Politica Externa a Lui Nicolae Ceausescu

LUCRARE DE LICENȚĂ

POLITICA EXTERNĂ A LUI NICOLAE CEAUȘESCU, REFLECTATĂ ÎN SĂPTĂMÂNALUL DE POLITCĂ EXTERNĂ „LUMEA” (1965 – 1989)

Cuprins

Introducere

Etapa regimului comunist a reprezentat fără doar și poate una dintre cele mai contradictorii perioade ale poporului român. Condițiile istorice au permis ascensiunea la putere a unui partid dezrădăcinat, aflat în în cea mai mare parte a perioadei interbelice într-o stare de ilegalitate, desfășurându-și congresele în străinătate și fiind condus de alogeni, fără a mai menționa numărul redus de membriipe care îl avea la momentul 1944.

Au existat mai multe categorii de lideri comuniști, majoritatea din aceștia fiind constituiți din oameni care nu au reușit să devină profesioniști, constituind de regulă elemente indizerabile pentru societate. Printre ei îl regăsim și pe Nicolae Ceaușescu, ajuns rapid în vârful ierarhiei de partid, din considerente ce țin de loialitatea acestui personaj, mai degrabă decât de competențe.

Moartea prim-secretarului P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej a reprezentat ultimul obstacol în atingerea țelului final al lui Ceaușescu: puterea supremă în partid și, deci, în stat. Chiar dacă anumite calcule politice nu i-au dat prea multe șanse, Ceaușescu a reușit să își impună propria viziune asupra modului în care va evolua viața politică internă și externă a României.

Ambițiosul lider de la București a devenit, într-un timp foarte scurt, maximizând orice oportunitate oferită de partnerii externi și izolând adversarii politici de la București. Astfel, liderul unei țări din lagărul socialist devenea un invitat extrem de agreabil pentru majoritatea statelor din Occident și nu numai. Desigur, politica de antinomie față de Uniunea Sovietică are rădăcini mai vechi, în principiu din timpul ultimilor ani ai guvernării Dej, care se va remarca, în mod decisiv, prin „Declarația din aprilie 1964”.

Încercarea noastră de a radiografia principalele elemente de politică externă ale regimului Ceaușescu găsește în revista de politică externă Lumea, o importantă sursă de informare și ajutor autentic. Sugestiv pentru ceea se dorea a reprezenta periodicul Lumea este următorul citat: „Cititorii revistei Lumea au avut posibilitatea să urmărească în paginile noastre manifestările cele mai semnificative ale politicii externe și diplomației românești, dinamica relațiilor bilaterale ale țării noastre, activitatea României în organizațiile internaționale. Deseori, șefi de state și de guverne, miniștri, personalități ale vieții publice de peste hotare, precum și ambasadori acreditați în Republica Socialistă România și-au exprimat opiniile cu privire la evoluția relațiilor cu țara noastră. Dorind să prezinte cititiorilor aspecte actuale ale relațiilor bilaterale ale țării noastre, reliefate într-o serie de manifestări politice, economice, culturale, de interes reciproc, Lumea a solicitat scurte interviuri șefilor câtorva misiuni diplomatice ale României în diferite țări din Europa, Asia, Africa, America, de Sud, America de Nord. Fără să fie exhaustive, răspunsurile diplomaților români au pus în lumină câteva din punctele de reper ale interesului manifestat în țările respective față de realitățile României, față de politica ei externă”.

Considerăm că acest demers reușește să aducă în atenția cititorilor diferite nuanțe, greu de sesizat în perioadă de cetățenii de rând, dar care în lumina noilor cercetări devin vizible, așa cum sunt ele reflectate în această revistă.

Ascensiunea și alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea Partidului Comunist Român

Unul dintre cele mai importante personaje ale secolului XX, care au marcat istoria României a fost Nicolae Ceaușescu. Născut la 26 ianuarie 1918, în localitatea Scornicești din județul Olt, acesta a absolvi școala primară din satul natal, studiile primare fiind singurele studii urmate. Profesia sa de bază a fost aceea de pantofar.

A fost ucenic la diferite ateliere de încălțăminte din capitală începând cu 1929, părăsind casa la o vârstă fragedă – 11 ani – în dorința de găsi de lucru și de a-și ameliora condițiile de trai. Va intra în 1933 în rândurile Uniunii Tineretului Comunist din România, devenind activist începând cu următorul an. 1933 reprezintă, totodată, primul an în care a fost arestat, pentru „incitare la grevă și răspândire de afișe împotriva ordinii de stat”. În 1934 a fost arestat pentru suspiciunea de a fi „agitator comunist periculos”. Doi ani mai târziu devine membru de partid, fiind numit secretar al Comitetului regional Prahova al U.T.C.d.R. Este arestat din nou în același an, în perioada 1933-1938 fiind arestat de nu mai puțin de patru ori.

Între 1936-1938 este încarcerat la Brașov și Doftana, după eliberare fiind numit secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din România. Va fi condamnat la trei ani de închisoare de către Tribunalul Militar București pe 22 august 1939, ispășindu-și pedeapsa între 3 august 1940 – 23 august 1944 în penitenciarele Jilava, Caransebeș și Târgu Jiu.

Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România îl descrie pe Nicolae Ceaușescu ca fiind un „militant al UTC cu puțină educație reală sau îndoctrinare marxistă până la momentul în care a fost condamnat și întemnițat”. Acesta a fost „fanatic, ambițios, posedat de mitul revoluției proletare și lipsit de îndoieli în ceea ce privește justețea cauzei”.

După insurecția din august 1944, Ceaușescu a fost sprijinit de către conducătorii Paridului din închisori, aceștia fiind convnși de capacitățile și de loialitatea acestuia. Slăbiciunile caracterului viitorului lider comunist se vor remarca însă într-un timp scurt. Spre exemplu, în cadrul campaniei electorale din 1946 „Ceaușescu a avut o dispută cu un director de bancă la Slatina, conflict care s-a terminat cu înjunghierea a celui din urmă”, fără a se reuși să se stabilească adevăratul vinovat pentru moartea acestuia. Totuși, „incidentul, dacă este adevărat, a pus în evidență atât temperamentul violent al lui Ceaușescu, devenit notoriu mai târziu, cât și tacticile brutale folosite de Partidul Comunist”.

Acest lider „intransigent, nemilos și lipsit de orice îndoială sau simț autocritic” a profitat de eliminarea grupului Ana Pauker – Vasile Luca, devenind astfel membru al Secretariatului Comitetului Central, fiind direct responsabil cu politica de cadre. În această perioadă cultivă relații strânse cu Iosif Chișinesvschi și se apropie de Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș în vederea eliminării lui Gheorghe Apostol și a lui Alexandru Drăghici în lupta pentru supremația puterii. Postul din răspundea de politica de cadre a reprezentat instrumentul care „i-a oferit lui Ceaușescu o bază puternică pentru a-și urmări alegerea în funcția de conducător al partidului după Gheorghiu-Dej și, ulterior, pentru a-și consolida poziția”.

Celebra Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 reprezintă un document emblematic pentru ultimii ani ai regimului Dej. Încă din primele pagini se evidențiază diferențele „de vederi și de interpretare în probleme ale liniei generale a mișcării comuniste”, lucru destul de riscant pentru orice lider din acest bloc. Se remarcă și faptul că „mișcarea comunistă mondială și lagărul socialist se află în pericolul scindării”, Partidul Muncitoresc Român acordând „întregul său sprijin propunerilor menite să pună capăt acesteia”, făcând „în repetate rânduri apel ” și inistând ca aceste divergențe să se încheie.

Declarația, care prezintă pe larg motivele degradării relației cu U.R.S.S. pe fondul sprijinirii politcii Partidului Comunist Chinez, cuprinde și o serie de remarci care susțin ideologia comunistă fără preget. Aflăm astfel că, „în prezent se afirmă mai puternici ca oricând rolul istoric al claei muncitoare ca cea mai înaintată forță a societății, rolul partidelor comuniste și muncitorești ca avangardă a maselor largi populare în lupta pentru socialism și pace”, „transformările înnoitoare din lumea contemporană” găsind o „puternică expresie în avântul mișcării de eliberare națională și în prăbușirea sistemului colonial, în lupta noilor state independente pentru consolidarea suveranității lor, pentru pace și dezvoltare economică și socială”, totul în contextul în carea „mișcarea de luptă pentru preîntâmpinarea războiului termonuclear și asigurarea păcii” a luat „o amploare fără precedent”. Rezultatul imediat este, în opinia autorilor declarației, „restrângerea sferei de acțiune a imperialismului”.

Se enunță și „conținutul principal al epocii actuale”, acesta fiind „trecerea de la capitalism la socialism”, „direcția și particularitățile principale ale dezvoltării istorice a societății omenești” fiind determinate de „sistemul mondial aprins socialist, de forțele care luptă împotriva imperialismului, pentru transformarea socialistă a societății”.

Încheierea Declarației este apoteotică. Mai multe apeluri sunt lansate, acestea fiind în general lansate „către toate partidele frățești și în primul rând către cele două mari partide, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și partidul Comunist Chinez”. Se vorbește astfel de unitate, „pentru a bara calea sciziunii, pentru a salvgarda unitatea și coeziunea lagărului țărilor socialiste, a mișcării comuniste și muncitorești mondiale”, respectiv se face un apel pentru „încetarea imediată a polemicii publice și pregătirea Consfătuirii reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, pentru apărarea și întărirea unității lagărului țărilor socialiste, a mișcării comuniste și muncitorești mondiale”.

Unul din ultimele aliniate aduce în vederea puterilor mondiale, în special a celor comuniste, că România își dorește o poziție de frunte în rezolvarea conflictului sino-rusesc. Astfel, Partidul Muncitoresc Român considera că „este necesar să se înceapă de îndată consultări între Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Partidul Comunist Chinez și celelalte partide frățești în vederea constituirii unei Comisii formate din reprezentanții unui număr de partide, care să reacă la pregătirea unei Consfătuiri a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești”.

Desigur, la București exista o poziție extrem de virulentă împotriva Moscovei în ceea ce privește chestiunea chineză. În octombrie 1965, întâlnirea Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia va prilejui atacul lui Brejnev la adresa chinezilor, considerând că aceștia se aproprie de Washington pentru a „contrabalansa” Uniunea Sovietică, prefigurându-se o mare amenințare pentru mișcarea comunistă în cazul în care Statele Unite ar ajunge la un acord cu China, în principal din punct de vedere economic și tehnologic.

De-a lungul anilor, Bucureștiul a încercat să facă tot posibilul pentru a se opune oricărui ajutor venit din partea Europei de Est către U.R.S.S. în conflictul tot mai acut cu China. Un exemplu sugestiv în acest sens îl reprezintă opoziția în 1963 față de intrarea Mongoliei cu drepturi depline în cadrul Tratatului de la Varșovia, „demers care ar fi dat membrilor alianței responsabilități în afara regiunii și care ar fi plasat alianța chiar la granița confruntărilor militare dintre China și Uniunea Sovietică”.

În relația extrem de apropiată între București și Beijing a contat decisiv prietenia dintre Emil Bodnăraș și Kang Sheng. Aceștia s-a cunoscut în perioada interbelică, fiind parte a delegațiilor partidelor comuniste din țara lor natală. Ulterior, aceștia au fost colegi de clasă la Școala de sabotaj și luptă partizană Karol Szerewicz din Moscova, fiind persoane cu un grad ridicat de educație. Cei doi cunoșteau chiar două limbi străine în comun: germana și rusa.

Alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a reprezentat, fără nicio îndoială, un moment deosebit de important în istoria contemporană a României. Ceaușescu a fost ales în această la poziție la 2-a cunoscut în perioada interbelică, fiind parte a delegațiilor partidelor comuniste din țara lor natală. Ulterior, aceștia au fost colegi de clasă la Școala de sabotaj și luptă partizană Karol Szerewicz din Moscova, fiind persoane cu un grad ridicat de educație. Cei doi cunoșteau chiar două limbi străine în comun: germana și rusa.

Alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a reprezentat, fără nicio îndoială, un moment deosebit de important în istoria contemporană a României. Ceaușescu a fost ales în această la poziție la 22 martie 1965, trei zile după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Procesul prin care liderul partidului comunist a fost ales a început însă mult mai devreme, pe fondul înrăutățirii stării de sănătate a vechiului lider.

În ciuda faptului că a fost un lider puternic și care a preluat multe elemente specifice unui lider de tip stalinist, Gheorghiu-Dej a lăsat în urma sa un partid în care existau totuși mai mulți poli de putere. Vorbim în acest caz de Nicolae Ceaușescu, Ion Gheorghe Maurer (președintele Consiliului de Miniștri), respectiv Chivu Stoica (președintele Consiliului de Stat). Desigur, această anomalie nu a rezistat foarte mult.

Alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea P.M.R. nu a fost ușoară. Așa cum am menționat și în rândurile de mai sus, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol au reprezentat contracandidați pe măsură pentru Ceaușescu. O parte dintre potențialii candidați nu aveau o origini etnice curate (Coliu – bulgară, Bodnăraș – ucraineană, Maurer – germană), lucru care i-a împiedicat să candideze. Dennis Deletant consideră că alegerea lui Ceaușescu are loc și în contextul în care „Drăghici, cu ștate vechi în funcția de ministru al Afacerilor Interne, era temut de toată lumea”, „Chivu Stoica nu era considerat la înălțimea funcției” în timp ce „Apostol era socotit prea încăpățânat” , fără a-l mai aminti pe Maurer care se părea că încheiase un târg cu Ceaușescu.

