Originea Si Rolul Secuilor In Timpul Conflictelor Armate

Istorie

Originea Si Rolul Secuilor In Timpul Conflictelor Armate

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

Istoriografia problemei

Capitolul I Ipoteze privind originea secuilor

Capitolul II Așezarea secuilor

II.1 Așezarea secuilor în nordul Transilvaniei ca popor de graniță

II.2.Migrarea secuilor spre sud-estul Transilvaniei

Capitolul III Rolul secuilor în timpul conflictelor armate

Capitolul IV Societatea și organizarea teritorială

Capitolul V Descoperiri arheologice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Scopul lucrării este de-a prezenta și în același timp de a face cunoscută istoria unui popor care a supraviețuit de-a lungul secolelor reușind să-și păstreze unele obiceiuri și tradiții, dar mai ales limba cu unele aspecte arhaice care se regăsesc doar la secui.

Perioada la care se face referire în prezenta lucrare este cuprinsă între secolele al IX-lea și al XIII-lea când izvoarele scrise fac din ce în ce mai mult referire la ei. Pentru a elucida unele probleme legate de secui, ca de exemplu originea sau așezarea lor în spațiul carpatic am folosit atât studii din istoriografia română cât și din cea magiară, studiind cu atenție părerile celor două istoriografii care în câteva cazuri sunt diferite.

Lucrarea conține cinci capitole mari. În primul capitol am încercat să elucidez privind problema originii secuilor, studiind istoriografia românească și maghiară am ajuns la concluzia că secui sunt rezultatul unui amestec de elemente etnice diferite: turcice orientale și ungare.

Al doilea capitol l-am dedicat în întregime „ Așezarea secuilor”. Cadrul geografic unde îi găsim așezați pe secui este foarte vast.Ei migrează dintr-o zonă de câmpie (Câmpia Tisei,iar mai apoi Câmpia Crișurilor) spre Munții Harghitei, în ultima fază atingângând Carpații. La începutul așezării lor în nord-vestul Transilvaniei îi găsim atestați în Crișana, pe valea celor trei Crișuri și a Barcăului. Pe măsură ce regalitatea se extinde, secuii migrează tot mai mult spre interiorul Transilvaniei.Ei vor fi amintiți în ținuturile Turzii, dar și a Târnavelor ajungând la linia nordică a Mureșului. În migrarea lor ating și Depresiunea Ciucului ,Valea Oltului și valea Râului Negru pentru a se stabili în sud-vestul Transilvaniei, la granița cu Carpații.

În capitolul “Rolul secuilor în timpul conflictelor militare” am prezentat faptul că secuii erau atestați ca războinici de temut, aflați în prina linie (in prima acie), ajungând și în Transilvania ca avangardă a acestora dar și faptul că istoria armatei secuilor este strâns legată de cea a ungurilor, ei fiind amintiți doar cu ocazia luptelor ce au fost duse de regalitate sau cu ocazia incursiunilor organizate uneori cu scopul de a prăda, alte ori doar de a alunga dușmanul care se apropiase prea mult de hotarele regatului maghiar.

În capitolul “Societatea și organizarea teritorială” am prezentat modul lor de organizare teritorială care era după vechea organizare tribală turcică pe generații și ramuri și faptul că pe tot parcursul evului mediu ei au fost scutiți de dări, plătind doar unele dări ocazionale. O dată alăturați ungurilor ei și-au păstrat drepturile inițiale, libertatea națională și formele judiciare proprii.

În capitolul “Descoperiri arheologice” am prezentat că urmele arheologice ale secuilor nu pot fi delimitate de cea a ungurilor nici în cazul așezărilor din actuala secuime și nici din Bihor, unde au poposit o vreme și s-au extins spre est, ei neavând o cultură materială specifică, ci împrumutând unele elemente culturale de la ungurii alături de care au conviețuit o vreme și a căror oștire auxiliară o formau.

Prin prezenta lucrare am încercat să scot la iveală cât mai multe informații despre secuii folosind surse istorice îmbinat într-o expunere cât mai coerentă și cât mai logică

Istoriografia problemei

În mod obligatoriu, alegerea unui subiect de cercetare obligă istoricul la parcurgerea întregii bibliografii privitoare la acesta. Doar așa, cercetătorul, cunoscând întreg stadiul cercetării unei problematici, are posibilitatea de a-și orienta investigațiile spre aducerea la lumină a noi date și fapte, care cu siguranță contribuie la cunoașterea realităților investigate. Se poate întâmpla ca nu întotdeauna despre subiectul ales să se găsească referiri în bibliografie.

Istoria secuilor, de la colonizare pana astăzi, a beneficiat de numeroase cercetări, concretizate de-a lungul timpului intr-un număr însemnat de lucrări, care îmbogățesc istoria noastră națională, bineînțeles cele care au tratat acest subiect cu seriozitate si rigoare științifică, și nu de pe poziții tendențioase, exclusiviste, unilaterale și intolerant șovine.

Caracterul "delicat" al acestei teme, dificultatea și puținătatea aparenta a surselor de cercetare, au fost adesea invocat ca motiv al acestei stări de fapt. Abia in anii 1970-1980, savantul clujean Ion I. Russu deschide cu curaj o perspectivă generală asupra subiectului, in celebrul sau volum Secuii si românii, apărut postum, in 1990, reluând cercetările unor istorici romani din perioada interbelica: Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu.

În ceea ce privește istoriografia maghiară o contribuție de necontestat în elaborarea temei îl aduce istoricul Gy. Györffy, A székelyek eredete és telepedésük története (Originea secuilor și istoria așezării acestora) în 1999.

Istoria cercetării acestei teme nu este lipsită de distorsiuni, mai ales din partea istoriografiei maghiare din perioada dualusta si interbelica, nu lipsesc nici tratările superficiale și exagerările unor autori români, care au abordat subiectul mai mult emoțional decât pe baza de izvoare istorice.

Istoriografia maghiară ar vrea ca secuii să fie cel mai vechi popor din Ardeal, iar pe de altă parte, nu le prea convine ca aceștia să fie o nație deosebită de unguri, și care să se fi maghiarizat numai în decursul vremurilor. Căci, dacă secuii ar fi huni, după cum susțin cronicarii sau ar fi rămășițele gepizilor, cum susține preotul Karácsonyi, ori resturile avarilor, după părerea lui Sebestyén, unde ar mai fi atunci unitatea sufletească maghiară și cum ar putea ungurii pretinde omogenitatea rasei lor.

Marea problemă a istoriografiei cu referire la „Secui”, este că informațiile din tot ceea ce s-a scris sunt foarte sumare, cu toate că ei au contribuit profund atât în istoria ungurilor cât și a românilor.

Informațiile ce le găsim în mai multe cărții ce fac referire la istoria Transilvaniei sunt repetitive și nu aduc nimic nou.

Capitolul I

Ipoteze privind originea secuilor

Considerații a fi avangarda maghiarilor secuii au origine controversată. Conform cronicilor latino-maghiare, ei sunt mai vechi decât maghiarii în Pannonia. Însă originea lor nu a fost stabilită cu certitudine existând astfel mai multe ipoteze.

Originea hunică a secuilor a fost susținută și de Anonymus, notarul anonim al regelui Béla al III-lea, care nota în jurul anului 1200, că la început secuii au fost poporul lui Attila și care,,l-au întâmpinat pe Ősbő, și de bună voie îi dăduseră fii și numeroase daruri. Și pe deasupra au pornit sub conducerea lui Ősbő și Vèlek împotriva lui Menumorut, luptând în primele flancuri..

De aceeași părere era și Simon de Keza care susținea că secuii erau acei huni care nu s-au prăpădit în lupta care a adus sfârșitul poporului lor și care de teama popoarelor apusene rămân până în timpul lui Àrpàd în câmpia Chiglei ,,cei de aici numindu-se nu huni ci secui”.

După Simon de Keza, care a admis tradiția medievală a pogorârii popoarelor din fiii lui Noe, ungurii se trag din Menrot, un urmaș al lui Iaphet care, după amestecul limbilor, a avut cu Eneth, soția sa, doi fii, pe Hunor și Magor, primogeniți, din care se trag hunii și maghiarii. Același Menrot a avut și cu alte soții mai mulți fii, care au rămas în patria primitivă, Persia.

Luându-se, într-o zi, Hunor și Magor, după o cerboaică, au ajuns la malurile Meotide și găsind țara frumoasă și roditoare, cu învoirea tatălui lor, s-au stabilit aici. Căsătorindu-se cu cele două fiice ale regelui alanilor, au dat naștere generațiunilor de huni și unguri.

Cu timpul, înmulțindu-se și ne mai ajungându-le țara, au trecut în Sciția pe care au cucerit-o și s-a întemeiat astfel o mare împărăție care se întindea în toate direcțiile, și având ca vecini dinspre apus pe besii (traci) și pe cumanii albi. În total, neamul lor număra 108 generații de oameni.

În urmă, alegându-și șapte căpitani au pornit spre apus și au ajuns până la Tisa, cuprinzând în drumul lor, țările bessilor, ruthenilor, cumanilor albi și cumanilor negri.

