noilor discursuri și poziții. La rândul lor, criticii postmodernului au susținut că postmodernismul a fost să fie un capriciu trecător.”

Înțelegerea posmodernismului, a făcut subiectul de cercetare al mai multor științe, multe din ele socio-umane: literatură, antropologie, sociologie, filosofie, psihologie. Însă din perspectiva crititicilor balcanici, posmodernismul este născut în statele care nu au trecut, cu precădere Statele Unite ale Americii. Postmoderniștii propun o reconstrucție a celor vechi, o clădire a unui concept „nou”, în numele originalității. În fond, postmodernismul este o preluare de idei și stiluri a ceea ce este mai ușor de acceptat de fiecare în parte: „În Occident, inventarea tremenului de postmodernism aduce o interesantă relaxare conceptuală, pentru că, date fiind fluctuațiile sale (nu numai de la un autor la altul, ci și în dielectica unui singur autor), termenul ajunge să desemneze un fel de punere a crizei sub semnul crizei. Situația este de natură să împace chiar și spiritele cele mai aprinse, pentru că atașarea unei accepții oficiale se dovedește a fi improprie, iar consecința imediată este descrierea unui destul de vast no man’s land unde toate exigențele se văd reduse la același grad de relevanță. În schimb, în critica literară românească, apariția termenului pare a fi mai ales o sursă infinită de tensiune, teoreticienii noștri fiind cel mai adesea incomodați de apariția unei noi vedete terminlogice (care beneficiază de toate avantajele „star-sistemului american, de la lansarea sa, în anii ’40, prin bunăvoința lui Arnold Toynbee”).”

Pentru prima dată termenul de „postmodernism” a aparut la John Watkins Chapman, pictor englez, care a utilizat expresia de „postmodern art”, care declara că este suficient să privești o pictură postmodernă pentru a înțelege că deține o tehnică mult mai avansată decât pictura modernă.

O tendință tot mai activă a teroreticienilor români, în ceea ce privește perspectiva asupra postmodernismului, este aceea de a-l numi curent al subiectivismului, individualismului pur; care lansează ideea fragmentării, a lipsei de unitate și a gândirii originale, fără a fi necesar un apel la cunoașterea priori, ci este o refelexie a gândirii aprori. „Este suficeint să cităm, dintre aparițiile noi Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, volumul Magdei Cârneci, pentru a constata cum autoarea se grăbește să declare închis cazul postmodernismului, trădând de fapt incompatibilitatea dintre o structură interioară fascinată de geometrii și ordonări ale sinelui reflectate în lume, pe de o parte, și postmodernism, pe de altă parte, care încurajează, în expresia autoarei, fragmentarismul și și herogenitatea; aleatoricul; ludicul; provizoratul; subiectivismul nemărginit; combinatoricul fără măsură; consumismul de tooate felurile; sincretismul generalizat care compune cu virtuozitate laolaltă un amalgam tensionat și impresionant de cultură, informație diversă, eveniment perisabil, hazard, modă, experiment, violență, disperare etc.”

Curentul postmodern este unul al împrumuturilor fiind caracterizat de viteza cu care o informație circulă. Omul lumii moderne, abordează atiudinea cetățenului universal, cetățeanului global, care se bucură de căderea comunismului și de libertatea granițelor. Este ghiveciul culturii și al civilizațiilor lumii, în care se încearcă respingerea rasismului și oprirea discriminării, înaintând ideea cum că diferențierile nasc discriminări și ură. „Cam la fel și cu generațiile, majoritatea se agață de ele ca să existe, minoritatea se desprinde la momentul potrivit, după ce generația i-a făcut vânt în sus. Chestia asta generaționistă înlocuiește rasismul, sexismul, interzise în lumea de azi. Îmi aduc și eu aminte de vremea când, tânăr fără (a)minte, mă gândeam, dar numai împreună cu alții, neapărat împreună cu alții, că ăia dinaintea noastra ar trebui să se dea la o parte, ca să avem noi loc. Ei, și? I-a dat viața la o parte pe cei mai mulți și ce mare scofală am făcut?.”

I.2. Istoric

În general, începutul perioadei postmoderne este perceput ca fiind 1980. După cum sugerează și numele, post-modernism – după modernitate, perioadă marcată de dorința de a transforma perioada de literatură – curenții de absurd și existențialism pe plan internațional ai anilor '50, precum și mișcări contra – culturii, eliberării sexuale, feminismul, socialismul și naționalismul în zilele lor de glorie ai anilor '60 și '70. Este periada de după cădera Cortinei de Fier, perioadă în care „precesele de reunificare, circulația liberă a capitalului și a culturii vizuale și informatice au lărgit zarea fiecărei culturi din lumea până ieri divizată, iar prima etapă către cultura planetară este identificarea locului națiunilor în contextul globalizării. De aici, însă, încep diferențele dintre perspectiva occidentală și estică și devin imperative negocierile, în condițiile în care provocarea a fost lansată: se vorbesște despre Occidentul și Restul, Vestul și Non-Vestul, culturi metropolitane și culturi periferice sau postcoloniale, disursuri hegemonice și discursuri subalterne etc.”

După unii, plasarea temporară a postmodernismului este dată de înțelegerea consecințelor Războilui Rece, care au impus spălarea păcatelor predecesorilor, au urmat o serie de analize, judecăți care au repsins ideea de naționalism, tocmai din prisma unui efect negativ al „dragostei de țară”. Un exemplu în acest sens îl reprezintă existența unor autori sau oameni de cultură care au cochetat cu fascismul și care și-au adus un aport la nașterea ideii de rivalitate între state. În România, s-a vorbit de vina pe care o poartă oamenii de cultură, oameni care au cultivat rasismul și discriminarea religioasă. Se poate vorbi de plasarea curentului postmodern, în fucnție de perioada în care în România activau legionarii, considerați a fi un rău produs de România, prin prinsma unui naționalism pur, religiozității, a valorilor tradiționale.. „Paradoxul este faptul că dacă este să alegem, după o jumătate de veac de istorie aberantă, între viziunea favorabilă și cea critică a Occidentului, prima ne pare adeseori mai alienată, deoarece ne plasează, contrar celor știute de noi, în zona normalități, dacă nu chiar a unei rectitudini etice.” Cu toate acestea, aceste mișcări se dezvoltă cu viteza fulgerului. Omul modern are impresia că trăiește într-o societate din ce în ce stresată, dar care într-o clipă poate fi depășită.

La nivel global, aceasta este departe de a fi promotorul „păcii și al iubirii”, ai anilor plini de viață: vedem criza petrolului, existența a tot mai multe războaie civile, răspândirea SIDA, Războiul Rece, dezastrul de la Cernobîl, evenimentele din Piața Tiananmen, căderea zidului Berlinului, revenirea la liberalism, genocidul din Rwanda, 11 septembrie 2001 , etc. În Quebec, în 1980, referendumul care a dat lovitura de grație pentru marile proiecte sociale dezvoltate pe parcursul a două decenii.

Este respinsă întreaga contribuție culturală a celor care au realizat cultura premergătare modernismului. Totul a fost considerat viciat și nimeni din cei ai prezentului nu are curajul asumării, nu vine să își apere predecesorul de teama de a nu fi judecat/ etichetat de cei care propagă postmodernismul. „Perspectiva defavorabilă asupra Estului ia forme ce ne surprind după decenii de anatemizare a concentrării puterii și autorității de o singură parte, un fenomen etichetat ca eurocentrism, americanizare, rasism, elitism, dictatură, patriarhat, etc. În vreme ce propun ca ideal o comunitate planetară, criticii noștri deplâng din perspectiva favorizantă a Occidentului, dificultățile integrării în condițiile uriașelor decalaje dintre civilizații.”

Pe scurt, nimeni nu știe exact unde se duce viitorul, viitorul este uimitor, ne uităm la ce este pierdut și la trecerea de la gândire colectivă, de la „noi” la „eu”. Individualismul devine o ideologie dominantă în societatea extrem de consumistă în care imaginea este cea care contează și este amplificată de omniprezența mass-media în viața de zi cu zi.

Noțiunea de realitate este, de asemenea, introdusă și chiar invadează literatura de specialitate în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund, fără a fi în măsură să definească limitele. Este la fel pentru toate: lumea este acum la îndemâna noastră, conceptul de imigrare și amalgamarea sunt tot mai prezente. Virtualul este aproape o altă viață, în care limita dintre posibil și imposibil aproape că nu există. Ce sens putem da la viață, cuplu, copii, corp, sexualitate, religie? Aceasta este epoca de vid a interiorului nostru, în care este încă în curs de a-și căuta identitatea. „Postmodernismul anilor 70 pare să-și fi dervivat forța în principal din scrierile franțuzești preocupate să exploreze arheologia modernității.” Însă cu toate acestea, lucrările autorilor francezi, au produs impact în zona literaturii americane, unde scriitori precum Derrida, Barthes sau Foucault, creează consistență pentru dezvoltarea postmodernismului, astfel că dezvoltarea posmodernismului este o contribuție a literaturii franceze, însă popularitatea postmodernismului este datorată „bucătăriei” americane. Deși se vorbește de două tipuri de civilizații diferite – cea europeană și cea americană – se pare că americanii tânjeau după stiul de viață european, mai cu seamă, cel franțuzesc, fapt ce a fost o motivație în plus pentru traducerea autorilor francezi postmoderni.

Pentru alții, postmodernismul apare pentru prima oară în anii ’60, fiind o expresie a criticii venite din partea americanilor față de scrierile europene moderne, nemulțumiți de lipsa de personalitate impusă de modernism. „Caracterizat printr-o puternică imaginație spațio-temporală, un atac icnoclast asupra instituției artă, optimsim tehnologic și populism cultural, postmodernismul este considerat că a fost epuizat de capacitatea unei culturi media (pe deplin dezvoltată din punct de vedere tehnologic și economic), de a integra, estompa, de a devaloriza chiar și cele mai serioase provocări.”

Așa cum se arăta, etimologia termenului postmodernism este departe de a fi unanimă, fiecare periodizare necesită efort este și necesară o înțelegere de conjunctură. Pentru cele mai mulți teoreticieni, postmodernismul a supraviețuit apariției celui de-al treilea mileniu, deși unii critici i-au decretat moartea în mijlocul anilor optzeci.

Indiferent de data sa de naștere, postmodernitatea este mereu pus sub semnul negativ. Ca estetica, postmodernismul are, de asemenea, origini care variază. Se întâmplă mai des ca nașterea de postmodernismului să fie asociată cu două revoluții științifice: teoria relativității și răspândirea televiziunii și a calculatorului. Dar este în egală măsură o consecință a gândirii marxist-leniniste, care au impus comunismul și au obligat la îndepărtarea omului de Dumnezeu. Criticile aduse de tradiționaliști, vizează mai degrabă destrăbălarea sau traiul nestandarizat, al omului liber care nu știe ce anume să facă cu libertatea sa, însă adepții postmodernismului vin în apărarea filosofiei lor, făcân uz de sintagma „thinking outside the box”/ ”thinking out of the box” / „thinking beyond the box”, impusă în aproxiamativ aceeași perioadă în care s-a postmodernismul. Sintagma exprimă modul diferit în care poate fi percepută o realitate dacă este privită din unghiuri diferite/ perspective diferite/ persoane diferite.

În domeniul de activitate al Alfred Einstein (Kurt Gödel, Niels Bohr sau Max Plank), abordarea pozitivistă a sfârșit prin a pierde toată credibilitatea. Discursul științific, prin relativizarea și minimalizeaza unicitatea adevărului, nu e desprins radical din poveste. Granițele până în prezent sunt închise între știință și literatură.

Într- un univers relativ, toate cele existente în spațiu au devenit conectate. În acest sens, Robert Musil, autorul „Omului fără calități”, este fără îndoială un precursor al postmodernismului. Dar aceasta nu este un scriitor inspirat de relativismul științific, asemenea probabil, scriitorilor republicani, scriitori care au mai mult spațiu rezervat pentru profesiilor științifice, sau au celor de formare: Carlo Emilio Gadda și Juan Benet au fost ingineri, Max Frisch arhitect, Alain Robbe – Grillet și Italo Calvino au fost agronomi, Primo Levi chimist, Jacques Roubaud și Péter Esterházy sunt matematicieni, etc.

Pentru cei mai mulți observatori, răspândirea tot mai mare a televizoarelor, și, mai generală, a senzaționalismului de știri, au făcut să se răspândească și concepția postmodernistă. Percepția realității este datorată raționalului, apărând un nou concept de cinetică, viziune în profunzime, specifice pentru realism, dar acestea au fost surprinse în primul rând de poststructuralism (Roland Barthes și Alain Robbe – Grillet), înainte de a fi înlocuit la scară largă de către o vedere superficială (de suprafață), îmbrățișând o lume pompoasă, apreciată de contemporani.

De la începutul anilor optzeci, două faze noi par să fi delimitate simultan:

faza hegemonică de la începutul deceniului, postmodernismul, pe deplin recunoscută, temă de reflecție teoretică intensă în Statele Unite și Europa și inspiră producție artistică bogată în toate domeniile;

O nouă fază de dezamăgire (latentă în prima jumătate a anilor optzeci, și mai explicită după): ne dăm seama că teoria postmodernă a cruțat o apreciere politică. Postmodernismul duce la o aporie, ceea ce a dus la dezbateri aprinse, și cifre de afaceri, mai ales în critica marxistă anglo-saxonă. Într-adevăr, cum putem reconcilia puterea eliberatoare la o scară largă a veniturilor fragmentare față de cele eterogene și efectele perverse ale dialogului care ar avea loc într-o încercare de a reomogenizare (economică, politică și chiar ideologică) la scară planetară.

Este semnificativ că aceeași problemă apare în domeniul literaturii postcoloniale, care, pentru unii, cum ar fi Jean – Marc Moura, exprimă condiția postmodernă a literaturii postcoloniale care este într-adevăr decolonizarea sau se trece printr-o preluare de către Occident, World Fiction, atunci să devină un nou șiretlic al Vestului de a impune valorile sale sub pretextul de amalgamarea colonială.

Din cauza naturii sale experimentale de multe ori se întâmplă ca arta, și, prin urmare, literatura, postmodernă să fie asimilate poststructuralismului. Îndoială este menținută de către o altă reconciliere delicată: că de postmodernismul și poststructuralismul, sunt de foarte multe ori, probabil, un pic prea repede condfundate. Huyssen subliniază, că în general sunt identificate două abordări ale postmodernismului în Statele Unite:

o abordare neo-conservatoare, care ar da predominanță stilului;

o abordare post-structuralistă, care s-ar concentra mai mult pe textualitate.

Dar, potrivit lui, și unul și celălalt întruchipează același principiu: prăbușirea schizofrenică a subiectului și narațiunea istorică. Logic, cu toate acestea, am ajuns la concluzia că într-un astfel de postmodernism optic este conținut și post-structuralismul.

În ceea ce privește relația dintre postmodernism și poststructuralismul, se pune întrebarea dacă postmodernismul american se bazează pe o singură lectură a poststructuralismului franceze și a altor europeni. Vedem imediat că, dacă ambele coexistă peste Atlantic, Franța este, fără îndoială, una dintre țările europene în care teoria postmodernă este cel mai puțin dezvoltată și (în ciuda părerilor lui Lyotard), postmodernismul ar fi în contradicție cu originalul poststructuralismului.

„Faptul cel mai interesant de semnalat și, în același timp, de domeniul simplei evidențe, este soluția generală pe care teoreticienii și observatiorii români ai fenomenului o oferă de comun acord propriei lor neliniști conceptuale: postmodernismul este indexat la noi, fără oscilații, în asociere cu o anumită manieră de creație și, ulterior, cu un anumit tip de sensibilitate, repectiv cu cele proprii generației ’80.”

În România, postmodernismul apare două decenii mai târziu, fiind cunoscut ca o cultură a „optzecismului” (generația anilor ‘80), cu reprezentanți de seamă precum: Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu și alții care au tânjit după o afirmare și o diferențiere în raport cu reprezentanții perioadei moderne.

„Lipsit de retorica avangardei postmodernismul a fost descrisă ca o culminație logică a premiselor tradițiilor romantic-moderniste, ca o tendință reacționară care întărește efectele scietății tehnocratice, biocratice și ca un stil care accentuează diversitatea, manifestă o dispoziție pentru pastișă și adoptă o filosofie de includere ce susține folosirea ecletică a elementelor din trecut.”

Cu toate astea, postmodernismul prezintă o estetică a urâtului și, după cum afirma și Cătălina Ulrich „Implicația este clară: propensiunea aparent asimilatoare, aparent nesfârșită a societății contemporane, capacitatea ei de a converti atacurile împotriva valorilor ei în distracții plăcute și abilitatea de a neutraliza oponenții și criticii recompensându-i cu succesul, face ca postmodernismul să sufere aceeași soartă ca și modernismulu.” Se recurge la ironii mârșave, la mârlănii mai degrabă. Se recurge la „haz de necaz” și de uită de efectele pozitive ale modernismului. Tot ce aparține trecutului, trebuie reinventat, reevaluat, reconstruit. Așadar, abordarea teoretică a subiectului care face miza postmodernismului, este o pură încercare de găsire a unei insuficiențe a perspectivei aduse de generația optzecismului. Mai mult decât atât, termenul de „postmodernism”, rămâne vag definit, tocmai din prisma unei definiri parțiale în spațiul literaturii românești. „Conștiința de sine este o stare dată de efortul lucidității și de exercițiul unei dezarmante sincerități, în ceea ce privește relația eului cu ceilalți și cu propria sa determinare ca inivid. Este un efort atâta timp cât necestă un recurs la categorii obiective (unii ar spune kantiene) luate ca parametri de aproxiamre și distanțare de subiectivitate.”

Pentru critici, postmodernitatea este o recație a iraționalului, o încercare de ieșire din tipare și de departajare în raport cu tate greșelile trecutului. Neavând o definire concisă, postmodernismul redă libertate de manifestare reprezentanților săi, care nu par să țină cont de norme, ci sunt haotici, nehotărâți și inconștienți în raport cu celălalt și cu viitorul. Postmodernismul pare să fie o cultură a inculturii, o pierdere a unei identități, o cultură fără viitor și cu manifestări ale efemerului, superficialismului. „Fără a insita, putem spune doar că peste ocean termenul definește în egală măsură utopiile cele mai optimiste (care vizează integrala eliberare și emancipare a tuturor relațiilor sistemului) și distopiile, la fel credibile, ale apocalipsei culturale imanente.”

I.3. Studii internaționale despre postmodernism

În mod logic, postmodernismul ar trebui să reprezinte perioada de după modernism. Dar această premisă simplă în sine este discutabilă: a fost, de fapt, o ruptură reală între modernism și postmodernism. La începutul anilor optzeci, acest lucru a condus la o dezbatere celebră între Jean-François Lyotard și Habermas, succesor al Școlii de la Frankfurt (Adorno , Horkheimer). În timp ce la Lyotard postmodernism ia locul unui modernism ale cărui proiect a eșuat (Auschwitz), pentru Habermas nu poate fi vorba de postmodernism ca modernitate inaugurat de iluminismul, care nu și-a finalizat destinul său istoric. Habermas, pornind de la gândirea de istorie recentă a țării sale, este de părere că postmodernismul Germaniei conține începuturile unei noi derive în irațional.

În măsura în care admitem autonomia postmodernismului față de modernism, vom constata în mod evident, că postmodernitatea și postmodernismul nu sunt exact contemporane. „Refrindu-se la dezbaterile modernitate-postmodernitate, Foucault nu a afirmat că transformarea epistemei moderne s-a produs realmente, ci mai curând s-au formulat un număr de întrebări la care nu a fost posibil să se dea răspunsuri, o posibilitate fiind că punerea lor împreună poate să deschidă drumul către o gândire viitoare. ”

Un reprezentant de seama al postmodernismului este Lyotard, care definește modernismul prin prisma postmodernismului – „nici o operă nu poate deveni modernă înainte de a fi mai întâi postmodernă.” Pe de altă parte, postodernismul este considerat epuizarea modernismului și câștigul culturii prin filosofia optimismului subiectiv. Iar perspectiva adusă de optzecișiti vizează un narcissism, un anthropocentrism manifestat în creativitate și o estetică subiectivistă.