Linia politică a României în perioada 1965 – 1968

Expunerea programului politic a lui Nicolae Ceaușescu a avut loc între 19-24 iulie 1965, când a avut loc ce de-al IX-lea Congres al P.C.R. Una din primele acțiuni a fost aceea de a reveni la denumirea tradițională a partidului. Există schimbări și în ceea ce privește structura ierarhică a partidului, care alăturate modificărilor constituționale adoptate ulterior de Marea Adunare Națională, au produs anumite valuri. Pe scurt, Ceaușescu „a continuat direcția politică pentru care Gheorghiu-Dej fusese definit drept național-comunist: industrializarea rapidă, însoțită de o linie autonomă în politica externă”.

Generalul Jan Sejna, Șeful Statului Major Cehoslovac până în preajma evenimentelor de la Praga din 1968, Planul strategic al U.R.S.S. care prevedea integrarea economică a țărilor din Blocul comunist, cunoscut ca și Planul Valev, a fost în mare parte „sabotat” de rolul jucat de România. De asemenea, această tendință s-a exercitat și în ceea ce privește „domninația militară” a Moscovei.

Epoca Nicolae Ceaușescu în plan extern a debutat în contextul unor relații apropiate cu Orientul Îndepărtat, dezvoltate în urma turneului asiatic a lui Dej din perioada 1962-1964, respectiv a Declarației din aprilie 1964. Tânărul lider comunist și-a dorit ca noua epocă să fie diferită în evoluția regimului. Ceaușescu și-a dorit ca epoca sa să fie una distinctă și importantă în istoria României. În cadrul aceluiași congres mai sus menționat, aflăm că „așa cum se subliniază în Declarația plenarei lărgite a Comitetului Central din aprilie 1964, partidul nostru consideră că dezbaterea acestor probleme trebuie să se desfășoare în mod principial, tovărășesc, pornindu-se de la concepția noastră comună despre lume și viață – marxism-leninismul – și depunându-se, cu răbdare și perseverență, eforturi pentru apropierea și înțelegerea reciprocă, pentru realizarea unității în problemele fundamentale ale luptei împotriva imperialismului, pentru pace, pentru victoria cauzei socialismului”. De remarcat și faptul că numele lui Lenin este menționat doare de două ori în timp ce într-un raport similar din 1948 al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, numele lui Marx și Engels erau menționate de opt ori, al lui Lenin de nouă ori, în timp ce numele lui Stalin era menționat de opt ori. De șase ori, cei patru erau menționați împreună. Se simțea, într-adevăr, o deschidere a regimului comunist român.

În plan intern, Ceaușescu a reușit ca într-o etapă relativ scurtă să treacă peste imaginea predecesorului. Imediat după decesul lui Gheorghiu-Dej a fost elaborat un plan extrem de elaborat pentru „eternizarea memoriei” fostului lider. Din cele prevăzute în acel document, un singur mare obiectiv a fost realizat: redenumirea orașului Onești în Gheorghe Gherorgiu-Dej. În doar câteva luni, Dej va fi marginalizat, chiar uitat în rândul opiniei publice. Securitatea a reprezentat și în cazul lui Nicolae Ceaușescu, unul dintre principalii piloni ai controlulului populației, unii istorici fiind de părere că a impus asemenea lui Dej, o politică asemănătoare „terorismului de stat”, așa cum a fost enunțată de politologul Ernesto Garzón Valdés.

Totuși, același Nicolae Ceaușescu afirma în cadrul unei plenare a C.C. a P.C.R. desfășurate între 22-25 aprilie 1968, că „Securitatea e un cal nărăvaș pe care nimeni nu știe să-l călărească”, cuvinte care în opinia istoricului Marius Oprea, „descriu sugestiv evoluția Securității în aparatul de putere comunist, arătând soarta pe care a avut-o poliția politică în ultimele două decenii a regimului, când a fost total și direct subordonată primului secretar al partidului, după epurarea ei de cadrele rămase fidele lui Alexandru Drăghici.” Acestea ar demonstra că „Securitatea nu a avut decât scurte și nesemnificative perioade de desprindere de metoda stalinistă a subordonării ei directe de către șeful partidului și al statului, servind dublului scop de apărare a regimului și de consolidare a dictaturii personale impuse mai întâi de către Dej și apoi de Ceaușescu”.

Nicolae Ceaușescu a avut un instrument deosebit de util în ceea ce și-a planificat. Diplomația românească a reprezentat un corp de profestioniști extrem de apreciat, afirmându-se cu „propria ei individualitate, ca participantă activă în relațiile internaționale, în cadrul oferit de balanța dintre cele două superputeri – S.U.A. și U.R.S.S. – și de Organizația Națiunilor Unite”. Dej și Maurer au fost deschizătorii de drum, însă fără personalități precum Alexandru Bârlădeanu, Mircea Malița, Corneliu Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gogu Rădulescu, Sergiu Celac ș.a., nimic din progresele diplomatice pe care le regăsim în anii 1960 nu s-ar fi realizat.

Așa cum am menționat anterior, România a avut o serie de inițiative interesante în plan extern după 1960, la mai bine de un deceniu de la proclamarea Republicii Populare România. Înainte de această dată, „alinierea totală la politica externă a Uniunii Sovietice a reprezentat singura opțiune”. Imediat după 1960 a început o serie de întâlniri care urmau să clarifice raporturile cu U.R.S.S., raporturi pe care România dorea să le exchilibreze.

În cadrul reuniunii de la București a Comitetului Politic Consultativ a statelor participante la Tratatul de la Varșovia, desfășurată între 4-6 iulie 1966, tensiunea dinte Ceaușescu și Brejnev s-a amplificat, Mircea Malița relatând că „Explozia s-a produs pe coridoare. Ceaușescu, pe un ton ridicat, i-a imputat lui Brejnev că nu i-a ajutat destul pe vietnamezi… Acum, Brejnev, agasat, a început să țipe… cineva vine să-l provoace cu reflecții necoapte și neserioase. Am numit evenimentul <<scena leului>>, căci nu se striga doar, ci se urla”. Imediat după acest moment, România va stabili relații diplomatice cu Republica Federală Germană, chiar la nivel de ambasadă, fapt ce determină o reacție promptă a Moscovei. Este convocată la Varșovia o întâlnire a miniștrilor de Externe ale țărilor parte din tratatul semnat în capitala poloneză. Aceasta va avea loc între 8-10 februarie 1967, încercându-se o condamnare vehemente a României, acțiune care a fost, însă, dejucată de către diplomația românească.

Între timp, Nicolae Ceaușescu devine un șef de stat frecventabil. În 1965 este vizitat de președintele indian, în 1966 de Iosif Tito, Leonid Brejnev sau Zhou Enlai, pentru ca, în 1967 să fie vizitat de pe viceprim-ministrul australian John Mc Ewan, cancelarul federal al Austriei, Josef Klaus, vicecancelarul Willy Brandt, prim-ministrul indian, Indira Gandhi, președintele Pakistanului, Muhammad Ayub Khan și de Secretarul general al Partidului Comunist Italian, Luigi Longo. În 1968, Nicolae Ceaușescu a fost vizitat de Președintele francez, generalul Charles de Gaulle și de secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carillo. Liderul spaniol a fost unul dintre reprezentanții partidelor comuniste care au rezonat cu ideile ceaușiste, în contextul în care Bucureștiul a dăruit subsidii extrem de generoase comuniștilorr spanioli. Ceaușescu avea nevoie de sprijinul său în crearea unui front distinct de cel moscovit în rândul partidelor comuniste. Santiago Carillo părea însă să nu fie preocupat de această problemă întrucât considera, în timpul vizitei la București, că „în mișcarea noastră nu există în momentul de față nimeni, după părerea mea, care să-și atribuie funcțiile unui centru”, considerând că „fiecare partid comunist avea o libertate deplină în a-și elabora propriile politici după cum credea de cuviință iar dacă cerea ajutorul altor partide mai mari, cum era cel sovietic, o făcea pentru că partidele mari avea mai multă experiență pe când în occident nu exista niciun precedent al construcției socialiste”.

Bucureștiul are un rol extrem de important și în medierea dintre Beijing și Washington. Partea chineză avea convingerea că apropierea americanilor este fundamentată de anumite interese ostile. În același timp, în mai 1967, Iuri Andropov, proaspăt numitul șef al K.G.B. demara o investigație privitoare la zvonurile unor negocieri secrete cu privire la reconcilierea chino-americană. O lună mai târziu, președintele SUA, Lyndon B. Johnson, îi solicita prim-ministrului român sprijinul în vederea medierii relațiilor dintre R.P. Chineză și Statele Unite ale Americii. Maurer motiva implicarea României în aceste probleme pe baza „desprinderii acesteia și a Europei de Est de sub domninația sovietică. Dar capacitatea României (și a celorlalte state) de a fi stăpânul <<propriului destin>> era amenințată de existența unor crize care erau controlate din umbră de alte puteri”.

Anul 1968 – Momentul de sclipire al lui Nicolae Ceaușescu

Repere ale politicii externe

Lavinia Betea a realizat o prezentare succintă extrem de grăitoare unuia dintre cei mai importanți ani din timpul regimului Ceaușescu. Astfel, „în 1968, o treime din populația planetei se îndrepta, conform propagandei, spre comunism. Privilegiații acestei lumi, cu drept de călătorii în țările de democrație tradițională vedeau cu ochiul liber însă că previziunile creatorilor marxism-leninismului nu-și aflau împlinirea.” Desigur, „în capitalism, proletariatul nu se pauperizase mai tare. Traiul cetățeanului de rând din țările occidentale putea fi apreciat ca viață de lux în partea de lume numită lagărul socialist. Revoluția proletară, sfâșâierile și războaiele dintre puterile imperialiste anunțate de Lenin păreau acum literatură SF”.

În ceea ce privește revista Lumea, aceasta încă din primul număr al anului 1968 prezintă chiar începând cu cea de-a doua pagină câteva reprere privitoare la politica externă a R.S. România. Într-un articol semnat de profesorul universitar George Macovescu, prim-adjunctul Ministrului Afacerilor Externe, intitulat „Politică activă de pace și cooperare internațională”, se schițează principalele linii de forță pe care le au în vedere diplomații români. Autorul consideră că „în condițiile istorice noi de după eliberarea țării și proclamarea Republicii, politica externă a României slujește fidel interesele și aspirațiile poporului nostru de pace și cooperarea cu toate popoatele”, fapt care a dus la situația în care „în această perioadă, România și-a afirmat tot mai mult personalitatea în concertul națiunilor, printr-o politică externă principală, care se bucură de atenție și considerație pe plan mondial”.

Macovescu considera că „România pune în centrul politicii sale externe dezvoltarea relațiilor de prietenie cu toate țările socialiste și militează consecvent pentru continua întărire a unității sistemului mondial socialist” întrucât „Partidul Comunist Român consideră că dezvoltarea legăturilor prietenești în toate domeniile cu țările socialiste corespunde atât intereselor poporului nostru, cât și intereselor celorlalte popoate și reprezintă un factor important pentru întărirea forțelor socialismului mondial” .

Foarte importantă este și precizarea „considerând că dezvoltarea multilaterală a colaborării internaționale are ca premise interesul general pentru salvgardarea păcii și posibilitatea ca fiecare națiune să-și afirme ființa și personalitatea, să se bucure nestingherit de toate condițiile necesare progresului său economic și spiritual, România desfășoară o intensă activitate de extindere a relațiilor cu toate țările de pe toate continentele, indiferent de orânduirea lor socală”. Important de menționat este și că prim-adjunctul M.A.E. constata că „numai în acest cadru activ este posibilă promovarea coexsitenței pașnice între state, pe baza prinicipiilor suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi, neamestecului în treburi interne, pe baza avantajului reciproc și a respectării dreptului fiecărui popor de a rezolva independent, fără niciun amestec străin, problemele țării sale”.

Probabil cea mai importantă realizare a diplomației românești de la mandatele lui Nicolae Titulescu în fruntea Ligii Națiunilor a fost alegerea lui Corneliu Mănescu în calitate de președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale O.N.U. între 1967-1968. Prin urmare, această reușită se va reflecta și în textul redactat de profesorul Macovescu, acesta relatând că „România militează pentru transformarea O.N.U., într-un instrument real al cooperării internaționale și promovării cauzei păcii, care să reflecte cu fidelitate vocația sa universală, realitățile și schimbările din lumea contremporană și să ofere cadrul propice formulării și respectării principiilor conviețuirii internaționale” în timp ce „alegerea ministrului de externe al României, Corneliu Mănescu, ca președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., a reprezentat într-un înalt grad recunoașterea contribuției pe care țara noastră o aduce la realizarea obiectivelor înscrise în Carta Organizațiilor Națiunii Unite, la transformarea acestei organizații într-un for de armonizare a eforturilor statelor în direcția păcii și înțelegerii internaționale”, această sesiune a Adunării Generale prilejuind „numeroase cuvinte de caldă apreciere la adresa țării noastre, a politicii ei de pace și cooperare între popoare”.