Macrinus, de națiune longobard, continuă cronica, stăpânind Pannonia, Pamfilia, Frigia, Macedonia și Dalmația, a cerut ajutor de la Ditricus, de neam alaman. Cu o armată de romani și de germani, Macrin și Dritic ies în calea hunilor, conduși de Attila, dar sunt bătuți, fiind loviți pe neașteptate. De aici, Attila, după ce în lupte Macrin moare, iar Ditric rănit se supune, pleacă spre apus, și nu e oprit decât în câmpiile cataluane, de generalul Aetius, În urmă, pustiește Italia și renunțând la cucerirea Romei, revine în tabăra de lângă Dunăre, unde moare pe neașteptate.

Între numeroșii fii ai lui Attila încep lupte pentru succesiune. Prin viclenia lui Ditricus, unii se grupeaza în jurul lui Chaba, fiul lui Attila, născut cu Honoria, fiica împăratului din Bizanț, ceilalți în jurul lui Aladariu, fiul Crimhildei, principesă germană. După o luptă grozavă, Chaba este bătut. Și cronica – reproducem pasajul textual – continuă:

"Mai rămăseseră din huni, încă trei mii de bărbați, scăpând cu fuga din războiul Crimil din care, temându-se de popoarele din Occident, rămaseră în câmpia de la Csigla, până în timpul lui Arpad și care s-au numit aici, nu huni ci zaculi. Căci, acești zaculi sunt rămășițe ale hunilor care, după ce aflară că ungurii s-au întors din nou în Pannonia, au alergat întru întâmpinarea celor ce se întorceau, în hotarele Ruteniei, și după cucerirea împreună a Panoniei, au primit o parte din țară, totuși nu în Câmpia Pannoniei, ci au trăit aceeași soartă, vecini în munți, cu blackii. De aceea, amestecându-se cu blackii, se spune că se folosesc de alfabetul lor. Căci, zaculii aceștia crezură că a pierit Chaba în Grecia. Din cauza aceasta poporul până astăzi are vorba: atunci să te întorci, spun celui care pleacă, când se va întoarce Chaba din Grecia…"

Originea hunică a secuilor formulată de Simon de Keza în “legendara descendență din huni a secuilor” sau de Anonymus în Gestele sale este susținută și de cronicile lui Mathiaz Miechovius care ne relatează că ,,după moartea lui Attila au izbucnit certuri și lupte între huni, pierind mulți oameni cu acest prilej, au rămas insă vreo 3000 care s-au despărțit de ceilalți și s-au așezat în Transilvania”. Unele aspecte legate de descendența secuilor din huni poate fi găsită și în Cronica pictată de la Viena.

Anton Verancius la mijlocul secolului al XVIII-lea a susuținut că în vremea sa nimeni nu se îndoia de originea hunică a secuilor, care la început se bucurau de provilegii nobiliare cu toate că erau plugari. Istoriografia secolului al XVIII-lea a început să pună sub semnul întrebării veridicitatea relatărilor și apar opinii că secui ar fi de altă origine.

Originea maghiră a secuilor este susținută de numeroși istorici maghiari cum ar fi: Orbàn Balàzs, Nagyajtai Kovàcs Istvàn, Jakabe Elek și Kővàry Làszlò, Iuliu Pauler. În urma unor controverse dintre cei ce susțineau originea hunică a secuilor și dintre cei ce-i considerau unguri, s-a ajuns la concluzia că secuii sunt un ,,popor alăturat”. Acest fapt este demonstrat atât de Anonymus cât si de Simion din Keza care îi amintesc ca avangardă sau ariergardă a oștirii maghiare, prestarea acestui serviciu fiind obligatorie pentru o populație alăturată alteia. Această însemnare infirmă ipoteza originii maghiare, ipoteză infirmată și de faptul că, în cronici ei sunt amintiți alături de alte popoare cum ar fi pecenegii, kunii, valahii, iar faptul că sunt amintiți separat de unguri (Ungarii et Siculii) demonstrează că nu i-au considerat pe secui în toa avangardă sau ariergardă a oștirii maghiare, prestarea acestui serviciu fiind obligatorie pentru o populație alăturată alteia. Această însemnare infirmă ipoteza originii maghiare, ipoteză infirmată și de faptul că, în cronici ei sunt amintiți alături de alte popoare cum ar fi pecenegii, kunii, valahii, iar faptul că sunt amintiți separat de unguri (Ungarii et Siculii) demonstrează că nu i-au considerat pe secui în totalitate identici cu ungurii.

Ipoteza conform căreia secui ar fi unguri susține înrudirea secuilor cu ungurii, Secuii sunt consideraț o frântură de unguri rămași de pe vremea când aceștia se găseau în Atelkuz. De aici, secuii au trecut peste Carpați și din regiunea Mureșului au coborât în pădurile Târnavelor și în localitățile pe care le-au ocupat în urmă.

Numele de "secui", ung. Székely îl explică istorici în felul următor: "Szék" înseamnă propriu zis, interiorul sau sâmburele unui lucru sau obiect. "A tojás szék", înseamnă gălbenușul oului, "a szem széke", sâmburele bobului, "a virág széke", inima florii. În sens impropriu și figurat, "szék" înseamnă locuință, cămin, scaun. El din Szék-ely înseamnă dincolo, de pildă, a unui fluviu, a unui ținut, a unei păduri, Szek-el ar însemna partea de dincolo a unui loc de ședere, întocmai Atelkuz.

Cercetările istoriografilor au scos la iveală și faptul că, secuii nu au avut nici o legătură cu împăratul hunilor, adică că strămoșii secuilor nu au fost niciodată popor a lui Attila dar care au avut legături cu popoare unde era prezentă traditia acestora și pe care cu timpul au preluat-o. Unii istorici susțin ideea că această tradiție a fost preluată de la onoguri, iar mai apoi preluată de ungurii cărora li s-au alăturat. Chiar dacă unii istorici susțin astăzi că secuii iar fi precedat cu puțin pe unguri în Pannonia sau că ar fi venit concomitent cu aceștia, ideea prezeței lor premaghiare este puternică pe tot parcursul evului mediu. Vechile cronici mai spun că secuii pe la 895 le-au ieșit înainte ungurilor în Ruthenia ,,aflând că ungurii s-au întors în Pannonia, la granițele Rutheniei i-au întâmpinat, iar din moment ce împreună au cucerit Panonia au primit o parte din aceasta, dar nu în câmpia Pannonică ci în munții de margine unde au avut aceași soartă cu românii.” Această informație scoate în evidență faptul că secuii se aflau deja în Câmpia Tisei la venirea ungurilor, cărora li se vor alătura fomând o parte din armata acestora unde luptă ca arcași.

Apariția secuilor în bazinul Carpatic ca popor alăturat ungurilor, ce mânuia bine arcul este într-o legătură armonioasă cu faptul că istoria străveche a acestui popor s-a desfășurat într-un mediu stepic, influențat de limba și cultura turcă. Dubla ocupare a patriei susținută de tradiția avaro-secuiască pretinde că ocupatorii patriei i-au găsit pe secui în bazinul carpatic. La ocuparea Ardealului secuii au luat parte alături de unguri, aceasta fiind susținută tot de Gestele lui Anonymus și ,,legendele hunice” ale lui Simion din Keza.

Pentru a găsi originea secuilor s-a recurs la unele analize lingvistice care ar demonstra originea turcică a secuilor. Aceste cuvinte însă sunt aproape inexistente, dar găsindu-se totuși două cuvinte. Unul este chiar cuvântul secui, iar cel de-al doilea fiind Chigla. Însă putem presupune că multe cuvinte în timpul secolelor al X-lea și al XI-lea, au fost modificate și introduse în limba maghiară, a căror origine turcă azi nu mai poate fi demonstrată. O dată ce secuii devin bilingvi limbajul lor se dezvoltă odată cu cel al ungurilor. Faptul că ei și azi mai păstrează unele forme arhaice se datorează faptului că secuii începând cu secolul al XIII-lea trăiau izolați în sud-estul Ardealului.

Unii istorici maghiari au încercat reconstituirea cuvântului .sk.l Ei au înlocuit punctele cu vocale reconstituind cuvântul sub forma eszkel sau iszkil; eszekel sau iszikil sau prin combinarea consoanei i cu e. Dar această teorie este infirmată de faptul că Ibn Fatlau menționează în lucrarea sa că ,,între țara bağanakilorși ținutul skl al bulkarilor a existat cea dintâi graniță a mağġarilor …” ori știm că acești skl s-au alăturat bulgarilor în Cazaria, în timp ce migrau din Centrul Asiei. Având în vedere aceste aspecte, dar și faptul că ungurii nu-au fost amintiți ca fiind în Asia Centrală, constatăm că secuii au o istorie strămoșească diferită de cea a ungurilor, deci nici numele lor nu poate fi de origine maghiară.