Pentru mulți (Lyotard, de pilda), postmodernitatea se naște din momentul în care inevitabilitatea progresului uman este pusă la îndoială de groaza mare, care a avut loc în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Buchenwald și alte lagăre de concentrare. Astfel încât soluția finală nazistă, ar fi pus capăt modernității. Lyotard după câțiva ani de agonie, a decedat undeva în Polonia, în 1943. Dacă vom înlocui această presupunere cu privire la afirmarea tragică al lui Paul Celan, prin care, după Auschwitz, poezia nu a mai fost posibilă, s-ar putea întreba dacă postmodernismul ca o estetică a postmodernității, nu este curentul care susține delegitimarea de artă, o artă care nu mai este posibil să fie detașat de o realitate inseparabilă (după cum menționează Lyotard).

Insuportabila ușurătate a ființei postmoderne ar fi răspunsul la spectacolul de nesuportat de moartea al modernității. Pentru alții (Harvey), postmodernitatea, ale cărei începuturi coincid mai mult sau mai puțin cu cele ale societății post-industriale de mai târziu, vor fi marcate cu sigiliul a crizei petrolului din 1973 și consecințele sale: la sfârșitul unei ere de creștere economică și dereglementare progresivă.

Printr-o raportare a esteticului impus de postmodernism, se poate afirma că este un complex de diversitate, fără o existență a normelor, chiar dacă acesta a fost criticat ca o manifestarea a kitsch-ului. Reprezentanții postmodernismului american, sunt clar îndreptați împotriva tradiționalismului și a omogenismului. Aceștia impun teoria conform căreia, nu există kitch, ci doar personalitate. Se poate spune că postmodernitatea înseamnă o ieșire din anonimat a individului, aflat în cautarea sinelui și a încercării acestuia de a nu se autocenzura, la presiunea stimulilor exterior.

Postmoernismul încurajează initiative și creativitatea, „se definește prin larga deschidere către toate stilurile, către arta tuturor timpurilor, indiferent de zona geografică și chiar indiferent de valoarea acestuia.” Se constată însă o diferențiere a propulsatorilor concepției postmoderniste, în raport cu restul concepțiilor, deoarece aceștia acceptă totul de teama ca vor fi considerați rigizi, învechiți. Zbuciumul creatorului postmodern ține de modernitate și dorința de a îmbunătăți concepția moderniștilor. „Pe de altă parte, creatorul postmodern și artistul conservator nu reprezintă decât extremele frontului creator al artei contemporane: între aceste extreme există numeroase nuanțe așe concepției creatoare în artă, îmbinând în proporții variate lecția maeștrilor de altădată cu cea artei modrne și postmoderne.”

Așa cum este cazul tuturor curentelor culturale, aceste tendințe au primit un contrast al realităților vremii, făcând ca prezentul postmodernist să-și pună amprenta pe creația culturală. Tendințele și manifestările nu sunt numai de ordin cultural, ci și social, economic; nu sunt numai ale unui anume spațiu, ci mai ales acum (perioada în care infrmația circulă, iar odată cu ea influențele au loc), specificitatea unui anume curent îi atinge pe toți, chiar dacă nu în mod egal.

Se pare că postmodernismul, este pentru unii „tradiția manifestată în manieră modernă”, initiate mai degrabă de „Nietzche, Heidegger, Derrida, Rotary, Lyotard” etc, dar postmodernitatea, este un curent ce aparține civilizațiilor anglo-americane și franceze, iar perspectiva autorilor postmoderni de origine franceză și anglo-americană este imperios necesară pentru înțelegerea și lansarea teoriilor referitoare la postmodernism și caracteristicile acestuia.

Înțelegerea postmodernității ca fiind o modernitate cu două fețe, de către unii autori români, este insuficient justificată și argumentată de către Matei Călinescu, însă autorul roman redă înțelesuri similare cu cele ale lui Gianni Vattimo, care propune iopoteze ale postmodernității ca fiind simple calificări ale modernității și ale gafelor făcute de moderniști. O etalare similară o face și sociologul american, Anthony Giddens, care descrie în „Consecințele modernității”, efectele văzute în postmodernism și o explicare a modernismului și a impactului văzut în viața societății.

Deși pare că Matei Călinescu înțelege foarte clar posmodernismul, prin descrierea acestuia ca fiind „autosceptic și totuși curios, neîncrezător și totuși căutător, binevitor și totuși ironic”, teoriile propuse de el nu acoperă nicidecum setea de înțelegere a acestei perioade a contrastelor.

Alte valențe ale postmodernismului sunt tratate de autori precum „R. Sern, H.Foster, J.-P. Toussain, A. Tourraine, M. Spăriosu, J. Barth sau U. Eco”, care declară că deși postmodernismul este o reacție a modernismului, cei doi termini nu intră în contradicție, deși opuși, aceștia vin să își aducă completare unuia altuia.

Cap. II: Domenii de manifestare

II.1.Lingvistica

Postmodernismul respinge structuri cauzele și adevărul în favoarea fragmentelor neprevăzute și incertitudinilor. Sistemul capitalist nu este nici o preocupare a postmodernismului, dar acesta respinge studiul a unității sistemice a capitalismului și a legilor mișcării. Este de remarcat faptul că postmoderniștii atrag atenția cu privire la consumerism, probleme ale existenței individuale, defrișări, sursele subtile de putere existente, etc., dar trec aproape de studiul crizei capitalismului și zonele vulnerabile, sa-si revizuiască acest sistem.

Accentul pe limbă, cultură și discursul contondent și spiritul de lupta cu lumea obiectivă . Baza teoriilor post moderniste este discursul, care aduce la limba în prim-plan, care este tot ceea ce putem ști despre lume și astfel nu avem acces la nici o altă realitate. Acest idealism sa transformat într-o limbă de vigoare – omniprezentul de atât – suveran și dominant, practic diminuează condiția umană. Totul este discurs ce vezi și discursul este totul. Astfel de teorii lingvistice, așa cum am menționat mai înainte, anunțe fără echivoc că suntem creaturi lingvistice, lumea în care acționează postmoderniștii, este care a juns să fie cunoscut prin limbajul contrafăcut.

Într-un astfel de discurs sau text, jargonul poate varia, cu mesajul de baza a rămas aceeași , definește , limitele și condițiile pe care le știm. Totuși, trebuie admis că Saussure a fost fondatorul unui concept teoretic, metodologic care a stat împotriva metodologiei lingvisticii numit filologie comparativă în timpul perioadei de glorie a imperialismului britanic și creșterea și consolidarea națiunii germane și burghezia germană , care a vrut să fie un partener sau părtaș din prada imperialismui.

Când lupta politică se reduce la abstracția libajului unor prostmoderniși, bazându-se pe limbă și jocuri de limbaj, nu există nici o cale de ieșire pentru a identifica sistemul pentru care oamenii trebuie să se lupte. Lingvistica structurală este concentrată pe studierea relațiilor elementelor într-o structură dată, nu și conținutul sau la aspectele normative. După parerea lui Saussure, în sistemul lingvistic există doar diferențe, cu condiția ca premisa teoretică a post-modernismului/ post-structuralismului să fie mai veche de o zi.

Acest idealism care predică cu închiderea în limbaj, posibilitatea maxim prin teoria deconstrucției este un simplu joc de cuvinte. Cu toate acestea, ea este fără speranța de a ne elibera de structuri imuabile ale exploatării și asupririi, ar trebui să se bazeze în mod fundamental pe limbaj, nu pe sistemul social inechitabil. Acest așa-numit radicalism este practic un apel pentru abdicarea de la responsabilitatea politică atunci când capitalismul și imperialismului amenințător își arată colții peste tot în lume.

Jocul de cuvinte și, de asemenea, suprimarea unor cuvinte, presupunând forme universale în deconstrucție, este un proces deschis față de incertitudine cu nici un centru sau fundație.

Teoria discurs, bazată pe limbaj, concede numai la cunoștințe discursive este în mod deschis anti-rațională și anti-obiectivitate. În ciuda variațiilor dintre gânditorii post-structuraliști/ post-moderniști, toate au o bază comună: ei provocă obiectivitate și adevărul. Acestea sunt destul de dezastruoase anti-științific.

În timp ce mulți structuraliști, în cele din urmă, au rămas mai mult sau mai puțin cu lucruri obiective sau idei subiective, ale post-structuralismului/ post-modernismului și continuă spre punctul extrem avand in vedere ca nu putem trăi ca ființe umane sub nivelul de categorii de limbă și semnificații sociale, pentru că este categorii de limbă și sensuri sociale, care ne fac umani, în primul rând.

Astfel, nu mai există nici o profundă realitate subiectivă în spatele obișnuit al inteligibilității creat social din lumea noastră. În acest fel lumea obiectivă este întoarsă cu susul în jos concede categoriilor de limbă și semnificațiilor sociale, ca realitate finală. Limba din acest punct de vedere, precede lucrurile obiective și ideile subiective.

Această linie de argumentare oferă o poziție privilegiată pentru cultură peste natură și prioritate ideilor. Acest concept al idealismului duce la extreme noi. Limba atinge statutul abstract al auto-suficienței, fără obiectivitatea lucrurilor sau mintea subiectivă veșnic interacționează cu lumea obiectivă.

Astfel, idealismul în noul veacul al globalizării și puterea amenințătoare a imperialismului și a statelor reprezintă un obstacol pentru luptele revoluționare pe toate fronturile ca: se neagă o înțelegere științifică spre dezvoltarea sistemului social (care vine cu este o abordare istorică); se concentrează pe exploatarea autorilor cei mai de seamă care au capacitatea să vadă dominația mai peste tot, care are legătură cu sistemul), precum și pe răspândirea unui pesimism în orice sistem alternativ, cu înțelegerea că toate puterea corupe. În loc de conectarea, lacunele din domeniul și practica teoretică, cum ar fi idealismul lingvistică ne duce la amorțeală și pesimism.

Post-moderniști, cum ar fi Foucault, de asemenea, au remarcat faptul că limba este un teren de putere. Dar golul din punctul său de vedere este revelat atunci când relațiile de putere sunt reduse la relațiile discursive sau lingvistice. Această putere nu are nici o sursă identificabilă în societate și dacă puterea este constituită de limbaj și lingviștii ar trebui să fie în închisoare, căci atunci nu este în cele din urmă nici o posibilitate reală de a rezista acestei puteri atotcuprinzătoare.

Foucault respinge, de asemenea, baza rezistenței reale. Acesta face o distincție între cuvinte și vorbire, iar Bahtin a afirmat că discursul conține atât sensuri, cât și teme în care acesta implică accente și accentul pe care vorbitorii diferitelor grupuri sociale încearcă să le dea cuvintelor pentru transmiterea experiențelor necesare și expresiilor în diferite contexte. Modul de exprimare variază de la un context la altul. Și aici rămân atât posibilitățile de dominație și rezistență într-un model de discurs relativ inegal cu genuri diferite vorbite de clasele dominante și clasele dominate. Iar clasei dominate i se permite să folosească propriile accente, norme etc. în timp ce rezistă asupritorilor. Nu există nici un discurs maestru care pătrunde în toate contextele, deși cei care exercită puterea ar putea încerca să impună un singur discurs subordonaților lor.

II.2.Arte vizuale

Mai întâi de toate, arta postmodernă se îndepărtează de artă modernă în abandonarea sa față de advocacy politic ca o ideologie singulară. Avangarda modernist, a privit arta ca un agent de schimbare socială și chiar a ajutat la conturarea mai multor direcții dintre mișcările politice ale secolului al XX-lea.

Începând cu anii ’20 și până în anii ‘70, idealurile politice, care au alimentat modernismul au produs cele mai puternice dezamăgiri, datorită războaielor odioase, cum ar fi războiul din Vietnam, perioadă care a impus o arhitectura ultra-utilitară și un minimalism academic. Artiștii au început să folosească stiluri artistice independente de agenda lor politică originală.

Acest credit al stilurilor istorice, indiferent de contextele lor originale și ideologice stabilește că arta postmodernă e în afară de arta modernului. De exemplu, Elegie face referire la cubism, suprarealism și expresionism fără aderarea la puritatea stilistică a modernismului sau străduindu-se să avanseze orice ideologie la singular. Mai degrabă decât folosind stilul de a transmite ideologii monolitice, postmodernismul subminează aspectul de manipulare a ideologiilor prin expunerea artificialității stilului.

Fiecare deplasare a încercat, la rândul său, să descrie realitatea în ceea ce privește un adevăr fundamental singular care s-a dezvoltat în timpul erei moderniste. Cubism, prin care se prezintă orice obiect ca un compozit format din opinii fragmentate și discrete de sine, a prezentat un nou mod de timp ca ecou al viziunii lui Einstein. În timp ce suprarealismul și expresionism abstract au fost gandite pentru a rezolva existența în termenii lui Freud.

Campionii postmodernismului pun valoare pe interpretări individuale și personale, iar telespectatorii adăuga propriile lor interpretări pentru ca lucrarea să fie semnificativă. Mai degrabă decât să se afirme ca absolută, opere de artă postmodernă provoca interpretări individuale, povești personale ale conștiinței receptive.

II.3.Arhitectura

Arhitectura postmodernă încearcă să combine funcționalitatea cu estetica într-un mod care nu este făcut în mișcările arhitecturale din trecut. Deși arhitectura postmodernă are multe indicații de la funcționalismul modern și accentul e pus pe utilitate, fundamentele extind în continuare pentru a adăuga o anumită ironie și un paradox de a face clădiri interesante, precum și ușor de utilizat. Arhitecturz postmodernă încearcă să se concentreze pe nevoile și dorințele generației actuale în materie de confort și design.

Există un fel de merge orice ca atitudine asociată cu arhitectura postmodernă, deși creațiile sale nu sunt haotice prin orice mijloace. Arhitecții adoptă această mișcare și merg împotriva convențiilor arhitecturale, dar reușesc să realizeze lucrări atrăgătoare. De exemplu, un zgârie-nori construit în genul arhitecturii postmoderne poate avea ca sport coloane clasice, pentru a adăuga frumusețe de ansamblu clădirii.

Culorile, de asemenea, au tendința de a inclina spre a fi neașteptate, în timp ce continuă să rămână într-o schemă de culori stabilite. În afară de funcția și de artă, arhitectură postmodernă cuprinde, de asemenea, o anumită continuitate într-o structură și chiar dacă merge orice, mentalitatea trebuie încă să aibă o ordine de coeziune de bază. Calitatea este, de asemenea, esențială. Teoria din spatele multe lucrări postmoderne este că, în cazul în care produsul este funcțional și atractiv, cei care locuiesc sau lucrează în interior pot avea vieți mai fericite și mai productive.

Arhitectura postmodernă, ​​o mișcare care de fapt datează din anii 1950, continuă să surprindă. În timp ce arhitectura are atât de des adăugiri neașteptate sau scheme de culori, scopul este încă de a crea o temă unificatoare în toată structura. Arhitecți muncesc foarte mult pentru a genera planuri care dovedesc puncte de vedere estetic, extrem de funcțional, coerente și durabile.

II.4.Literatura

Postmodernismul, ca și modernismul, respinge limitele dintre formele de artă înalte și joase, respingând distincții de gen rigide, subliniind parodia, ironia și ludicul. Cultura postmodernă (și gândirea) favorizează reflexivitate și conștiința de sine, fragmentarea și discontinuitate (mai ales în structurile narative), ambiguitate, simultaneitate și un accent pe destructuralizare, subiectul este descentrat, dezumanizat.

Distincția dintre modernism și postmodernism, reiese mai ales prin aceea că:

Postmodernimsul se manifestă ca o reacție a refuzului difuzării, elementelor de gândire modernistăcare sugerează o narațiune fără un anumit cod. De exemplu, o coeziune explicativă a unei experiențe, în care rezultatul poate fi un sentiment de discontinuitate, a lumii ca un câmp de a contesta explicații dintre care niciunul nu poate pretinde nici o autoritate.

parodii de tot felul, inclusive ca gen și formă literară, care contestă limitele, inclusiv a celor de decență;

explorarea aspectelor marginalizate ale vieții și elemente marginalizate ale societății.

Problema narațiunilor mari este că ele aduc toate experiența sub o singură explicație și, prin urmare, (unii ar spune, în mod inevitabil) totalitar și represiv. Narațiunile se concentrează pe un sentiment că viața este trăită într-o lume fără un scop précis transcendent, pe faptul că nimic nu garantează că oamenii sunt în interiorul moralității. Viața este oricum și trebuie trăită authentic, fără a se căuta un model de viață.

Postmodernismul ia direcții diferite în ceea ce privește scrierea de reflexie sau metaficțiunea și ficțiune, care este în primul rând o stare a conștienței de sine, de asemenea poate fi o ficțiune care ar putea dramatiza natura falsă sau construită de ficțiune, pe de o parte, sau ficționalitatea inevitaeilă a oricărei experiențe.

O reacție la refuzul formei de totalizare a modernismulul, care domină modernismul ca formă și ideea de estetic, care a creat un concept de lume aparte pentru artă, care a tăiat de la varietatea și traiul vieții cotidiene. O hotărâre negativă cu privire la acest refuz , este că postmodernismul pur și simplu aesteticicat totul.

Literatura postmodernistă, este un refuz al seriozității sau o subcotare a problematizarii seriozității – realizată prin lucruri cum ar fi noțiunea de carnaval, o cotitură cu susul în jos, iar prin utilizarea parodiei, a umorului negru; acest refuz și aceste metode de subcotare a gravității sunt asociate de asemenea cu fragmentarea, iar noțiunile tradiționale de coerență narativă sunt contestate, anulate.

II.5.Filosofia

Postmodernismul – eșecul de a înțelege adevărata cunoaștere a realității.

Post-modernism este, fără îndoială, filozofia cea mai deprimantă care a existat vreodată în mintea vest.

Este dificil să vorbim despre postmodernism, deoarece nimeni nu-l înțelege. Este aluziv la punctul de a fi imposibil de a-l articula. Dar ceea ce această filosofie spune de fapt este că am ajuns la un punct final în istoria omenirii. Că tradiția modernistă a progresului și extinderea continuă frontierele de inovare sunt acum morți. Originalitatea este moartă. Tradiția artistică de avangardă este moartă. Toate religiile și viziuni utopice sunt moarte și rezistență la status quo-ul este imposibilă, deoarece ideile revoluționare sunt moarte și ele. Oamenii, sunt blocați într-o criză permanentă de sens o camera întunecata din care nu putem scăpa. Înțelegerea post-modern, explicarea ei, prin intermediul limbii și al simțurilor, este imposibilă și înșelătoare pentru a descrie vreodată realitatea absolută, care a a fost cauzată de eșecul de fizicienilor și al filozofilor (de peste multe secole) de a descoperi / descrie corect realitatea.

În 1940 două sute de ani decând Hume a formalizat prima problemă metafizică a casației, Einstein confirmă faptul că problema de modul în care există materia și interacționează cu alte materii în spațiul din jurul său, au rămas nerezolvate. Pentru moment, trebuie să se ia în considerare că nu poseda nici o bază teoretică generală pentru fizica care pot fi considerată ca bază logică.

Având în vedere acest eșec trecut, care este doar un comportament uman natural (psihologic), care a dus la credința noastră actuală postmodernă că este imposibil să se descrie în mod direct și să se înțelegă realitatea fizică a ceea ce există. De exemplu, există o presupunere tacită în postmodernism că nici o teorie nu putea va explica vreodată toate lucrurile.

Charles Darwin bine înțeleas aceast scepticism extrem care pretinde că nu putem ști adevărul despre lucruri. Ignoranța obține adesea mai multă încredere decît cunoașterea: ea este a celor care știu puțin, nu a celor care știu mai mult și sunt aceia care afirmă că acest lucru sau că problema nu va fi rezolvată de către știință. Postmodernismul este un termen general, și pe scară largă, care se aplică literaturii, artei, filozofiei, arhitecturii, ficțiuneii și criticii culturale și literare, printre altele. Postmodernismul este în mare măsură o reacție la certitudinea asumată de lumea științifică sau obiectivă, respectiv la eforturile de a explica realitatea. În esență, aceasta provine dintr-o recunoașterea faptului că realitatea nu este pur și simplu reflectată în înțelegerea umană, ci mai degrabă, este construită ca mintea care încearcă să înțeleagă propriile sale realități particulare și personale.

Din acest motiv , postmodernismul este foarte sceptic în explicații care se pretind a fi valabile pentru toate grupurile, culturile, tradițiile sau rasele și în schimb se concentreză asupra adevãrului relativ al fiecăei persoane. În înțelegerea postmodernă, ​​interpretarea este totul, realitatea vine numai în ființă prin interpretările noastre a ceea ce înseamnă totul pentru noi în mod individual.