Desigur, imaginea prezentate este una distorisionată. Spre exemplu, în contextul unui articol pe tema statelor din America Latină se comenta astfel: „măsurile luate pentru creșterea veniturilor naționale de pe urma marilor resurse naturale proprii, tendința spre orientarea relațiilor interamericane pe făgașul colaborării economice și comerciale reciproc avantajoase, pozițiile comune formulate în fața presunilor economice ale S.U.A., deschiderile comerciale în multiple direcții – toate acestea sunt elemente ale procesului pe care un economist chilian l-a numit încadrarea latino-americanilor în ritmul secolului nostru” în timp ce „numeroase personalități economice și politice din Europa occidentală încep în momentul de față, să reflecteze asupra faptului dacă soluționarea reală a problemelor dezvoltării relațiilor comerciale poate fi asigurată pe calea lărgirii grupării închise a Pieței comune, prin aderarea unor noi membri, sau pe calea promițătoare – singura corespunzătoare cerințelor obiective ale circuitului mondial de valori – sporirii schimburilor și cooperării economice între toate țările continentului, indiferent de orânduitea lor socială, în condițiile dezvoltării independente a economiei fiecărui stat în parte. În sensul celei de-a doua căi pledează de pildă, măsurile de liberalizare a comerțului cu țările socialiste luate în acest an în Italia, discuțiile din Germania federală, Franța, Italia în legătură cu prelungirea duratei creditelor folosite în comerțul cu țările socialiste și garantarea lor de către statele respective”.

Vizita de „prietenie” a lui Nicolae Ceaușescu și a lui Ion Gheorghe Maurer în Iugoslavia marchează începutul anului 1968. Acestă vizită este relatată și în săptămânalul Lumea, fiind prezentate principalele figuri care au participat la convorbiri, menționându-se, că în cadrul acestora „a avut loc un schimb de păreri asupra problemelor internaționale actuale și asupra unor probleme de interes comun”.

Rezultatele tratativelor cu partea iugoslavă sunt prezentate în numărul trei al revistei Lumea. Și acest comunicat prezintă puține lucruri concrete, marea majoritate a acestuia fiind alcătuit dintr-o enumerare a participanților la consfătuiri. Acestea au constat „într-un schimb de păreri asupra unor probleme actuale ale relațiilor internaționale și ale mișcării comuniste și muncitorești, precum și cu privire la relațiile bilaterale” astfel încât cele două părți au constatat cu satisfacție că relațiile de prietenie și colaborare multilaterală dintre România și Iugoslavia, dintre Partidul Comunist Român și Partidul Comunist Iugoslav se dezvoltă cu succes și și-au exprimat hotărârea de a întări și în viitor aceste relații în interesul popoarelor român și iugoslav, al cauzei socialismului și păcii”, concluzionându-se că „convorbirile s-au desfășurat în spiritul înțelegerii reciproce, într-o atmosferă cordială, tovărășească”.

Mircea Malița semnează un articol consistent intitulat „România și cooperarea internațională”. Sunt prezentate în cadrul acestuia principalele linii directoare ale politicii externe românești. Incipitul acestui articol este extrem de sugestiv. Reținem astfel că: „România a fost întotdeauna atașată cooperării între popoare prin intermediul organismelor internaționale cu vocație universală, în care a văzut faruri de afirmare costructivă a personalității fiecărui popor și, pe această bază, un cadru de armonizare a intereselor tuturor statelor, favorabil conjugării eforturilor îndreptate către securitate și pace, înțelegere și progres”. Desigur, accentul cade din nou asupra relației cu O.N.U., Malița fiind șeful delegației române la cea de-a XXI-a sesiune a Adunării Generale.

Eforturile diplomatice românești în chestiunea vietnameză, extrem de bine reflectate în paginile revistei Lumea, culminează cu apelul lui U Thant, secretarul general al O.N.U., din 18 iulie 1968 în ceea ce privește condiționarea oricăror negocieri de încetare imediată a focului în Vietnam.

O constantă a discursului diplomatic român îl reprezintă Războiul din Vietnam. Astfel, „solidară cu cauza justă a poporului vietnamez, România se pronunță pentru încetarea imediată și necondiționată a bombardamentelor americane asupra R.D. Vietnam, pentru oprirea agresiunii împotriva poporului vietnamez, pentru ca acesta să fie lăsat să-și hotărască singur soarta, fără niciun amestec din afară”. Distinsul diplomat român mai notează că „țara noastră consideră că O.N.U. trebuie să constituie un promotor activ al celei mai largi cooperări internaționale”, România fiind un promotor și al „dezarmării generale și totale, a nediseminării armelor nucleare, aflate pe agenda și în preocupările O.N.U.”.

Anul 1968 reprezintă un an extrem de important în ceea ce privește unitatea blocului comunist. Primul eveniment hotărâtor a fost degradarea suplimentară a relațiilor chinezo-sovietice, care a generat în Europa de Est o „disidență albaneză”, Enver Hodja fiind un „adevărat suveran absolut al unui stat puternic orientalizat și mare maestru al cultutlui propriei sale personalități”.

Ținute în umbră din punct de vedere al expunerii mediatice, tratativele româno-sovietice, care și-au propus reînnoirea tratatului de bază semnat în 1948, au decurs într-o atmosferă tensionată. Mihai Retegan considera că „Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală”, negociat într-o fază primordială la București între 4-12 ianuarie 1968, urma să fie semnat într-un context geopolitic sensibil diferit față de cel din urmă cu două decenii, fapt ce a conferit delegației române un amplu spațiu de manevră spre frustrarea delegațiilor Moscovei.

Exista într-adevăr percepția că România adopta o formă tot mai „naționalistă” a comunismului în paralel cu Cehoslovacia, care tindea spre „revizionism”, binomul România-Cehoslovacia diind potențial periculos întocmai precum relația strânsă dintre Iosif Broz Tito și Gheorghi Dimitrov putea duce la fondarea Federații Balcanice, U.R.S.S. se afla în fața Mici Înțelegeri balcanice.

În cazul autorităților de la București, situația era diferită întrucât „dacă în cazul disidenței albaneze, aceasta a fost „în realitate provocată de dorința de unificare ideologică a URSS, ea însăși confruntată cu efectele destabilizatoare a separării chinezilor, prundenta emancipare a românilor” își avea originile în „intenția sovieticilor de a „consolida integrarea economică a statelor aflate pe orbita sa”.

Principalele deosebiri au vizitat raportarea părților la precedentul tratat, angajamentele luate în cadrul Tratatului de la Varșovia (pe care partea română nu dorea să le treacă și în acordul bilateral, fie și în cazul URSS-ului), rolul economiei în relațiile domtre cele două state sau dorința părții române de a impune procese de tipul „securității colectivă”, care se puteau desfășura doar cu statele din Occident, pentru a obține „pacea europeană”.

Indirect, regimul de la București taxează acest eșec printr-un amplu articol care prezintă în paginile ziarului Lumea, relațiile bilaterale româno-bulgare, reglementate de asemenea printr-un tratat bilateral semnat tot în 1948, relații prezentate în mod pozitiv ca de și altfel perspectivele semnării unui nou tratat bilateral între România și Bulgaria.

Între 26 februarie – 5 martie 1968 a avut loc la Budapesta o reuniune pregătitoare a consfătuirii mondiale a partidelor comuniste și muncitorești ce urma să se desfășoare la Moscova în anul următor. Printre alte state, lipseau reprezentanții Chinei și cei ai Albaniei, respectivele țări fiind acuzate de „revizionism”.

Discursul principalului reprezentant al României la conferința de la Budapesta, Paul Niculescu-Mizil, a fost tipărit în revista Lumea. Aflăm astfel că „Partidul Comunist Român a hotărât să participe la această întâlnire consultativă animat de dorința de a-și da aportul alături de alte partide, la găsirea celor mai bune căi pentru organizarea unei consfătuiri internaționale care sî cpntribuie la îmbunătățirea climatului și să servească apropierii și înțelegerii între partidele frățești, să ducă la întărirea coeziunii mișcării comuniste și muncitorești internaționale sub steagul marxism-leninismului și al internaționalismului proletar”. Într-un limbaj de lemn cât se poate de autentic și după ce lumea occidentală este condamnată pentru politicile imperialiste, „cea mai flagrantă expresie a acestei politici” constituindu-l „războiul de agresiune împotriva Vietnamului”, dublat de „escaladarea continuă a acestei intervenții brutale și sălbatice, tipic imperialiste”, Niculescu-Mizil nu uită să amintească faptul că „întreaga desfășurare a vieții internaționale relevă că problema unității partidelor comuniste și muncitorești, întărirea solidarității lor de luptă, pe baza principiilor marxism-leninismului și internaționalismului proletar, întărirea solidarității tuturor forțelor antiimperialiste constituie imperativul categoric al zilelor noastre”, fiind în ultimă instanță „o cauză vitală a clasei muncitoare internaționale și a întregii omeniri progresiste”.

În acest context, Niculescu-Mizil transmite opinia P.C.R. cum că „toate eforturile se cer orientate într-o unică direcție – pozitivă, constructivă, către îmbunătățirea relațiilor între toate partidele comuniste și muncitorești fără excepție, a dezvoltării colaborării frățești dintre ele, în interesul cauzei unității”. Reprezentantul român salută participarea „unui număr mare de partide comuniste muncitorești”, însă pentru P.C.R. „este un obiect de profundă preocupare faptul că numeroase partide comuniste și muncitorești nu sunt prezente” la acea întâlnire, printre acestea numărându-se cel chinez, albanez, vietnamez sau cubanez.

Delegația română considera că respectiva întâlnire trebuia să marcheze „începutul unor pregătiri care să se bazeze pe principiul consultărilor largi, în spiritul deplinei egalități, stimei și încrederii reciproce, să deschidă calea spre apropierea punctelor de vedere și realizarea de acorduri comune în problemele de fond ale organizării și desfășurării consfătuirii internaționale”.

Se mai subliniază faptul că această consfătuire ar fi putut constitui „un moment important în făurirea și consolidarea unui puternic front mondial antimperialist, neexcluzând, ci, dimpotrivă, atrăgând la dezbatere, alături de comuniști, și alte forțe politico-sociale care se află în primele linii ale luptei antiimperialiste”.

În urma susținerii acestor poziții, delegația României va fi atacată în plen, fapt care va determina retragerea acesteia pe 29 ianuarie, decisivă fiind eticheta de „naționaliști” aplicată de către reprezentanții partidului Comunist din Siria, deși membrii delegației erau în posesia unor probe care demonstrau că „textul acestui atac a fost furnizat de prietenii noștri sovietici”, după cum mărturisea chiar Paul Niculescu-Mizil.

Ca și cu alte ocazii, „Partidul Comunist Român se pronunță la modul cel mai clar pentru a nu se pune în discuție sub nicio formă, nici la actuala întâlnire consultativă, nici la o viitoare întâlnire consultativă, nici la consfătuirea internațională, activitatea sau linia politică, internă sau internațională a altor partide comuniste și muncitorești” adăugându-se încă o dată că „hotărârea de a participa sau nu la consfătuirea internațională nu trebuie privită sau transformată în niciun caz în motiv de discordie și nu trebuie să afecteze relațiile de colaborare tovărășească dintre partidele comuniste”.

Subiectul este relatat pe larg și într-o corespondență semnată de E. Pop la 28 februarie 1968, care menționează că „se impune atenției în mod pozitiv faptul că reprezentanții a peste 60 de partide comuniste și muncitorești s-au întâlnit într-o adunare consultativă”, menționând din nou aceeași „serioasă preocupare” față de faptul că „un număr important de partide comuniste sunt absente de la întâlnirea consultativă”, prilej care dă curs „obișnuitelor specultații ale presei burgheze”.

Între timp, Nicolae Ceaușescu primește din partea sovieticilor un semnal de alarmă prin cele cinci scrisori expediate „în numele unor cetățeni indignați”. Aceste scrisori sunt datate la începutul lui martie și toate „condamnă comportamentul delegației române la Budapesta, acuzând-o că aduce <<daune ireparabile unității Frontului luotei antiimperialiste>>”, România făcând „jocul lui Mao”. Este de remarcat modalitatea prin care au comunicat serviciile speciale din România și U.R.S.S. pentru că la acest nivel, astfel de gesturi reprezentau „o declarație explicită de război” .

Desfășurarea uletrioară a evenimentelor se va reflecta prea puțin în revista de politică externă, unde va fi publicată Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1 martie 1968. Tonul utilizat este unul extrem de dur. Spre exemplu, este criticat modul de desfășurare al dezbatere, arătându-se că „în asemenea condiții se încalcă înțelegerea realizată privind convocarea acestei întâlniri, că nu se asigură desfășurarea unui schimb liber și democratic de păreri în legătură cu problema convocării unei consfătuiri mondiale a partidelor comuniste și muncitorești” astfel încât C.C. al P.C.R. considera că „atacul la adresa altor partide, a Partidului Comunist Român, are drept scop de a împiedica schimbul liber de păreri și, deci, nu creează condiții dsfășurării normale a întâlnirii”, fiind „cunoscut că astăzi problema schimbului liber și democratic de păreri este una din cerințele elementare ale unor relații normale între partidele comuniste și muncitorești”.

Subiectul este dezvoltat și în alte articole din același număr al revistei Lumea, într-un articol intitulat Un imperativ major al zilelor noastre, spre exemplu, menționându-se că „Partidul Comunist Român […] a hotărât să participe la consfătuirea consultativă de la Budapesta cu dorința de a contribui împreună cu alte partide la găsirea celor mai bune căi pentru normalizarea relațiilor între partide, pentru pregătirea în spritul cel mai democratic a unei consfătuiri mondiale care să ducă la întărirea unității mișcării comuniste și muncitorești”, dar că delegații acestui partid au rămas dezamăgiți de modul în care au evoluat lucrările, fiind nevoiți să părăsească lucrările. Constantin Florea închieia articolul menționând că „izvorul fundamental al forței și vitalității politcii Partidului Comunist Român constă în faptul că această politică exprimă voința și interesele poporului nostru și, în același timp, corespunde intereselor vitale ale socialismului, ale liptei pentru pacea și progresul omenirii”.