Fără a înainta atât de repede în timp trebuie să luăm în considerare și documentele scrise din anii 880 respectiv 921/922 care vorbesc despre un trib bulgar sub numele de .sz.k.l; .sz.k.l (.szg.l și .sk.l). Ibn Ruszta ne relatează în prejma secolului al X-lea despre bulgarii de pe Volga care ,,au avut trei ramuri: unul purta numele de barsula, unul cel de sgl, iar al treilea bulkar.

Datorită acestei vecinătăți geogafice a tribului skl cu ungurii putând face acea legătură a secuilor din bazinul carpatic ce trăiau alături de unguri și bulgari. Ibn Rusta precizează în urma călătoriilor sale că acest trib bulgar diferea de alte triburi din regatul bulgarilor de pe Volga, aceștia având conducători proprii și practicând o religie păgână, în timp ce restul triburilor erau islamici. Având în vedere aceste date acel trib skl, care s-a învecinat cu ungurii, pe parcursul secolului al IX-lea li s-a alăturat acestora și împreună au pătruns în bazinul carpatic.

După unii istorici a existat o ramură a tribului turcilor bärsil care s-au nomadizat la răsărit de munți Urali, dar în același timp a avut și o ramură care trăia la apus de Urali și a cărei legături cu cazarii și bulgarii sunt bine cunoscute. Înainte de decălecatul ungurilor acest trib, s-au cel puțin o parte a acestuia, a avut legături cu aceștia.

Făcând unele investigări în timp o nouă informație despre skl o găsim la mijlocul secolului al VII-lea. În jurul anului 635 turcii apuseni au fost împărțiți în 10 triburi, 5 triburi răsăritene și 5 apusene. O operă din anul 651 le enumeră împreună cu numele conducătorului lor. Dintre triburile apusene două s-au numit Äskäl, iar conducătorul uneia era Äskäl kül irki care dispunea de o armată numeroasă. Numele de Aszkèl sau Aszkèltur figurează în 563 în operele lui Theophanes, un sciitor bizantin. Atât numele amintit în 651, cât și cel din 563 se pronunță eszkil ceea ce după unii istorici derivă din numele tribului turc skl, și care este în legătură cu numele triburilor din regatul turc de apus.

Faptul că datele vorbesc de triburi cu același nume nu demonstrează și legătura dintre ele. În ordine cronologică primele două date (563 și 651) sunt legate de turcii apusenii, iar așezările lor fiind situate în centrul Asiei. Triburile turcilor apuseni se situau în ținuturi Tokmak și Talasz, adică în nord nord-vestul lacului Balas. Când în anul 659 regatul apusean se destramă, se formează Tohariszanu unde amintirea eschililor va fi păstrată de Sz. kl. kand. O parte a eszchililor ar fi părăsit centrul asiei apusene, stepa cazacă, cândva în cea dea doua jumătate a secolului al VII-lea, fiind valabilă și în cazul lor precizarea că statele turcice nomade anexează mereu state noi, în mod identic desprinzându-se dintre el formațiuni statale mai mari sau mai mici. Unde s-au îndreptat nu se știe cu exactitate, dar dacă întradevăr pe teritoriul regatului cazac există așezare care păstrează în toponimia sa amintirea eszkililor atunci putem presupune că ei s-au strămutat la nord de Caucazi.

Eszkili au pornit deci din centrul Asiei apusene îndreptându-se către apus și trecând prin fața Caucazilor s-au așezat pe teritoriul Kazariei. Aici au venit în contact cu o populație bulgaro-onogură în rândul cărora trăia acea tradiție a lui Attila a cărui urmași se considerau a fi și care cu timpul va fi preluată și de secui. Împreună cu acești onoguri au pornit din Kaucazia Apuseană, spre nord în sensul opus cursului Volgăi și alături de aceștia ajung pe teritoriul Volga-Kama unde vor întemeia regatul Bulgar de pe Volga. În acest regat eszkilii au format un trib diferit de cel al bulgarilor din mai multe puncte de vedere.

Probabil acești eszkili au fost vecinii ungurilor la care face referire Ibn Rusta, și care s-au alăturat acestora în secolul al IX-lea. Astfel o parte a eszkililor părăsesc ținutul Volgăi, în timp ce o altă parte rămâne în continuare aici.

Dacă aceste date sunt adevărate atunci putem constata că secuii au avut o istorie veche de sine stătătoare, diferită de cea a ungurilor, formată într-un mediu stepic, în contextul unor culturi și limbi turcice. Acest fapt infirmă unele ipoteze formate, mai ales de istoriografii maghiari, care susțin originea maghiară a secuilor.

Originea turcică a secuilor poate fi demonstrată și de câteva aspecte întâlnite doar în rândul secuilor una dintre aceste aspecte este darea calului. Această formă de dare fiind întâlnită la secui și la bulgarii de pe Volga. Cel de-al doilea aspect este scrierea pe răvașe. Primele date despre această scriere o avem de la Simon de Keza, care nota în jurul anului 1282 că au împrumutat-o de la valahi. Însă această constatare este eronată constatându-se că majoritatea literelor erau de origine turcă, iar restul de origine greacă și glagolită. Această formă de scriere fiind găsită doar în rândul secuilor și poate fi întâlnită și pe vana pentru botez a unei biserici din secolele al XIII-lea și al XIV-lea.

Chiar în lipsa unor izvoare istorice, arheologice și etnografice, foarte concludente originea turcică a sâmburelui comunității secuiești rămâne cea mai plauzibilă. Iar dacă admitem originea turcică a secuilor, putem vorbii de trei ipoteze:

secuii sunt urmașii avarilor incluzând resturile populației avare și avaroide existente în vremea stabilirii ungurilor la Dunărea Mijlocie

sunt descendenții unei populații turanice, aduse sau venite pe teritoriul Ungariei, după așezarea ungurilor acolo, similară unor grupări de pecenegi, uzi, cumani sau berendei

sunt descendenții triburilor cabare desprinse de la anul 830 din imperiul cazarilor.

Dintre cele trei ipoteze ultima pare cea mai plauzibilă. Privind sub acest aspect lucrurile, obârșia lor trebuie și ea căutată în familia numelor de triburi turanice. Forma originară a numelui sikül a fost identificată cu numele turcic dûigildûegil-cčigil. După unii istorici, numele de secui derivă din numele turcic sikül, care înseamnă ,,om de neam ales”, cu sensul inițial de om nobil și demnitar înalt. O altă ipoteză, mai nouă propune identificarea secuilor cu o ramură a unei populații, tot turcice, din Siberia de sud vest, numită iskil.

Dar cum în afara alăturării secuilor la uniunea tribală ungară nu ne mai este cunoscut un eveniment de importanță demografică similară, triburile care s-au alăturat acestei uniuni nu puteau fi altele decât cele trei triburi ale cavarilor. Explicația dată numelui secuilor ar putea fi argumentul care demonstrează teoria conform căreia secuii sunt descendenții cabarilor mai exact a tribului sikül.

În urma pierderilor suferite, foarte probabil cu ocazia înfrâgerilor de la Meseburg (933) și de lângă Augsburg (955), triburile cabare au fost retrase în rezervă în estul Ungariei pe Câmpia Chigla și la poalele munților Màtra, ca și în Câmpia Crișurilor pentru apărarea prisăcilor de acolo, mai puțin periclitate. După organizarea regalității maghiare, o bună parte a cabarilor numiți acum sicküli a fost mutată în sudul Transilvaniei, ocupând aici, în parte teritoriul estic al viitoarelor scaune secuiești.

După părerea unor istorici acești siküli au fost un popor alăturat ungurilor precum cabarii dar fiind într-un număr redus ei sunt amintiți împreună cu aceștia.

În ceea ce privește muzica populară la secui s-a păstrat mai bine și mai clar pentaloma de tip oriental, concepția despre lume cu caracter oriental atestă faptul că secui sunt de origine cabară.

Cuvântul secui apare ca desemnând un popor, un grup de oameni sau doar o singură persoană, însă în cele mai multe cazuri îl găsim ca făcând referire la un popor, la fel ca în acest caz. Însemnările despre ei sunt tot mai frecvente începând cu acea luptă din 1116 de pe râul Olsava. În documente îl găsim sub numeroase forme astfel încât înscrierile lui Simon de Keza îi găsim amintiți sub forma de Scicul~Scichul într-o diplomă din Bakony, fiind datată în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, perioadă ce coincide cu domnia lui Béla al II-lea.

În unele cronici sunt amintiți sub forma de Sicul. Sub această formă îi găsim în jurul anului 1200 când sunt amintiți: ,,associatis sibi Saxonigus, Olacis, Siculis et Bissensis” (cărora li s-au alăturat saxonii, valahii, secuii si pecenegii). O altă formă des întâlnită este Siculos. Această formă o găsim în documentele din 1213 respectiv 1218: ,,Ungeros vel Siculos” (unguri sau secui); ,,Ungarorum et Siculorum” (ungurii și secuii). În cele mai vechi cronici latino-maghiare sunt amintiți cel mai des sub numele de Sicli, Sycli, Sjcli . Notarul anonim al regelui Béla al III-lea îi amintește sub numele latin de zaculi.

