Originile Experimentului Pitesti

Ne aflăm într-o lume a umbrelor, a necunoscutului. La fiecare pas descoperim lucruri noi, lucruri care ne fascineză sau care ne deschid noi viziuni despre viață. Am fost înzestrați cu rațiune, cu sentimente și instincte care ne ajută să purtăm cu mândrie pe scena vieții o mască, să ne jucăm rolul și să ne retragem, cu speranța unei noi piese, în spatele cortinei, departe de lumea mută a inconștienței.

Asemenea păsărilor, zburăm într-o atmosferă a neliniștii, a frământărilor, plutim pe aripile unui bal mascat, trăim într-o lume a incertitudinilor și a speranței. Ajungem să nu ne mai recunoaștem propria persoană, așa cum zicea și Emil Cioran: “după anumite nopți ar trebui să ne schimbăm numele, căci cu adevărat nu mai suntem noi aceiași.”

Lucrarea de față este pentru mine un nou scenariu ce mă revoltă, mă pune pe gânduri și mă ambiționează în căutarea adevărurilor unei societăți lipsite parcă de viață și culoare. Fugim din calea unei furtuni ce s-a năpustit fără milă asupra a mii de destine punându-și pecetea pentru eternitate, fără să privim măcar înapoi. Să lăsăm isoria să vorbească în locul nostru în speranța unei ,,treziri” naționale, a unei societăți ce pare să nu mai găsească drumul catre onoare și adevăr.

Construirea imobilului. Întrebuințare în trecut și prezent

Clădirea actuală ce poartă denumirea de Palatul de Justiție, este clădirea Înschisorii sau așa-zisului Penitenciar Suceava. Între anii 1850-1885, a fost construită, pe același loc, o cazarmă militară care era formată dintr-un corp în formă de "U" și o capelă.

Arhitectul vienez Ferdinand Fellner a proiectat o nouă clădire cu demisol, parter și două etaje, care a fost realizată în stilul baroc târziu. În partea din spate a imobilului a fost amenajată singura închisoare din districtul Suceava. Aceasta a fost construită de către austro-ungari în anul 1885 în municipiul Suceava pentru a servi ca sediu al Tribunalului și Judecătoriei.

În perioada 1948-1956, în închisoarea au fost deținuți și schingiuiți luptătorii anticomuniști. În urma a numeroase schimbări, astăzi în clădire funcționează Curtea de Apel, Tribunalul și Judecătoria Suceava, conform anexelor.

Importanța perioadei istorice

Era în toamna anului 1945. Războiul se terminase prin înfrângerea armatei germane iar România rămăsese pradă hoardelor bolșevice. Jertfele făcute de poporul român în lupta împotriva Germaniei nu numai că au fost zadarnice , ba mai mult, vom fi pedepsiți pentru a fi avut curajul de a ne opune și lupta împotriva comunismului.

Am fost abandonați de puterile occidentale și am fost vânduți rușilor pentru a fi desființați ca națiune sub masca ideilor utopice și inumane ale comunismului. Crimele, violurile și jafurile produse de cotropitori au lasat răni adânci în inimile românilor și în special ale tineretului. În condițiile acestei situații, tinerii s-au unit, în ciuda tuturor diferențelor dintre ei, în fața primejdiei provocate de bolșevismul rusesc, alăturându-se celor ce au prevestit cu mult timp înainte primejdiile comunismului, celor aparținând Mișcării Legionare.

Aceasta a fost înființată în România interbelică, la 24 iunie 1927, de Corneliu Zelea Codreanu. După asasinarea lui Codreanu în 1938, conducerea a fost preluată de Horia Sima. „Mișcarea legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu” (Neagu Djuvara).

În ianuarie 1941, Horia Sima și legionarii au declanșat o lovitură de stat, un război civil, împotriva lui Antonescu și a armatei române.

Antonescu a reușit să învingă în trei zile rebeliunea legionară, Legiunea fiind înlăturată de la guvernare, Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania. Autoritățile comuniste din România postbelică, prin intermediul Securității au întreținut o evidență a foștilor legionari în scopul racolării de colaboratori. Parte dintre foștii fruntași legionari au fost arestați și supuși de la caz la caz, în funcție de acordul de a colabora, la regimuri de detenție de diferite grade de duritate.