Postmodernismul se bazeazã pe experința concretã asupra principiilor abstracte, știind întotdeauna că rezultatul propriei experiențe va fi necesar mai scãzut și relativ, mai degrabă decât sigur și universal.

Postmodernismul este post, pentru că este neagă existența oricãror ultime principii și lipsește optimismul de a fi un adevar stiintific, filozofic, religios sau care va explica totul pentru toată lumea – o caracteristică a așa-numitei minți moderne.

Când a început să fie luată în considerare experiența în spațiu, atunci vom găsi că acest lucru este comun în toate culturile. Acest lucru este universal valabil pentru toți oamenii – experiența tuturor oamenilor, existenți în același spațiu. Astfel, spațiul este atât o experiență concretă, cât și un principiu abstract (dacă luăm în considerare proprietățile sale ca un mediu).

Paradoxul poziției postmoderniste este, că plasând toate principiile sub scrutinul scepticismului său, acesta trebuie să înțeleagă că, chiar și propriile principii nu sunt dincolo de interogatoriu. Așa cum filosoful Richard Tarnas afirmă că, postmodernismul, nu poate avea propriile principii în cele din urmă se justifică mai mult că poate face față diferitelor sumare metafizice pe care mintea postmodernă le-a definit.

Datorită incertitudinii inerente a postmodernismului, nu se poate argumenta cu privire la adevărul în cunoașterea realității. Poziția corectă trebuie să fie una de scepticism deschis la minte – fără adevărata cunoaștere a realității, atunci toate cunoștințele noastre despre lumea exterioară a simțurilor noastre este incertă.

Deci, postmodernismul nu poate spune dacă putem sau nu putem cunoaște realitatea / adevăruri absolute – ca nu are nici o bază pentru a deduce adevărurile absolute. Astfel, este interesant că această dezbatere postmodern, despre adevărul absolut și adevaruri relative, a fost cunoscută la filozofii antici greci, care au fost foarte inteligenți / conștienți.

În cele din urmă , în cazul în care nimic nu poate fi cu adevărat afirmat, chiar și următoarea afirmație ar fi falsă, afirmația că nu există nici o afirmație adevărată.

Dacă cineva crede că nimic nu este de a fi cunoscut, el nici măcar nu știe că dacă poate fi cunoscut, cum spune el nu știe nimic.

Fără adevărata cunoaștere a realității fizice, atunci nu există nici adevăruri absolute cu privire la simțuri și relația lor cu realitatea fizică. Sunt limitate de adevăruri culturale (constructe sociale, cuvinte care au sensul în raport cu alte cuvinte) și adevăruri legate de experiențele personale (gândurile, sentimentele și simțul experiențe sunt adevărate).

Și odată ce realitatea este cunoscută, atunci aceasta marchează sfârșitul postmodernism (și istoria va arăta cât de dăunătoare această incertitudine a adevărului a fost pentru umanitate).

Problema cu postmodernismul este că lasă fără fundații absolute pentru determinarea adevărurilor absolute cu privire la modul în care ar trebui să gândim și să trăim cu înțelepciune pe pământ. Ne putem imagina ceva destul de mult ca fiind adevărat (imaginația umană este fără sfârșit) și este modul în care lumea noastră este (și a fost de mii de ani).

Această libertate a imaginative este ca un adevăr relativ, este un alt motiv important pentru care postmodernismul a fost îmbrățișat universal. Fiecare cultură, religie și fiecare grup de pe planeta poate pretinde că adevărurile lor sunt la fel de valabile ca cele ale oricărui alt om. Acest lucru a condus la conceptul de toleranță pe care trebuie să o acceptăm cu egală validitate a adevărurilor ce țin de evoluția darwinistă, precum acceptăm și adevărurile cu privire la faptul că lumea a fost create în 7 zile.

Viziunea postmodernistă nu pare să facă o distincție între idei adevărate și false, și că prea mult frâu nu trebuie administrat imaginației unui om sub pretextul de a fi de o rațiune clară și distinctă.

Consecințele acestei libertăți datiorate adevărurilor relative, fac omenirea să uite de adevăratele probleme, chiar dacă fiecare dintre acestea provin de la conflicte provocate de diferite culturi ce cred în diferite adevăruri. Este dezastruos modul în care se distruge viața planeta, iar soluția relativismului fizic, care se află în cautarea certitudinii a jucat un rol considerabil în istoria filosofiei, deoarece s-a presupus că, fără o bază a certitudinii toate pretențiile noastre de cunoștințe trebuie să fie suspectate.

Concepția postmodernistă cu privire la un sistem ferm de sunet și cunoaștere reală, care poate fi o dovadă împotriva atacurilor de scepticism, însă înainte oricărei încercări de calificare, înțelesurile multor termini ar trebui stabilit.

Bradley spunea că metafizică este o încercare de a cunoaștere a realității realitatea față de simpla aparență sau studiul primelor principii sau adevăruri ultime, sau din nou, efortul de a înțelege universul, nu pur și simplu părți fragmentate sau de fragmente, dar cumva ca un întreg.

Cap. III: Postmodernismul – curent literar

III.1.Apariție

Perioada îndoielililor și a mișcărilor culturale caracterizate prin instabilitate, lipsă de tradiționalism și neraportarea la divinitate ca la o forță ce stă la baza tuturor lucrurilor, așa cum era gândirea perioadei ce a precedat iluminismul.

Dacă perioada 1600-1800 este identificat a fi perioada iluministă – perioadă în care rațiunea este cauza tuturoor lucrurilor, iar cunoașterea este doar rațională și personală, postmodernismul declară cunoașterea ca fiind subiectivă și pur personală.

Iluminiști precum Descartes, (1596-1650), Hume (1711-1776) și Kant (1724-1804), au impus scepticismul avansat dincolo de toate limitele istorice, fapt ce i-a consemnat în rândul gânditorilor hipersceptici.

René Descartes (1596-1650)

El este numit părintele fondator al filosofiei moderne pentru un motiv bun. Filosofiei modernă, în special în epistemologia, este caracterizată a fi filosofia îndoielilor. Astfel, în primă fază gândirea sa a elminat tot ceea ce nu se încadra în categoria indubitabil. Adevărul este o noțiune ce poate fi testată, prin experiență proprie. Din perspectiva acestui filosof, chiar și matematica este un domeniu supus îndoielilor.

Îndoială sistematică a lui Descartes plasează individul în centrul existenței. Sinele lucrează în favoarea certitudinii. O nouă realitate este cunoscută prin intermediul experiențelor. Așadar, este vorba de o cunioaștere empirică.

David Hume (1711-1776)

Hume provoacă, de asemenea, capacitatea noastră de a cunoaște certitudinea. În încercările sale de a cunoaște natura umană, Hume tratează înțelegerea ca un rezultat el cauzei și efectului, nu pe o cunoaștere demosntrativă apriori. Și acesta se dovevedește a fi sceptic cu privire la adevărurile științifice, la nivel înalt. Experiența are la bază cauza și efectul, iar obiceiul este această cumulare a cauzelor și efectelor în urma cărora se deduce adevărul. Însă adevărul biblic nu poate fi testa prin prima experiențelor proprii din moement ca Biblia vorbește de miniuni pe aproape fiecare pagină. Motiv pentru care postmoderniștilor le revine sarcina de a interpreta cele transmise de Biblie.

Immanuel Kant (1724-1804)

Gândirea lui Kanteste la granite dintre empirismul lui Hume și raționalismul lui Descartes. Filosofia lui Kant provoacă cunoștințele obiective ale cititorului. Kant spune că mintea umană constituie și modelează lumea din jur prin intermediul celor cinci simțuri care organizează simultan datele. Acest lucru nu este de acord cu ideea că lumea exterioară este izvorul cunoștințelor noastre și pe care nu putem ajunge să o cunoaștem în mod obiectiv și independent de mintea noastră. Dacă până acum sa presupus că toate cunoștințele noastre trebuie să se conformeze unei rațiuni pure orice interpretare a unui text să fie solid este întotdeauna incompletă.

Rațiunea este elemental de cunoaștere, iar „adevărurile” netrăite sunt considerate a fi demne de scepticism. Cei trei filosofi iluminiști au zguduit temeliile gândirii occidentale, reușind să deschidă noi căi de raportare la lumea exterioară. Iluminismul și postmodernismul s-au dezvoltat sub imperativul semnelor de întrebare în ceea ce privește adevărul științific sau adevărurile religioase, percepute ca fiind dogme.

Având la bază gândirea iuluministă, tendințele postmoderniste au început să se facă prezente de la începutul lui 1870 și au culminat cu finalizarea celor două războaie mondiale când s-au petrecut multe evenimente care au zguduit întreaga față a Europei, dar și a întregii lumi.

Progresul început după cea de-a dua revluție industrial, a schimbat statutul femeilor, care era până atunci cupate cu viața de familie și creșterea copiilor. Populația mediului rural a fost trimisă către marile orașe să contribuie la dezvoltarea industriei, lăsând în urmă terenurile agricole, terenuri ce constituiau prinicpala sursă de hrană.

De la anul 1850 și până în anul 1911, locuitorii din mediul urban a crescut de la 25% la 44% în Franța și de la 30% la 60% în Germania. Alte națiuni au înregistrat creșteri similar, iar mizerie urbană și condițiile insalubre în care au fost nevoiți să trăiască săracii, au fost mortale pentru unii dintre ei. Bogăția promisă de industrializare a întârziat să apară, ba dimpotrivă.

În aceste condiții și-a scris Karl Marx Manifestul său comunist în 1848. Acesta a contestat clasa de mijloc care s-a conturat o data cu Revoluția Franceză, instigat către clasa de mijloc, a contestat aristocrația. În Europa, 1848 a fost anul multor revoluții, cauzate de mai mulți factori, altele decât cele tratate în cartea lui Marx.

Socialismul – un nou mod de a distribui puterea și bogăția creată de a doua revoluție industrială dominate de tendințele politice de la acea vreme, prin intermediul celor două războaie mondiale. Astfel, comunismul, abia dacă se distingea de la socialism, a fost predicat cu rezultate devastatoare.

Deși rata de alfabetizare în secolul al XIX-lea a fost îngrozitor de mică, manipularea maselor a fost ușor de pus în practică datorită lipsei de surse de informare alternative.

Este perioada în care Darwin și-a prezentat teoria cu privire la evoluția umană, teorie care avea să contrazică prinicipiul existenței umane, impuse de religie (crearea lui Adam și Eva). Chiar dacă Darwin credea în existența lui Dumnezeu era de părere că specia umană a evoluat ca urmare a unor condiții naturale, din microorganism mai puțin evaluate. Darwinsimul a contribuit, așadar la combaterea principiilor tradiționaliste, separând și mai mult umanitatea de noțiunea de divinitate.

Principiile postmoderniste, sunt astfel considerate a fi în antiteză cu gândirea utopică descrisă de religiozitate. Dumnezeu nu este un Tată Autoprotector, așa cum afirma si Ferud. Umanitatea a dat naștere lui Dumnezeu din necesitatea de a crede într-un Tată preocupat de soarta umanității. Dumnezeu este un produs chimic al minții umane, necesar liniștii omului în situațiile de criza prin care acesta este nevoit să treacă.

Freud a spus că oamenii nu au suflet, iar spiritual este o colecție de produse chimice din creier, care poate fi acționat de către cauze sociale și de contextual în care trăiește un individ. Iar dacă omul nu are suflet, își pierde esența și este similar necuvântătoarelor.

Acestor evenimente și schimbări ale planului traditionalist, s-au adăugat oportunitățile nou create pentru femei. S-au constituit colegii, iar femeii i s-a dat drept de vot la finalul războaielor mondiale. Milioane de oameni au fost masacrați în timpul celor două războaie mondiale, iar în toate aceste masacre, Divinitatea nu a venit cu soluția salvatoare. S-a impus un realism, o atitudine de revoltă și teroare, care a afectat psihicul uman.

În timpul holocaustului au murit peste șase milioane de oameni. Din 1870 până în prezent, arta a suferit și ea modificări care aveau să reflecte această mizerie a umanității. Comunicarea în masă și noi tehnologii, au cntribuit la răspândirea mesajelor tulburătoare.

Elementele comune iluminismului și cele ale postmodernismului sunt celeconstituite de instabilitate și incertitudine. Noile condiții de trai, la finalul celor două războaie, precum și dezvoltarea tehnologiei. Dacă femeia tradițională își ducea viața în apropierea căminului și nu era interesată de viața politică, concomitent cu intrarea ei în câmpul muncii, se crează competitivitate între ea și bărbat. Elementele romantismului se pierd, iar tradiționalismul intră în derizoriu, mișcare feminist fiind o consecință a „discriminării” femeii, proaspăt intrată în lumea bărbaților.

Friedrich Nietzsche (1844-1900)

Deși nu este gânditor iluminist, gândirea lui Nietzsche merge până acolo încât îl proclamă pe Dumnezeu mort. Ca un scriitor gândirea nihilistă a lui Nietzsche a avut amploare, contribuind la influența multor gânditori, chiar și în afara granițelor țării, mai ales că gândirea acestuia cu privire la naționalism avea să se împlinească la scurt timp după moartea acestuia. Nietzsche considera naționalismul și religia ca fiind două dintre cele mai mari cauze ale războaielor din lume.

Omul superior, este cel care se conduce după rațiune, fără necesitatea unui Dumnezeu. Este omul care orefă credit tehnologiei și evoluției, dar care lasă în urmă elementele romanticului. Este gândirea care respinge antisemitismul și extremele, dar care încurajază comunicarea globală.

Pe de altă parte, toți acești factori și termini văzuți mult mai vizibil în postmodernism, își ating punctele culminate prin implicarea comunicării online și a canalelor alternative de comunicare, care permit omului de rând să comunice cu semeni de la celălalt capăt al lumii. De la național se ajunge la global, iar cultura națională, devine cultură universală.

Postmodernismul este curentul care acceptă adevărul prvit din mai multe unghiuri – adevărul subiectiv, iar adevărul obiectiv, este adevărul ce ține de perspectivism. Pentru Montainge, perspectivismul înseamnă că fiecare punct de vedere este doar unul dintre mai multe interpretări posibile. Perspectivism mai ales nietzschean, în sine este doar o interpretare printre multe interpretări.

Este ușor a vedea în perspectivism o sursă de postmodernism, în special în interpretarea textelor. Însă această gândire perspectivistă contravene gândirii Sfinților Părinți, care impun ca înțelegerea Bibliei se poate face doar printr-o revelație (o trăire a credinciosului care este primită ca un rezultat al unei trăiri înalte și a unei smerenii).

Credința este văzută ca o gândire de ev mediu care împiedică progresul uman și tehnologic. Omul actual este mult mai inteligent și mai capabil să trăiască moral, dacă își urmează rațiunea. Între iluminism și postmodernism există multe asemănări, dar și multe deosebiri, însă pentru mulți cercetători această diferențiere ține de caracteristicile populației și de distincțiile impuse din punct de vedere geografic. Așadar, postmodernismul și iluminismul sunt două curente similar, diferențele fiind doar de ordin geografic și cronologic.

Această versiune, însă oferă prea puțin credit gândirii iluministe și poziționează mult mai sus gâandirea postmodernistă, care este în fond doar o reinventare a ceea ce a fost gândit și descoperit anterior.

În ultimii trei sute de ani, vechea ordine a fost schimbată și confirmată prin evenimentele Războiului Rece, care au contribuit la repoziționarea puterilor la nivel mondial – atât din punct de vedere economic, social, cultural, cât și politic.

Inovația postmodernistă, însă zguduit o întreagă fundație, bazată pe principia, contribuind la un libertinaj greu de înțeles și de configurat. Neexistența limitelor, au propagate o dezorientare în plan personal. Individul își pierde esența, acționând robotic pentru necesitățile unui sistem capitalist, care poziționează materialul deasupra tuturor valorilor.

Stilul de viață postmodernist este ușor de asimilat, mai ales de populația tânără, din mediul urban, însă este condamnat de populația adultă, fiind considerat ca o degradare a celor dintâi.

III.2.Trăsături

În discuția despre prostmodernism, este important să se înțeleagă că postmodernismul nu își poziționează filosofia în interiorul unei categorii concrete, asemenea unei cutii. Opiniile despre postmodernism, sunt mai degraba pur personale, decât o formă standard specifică categoriei postmoferniștilor, văzuți ca un grup.

Însă, următoarele principii par să fie elemente corespunzătoare postmdernismului:

Nu există nici un adevăr absolut – postmoderniștii cred că noțiunea de adevăr este o iluzie și cntravine dacă este utilizat în mod abuziv de către oameni și grupuri de interese speciale de a câștiga putere asupra altora.

Adevărul și eroare sunt sinonime – situația de fapt, pe care postmoderniștii susțin, este prea restrictivă pentru a nu determina nimic. Datorită schimbăriloor haotice, ceea ce este de fapt adevărat astăzi, poate fi mâine fals.

Auto-conceptualizarea și raționalizarea – logica tradițională și obiectivitatea sunt disprețuite de postmoderniști. Preferând să se bazeze pe opinii, mai degrabă decât să îmbrățișeze fapte, postmodernitatea disprețuiește metoda științifică.

Autoritatea tradițională este falsă și coruptă – postmoderniștii vorbesc împotriva constrângerilor moralei religioase și autoritatea seculară. Intelectualii postmoderniști sunt împotriva exprimărilor și concepțiilor tradiționaliste.

Proprietate – ei susțin că dreptul de proprietates colectivă ar duce la cele mai multe bunuri și servicii.

Deziluzie modernismului – postmoderniștii regreta promisiunile neîmplinite ale științei, tehnologiei, guvernului și religiei.

Moralitatea este personală – etica credincioșilor este relativă, postmoderniștii supun moralitatea opiniei personale. Ei definesc moralitate ca pe un cod privat al fiecărei persoane, fără a fi nevoie să se urmărească regulile tradiționale.

Globalizarea – Mulți postmoderniștii susțin că granițele naționale sunt un obstacol în calea comunicării umane. Naționalismul, cred ei, este cauzele războaielor. Prin urmare, postmoderniștii propun adesea internaționalismul, iar țările să se unească.

Toate religiile sunt valide – valorizarea credințelor inclusiv, postmoderniștii gravitează în față de religie New Age. Ei denunța pretențiile exclusive ale lui Iisus Hristos ca fiind singura modalitate de a ajunge la Dumnezeu.

Etici liberale – Postmoderniștii apăra cauza femininmului și a homosexualității.

Una dintre problemele care se ocupă cu postmodernismul este aceea de a face distincția dintre modernism și postmodernism. În multe feluri, artisti postmoderni și teoreticienii continuă experimentele pe care, de asemenea, putem găsi în operele moderniste , inclusiv utilizarea de auto -conștiinței, parodiei, ironiei, fragmentării, genericurilor amestecare, ambiguității, simultaneității, iar defalcarea între înaltă și joasă forme de exprimare.

În acest fel, formele artistice postmoderne pot fi văzute ca o extensie de experimentare modernistă, cu toate acestea, alții preferă să reprezinte în mișcare în postmodernism ca o pauza de mai radicală, unul care este un rezultat al noilor moduri de reprezentare a lumii, inclusiv televiziuna, filmul (mai ales după introducerea de culoare și sunet) și calculatorul.

Începând cu anii șaizeci, când am asistat la creșterea arhitecturii postmoderne, cu toate acestea, unii critici preferă să vadă al doilea război mondial ca ruptura radicala de la modernitate, deoarece ororile nazismului (și de alte revoluții moderniste, cum ar fi comunismul și maoismul), s-au făcut evident la acest timp. Însuși termenul „postmodern”, a fost, de fapt, inventat de istoricul Arnold Toynbee.

Unele dintre lucrurile pe care disting postmodernitatea de modernitate:

auto-reflexivitate . Postmoderniști au tendința de a lua acest lucru chiar mai în serios decât moderniștii, dar într-un mod care de multe ori tinde sa fie mai jucauș. Această auto-reflexivitate poate fi găsite peste tot în cultura pop, de exemplu, modul în care seria de filme Scream, are personaje care dezbat regulile generice din spatele filmului de groază. În modernism, auto-reflexivitate are tendința de a fi utilizată de către artiștii mari în lucrări dificile (de exemplu, pictura lui Picasso), în postmodernism, strategiile auto-reflexiv pot fi găsite peste tor, de la Seinfeld la MTV. În arhitectura postmodernă, ​​acest efect este realizat prin menținerea structurilor interne vizibile și elementelor de inginerie (conducte, grinzi de susținere, materiale de construcții etc.). Construcțiile postmoderne se joaca cu forme structurale, dar într-un mod incontestabil plin de umor.

ironia și parodia – este tendința artiștilor postmoderni, a teoreticienilor și a noii culturi de a fi jucaușă sau parodică. Cultura pop și publicitatea mass-media abundă cu exemple, într-adevăr, emisiuni sau filmele vor avea un ăas în față în reprezentarea mimetică cu totul în scopul de a parodia.

o defalcare între formele culturale de înaltă și joasă calitate. Postmoderniști de contrast folosesc de multe ori și obiecte produse în masă în mai multe moduri de ușor de înțeles, chiar dacă obiectivele lor sunt adesea.