Conform ipotezelor analizate putem concluziona că secui sunt rezultatul unui amestec de elemente etnice diferite: turcice orientale și ungare. Secuii în ciuda limbii vorbite, foarte apropiată de cea maghiară au fost considerați în întreg evul mediu ca o populație aparte. În cursul așezării lor în Transilvania, ei erau deja o populație de limbă maghiară. Aceasta dovedește că înainte de a se stabili în teritoriile unde locuiesc astăzi, secuii au conviețuit timp îndelungat cu ungurii. Preluarea în scrierea runică secuiască a câtorva semne din alfabetul grecesc și glagolitic pentru notarea unor sunete, care lipsesc din toae limbile turcice, dar care au exisat în protomaghiară, deci adaptarea alfabetului de origine turcică spiritului limbii maghiare, este o dovadă grăitoare în această privință.

Capitolul II

II. Așezarea secuilor

II.1. Așezarea secuilor în nordul Transilvaniei ca populație de graniță

Putem constata despre secui că în cadru regatului maghiar ei se aflau, peste tot locul pe unde erau castre sau burguri de apărat. Nu numai atât, dar îi găsim în Bihor ca păzitori liberi ai orașului și îi găsim în Baranya ca servitori ai regelui – servientes regis. Și, pe oriunde se întâlnesc secui, se constată că ei nu sunt un trib aparte, cum susțin cei mai mulți scriitori unguri, ci o profesiune.

Secuii din Ardeal sunt pentru prima dată amintiți în 1210 în timpul lui Andràs al II-lea, cu ocazia confruntării acestuia cu bulgarii când îl trimite pe comitele Sibiului, Joachim împotriva acestora.

Obligația secuilor ca popor alăturat ungurilor era cea de a păzii granițele țării acestora. Astfel o parte a lor au fost stabiliți alături de pecenegi pentru apărarea graniței apusene în Moson, Pozsony și Nytra, însă cea mai mare parte a lor a fost stabilită în Bihor pe valea celor trei Crișuri și a Barcăului. Centrul acestei așezări a fost probabil localitatea Tileagd, atestat documentar din 1270. Pământul de aici nu era împărțit pe regiuni cum vom observa la secuii din sud-estul Transilvaniei, însă ca formă de organizare și aici sunt întâlnite cele șase generații împărțite în 24 de ramuri. Acești secui bihoreni și mai exact tilegdeni au fost ,,organizarea mamă” din care s-au dezvoltat și s-au format mai târziu restul cum ar fi cei din Orbai, Sebeș, sau Kèzd.

Înainte de a vorbi despre secuii bihoreni ar fi bine să facem referire și la cei ce trăiau pe teritoriul regalității feudale maghiare, din rândul cărora provin cu mare probabilitate și cei din Bihor. Pe teritoriul actualei Ungarii avem numeroase diplome și toponime care îi amintesc pe secui.

Prima amintire o găsim, în anul 1086, despre un oarecare Szököly, într-un registru de proprietate de la Bakony, dincolo de Dunăre, nu departe de Veszprem. În anul 1220 este atestată o așezare cu numele de Zecul, așezare din județul Tolna-Ungaria, iar într-o diplomă din Boleràz, din timpul lui Bèla al V-lea datată în 1256 este menționată o pădure mare versus Siculos (spre secui), continuând că este a treia graniță ad Siculos (la secui). În anul 1274 ei sunt amintiți în județul Zara, care era una din granițele păzite de ei.

Îi întâlnim, în 1250 în județul Baranya, în urmă la 1256 lângă Nagy-Szombat, la Szakcsa, Pojon, Szerém, Bacs, Hont, Szabolcs, Torontal, Caraș, Lipova etc.

Secuii nu fac parte din cele opt triburi care au venit împreună Arpad, triburi care nu formau o unitate, deși poate vorbeau aceeași limbă, ci ei făceau parte din toate triburile, fără ca să fie dintr-un trib anume.

În județul Bihor sunt amintiți pentru prima dată în Registrul Oradiei în 1217 ca Székelyszáz (,, o sută de secui”), acesta desemnând o oștire formată din aserviți (vàrjobbàgy). Nu se poate preciza cu exactitate unde locuiau, dar probabil ,,urmele” lor sunt păstrate de satul situat la sud de Săcuieni și de Oradea, și anume Sititelec (Székelytelek). Probabil cu secuii bihoreni pot fi puse în legătură și toponimiile clujene cu ar fi pârâul Székely (Secui) și satul cu același nume. Toponime care pot fi puse în legătură tot cu secuii bihoreni se regăsesc și în Banat, cu ar fi de exemplu: Székelyszeg (Cuiul secuiului) azi dispărut; tot aici între Recas și Lippa se află Szèkelyfalu (satul secuiului).

Anonymus îi plasează pe secui în Crișana înainte de încheierea ostilităților cu oastea lui Menumorut. S-ar putea ca acei munți de margine de care pomenește în opera sa să fi fost versanții apuseni ai Carpaților Occidentali și dealurile subcarpatice din această zonă. Toponimiile din Câmpia Crișanei cum e Tileagdul, Săcuieniul, Sititelecul – amintite mai sus, precum și centurionatul Sceculzaz, menționat la Bihari în 1217 , din care făceau parte locuitorii satului Ebey, așezare aflată la nord-vest de Salonta, azi dipărută.

La acestea se adaugă și alte exemple din toponimia minoră, pârâul Săcuieni, afuent al Crișului Repede, hotarul Sititelec cu Dealul Secuiului în părțile Călatei. Secuii au rămas în părțile centrale ale Bihorului și în secolul al XI-lea, dar de teamă să nu-și piardă libertatea, o dată cu expansiunea nobililor maghiari și a feudalismului ei și-au părăsit vetrele și s-au îndreptat spre extremitatea estică a noului comitat Bihor, în ținutul Călatei. Secuimea Bihoreană se numea tilegdeană după numele centrului așezării, Tileagd.

Nu se știe cu exactitate dacă secuii se aflau în Transilvania la venirea ungurilor sau au fost strămutați de regalitate, precum sașii, pentru a apăra granițele țării. Unii autori vorbesc despre ,,venirea” secuilor iar alți despre ,,colonizarea” lor. După părerea lui G. Popa Lisseanu, secuii au fost colonizați după încreștinare acest fapt fiind demonstrat și de cele circa 57 de sate care poartă numele unui sfânt: Szent Andràs (Sfântul Andrei), Szent György (Sfântul Gorghe), Szent Làszlò (Sfântul Ladislau), Szent Màrton (Sfântul Martin), etc. Nistor spune că secuii au fost colonizați având rolul de strajă a granițelor muntoase răsăritene care erau în permanență amenințate de invaziile cumanilor, tătarilor sau a altor popoare migratoare.

Fie că secuii sunt veniți sau colonizați, un lucru este cert: ei au avut rolul de a păzii granițele estice ale regatului maghiar. Pe când în secolele al IX-lea și al X-lea era suficientă protecția oferită de pustiul din jur, în secolul al XI-lea nu putea fi practicată apărarea granițelor sub formă nomadă trecându-se la construirea granițelor sub forma unor baraje, a unor obstacole formate din trunchiuri de copaci etc.

Secuii sunt amintiți in secolul al X-lea ca apărători ai granițelor Regalității Maghiare, adică la răsărit Bihorul și Ugocsa, la nord-vest Zala și Baanya, iar în vest Pozsony”.

O dată cu domnia Sfântului Ștefan când maghiarii înaintează în Ardeal în direcția Someșului și a Mureșului, granița bihoreană devine inutilă în același timp devine utilă granița ardeleană.

II.2. Migrarea secuilor spre sud-estul Transilvaniei

Pe măsură ce regalitatea maghiară înainta tot mai mult în Transilvania, secuii încep să migreze din ce în ce mai mult spre est. După unele păreri ei se îndreaptă spre est de frică, ca feudalismul maghiar să nu se extindă și asupra lor, pierzându-și astfel drepurile și libertățile de care beneficiau. Alții consideră că, o dată cu înaintarea ungurilor și granița răsăriteană pătrundea mult spre centrul Transilvaniei, iar secuii fiind un popor de graniță erau nevoiți să urmeze noua linie a acesteia. Însă, un singur lucru este cert: migrarea secuilor spre actualul teritoriu s-a făcut în etape, pe măsură ce ocupația maghiară înainta spre Carpați. Astfel, în așezarea secuilor în Ardeal distingem trei etape:

așezarea secuilor în teritoriul ardelean la începutul secolului al XI-lea ;

înaintarea până la Harghita în secolul al XII-lea ;

înaintarea până la Carpați in prima jumătate a secolului al XIII-lea.