În realitate Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari. Adevărul e că sub dictatura lui Antonescu, Siguranța Statului alcătuise așa-zisele caziere politice ale tuturor legionarilor din timpul Statului Național Legionar. Astfel că în 1945, când comuniștii au acaparat puterea, aveau o oglindă fidelă a tuturor legionarilor din țară. Drept răspuns, în 1947, Conducerea Mișcării Legionare din străinătate a dat ordin celei din țară să fie organizat un serviciu de informații care să culeagă date din toate domeniile, folosind membrii legionari cei mai de încredere.

Punerea în apilcare a metodei Makarenko

Anton Semionovici Makarenko s-a născut în 1888 în Ucraina. În urma absolvirii unui curs de pedagogie de un an, devine învățător. Studiază operele lui Marx, Lenin și în special opera lui Gorki, lucrare ce-i va forma ideea generală despre om proprie marxismului. El considera că educatorul sovietic trebuie ,,să joace” o piesă scrisă de catre conducerea partidului, iar rolul său este acela de a o interpreta cat mai fidel.

Astfel, în educarea copiilor vagabonzi el vorbește de așa-zisa reeducare pe care el însuși o va practica și care mai târziu va distruge mii de suflete în Romania: Educarea și creșterea omului se fac lent, dar așa-numita reeducare se petrece întotdeauna ca o explozie. Să nu-i credeți pe cei care afirmă că ,,reeducarea” este un proces evolutiv.

Închisoarea Suceava: descriere și condiții de executare a detenției

Închisoarea Suceava, a doua ca marime din țară, se prezenta puțin sub o altă formă. Conform celor relatate și descrierilor, exista o curte interioară precum si una exterioară, înconjurată de un gard de scânduri înalt de patru metri și la fiecare 50 de metri era așezat un prepeleac cu un soldat cu armă automată. Cea din urmă se întindea până pe spațiul actual al bisericii de lângă Palatul de Justiție Suceava cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, loc unde se gasea de asemenea și o fântână.

Existau patru niveluri: subsol, parter, etajul unu și etajul doi. De asemenea, în termeni specifici existau celule ,,la comun”, ,,celule negre”(nu aveau nici aerisire, nici geamuri și nici lumină) și ,,celule albe”(de aici expresia ,,te bag la alba”), numite așa pentru că ferestrele nu aveau sticlă, erau lipsite de mobilier iar cel hărăzit să fie deținut aici era dezbrăcat la cămașă și izmene tot timpul sezonului rece.

O caracteristică a celulelor și a camerelor, de la subsol la etajul doi, era că aveau dușumele de scânduri. Întreg subsolul era prevăzut numai cu celule. Începând cu parterul și terminând cu etajul doi, de o parte a coridorului erau celule, iar de cealaltă parte camere, variind între 5/10 m și 10/10 m. Mobilierul celulei sau camerei era sumar: un prici cu o rogojină în loc de saltea, tineta pentru necesități fiziologice, și ulciorul cu apă de băut.

Ferestrele celulelor aveau dimensiuni de aproximativ 40/40 cm, iar ale camerelor mari 1,5/1 m. Toate geamurile erau prevăzute cu drugi groși de fier. În afară de cele enumerate mai sus, nu exista nimic, nici măcar cuiere pentru a agăța o haină.

Obiectele de mobilier care au constituit tot timpul detenției o problemă, aducând mari neajunsuri celor condamnați, au fost tinetele sau ulcioarele pentru apă de băut, precum si tinetele destinate necesităților fiziologice (urină și fecale). Aceste tinete erau confecționate din scânduri (doage de brad și cercuri de fier), cu capacități și înălțimi diferite, în funcție de spațiul pe care-l serveau, dacă acesta era celulă sau cameră.

Ușa celulelor sau a camerelor era construită din lemn masiv, de obicei esență tare de stejar, ferecată cu fier gros pentru a-i întări rezistența. O broască mare se încuia cu cheia, iar deasupra ei un zăvor gros era tras pe dinafară, asigurând astfel o siguranță deosebită. La mijlocul ușii, la o înălțime de un metru, se prevăzuse o vizetă de 25/15 cm., prelungită spre interior cu o policioară, cât încăpea o gamelă de tip militar.

La partea exterioară a ușii, un zăvor puternic asigura vizetei același grad de siguranță ca și la ușă. Deasupra, la înăltimea unui stat de om, ușa era prevăzută cu un mecanism prin care se putea vedea în celulă. Căpăcelul vizetei acesteia putea fi mișcat la stânga sau la dreapta, pentru ca gardianul să se uite înăuntru, în timp ce din celulă nu se putea privi afară.