În fapt, plenara extraordinară a C.C. al P.C.R. aproba poziția delegației conduse de Paul Niculescu-Mizil, „în acord cu principiul leninist al conducerii colective”. Între timp, diferite structuri operative din cadrul Tratataului de la Varșovia au început un proces de izolare și eliminare a omologilor român, aceste operațiuni fiind cunoscute și ca și „măsuri active”, scopul țintit al acestora fiind de a prejudicia „relațiile externe și stabilitatea internă a adversarilor săi prin generarea și diseminarea de informații false și provocări deliberate”.

Printre măsurile luate se numără și retragerea din operațiunile împotriva Vaticanului și emigrației ostile sau excluderea din rețeaua de terorism și de trafic de droguri în condițiile în care România a suferit și din cauza capacităților de dezinformare ale Ungariei, capacitatea vecinilor noștri fiind extrem de mare întrucât „mullți agenți maghiari și agenți KGB au făcut parte din valul masiv al celor peste 200.000 de refugiați” datorați Revoluției din 1956.

Contextul „Primăverii” de la Praga

Începutul anului 1968 găsește Europa de vest în plină schimbare a viziunii privitoare la dezvoltarea relațiilor politice și economice cu țările din partea răsăriteană a continentului, conturându-se un curent numit „Ostpolitik”. Totuși Comunitatea Economică Europeană „se trezește confruntată cu o criză internă al cărei punct culminant se situează în primăvara lui 1968, cu epicentrul în Franța epocii gaulliste muribunde, dar al cărei câmp de manifestare este mult mai vast”.

Anii `60 au reprezentat o perioadă de transformări revoluționare în viața politică și cea publică din vestul Europei, dar nu numai, datorate îndeosebi exploziei demografice și a educației pentru că „într-o epocă de creștere economic și prosperitate, problema principală a statelor europene nu era cum să asigure populației tinere hrană, un acoperiș, haine, și, în cele din urmă, un loc de muncă, ci cum să o educe”.

Tineretul este prin urmare cuprins de un curent protestatar determinat de realitățile „societăților de consum”. În plus, tinerii americani se confruntau cu realitatea dureroasă a războiului din Vietnam, extrem de nepopular în rândul acestora. Aceștiau au organizat ample mișcări de protest pe această temă, perspectiva unei crize fiind iminentă așa cum s-a dovedit ulterior.

Lavinia Betea punctează de-altfel că dacă la Paris, „în primăvara lui `68, studenții păreau puțin îndreptățiți la nemulțumire, praghezii erau mai aproapiați de paradisul terestru promis decât toți ceilalți cetățeni ai Estului roșu”.

Societatea cehoslovacă putea fi considerată la mijlocul anilor `60, o societate hibrid, „prinsă în tranziția dureroasă de la stalinismul național la comunismul reformist” întrucât „procesele-spectacol și epurările din anii `50, ajunse cu întârziere la Praga, au avut un impact mai amplu și mai durabil decât oriunde”. Eșalonul superior a rămas nemodificat în ciuda a existenței a două comisii care au investigat procesele din respectiva perioadă însă scopul acestora a fost doar „să recunoască întrucâtva crimele din trecutul recent al partidului, fără a slăbi controlul asupra prezentului”.

Procesul prin care Partidul Comunist Cehoslovac s-a reformat parțial a fost unul greoi. Atitudinea membrilor conservatori erau cât se poate de virulentă la adresa modificărilor încercate de noua generație de politicieni cehoslovaci. De-altfel, în Constituția din 1960 era trecut faptul că Cehoslovacia atinsese stadiul de „socialism deplin”.

Antonin Novotny, aflat la putere încă din 1953, este înlocuit cu Alexander Dubcek în ianuarie 1968, centralismul democratic ce a cuprins P.C.C. centrându-și atenția asupra conducerii partidului, chiar dacă Novotny va rămâne încă două luni în funcția de președinte al republicii.

Alegerea lui Alexandru Dubcek în calitate de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia nu avea cum să treacă neobservată de către redactorii revistei Lumea. Articolul destinat acestui scrutin este mai degrabă unul biografic, fiind prezentată viața și activitatea sa. Sunt prezentate doar informații, fără ca să fie făcute remarci sau comentarii. Articolul este situat pe ultima pagină.

În contextul unor reforme începute chiar în 1965, și a denunțării abuzurilor făcute de Securitate în timpul regimului Dej, a existat în România o „atmosferă de optimism și de speranță într-o liberalizare mai mare”. Spre exemplu, situașia intelectualilor români era una dificilă, aceștia fiind „rupți de propria societate”, fiind nevoiți să se mulțumească cu lectura ultimelor „nouveaux romans de la Paris și cu participarea <<prin procură>> la o cultură franceză cosmopolită, cu care românii educați au pretins dintotdeauna că au o afinitate specială”.

În luna ianuarie s-a constituit grupul care urma să redacteze programul de acțiune al P.C. Cehoslovac, compus printre alții din sociologul Zdenek Mlynár și economistul Ota Šik, documentul elaborat de aceștia urmând să devină documentul programatic al „Primăverii de la Praga”, „botezată astfel după festivalull organizat la mijlocul lunii mai pentru comemrarea compozitorului național Bedřic Smetana”.

Treptat, numărul de articole care tratau problema cehoslovacă a început să crească considerabil, printre cei care aveau o rubrică periodică numărându-se și Oto Vaclavik, redactor al ziarului Rude Pravo, care într-un articol din 4 aprilie 1968 trata pe larg „procesul dezvoltării socialiste și politica externă” a Cehoslovaciei, amintind printre altele principalele coordonate ale proesului de evoluție politică prin care trecea Praga, „unul din obiectivele fundamentale ale cehilor și slovailor” fiind „dezvoltarea societății socialiste astfel încât ea să corespundă tradițiilor democratice ale țării noastre”, ceea ce se întâmpla în acele zile servind „dezvoltării socialiste și acest obiectiv principal determină și linia, și orientarea fundamentală a politicii noastre externe”, fără a se uita de „prietenia și alianța cu Uniunea Sovietică, calitatea de membru al Tratatului de la Varșovia și al comunității țărilor socialiste”, aceste „probleme fundamentale” fiind „în afara oricăror discuții și dacă cineva își face iluzii asupra unor eventuale schimbări în această direcție, atunci este vorba de speculații nerealiste”.

În antiteză, pe următoarea pagină era prezentată situația politică din Belgia, considerându-se că este vorba despre o „compoziție parlamentară instabilă” întrucât „confruntarea electorală nu a oferit posibilitatea exprimării unor opțiuni în domenii majore ale actualității belgiene: declajul economic între diferitele regiuni ale țării, politica de investiții, problemele culturale actuale” astfel că „instabilitatea politică, după consumarea actului electoral, rămâne în continuare predominantă în viața politică a țării”.

Revista Lumea se înscria într-o linie dictată la București întrucât și în Scânteia sunt relatate pe larg, chiar în 12 numere consecutive, acțiunile reformatoare cehoslovace.

O semnificație aparte în decursul anului 1968 are și vizita în Finlanda a unei delegații conduse de Președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer. Într-o atmosferă „cordială”, „oaspeții români s-au bucurat în această țară nordică, în care primăvara n-a reușit încă să dezghețe apele lacurilor fără numîr, de o primire deosebit de caldă – expresie a relațiilor prietenești de colaborare statornicie între cele două țără”, România încercând să își aproprie un stat vecin U.R.S.S., dar care făcea parte din altă sferă de influență. În răstimpul acestei vizite, Maurer va face un gest mai puțin neobișnuit, depunând o coroană de flori la mormântul Mareșalului finlandez Carl Gustaf Mannerheim, acest gest reprezentând un afront evident și care a fost sancționat imediat de către sovietici prin diferite reacții, obligând statul finlandez să se distanțeze de respectivul eveniment și să își admită neinspirația de a permite, dacă nu chiar a încuraja un astfel de gest.

Într-un articol intitulat Sensuri pozitive reconfirmate, semnat de George Serafin în paginile aceluiași număr al revistei Lumea, se constata că „în Europa, dialogul continuă”, „vizita premierului român Ion Gheorghe Maurer și a ministrului de externe Corneliu Mănescu lîn Finlanda, convorbirile purtate de șeful guvernului ungar Jenő Fock la Paris, întâlnirile turci-iugoslave de la Ankara, – toate aceste acțiuni diplomatice, desfășurate la nivelul unor personalități de cea mai mare răspundere, nu pot fi interpretate decât ca prope și argumente ale uneia și aceleiași realități: credința în posibilitatea construirii unui climat de înțelegere internațională, necesitatea adânc resimțită de a influența și contribui la instaurarea ambianței propice abordării unor probleme ce nu și-au găsit încă reglementarea”, concluzionându-se, oarecum ironic dacă ținem cont de evenimentele din Cehoslovacia, din luna august a aceluiași an, că „într-un moment în care recunoașterea introducerii în practica relațiilor internaționale a unor principii fundamentate pe respectul reciproc și deplin și sprijinite de înseși interesele și obiectivele impuse de dezvoltarea civilizației mondiale – convorbirile de la Helsinki, Paris și Ankara reprezintă, la acest început de primăvară, realizări de bun augur pentru progresul neîntrerupr al cauzei destinderii și cooperării internaționale”.

7 martie a aceluiași an. Se reiterează din nou ideea că „S.U.A trebuie să înceteze imediat, necondiționat și definitiv bombardamentele, ca și celelalte acte de război împotriva R.D. Vietnam” pentru că „numai în acest fel se vor crea condiții pentru începerea tratativelor, spre a se face pași înainte spre reglementarea pe cale pașnică a conflictului, corespunzător intereselor păcii și voinței opiniei publice mondiale”. Aceași plenare se exprima și asupra problemei neproliferării armelor nucleare, poziția P.C.R. fiind în acord cu cea exprimată la Sofia, „militând cu hotărâre pentru înfăptuirea dezarmării nucleare, pentru lichidarea armelor atomice, a stocurilor existente și încetarea producției unor asemenea arme – cale sigură de eliminare definitivă a primejdiilor grave ce planează asupra omenirii” .

Concluziile Plenarei C.C. susțineau că „în condițiile actuale ale luptei contra imperialismului este necesar să se facă totul pentru întărirea acestei unități, pentru restabilirea unui climat de încredere și respect reciproc între partide, pentru evitarea a orice ar putea duce la înăsprirea relațiilor dintre ele și la agravarea divergențelor, pentru găsirea unui teren de acțiune comună, practică”. Se exprima încă o dată „hotărârea fermă a Partidului Comunist Român de a milita în continuare , stăruitor, pentru dezvoltarea unor raporturi frățești cu toate partidele comuniste și muncitorești, pentru îmbunătățirea atmosferei din mișcarea comunistă internațională, pentru întărirea unității acesteia și a tuturor forțelor care luptă împotriva imperialismului, pentru cauza socialismului, păcii și progresului”.

Ca și în mod tradițional, revista Lumea prezenta faptul că „oamenii muncii de pe tot cuprinsul patriei” și „întregul nostru popor își exprimă cu însuflețire profunda satisfacție și deplina adeziune față de hotărârile Plenarei C.C. al P.C.R.”, manifestându-și „încrederea nețărmurită în politica internă și externă a partidului, pusă în slujba intereselor națiunii socialiste române, a înfloririi materiale și spirituale a țării, a promovării consecvente a celor mai nobile idealuri ale omeniirii progresiste, a cauzei socialismului și păcii”.

Între timp, Janos Kádár își asumase rolul de „mediator” între România și U.R.S.S., fiind în fapt o găselniță a lui Brejnev, susținută de Ungaria cel puțin pe considerentul de „a fi în competiție cu România pentru a câștiga <<mintea și sufletul>> Occidentului privind statutul și dreptul de posesiune asupra Transilvaniei”. În fapt, „Moscova și Budapesta, cu asistența celorlalte servicii ale Pactului de la Varșovia, i-au construit liderului maghiar o imagine <<de inamic destul de abil să-și înșele stăpânii sovietici>>, când de fapt, Kádár identifica interesul național al țprii sale cu cel al U.R.S.S.-ului și se ghida strâns după principiul că <<nu există comunism antisovietic și nici nu va fi>>”.

Liderul comunist maghiar a avut un rol extrem de important în momentul în care începând cu 9 mai încep întâlnirile în format redus al țărilor membre în Tratatul de la Varșovia (U.R.S.S., R.D. Germană, Polonia, Bulgaria și Ungaria).

Revista Lumea din 30 aprilie 1968 prezenta pe larg hotărârea Plenarei C.C. al P.C.R., care a avut loc la București în perioada 22-25 aprilie 1968, „cu privire la unele probleme actuale activității internaționale a Partidului Comunist Român”. Această plenară este deosebit de importantă prin prisma hotărârilor luate în ceea ce privește reabilitarea unor foști lideri comuniști preum Lucrețiu Pătrășcanu sau Ștefan Foriș, Ceaușescu într-un conflict pentru consolidarea puterii în partid cu Alexandru Drăghici, asupra căruia a fost aruncată răspunderea „tuturor ilegalităților, abuzurilor și violențelor”.