Secuii bihoreni s-au strămutat din Tileagd și împrejurimile sale în secolul al XI-lea în zona de câmpie întinsă la sudul Turzii și a Târnavelor ajungând, astfel, la linia nordică a Mureșului. În următoarea fază de migrare acești secui au ocupat viitoarele scaune Mureș și Odorhei și Depresiunea Ciucului. Secuii mutați în direcția sud-răsăriteană s-au stabilit pentru o perioadă destul de îndelungată pe dealurile de lângă Târnave, aici întemeind pe rând Sebeșul, Orbaiul și Kèzdul.

După cum am amintit și în rândurile anterioare, în partea sudică și sud-estică a Transilvaniei iau ființă trei ținuturi. Ele iau ființă o dată cu formarea comitatelor. Astfel, pe Valea Mureșului și a Arieșului de la munții bihoreni până la Carpați se întinde teritoriul ocupat de ținutul Turzii. Aici s-a ,,înfipt” mai târziu pământul secuilor mureșeni, în mod identic înfingându-se și cel al secuilor arieșeni în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

În jurul Târnavelor se formează mai târziu ținutul Târnavei. Chiar dacă partea sudică a Ardealului, sub numele de ținutul Alba, a rămas în grija comitelui de Alba-Iulia, dar din care secuii dețineau următoarele părți:

Bálványos și ceea ce îi aparținea: Szárazpatak, Peselnek, Altorja, Feltornya, Karatna, Volál ajungând până la Olt unde se găseau satele Zsombor, Gerebenc, Oltszeme;

În cotitura Oltului de lângă Brașov se găsea Székföld cu satele: Árapatak, Hidvég și Erősd. Acesta din urmă a fost primit de comitele Vince, fiul lui Akadás, de la rege în 1252;

În cea de-a doua cotitură a Oltului se afla Alsó- și Felső-Rákos;

Törcs cu tot ce îi aparținea: Márkos, Nyán, Bodola, Pürkerec, Tatrang, etc. situat la est de Brașov;

Aceste așezări chiar dacă aparțineau secuilor au rămas sub administrarea comitelui de Alba fie că aveau castele și domenii importante, fie că erau deja moșii particulare înaintea venirii secuilor.

Prima așezare ocupată de secui în înaintarea lor spre răsărit a fost scaunul Mureș. În decursul secolului al XI-lea secuimea înaintează spre răsărit, ocupă actuala Secuime până la Harghita. Ei făceau parte din ,,organizația mamă” tilegdeană și până în secolul al XIV-lea secuii de aici se numeau ,,Siculi de Teleg”. Ei au ocupat teritoriul aflat pe cursul mijlociu al Mureșului și depresiunea Nyárad, dar s-au extins și până dincolo de Mureș, mai exact până la cursul mijlociu al pârâului Kapus. Secuii tilegdeni și cei mureșeni erau subordonați Episcopiei din Tileag.

Secuii care s-au așezat pe Târnave s-au împărțit în două părți, o parte a acestora a format Odorheiul, iar cealaltă a întemeiat localitatea Kézd, acesta din urma fiind ,,țara mamă” pentru secuii numiți după numele acesteia, kézdeni, și pentru secuii arieșeni. Secuii kezdeni s-au așezat pe cursul superior al Râului Negru până la munții Torja. Ramura mureșană a secuilor avea datoria de a apăra valea Oltului unde îi amintește și un document regal din 1222 și unde vor fi amintiți și de diploma Adreanum, datată în 1224. Pe când secuii mureșeni apărau valea Oltului, cei tilegdeni apărau drumurile ce treceau peste Harghita, până la Olt unde păzirea graniței era preluată de pecenegii din Rákos și Barót.

În secolul al XIII-lea secuii s-au extins până la Carpați și cu această extindere au ocupat practic teritoriul locuit și în zilele noastre. În depresiunea Ciucului, dinspre Odorhei, s-au așezat secuii tilegdeni, iar de aici au ocupat Gheorghieniul și Casinul. Secuii din Kézd, Orbai și Sebeș s-au așezat pe teritoriul celor Trei Scaune în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cei din urmă asezându-se pe actualul lor teritoriu fară indoială între 1224 și 1252 și fiind primii care s-au așezat lângă izvorul Râului Negru și a Oltului, mai exact pe teritoriul cuprins între acestea. Cei din Orbai s-au strămutat ceva mai târziu pe malul stâng al Râului Negru, mai exact între malurile acestuia și Carpați. Neamul arieșenilor și a celor din Kèzd se va împărți în două părții, pe când una își va întemeia propriul scaun, cealaltă parte va migra în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea spre nord așezându-se lângă Arieș, acest ținut primindu-l de la Ștefan al V-lea, în jurul anului 1260.

Astfel așezarea secuilor ia sfârșit în secolul al XIII-lea când se așează în linii mari pe teritoriile unde îi găsim și în zilele noastre. Desigur unii au continuat să viețuiască în diferite zone ale Ungariei, însă în număr destul de redus, iar cu timpul fiind complet asimilați.

Capitolul III

III. Rolul secuilor în timpul conflictelor militare

În mai multe izvoare secuii sunt atestați ca războinici de temut, aflați în prina linie (in prima acie) în multe din războaiele pe care ungurii le-au avut cu popoarele din jur, ajungând și în Transilvania ca avangardă a acestora. În legătură cu luptele din Bihor dintre unguri și Menumorut, Anonimus nota că:”Ungurii trec Tisa pe la vadul Beuldu (Böld) așezându-și tabăra lângă râul Couroug (Kórógy) în aval de locul unde Crișul se varsă în Tisa – aici alăturându-li-se secuii caracterizați drept vechi popor al regelui Attila care și-au dat fiii ca ostatici ungurilor și au acceptat să lupte în avangarda oștirii acestora, contra lui Menumorut, în număr de circa 200 de persoane. Trec împreună Crișul la Mons Cervinus (Muntele Cerbului, Szarvahalem) stabilindu-și tabăra la râul Tekereu (Tkerő). Au început să înainteze spre Byhor (Biharea) așezându-și noua tabără la Iouzas (Crișul Mic). Luptele au durat 12 zile unde au fost uciși 15 dintre arcașii secuilor.

Kozma din Praga nota în legătură cu războiul din 1116 dintre unguri și cehi, care are loc pe râul Olsaga și unde secuii luptă ca arcași alături de pecenegi, că ,,au ordonat[magiarii], ca trei legiuni să meargă în afara taberei și să se așeze pe malul opus al pârâului cu scopul de a o apăra”. Lupta dintre cehi și armata ungară este descrisă și de Cosmas, care îi amintește pe secui și pecenegi ca cei mai viteji luptători care au luptat vitejeste cu cehii.

In ordine cronologică sunt amintiți secuii de la Vaag, din nordul Ungariei, luptând în anul 1118 alături de pecenegi împotriva cehilor, apoi în anul 1146 războindu-se împotriva austriecilor, fiind așezați în fruntea armatelor maghiare.

Ca avangardă a oștirii maghiare, secuii, vor lua parte în 1148 la o altă luptă a ungurilor, de această dată contra regelui Jasomirgott Henrik, când o cronică referitoare la acea perioadă nota, că ,,pecenegii cei răi (Bissenii pessini) și secuii cei slabi, care potrivit obiceiului, mergeau în fruntea cetelor ungurești, fugiră cu toții deodată ca și oile în fața lupilor”.

Episcopul Freisingului, un cronicar contemporan cu acest război, relata, că armata lui Gèza al II-lea avea așezată în fruntea armatei două aripi formate din arcași (sagittarii) care aveau rolul de a împiedica atacurile inamice. Având în vedere relatările cronicilor maghiare referitoare la această luptă, era sigur că acești arcași erau pecenegii și secuii, despre care am aflat deja că mânuiau bine arcul. Acestă formă de luptă a secuilor i se datorează cu mare probabilitate trecutului de popor nomad format în mediul stepic. Din descrierile cronicilor aflăm că, secuii practicau ca formă de luptă tactica nomadă , practicată mai ales de armatele auxiliare. Această tactică era folosită pentru derutarea inamicului. O parte a călăreților au călărit între dușmani ca mai apoi să se întoarcă brusc simulând retragerea. Văzând această retragere, inamicul a început urmărirea oștirii însă, în rânduri dezordonate. Oștirea îi atrăgea în cursă, se întorcea brusc atacându-i din față, în timp ce restul armatei ataca din partea stângă, respectiv din partea dreaptă. În urma acestei tactici armata inamică era de cele mai multe ori zdrobită.

În secolul al XIII-lea secuii au reprezentat cea mai importantă componetă a armatei maghiare. Participă la cruciadele lui Andrei al II-lea, ,,în 1210 când comitele saș Joachim pornește de la Sibiu în război contra lui Asenus Burul de la Vidin el are o armată compusă din sași, români, pecenegii și din secui”, iar cronica străveche care ne relatează expediția lui Béla al IV-lea contra cehilor, ne spune că armata regelui cuprindea în afară de unguri, formațiuni militare valahe, secuiești și slave.

O altă luptă unde vor fi amintiți contra bulgarilor are loc în 1238. În 1241 participă alături de români la luptele împotriva tătarilor în fața cărora blochează trecătorile Carpaților.