În toate închisorile comuniste din România, nu era același lucru să fii la subsol, la parter sau la etaj, la răsărit, la sud, la nord sau la apus. Iarna, cei ce se aflau la nord și est sufereau de frig, din cauza vântului, mai mult decât cei ce se aflau pe partea de sud și de vest. Celulele de pedeapsă de la subsol erau mult mai greu de suportat decât cele de pe etaje în special din cauza frigului și a umezelii.

În timp ce deținuții își făceau necesitățile fiziologice, aerul din celulă devenea insuportabil. Tinetele erau deșertate apoi de două ori pe zi, dimineața și seara, la closetele de la capătul etajului. Această operație se efectua cu rândul, în așa fel încât cei din celule nu se puteau vedea sau cunoaște între ei. Pentru a se evita asfixia, se stătea cu schimbul în pragul ușii, unde se strecura puțin aer de afară. În aceste camere au decedat marea majoritate a batrânilor și celor bolnavi.

Existau de asemenea celule cu femei, eleve și studente, ,,secția de femei”:,, am vazut în aceste celule cârpe improvizate, de diferite mărimi și culori , spălate doar cu apă rece.[…] Mirosul din celulă era atât de insuportabil, încât nu era de mirare că li permiseseră o plimbare zilnică de zece minute, timp în care ușile erau lăsate deschise.”(Dumitru Bordeianu).

Alimentația era extrem de proastă, suferințele cele mai mari survenind din cauza foamei și a fumatului, erau deținuți care ajungeau pur și simplu ,,să mănânce pereții” sau să-și roadă limba în timpul somnului trzindu-se cu gura plină de sânge.

Înțelegerea conceptului de reeducare

Pentru a înțelege mai bine subtitlul lucrării este necesară explicarea noțiunii de ,,reeducare”, termen ce are cu totul și cu totul altă semnificație în contextul marxism-leninismului. Dincolo de dominația economică, politică și militară, comunismul urmărește dominația asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus pentru că nu poate fi supus. Religia, arta, știința, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse și înlocuite cu ideile, legile și știința materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii și oamenii, conștienți de nimicnicia lor se proclamă totuși dumnezei. Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică "reeducarea" este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conștiinței, anularea personalității, dispariția libertății, robia absolută, teleghidarea psihică, condiționarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educație se tindea.

Explicația mai simplă a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Makarenko, personaj despre care am vorbit și la început. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, își bazează educația pe blândețe, convingere și libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că atunci când era director la școala de corecție, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită.

Toate metodele lui de a-l liniști, de a-l îmblânzi, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a încetat să-l înjure și să-l insulte. Dar pedagogul Makarenko a fost angelic și nu și-a pierdut calmul și nici răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgență, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. Și, minune ne spune Makarenko, fără a lepăda masca ipocriziei a doua zi, când l-a chemat la el pe copil, ce să vezi, să vezi și să nu crezi, copilul era ca mielul, blând, supus și docil.

Reeducarea este așadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greș. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria față de oameni dar și cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire și distrugere morală a individului. În funcție de cei care gandesc reeducarea ea poate avea mai multe etape.

,,Cuvântul reeducare avea pentru mine un conținut atât de sinistru încât nu reușeam sa mi-l explic. Adică cum să mă reedeuc? Și ce să reeduc la mine? Să-mi schimb modul de viață, să renunț la gândirea mea, să renunț la credința mea, la concepția mea despre lume și viață, să renunț la visul meu, la lupta mea?[…]”

Obiectivul principal al experimentului

Comuniștii urmăreau ca toți aceia careaveau un drum croit în viață, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin în Dumnezeu, să fie reduși la zero. În felul acesta, doreau să dispară pătura intelectualității, oameni de mare valoare să fie aduși la condiția de îndobitocire așa încât să poată face ce vor cu ei și, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc și întruchipau o forță ocultă al cărei unic țel era de a stăpâni o lume adusă la stadiul de turmă.

Perioada de început a reeducării în Închisoarea Suceava

Zona Moldovei a fost printre cele mai lovite de puternicul val de arestări din anul 1948. Iașiul, capitala regiunii, s-a aflat în fruntea mișcării cu caracter naționalist, deoarece aici exista o puternică tradiție începută în primii ani de după cea dintâi conflagrație mondială a secolului XX. Studenții de la facultățile de Drept, Medicină, Litere, Agronomie ale Universității ieșene au fost primii reținuți de noile organe de represiune, Miliția și Securitatea.