Vizita generaulului francez Charles de Gaulle, președintele Franței, în România, ce a avut loc în perioada 14-18 mai 1968 nu a fost reflectată decât succint în paginile revistei Lumea, în ciuda importanței deosebite a acestui moment în istoria relațiilor externe ale României.

La sfârșitul lunii mai a anului 1968, o delegație românească condusă de Nicolae Ceaușescu, din care mai făceau parte Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu sau George Macovescu făcea o vizită în Iugoslavia, unde erau așteptați cu manifestări de „căldură și cordialitate” de populația Belgradului. În opinia redactorului de la Lumea, Ion Cârje, era „evident că vizita în Iugoslavia a delegației de partid și de stat se desfășoară pe terenul solid al unor relații de strânsă prietenieși colaborare tovărășească, teren fertilizat de tradiția unor îndelungate legături de bună vecinătate, de țelurile comune în opera de edificare a societății socialiste, de idealurile înalte ale internaționalismului socialist”. Reiterându-se și alte elemente ale prieteniei româno-iugoslave, s-a ajuns la subliniarea opiniei comune a necesității „restaurării unor raporturi interstatale normale și principale”, „cu atât mai puternic resimțită de opinia publică internațională cu cât cercurile imperialiste reacționare și revanșarde se opun cultivării unor asemenea raporturi”, acestea exercitând „diferite presiuni asupra altor state”, practicând „imixtiunea brutală în treburile interne ale altor țări, încălcând indepența și suveranitatea lor națională”.

Păstrăm concluzia că „România și Iugoslavia, alături de alte state, pot aduce o contribuție de seamă la realizarea unui climat de cooperare activă pe continetul nostru ca și în întreaga lume, fapt confirmat de eforturile depuse de cele două țări pentru asigurarea păcii și securității în zona Balcanilor, în interesul popoarelor din această regiune, al tuturor țărilor europene”.

În spatele unui „program intens, deosebit de bogat, desfășurat pe durata a șase zile” ce „a oferit posibiltitatea cunoașterii nemilocite a marilor realizări dobândite de prietenii și veciinii noștrii” au fost în fapt discuți extrem de aprinse. Sunt reluate aceleași teme clasice de politică externe. Aflăm astfel că „România și Iugoslavia condamnă agresiunea Statelor Unite în Vietnam”, ambele țări exprimându-și îngrijorarea în „legătură cu evoluția situației din Orientul Apropiat” întrucât era o zonă în care „se acumulează elemente de încordare, care periclitează pacea întregii omeniri, și subliniază din nou necesitatea găsirii unei soluții politice a acestei crize” ceea ce impunea „retragerea trupelor izraeliene din toate teritoriile arabe ocupate” și recunoașterea „dreptului la existență, suveranitate și integritate teritorială al tururor statelor din aceastî zonă” precum și „reglementarea echitabilă a celorlalte probleme litigioase”. Concluzia convorbirilor bilaterale a fost aceeași ca și în majoritatea celorlalte întârlniri bilaterale, astfel că „cele două părți acordă un sprijin hotărât tuturor eforturilor îndreptate spre dezvoltarea democratică continuă a societății socialiste”, subliniindu-se încă o dată „dreptul exclusiv al fiecărui parti de a-și stabili de sine stătător politica în construirea socialismului în țara respectivă”.

În acest moment, conductorii conservatori ai partidelor comuniste din Polonia, Germania de Est și Bulgaria „sunt cuprinși de o adevărată panică în fața a ceea ce ei consideră o amenințare directă împotriva coeziunii blocului socialist” și chiar a lor înșiși”, Primăvara de la Praga dând impresia unei posibile contagiuni.

În luna iulie a anului 1968 putem sesiza ușor faptul că numărul de articole legate de situația internă și cea externă a Cehslovaciei, publicate în revista Lumea, a crescut considerabil. Numărul 29 din 11 iulie prezenta un interviu cu Jiri Hajek, ministrul afacerilor externe al Republicii Socialiste Cehoslovace, fiind titrat cu litere considerabile că „fiecare țară este răspunzătoare pentru evoluția ei”. Acesta vorbește despre un procesul de dezvoltare prin care a trecut Cehoslovacia în decursul acelui an, menționând că principala trăsătură rămăsese „caracterul său socialist”. Și e plan extern, realizarea noilor deziderate ale Cehoslovaciei țineau cont de respectarea, garantarea și accentuarea „continuității liniei urmate până acum, ale cărei principale elemente sunt alianța cu Uniunea Sovietică” și cu celelalte țări din blocul socialist. Totuși, se subliniază și faptul că sistemul de alianțe din Europa al Cehoslovaciie „garantează securitatea împotriva presiunilor externe și, în același timă, favorizează eficacitatea cooperării economice cu diferite țări ale continentului”.

Între timp, pe 3 iulie 1968 mai exact, este formulată „doctrina Brejnev”, cunoscută și ca „doctrina suveranității limitate”, prin care liderul P.C.U.S. își exprimă opinia că statele socialiste nu pot rămâne indiferente față de soarta „construirii socialismului în celelalte țări”. Prin urmare, aceasta deschide calea unor intervenții militare sau politice în alte state membre ale blocului comunist. Invitat la o reuniune a grupului celor „Cinci” state din Tratatul de la Varșovia, liderul cehoslovac Dubcek respinge propunerile acestora, fiind întâmpinat la întoarcerea la Praga cu un val de entuziasm din partea populației.

Legăturile cu Cehoslovacia sunt tot mai des menționate în articole care aparent au o legătură mai mare cu politica internă, cum sunt cele care prezintă mitingurile de la Galați și Brăila de la mijlocul lunii iulie, reiterându-se și cu alte ocazii faptul că „viața a arătat că prietenia româno-cehoslovacă își întemeiază forța și trăinicia pe relațiile tovărășești, internaționaliste, dintre Partidul Comunist Român și Partidul Comunist din Cehoslovacia”, prietenia dintre cele două state dezvoltându-se continuu pe baza „respectării principiilor independenței și suveranității naționale, în spiritul deplinei egalități și neamestecului în treburile interne, în spritul convingerii, împărtășite de partide”.

Totuși, liderii întruniți la Varșovia în perioada 14-15 iulie 1968 statuează foarte clar faptul că „noi nu putem accepta ca forțe străine să scoată Cehoslovacia de pe căile socialismului”. Din acest moment, soarta reformelor cehoslovace era pecetluită, fiind o chestiune de timp până când trupele Tratatului de la Varșovia urmau să intervină pentru a restabili ordinea.

Imediat după acest moment, ziarul Pravda va publica, la 19 iulie, un așa-zis „plan al CIA” de sabotare a regimului din Cehoslovacia, care ar fi urmat de acțiuni „contrarevoluționare” ce urmau să se desfășoare în Germania de Est, moment care coincide totodată cu infiltări și supravegheri coordonate de KGB, la cel mai înalt nivel, în Cehoslovacia.

Pe măsură ce ne apropiem de evenimentele din august 1968 din Cehoslovacia, liniile directoare ale politicii externe românești sunt tot mai des reiterate în paginile revistei Lumea. Izolarea României și a Cehoslovacia determine apropierea dintre cele două state. Acestea cunosc un sentiment de simpatie reciprocă în contextul în care sunt tratate cu răceală de celelalte state din blocul comunist est-european.

Astfel, Corneliu Mănescu semna un articol în care susținea că „politica externă a Republicii Socialiste România dă glas aspirațiilor profunde ale poporului român, care, consacrându-și forța și energia uriașei opere creatoare, pașnice, de edificare a noii orânduiri, manifestă în același timp un înalt spirit de responsabilitate pentru cauza socialismului și progresului social în lume, pentru soarta întregii omeniri”. Săptămâna politică pragheză era relatată în același număr, pe larg, de doi trimiși speciali: Romului Căplescu și Eugen Ionescu.

Situația din Cehoslovacia este privită cu tot mai multă simpatie, un articol intitulat Adeziunea și sprijin uman relatând atmosfera de pe străzile din Praga. Citind respectivele rânduri, ni se deschide o lume cu aer aparte: „O ploaie măruntă a cernut fin, cu intermitență, deasupra Pragăi o bună parte a săptămânii trecute. Învățuite într-o ceață diafană, turnurile semețe ale Hradului străvechi căpătau parcă o și mai tainică măreție”. Concluzia articolului semnat pe 31 iulie este una în ton cu obișnuitul aparat de propagandă: „E o mândrie pentru un ziarist român să constate la fiecare pas de câtă prețuire se bucură poziția partidului și guvernului nostru în rândul opiniei publice cehoslovace. România, român sunt cuvinte care deschid multe porți și, în special, porțile prețioase ale inimilor. Ele pot fi întâlnite zilnic în paginile presei cehoslovace la rubrica de ecouri asupra evoluției politice din Cehoslovacia, în cadrul unor articole care evidențiază înfăptuirile bogate ale României socialiste sau care evocă tradițiile îndepărtate ale prieteniei româno-cehoslovace”.

Eșecul tratativelor de la Čierna nad Tisou, desfășurate între partea cehoslovacă și cea sovietică în perioada 29 iulie – 1 august, deteriorează și mai mult relațiile dintre cele două state. S-a ajuns în situația în care delegația sovietică se retrăgea de pe teritoriul cehoslovac la finalul fiecărei zile de discuții.

Liderul iugoslav Tito vizitează și el Praga la 9 august, însă „fostul erou al Rezistenței în război devenise <<înțelept conducător>>, prea puțin permeabil la dorințele altora de schimbări”. Chiar dacă populația așteaptă cu entuziasm rezultatul convorbirilor care vor eșua însă. Între 15-17 august, o delegație română condusă chiar de Nicolae Ceaușescu vizitează Cehoslovacia în vederea semnării Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală, singurul tratat de acest fel semnat de România cu o țară din blocul sovietic în 1968.

Ceaușescu este întâmpinat cu bucurie de către cehoslovaci, Dubcek prezentându-i optimist bunul mers al reformelor din Cehoslovacia. Liderul P.C.R. dă la rândul său asigurări că România va susține aceste măsuri. Întrebat în cadrul unei conferințe de presă dacă trupele Tratatului de la Varșovia pot interveni și în ajutorul unei țări frățești, liderul român „a răspuns scurt și precis – exclusiv în cazul atacului unei țări imperialiste”. Chestionat și pe marginea subiectului posibilității reînvierii Micii Antante, Ceaușescu a răspuns că „în spațiul socialist european sunt mai multe state, iar România nu dorește să limiteze relațiile doar la câteva dintre ele”.

Apogeul crizei

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele sovietice, însoțite simbolic de trupe poloneze, est-germane, ungare și bulgare, au ocupat Praga, marcând finalul perioadei de reforme sociale și politice din Cehoslovacia. În cadrul invaziei au participat estimativ: 29 de divizii, 7500 de tancuri și 1000 de avioane, invazia fiind precedată de manevre militare ample desfășurat între 20 iunie – 23 iulie.

Veștile din Cehoslovacia au fost primite cu „vie aprehensiune și emoție în România”, acțiunea militară a Moscovei fiind considerată, principalele cancelarii ale lumii vestice privind evenimentele ca fiind o „agravare neașteptată a climatului internațional”. Serviciile române de informații externe au avut informații despre o posibilă intervenție în Cehoslovacia încă din perioada mai-iunie a anului 1968. Chiar Ceaușescu l-a informat pe Dubcek în timpul ultimei întrevederi avătură la Praga.

Reacția României a fost promptă. Ședința comună din 21 august 1968 a C.C. al P.C.R., a Guvernului și a Consiliului de Stat a discutat pe larg despre intervenția militară în Cehoslovacia. Comunicatul dat către presă este un ferm, considerându-se că acțiunea „reprezintă o încălcare flagrantă a suveranității naționale a unui stat socialist frățesc, liber și independent, a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, a normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional”.

România considera că „nimic nu poate justifica săvârșirea acestui act, ocuparea militară a Cehoslovaciei socialiste. Amestecul în treburile interne ale partidului comunist și ale partidului cehoslovac, intervenția armată în Cehoslovacia reprezintă o grea lovitură dată unității sistemului socialist, mișcării comuniste și muncitorești internaționale, prestigiului socialismului în întreaga lume, cauzei păcii”.

Mai mult decât atât, „Partidul și guvernul, întregul nostru popor își exprimă convingerea că singura cale pentru lichidarea consecințelor grave create de intervenția armată în Cehoslovacia este retragerea grabnică a celor cinci țări, asigurarea condițiilor ca poporul cehoslovac să-și poată rezolva singur treburile interne, fără niciun amestec din afară.”.

În aceeași zi a avut loc și un miting în Piața Palatului din București, participând „peste 100.000” de cetățeni. Liderul comunist român a condamnat în termeni fără echivoc intervenția militară a Pactului de la Varșovia. Ceaușescu a făcut acest lucru prin cuvinte foarte dure, calificând-o ca „un act rușinos”.

A doua zi, la 22 august 1968 Marea Adunare Națională, organism întrunit în ședință extraordinară la rândul său, adoptă Declarația cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României, documentul oficial trimis de către România canelariilor mondiale, precum și către O.N.U. Documentul păstrează același ton pe care l-a utilizat Ceaușescu cu doar o zi în urmă.

Această declarație a reiterat preocuparea Partidului Comunist Român și a statului pentru depășirea „greutăților și neînțelegerilor create în relațiile dintre unele țări socialiste” și pentru așezarea relațiilor dintre ele „pe baza principiilor marxism-leninismului, ale internaționalismului proletar” cu respectarea „independenței și suveranității fiecărui stat, a egalității în drepturi și neamestecului în treburile interne, a avantajului reciproc”.