Cu 40 de ani mai târziu, izvoarele scrise îi amintesc din nou pe vitejii secui, ei fiind amintiți și în 1285 când îi înfrâng pe tătari, iar după unele însemnări rusești, hanul tătarilor, Telebuga, a fost nevoit să se retragă, el însuși de-abia putându-și târâ picioarele.

Sunt amintiți ca participând la incursiunile întreprinse împotriva Austriei și Moraviei în anul 1260, 1271 și 1291. Aceste incursiuni au fost folosite de secui pentru a prăda și a lua prizonieri folosiți mai târziu în agricultură. În lupta amintită mai sus din anul 1210, au luat prizonieri kuni, iar în 1285 iau prizonieri tătari, însă din punct de vedere economic cei mai importanți au fost cei austrieci și moravieni.,,Într-un document din 1289 se arată că secuii din Arieș ar fi nimicit un detașament de tătari, care se întorcea spre casă încărcat de bunuri jefuite și prizonieri.”

Când împăratul maghiar Andrei al III-lea îl susținea cu câteva sute de călăreți pe socrul său Albert, rege austriac, pentru a obține coroana prusacă în Göllhimul de lângă Rin, izvoarele germane amintesc despre membrii oștirii auxiliare că aceștia mânuiau bine arcul și treceau cu multă siguranță râul pe spatele cailor lor. Această însemnare a fost făcută în 1298, unde pe lângă kuni luptă și secuii.

Dacă luăm în considerare părerile că, secuii au fost amintiți și cu numele de cavari, aceștia formând și ei o armată auxiliară a ungurilor și între care au fost incluși și secuii, nefăcându-se diferentă între ei de către istoricii vremii, atunci putem susține ideea că secuii au luptat în războaiele din anul 881, dată în jurul Weniei și amintite de Constantin Porfirogenitu. Fapul că în secolul al X-lea sunt amintiți doar cavarii, demonstrează faptul că secuii erau în număr redus.

Mai multe documente demonstrează faptul că secuii erau nevoiți să presteze servicii militare, astfel un document de la Béla al IV-lea amintește o oștire formată din 100 de oșteni care erau nevoiți să participe personal la incursiunile organizate de maghiari, fără a avea dreptul de a trimite o altă persoană în locul lor la luptă. Arcașii secui sunt amintiți și în 1272 în timpul înpăratului Ștefan al V-lea, în 1279, în timpul împăratului Ladislau al IV-lea când servitorii de rând au fost înnobilați.

Avem un document din Váty, care precizează că secuii de aici nu mai puteau trimite cei 100 de oșteni în armata maghiară deoarece datorită nenumăratelor războaie a regalității maghiare, nu mai erau atâția bărbati apți pentru luptă.

Istoria armatei secuilor este strâns legată de cea a ungurilor, ei fiind amintiți doar cu ocazia luptelor ce au fost duse de regalitate sau cu ocazia incursiunilor organizate uneori cu scopul de a prăda, alte ori doar de a alunga dușmanul care se apropiase prea mult de hotarele sale.

Capitolul IV

IV. Societatea și organizarea teritorială

Secuii, un trib originar din Asia, apărându-și identitatea în mijlocul valurilor de migratori se remarcă în Europa medievală ca cel mai clasic popor, datorită formei specifice de luptă și instituției democratice pe care o avea. Ei nu erau asupriți sau cuceriți de regalitatea maghiară, ci erau un aliat ce și-a păstrat drepturile inițiale, libertatea națională și formele judiciare, dezvoltându-se astfel o formă de democrație nemaiîntâlnită până atunci în Europa. Erau obligați la luptă în caz de pericol, dar în același timp toți cetățenii erau egali în drepturi.

Unii istorici considerând că, cuvântul secui este un ,,sinonim” cu ,,libertatea deplină”.

Pe tot parcursul evului mediu, secuii au fost scutiți de dări, plătind doar unele dări ocazionale. Datorită originii nomade, la început plăteau cu cai, iar o dată ce devin agricultori și crescători de vite, o dare a lor devine ,,prăjitul boului”. Această dare trebuia plătită doar în cazul în care împăratul se căsătorea sau când sărbătorea nașterea primului fiu. Însă erau obiligați să țină la curtea împăratului o armată permanentă formată din 100 de călăreți. Secuii aveau dreptul de-a percepe vamă la trecerea unor străini peste teritoriul țarii lor. Această informație fiind furnizată de un act regal dat cavalerilor teutoni în 1222, care menționează că acești cavaleri să fie scutiți de vamă, când vor trece prin țara secuilor.

În cazul moștenirii ,,a fost o concepție de bază ca legăturile gentilice să nu fie întrerupte. Dacă nu existau fii, atunci fiicele, iar dacă nici ele nu existau, atunci alte rudenii de gen masculin moșteneau. Dacă nici pe această ramură nu existau urmași, atunci cei ce moșteneau erau vecinii. Însă moștenirea era limitată, fără a se răsfrânge și asupra pământului. Bunurile ce puteau fi moștenite se referea doar la casă, la anexe, la obiecte, la mori sau heleșteie, adică la ceea ce a fost construită de mâna omului.

În Secuime nu avea nimeni moșie, pământul fiind proprietate comună, de aici și faptul că, împăratul nu avea drepturi aici. Chiar și mai târziu când apre pătura socială a moșierilor, dacă acesta a comis un act de iloialitate față de Coroană pământul era primit de întreaga comunitate secuiască, împăratul neavând nici un drept asupra lui. Acest drept asupra pământului nefiind întâlnită pe teritoriul regalității. Primele însemnări despre drepturile secuilor sunt făcute în 1272. Ei puteau să-și aleagă singuri conducătorul, iar la adunarea națională fiecare cetățean avea dreptul la cuvânt.

Înainte de judecată secuiul nu putea fi închis. De asemenea această judecată nu-i putea fi făcută de un voievod, ci doar de un judecător secui din scaunul său. În cazul în care era găsit vinovat, de cele mai multe ori era deposedat de avere și mai ales de animale. Însă acestea nu puteau fi confiscate ci le rămânea ca moștenire urmașilor.

În aceată perioadă secuii trăiau într-o formă de organizare socială asemănătoare cu cea gentilică-tribală. Documentele amintind de generații și ramuri, care se ocupau mai ales cu creșterea animalelor datorită reliefului muntos și colinar. Familiile mari sau cetele (hadak), aveau animale, păduri și pământuri, ele întemeiau mici nuclee rurale care treptat se contopeau formând sate. Pământul arabil se împărțea in laturi familiale numite ,,săgeți” fiind tras la sorți periodic. Satele se împarțeau în ,,decanate”, adică în unități de câte 10 gospodării.

În secolul al XIII-lea o moșie secuiască exista doar în afara comunității secuiești. Dacă un străin vrea să-și întemeieze o moșie în interiorul comunității secuiești, aceștia din urmă îl resping, apelând uneori și la metode războinice. Pământul ca proprietate privată în cadrul unei comunități apare o dată cu defrișarea pădurilor, bunurile provenite de pe pământul comunității fiind împărțite în mod egal între membrii acesteia.

După cum amintisem în rândurile de mai sus, secuii erau împărțiți pe generații și ramuri după formațiunea tribală turcă. Astfel secuii erau formați din șase generații, împărțite fiecare pe câte patru ramuri. Când secuii ajungeau în posesia unui nou teritoriu acesta era împărțit în funcție de ramuri, fiecare ramură primind una sau mai multe loturi de pământ pentru a fi folosite în comun. Pe noile teritorii obținute, fiecare ramură din ,,scaunul mamă”, care era suprapopulat, trimitea așa numitele ,,roiuri”. Aceste roiuri așezându-se pe noul teritoriu formau copia identică a organizației din ,,scaunul mamă”. O astfel de organizare observăm la secuii arieșeni. Probabil că organizația mamă din care s-au desprins apoi toate generațiile și ramurile, adică tribul comun al tuturor secuilor provine din așezarea bihoreană Tileagd.

Németh Gyula constată că numele generațiilor și a ramurilor erau împărțite pe trei categorii:

provenite din unele toponime (ex. Halom, Megyes, Telegd, …)

provenite din nume personale (ex. Abrán, Adorján, Balázsi, Baraszló și Karácson)

provenite din două nume parțiale: uj-ág (ramură nouă) și nagy-ág (ramură mare)

Este de remarcat că, între numele generaților și a ramurilor provenite din nume proprii, nu găsim nici una de origine turcă sau păgână, ceea ce ar însemna că ele sunt mai noi decât cele provenite din toponime.

Așezați definitiv în răsărit, printr-o nouă împărțire în scaune judecătorești, această organizare tribală a fost treptat înlocuită. De îndatoririle militare a secuilor amintește și acea ierarhizare socială cu denumirile de ,,primores”, ca o pătură bogată, conducătoare, ,,primipili”, ca războinici călare și ,,pixidarii” ca trupe pedestre de infanterie.