Existența elementelor retro – postmoderniștii și cultura postmodernă tind să fie mai ales fascinați de stiluri si moda din trecut, pe care le vor folosi de multe ori complet din contextul lor original. Arhitecți postmoderni, de exemplu, vor juxtapune elemente baroce, medievale și moderne, în aceeași cameră sau clădire.

un interogatoriu al narațiunilor mari – defalcarea povestirilor care au legitimat anterior status quo-ul ca un aspect important al condiției postmoderne. Desigur, moderniștii au pus sub semnul întrebării, de asemenea, astfel de concepte tradiționale ca: dreptul, religia, subiectivitatea. Iar ceea ce poate distinge națiunea postmodernă este că astfel de întrebări nu mai sunt asociate în special cu o intelectualitate avant-garde. Artiștii postmoderni vor angaja cultura pop și cultura de masă în criticile lor, iar cultura pop tinde să se joace cu toate conceptele tradiționale de temporalitate, religie și subiectivitate. Teme precum precum religia („Like a Prayer”) diviziunile de gen, capitalismul („Material Girl”), și așa mai departe, făcute celebre de Madona, au fost extrem de influente pentru cultura postmodernistă.

simulacrul și temporalitatea – având în vedere preponderența mass-mediei vizuale (tv, film, publicitate mass-media, calculator), atât în ​​arta postmodernă, cât și în cultura postmodernă care graviteaza spre forme vizuale (de multe ori chiar bidimensionale) . Ca urmare, Baudrillard și alții au susținut (de exemplu , prin noțiunea de simulacrul), care duce la pierderea oricărei legături cu realitatea sau istoria. Această teorie ar putea ajuta pentru a explica de ce suntem atât de fascinați de televiziune. Cultura pop, de asemenea, continuă să se întoarca la ideea că linia de separare dintre realitate și reprezentare.

capitalismul târziu – există, de asemenea, un sentiment general că lumea este preluat de valorile date de capitalism și că altă alternativă nu mai există. Un simptom a acestei teme este predominanța de narațiuni paranoia. Aceasta teama a ajutat, desigur progresele tehnologiei, în special tehnologia de supraveghere, care creează sentimentul că suntem mereu urmăriți.

dezorientare – cultura MTV este, uneori citată ca un exemplu, după cum este citată arhitectura postmodernaă, care încearcă să dezorienteze subiectul de la calea sa. Un alt exemplu poate fi popularitatea filmelor care încearcă să dezorienta privitorul complet prin revelația unui adevăr care se schimbă tot ceea ce știa înainte.

oralitate secundară – în timp ce rata de alfabetizare a crescut constant de la introducerea imprimării prin intermediul perioadei moderne, din societatea postmodernă, care a fost văzută ca o inversare drastică a aceastei tendințe, tot mai mulți oameni sunt acum analfabeți funcțional, bazându-se în schimb pe un aflux de surse media orale: tv, film, radio etc. Cultura încă foarte mult se bazează pe print pentru a crea conținut mass-media ( de unde și oralitate ca termen secundar), cu toate acestea, un procent tot mai mare din populație doar înghite mass-media orală.

La început de faptul că mulți critici par să creadă că postmodernismul își urmeză cursul și ca post-postmodernismul este doar în perioada în care începe să prindă contur. Unii critici se simt obligați să-l explice, sau cel puțin să realizeze o lista unele dintre tehnicile sale, atunci când, pasiv se referă la ceva ca postmodern. Problema apare atunci când criticii par să facă această presupunere după ce au trecut două generații de cititori, astfel încât, la un momentul actual, există cel mai mare motiv să se pună întrebări cu privire la perioada în care se încadrează postmdernismul și la caracteristicile sale. Cu toate acestea, foarte puțini sunt cei care înțeleg cu adevărat ideea postmodernismlui.

Postmodernismul poate fi considerat o fugă rapidă rapid și simplă, dar pot fi identificate unele dintre caracteristici și tehnici, frecvent întâlnite în romanele posmoderne.

III.3.Reprezentanți

Valul de literatură postmodernă a apărut la sfârșitul anilor 1960 și '70, cu scriitori pionieri, cum ar fi Kurt Vonnegut și John Barth și Thomas Pynchon. Primul roman postmodern, cu toate acestea, poate fi din punct de vedere tehnic urmărită retroactiv – „Viața și opiniile lui Tristram Shandy”, „Gentleman” de Laurence Sterne, o autobiografie fictivă scris din perspectiva unui om chinuit de sarcina de a-și scrie autobiografia.

Atunci când vine vorba de clasificarea solidă a ceea ce e postmodern și ceea ce nu este, calificările pot deveni destul de flexibil, astfel încât în căutarea unor lucrări postmoderne, se pot găsi referințe cu privire la câteva romane postmoderne scrise în anii 1950 și '40, cum ar fi „Naked Lunch”, dar această tendință nu a devenit cu adevărat vizibilă până în anii '70.

Piatra de temelie a postmodernismului este, în esență, conștiința de sine. Conștiința de sine în numele cititorului, scriitorului și a textului. De pildă, David Foster Wallace l-a sugerat o dată în încercarea de a explica postmodernismul pe Charlie Rose Show, care ar fi, probabil, de ajutor pentru a avea cât mai multe înțelesuri pentru conștiința de sine.

Acum, temele care coboara de la conștiința de sine și care contribuie la culoarea postmodernismului, sunt amânarea fără sfârșit și distincția între viață și artă, realitate și imaginație. Romanele postmoderne sunt de multe ori preocupate de căutarea înțelegerii de sine, găsirea unui loc în înțelegere cuiva din lume. Cu toate acestea, având în vedere că amânarea fără sfârșit este una dintre caracteristicile postmodernismului, problema nu poate avea niciodată un răspuns.

Pentru a se căuta locul în lume, scriitorul postmodernist, trebuie mai întâi să definească lumea în care trăiește, iar această definire este o sarcină fără sfârșit în sine, care este doar un aspect al întrebării ce urmează cu privire la înțelesul teremenului „viu”. Astfel că o definire a locului în lume este adesea însțită de circumstanțe care sunt fluctuante.

Anii 1950 și '60 a văzut un număr de romane care portretizează vacuitatea vieții suburbane (un fenomen recent), o plagă a glului spiritual care a venit de la confortul gratuit și de la rutină. S-ar putea lua fraza Betty Friedan a „problemei care nu are nume” și care a făcut celebră examinarea disperării feminine care este ambiguu în cartea feminină „Mistica”, care se aplică în toată lumea în clasa de mijloc, mai ales în America.

Bărbați, femei și adolescenți care simt apatic, plasați în cuști de lux ale rutinei și inconveniențelor care sprijină extremele. Romane ale unui timp portretizat care explică lumii ce trebuie să facă să fie bine, să nu fie prinși de tristețe și confuzie. Oameni ce par să fie mai privilegiați decât părinții sau bunicii lor, și totuși aceștia trăiesc o depresie îndelungată. De pildă , un personaj al lui John Cheever (1969) din romanul „Bullet Park” care este afectat de sentimentul depresiei. Romanul vinesă descrie tendința de a înlocui normele morale și spirituale care dau un sentiment strict de bine și rău, chiar dacă este greșit, este mai bună decât ideea de a nu acționa datorită fricii.

Postmodernismul, ca răspuns al aceastor tendințe din anii '50, a susținut că ceea ce toată lumea a căutat rebuie să fie urmărit de toată lumea într-un fel personal. Împlinire personală este personală și înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți, și, prin urmare, nu are nici un sens recurgerea la o standardizare a binelui. Această noțiune de subiectivitate expus nu numai la întrebarea cu privire la împlinire și semnificație, dar și la problemele de identitate.

Procesul de rezolvare a problemei, cu toate acestea ține de caracteristica postmodernismului, care se străduiește să demonstreze evaziv adevărul prin prezentarea unei situații ambigui și apoi să demonstreze infinitatea de sensuri posibile care pot fi ușor acceptate de către toți.

În mintea unui cititor avid – conștient sau chiar relaxat, anumite date din ultimele trei secole denotă mișcări literare masive. Această cronologie vagă se află amplasată confortabil în conștiința entuziaștilor literari. La începutul secolului al XVIII-lea, Iluminismul greu de digerat a venit la putere, iar timp de un secol a avut o înflorire fără precedent în politică și poetică concomitant, cu expresia cu Revoluției Franceză care a detronat Iluminismului, și a stabilit Romantismul – sublim, umanitatea logica în locul său. În timp ce Romantismul a evoluat în literatura americană, impulsurile pentru mijlocul secolului XIX au crescut către Transcendentalism și barbarie. De la mijlocul secolului XX, realismul și naturalismul au preluat frâiele, și în termen de câteva decenii s-au pus bazele Modernismului – încurajat de cele două războaie mondiale.

De aici, devine tot mai clar că literatura cade victimă a unei devalorizări, mai degrabă decât unei renașteri. Suprarealismul originar din Franța ieftinit și întins limitele literaturii expresionist tradiționale. Modernismul ca o reacție emoțională gravă la realismul conservator începe să eșueze, și, la începutul anilor 1950, postmodernismul se face simțit.

În această eră, psihanaliza, pluralitatea, ironia și scepticism au devenit semnele distinctive ale literaturii. Punctul de vedere geografic, al postmodernismului denotă o perioadă în care, din cauza expansiunii continui, ale forțelor globalizării, literatura normativă nu se mai întâmplă în cadrane diferite, europene, americane, sfere din Asia, aceste denotații stau acum ca descriptori politici, mai degrabă decât descrieri literale.

De la realitățile din anii precedent, s-a renunțat în favoarea unei evaluări usturătoare despre natura vieții și umanitate. Fiecare dintre noi poate identifica o lucrare postmodernistă destul de ușor. Cu toate acestea, destul de interesant, autorii care au fondat estetica postmodernă sunt în mare parte ignorați sau necunoscuți, cu siguranță, în sălile de mediul academic. „Este un truism al criticii contemporane faptul că textualitatea ușor jucăușă a scrierilor lui Derida sau fragmentele fanteziste ale lui Barthes, de pildă, sunt la fel de literare precum sunt de teoretice. Practicile reprezentanționale postmoderne care refuză să rămână strict în interiorul convențiilor și tradițiilor acceptate și care desfășoară forme hibride și strategii aparent contradictorii zădărnicesc încercările critice de a le sistematiza, de a le ordona, în intenția de a le controla și stăpâni – adică de a le totaliza. Asistăm la un proces pe care Focault l-a numi interogarea limitelor, proces care înlocuiește astăzi căutarea totalității.” Un efort similar, au urmat astfel reprezentanții postmodernismului rmânesc, însă opera lor va fi descrisă detaliat în capitolul ce urmează.

Cap. IV: Postmodernismul în literatura romanească

IV.1. Neo-modernismul și reacții împotriva sa

Descrierea pătrunderii curentului literar postmodernist în litareatura română este o sarcină dificilă și delicată. Se presupune că cititorul este familiar cu toate cele trei fațete ale postmodernismului din vest, din punct de vedere academic, literar, artistic și ele împărtășesc în mare parte un nume și o regiune comună de spațiu și timp. Cultura română este o entitate congruentă, dar destul de îndepărtat în ambele dimensiuni.

A face această călătorie viguroasă s-ar putea servi de vestul intelectual nu numai cu placerea de a descoperi modernul exotic, cultura străină în sensul academic încă arhaic în sens spiritual. Romane, reviste și eseuri filozofice se afla dincolo, în mare măsură neexplorate și netraduse – în ciuda misterului și misticismulului conținut în multe din aceste cărți. De asemenea, strălucește acolo un spirit și o universalitate exprimate de orice scriitor educat dedicat întrebărilor omniprezente ale conștiinței. Autorii postmoderniști români nu eu preluat moștenirile culturale occidentale, cele din Rusia și cele orientale; erau conștienți de competența intelectualității românești, deși acestia aveau o gândire arhaică, în sensul că au tărit într-o veche ordine spiriuală, un spațiu mioritic, al bisericii și localității, care perseverează în România și rămâne încă respectat și și admirat, în ciuda industrializării forțate și a noilor conscințe aduse de această schimbare de ordin economic, social, politic și cultural.

Deși are rădăcini vechi, România este un stat cu o cultură relativ tânără. Momentele sale de îmbogățire culturală, culminează cu secolul XVII, când tinerii români plecau la bursa în străinătate, contribuind la dezvoltarea unei culturi și unei limbi românești moderne, având totuși la bază vechea cultură latină bazată pe structura latină și pe o varietate de cuvinte importate. Care, probabil, vin cu o explicație a misticului curent de gândire românească, această literatură scrisă a fost precedată de o bogata colecție de povestiri țărănești, cântece populare și tradiții ortodoxe.

Mai mult decât atât, o cosmogonie complex a satelor este prezentă și în literatura postmodernă (termni precum zombi și spirite rele) au continuat să bântuie România modernă, ca o fantomă plictisitoare exprimată de un spiritism al scriitorilor în limbă engleză, al secolului trecut, astfel iremediabil încorporat în percepția occidentală a țării: silueta întunecată și aripile „Contelui Dracula”, de fapt, un rege sau Voievod al provinciei Țării Românești. Vlad Dracul Țepes a fost un despot sadic de origine din Transilvania – care servește doar pentru a ilustra cea mai mare calamitate din istoria țării a cărei efecte supraviețuiesc și astăzi, el este de fap un erou al unei istorii violente datorate năvălirilor otomane din timpul Evului Mediu.

Fără acest tip de tendințe, istoria românilor ar fi similare unei pajiști cu miei de pășunat. De fapt, virilitatea istoriei românești prețuită de astfel de filosofi de dreapta este mai bine atribuită diferitelor forțe de ocupație și atacuri, toate perpetuate de oameni cu diferite obiceiuri și cu siguranță foarte diferite limbi. Țara Românească (ca de altfel România este adesea menționată în documentele vremii) într-un fel batjocoritor și sfidător, adesea condusă în mod violent de invadatorii care au condus în cele din urmă la o luptă pentru a construi o conștiință națională unică printre savanții și scriitori români.

Spre deosebire de popoarele slave din regiune, apropiate ca gândire României, aceasta a fost mereu departe de marile puteri. O tânără națiune, care de dragul unicității, amestecă convingeri împământenite scrise în stil academic, cu sinceritate și vulgaritate chiar jucaușe, a căror substanță poate ofensa adesea sensibilitatea liberală a progresiștilor de vest.

O altă palmă dată sensibilități postmoderne este conservatorismul moral elastic al gândirii românești. În acest din urmă secolul al XIX-lea, atunci când oamenii de știință și scriitori din România și-a asumat sarcina de colectare a basmelor populare și poveștilor de viață de provincie – stabilind astfel bazele unui limbaj și unei culturi populare, apărea din nou necesitatea de a extrapola condiția umană înapoi spre un sens ascuns, al infinitului trecut al pre-creștinismului, numit mioritic.

O astfel de condiție supraviețuiește foarte strâns, în România rurală de azi. Cu toate acestea, în cultura urbană, împreună cu creșterea burgheziei vom vedea o reluare bruscă de evoluțiilor anterioare, ale vestului, exprimate în satiră socială (după modelul lui Moliere și Voltaire), existente în opera lui Caragiale, care a satirizat nu numai banii, dar și relațiile etnice, moștenirea mixtă ai noii puteri regionale, acum în cele din urmă, independentă de Rusia și Turcia.

De la raționalismul de scurtă durată, se sare brusc la romantismul lui Eminescu, poetul național de influență inestimabilă chiar în scrierile antiromantice de la sfârșit de secol XX. Această influență deosebit de puternică în filozofie este neclară oarecum față de devotamentul aproape cult încurajat de către fostul regim comunist, dar aceasta este o parte integrantă a „vechiului” în raport cu „noul” lupta care reglementează dezvoltarea culturii într-o expansiune bună.

În zorii zilei unui nou secol și unor reforme restante lungi, cum ar fi emaniciparea iobagilor, apare scriitorul național cel mai influent și prolific, Mihail Sadoveanu, adăugând la adâncimea provinciei române, teatrul, și un stil literar elegant, care, din nou, oferă un alt pilon al culturii scrise. În perioada dintre marile războaie, România care își recapătă Transilvania, industrializarea este noul model pentru o monarhie constituțională, o mare explozie de centre de gândire și scriere în jurul valorii de nou, liberal, pasionat – au făcut din București un centru exploxiv similar tendințelor din Berlin, cel puțin la nivelul filosofiei.

Similitudinea pivot este influență filozofică în fiecare aspect al demersului artistic. Începând cu sistemul și școala înființate de Lucian Blaga și ajungâmd la o apoteoză turbulentă în contrapunctul român la Heidegger, filosoful carismatic si profesor Nae Ionescu, scrierile vechilor greci și germani pătrund gândirea cea mai gravă a gânditorilor români.

Ionescu și protejații săi (din care cititorii occidentali ar putea recunoaște pe trei dintre aceștia, cum ar fi istoricul religiilor Mircea Eliade, filozoful nihilist Emil Cioran, și dramaturgului Eugene Ionesco) au dezvoltat un naționalism extrem infuzat cu religiozitate, un fascism cunoscut sub numele de „Legiunea de Arhanghelului Mihail”, care a atras mulți alți politicieni, intelectuali și bărbați și femei obișnuite.

Poate că prima bucațică de postmodernism (în sensul literaturii marcate de efectele istoriei ) este revista scriitorului Mihai Sebastian, un student al lui Ionescu și prietenul apropiat al celor trei menționați, care a început la scurt timp după ce a publicat un mișcător eseu cu titlul „Cum am devenit hooligan”, ca răspuns la o răceală bruscă față de fostul său mentor și prietenii lui. Inutil de amintit, Sebastian era un evreu român. Revista un spațiu interior trist și cu previziune politică și militară abilă, estimând evenimentele de creștere a fascismului.

Rolul României în război (lupta alături de Germania și apoi trecerea la învingătorii în curs de dezvoltare, rușii), ridicarea și căderea Germaniei, și persecuțiile anti- semite. Sebastian a supraviețuit, așa cum au făcut cei mai mulți evrei din România, din scris și din predat, dar a fosr ucis într-un accident de mașină.

Sebastian nu a fost un însingurat – se bucura de compania femeilor și intelectualilor, s-a bucurat de succes. El a fost consternat de faptul că de-a lungul istoriei apărea și disperarea optimiștilor cu privire la viitor. El a oferit o antiteză publicată recent (în România), un alt jurnal din timpul celui de-al doilea război mondial – Smith, care a scris purtând o uniformă germană, cu toate asemănările paradoxale umane care pot implica: doi ochi, două mâini, un penis și inima însângerată a lui Rilkean. Sebastian, cosmopolitul și iudeul, au fost două persoane foarte diferite, care ar fi putut avea o conversație prietenoasă și foarte interesantă. În mod tragic, contemporanii lor nu a putut să facă un efort de empatie.

Aceasta și alte romane ale perioadei, din toate țările implicate în această calamitate la nivel mondial, a fost împărștiată starea pentru romanul postmodern. Românii erau familiarizați cu o anxietate, probabil, diluată cu optimism după război sau un șoc care l-au experimentat în anii '50, 60 si 70. Este astfel inutil să se menționeze că pericolul a fost mai mare atunci, de dimensiunea unui uragan, suferința nemăsurată care a trecut, dar a lăsat un nor deasupra capului ambiguu, pentru a face aluzie încet la încălzirea globală.

Noile știri postmoderniste, răspândeau plictiseala, comercialismul, post-colonialismului, certurile inter-etnice și diviziunea de clasă care clasificau această mișcare intelectuală la gânditorii non-occidentali ca o criză a conștiinței occidentale, aproape nevinovată în ipocrizie sa (un fel de umanism al burgheziei). Nici o discuție din Europa de Est nu este completă fără a examina marele spectrul al iadului roșu care a tăiat scurtul optimism de după război și nu a oferit doar o provocare, dar o sursă de inspirație de la egal la egal, dincolo de simplele idei din politică și economie.