Mai toți tinerii arestați în acest prim val au fost duși la închisoarea din Suceava, pentru că era cea mai mare din Moldova putând adăposti peste 700 de deținuți. În incinta ei, Securitatea își avea birourile de anchetă. Tot aici se aflau instanțele de judecată.

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Aiud și Suceava, în ordinea debutului reeducării, fiind la scurt timp adoptate la Pitești (unde reeducarea a cunoscut apogeul, sub numele de Experimentul Pitești) și cu intensitate mai redusă la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost membru al ,,Gărzilor de Fier”, pentru scurt timp și membru al PCR. A făcut liceul ,,Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc fiind ginerele familiei Saghin (conform anexei).

Pentru a putea vorbi de inceputurile reeducării la Suceava, trbuie să vorbim de așa-zișii ei fondatori, care nu erau altceva decat niște păpuși în mâna rușilor, și anume despre Țurcanu și Bogdanovici.

În 1947 Eugen Țurcanu era deținut la Penitenciarul Suceava. Fusese condamnat pentru nedenunțare. Cum a ajuns el aici? Țurcanu, încă de la intrarea rușilor în România, se găsea în rândurile comuniștilor. Căpătase încrederea celor din partid care îl aveau în vizor pentru formarea sa ca diplomat. El a fost membru al ,,Frățiilor de Cruce”, deci legionar. Inițial, nu s-a știut de acest lucru, însă, în urma unui denunț a fost demascat de către Ștefan Caciuc și aruncat după gratii.

Nu se știe cum, Nicolski a aflat de acesta, însă, urmărind să se folosească de el, l-a vizitat în nenumarate rânduri în Închisoarea Suceava unde i-a exlicat tactica reeducării, vorbindu-i de așa-zisul ,,putregai” pe care trebuie să-l scoată din oameni și din el însuși, pentru că acesta era motivul pentru care nici el nu-i denunțase pe prietenii săi legionari: comuniștii s-au gândit să-l folosească drept instrument pentru ceea ce avea să se întâmple mai târziu la Pitești si Gherla.

Deținut până în martie 1947 la Aiud pentru participarea la acțiunile de rezistență de pe Muntele Ciucaș, Bogdanovici a fost condamnat la 3 ani de închisoare, cu urmatoarea încadrare juridică: ,,Participarea la asociațiuni clandestine interzise, pedepsit[ă] de art.5 și 7 din D.L. 236/941”. La Aiud participă la reeducare alături de profesorul Rogojeanu și profesorul Gheorghiță.

După eliberare continuă activitatea legionară și este rearestat în anul 1948 și dus în Închisoarea Suceava. Aici, Bogdanovici poartă o discuție cu tatăl său, care încearcă să-l convingă să renunțe la concepția lui politică și să facă totul pentru a se salva fizic. Se spune că, de fapt, inițiatorul reeducării a fost acest Bogdanovici care vedea reeducarea ca pe un act voit și consimțit, și nicidecum un act de constrângere și violență.

Reeducarea a fost pusă în practică de Alexandru Bogdanovici în luna octombrie 1948, la camera 9 etajul II. Dacă ar fi acceptat violența, s-ar fi reabilitat și nu ar fi fost ucis, însă, după ce încercarea de la Suceva a eșuat, întrucât nu era suficient de violent, va fi dus la celebra cameră 4 de la Pitești unde-și va gasi sfârșitul omorât de mâna lui Țurcanu, în chinuri groaznice.

Prin Bogdanovici se urmărea distrugerea unității tinerilor legionari, studenți și elevi. Bogdanoici nu a fot decât victima și unelta prin care comuniștii și-au pus în aplicare planul de distrugere a unității tineretului legionar, semănând neîncrederea, suspiciunea și îndoiala.

Cei doi se vor cunoaște aici în închisoare. În iulie, înainte ca Bogdanovici să înceapă ,,reeducarea”, Țurcanu a încercat și el să provoace începerea reeducării, însă a dat greș, întrucât ,,legionarii erau prea puternici, eu nu aveam autoritate[a] și oamenii care să dorească<<reeducarea>>”. Reeducarea lui Bogdanovici consta în ședințe în diferite celule prin care le vorbea deținuților despre tezele materialismului istoric, care se încheiau cu cantece comuniste după care era chemat să dea note informative Securității cu privire la cei care doresc și cei care nu doresc să se reeduce. Astfel că Bogdanovici a fost primul vinovat în acest complicat început.