S-au constituit două clase ,,laufen” (călăreț) și ,,giahrlag” (pedestraș), dar și aceștia erau de natură militară, ca în cazul de mai sus , și nu de natură socială. Chiar dacă căpeteniile beneficiau de o parte a pământurilor primind și alte venituri, formându-se astfel o oarecare ierarhizare socială, nici unul dintre secui nu era asuprit, păstrându-și fiecare statutul de om liber.

Secuii erau conduși de comitele secuilor, care, de regulă, era, prin uniune personală, și voievodul Transilvaniei. Dintre acești comiți secuiești făceau parte numai oameni de seamă ai regalității maghiare. Primele însemnări despre comitele secuilor sunt făcute de Otto Freising cu ocazia luptelor de pe râul Zajta, însă aici nu apare ca un conducător suprem al secuilor.

Prima însemnare de acest gen fiind făcută abia în timpul împăratului Bèla al IV-lea, în 1235 care ne relatează că în timpul luptelor cu bulgarii din 1228 comitele secuilor a fost luat ca ostatic de către aceștia. Nu se știe cu exactitate când s-a format acestă funcție, dar pe baza îzvoarelor scrise, formarea sa poate fi plasată undeva între anii 1210-1228. Cert este, că această funcție de conducător suprem, este amintită și în documentele din 1242, 1291, 1294, 1295 sau din 1299. În această perioadă a secolelor XI –XIII avem puține date despre comiții secuilor, dar este sigur că cei ce dețineau această funcție, proveneau din familii înstărite și în acelaș timp influente. Ei sunt amintiți atât în cercurile militare cât și în cele ale secuilor, fiind amintiți și la curtea regală unde se consultă cu aceasta pentru judecarea unor delicte.

Luând în cosiderare toate drepturile colective acordate secuilor de către Regalitate care au conferit întregului grup un fel de statut nobiliar, și care au contribuit foarte mult la formarea unei conștiințe de sine accentuate, au devenit în final cel mai important criteriu de diferențiere față de maghiari sau alte popoare auxiliare.

Capitolul V

V. Descoperiri arheologice

Cea mai necunoscută si necercetată perioadă este intervalul de timp cuprins între secolul XI-XIII. Această perioadă corespunde instaurării feudalismului maghiar precum și așezării secuilor și sașilor în colțul sud-estic al Transilvaniei. Datele istorice fiind puține problema stabilirii secuilor poate fi elucidată cu ajutorul descopririlor arheologice.

Înainte de a se stabili în regiunea unde se află în prezent, secuii au locuit în județul Bihor în văile celor trei Crișuri și a Râului Berătău (Barcău), centrul lor fiind la Tileag în Valea Crișului Repede. Cultura materială mai nouă cu elemente specifice, se deosebește în structura s-a intimă de cultura sa materială românească sau româno-slavă. Această cultură materială nu poate fi diferențiată prea precis, însă este sigur că se deosebea de la început de cea a populației băștinașe. Au fost descoperite rămășițe de locuințe în care apare o ceramică deosebită între care se reliefează cazane de lut găsite în toate locuințele acestui nivel arheologic, ele datând secolelor al XI-lea și al XIII-lea. Acestor descoperiri li se alătură și vasele cu gât canelat precum și cimitirul de călăreți de pe dealul Șumuleu, de la sud de cetatea de pământ a Bihariei. Morții erau așezați fără excepție pe direcția vest-est, cu capul spre apus și picioarele spre răsărit. În morminte au fost depuse capete de cal așezate la picioarele defuncților, inele de buclă, brățării, vârfuri de săgeți, amânari, toporul de luptă. Acest fel de înhumare fiind specific ungurilor care ar fi putut fi preluat de către secui având în vedere faptul că ei erau un popor auxiliar care au pătruns în cetatea Biharia o dată cu unguri. Mormintele prin intervalul lor, se datează în secolul al X-lea.

Pe malul Ceșmeului a fost dezvelită marginea unei construcții la o adâncime de 0,25 m., iar fundul ei adâncindu-se până la 0,90m. De la nivelul actual de călcare, lângă marginea vestică a locuinței un cuptor oval de lut un fel de vatră de lut. S-au descoperit și obiecte de fier (lama de fier a unui cuțitaș, o cataramă, un cui și câteva table de fier), piese de bronz (o bară de bronz și două fragmente de tablă prinse cu nituri), pise din lut ars (un creuzet de lut ars cu urme de folosire), ceramică ornată (oale de copt, cazane de lut). A fost descoperită și o a doua locuință de o formă nedeterminată. Inventarul arheologic este asemănător cu cel anterior, format din obiecte de fier piese de bronz și ceramică neornamentată. S-au descoperit și rămășițele unei a treia locuințe unde materialul arheologic a fost găsit dispersat și constă în cioburi de la oale, fragmente de pământ ars, cazane de lut și mai multe fragmente de recipient sau vatră portativă. Toate aceste trei locuințe se suprapun peste locuințe datând din secolul al VII-lea și al IX-lea sau al XI-lea și al X-lea, aparținând unei noi populatii. Această populație este o populație de călăreți, acest fapt fiind susținut și de pintenul cu spinul romboidean. În incinta cetății au fost găsite fragmente de ceramică cu linii rare și buze de cazane. Toate descoperirile amintite mai sus cu ceramică specifică ce conține și cazane de lut asociate cu piese de metal, caracterisice, indică o populație nouă-pe pecenegi, maghiari sau secui. Delimitarea descoperirilor maghiare, pecenege sau secuiești nu poate fi încă făcută la Biharia, decât fortuit.

Prezența secuilor în partea de est sud-est a Transilvaniei face obiectul unor polemici. In general descoperirile arheologice sunt relativ sărace în ceea ce privește prezența secuilor anterior secolului al XIII-lea, în aceste regiuni, cunoscându-se până în prezent circa 10 așezări secuiești stabilea în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Fragmente ceramice din secolul al XII-lea au apărut la Dejuțiu, Mugeni, Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc și Avrămești. Unul dintre siturile cele mai intens cercetate este cel aflat sub actualul oraș Cristurul Secuiesc, unde au fost descoperite fragmente ceramice datate în secolul al XI-lea ceramică modelată cu roata și căldări de lut. Ceramica asemănătoare s-a găsit de asemenea la Avrămești, unde a fost cercetat o biserică a cărei prime faze se poate data la începutul sau mijlocul secolului al XII-lea. Ambele descoperiri vin să întărească opinia că estul Transilvaniei a fost integrat regatului arpadian din perioada domniei lui Geza al II-lea, dar și folosirea în tandem a secuilor și pecenegilor pentru apărarea granițelor.

Analizarea toponimelor din regiune ce au făcut parte din comitatele de graniță, unde a fost atestat documentar prezența secuilor, putem deduce că instalarea acestora în diverse puncte de graniță ale regatului arpadian a început în secolul al XI-lea. In acest sens se pot cita o serie de localități ce conțin în numele lor particula “sek” sau “szekely”, repartizate pe întregul teritoriul regatului ungar.

Pe teritoriul Transilvaniei putem urmări traseul secuilor prin analiza toponimelor și a puținelor descoperiri arheologice din teritoriul sud-transilvănean, pornind de la această zonă numită terra sebus și de la arhidiaconatul de Telegd. Ultimul a fost fondat de secui și numit așa după numele localități Telegd/Teleac în județul Alba ce are un omonim în județul Bihor. Râul Hârtibaciu, la rândul său are un omonom care se află tot în Bihor, aceeași situație fiind întâlnită și în cazul râului Homorod.

Deci presupunerea că în cursul secolului al XI-lea, după campania lui Stefan I în Transilvania, regiunea centrală a acesteia a devenit zonă de colonizare a populației cu atribuții militare și au fost mutații secuii din Bihor în zona de confluență a Târnavei Mari cu Mureșul, lucru susținut și de descoperirile arheologice de la Sebeș, Câlnic, Viscri, Gârbova, precum și de existeanța unor toponime ca Copșa Mică și Copșa Mare.

Prezența secuilor în teritoriul podisului Târnavelor este confirmată de cimitirele de inhumație cu un număr restrâns de morminte care aveau inele de tâmplă cu cap ele fiind descoperite sub fundațiile unor bisericii romanice sau gotice săsești de la Gârbova, Mediaș, Viscri. Câteva toponime de origine turceasă din sudul Transilvaniei se regăsesc aproape în aceeași formă în Terra Siculorum, ceea ce demonstrează că aceste toponime nu sunt de origine maghiară ci secuiească. Printre aceste toponime amintim localitățile Saschiz , județul Mureș(Kezd), Gârbova, județul Alba (Orbo). Secui din Gârbova au părăsit acest loc mai târziu decât celelalte comunități de secui din alte localități, căci graiul săsesc din această localitate are caracteristici ce-l diferențiază de cel din localități vecine.

Anterior mutaților secuilor în Terra Siculorum ei au apărat o vreme sud-estul Transilvaniei, probabil cetatea Hunedoara-Sânpetru atestat de necropolele de la Hunedoara, Simeria, Geirgiu-Sat, Alba-Iulia.