Literatura din era comunistă din România nu este deloc distrusă de conformitatea realist-socialistă. Acesta este foarte mult punctată în existențialismul Doestoevskyan și protestul metaphoric exptimat în scris. Astfel, influența scrierilor ruse nu a fost de obicei integrată în educația liberală a unui scriitor român. Paradigma existențialistă, care este cel mai mare joc al minții din acest secol a fost exacerbată și mai mult în munca scriitorul român din cauza acestui fond al creștinului mioritic deja menționat, și pentru că problema de moarte într-un stat ateu, oferind puține materiale sau facilități intelectuale pentru durata scurtă de viață frustrarea este mult amplificată.

Se poate argumenta că cel mai mare scriitor al acestei perioade este de Marin Preda. Începutul carierei sale literare culminează cu tinerețea acestuia, chiar înainte de epoca socialistă și se termină chiar înainte de decesul acestuia, care a venit, aproape firesc, după propriul său sfârșit tragic, el a căutat să caracterizare cu adevărat omul universal și o noua religie, bazată pe principii umaniste, care pot domoli angoasa și înlocui pe Dumnezeu cu Celălalt.

Aceasta nu s-a datorat rătăcirii sale de la principiile eticii creștine, dar el a adaugat totuși personajelor sale o nevoie de a pune la îndoială, pentru a crea, tentaculele cleioase ale mediului, ale neomeniei, ale moștenirii. O condiție prealabilă pentru toate aceste aspirații este abilitatea de a iubi. Așa-numitul om predian apare din nou și din nou în diverse forme: țăranul Nicolae din Moromeții care se împotrivește veșniciei naturii și finalității omului. Omul este legat de divinitate de puterea de împrejurimile oferite de Dumnezeu. Prizonierul rebel condamnat Victor Petrini declară și povestește o viață dificilă, apărând necesitatea de a păstra iubirea în noua eră a criminalilor.

Aceasta operă confesională, în care eroul apără crima pentru care el e închis pe viață, amintește de imoralistul Andre Gide sau, poate, de Familia lui Pascual Duarte de Camilo Jose Cela, dar numai tangențial. Acest roman tratează de multe ori moralitatea extințialistă: pasiune, dreptate, iubire, prietenie, din perioada comunismului, naționalismului și opresiunii. Citatul de la începutul romanului, inclus aici, este în principal un argument cu privire la criza de identitate culturală. Se atinge o dispută, cu privire la valoarea populară a poetului Tudor Arghezii la începutul secolului, care, în ciuda elocvenței lui simple și concentrației de esență națională, este respins de Victor.

Un alt aspect referitor la valorile moderne centrale ale romanului este jucat de Matilda, care nu este deloc o menajeră. Ea este femeia ceilor doi bărbați, soțul Petrică și cunoștință a lui Petrini, cu scopul de a impresiona prin intelectual lor: inteligent, puternic, răzbunător, lipsit de scrupule, carierist și irezistibil pentru tânărul academician Petrini, care o fură la celui mai bun prieten al lui și ei se căsătorește în ciuda scepticismului de părinții săi.

Aceasta femeie nouă reprezintă, modelul femeii impuse de noua ordine socială a mahalalelor mahalalele din Anglia, cu un secol înainte de apariția romanului. Matilda este patrimoniului rusesc. Desi un membru de partid, ea își păstrează o casă frumoasă și un slujitor. Poziția ei în rândul nomenclaturiștilor burghezi subminează faptul că și comunismul și capitalismul sunt amenințări egale pentru ordinea socială veche.

Atât Victor, intelectual idealist, cât și Matilda, își văd părinții răi, soții neîncrezători, și iubitorii de cruzime prin simplu mecanismul al egoismului, care transcend ideologia oficială. Petrini este arestat, făcut sclav, omoară un paznic și nu este niciodată prins, este eliberat prin influența iubitului Matildei și în partea cea mai distractivă a cărții, este când acesta se ocupă de deratizare – fapt ce permite descrierea tipologiei recenților intelectuali – inadaptați intelectuali.

Pe întregul roman al lui Preda, Petrini este imaginea comunistului oferită cititorului chiar în timpul regimului lui Ceausescu care este remarcabil de acru, dar nu destul de crud, elogiind valorile vechi. Iubit sau urât, Preda este autorul cel mai des discutat în descrierea scrierilor moderne din România. ”Cel mai iubit dintre pământeni” este filosofic al auto-conștiinței, care încă reușește să ofere cititorului mult plăcere. Prin intermediul lui, se predică foarte mult, expresii precum Universul, noi suntem, dar mesajul său principal este în esență o întrebare.

Alți scriitori similari, opozanți ai scrierilor tradiționaliste ies în evidență: Goma, Radu Petrescu, poeții Nichita Stănescu și Ana Blandiana. Un alt tip de roman a ajutat, de asemenea, a ajutat cititorii (mai mult decât de obicei într-o țară în curs de dezvoltare, datorită lipsei de alte mijloace de divertisment) în frustrarea de zi cu zi a sărăciei și jugului, în durerile despotismului: romanul alegoric, o creatură a spiritului furios, care redă frumusețea metaforică comună a tuturor disciplinelor. În direcția complexității și dificultății găsim scrierile lui Marin Sorescu, care dispun de narațiunea non-lineară, ghicitori, poezii, desene, scheme etc. În direcția ironică vom găsi cărți, cum ar fi lucrările lui Titus Bostan.

Primul val de cărți scrise în această perioadă mistuitoare au fost cenzurate anterior (de exemplu, filosofia lui Steinhardt, Noica și Țuțea). Un val de conturi semi- documentare ale revoluției au apărut, dintre care unele au fost traduse pentru a satisface cererea publicului occidental. Calitatea acestor scrieri, de astfel este ezitantă, și cu timpul devine tot mai viguroasă, ca faptele evenimentului, secretele vechiul regim, și realitățile dure ale re-ajustării național sunt în mod inevitabil la suprafață . O sursă a scrierlor de calitate este întotdeauna prezentă: Jurnalul filozofic (filosofii în vârstă menționați mai sus și unele voci noi, cum ar fi Livius Ciocârlie). Apoi, desigur, există ficțiune în aceste scrieri, în parte despre perioada comunistă, în parte cu privire la situația actuală. Printre lucrările de ficțiune mai îndrăznețe, se numără scrierile lui Viorel Marineasa o colecție a unor povești scurte ce dispune de o serie de trucuri stilistice, cum ar fi un stil de montaj interesant al mai multor naratori, povești ce descriu într-un fel sau altul insecuritatea morală a pre-postcomunismului.

O altă serie de scriei ce tratează divertismentul a început să reapară bazându-se pe un surplus anual constant și tot mai mare de ironie, reviste literare, critica, dezbaterea politică în mass-media scrisă. Româniilor le place sa citescă aproape la fel de mult cum le place să se certe.

O altă complicație a apărut, de asemenea, prin toate dezbaterile necesare: atacuri împotriva scriitorilor ca Preda, decedați înainte de revoluție, pentru că au fost atei de succes în cadrul regimului, temperați de elogiu poate excesiv pentru alți gânditori persecutați ai regimului pentru o varietate de erezii, mai puțin frecvente cum este scrisoarea de protest a lui Paul Goma de protest din anii 1970. Acest atac are avantajul dubioas de a adăuga la critice opera unor scriitori importanți cum ar fi Preda.

Într-un climat politic intens, cititorul este doar începutul distanței de realitatea personală și politică, preucm și la începutuluniversalității în artă, în timp ce în același timp, literatura de specialitate este atât scrisă, cât și interpretat ca un producator de cultură și identitatea națională, cu toate legăturile politice pe care le implică. De asemenea, inevitabil este faptul că publicarea este dominată în continuare de scriitori care au fost maturi și activi înainte de revoluție – această lipsă de nevinovăție este de fapt o mare temă a scrierilor post-revoluționare.

Istoria este tărămul, în care compzițiile literare se prezinta ca niște adevărate piese de schimb, care pot produce minți critice, care se pot distanța de evenimente la mai puțin de un deceniu distanță. În timp ce ciobanii continua să hoinărească dealuri într-o aparență aproape fotografică a secolului trecut, istoria va continua, chiar febril prin perspectiva gândirii postmoderne.

Accelerarea acestui proces, o forță bruscă de inspirație pentru aceste curente novice răspândit în întreaga țară. Supravegheat de către filosoful Gabriel Liiceanu, o editură numită Humanitas a început publicarea și distribuirea nu numai literaturii noi și vechi românești de calitate, dar, de asemenea, o serie de traduceri impresionante. Behaviorismul cititorii poate extrapola aroma scrierierilor postmoderne care apar pe rafturile din România: Furet, Scholem, Todorov, Berberova, Koyre, Prygogine. Împotriva asaltului de ficțiune senzațional, de la Hollywood postere de film de acțiune se intersectează valuri mass-media de disputele politice, platforme web de cultură, chiar dacă mai scumpe, este o atmosferă de bun venit.

Pentru orice cititor român care trăiește în Occident, cu toate acestea, bogatul catalogul Humanitas este de puțin ajutor – ficțiune cea mai gravă este răspândit printre edituri mici, care au servit în volume mici – este extrem de dificil de a construi o colecție reprezentativă a ficțiunii românești, în Occident. Există, desigur, un mare beneficiu social și cultural al odiseei cărții de pe noptieră. Cu toate acestea, publicarea ficțiunii este prodigioasă, în timp ce distribuția este întâmplătoare.

Lista cititorilor de ficțiune românești, de orice tip ar fi mult prea scurtă – aproape nici unul din autorii menționați au fost traduși în limba engleză, doar câteva excepții. Pretextul că o scriere își pierde originalitatea atunci când este tradusă în altă limbă este destul de ciudat. Fluxul de idei este împiedicat de numeroase obstacole umane, financiare, accidentale a ajutat la nașerea unor lucrări ce aparțin unor români, dar care au apărut pentru pima oară în Occident ( este vorba de Mircea Eliade, Emil Cioran).

Este regretabil faptul că elementul misticist care este prezent în lucrările române a fost suprimat în timp ce acesta putea avea o avea o piață sănătoasă în Occident, deși tipul de acreditare al forțele extra-naturale și destinului uman au fost și rămân foarte mult diferite de tendințele primului orgiastic, al scrierilor lui Ginsberg.

În timp ce cel munca realizării unei lucrări mistice este dificilă, nici traducerea ei nu pare mai simplă, fiind o problemă datorată insuficienței limbii române. Aceste cărți coțin mai multe referiri la elemente specifice ale acestei culturi, cum ar fi cea omisă din punctul de vedere al lui Preda. Însă această barieră poate fi spartă. Calitatea unei traduceri este adesea măsurată prin bogăția de note de subsol.

Deși este posibil să publice astfel de lucrări, după cum arată și scrierile de ficțiune din literatura cehă, care este extreme de populară, datorită stralucii sale și faptului că se potrivește gusturilor occidentale, traficul de idei este cu siguranță înclinat în direcția opusă.

Poststructuralismului este obținerea șansei de a impresiona Orientul de care vorbim, chiar dacă litareatura română este o voce printre multe altele, deși este respectată deoarece are un accent francez. Este ironic, paradoxal chiar, că o filozofie care minte liberal proclamă egalitatea primară între toate modurile de exprimare care sunt dominante, datorită sursei sale puternice, în timp ce un alt tip de filosofie (de Est), care are idei de nimic, dar egale este destul de ușor suprimată, nu numai de o mai mare rezistență publică la toate lucrurile dificile, dar cu gusturi și educație de cititori educați.

Cum ar putea să nu fie scris acest scenariu când voci izolate al Europei Balcanice, din care face parte și România, mereu arătată cu degetul, concurează cu un grup de intelectuali care stau chiar pe piedestalul european al literaturii? Dominația academică actuală a Statelor Unite și Franța în domeniul literarii și culturii, este, probabil, un pericol, de unde sunt appreciate cele mai bune opera din Europa de Est și din altă parte, probabil, mai ales America Latină.

Politica globală ale culturii este un preludiu important pentru globalizarea economiei. Ar fi ideal ca identitățile naționale să beneficieze de schimburi fără nume de așteptare și, de asemenea, fără tăgăduieli, ale gândirii egalitarismului american omnipresent în viața de zi cu zi.

Primul pas al acestui schimb ar trebui să fie traducerea și distribuirea de povestiri din diverse limbi. Poate că atunci vom vedea oameni de pe tot globul nu terorizați numai de poveștile lui Dracula, ciși de angoasa existențialismului plictisitor a lui Cioran, dar și a reprezentanților literaturii postmderne.

IV.2. Grupuri literare postmoderne romanești/ Reprezentanți

La aproape un deceniu de la Revoluția din 1989, la sfarsitul anilor '90, poiezia tânără a efectuat o altă schimbare de cod, în încercarea de a-și stabili propria identitate în opoziție față de textualismul anilor '80. Vorbim despre o poezie de criză, asertivă în stil avant-garde, izomorfă cu paradigma socio-culturală și paradoxal centrată pe teza de poezie ca un act de comunicare.

Canonizarea poeților anilor optzeci și nouăzeci (cei care au fost studiați până acum în universități), a provocat violente contra-reacții ale tinerilor poeți ale acestui mileniului, care s-au afirmat polemic, ca un răspuns la instituționalizarea convențiilor literare; prin urmare, s-a constatat interesul în traducerea de forma poeziei față de conținutul și efectul său. Un radicalism nihilist a determinat poeții acestui mileniu să proclame, în contrast cu scleroza poeților din anii optzeci, autenticitatea noului discurs, puterea contextului și fluența comunicării.

Marin Mincu, un promotor entuziast al noului val al poeților mileniului actual, a remarcat violent, nevoia bazei de comunicare, preocuparea pentru recuperarea subiectului în scris, fractura discursivă, căutare autenticității, alungarea obscenității.

Igor Mocanu, referindu-se la antologia poeziei românești noi, realizată de David Morley si Leonard – Daniel Aldea – numele real al poetului Adrian Urmanov, a găsit următoarele caracteristici generale ale poeticii ale anilor 2000: eterogenitatea extremă, funcția teleologică a formei poetice și o poetică de urgență. Acesta considera că ar trebui să adauge, ca o notă individuală a poeților anilor 2000 „frăția” dintre români și moldoveni.

Avangarda anilor 2000 a stabilit dependența de creație asupra poeticii normative a grupului, aceasta este o explozie de alternativă contra vocii din interior, pune accent pe retorica de alteritate: literatura lor este diferită, pentru că ei vorbesc în mod diferit. Literatura lor se naște la limita dintre elementele comerciale, existențiale și mass-media. Ea nu recunoaște reguli, nu impune reguli. Scrierea lor sunt autentice, pline de viață, o mărturie a ființei întrupate. Poeții anilor optzeci s-au oprit într-un spațiu (cald, confortabil). Prin intermediul textului lor au instalat lume, pe cate și-o imaginau. Nu este vina nimănui dacă astăzi ei nu ne mai spun nimic, nu reușesc să mai convingă. Lumea construită de poieții acestui mileniu nu pare a fi atât de plastică, ci este mai familiară, care ține cont de valorile umanității mult mai mult.

Canoanele alternative ale poieziilor postmoderne au fost expuse într-un mod excentric, prin reciclare modelelor policentrice și utilitarismul sunt principalele paradigme ale acestei prime manifestări ale realismului, generator de poezii calde, capabile să refacă legătura dintre autorul real și cititorul reale, între poezie și de viață.

Încadrearea noilor postmoderniști este lipsită de rădăcini naționale, evidențiind un fracturism afiliat la o serie de poeți străini: Ginsberg, Hlebnikov, Cummings, Ashbery – poeții polonezi din anii '90. Manifestul este centrat pe un anti-postmodernism, anti-dogmatism, anarhism, autenticitate, originalitate, sinceritate, subiectivitate.

Derivată din fracturism, poetica utilitară a fost articulată în termeni de teorie a comunicării și se bazează pe efectul de re-sensibilizare a cititorului. Putem observa, în ciuda ideii de discontinuitate și de multiplicare, pe care bătăliile canonice le aduc, unele continuități în rândul poieților recent canonizați de după anii optzeci și anii 2000 concurenții: fracturismul, efectul conceptualizării sloganului anilor '80 pe de autentificare orașul biographism, poezie confesională – idealul de comunicare alutilitariștilor.

Deși modelul confesional este prezent cu anii 2000, nu există o influență de cooperare.

– Respingerea esteticii poeziei, poemul rămâne punte de legătură între poet și cititor, astristul noului postmodernist considerând mult mai esențială conexiunea cu mediul.

– Deconstrucția a codului prezintă continuitatea cu avangarda. Hiperrealitatea practicat de anii '80 devine, referent fracturat, minimalist. Fracturismul este prima mișcare care nu mai este conectat la poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În final, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale cu postmodernismu.

– În ciuda manifestărlor lor zgomotoase, care proclamau ruperea de postmodernismu, poeții Mileniului continua să înalțe un canon anti-estetic, o marcă definitorie a predecesorilor lor.

– În timp ce textualiști anilor optzeci și-au bazat discursul lor semiotic pe dialogism și polifonie, tinerii poeți post-postmoderni aduc corporalitatea, riscul și comunicarea cu cititorul în prim plan. Toleranța față de kitsch-ului manifestat de postmodernism a deschis calea spre experimentarea poetic excesivă în termini de argou și un limbaj obscen conectat la explorarea corporalității, toate în numele sincerității. Tematizarea corpului este o încercare de a crea un limbaj erotic de poezie românească.

Se poate observa că literatura română a anilor 2000 este un fenomen preponderent poetic. Aceasta se manifestă într-o manieră neo-avant-garde, iar acești poeți tineri ia aminte moartea a postmodernismului. În ciuda unor concepte specifice (autenticitate, reactivitate, subiectivitate) și principii (sinceritate, cooperare, seducția a cititorului, izomorfismul între poezie și discursul mass-media), poezia generației Millennium este controversată și, uneori, necredincioasă față de propria postulare teoretică. Noi nu putem decât să constatăm că inconsecvența producției literare contrastează cu platforme teoretice zgomotoase.

În România, dezbaterea cu privire la canonul și practica literară corespunzătoare, lansată de poeții din anii '80, reprezintă o primă formă de sincronizarea cu literatura americană și rusă , departe de a se simți învinsă de măreția a canonului american, după cum susține Cărtărescu, poeții postmoderni sunt entuziaști în afirmarea canoanele lor alternative, ceea ce sugerează rezistența la relevanța globală a postmodernismului în contextul unei acceleerări.

Canoanele alternative, canonul postmodern de formare a poeziei românești

din timpul globalizării a implicat un import din al canoonului vestic, mimetice la nivel teoretic, care a generat un fenomen organic, o sinteză pe fondul valoros al modernismului românesc și un proces de diferențiere, pe fondul politicii național- comuniste de stagnare.

În ciuda respingerii modernismului, efectuat de realiștii anilor '80, alternativa textualistă a condus la conceperea strategiilor estetice subversive, în scopul de a evita implicațiile ideologice. După 1990, dezbaterile au fost în mare parte teoretice și au subliniat învechirea canonului esthetic, multiplicitatea, diversitatea și fuziunea de canoane, care reflectă o stare de relaxare, asistăm la o dinamică fără precedent literar și sincretism.

IV.3. Reprezentanți

Așa cum este percepția majorității, singurul reprezentativ de seamă al postmodernismului este Cărtărescu, iar concepția generală este că România nu a avut scrieri postmoderne de seamă, ci dimpotrivă, literatura românească a manifestat o respingere față de acest curent literar. Acest dispreț pentru postmodernism are în vedere rolul său eficient și critic în politica de disidență anti-comunistă. Când disidenți est-europeni au promovat idei împotriva comunismului în lumea ideilor, au gasit cele mai bune argumente de tipul postmodernismului.

Postmodernismul, care a apărut în țările postcomuniste înainte de 1989 a fost o formă insidioasă de rezistență critică – artistică. Creatorii postmoderni, s-au ajutat de ideile postmoderniste pentru a rezista ideilor impuse de sistemele totalitare, intelectualii ajutând artiștii să conteste modelul cultural unic al culturii oficiale și punctele de vedere articulate duceau la ruperea normelor și problemelor, cum ar fi specificul național, integrare internațională, sau semnificațiile politice ale schimbărilor culturale și artistice sub un regim totalitar.