Însă Țurcanu, aflând de acțiunile lui Bogdanovici nu se lasă mai prejos, se transformă în informatorul secret al Securității. Ulterior, la propunerea lui Țurcanu,deținuții din camera 15, etaj II, au format un comitet de conducere a reeducării, compus din: Eugen Țurcanu(șef comitet), Alexandru Bogdanovici(responsabil educație și propagandă), Ion Negură(organizatoric) și alți membri deținuți. Astfel până în aprilie 1948 au aderat la reeducarea aproximativ 100 de deținuți.

Mobilizarea deținuților într-o organizație cu convingeri comuniste (ODCC)

Această organizație a fost înființată de Țurcanu și reprezenta de fact organizația celor ce au aderat la reeducare. Țurcanu era obligat să faca rapoarte zilnice despre organizație. După transferul lui Țurcanu la Pitești, conducerea este preluată de Bogdanovici. Însă ,,treaba” n-a mai mers mult timp căci printr-un ordin al Securității ODCC va fi dizolvat întrucât nu dăduse roade.

Cu toate acestea continuă activitatea de reeducare la ordinul lui Nemeș și a col. Isac Popic. Bogdanovici pregătește chiar și o demascare numai că întreaga activitate ia sfârșit o dată cu transferul loturilor de deținuți în septembrie 1949. S-a spus că numai Țurcanu și Bogdanovici au fost vinovați, pentru că au acceptat să facă această reeducare și demascare. Se ignoră și se trece cu vederea faptul că planurile comuniste nu depind de persoane. Nu! Planul trebuia îndeplinit indiferent de persoană.

În vara lui 1952, Țurcanu și o parte din colaboratorii săi sunt anchetați , judecați, condamnați și executați. Țurcanu a fost executat în decembrie 1954 la Jilava, aducându-se următoarele acuzații: au intenționat să ducă în eroare organele de partid și de stat, pentru transmiterea de secrete; de a fi protejat mișcarea legionară și de a fi obținut favoruri pe timpul detenției, de a fi recrutat noi membri; organele de stat au deconspirat și interzis practicarea reeducării; Țurcanu a demascat și reeducat din ordinul lui Horia Sima. Cu toate acestea, conform declarațiilor supraviețuitorilor, foști deținuți în această închisoare, reeducarea și metodele de tortură au continuat.

Desfășurarea procedurii anchetei și metodele de tortură practicate

Vorbim de Penitenciarul Suceava ca de un spațiu în principal al anchetelor. Aici veneau în deplasare diferite tribunale din țară doar pentru a judeca loturile de elevi și studenți. De multe ori, unii erau uitați de anchete iar timpul trecea poate în favoarea sau în defavaorea lor. ,,Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profileză ca stăpâni și ai lumii ce va veni. Este îngrjorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenți și fără precedent”. Metodele de tortură descrise erau: ,,morișca” și ,,patul”.

Elevi și studenți printre rândurile arestaților

Țin să precizez că au fost arestați atât tineri legionari care făceau parte din diferite organizații cât și elevi și studenți care nu simpatizau regimul și aduceau injurii sau desfășurau diferite acțiuni anticomuniste.

Vasile Pânzariu, născut la data de 12 ianuarie 1930 în Burdujeni, județul Suceava îmi mărturisește într-un dialog că a fost exmatriculat de la Liceul Comercial, fiind în clasa a IV-a, din cauza aducerii în școală a unei cărți a lui Păstorel Teodoreanu, interzisă la acea vreme pentru că avea caracter anticomunist.

Având puternice convingeri anticomuniste a continuat activitățile instituind un nou grup, Cetatea lui Ștefan, organizație despre care au aflat și două colege: Donici Eugenia din Verești și Ctrinel Popescu, din Horodnic, Rădăuți. Fără a mărturisi băieților, cele din urmă au timpărit la data de 23 august manifeste pe care le-au împărțit până în județul Botoșani. La scut timp sunt prinse de către Securitate și sub presiunea loviturilor sunt constrânse să demasce întregul grup, în frunte cu așa-zisul conducător al grupului. Este prins întreg lotul și dus la Închisoarea Suceava, în data de 26 august 1950, unde vor sta aproximativ 2 luni.

A fost anchetat în chinuri groaznice. Întrucât nu voia să declare nimic din ceea ce știa, pe data de 5 ianuarie 1951, desculț, doar în cămașă și izmene a fost dus în celula de pedeapsă unde a fost aruncat, înconjurat fiind doar de vergele. Fiind iarnă, frigul și fulgii de nea topiți l-au condus la ,,nesimțire”, mâinile și picioarele i s-au umflat și ulterior a leșinat.