Implicarea secuilor în apărarea granițelor Transilvaniei în secolul al XII-lea este susținută de descoperirile arheologice din spațiul de est al Transilvaniei inde două mari cimitiri -Peleni și Zăbala- aduc o dovadă concretă a implantări secuilor la jumătatea secolului al XII-lea în teritoriul viitorului scaun Orbai.

Bogăția inventarului funerar demonstrează situația socială particulară a defuncților, ceea ce corespunde situației juridice și economice a populațiilor cu atribuții grănicerești.

In perioada regelui Coloman I (1095-116) granița sud-estică a regatului reunea văile râurilor Secaș, Calva și se continuă pe cursul mijlociu al Hârtibaciului, în direcția așezării secuiești de la Saschiz, județul Mureș. Existența pe acest aliniament a unor așezăro secuiești cu atribute militare este susținută de descoperirile arheologice și de existența toponimelor Straja, județul Alba (Oregyhaza), Secaș (Szekaspreszaka), Presaca (Szekasgyepu), județul Sibiu.

Urmele arheologice ale secuilor nu pot fi delimitate de cea a ungurilor nici în cazul așezărilor din actuala secuime și nici din Bihor, unde au poposit o vreme și s-au extins spre est, ei neavând o cultură materială specifică, ci împrumutând unele elemente culturale de la ungurii alături de care au conviețuit o vreme și a căror oștire auxiliară o formau.

Concluzii

Considerații a fi avangarda-ariengarda maghiarilor, secuii au origine controversată. Conform cronicilor latino-maghiare, ei sunt mai vechi decât maghiari în Pannonia, ei fiind considerații urmași ai hunilor. Însă originea lor nu este stabilită nici pe aproape cu certitudine. Unii îi consideră chiar maghiari numele lor desemnând în limba maghiară ocupația de “păzitor ai margini”. După alții numele lor este un cuvânt turcic sikil ce desemna “om de neam ales”.

Studiind cercetările am ajuns la concluzia că secuii sunt rezultatul unui amestec de elemente etnice diferite: turcice orientale și ungare. Secuii în ciuda limbii vorbite, foarte apropiată de cea maghiară au fost considerați în întreg evul mediu ca o populație aparte. În cursul așezării lor în Transilvania, ei erau deja o populație de limbă maghiară. Aceasta dovedește că înainte de a se stabili în teritoriile unde locuiesc astăzi, secuii au conviețuit timp îndelungat cu ungurii. Preluarea în scrierea runică secuiască a câtorva semne din alfabetul grecesc și glagolitic pentru notarea unor sunete, care lipsesc din toae limbile turcice, dar care au exisat în protomaghiară, deci adaptarea alfabetului de origine turcică spiritului limbii maghiare, este o dovadă grăitoare în această privință. Secuii, popor de origine turcică, s-a alăturat în prima jumătate a secolului al IX-lea ungurilor.

O dată alineați ungurilor ei sunt obligați să păzească granițele regatului acestora. Cu această ocazie ei vor fi așezați la granițele răsăritene al regatului. Pe măsură ce regalitatea maghiară își extinde stăpânirea spre răsărit secuii înaintează tot mai mult în Ardeal. Datorită acestei extinderi a regalitații sau a fricii secuilor de fenomenul de feudalizare îi găsim la începutul secolului al XI-lea în ținuturile Bihorului. Pe măsură ce regalitatea maghiară înainta tot mai mult în Transilvania secuii încep să migreze spre est, astfel încât în secolul al XII-lea ajung până la Harghita, iar în secolul al XIII-lea ating Carpații.

Sarcina secuilor a fost apărarea granițelor țării astfel îi găsim în cete mai mici sau mai mari în lungul întregii granițe. Sarcina de grăniceri a secuilor a devenit și mai pronunțată în secolele care au urmat. Ca neam de războinici înăscuții și foarte disciplinați, în momentele grele ale istorie, regatul maghiar s-a folosit întotdeauna de virtuția militară a secuilor.

Ei erau organizați după vechea organizare tribală turcică pe generații și ramuri. Pământul a fost proprietate comună, obștească, în perioada așezării lor definitive au fost crescătoride vite, plătind regelui dării ocazionale în vite. Pe tot parcursul evului mediu ei au fost scutiți de dări, plătind doar unele dări ocazionale. O dată alăturați ungurilor ei și-au păstrat drepturile inițiale, libertatea națională și formele judiciare dezvoltându-se astfel o formă de democrație nemaiîntâlnită până atunci în Europa. Ei erau conduși de un comite a secuilor care de cele mai multe ori făcea parte dintr-o familie înstărită a regalității maghiare. De cele mai mute ori acesta era și voievodul Transilvaniei.

Urmele arheologice ale secuilor pot fi găsite atât în nord-vestul cât și în sud-estul Transilvaniei. Secuii nu au avut o cultură specifică, ei împrumutând obiceiurile popoarelor alături de care conviețuiau. Pe teritoriul actualei secuimi cele mai importante așezări unde au fost descoperite urme arheologice atribuite secolului lor sunt Sfântul Gheorghe, Cernat, Poian, Zăbala, Medișorul Mare și Cristuru Secuiesc. Urmele arheologice de pe teritoriul Bihorului atribuite unei populații nou venite, diferită de cea a băștinașilor pot fi cosiderate ca fiind a secuilor.

Din încurcăturile migraților secuii s-au remarcat ca un trib redus la număr dar care a pornit spre Europa pentru a-și face un nou rost. Acest trib viteaz originar din Asia apărându-și identitatea în mijocul valurilor de migratori se remarcă în Europa Medievală ca cel mai clasic popor, datorită formei specifice de luptă si a instituției democratice pe care o deține. Pe parcursul mai multor secole au reușit să-și păstreze libertatea fără a fi asimilați cu totalitate de către alte popoare.

Bibliografie

Izvoare edite

Anonymus, Faptele ungurilor, București, 1996

Lucrări generale

1. Barta Gàbor, Bóna István, Köpecki Béla, Erdély rövid története (Scurta istorie a Ardealului), Ed. Academică, Budapesta, 1993

2. Borcea Liviu, Bihorul medieval, Ed. Arca, Oradea, 2005

3. Dumitrașcu Sever, Biharea I Săpături arheologice, Oradea, 1994

4. Jinga Victor, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Editura Muzeului Județean de istorie,Brașov,1995

5. Lehrer Milton G, Ardealul pământ românesc, Ed. Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991

6. Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei,vol I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971

7. Pop Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1997

8. Idem, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003

9. Pop Ioan-Aurel, Nagler Thomas, Istoria Transilvaniei, vol I, Ed. Institut cultural român, Cluj-Napoca, 2003

10. Roth H, Mica istorie a Transilvaniei, Ed. Pro Europa, Târgu Mureș, 2006

11. Spinei Victor, Moldova în secolele IX-XIV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982,

Lucrării generale

1.Bözödi, György, Szèkely szàzadok (Secole secuiești), Ed. Pallas, Miercurea Ciuc, 2002

2.Egyed, Ákos, A székelyek rövid története a megtelepedésüktől 1918-ig (Scurta istorie a secuilor de la așezarea lor până în 1918), Ed. Pallas, Miercurea Ciuc, 2006

3. Erdelyi Laszlo, A székelyek eredete (Originea secuilor),Editura Szent Bonaventura, 1918

4. Ferenczi István, Așezarea secuilor și colonizarea sașilor. Cavalerii teutoni în Țara Bârsei, în Istoria Românilor ,vol III, Ed. Enciclopedică, București, 2001

5.Györffy György, A székelyek eredete és telepdésük története (Originea secuilor și istoria așezării acestora), Ed. Maecenas,1999

6. Kordé Zoltán, Az Arpád-kori székelyispánok (Comiții secuilor din perioada arpadiană), Ed. Kriterion, București, 2001

7. Idem, A székelykérdés története (Despre problema secuiască), în Muzeumi füzetek 4,

Odorheiu Secuiesc, 1991

8.Kristó Gyula, A székelyek eredete (Originea secuilor),Ed. Ballassi,Szeged 2002

9. Idem, A székelyek östörténetéről (Despre istoria străveche a secuilor), Ed. Kriterion,

București, 2001

10. Popa-Lisseanu Gheorghe, Originea secuilor și secuizarea românilor, București, Editura România Pur și Simplu, 2003

11. Orbán Balázs, A székelyföld (Secuimea),Ed. Europa, Budapesta,1982,

12. Russu Ion I., Românii și secuii, Ed. Științifică, București, 1990

13. Florin Sfrengeu Câteva considerații privind popoarele de graniță din estul regatului maghiar (secuii, pecenegii, böszörmenii) în Analele Universității din Oradea, fascicola istorie-arheologie, 2006

14.Székely Zoltán, Contribuții cu privire la problema stabilirii secuilor în sud-estul Transilvaniei, în Crisia, IV, Oradea, 1974,

15. Țiplic Ioan Marian, Contribuția pecenegilor, secuilor și sașilor la constituirea frontierei de sud a Transilvaniei(sec. XI-XIII) în Studia Universitatis Cibiniensis, 2004