În timp ce cadrele postmoderniste au permis disidenților să reziste și să submimeze discursul comunist oficial, au fost contestate, de asemenea, teorile ortodoxie de teoretice occidentale, inclusive alinerea sau adptarea naturii progresiteprin acceptarea unei istorii cu o viziune comună, oferite de societatea de consum. Cu toate acestea, acei intelectuali îndrăzneți care au ales să conteste ideologia comunistă, nu a făcut acest lucru pe baza pricnipiilor economie sau priceperii militare, ci au contestat comunismul pe baza lipsei de liberalism și libertate –etică, libertatea de a nu fi de acord cu ceea ce nu pare a fi favorabil țării.

Cu alte cuvinte, cei mai mulți dizidenți nu a respins comunismul în favoarea unei ideologii economice ulteriore, ci mai degrabă în favoarea oportunității și perspectivelor deschise. Aș spune că acei disidenți care au avut motive religioase sau conservatoare de respingere a comunismului sunt acum victime sau prozelitiști care au renascut naționalismul de dreapta, care erodează câștigurile liberale în epoca postcomunistă. Gândiți-vă Soljenițîn și Laszlo Tokes. Relația dintre naționalism, patriotism și filozofia conservatoare este propria sa poveste tragică.

Spre sfârșitul anilor 1980 dictatura traumatică lui Ceaușescu România a închis influență din exterior, postmodernismul poate fi considerat a fi fost problema principală de provocare a mediului. În aceste dezbateri, antipatia față de ideile postmoderniste au fost vocalizete de către comuniști, reprezentanții statului român și naționaliștii de dreapta, simpatizanți. Teoreticieni ai protocronismului, o teorie naționalist care susținea că românii au descoperit multe inovații științifice și minuni culturale în avans față de Vest. Așa s-a decis că postmodernismul a fost doar un import cultural , afectate de asocierea sa cu originile non-române. „Profunzimea poemelor direcției expresioniste, adaugând neașeptate accente grave chiar și textelor celor mai jucăușe. În cele din urmă, cu nuanțe spre marginea acută sau spre cea grava a spectrului poetic, idealul atitudinii optzeciste rămâme tragicomicul, categoria estetică definitorie pentru postmodernism (ca și pentru antirenaștere, manierism, baroc etc.) prin carnavalescul, spectacularul și ambiguitatea subiacente. Cel mai original dintre poeții acestei directii este, probabil, Liviu loan Stoiciu. Mai în vârsta decât cei mai mulți optze-ciști, Stoiciu nu seamana nici ca formula cu aceștia. Orice constelație poetică a anilor '80 am lua în discuție, el pare un ,,rătacit" în cadrul ei. În cele din urmă, daca vrem să aproxi-mam neaparat formula sa poetica, am spune ca ea nu seamană cu nimic mai mult decit cu expresionismul rural, mitologi-zant și arhaizant al lui Ion Gheorghe din Cavalerul true sau al lui Sorescu din La Lilted. Îl deosebesc totuși de aceștia tendințele biografiste din Lafanion, volumul său de debut, desi și acolo amanuntele unei copilarn printre sine de calea ferată sunt aproape sufocate de o mitologie clasică naiva, ca din Legendele Olimpului. Latura expresionistă a poeziei lui, discretă în primul volum, se accentuează pe parcurs.”

Deoarece politicile culturale lui Ceaușescu au împiedicat tinerii artiști individualiști să adereze la grupurile profesionale necesare pentru o carieră în domeniul artelor, cei care au ales să nu servească statul, au reușit să adăuge o existență postmodernistă. Lipsa de oportunitate, cu toate acestea, de asemenea, a oprit impunerea unui postmodernism real în litaretura și cultura românească. Acest individualism a fost mult timp temut de conservatorii americani și de cei care credeau că mișcarea artei modernă, a distrus cultura americană.

IV.4. Proza postmodernă

Romanul lui Gheorghe Crăciun nu poate fi o simplă poveste a nenorocirilor unei femei. Impulsul conducerii trebuie să fie altceva decât compasiunea pentru soarta unei „victime a societății”. Pupa Russa este doar superficial – un roman realist, care arată modul în care Leontina Guran , o fată „tipică”, dintr-un sat obișnuit, este golit treptat de omenirea, de presiunile directe și insidioase ale regimului comunist. Dar este mai mult decât atât, desigur. „Întors în propria sa interioritate cu asupra de măsură, Crăciun construiește lumi ficționale în care se joacă pe sine însuși în roluri diferite, același și altul, de fiecare dată…”.

În copilărie, fetița și colegii ei de joacă au găsit o parașută abandonată. Ei își îngropă descoperire lor, astfel încât aceștia să o poată păstra pentru ei înșiși. Numai că descoperirea sa de către polițistul satului dezlănțuie o anchetă brutală în care figuri misterioase „din cartier” să ia parte. Mai târziu, Leontina încearcă să fugă cu o echipă de baschet în Occident. Polițiștii află, din nou, și ea este șantajată să devină informatory, fiind amenințată cu expulzarea de la Institutul de Educație Fizică și Sport.

Acțiunea se mută de la amenințări la încercări. Destinul (sau forța care înlocuiește regimul lui Ceaușescu) oferă Leontinei un post de coordonator de coordonare , un instructor într-un cartier al Uniunii Tineretului Comunist. În curând devine clar că sarcina sa principală este de a participa la satisfacerea sexuală a eșalonului superior în întregime de sex masculin a instituției pentru care lucrează.

Există suficiente elemente pentru a vedea cartea ca „povestea unei femei”, a cărei soartă simbolizează inumanitatea esențială a comunismului. Profund, subtil, un gânditor interdisciplinar, Craciun dezbate una dintre problemele intelectualiității umaniste majore ale României din ultimele decenii, și oricine care a urmat reflecțiile sale cu privire la literatura de specialitate nu poate să creadă că aceasta este singura problemă a românilor.

Abordarea lui Craciun implica de fapt un accent pe factorii determinanți, cu aceeași insistență se găsește în modelul său explicit, Flaubert's Madame Bovary, un roman care avea ca scop să studieze psihologia unui individ și psihologia mediului său, simultan. Similar maestrului francez, care prezintă fundal mai mult de o data, în Pupa Rusă , Craciun reușeste să îmbine o acută percepție sociologică și biologică a condiției umane cu frumusețea hieratică de contemplare, cu un rafinament constant și. Acest lucru ar putea sugera o reconciliere flaubertiană a naturalismului cu estetismul. Dar sinteza este refăcută într-o epocă socială și intelectuală destul de diferită, iar acest lucru modifică structura și semnificația sa.

Craciun nu intenționează să ne ofere un „tip uman”, dar, în acest sens el încearcă a crea iluzia vieții pe alocuri. â Spre deosebire de Emma Bovary, Leontina Guran este de la început un caracter ipotetic. Mărcile virtualității ei nu sunt ascunse sub dantela „notației” care creează o „atmosferă” și un character rece. Se pare că Gheorghe Craciun are un mod subtil, paradoxal de prezentare, care sugerează că femeia în cauză nu este rezultatul de observare directă al vieții, ci de calcul probabilistic. Ea izvorăște din ceva de genul paradoxul vizual și rigoare matematică, care a dat naștere tubulării, spiralate a figurilor feminine. „Fără să înceteze a fi intimidate, interioritate radicală, eul postmodern se exteriorizează proiectându-se în lumi diferite, manifestând un instabil <<bovarism sinestezic>> și <<mereu nestăpânita lui foame de altă lume decât aceea din imediata lui apropiere>>. Dar acest altul atât de intens dorit, este în fond o impstază a indentității bovarice, nostalgie asupra a ceea ce eul ar putea fi, într-o altă lume, sau a fost cândva, într-un alt timp. Între autor și Altul (personaje naratori) se stabilește o relație reversibilă, care estompează alteritatea absolută a Altuia, ceea ce face posibilă simultaneitatea identificării și percepției diferenței. Nefiind tautological, identificarea autorului cu personajele sale pune într-o lumină diversitatea inepuizabilă a identității auctoriale, concepute în mod evident ca <<sânt trup și hrană sieși>>. Într-un anumit sens, tot ceea ce este prezent în pagina de carte este manifestarea ipseității eului auctorial cere se construiește pe sine ca text (ca trup textual), ca topos în care eu trăiește și se manifestă ca altul – de fiecare dată diferit.”

Leontina Guran este în mod deliberat concepută ca o ficțiune statistică, soarta ei este echivalentul unui model teoretic. Printr-un artificiu care incalca limitele clasice al realismului și verosimilului, se combină determinări, situații și forme de habitus sociale a folosi un termen sociologic, care sunt, în general, simțite ca tipic al de vexațiunilor de zi cu zi ale vieții în comunism.

Craciun construiește un portret robot, într-un sens, prin evidențierea liniilor de forță și atitudinilor colective și fanteziilor în temeiul cărora un caracter cu anumite caracteristici personale și biografice este considerat reprezentativ. Leontina Guran nu este tipică în sensul utilizat în mod obișnuit de Balzac la crearea caracterelor sale, sau chiar Flaubert, ci mai degrabă în sensul analitic și științific, este tipul ideal și familiar al metodei sociologice a lui Max Weber. „Tot despre <<căutarea unui stil, adică a trupului meu de autor>> vorbește și Gheorghe Crăciun, care mărturisește că tot ceea ce a scris a însemnat <<o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuiește consistența sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalități ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea>>”.

După modelul în care cercetători care încearcă să simuleze structura complexității în modele digitale, gândirea lui Craciun poate fi privită ca o introducere a unui număr tot mai mare de parametri pentru a configura comportamentul subiectului său experimental. Acest lucru presupune, în primul rând, un set de determinanți sociologici: o comunitate rurală afectată de diverse forme de descompunere și corodată de colectivizarea comunistă, dar, de asemenea, de un Zeitgeist care favorizează relaxarea interdicțiilor morale tradiționale.

Mai mult decât atât, nenorocirile Leontinei încep în cadrul familiei în sine, atunci când un unchi lacom încearcă să profite de inocența ei: o situație adânc înrădăcinată într-un sistem imaginativ oferit de modul în care presa scrie, mai ales în ultima perioadă.

Leontina devine apoi obiectul unui sistem de învățământ care apare ca un mecanism pentru inoculcarea docilității – sau duplicității transportate la punctul de perversiune. Sub cupola netransparentă a educației a eticii și justeții socialiste, într-un cămin de fete în care Leontina locuiește în timpul școlii, devine scena unor ritualuri safic secrete. În acest contxt, stimulează autorul cu pricepere tendința minții populare de da naștere la conflicte, corupție morală și sexuală. Educației are loc într-o sală subterană, nu are loc în sălile de clasă, ci la subsolul unei pensiuni austere, insalubre suntem încurajați să încurajăm lumea exterioară a acesteia cu lumea din afara închisorii.

În funcție nu numai de sistem, ci, de asemenea, de ierarhia internă a grupului, din pensiune, se bazează pe o întrepătrundere paradoxală, a unui control improbabil și represiune și anomie sexuală completă. Astfel, au orgii școlare ale fetelor au coerența unei tendințe în imaginarul colectiv, dar nu afectează atât de mult pe cei care au de a face cu gramatica plăcerilor interzise, ca cel care privește instituțiile coercitive ca adevărate școli pentru viciu, mai degrabă decât pentru virtute.

Este clar că evoluția adultei Leontinei este, de asemenea, în mod intenționat înjugat la un set de stereotipii sociale negative. Contururile personajul ei ia o forma în conformitate cu alegoria populară a modului în care sunt promovate femeile în posturi de răspundere, din perioada comunistă. După cum super-eroinele din jocurile virtuale au luat ființă pentru a exprima dorința de emancipare în rândul femeilor tinere occidentale, tot așa și Leontina este precedată de un model abstract al „cererii”. Numai că, modelul abstract a fost demonizat în mod obișnuit în imaginația populară, unde s-a materializat ca imaginea unei curve de petrecere, un personaj mereu prezent în în discuțiile societății, deoarece îi încalcă toate codurile de raportare, după specificul vechiului regim în imaginația populară. Cu o ironie discretă, dar letală, Craciun permite destinului eroinei sale să fie hotărât ca în cazul forțelor impersonale, datorită inerției și determinării mecanice a istoriei mentalităților: o femeie senzuală, cu un acut simț al independenței este în mod necesar o curvă, prin urmare, dorește să se prostitueze pentru un loc în aparatul de propagandă al partidului, dar, de asemenea, devine clar, suficient de lipsită de inteligență pentru a se vinde pentru privilegii destul de neînsemnate.

În acest sens, este util să se ia în considerare titlul romanului – sintagma „Pupa Rusa” a nedumerit mulți cititori: unii susțin că, având în vedere că titlurile capitolelor sunt în latină, autorul a inventat un echivalent latin pentru ceva ce, evident, nu exista în lumea romană: „Papusa Russa”. Cu toate acestea, presupunând că Gheorghe Craciun nu a recurge la lexicoanele Vaticanului (unde latină este limba oficială), este mult mai probabil că avem de-a face aici iataliana modernă. Având în vedere rolul Leontinei lui, acest lucru ar putea fi făcută pentru a evoca mentalitatea primelor valuri de turiști străini în România, cea mai mare parte tineri italieni, la un moment în care morala fetelor locale a fost luată în râs, deoarece acestea au fost dornice să stabilească relații bune cu rudele lor latine și-au asumat în mod automat statutul de femei ușoare.

Dincolo de această enigmă lingvistică, ceea ce ne interesează este simbolismul bogat și ambiguu al „păpușii”. Forma italiană în care apare, pupa, sugerează un fel de tandrețe mut, care în textul propriu-zis autor foarte rar permite să străpungă în ceea ce privește caracterul principal. Este, de asemenea, o păpușă rusă – ceea ce presupune interacțiune între recipient și conținut care poate fi prelungită mental, fie într-un fel de esență secretă, fie într-un final sau în neant pur.

Evident, cu toate acestea, „papușa”, este, de asemenea, asociată cu un simbolism al pasivității absolute: o papușă poartă semnele superficiale ale umanității, dar arată în sine să fie un obiect inert, numai bun pentru a servi drept țap ispășitor sau paratrăsnet de furie și frustrare a oamenilor, pentru instinctele întunecate ale „comunității”. Leontina este pentru Craciun ca un manechin – una din aceste manechine umplute care nu sugerează doar forma, dar, de asemenea, densitatea corpului uman, cel care este legat de centura automobilului și stă lângă scaunul șoferului.

Pentru a încerca decodarea aceastei alegorii, aș spune următoarele:

Automobilul reprezintă atitudinile colective și fanteziile, difuze, dar insidioase și omniprezente. Aceștia sunt întotdeauna, în diverse forme, încurajați, ispitiți, seduși, ademeniți. Leontina este asociată cu cei care merită disprețul de îndată ce ea se preda pasiunilor sau interesele altora. Este o chestiune aici a mecanismelor arhaice ale masculinității folclorice, care într-o societate defectuos modernizată funcționează în gol. Leontina este elementul care dezvăluie fanteziile grotești ale bărbaților din jurul ei. Astel pornirile carnale sau păcatoase ale specie umane, se manifestă printr-o frustrare și o violență excesivă asupra obiectului care dă naștere acelor porniri. Toate aceste negative, cuprinse în vorbire care ar putea fi fie presimțiri șoptite Leontinei sau zgomotul surd al unui subconștient colectiv, nimic nu ar putea fi mai ambiguu, ca punct lor este de a sublinia, nu pentru a risipi, amenințările respective, dar pentru a accentua pericolul în care se află femeia, incapailă să-și schimbe destinul…

Loviturile de automobile din experimentul imaginar sunt echivalentul funcțional ideal al sistemului totalitar, modelul teoretic al coerciției perfecte întunericului fantezis, distopic umărite de Orwell în 1984. Leontina, este personajul care este supus presiunilor sociale de a se supune datoriei de a-și iubi țara, trebuie să faci totul.

Analizarea celor două puncte de vedere, va duce la obținerea unei imagini a stabilității profunde, a duratei lungi a socialismului. Pentru Gheorghe Crăciun, imaginarul carnavalesc care răstoarnă valorile ideologiei oficiale nu este cu adevărat subversiv, ci reprezintă o componentă esențială a gelului sociale de tip sovietic. În modelul construit în Pupa Russa, sunt analizate aspectele ândirii imaginare popular-anarhice și orgiastice cu fanteziile psihicului ale poieziei intrinsece a pasiunii comuniștilor de a raționaliza totul. Această unire a contrariilor – adevăratul secret al farmecului discret al socialismului real – este subtil și puternic exprimat în pasajele de proză ritmate care spun povestea vieții Leontinei. De fiecare dată când se modifică eră politică, Craciun atrage o altă perdea de cuvinte, în care interpretează lozincile noii etape a construirii socialismului cu ambiguitățile umorului popular. Este ca și cum mozaicurile ferm și energic cubiste de pe zidurile de plante de oțel sau de pe tractoare au fost deturnate spre liniile curbe ale caricaturii, ca și în cazul în frescelor militante ale lui Orozco Ribera care au fost filtrate prin Capriciile lui Goya. Efectul trece dincolo de comedie sau de ironia amară: proza ​​devine rima a acestor pasaje de legătură ce sugerează o monumentalitate monstruoasă, în care cadavrul a comunismului utopic este în mod constant alimentat de o frenezie cu adevărat vitalî, dar ascunsă, oarbă.

Monumentalitatea este esențială pentru abordarea lui Gheorghe Craciun fiind o proză ritmată care crează sentimental unei vaste panorame în mișcare din România lui Ceaușescu. Accelerarea care dovada propagandei delirant în comedie nu elimina acest sentiment lipsit de sens. În scrierea lui Crăciun, acesta conturează un fundal colosal. Dar, cu un astfel de fundal colosal, personajul din prim-plan este proiectat în mod automat spre stele. El sau ea devine, așa cum spun americanii, mai mare decât viața. Leontina Guran este construită ca un personaj simbolic de statură monumentală. Este construcția femeii negative, femeia gigantică, puternică nefiind dependent de apropierea unui bărbat.

Într-un fel , Leontina seamănă lui Gulliver Swift, cel care este ținut captiv de liliputani. Această afinitate cu Gulliver și literatura filosofică a secolului al XVIII-lea vine de la impresia că Leontina pare a fi un personaj theoretic. Scrierea a fost realizată într-un moment în care diferițele experimentele din realism au fost lăsate în urmă.

Monumentalitatea încă constantă a caracterului său principal pare să prezinte mecanismul mental de exponențialitate cu o insistență care transmite propria conștiință de sine a autorului. Grandoarea Leontinei nu provine de la sensul interior al acțiunilor sale, nici de la conformitatea lor la un standard absolut, ci mai degrabă de la orgia dionisiacă a imaginarului statistic. În această scriere, reprezentare se ridică la nevoia umană de a proiecta o ordine plauzibilă.

Din acest motiv, situațiile în care Leontina este pusă nu au o consistență naturalist. În primul rând, iluzia mișcării este exclusă. Deși semne ale epicului senzațional nu lipsesc, scenele sunt de fapt, suspendate: acestea implică ceva de genul experimente mentale înghețate, a căror textură este în mod deliberat rarită, astfel încât parametrii lor sociologici sunt vizibili.

Realizarea lui Craciun este de a face această sugestie de modelare teoretică să alunece în sugestia unei arte hieratice, arta ferestrei cu vitralii. Atitudinea analitică a unui proiector de fantezii este convertit în mod constant/ răsturnat în contemplare estetică. Un perpetuum mobile al contrariilor reciproce se stabilește între coordonatele lucide social-culturale ale ipotezei Leontinei și (Platonistic, Petrarchian) imaginare de contururi pure.

Gheorghe Craciun deconstruiește naturalist iluzia de abandon al vieții interioare. El nu i-a redat gândurile Leontinei. Motivele dilemelor comportamentului ei, deliberărilor, crizele de conștiință, nu apar, sau ele sunt reduse la minimul necesar de narativ inteligibil. În această dimensiune, Leontina este un personaj în esență mut, și acest mutism accentuează statutul ei (și implicit), starea monumental. Dezvoltarea copleșitoare a prim-planului percepțiilor adâncește și ea misterul, a obținut, în mod paradoxal, printr-o metodă care implică abstract, claritatea teoretică. Credincios preocupărilor sale din filosofia analitică, Craciun modelează caracterul său principal prin alternarea între modele pur logice cognitive de reprezentare a realității și impresiile perceptuale el reproducând cu cea mai mare atenție și delicatețe.