După un timp i-a fost adusă gamela cu mâncare fierbinte care a fost turnată peste el, opărindu-l. Traumele suferite în acele luni, îl chinuie și a acum la bătrânețe. Au fost duși la Iași pentru a fi judecați. A fost condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii socialiste. A trecut pe la Jilava, Gherla, la mina de la Baia Sprie și în anul 1960 a fost eliberat. În anul 1970 a fost rearestat din cauza unor poezii pe care le făcuse publice. Se va elibera la un an și opt luni, definitiv.

Doresc să prezint problema anchetelor și a torturilor din mai multe puncte de vedere pentru a putea face o imagine de ansamblu asupra acestei probleme.

Alexandru Jauca, în prezent președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, s-a născut la data de 25 martie 1926 în Miroslovești, județul Iași. După ancheta de la Suceava, a executat pedeapsa la închisorile: Botoșani, Aiud, Gherla, Stoenești și Jilava. A fost condamnat în anul 1958 și s-a eliberat la 9 iunie 1963. Acesta descrie faptul că principala metodă urmărea degradarea psihică prin diferite zgomote în timpul nopții, care nu-l lăsau să doarmă și-l chinuiau. Alte metode pentru ,,stoarcerea informațiilor”: executarea genoflexiunilor, bataia, lovituri în diferite poziții și în special la picioare.

Tortura prin metode ca ,,morișca și patul”

La Suceava, ancheta nu se făcea ziua, ca să nu se audă de afară vaietele de durere. Se făcea numai noaptea, de cum se însera și până la ziuă. De obicei, călăii erau oameni cu sânge rece, capabil de atrocități, oameni ce erau de obicei ,,prieteni” ai alcoolului.

Instrumentele de tortură erau: vâna de bou, cravașa, biciul și ciomagul. Preparativele pentru desfășurarea bătăii: cel ales era așezat pe un fel de scrânciob format din două scânduri; i se legau cu o sfoară mâinile și picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag și astfel, imobilizat burduf, era așezat pe două scaune.

Ciomagul sprijinit pe ele forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, o dată fesele și o dată tălpile ajungeau sus, în poziția de lovire. Deținutul nu putea face nicio mișcare, iar călăul putea să-l bată în orice poziție, fără să întâmpine vreo rezistență. Cei doi batăuși se aruncau asupra victimei cu o furie demonică.

La începutul anchetei bătaia avea loc pe fese și pe spatele gol. Apoi din cauza rănilor pricinuite de lovituri, victimei i se acopereau spatele și fesele cu un șervet ud, pentru a-l putea bate la intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi distrugea pingelele de la încălțăminte după numai câteva ,,ședințe”. De aceea deținutul era încălțat cu niște saboți cu talpă de lemn, care erau mai rezistenți la bătaie.

Călăii supranumeau acest calvar ,,morișcă” sau ,,scrâncib” pentru că, prin învârtire, veneai în cele două poziții: ,,tălpi” sau ,,fese”. Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, pentru că se simțea lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese se bătea cu vâna de bou.

Alt supliciu folosea un fel de masă numită ,,pat”, de lungimea staturii unui om, prevazută cu belciuge la cap și la picioare. Spatele, de la ceafă la tălpi, rămânea liber, ca să poată fi lovit cu cravașa, biciul sau vâna de bou. Acest ,,pat” era fixat în cuie pe două capre de lemn, care rămâneau imobile în timpul bătăii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subțiri, asemenea unei cozi de cal. De obicei, după o asemenea ,,anchetă”, respectivul ,,cădea în nesimțire” și ulterior leșina. Pentru a-și reveni era stropit cu apă, pus să se îmbrace și era dus în celulă urmând ca la scurt timp să fie readus la ,,anchetă”.

După o astfel de ședință, victima era lăsată în celulă câteva zile, unde camarazii o îngrijeau, spălându-i rănile și aplicându-i comprese cu apă rece, încercând de asemenea ridicarea moralului. După câteva zile, victima era dusă într-o celulă, prevazută cu mese, scaune, cerneală și hârtie. Deși fericit că scapă de ,,pat” și de ,,morișcă” în mintea deținutului încolțea procesul de conștiință în vederea a ceea ce urma să declare.

Era nevoie de o atenție deosebită în ceea ce declara victima pentru a nu crea probleme și altor camarazi. Dacă ancheta nu ieșea așa cum trebuie, si cel anchetat nu declara ceea ce trebuia să declare, zilele de tortură se prelungeau. Astfel, din cauza chinurilor insuportabile mulți dintre ei ajungeau sa spună adevărul.