Declarația reamintea că organizația Tratatului de la Varșovia a fost construită ca un instrument de apărare a țărilor socialiste „împotriva unui atac dinafară” și că „nu poate fi folosită sau invocată pentru acțiuni militare împotriva unei țări socialiste”, așa cum menționase Ceauțescu anterior într-o conferință de presă la Praga, în zilele de dinaintea tragicelor evenimente.

Reacția Moscovei nu s-a lăsat așteptată prea mult. Conducerea P.C.U.S. a fost „vizibil iritată” de atitudinea P.C.R., „stabilirea și aplicarea unei strategii diplomatice pentru a reduce tensiunea” devenind prioritară atât pentru tabăra română, cât și pentru cea sovietică.

În timp ce evenimentele erau încă în plină evoluție, la Vîrșeț, în Banatul sârbesc, are loc o întâlnire între Iosif Broz Tito și Nicolae Ceaușescu, detaliile convorbirile fiind strict secrete la acel moment. În urma acestei întâlniri a fost evident pentru Ceaușescu că trebuie să găsească o soluție de compromis cu Moscova, Tito nefiind dispus să riște integritatea propriului teritoriu.

Ion Gheorghe Maurer, secondat de Emil Bodnăraș, a relizat „calmarea și normalizarea situației”, fiind urmărite două importante principii. În primul rând, diplomaților români li s-a interzis să se refere în discuțiile oficiale publice la criza cehoslovacă sau de a comenta poziția României. În al doilea rând, s-a încercat prin intermediul tuturor mijloacelor diplomatice cunoscute „de a convinge Uniunea Sovietică să renunțe la luarea în calcul a unei acțiuni directe (mai violente) față de România” și „să anunțe acest fapt”. Strategia diplomatică urmată a adus în cele din urmă rezultatul urmărit, tensiunea scăzând în timp ce relațiile bilaterale româno-sovietice vor reveni la oarecare normalitate.

Corneliu Mănescu a ajuns pe 25 august la New York, unde a încercat să aducă discuțiile privitoare la problema cehoslovacă, fiind în continuare, președintele în exerciuțiu al acestui for internațional deosebit de important.

În Cehoslovacia, evenimentele se vor calma la puțin timp după intrarea trupelor sovietice. Acestea nu au reușit să reediteze scenariul utilizat la Budapesta, în 1956, întrucât „partidul face corp comun cu populația” fapt ce îl determină pe președintele cehoslovac Svoboda să refuze numirea unui nou guvern. Comitetul Central al P.C. Cehoslovac, reunit pe 22 august într-o uzină „sub protecția miliției muncitorești” îi va înlătura pe prosovietici de la conducere, fapt ce îl va determina pe Brejnev să negocieze cu reprezentanții cehoslovaci. Soluția găsită este aceea ca Alexander Dubcek să rămână la conducerea țării, cu condiția că acesta să „frâneze considerabil procesul de liberalizare, ceea ce implica mai ales restabilirea cenzurii”. De asemenea, pe 18 octombrie a fost semnat un tratat privitor la staționarea trupelor sovietice, moment ce marchează oficial sfârșitul „Primăverii de la Praga”.

În opinia istoricului Florin Constantiniu, „atitudinea lui Ceaușescu față de invazia Cehoslovaciei a fost <<his finest hour>>, iar cuvântarea din 21 august a reprezentat exprimarea cea mai curajoasă a politicii de independență”.

Politica externă a României în perioada 1969 – 1989

Coordonate generale ale perioadei 1969 – 1980

1962 este anul în care diplomația românească a devenit un participant activ în relațiile internaționale, dobândind o individualitate proprie în cadrul oferit de echilibrul dintre cele două supraputeri – Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. România a fost o prezență tot mai actică și în cadrul Organizației Națiunilor Unite, chiar și î Grupul celor 77. Strategia inițiată de Ion Gheorghe Maurer și de Gheorghiu-Dej a presupus diversificarea atentă a ariei de acțiune prin legături economice, politice și culturale, pe de o parte cu țările din vestul Europei, cu Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, cu Republica Populară Chineză și Republica Democrată Vietnam, cu India și Indonezia, deopotrivă fiind prezență activă, în Israel, Egipt, Siria și Liban.

Rezultatele au fost notabile, principalul beneficiar al acestora fiind Nicolae Ceaușescu. Acesta a menținut direcțiile principale ale relațiilor externe până spre mijlocul anilor ’70. Ion Gheorghe Maurer, principalul sfătuitor al lui Ceaușescu, a continuat să dețină funcția de președinte al Consiliului de Miniștri și de principal strateg al pozițiilor de politcă externă până în 1974 din punct de vedere oficial.

Apropierea față de Occident nu a fost una dezinteresată, mișcările lascive și pertinente ale puterii de la București urmărind să obțină printre altele credite preferențiale, imagine pozitivă, deschidere către marile cancelarii ale lumii, stautul de lider și ocrotitor al țărilor din lumea a treia. Țelul suprem în politica externă a lui Nicolae Ceaușescu era cel ca în urma unui proces de mediere al conflictului israeliano – palestinian, să îi fie decernat Premiul Nobel pentru Pace.

În fapt, în ianuarie 1971 este pentru ultima dată șeful unei delegații române, participând la cea de-a XXV-a sesiune a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, ținută la București. După această dată, numele său nu mai apare în astfel manifestări. În martie 1974 Marea Adunare Națională îl eliberează, la cererea sa, pe motive de sănătate, din funcția de prim-ministru. Aceasta era formula standard, conform uzanțelor, când un înalt demnitar al statului era îndepărtat de conducerea țării din funcție.

Ceaușescu se bucura și de un adevărat control asupra Securității prin Ion Stănescu, fapt ce i-a permis ca din perspectivă instituțională, Ceaușescu să înceapă un proces prin care rolul său în stat devine din ce în mai mare. Astfel, constatăm că în noiembrie 1968 a fost ales președinte al Consiliului Național de Apărare al Frontului Unității Socialiste, pentru ca în martie 1969 să devină președinte al Consiliului Aparării și comandant suprem al forțelor armate. În august 1969, la Congresul al X-lea al P.C.R., au fost schimbați jumătate dintre membrii Prezidiului, respectiv aproape tot o jumătate dintre membrii CPEx. Aceste schimbări se materializează și prin creșterea numărului membrilor în toate organele de conducere.

În aceste condiții, Nicolae Ceaușescu însoțit mereu de Elena Ceaușescu, va prelua conducerea vizitelor în străinătate programând un număr impresionat de astfel de vzite oficiale și neoficiale. Astfel, în 1970, cuplul va vizita Islanda, Canada, Statele Unite ale Americii la sesiunea jubiliară O.N.U., lugoslavia și Bulgaria. În 1971 va urma turneul asiatic în China, Coreea de Nord, Vietnam, Mongolia plus Finlanda și Iran. Anul 1972 va prilejui deplasări în Algeria, Africa Centrală, R.P. Congo, Zair, Zambia, Tanzania, Sudan, Egipt și Belgia, pentru ca în 1973, cuplul prezidențial să viziteze Pakistan, Olanda, Italia, San Marino, Vatican, Republica Federală Germania, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador, Perú, Sénégal, Maroc, vizitele culminând cu cea în Statele Unite ale Arnericii. În 1974 observăm un regres, fiind vizitate doar patru state: Argentina, Brazilia, Liberia și Guineea.

Enumerând aceste vizite putem să constatăm că în 1971, ponderea vizitelor aparține țărilor Asiei, în 1972 celor africane, în 1973 unor state latino-americane, iar în 1974, unor țări nevizitate încă din America de Sud și din Africa. Nicolae Ceaușescu nu uită să dea importanță unor state precum Statele Unite ale Americii, R.F. Germania, Olanda, Belgia, Italia, cât și unora din zona Balcanilor.

În perioada 1975-1978, cuplul prezidențial va vizita o serie de state mai puțin importante pe scena internațională dar deosebit de importante pentru negocierea unor viitoare colaboări economice. În 1975, Președintele României vizitează Japonia, Filipine, Pakistan, Iordania, Turcia; Mexic, Brazilia, Portugalia și Iran. În anul următor, Nicolae Ceaușescu va face escale în Grecia, Kuwait, Turcia, U.R.S.S., R.S.S. Moldovenească, R.S.S. Gruzină, respectiv R.S.S. Ucraina. Anul 1978 va fi destinat unor țări de pe continetul african, precum Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeș, Nigeria, fără a uita să menționăm Ungaria.

Între 1978 și 1989, cuplul prezidențial a efectuat de 84 vizite în străinătate, din care 19 în țări considerate a fi „capitaliste”, restul fiind în state socialiste, musulmane sau din „lumea a treia”. Restrângerea crescandă a relațiilor externe ale României cu țările vest-europene și America de Nord se observă și în cifre. Astfel, în intervalul 1981-1989, din 57 vizite prezidențiale, zece sunt în Austria, Grecia, Singapore, Turcia, Malta, Cipru, R.F. Germania, Canada, India sau lndonezia. Patru din acestea – Singapore, Malta, Cipru, Indonezia – „au o pondere redusă în relațiile bilaterale ale României”. Vizite considerate „importante” pentru România au fost cele din R.F. Germania, Austria, Canada, Turcia sau Grecia.

Informațiile din media românească referitoare la aceste vizite se rezumau la „comunicatele oficiale, declarații comune, alocuțiuni de la dineurile oficiale”. De asemenea, se puncta semnarea diferitelor tipuri de acorduri. Spre exemplu vizita din martie 1976 în Grecia a constat în semnarea acordului pe termen lung de colaborare economică și cooperare tehnică și adoptarea unui Comunicat comun. În aceiași lună, de data aceasta în Kuweit, au fost semnate acorduri de cooperare în „domeniul cultural, științific, turismului, informațiilor, transporturilor aeriene civile, poștelor și telecomunicațiilor”.

O vizită importantă a fost cea din Turcia, efectuată în iunie 1976, unde au fost semnate acordurile „aplicare în domeniile petrolier, miner și energetic”, respectiv cel de cooperare economică, industrială și tehnică pe termen lung. Vizita „de prietenie” din Ghana s-a încheiat cu semnarea unei semnarea unei Declarații solemne comune și a unui comunicat comun. Au fost semnate de asemenea și un Protocol comercial și unul cu privire la dezvoltarea cooperării economice. Tot în cadrul aceleiași vizite au fost parafate și acordurile privind navigația maritimă și un acord de cooperare în domeniul pescuitului oceanic.

Între 17-19 mai 1977 a avut loc vizita „oficială de prietenie” din Polonia, unde pe lângă obișnuitele cuvinte elogioase, s-a punctat și semnarea mai multor acorduri. În cazul în care principalul artizan al vizitelor diplomatice românești era altcineva decât Nicolae Ceaușescu, cum este cea din Republica Populară Chineză, desfășurată între 21-25 noiembrie 1983, formulările erau și mai evazive, menționându-se doar că sunt „sunt stabilite acțiuni concrete, căi și modalități de dezvoltare a schimburilor și colaborării domeniile materiilor prime, energiei, combustibililor, metalurgiei, construcțiilor de mașini, transporturilor, industriilor electronică, chimică și petrochimică, ușoară și alimentară, în domeniul agriculturii…”. Mai multe informații nu au fost date publicității la fiecare din aceste vizite în alte țări și nici la primirea unor înalte oficialități în România, fapt care a determinat ca „la nivelul opiniei publice”, „vizitele la nivel înalt” să fie privite, „tot mai frecvent, ca turism prezidențial”, interesul public pentru acestea fiind minim.

Declinul politicii externe românești a fost marcat definitiv de intervențiile tot mai repetate ale Elenei Ceaușescu în luarea deciziilor de politică externă. Soția președintelui român a crescut vertiginos în însemnătatea sa politică în anii `70, având chiar atribuții în ceea ce privește politica de cadre și chiar parțial, cea a serviciilor de informații.

Înconjurându-se de parveniși și alte persoane însetate de putere, dispuse să facă și să spună orice pentru a-și asigura o ascensiune cât mai rapidă și cât mai lină, locatarul din Cabinetul 2 din Comitetul Central a forțat schimbarea unor diplomați de excepție. Astfel, Corneliu Mănescu este înlocuit cu George Macovescu în octombrie 1972 și numit ambasador la Paris, în timp ce Mircea Malița este trecut ministru al Învățământului în 1970, ulterior fiind ambasador în Elveția și S.U.A. George Macovescu și Vasile Gliga sunt doar alte două nume care au suferit acest tratament extrem de dăunător pentru ministerul de externe român.

De reamintit rolul său în medierea conflictului arabo-israelian și felul cum a fost soluționat în 1977. Antecedentele diplomatice sunt descrise de Mircea Malița care a articipat la convorbirile liderului P.C.R. la Damasc și Cairo. O vizită fulger, neoficială, care nu a fost relatată de mass-media dar care a pregătit retragerea trupelor israeliene din teritoriile Sinai și stabilirea păcii intre Egipt și Israel.

Studiu de caz: Acordarea și retragerea Clauzei „națiunii celei mai favorizate”

Un puternic impact l-a avut și obținerea Clauzei „națiunii celei mai favorizate” din partea Statelor Unite. Un prim pas în acest sens l-a constituit Legea comerțului din 1974, adoptată de președintele Gerald Ford la 3 ianuarie 1975, care preciza că „deși S.U.A. sunt <<dedicate drepturilor fundamentale ale omului>>, obținerea unui statut special – inclusiv clauza națiunii celei mai favorizate – de către țările care nu au o economie de piață, este condiționată de politica țărilor respective in domeniul emigrării. Condiționare cunoscută sub numele de Amendamentul Jackson-Vanick”. Negocierile bilaterale cu reprezentanții S.U.A, desfășurate în februarie – martie 1975, au dus la semnarea, la 2 aprilie, la București, a Acordului privind relațiile comerciale dintre Statele Unite ale Americii și Republica Socialistă România.