Ca și în cazul în care a pierdut în aproximările unui calcul infinit, Craciun înlocuiește fluxul conștiinței Leontinei este cu senzații scrupulos înregistrate / proiectate. De la tehnici simple, întâlnite și la scriitorii naturaliști germani în jurul secolului al XX-lea, Craciun ajunge la o etalare minuțioasă și detaliată, iar cititorul este adeseori copleșit de această expansiune a imediatului, al cărui efect este similar cu cel al filmelor tridimensionale, în care simțiți că imaginea este iese din scenă.

O altă asociație, excentrică pentru spiritul său de a fi într-adevăr comunicat – este o versiune destul de aridă în termeni de detaliu perceptibil. Imaginile prind viață prin puterea și credibilitatea detaliilor, care intră în rezonanță cu fundalul supranatural. Ceva analog care apare în Pupa russa: claritatea percepțiilor corporale reacționează într-un mod ciudat de captivant cu improbabil și, în același timp, artificial – teoretice și simbolic – fantastic monumentalitatea a personajului central.

În antichitatea clasică, figura centrală vine pe scenă ca un zeu, sau ca un erou care a reprezentat partea sublimă a condiției umane. În literatura modernă, ​​protagonistul are o tendință de a deveni subuman – ironie-l reduce la o marionetă fără speranță. Dar Frye speculeaza de asemenea, că, la punctul cel mai jos în acest proces, există o tendință de a repeta ciclul. Cu alte cuvinte, arta absurdului începe să achiziționeze nuanțe ritualice, iar marioneta subumane tinde să fie înființată ca o divinitate.

Pupa Russa este un roman construit în conformitate cu această teorie, care, în sine se ridică la o viziune. Până la un punct, Leontina Guran este un omologul provocator negativ atât a marii zeițe a fertilității Cucuteni, cât și a miturilor emancipatoare ale eternului feminin, care au dominat imagini populare în epoca eroică a modernizării românești (vezi Constantin Rosenthal lui paintingRevolutionary România). Astfel, în cazul în care Leontina este întruparea sau apoteoza marelui eșec, cu toate acestea, ceva asemănător cu speranță sau o voință de speranță, pare să supraviețuiască în ea dincolo de orice rațiune, la un nivel somatic într-o formă aproape inconștientă. Eventual uciderea ei, de către o agenție necunoscută și, prin urmare impersonală, frizează sacrificiul ritual pe, și (în paradigma arhetipală), punctele de la forțele de regenerare care pot fi eliberate în imaginarul colectiv.

Moartea Leontinei, cu alte cuvinte , face parte din dimensiunea monumentală a personajului ei. Ea devine un obiect de exorcism, un țap ispășitor. La nivel de sugestie, sacrificiul pare să aibă legătură cu voința colectivă a societății românești, deoarece a ieșit din comunism: o voință de a uita propria lașitate esențial profundă, o unitate pentru a reprima orice gradului de conștientizare a propriei sale vine și mizerie morală. Dar, desigur, asta nu e tot. Simbolismul morții generează un simbolism aproape automată a învierii. Pe acest plan, personajul Leontina transmite curajul orb existent să supraviețuiască în orice condiții, în ciuda oricăror condiții.

În cele din urmă, Craciun ne obligă să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă mit pentru noi astăzi, aici, acum , și dincolo de clișee oficiale. Să propună o definiție condiționată de experiența românească și aceste pagini de mit sunt o himeră sociologică în care o conștientizare intensă a ceea ce nu putem înțelege despre celălalt și ne acordă posibilitatea unei asemenea conștientizări. Contururi ale mitului sunt atent elaborate prin aproximări ale rațiunii experimentale, statistice, și de o anumită plentitude. Esența mitului este puterea sa prescriptivă.

Începând de la acest punct, cred, Gheorghe Crăciun își asumă mărturisirea lui Gustave Flaubert: „Madame Bovary, c'est moi.” – ”Leontina sunt eu.” – „Sunt Leontina”. Nici Emma Bovary, nici Leontina Guran nu este autorul ei, deoarece ea a fost născută din lucrarea lui empatică. De asemenea, nu este personajul feminin o mască în spatele căreia scriitorul de sex masculin dezvăluie cele mai sensibile părți ale sale. Aceste personaje feminine sunt autorii lor, în măsura în care se proiectează în mod simbolic ceea ce autorii lor nu au reușit să înțeleagă despre ei înșiși. Ei sunt autorii lor, deoarece ei exprima obiecte din adâncurile conștiinței: anxietate existențială, de incertitudine cu privire la propria identitate, de luciditate bruscă în ceea ce privește limitele înțelegerii umane și empatie, dar, de asemenea, un impuls de nestăpânit trece dincolo de aceste limite. S-ar părea că nimic nu este în mai mare măsură decât propria mea îndoială și interogatoriul personal, propria mea relație de atracție – repulsie cu mine.

S-ar putea cugeta că romanul este într-un fel construit retrospectiv, prin deplasarea unor reprezentănti contemporane de turpitudine morală pe istoria perioadei comuniste. De fapt , o perspectivă sociologică pe care Craciun se bazează este că presa populară care a apărut cu un bang după 1989 ilustrează marea persistența a imaginarului colectiv, aducând la suprafață temerile, fobiile și fanteziile, care sunt la fel în viață de astăzi cum au fost cu o jumătate de secol în urmă.

IV.5. Poezia postmodernă

În postmodernismul românesc, poezia, este reprezentată de cu precădere de Mircea Cărtărescu, cu creația sa, „Levantul”, care este o reprezentarea nouă a unei lumi mai vechi. În epopeea lui Cărtărescu, termenii arhaici coexistă cu neologismele. Este opera în care sunt acceptate teme noi – cum ar fi tema androginului -, iar trecutul este reinterpretat într-o formă care face obiectul unei încercări de regăsire a sinelui.

„Aceasta orientare poetică nu trebuie să fie nici fetisizată, nici subestimată. Ea a reprezentat nucleul și fanionul tinerei generații de la 1980. În jurul ei s-au aglutinat alte formule poetice, care au intrat în dialog activ cu grupul central și între ele, asumindu-și sau negând implicit atitudinea optzecistă clasică. În câțiva ani, zeci de poeți au uzat și au abuzat de formula optzecistă, iar consecința a fost istoricizarea ei rapidă. Cam prin 1985, simultan cu apariția semnificativă a problemei postmodernismului în literatura romană, optzecismul era deja epuizat ca formulă poetică. Poeții grupului central au fost siliți să-și reconsidere pozițiile și să facă efortul de a înțelege ca literatura care le adusese marea popularitate nu mai putea fi continuată. Din pacate, doar unii dintre ei au fost dispuși — sau au putut — să renunțe la formula care i-a consacrat. Ceilalți au continual sa scrie imperturbabil, pâna azi, aceeași poezie (chiar degradind-o câteodată prin reintoarcerea la un modernism pretențios și deșuet) sau au tacut ori s-au orientat catre alte genuri literare. Ca și în cazul saize-cistilor, care nu și-au putut depăși formula în anii '70, se pot numara pe degetele unei mâini optzeciștii care au ramas macar egali

cu sine ca poeți după 1985.”

Lumea postmodernismului Cărturescu se plasează între două planuri – cel al imaginarului și el al memoriei, în care realul este doar o interpretare a fiecărui subiect în parte. Cărturescu nu crede în real, realul fiind doar o percepție/ o persepctivă asupra ceea ce este. Trecutul este ranalizat, regândit, retranspus într-o formă a justificării și a dezamăgirii. Cărurescu devine un persnaj al propriilor opere, cititorul negăsind distincții clare între acesta și personajele pe care le creează. „Gestul optezeciștilor, de demorare a unor iluzii culturale, nu reprezintă avangarda purei negații, ci asumarea, fără teama de ridicol, a unui idealism, a unei religii, trăite fervent. <<Deștepții>> într-o lume a inocenței pierdute prin lectură, optzeciștii debutează printr-o micare negatoare, de pulverizare a tuturor instanțelor, începând cu cea mai prețioasă și mai greu de sacrificat, aceea a subiectului.. Momentul coincide astfel cu afirmarea spiritului generaționist, deci nu manifestarea intereselor comune.”

În opera „Levantu”, Cărturescu face uz de termini arhaigi, dar și noi, această practică este data de locurile copilăriei poietului, zona munteniei Printre termenii arhaici reintrduși în limbajul cărturescian putem regăsi:

scorțișoare (pl.) (scorțișoară) – la plural nu există în limba română modernă;

„d-aur”: contracție arhaică pentru „de aur”;

„piepteni” (pl.) plural arhaic pentru „pieptene”;

„împarfumat” – participial arhaic pentru „parfumat”;

„ceriu” (cer), nouri (nori) etc.

Acesta este doar un nivel morfo-sintactic, dar multe cuvinte transportă sensuri pragmatice și semantice, care sunt destul de mult idiosincratice. De exemplu , întregul conținut al acestuia declama (mai ales partea cu „sufletul sumbra melancolie”), este un omagiu ironic la răspunsul romantic exagerat.

Scrierea lui Cărturescu, este o manifestare a reînnoirii tehnicilor poietice ale trecutului, puse într-o mdalitate readaptată contextului actual fără, a se realiza o negare a valorilor și a modalităților stilistice utilizate în trecut. „Demersul cărturescian este unul paradoxal, și totuși, ușor de înțeles: a explica metafora literaturii pornind de la figurile de stil ale științei. A înțelege scriitura ca pe o realitate încă pulsate în marele cuprins al cunoașterii. Mircea Cărtărescu face parte din categoria scriitorilor <<cu sistem>>, așadar poexia lui de tinerețe nu face decât să anticipeze calea regală a romanului. În Orbitor. Aripa dreaptă, spre exemplu, există o programată reflectare a eului în Celălalt.”

În cazul în care se sapă suficient de adânc, s-ar putea găsi, probabil, aproape aceeași frază exacta utilizată în unele lucrări obscure ale poeților ce sunt mai puțin romantici. Scrierea lui Cărturescu vine pe un fond al indignării pe sistemul comunist, ironia lui la adresa sitemului, având în vedere că starea României de la momentul în care a fost scrisă această lucrare, la sfârșitul anilor '80, nu a fost mult mai bine – regimul comunist al lui Ceaușescu a fost în multe privințe la fel de sufocant și provocator. Cititorul pare că se luptă cu morile de vânt ale unui labirint lingvistic.„Poezia postmodernă tinde să fie o artă fragmentară, solipsită și provizorie, opusă marilor teme ale artei. Ea poate fi vizuală, apocaliptică, romantic, confesională sau oricum dorește să fie: totul este permis. Poetul este nonconformist în cadrul literaturii postmoderne, unde riorile formei în genere nu își au rostul. Pentru mulți cititiori, poezia postmdernistă nu e deloc poiezie. Stilurile ei sunt totuși simple și au o descendență distinctă: cultivarea stărilor mentale e o moștenire simbolistă, imagistica provenind dintr-un décor contemporan urbanderivă din modernism.”

Mircea Cărtărescu este unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai literaturii postmoderne românești și în narațiunile sale individul este dominat de tradiția veche. Eroul său principal (aproape același tip în toate romanele și nuvele sale, reprezintă proiecția autobiografică a autorului), este în același timp un artist creativ singuratic și un tehnician care se joacă cu personajele sale. Ca și în alte lucrări postmoderne, se pot găsi de multe ori în romanele sale respingerea de autor a ideii de originalitate (distrugerea cultului originalității). Autorul prezintă propriile sale experiențe, face paralele cu alte povestiri, scriitori importanți sau reprezentări folclorice.

Modul în care literatura postmodernă se ocupa cu reprezentarea genului este diferit de alte perioade culturale. În proza ​​lui Mircea Cartaresu caracteristicile feminine și masculine sunt elemente importante ale descrierii. El leagă pentru a sublinia diferențele și asemănările sau pentru a recrea mitul androgenului. Feminin și masculin sunt două jumătăți ale unui orificiu separat, luptă pentru re-colectare sau pentru a se distruge reciproc.

Postmodernismul prezintă o gamă largă de raspunsuri la lucruri cum ar fi o lume cu o comunicare mai rapidă, o realitate concepută de mass-media, o mai mare diversitate de culturi în care toate lucrurile sunt în mărfuri și suunt fetișizate (obiect făcut din dorința) și în care experiența autentică a a fost înlocuit de simulare și de spectacol. Scrierile lui Mircea Cărtărescu descrie o societate în care comunicarea de la persoană la persoană este foarte dificilă și același lucru între sexe există fetișuri puternice. Cartierele Bucureștiului sunt îmbinări ale noului cu vechiul, fiind o imagine completă a României postmoderne, în care contrastele sunt eveidente.

IV.6. Dramaturgia postmodernă

Vărul Shakespeare a fost scrisă la sfârșitul anilor 1980, perioada cea mai represivă a dictaturii lui Ceaușescu. La începutul deceniului, Marin Sorescu deja transformase din literatura de specialitate, atunci când lucrările sale au fost interzise. Operele acestuia prea au evidente a fi critice la adresa regimului politic, iar Marin Sorescu nu și-a văzut opera finalizată pentru premisa că s-ar fi ofensat cenzorii regimului că aceasta este prea evidentă ca o alegorie pentru România și poliției sale de stat: că datorită spionilor publici și serviciile secrete (elisabetane), Shakespeare are soarta scriitorului. Prin urmare, caracterul „Sorescu – o Dane”, s-a aventurat într-un fel înapoi în timp pentru a-și ajuta „vărul”dramaturg. Scris cea mai mare parte din versuri, piesa este un fel de tur de forță pentru starea de spirit și metode acelei vremi, de la seriozitate la comedie, de la melodramă sângeroase de patos, de la absurd și farsă de ironie plin de duh și de satiră tranșantă.

Registrul de caractere în sine sugerează gama dramaturgului preocupărilor tematice și efecte teatrale. În personae Dramatis sunt, de exemplu, Shakespeare însuși , Hamlet, o vrăjitoare, o fantomă, Idele lui martie, Ophelia sora lui Camelia, un craniu care vorbește în rima, un țăran român gratuit patriotic în căutarea unui dramaturg de a portretiza tragedia din România („Voicea – eroul care nu pot găsi un loc în Shakespeare), Dark Lady, soția lui Shakespeare, un marinar american, Ben Jonson, bufoni și diverși nobili, jucători și dramaturgi, etc.

Lucrarea lui Marin Sorescu, este una de factură istorico-filosofică, personajele fiind provenite din realitatea istorică. Shakespeare, un personaj relevant pentru scrierea dramatică a lumii, este autor, dar și personaj; prin analogie Marin Sorescu fiindu-i extreme de similar.

Personajele sunt conectate prin incapacitatea de a transcende, spiritual (și nu numai) mediocritatea. Ele sunt, de asemenea, legate prin concluzia că nu există nici un scop al lucrurilor. Se poate îndrăzni a se spune că aceasta este o cauză a exasperării bufonilor prezenți în joc, dar aceasta este, de asemenea, un nou aspect absurd al dramaturgiei postmoderne.

Personajele din dramaturgiile posmoderne contemporane nu poate fi analizate exclusiv pe baza grupuri de care aparțin, dar, de asemenea, luând în considerare anumite caracteristici care le individualizează, îndeplinesc prototipul caracterului scrierii dramatice. Abordarea pe care o propun are un caracter inovator, prin faptul că aceasta se referă atât la personaje din comedia tradiționale, dar, de asemenea, la personajele tragice.

Comedia este sursa pentru tipologiile sociale ale omului (fiecare prezență din perioadă actuală prezintă anumite tipologii scheme), regele și bufonul – omniprezent în comedie, nebunul (tipul derivat din categoria de bufonul, fie că este instituționalizat sau are doar are un caracter imprevizibil).

Tragedia antică este sursa personajelor individualizate, cu o personalitate complexa, cu o psihologie care evoluează în timpul jocului. Găsim imaginea eroului (dominată în prezent de primejdie, incertitudine, anxietate), dar, de asemenea, imaginea a destinului, portretizat de către Divinitate. Lucrarea lui Shakespeare este rezultatul unui cumul de informații culturale care fac obiectul preocupărilor spiritual ale poporului roman. Destinul tragic al ciobanului mioritic, lupta cu sistemul, imposibil de învins. Dramaturgia postmodernă ține locul unor izbucniri ale frustrărilor, hazul de necaz fiind o caracteristică a românilor.

Cap. V. Metode de predare la liceu

Capitolul de față, face obiectul prezentării unui plan al predării literaturii postmoderne la nivel de liceu. După cum se arăta în primele capitol, postmodernismul a apărut pentru prima ora în America, fiind centrat, pe bună dreptate pe ideea de libertate transmisă de urmarea „visului american”.

Pentru a preda postmodernismul este, există diverse maniere, însă fiecare dintre acestea ar trebui să se concentreze pe o serie de indici, care dau structura caracteristicilor literaturii postmoderne:

Contextul istoric în care s-a dezvoltat;

Teme abordate;

Reprezentanți;

O paralelă a curentului ce a precedat postmodernismulu (modernismul);

Manifestări ale postmodernismului în pictură, arhitectură, literature.

Destul de des, postmoiodernismul este ca un fel de listă de clișee și tendințe generale de felxibilitate, reprezentând sfârșitul narațiunilor mari. Cadrul didactic, trebuie să țină cont, în stabilirea planului de lecții de faptul că postmodernisml este un curent specific americanilor, populație care nu a fost bine ancorată în istorie datorită timpului recent în care America a fost descoperită.

Așadar, abordarea postmodernismului din perspectiva opoziției față de tradiție poate fi înțeleasă și ca urmare a inexistenței unei culturi arhaice. La polul opus se află culturile bazate pe o putrnică rezistență la nou – de pildă cele care au un număr ridicat de adepți ai religiilor: ortodoxă, budistă, mahomedană.

Primele săptămâni de curs, pe parcursul a două ore, au fost dedicate pentru tratarea coordonatele istorice, sociale și economice ale postmodernismului. Începând cu omniprezența intrigantă a imperativului „Bucurați-vă!”. Ca o justificarea pentru intervața consumului (propagate la finalul celui de-al doi-lea război mondial de americani, sub preteztul salvării statelor europene, afundate în sărăcie, după nenumaratele distrugeri ce au avut loc în timpul răsboiului).

Vârsta de aur a consumerismului este reprezentată de anii 1970, în ciuda contextului recensiunii economicee. Paradoxul este perioada impulsurilor libidinale cele mai intime (până acum „reprimate”), acum a fuzionat pentru funcționarea unui sistem economic și transformat într-o cerere superegoică, încadrată în cultura postmodern de azi este un reflex și un simptom al sistemului economic care în funcție de perioada de presiune în care un curent economic s-a manifestat, a dat naștere la curente culturale. Postmodernismul poate fi privit ca o logică culturală a capitalismului târziu.

Toate cursurile au un punct constant de referință, pornind de la cel mai important argument teoretic din zona postmodernistă. Astfel, proza greu de înțeles de elevi, va face subiectul unei analize a perioadei în care postmodernismul a luat amploare. În egală măsură, cursurile fac trimitere la analiza conceptelor predate anterior la clasă, cu privire la celălalte curente culturale. Această strategie s-au dovedit utilă, având în vedere unei explicări detaliate a trăsăturilor scrierilor postmoderniste.

Așadar, înainte de a trece la expunerea teoriei, se face o expunere detaliată a contextului istoric al postmodernismului. Dar această trebuie să fie pregătire conceptuală pentru întreaga unitate, fiind tratată inclusive perioada anilor 1980. Așadar cursurile răspund unui design explicativ pentru elevi, structura fiind una cronologică, prin expunerea treptată a punctelor de cotitură esențiale în diferitele evoluții culturale. La finalul orei, elevii au fost încurajați să găsească singuri comparații ale operelor postmoderniste, cu referire la limabj, teme alese, subiecte alese, firul narațiunii. Prelegerile au fost în mod deliberat informal, deschise, structurat în scopul de a comunica utilitatea și disponibilitatea elevilor. Elievilor le-a fost exemplificat prin opera postmoderne firul comun al narațiunii, reacțiile istorice predominante, standardele gustului cultural, aceste texte evident pierd mult în virtutea trecerii timpului și (în cazul lui Sorescu mai ales) banalizare multora dintre ideile de bază în supraexpunere.