Tortura era executată de către indivizi care nu aveau nimic în comun cu conștiința și credința. Supliciul era echivalent în gravitate cu poziția avută în Mișcarea Legionară, cu cantitatea și calitatea celor imaginate a fi cunoscute de victimă, depinzând și de rezistența sa fizică. Uramau diferite afirmații ale gardienilor care erau îndoctrinați de superiori, folosind expresii ca: ,, Nu-ți mai dau la c…, că-i rană, te altoiesc la spate”, ,,Cum a fost banditule, dușman al clasei muncitoare?” ,,Voi bandiților, sunteți cei mai mari dușmani ai clasei muncitoare, pe voi o să că stârpim până la unul!”.

Trebuie de menționat că la Suceava, pe perioada anchetelor nu erau restricții privind întinsul pe prici și dormitul în timpul zilei ca la celelalte închisori. Probabil că această dispoziție venea de sus, căci pe durata cercetărilor, din cauza bătăilor, deținutul nu putea sta în șezut și i se permitea să stea întins.

Exista o cameră de tortură. De obicei calăii porunceau ,,îmbrățișează patul” sau spuneau ,,ai să vezi tu banditule cât suntem noi de deștepți”. Gura anchetatului era astupată de obicei cu un ciorap, pentu a nu putea țipa. Sunt amintite celulele 59/subsol,121, izolarea la celula 15 precum și altele.

Un alt ,,bandit” descrie reeducarea astfel: prima anchetă era mijloc de cunoaștere, tatonare și intimidare, punându-se diferite întebări. Următoarele ședințe aveau loc în special pe ,,morișcă” dar și pe ,,pat”.

În momentul în care călaii observau că picioarele sunt vinete și foarte umflate, deținutul era pus să alerei pentru a-și pune sângele în mișcare, timp în care anchetatorii se așezau pe sală sau în cameră, dacă era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o distanță de 2-3 m, iar victima era obligată să alerge prin fața lor.

Când începea alergatul, primul anchetator îi dădea o lovitură de pi-cior în burtă sau ficat, cum se nimerea, încât de durere se apleca fără să vrea în jos, cu mâna la locul unde era lovit. În timp ce alerga încovoiat de durere, al doilea îl lovea cu ciomagul în spate. În urma loviturii primite, încerca să se îndrepte sau chiar să se lase pe spate, timp în care al treilea anchetator îi aplica o nouă lovitură de picior la ficat sau burtă, care din nou îl făcea să se aplece de durere în față, dându-i posibilitatea următorului să îl lovească cu ciomagul de-a lungul spatelui. În felul acesta, aproape toate loviturile îl găseau cu mușchii destinși, fără nici o șansă de a le amortiza.

Dacă totuși reușea să nu se îndrepte, încercând să rămână încovoiat pentru a-și apăra ficatul sau burta, îl loveau toți în spate, până se îndrepta spre a primi lovitura pregătită pentru un anumit punct. Fiind obligat să alerge cât mai repede spre a se pune în mișcare sângele din tălpile picioarelor, loviturile erau atât de dese, încât era aproape imposibil să ia o măsură de autoapărare prin încordarea mușchilor.

Cel de la mijloc, care lovea cu ciomagul, era schimbat din când în când de către ceilalți doi, deoarece numărul loviturilor lui erau duble în raport cu ale celor care loveau cu picioarele sau pumnii. Când credeau că a alergat suficient și nu ceda, era din nou pus pe par și urcat pe mese pentru a fi bătut iarăși la tălpi, după care urma iar ,,runda” a doua de alergare. După aproximativ 3-4 ore de anchetă și bătăi, deținutul era trimis în celulă pentru a se gândi dacă acceptă să scrie tot ceea ce știe.

Falsele procese și înscenările de ,,reconstituire”

Uneori, dacă era nevoie, pentru demonstrarea clară în instanță a vinovăției lor, deținuții, erau conduși în apropierea ,,Cetății de Scaun” Suceava. Ajunși aici, se forma un cordon de soldați înarmați cu puști automate și fotografi care urmau să ,,reconstituie” ,,aspecte din viața legionară”, pentru a putea fi atașate la dosar ca piese de acuzare.

Se filmau de exemplu ,,ședințe de cuib în cadrul facultății”, ,,ședințe pe unități”, ,,ședințe pe facultate”, cărți de doctrină legionară ce se gaseau la șefii de unități în timpul ,,ședinței”. Studenții erau îmbracați în haine civile, iar decorul era potrivit perfect.