U.R.S.S., alături de celelalte țări din blocul socialist, s-au declarat nemulțumite de prevederile pe care le aducea însăși Legea comerțului, simțind că acestea vizează atragerea unor state din această sferă de influență prin acordarea unor privilegii economice. România a refuzat să se alăture acestui protest, vizând obținerea unor prevederi cât mai favorabile în cadrul tratatului comercial dintre Republica Socialistă România și Statele Unite ale Americii. Această atitudine a favorizat negociatorii români, aceștia obținând ceea ce și-au propus.

Ratificarea Acordului comercial de către legislativul american a avut pentru regimul de la București o „semnificație mult mai mare decât componența ei econornică și comercială”, fiind „un fel de recunoaștere a politicii de autonomie promovată de regimul de la București”. Acest acord certifica existența unor relații speciale între România și S.U.A., fiind un „<<credit politic>> obținut de Nicolae Ceaușescu și pe care acesta l-a folosit timp de peste un deceniu”.

Acordarea acestei clauze așeza România alături de Polonia, China și Ungaria, la momente de timp diferite, într-o categorie privilegiată de țări comuniste care întrețineau relații speciale cu Statele Unite ale Americii. Totuși, schimbările de la București, atât pe plan intern cât și plan extern, atât au determinat autoritățile de la Washington să pună sub semnul întrebării de mai multe ori legitimitatea menținerii acestei prevederi favorabile. S-au adăugat numeroasele derapaje în ceea ce privește limitarea politicii de emigrare și respectarea drepturilor omului.

Faptul că în Uniunea Sovietică, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, au fost demarate mai multe reforme, printre care Perestroika și Glasnost, care au fost în mod brutal respinse de către Nicolae Ceaușescu, a cărei atitudine conservatoare era tot mai accentuată, a contribuit la răcirea relațiilor dintre România și Statele Unite.

În 1987, divergențele dintre cele două tabere au atins punctul culminant, cele două camere ale legislativul american suspendând în februarie 1987, clauza „națiunii celei mai favorizate” timp de șase luni. Regimul de la București a reacționat vehement printr-o declarație remisă Agerpres, intitulată Un act ostil la adresa României. Acest lucru nu a făcut decât să înrăutățească percepția taberei americane despre comportamentul politic al dictatorului român.

Lipsa de perspective externe a Bucureștiului se va accentua la 26 februarie 1988, când Departamentul de Stat anunța autoritățile române că S.U.A. a luat hotărârea, unilaterală, de a renunța la acordarea acestei clauze, acordată și așa la limita legii prin intermediul amendamentului Jackson-Vanick, care contravenea mai multor principii fundamentale ale Constituției S.U.A. Hotărârea urma să fie aplicată începând cu 3 iulie 1988, aplicarea anuală a clauzei fiin blocată pentru următorul an.

Din nou, reacția regimului de la București a fost una neinspirată, aceasta fiind din nou transmisă printr-un comunicat remis de Agerpres, publicat de Scânteia și de revista Lumea. Declarația „cu privire la relațiile economice ale Republicii Socialiste România cu Statele Unite ale Americii” critica statul american, considerând că acesta încearcă să interfereze cu suveranitatea națională a României, intervenind într-un mod inadmisibil în treburile „interne ale R.S.R.”.

Punctul final al relațiilor speciale româno-americane din perioada regimului comunist va fi la 22 iunie, atunci când la București va fi semnat acordul „privind încetarea statutului clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile comerciale dintre România și Statele Unite ale Americii”. O epocă ce a debutat cu vizita lui Richard Nixon la București în 1969, și care a durat astfel mai bine de 19 ani, s-a încheiat abrupt, lăsând România într-o izolare internațională aproape totală.

Colapsul politicii externe (1980-1988)

Procesul de declin al diplomației românești, început în anii `70, a continuat într-un mod alert pe toată durata anilor 1980. Printre măsurile care i-au atras oprobiul interațional dictatorului român se numără și restricțiile de ordin economic impuse cetățenilor români, politice pro-nataliste impuse peste limita absurdului sau nerespectarea grosolană a drepturilor omului, așa cum au fost prevăzute în cadrul Actului final de la Helsinki. Se mai adăugă și „lipsa oricărei deschideri în cadrul sistemului” comunist însăși, diferențele dintre „traiul cetățenilor din R.S.R. și cei din celelalte țări socialiste care beneficiau sub raport material – și nu numai – de condiții evident mai bune” fiind mai mult decât evidentă. Este necesar doar să amintim faptul că populația era izolată fie doar și prin limitarea programelor Televiziunii Române la doar două ore pe zi lucrătoare.

În aceste condiții, media din Vest a atras atenția în repetate situații despre situația dificilă din România. Ieșirile în plan extern ale cuplului prezidențial au început să se rezume doar la țări socialiste, asiatice sau africane. Retragerea clauzei „națiunii celei mai favorizate” de către Congresul american și retragerea ambasadorului R.F. Germania din cauza nerespectării drepturilor omului sunt doar două dintre cele mai tensionate momente diplomatice din această perioadă. pentru nerespectarea drepturilor omului în România, guvernul R.F. Germania își cheamă ambasadorul de la București. În acest context, nu este de mirare că România devine o destinație dezagreabilă pentru personalitățile politice din Vest, perioada 1986-1989 culminând cu lipsa oricărei vizite de acest fel.

Obtuzitatea politicii sale interne este semnalată și de faptul că în ciuda unui apel la reforme făcut de Gorbaciov personal în timpul vizitei sale de la București prin discursul din 26 mai 1987 . Reacția lui Ceaușescu a fost inexistentă. Mai mult, se radicalizează planul de sistematizare și se continuă demolarea iresponsabilă a bisericilor și clădirilor de patrimoniu. La 11 noiembrie, Consiliul de Stat va raționaliza și mai drastic consumnul de gaze naturale și energie electrică.

În perioada 1985-1989 sunt vizitate Libia, Canada; China, R.P.D. Coreeană, India, Bangladesh, Birmania, Nepal, Angola, Zair, Congo, Turcia, U.R.S.S., Egipt, Ghana, Liberia, Guineea; Mauritania; Indonezia; Australia; R.D. Viemam; R.P. Mongolia; Kenya, Tanzania, R.D. Germană sau Iran. Nici o personalitate politică din Vest nu mai vine în vizită în România în 1986, 1987 1988 și 1989.

Au fost vizitate astfe 28 țări, din care China de două ori, respectiv U.R.S.S. de 3 ori. În afară de Turcia, Canada și Australia, toate celelalte state au aparținut fie categoriei de state socialiste, fie au fost de pe continetul african sau asiastic, demonstrând lipsa de popularitate tot mai accentuată a liderului comunist.

Căderea regimului comunist în România (1989)

Prăbușirea puterii de la București în acel spectaculos sfârșit de an 1989 a reprezentat o combinație eterogenă între disperarea unei națiuni, falimentul moral și chiar ideogic al unui partid-stat respectiv curentul est european prin care statele membrea ale blocului comunist cădeau rând pe rând asemeni unor piese de domino. Ceaușescu, care altădată exclama bâlbâit dar sigur pe el – „Constituția ne-a făcut pe noi sau noi am făcut-o?” – avea să fie învins de propriul său mecanism statal.

Obtuzitatea politicii sale interne este semnalată și de faptul că în ciuda unui apel la reforme făcut de Gorbaciov personal în timpul vizitei sale de la București prin discursul din 26 mai 1987. Reacția lui Ceaușescu a fost inexistentă. Mai mult, se radicalizează planul de sistematizare și se continuă demolarea iresponsabilă a bisericilor și clădirilor de patrimoniu. La 11 noiembrie, Consiliul de Stat va raționaliza și mai drastic consumnul de gaze naturale și energie electrică.

Reducereea cu 30% a cotelor va duce printre altele ca patru zile mai târziu, la Brașov, muncitorii să se revolte. Coroborată cu tăierile salariale datorate așa zisei neîndepliniri a cotelor dar și cu lipsurile alimentare tot mai consistente, mișcarea a debutat cu protestul a câtorva sute de muncitori de la întreprinderea Steagul Roșu, aceștia scandând fățiș anticomuniste precum „Jos dictatura!” sau „Vrem pâine!”. Manifestanților li se vor adaugă și alți muncitori de la uzina Tractorul. Manifestările au fost înăbușite în forță, reprezentanții autorităților utilizând printre altele bătaia, arestarea sau dislocarea populației. Evenimentele din Brașov dar și cele de pe Valea Jiului au zguduit sistemul ceaușist dar mi l-au clătinat în mod decisiv. Revoltător este faptul că Ceaușescu era lipsit total de realism, blamând „agenturile străine” pentru organizarea revoltei din Brașov. De asemenea, nerealizarea planului întreprinderii brașovene a fost justificată de anturajul ceaușist prin faptul că muncitorii lucrau prost, creșterea procentelor în ceea ce privesc cotele într-un mod total netransparent și irațional nu a fost nici măcar vehiculată ca ipoteză de lucru.

Colonerul (r) Niculae Mavru, șef al Serviciului de Investigație și Filaj din Timișoara mărturisește că într-un mod discret, generalul Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului, i-a transmis prin intermediul Direcției județene a Securității că Timișoara este probabil următorul centru industrial în care să izbucnească o revoltă. Momentul era luna ianuarie a anului 1988! Situația s-a agravat și datorită deciziei lui Nicolae Ceaușescu de a nivela condițiile de trai, destul de diferite de la județ la județ. Timișul a fost privat de un surplus economic meritoriu, existând o scădere bruscă a nivelului de trai a cetățenilor din Banat. Acest lucru a dus la nașterea unor germeni ai revoltei în orașul de pe Bega, cu mai bine de un an înainte de momentul decembrie 1989.

Pe plan extern, anul 1989 reprezintă în mod cert un an negru pentru politica externă ceaușistă. Comunitatea Economică Europeană și țările membre NATO au început să boicoteze în mod sistematic țările comuniste, îndeosebi Republica Populară Chineză, Cuba și România. Acest lucru se va reflecta în starea materială a românilor. În același timp, URSS face tot mai multe concesii în raport cu țările vestice (mai ales în relațiile cu Statele Unite ale Americii). Motivul îl constituie precaritatea tot mai accentuată a economiei sovietice. Evident, principala monedă de schimb a fost accelerarea procesului de reforme din blocul estic european. Tot mai multe ambasade străine de la București pun în aplicare adevărate operațiuni de destabilizare a statului român.

Decis să pună în sfârșit în practică ceea ce a promis după vizita din R.S. România din cursul anului 1987 și anume să „continui perestroika: trebuia să se isprăvească pentru totdeauna cu încercarea de a se ferici societatea cu de-a sila. Întregul sistem reprobabil al întimidării, al îndobitocirii conștiente și al manipulării luase sfârșit” , Gorbaciov ajunge în Malta, unde la 2-3 decembrie 1989, pe vasul Maxim Gorki, va avea loc o îtâlnire bilaterală de o importanță deosebită cu președintele american George H. W. Bush. Considerată a fi reversul întâlnirii de la Yalta din 1945, această întâlnire a pus defintiv capăt Războiului Rece. Deși discuțiile nu s-au finalizat cu un acord scris, acestea au dus la apusul unei ere a forței, neîncrederii dar și a unei lupte psihologică și ideologică feroce . Astfel, căderea regimului Ceaușescu era de acum inevitabilă, destinul României fiind decis încă o dată la nivel internațional. La nivelul statelor membre NATO, problema românească a fost repartizată Franței. Compormisul tacit dintre URSS și SUA prevedea debarcarea lui Nicolae Ceaușescu dar și cea a lui Manuel Noriega, conducătorul statului Panama (SUA avea interese în legătură cu administrarea canalului maritim din această țară).

După întâlnirea dintre Bush și Gorbaciov, liderul sovietic a făcut o escală la Kiev, unde s-a întâlnit cu Președintele Franței, François Mitterrand. Ulterior, la Moscova a debutat întâlnirea statelor membre din Tratatul de la Varșovia. Conferința a reprezentat un dezastru pentru Ceaușescu, în ceea ce privește politica externă. Chiar dacă se simțea o anumită rumpare din partea statelor membre cu privire la relația tot mai cordială între URSS și blocul statelor membre NATO, dictatorul român nu a reușit să se folosească de acest prilej pentru a câștiga simpatia celorlalte state, ci din contră, el a reușit să se afunde tot mai mult în izolarea națională destul de pregnantă din ultimii ani. Discuțiile în contradictoriu cu Gorbaciov referitoare la o poziție comună a statelor membre ale Pactului de la Varșovia cu privire la o poziție comună referitoare la intervenția blocului din 1968 în Cehoslovacia – care urma a fi condamnată – au întinat și această ultimă redută istorică prin care efigia de aur construită cu migală de către dictatorul comunist și care vreme de mulți ani l-au adus în atenția occidentatilor ca opozant al abuzurilor militare sovietice. Nicolae Ceaușescu va cere chiar retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia ca și un ultim act de a transforma status quo-ul într-unul favorabil lui însă prim-secretarul PCUS va replica acid „Aceasta este o problemă pe care o vom reglementa noi… [n.a. – URSS și Cehoslovacia].”