Prin această etapă a cursului, studenții au fost tot mai conștienți de imprevizibilul și radicalismul politic, înțelegând mai bine emoția și logica socio – economică a întregii acestei perioade de producție culturală. Demontare prejudecăților lor nu s-au dovedit aproape la fel de dificilă cum se anticipase. Cu toate acestea, în încercarea de a elimina potnțiale dificultăți, am hotărât să utilizez mijloacele de comunicare online (crearea unui grup de facebook care sa permit o interacțiune continua a elevilor). Grupul beneficia de update-uri zilnice cu privire la propriile mele reflecții asupra cursului, dar și feedback-ul imediat al studenților imediat într-un forum semi- public. Această inițiativă s-a dovedit a fi inspirat: ideea mea a fost de a facilita un loc de întâlnire pentru extinderea de idei și concepte generate de cursul de domenii mai largi ale vieții de zi cu zi, politica contemporană și alte surse și link-uri.

Prin intermediul comunicării social media, s-a constatat un grad de libertate mai mare în rândul elevilor, iar discuțiile s-au dovedit irezistibile. Elevii au aprobat această dimensiune adăugată a unității de studiu, și le-a fost permis să își extindă cunoștințeledespre cultura postmodernistă și implicațiile acestei în literature. Grupul a permis unele medieri foarte interesante între normele culturale moderne și cele postmoderne. S-a dovedit a fi o resursă inestimabilă în a contura comparații și contraste ala gândirii postmoderniste internaționale, și a gândirii românești postmoderniste. Schimbul de mesaje frecvent, a permis o analiză extinsă a influnețelor postmoderniste în viața fiecăruia dintre elevi. S-au facut referiri la cultura pop și la tendințele acesteia de a fi extinse, au fost grijuliu și explorate.

Numeroase alte cazuri, ar putea fi aduse în susținerea tezei că un blog dedicate cursurilor susținut în mod activ și actualizat în mod regulat este una dintre strategiile de predare cea mai plină de satisfacții pe care le-am incercat pentru susținerea cursurilor.

A doua jumătate a cursului a fost continuată cu o analiză asupra mediului prezentului , și atât de preocupați de a face sens din matricii culturale a prezentului. Aici, s-ar putea stabili legături între propriile filosofii ale elevilor din prezent , și aparatele conceptuale extrem de utile și relevante ale scriitorilor postmoderniști. Avantajul postmodernismului, în calitate de curent literar este dat de faptul că acesta se manifestă și în prezent. Textel relativ remarcabile, clare și lizibil permiteau experimentarea tehnică a textelor.

Fiecare curs care a tratat postmiodernismul, a tratat o serie de aspecte (actuale) de ordin social, economic, politic și cultural, deoarece cultura nu poate fi separată de celelalte condiții din această serie. S-a analizat nu numai creșterea și creșterea importanței tehnologiei în viața noastră de zi cu zi, ci și penetrarea profunda a mass-media în fibrele cele mai intime ale sinelui, iar funcția spectaculoasă a mass-media în gestionarea și conducerea fanteziilor social-colective au impus mult mai ușor postmodernismul imaginar în sine.

Având în vedere modul în care sunt aservite subiectele mass-mediei către un public omogen, este desigur, destul de ușor de analizat și exemplificat, apelând la mesajele transmise de presă. În egală măsură, s-a făcut o analiză a a contrastului dintre religiozitate și cultura postmodernistă. Am anticipat o rezistență considerabilă elevi la acest aspect al cursului. Ce a fost cel mai surprinzator a fost rapiditatea cu care elevii au afișat acceptarea lor înainte de această teză gradul de cultură a fost remarcabil.

În cele din urmă, cursul s-a axat pe noțiunile de „siguranță” și „securitatea” ca principii ale păstrării conservatorismului de bun-simț, atât pentru a testa aceste noțiuni în propria noastră existență, cât și pentru a răspunde la întrebarea de mobilizarea în calitate de pretexte pentru escaladarea monstruoasă a violențelor pe o scară globală, în numele securității naționale.

Implicarea elevilor la acest nivel a însemnat o posibilitate de a arata impactul conceptelor simple, apelând la cele mai profunde straturi ale psihicului de auto-conservare, care se pot manifesta și se pot remedia în mii de forme, până la proiectarea de unei logici individuale.

Comunicarea prin intermediul grupului a făcut posibilă menținerea unor dezbateri critice cu privire la textile studiate la clasă. Prin intermediul rețelelor de socializare, s-a constatat că informația a fost mult mai ușor asimilată și înțeleasă, iar elevilor li s-a permis revenirea la anumite idei ori de câte ori au uitat informații. De asemenea, parcurgerea textelor de către aceștia, a fost o modalitate distractivă de petrecere a timpului liber, altfel decât modul conventional în care aceștia se relaxau, deoarece ideile identificate în texte au fost criticate, analizat și transpuse din persepcetive diferite.

Sarcinile de evaluare pentru acest curs au fost în mod deliberat experimentale și au încurajat cel mai înalt grad de investiții conceptuale ele elevilor. Creativitatea lor cu privire la literatura postmodernă, a variat prin manifestarea în diferite frme: eseuri însoțite de fotografii, analiza diverselor probleme care au decurs din cursuri și temele cursurilor parcurse, expunerea temei iubirii în manieră postmodernistă.

Pe lângă eseurile ralizate de elevi, care au avut ca temă postmodernitatea și manifestarea curentului postmodern în viața cotidiană, elevii au avenit însoțiți de un portofoliu de fotografii care reprezentau aspect abordate de aceștia în cadrul scrierilor literare ale acestora.

Așadar, aceștia și-au intrat în rolul de mici jurnaliști care au expus postmodernitatea potrivit trăirilor lor. Eseul nu a avut limite de spațiu, idei, termini cheie, oferind posibilitatea elevilor de a se manifesta cât mai authentic posibil. Ca recompense a efortului, aceștia au fost invitați la teatru pentru a vedea pusă în secenă o piesă a literaturii postmoderne. Elevii au răspuns extrem de pozitiv la acest aspect al cursului, cu privire la integrarea globală și organizarea de ansamblu. Impresia lor a fost că această unitate de studiu a fost neobișnuită, atât din prisma gradului de coeziune, cât și din perspectiva designului.

Toate elementele de curs a aparut pentru a se potrivi împreună într-un mod care a făcut posibilă înțelegerea literaturii postmoderne, într-o manieră postmodernă și profitând de posibilitatea utilizării și înțelegerii critice ale elevilor. Unul dintre subiectele de atribuire a fost stabilit după cum urmează:

Utilizați pasajele din operele postmoderne studiate la clasă, pentru a transpune în practică eseuri foto care să fie cât mai aproape de realitatea narativă a operelor alese.

Utilizând materialele folosite la clasă pentru această unitate de studiu, realizați legend critice, prin intermediul fotografiilor capturate în spațiile din jurul vostru.

În realizarea legendelor, nu trebuie să aveți limite de cuvinte, ci vi se cere să utilizați termenii din vocabularul vostru, pe care îi considerați cei mai reprezentativi pentru postmodernitate.

Aici, elevii s-au confruntat direct cu o oportunitatea de a se mișca înainte și înapoi între o ideile înscrise în proza satirică și mediul spațial de propria lor mediu urban. Înarmați doar cu aparate de fotoografiat și cu notebook-uri și dotați cu informațiile aferente unității de studio, aceștia au improvizat pas cu pas, până la foorma finală.

Însă, înainte de a începe activitatea propriu-zisă, elevii și-au manifestat primul val de incertituine și anxietate, cerând lămuriri referitoare le ceea ce trebuiau să facă. Clarificări referitoare la ceea ce trebuie să spună, la numărul cuvitelor și fotograiilor, precum și detalii referitoare la criteriile de notare ale seurilor ce urmează a fi elaborate. Elevii au fost observat peste tot cu camerele lor, și-au transmis fotografiile de la unul la altul pentru a sprijini la egal la egal și feedback-ul. Manifestările au fost pline de entuziasm, politețe. Practic tema propusă, le-a oferit acestora să se manifeste într-un mod creativ, limitele tendințelor postmoderniste, care sunt acceptate social. Într-un cuvânt, elevii au lucrat plini de pasiune, motivaț să-și expună ideile asimilate la cursurile de literatură postmodernă, împletite cu noțiuni de istorie, economie, politică – reușin prin indeile lor să îmbrace întreaga realiatate a spațiului lor social.

Teoria, textul și practica păreau să fuzioneze într-o sinteză ideală, iar proiectele realizate au fost absolut remarcabile prin originalitatea lor îndrăzneață, prin structurile lor provocatoare și inspirația lor personală. Singura mea preocupare a fost depărtarea relativă de operele postmoderne studiate. Concluzia mea, însă, este că aceste ipoteze trebuie să se schimbe, pentru a ține seama de energiile imaginative prodigioase și capacităților critice ale elevilor din alte medii.

Structura cursului

Prima săptămână

Prelegeri introductive (despre opera X) analiză a contextelor sociale, politice, economice și culturale ale acesteia în paralel cu litaratura postmodernă. Realizarea unei însumari critice referitoare la principalele argumente ale contribuției autorului în literature postmodernă.

Tutorial

Partea 1 (20-25 de minute): de orientare – exerciții de participare de clasă pentru întregul semestru (fiecare elev a fost rugat să prezinte un document de discuție, fie pe cont propriu, fie în colaborare cu unul sau doi colegi, prin intermediul căruia să se expună modelitatea de înțelegere a literaturii postmoderne. Prezentările nu trebuie să înceapă până săptămâna 3.

Formă prezentări orale

Elevii erau încurajați să transmită în avans un eseu cu șase puncte de referire la postmodernitate. Profesorul a editat cele șase puncte și le-a împărțit tuturor elevilor înainte de prezentare. Prezentarea a fost susținută de alți elevi, iar pe baza acesteiaalul prezentării. Foile cu prezentarea au fost păstrate pentru a fi reanalizate la finalul tuturor prezentărilor. Eseurile au fost analizate pe baza cursivității și a fluenței.

Partea a doua

Elevii au fost încurjați să trateze caracteristicile postmoderniste ale operelor studiate și să răspundă la întrevbarea „Ce este postmodernismu?”, prin intermediul prezentărilor lor.

Săptămâna a doua

Două cursuri cu prezentarea unei opera postmoderniste și analiza autorului ca madiato între modernism și postmodernism (mizând pe expresionismul abstract). Tutorial

Vizualizarea unui film documentar care să facă referire la autorul studiat la clasa.

Mod de pregătire

Identificarea principalelor motive și teme abordate de autorul postmodernist în operele sale literare și prezentarea acestora în power point în fața celorlalți elevi. Prezentarea power point a fost însoțită de argumentarea temelor și subiectelor identificate. Elevii au fost motivate să utilizes o bibliografie cu operele criticilor care au tratat scrierile postmoderniste ale autorului în discuție.

Săptămâna trei

A avut două prelegeri cu rivire la autorii studiați anterior, referitoare la importanța acestora în contextual literaturii române postmoderne, respectiv a literaturii universale postmoderne.

Tema pentru acasă: a constat în parcurgerea unei opere litarare postmoderne, la alegere, pe baza cărora să vină cu o analiză critică în fața tuturor colegilor.

Săptămâna patru

Două cursuri despre dramaturgia postmodernă.

Mod de pregătire: pregătirea unei piese de teatru postmoderne (studiate la clasă) ce a fost susținută în fața colegilor din alte clase, dar și în fața părinților și profesorilor, în cadrul unei sărbători de sfârșit de semestru.

Săptămâna cinci

Două cursuri care au tratat poetica postmodernă, am evaluat manifestele lingvistice ca răspuns al stimulilor exteriori, pentru eșecurile mari ale revoluției politică din anii 1989. Abordarea a fost una apolitical, strict obiectivă, rezumandu-ne doar la evidențierea trăsăturilor în plan literar și a impactului vremii asupra manifestării creative ale postmodernisștilor.

Temă pentru acasa

Realiazarea unei analize comparative între poeții optzeciști și restul poeților postmoderni.

Săptămâna șase

Realizarea unei analize retreospective a materialelor distribuite de presă, care surprindeau imagini ale postmodenrnității, prin intermediul mesajelor jurnalistice. Analiza lucrărilor gazetarilor, care și-au derulat activitatea în postmodernitate.

Tutorial

Prezentarea unor știri video, care s-au folosit pentru a pentru a demonstra ștergerea oricărei limite solide între corp și mass-media.

Mod de pregătire

Selecția unor materiale video care au avut un impact mare asupra ublicului și care au reflecat în elementele de interes ale tutorialului. Elevii au fost încurajați să consulte o bibliografie de consiliere cu privire la lectura secundară.

Săptămâna șapte

Două cursuri ce au avut în prim plan evenimentul din Septembrie 2011, pentru susțienerea ideii de ficțiune postmodernă, precum și pentru argumentarea știrilor toxice venite din mass-media.

Temă pentru acasă

Elevii au fost puși să realizeze un dosar de presă cu materialele ce făceau referire la subiectul atentatelor din septembrie 2001.

Săptămâna opt

Două cursuri referitoare la cultura consumismului, a globalizării și a manifestării androoginului.

Tutorial

Exemplificări pentru susținerea culturii consumismului, globalizării și androginului, din interiorul operelor studiate la clasă.

Temă pentru acasă

Săptămâna nouă

Manifestări ale sentimentului de dragoste în perioada postmodernă, prin intermediul operelor literare. Acestea au făcut obiectul unor dezbateri care s-au concentrate pe soarta iubirii în cultura postmodernă.

Săptămâna zece

Două cursuri despre tema siguranței și securității naționale din perspectiva literaturii postmoderne. Mesajele propagandistice ale americanilor din vremea Războiului Rece.

Temă pentru acasă

Realizarea unor eseuri pe baza evenimentelor istorice din perspectiva scrierilor literare postmoderne.

Concluzii

Postmodernitatea, este văzută ca o descătușeare a vechilor obiceiuri și norme ale tradiției străvechi. Toate caste tradiții contribuie la suplimentarea nevoii de repre morale în rândul tinerilor. O listă a acestr valori, conduce la un libertinaj greșit înțeles de firea rebelă a elevilor de liceu. Deși tema a fost abrdată în nenumărate opere literare, conceptual pe care lucrarea de față încearcă să îl aducă, este unul obiectiv de încurajeare a exploatării tehnologiei (a mijlocelor impuse de postmodernitate), în scopul de a face cât mai facilă comunicarea cu elevii, lipsiți de interes față aspectele care prevăd obligativitate.

Soluția este aceea de a exploata mijloacele și mediile impuse de intrenet, cu scopul de a-l ține pe elev mereu interesat în raport cu activitatea școlară, dar în egală măsură, de a nu-l plictisi, ci dimpotrivă.

Importanța înțelegerii și asmimilării caracteristicilor literaturii postmoderne reiese din aceea că această manifestare artistică este una a prezentului, fapt c ear putea stimula și mai mult interesul elevilor.

Lucrarea nu se vrea a fi una de ordin exhaustive, ci una cu rol de orientare pentru tinerii tot mai preocupati de tehnologie și mai puțin interesați de conținutul orelor de română. Totodată, temele analizate, pot servi drept puncte de reper în abordarea celorlalte curente literare, pe care elevii le-ar putea îndrăgii dacă, teoria ar fi expusă într-un mod interactiv.

În concluzie, lucrearea de față face o trecere înn revistă a postmodernismului și a modului de manifestare artistică, dar poate constitui și o temă de reflexie în raport cu fenomenele ce se petrec în imediata apropiere. Astfel, decodarea mesajui postmodern, poate fi o metodă extreme de facilă și intereseantă din perspectiva elevilor, ce urmează a-și contura o personalitate.

Bibliografie

Bădărău, George – Postmodernismul românesc – Editura Institutul European, București, 2007;

Buzerea, Ion – Literatura română față cu postmodernismu, Editura Script Românesc, București, 1996;

Călinescu, Matei – Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București, 1995;

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românescu, Editura Humanitas, București, 1999;

Dumitru, Adelina-Leontina – Postmodernismul perspective culturale și literare, Editura Sitech, Craiova, 2009;

Foucault, Michael – Madness and Civilization: A History of Insanity in the Age of Reason – Publisher Vingtage, New York, 1988;

Lyotard, Jean-Francois, Condiția postmodernă, Cluj-Napoca, Idea Design, 2003;

Mănăilescu, Lucian „Probabil că românul s-a născut prostmodernist, deci trebuie să fie foarte mulți poeți de acest fel…”, în Cafeneaua Literară, nr. IV/123, anul XI, aprilie 2013;

Mușat, Carmen – Strategiile subversiunii – Editura Paralela 45, București, 2002;

Parpală, Emilia – Postmodernismul creație și interpretare – Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2011;

Petrescu, Ioana Em., Ion Barbu și poetica postmodernă, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006;

Prelipceanu, Nicolae, „A scrie înseamnă a pleca puțin sau Dacă nu-I poezie, degeaba-i postmodernă”, în Cafeneaua Literară, nr. IV/123, anul XI, aprilie 2013;

Shawver, Lois – Nostalgic Postmodernism, Postmodern Therapy, vol. I, Publisher Paralogic Press, Oakland, 2005;

Stan, Steluța – Ipostazle postmodernismului, Editura Galați University Press, Galați, 2008;

Tompea, Doru – Provocarea postmodernă. Noi orientări în teoria socială, editura Tipo Moldova, Iași, 2010;

Troc, Gabriel – Postmodernismul în antropologia culturală – Editura Poliron, Iași, 2006;

Tudor, Ioana, Postmodernism si balcanism: „O suta de ani la Portile Orientului”, în Tomis (Constanța). An. 13 (Nr. 10) /oct. 2008;

Tupan, Maria-Ana – Discursul postmodern, Editura Cartea Româească, București, 2002;

Ulrich, Cătălina, Postmodernism și educație, Editura Didactică și pedagogică, București, 2007;

Ursa, Mihaela, Optzecismul și promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Pitești, 1999;

Voj, Elena, Contribuția Ioanei Em. Petrescu la studiul postmodernismului în teoria literară, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006;

Zaharia, D.N. – Estetica postmodernă, vol. I, Editura Dosoftei, Iași, 2002;

Bibliografie

Bădărău, George – Postmodernismul românesc – Editura Institutul European, București, 2007;

Buzerea, Ion – Literatura română față cu postmodernismu, Editura Script Românesc, București, 1996;

Călinescu, Matei – Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București, 1995;

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românescu, Editura Humanitas, București, 1999;

Dumitru, Adelina-Leontina – Postmodernismul perspective culturale și literare, Editura Sitech, Craiova, 2009;

Foucault, Michael – Madness and Civilization: A History of Insanity in the Age of Reason – Publisher Vingtage, New York, 1988;

Lyotard, Jean-Francois, Condiția postmodernă, Cluj-Napoca, Idea Design, 2003;

Mănăilescu, Lucian „Probabil că românul s-a născut prostmodernist, deci trebuie să fie foarte mulți poeți de acest fel…”, în Cafeneaua Literară, nr. IV/123, anul XI, aprilie 2013;

Mușat, Carmen – Strategiile subversiunii – Editura Paralela 45, București, 2002;

Parpală, Emilia – Postmodernismul creație și interpretare – Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2011;

Petrescu, Ioana Em., Ion Barbu și poetica postmodernă, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006;

Prelipceanu, Nicolae, „A scrie înseamnă a pleca puțin sau Dacă nu-I poezie, degeaba-i postmodernă”, în Cafeneaua Literară, nr. IV/123, anul XI, aprilie 2013;

Shawver, Lois – Nostalgic Postmodernism, Postmodern Therapy, vol. I, Publisher Paralogic Press, Oakland, 2005;

Stan, Steluța – Ipostazle postmodernismului, Editura Galați University Press, Galați, 2008;

Tompea, Doru – Provocarea postmodernă. Noi orientări în teoria socială, editura Tipo Moldova, Iași, 2010;

Troc, Gabriel – Postmodernismul în antropologia culturală – Editura Poliron, Iași, 2006;

Tudor, Ioana, Postmodernism si balcanism: „O suta de ani la Portile Orientului”, în Tomis (Constanța). An. 13 (Nr. 10) /oct. 2008;

Tupan, Maria-Ana – Discursul postmodern, Editura Cartea Româească, București, 2002;

Ulrich, Cătălina, Postmodernism și educație, Editura Didactică și pedagogică, București, 2007;

Ursa, Mihaela, Optzecismul și promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Pitești, 1999;

Voj, Elena, Contribuția Ioanei Em. Petrescu la studiul postmodernismului în teoria literară, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006;

Zaharia, D.N. – Estetica postmodernă, vol. I, Editura Dosoftei, Iași, 2002;