Pentru a dovedi caracterul terorist al legionarilor, se fotografiau și mânuiri de arme militare precum și trageri la țintă, de unde trebuia să reiasă că legionarii, înarmați până în dinți, reprezentau un mare pericol pentru siguranța statului.

Cea mai sfruntată mișelie a fost că cei deținuți la anchete, nefiind arestați încă, au fost înlocuiți în cadrul acestor demonstrații cu alți camarazi, care nu aveau nimic de-a face cu unitatea respectiva.

Mascaradă publică în loc de proces și punerea în executare a pedepsei

Exista o cameră pe care scria ,,Sala de ședințe”, sală opusă intrării în închisoare. Sala, de obicei rezervată pentru întrunirile și ședințele personalului închisorii, era transformată în sala de ședințe pentru judecată. Pentru a demonstra caracterul public al procesului erau aduși câțiva cetățeni care erau puși să strige ,,Moarte lor!” sau cuvinte asemănătoare. Le era ,,respectat” și dreptul la apărare, oferindu-li-se din oficiu un avocat care avea în primire în jur de zece deținuți. Acesta avea o foie pregătită de către cei ce îl instruiseră pe care scria de ce se fac vinovați ,,clienții” săi. Ajungeau la un moment dat să se spună lucruri aberante despre cei inculpați. ,,Acest temnicer, a ridicat împreună cu acest Moisu o traistă pe locul unde a fost tras pe sfoară, Horea, Cloșca și Crișan”. De obicei deținutul era judecat pentru: crimă de uneltire împotriva ordinii sociale; crimă de complot; crimă de înaltă tradare. Ulterior, deținuții, în funcție de pedeapsă erau trmiși la închisorile din țară.

Din anul 1949 și până în 1955, deținuții erau trimiși în închisori pentru ispașirea condamnarii în funcție de pregătirea profesională. Astfel, la Aiud au fost repartizați intelectualii, la Gherla, au fost repartizați muncitorii și țăranii, la Pitești au fost repartizați studenții, la Mislea(lângă Ploiești) au fost repartizate femeile. Jilava, închisoare de tranzit, a fost rezervată unor scopuri speciale și secrete.Din anul 1955, deținuții au fost triați după apartenența politică.

A ieșit astfel la iveală o nouă pată din istoria României, ce va culmina cu Experimentul Pitești unde se va practica așa-numita ,,tehnică de spălare a creierului”. Acești martiri ai neamului,care dorm în gropi comune, n-au avut parte nici măcar de-o cruce. În Suceava, groapa comună a celor exterminați în fosta închisoare se află în spatele celor trei statui din parcul ,,Trei bărboși”, după cum au mărturisit unii din supraviețuitori. Să fim mândri, să ne iubim și să cinstim patria și să nu uităm niciodată de cei ce-au luptat pentru pace, libertate, dreptate și demnitate împotriva regimului comunist!

Bibliografie

Iorgu G. Toma, Justiția în Bucovina, vol. Zece ani de la unirea Bucovinei, Cernăuți, 1928;

Neculai Popa, Coborârea în iad, Editura Vremea, București, 1999;

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2001;

Eugen Țurcanu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 4/04/1953, în Memorialul ororii;

Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă(1945-1952), Editura Polirom, Iași, 2010;

Interviu cu Vasile Pânzariu, fost deținut politic în închisoarea Suceava, Suceava, 2 iulie 2012;

Andrei Muraru, Dicționarul penitenciarelor din România comunistă,, Editura Polirom, Iași, 2008;

Victor Macoveiciuc, Umbra partizanului Ediție îngrijită de Prpf. Vichentie Nicolaiciuc, Rădăuți, 2007;

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christina, București, 2006;

Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, vol.I, Editura Univers, București, 1997;

Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamț, 2007;

Dan Dumitrescu, Proces-Verbal de Interogatoriu, 19-23/09/1953, Arhiva Securității (CNSAS), Fond ,,Penal”, dos. 26979 (cota SRI)/1114 (cota CNSAS), vol.3, f. 426, în Reeducarea în România comunistă (1945-1952), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 36;

Nicolae Cobâlaș, Declarație, 18/10/1953, în Memorialul ororii, Editura Vremea, București, 1995;

Ion Prelipcean, Proscrisul, EdituraLittle Lamb, Suceava, 2009;

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Experiențe carcerale în România comunistă, Editura Polirom, 2010;

Extras Analele Bucovinei, Editura Academiei Române, anul XII, 2/2005.