Tot mai des, Ceușescu refuză să înțeleagă adevăratele repercursiuni pentru regimul personal a tot mai deselor repercursiuni pentru regimul personal, a întâlnirilor bilaterale desfășurate într-o atmosferă tot mai glacială între liderul ceaușist și alți lider și a tot mai deselor întâlniri între cancelariile europene pe tema României. Într-un acces paranoic de legitmitate populară, Nicolae Ceaușescu decide să transforme agenția de presă Agerpres în singura sa sursă credibilă de informație. De altfel, telegramele acesteia erau construite astfel încât să corespundă așteptărilor lui.

Aceasta este o greșeală flagrantă pentru orice lider de stat, cu atât mai mult cu cât împejurările constituiau o circumstanță agravantă a situației politice externe și necesitau o perspectivă complexă asupra acesteia, mai ales dacă agenturile străine erau pe punctul de a se implica în chestiunile de politică internă ale RSR. Având în vedere exaustivitatea elementelor ce alcătuiesc relațiile internaționale, autoizolarea nu reprezintă nicidecum o soluție. Mai mult, coroborată cu o perspecitvă obtuză din toate punctele de vedere, conducerea României nu a făcut decât să mimeze încercări de redresare ale statutului țării noastre pe plan internațional. Dacă la acestea se maia daugă și derapajele grave din plan intern, ajungem lesne la concluzia că România se regăsea în decembrie 1989 într-o profundă cirză sistemică, similară celei din Germania de Est, survenite cu câteva luni înainte. Punându-se problema unei bifurcații cu privire la destinul angrnajului statal, Ceaușescu alege să se baricadeze, substituindu-se ca de obice partidului – stat și instituțiilor abilitate. Prin urmare, similitudinile între modelul est-german și cel românesc se opresc aici. Perpetuarea regimului continuă în ciuda tuturor semnalelor ale eșecului sistemic. Nici cei care din inerția autoconservării unui stat, principalii lideri ai autorităților (echivalenți cu liderii PCR), ar fi trebuit să deturneze țara de pe acest drum, nu au avut curajul, inspirația sau de ce să ne ferim, nu au fost capabili să realizeze acest deziderat al oamenilor de rând .

Revista Lumea reflecta în aceeași măsură politica externă a regimului Ceaușescu în ultimele luni de activitate. Practic, aceasta ajunsese un cotidian extins de politică internă, peste 70% din conținutul revistei fiind despre țările socialiste, asiatice sau africane care erau în relații cordiale cu regimul comunist de la București. Articole precum Comuniștii, întregul popor aprobă pe deplin propunerea de realegere a tovarășului Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al partidului, România – o politică externă activă, de pace și colaborare cu toate națiunile lumii, Plenara Consiliului Național al Oamenilor Muncii – „Democrația reală în plină acțiune”, Sub semnul deplinei unități a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, pentru propășirea socialistă a patriei, pentru continua ei afirmare în conștiința lumii, Pentru o politică nouă, de dezarmare și pace, de colaborare egală între toate națiunile lumii, Puternică reafirmare a politicii de independență și suveranitate națională, vibrant apel la luptă unită pentru dezarmare, pace și colaborare în lume, Cerința eliminării forței și amenințării cu forța, a soluționării pe carea tratativelor, prin mijloace politice, a diferendelor și conflictelor dintre state sau România – o politică de activă conlucrare cu toate țările, pe baza principiilor noi de relații între statedemonstrează linia naționalist-comunistă pe care eaușescu a impus-o României.

De asemenea, pentru o revistă de politică externă, Lumea conținea mult prea multe referiri la politica internă, prezentând contextul internațional într-un acord strict cu dorințele lui Ceaușescu. Ultimul număr al revistei Lumea debutează cu articolul intitulat Ample programe de dezvoltare multilaterală a patriei, puternic reafirmare a politcii de pace, conlucrare și solidaritate internațională, în care este prezentat discursul lui Nicolae Ceaușescu după reuniunea statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Moscova în respectiva perioadă.

Nicolae Ceaușescu declara că „pentru noi este de neînțeles o întâlnire a conducătorilor de partid și de stat din țări socialiste unde să nu se discute problemele dezvoltării acestor țări – cu atât mai mult cu cât unele trec prin probleme grele – deci să nu se discute cum să acționăm pentru a asigura dezvoltarea construcției socialiste”. Dictatorul român, aflat într-un moment în care nu reușea să mai perceapă coerent măsurile pe care ar fi trebuit să le ia, declara că „este necesar să se ajungă, în cel mai scurt timp, la o întâlnire unde să discutăm aceste probleme, pornind de la interesele făuririi socialismului în fiecare țară, ale socialismului în general, ca o parte a luptei pentru progres și pentru pace”.

Alte probleme abordate în cadrul aceluiași număr se refereau dezarmearea nucleară, „problemă vitală a cărei rezolvare reclamă participarea activă a tututor statelor” sau la „respectarea neabătută a principiilor noi de relații între state” ca și condiție fundamentală a conlucării și păcii”.

Subiectul O.N.U., atât de drag redactorilor revistei Lumea în anii `60 este aproape abandonat, articolele vizând probleme ce țin de Orientul Mijlociu, China, Cuba, Algeria, India, Liban, Costa Rica, U.R.S.S., Bulgaria, Filipine, Cehoslovacia, Chile sau Ungaria. „Acuratețea” revistei Lumea este demonstrată și de articolul intitulat Problema reunificării Germaniei nu este de actualitate, principala sursă a acestuia fiind agenția de presă ADN, care care ar fi citat „opinia guvernului britanic”.

Evenimentele din decembrie 1989 au modificat și structura revistei de politică externă Lumea, aceasta fiind redenumit Lumea azi. Noul proiect a avut însă doar un singur număr din noua serie, apărut pe 28 dembrie 1989. Acesta prezenta principalele evenimente petrecute în acel sfârșit de decembrie, revista fiind tipărită sub forma unui ziar, în condiții grafice modeste. Redactorii Lumea azi vorbeau despre o „oră a României” în care „a sosit vremea lepădării de o mentalitate” comunistă. Aceștia considerau că „profilul strict specializat al gazetei noastre a fost singurul care ne-a permis și prezentarea corectă a unor evenimente petrecute în lume”, scopul revistei în „această etapă a desăvârșirii curățeniei morale” fiind acela de „a servi pe măria sa cititorul în lumina adevărului, cu credința că, astfel, slujește și cinstește, în egală măsură, condiția unei bresle ea însăși disprețuită”.

Revista mai conținea reportaje din mijlocul revoluționarilor, reacții ale presei străine cu privire la evenimentele din România, un colaj cu „imaginile anului 1989” dar și fraagmente din presa străină de dinaintea căderii regimului Ceaușescu, grupate sub titlu „ce scria cu adevărat presa străină”.

Concluzii

În desfășurarea relațiilor externe ale țării după. 1965, câteva momente au constituit evenimente de amplitudine, iar meritele revin probabil în mare măzsură lui Nicolae Ceaușescu.

Primul moment a fost atitudinea în conflictul arabo-israelian din iunie 1967, când România nu a rupt relațiile diplomatice cu statul Israel și nici n-a condamnat pe vreuna din părți.

A urmat atitudinea în timpul crizei cehoslovace din vara 1968. A fost vizita făcută în țara prietenă cu numai trei zile înainte de intervenția militară sovietică și declarațiile făcute cu acel prilej. Alocuțiunea lui Nicolae Ceaușescu la mitingul din Piața Palatului la 21 august 1968 i-a adus adeziunea deplină a opiniei publice românești și aprecieri multiple ale cercurilor politice de peste hotare, un capital de încredere internațională de care a beneficiat mulți ani.

Bibliografie

Surse:

Periodice:

Lumea, anii 1965-1989

Scânteia, anii 1965, 1968, 1977, 1989

Documente edite:

***, Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Editura Politică, București, 1964

***, Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006

***, „Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la activitatea Partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea și Congresul al IX-lea al P.C.R.”, în Congresul al IX-lea al partidului Comunist Român, 14-24 iulie 1965, Editura Politică, București, 1965

Lucrări generale:

Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Editura Insitutul European, Iași, 1998

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Dobre, Florica (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004

Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Editura Fundația Academia Civică, București, 2010

Giurescu (coord.), Dinu C., Istoria Românilor, vol. X, Editura Enciclopedică, București, 2013

Judt, Tony, Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008

Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României, de la începuturi – 1859 – până în zilele noastre – 1995, Editura Machiavelli, București, 1995

Oprea, Marius, Bastionul cruzimii. O istorie a Securității (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008

Rusan, Romulus (coord.), România în timpul războiului rece (1945 – 1989), Editura Fundației Academia Civică, București, 2011

Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în România, vol. IV, partea a II-a, Editura RAO, București, 2005

Lucrări speciale

Betea, Lavinia (coord.), 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceaușescu, Editura Polirom, București, 2009

Câmpeanu, Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2002

Du Bois, Pierre, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, Editura Humanitas, București 2008

Malița, Mircea, Giurescu, Dinu C., Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, Editura Compania, București, 2011

Nițescu, Marin, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, București, 1965

Oprea, Marius, Olaru, Stejărel, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov, Editura Polirom, Iași, 2002

Retegan, Mihai, 1968: Din primăvară până în toamnă, Editura RAO, București, 1998

Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor. România în primul război cultural, Editura Transpres, Sibiu, 1992

Sava, Constantin, Monac, Constantin, Adevăr despre decembrie 1989, Editura Forum, București, 1999

Șerbulescu, Andrei, Monarhia de drept dialectic, Editura Humanitas, București, 1991

Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete românești: De la Cuza la Ceaușescu, Editura Ion Cristoiu, București, 1999

Watts, Larry, Ferește-mă Doamne de prieteni…, Editura RAO, București, 2011

Articole

Colceru-Mihul, Emilian, „De la <<marxism-leninism>> la <<socialism științific>>”. Continuitate și ruptură în discursul ideologic în România după 1965”, în Politică și societate în epoca Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2013

Mezincescu, Eduard, „Din nou despre fantoma lui Dej”, în România literară, nr. 41 din 16-22 decembrie 1992

Popescu, Lucian, Nicolae Ceaușescu și obsesia sa pentru pacea mondială, în Historia, articol disponibil la adresa web http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ceausescu-obsesia-pacea-mondiala, accesat la 29 iunie 2015

Stanciu, Cezar, Nicolae Ceaușescu și Santiago Carrillo. Despre reforma internaționalismului comunist, în Sfera politicii, nr. 4-5 (180-181) din iulie-octombrie 2014

Bibliografie

Surse:

Periodice:

Lumea, anii 1965-1989

Scânteia, anii 1965, 1968, 1977, 1989

Documente edite:

***, Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Editura Politică, București, 1964

***, Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006

***, „Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la activitatea Partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea și Congresul al IX-lea al P.C.R.”, în Congresul al IX-lea al partidului Comunist Român, 14-24 iulie 1965, Editura Politică, București, 1965

Lucrări generale:

Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Editura Insitutul European, Iași, 1998

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Dobre, Florica (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004

Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Editura Fundația Academia Civică, București, 2010

Giurescu (coord.), Dinu C., Istoria Românilor, vol. X, Editura Enciclopedică, București, 2013

Judt, Tony, Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iași, 2008

Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României, de la începuturi – 1859 – până în zilele noastre – 1995, Editura Machiavelli, București, 1995

Oprea, Marius, Bastionul cruzimii. O istorie a Securității (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008

Rusan, Romulus (coord.), România în timpul războiului rece (1945 – 1989), Editura Fundației Academia Civică, București, 2011

Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în România, vol. IV, partea a II-a, Editura RAO, București, 2005

Lucrări speciale

Betea, Lavinia (coord.), 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceaușescu, Editura Polirom, București, 2009

Câmpeanu, Pavel, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2002

Du Bois, Pierre, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, Editura Humanitas, București 2008

Malița, Mircea, Giurescu, Dinu C., Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, Editura Compania, București, 2011

Nițescu, Marin, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, București, 1965

Oprea, Marius, Olaru, Stejărel, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov, Editura Polirom, Iași, 2002

Retegan, Mihai, 1968: Din primăvară până în toamnă, Editura RAO, București, 1998

Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor. România în primul război cultural, Editura Transpres, Sibiu, 1992

Sava, Constantin, Monac, Constantin, Adevăr despre decembrie 1989, Editura Forum, București, 1999

Șerbulescu, Andrei, Monarhia de drept dialectic, Editura Humanitas, București, 1991

Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete românești: De la Cuza la Ceaușescu, Editura Ion Cristoiu, București, 1999

Watts, Larry, Ferește-mă Doamne de prieteni…, Editura RAO, București, 2011

Articole

Colceru-Mihul, Emilian, „De la <<marxism-leninism>> la <<socialism științific>>”. Continuitate și ruptură în discursul ideologic în România după 1965”, în Politică și societate în epoca Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2013

Mezincescu, Eduard, „Din nou despre fantoma lui Dej”, în România literară, nr. 41 din 16-22 decembrie 1992

Popescu, Lucian, Nicolae Ceaușescu și obsesia sa pentru pacea mondială, în Historia, articol disponibil la adresa web http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ceausescu-obsesia-pacea-mondiala, accesat la 29 iunie 2015

Stanciu, Cezar, Nicolae Ceaușescu și Santiago Carrillo. Despre reforma internaționalismului comunist, în Sfera politicii, nr. 4-5 (180-181) din iulie-octombrie 2014