Orientul Mijlociu Istoria Si Relatiile Internationale
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Balanța de putere: definirea conceptului
Capitolul 2. Orientul Mijlociu: istoria și relațiile internaționale
2. 1 Istoria Orientului Mijlociu
2. 2 Orientului Mijlociu în relațiile internaționale
Capitolul 3. Geopolitica și conflictele Orientului Mijlociu
3. 1 Geopolitica Orientului Mijlociu
3. 2 Conflictele Orietului Mijlociu
3.2.1 Războiul de Independență (1948-1949)
3. 2. 2 Criza Suezului (1956)
3. 2. 3 Războiul de șase zile (1967)
3. 2. 4 Războiul de Yom-Kippur (1973)
3. 2. 5 Războiul dintre Iran și Irak (1980-1988)
3. 2. 6 Invadarea Kuweitul și Războiul din Golf (1990-1991)
Capitolul 4. Balanța de putere în Orientul Mijlociu și hegemonia Israelului
4. 1 Balanța de putere în Orientul Mijlociu
4. 2 Hegemonia Israelului în Orientul Mijlociu
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Abordarea oricărei teme presupune delimitări conceptuale, cu atât mai mult cu cât nu există acceptare unanimă asupra acestora, pe de o parte, iar, pe de altă parte, dinamismul fenomenelor sociale presupune o continuă reevaluare a terminologiei.
Orientul Mijlociu este o regiune geografică unde se întâlnesc țări din Europa, Sudul Asiei, și Nordul Africii. Este o denumire neoficială și imprecisă care desemnează teritoriul dintre țărmul Sudic și Estic al Mării Mediterane, respectiv Egiptul, Iordania, Israelul, Libanul, Siria, Iranul, Irakul și țările din Peninsula Arabia. În politologia modernă este utilizat și termenul de „Orient Mijlociu Extins” care se întinde din Turcia până în Afganistan, incluzând și Nordul Africii.
Balanța de putere este un concept ancorat în politica internațională, corelația existentă intre politica internă și politica externă, pornind de la axioma că libertatea de alegere a fiecărui stat este limitată de acțiunile celorlalți. Când unele state încearcă să obțină avantaje față de altele, ele se coalizează; dacă alte state vor să contracareze aceste avantaje ele formează coaliții la rândul lor.
O politică a echilibrului de putere este o problemă de alegere, care are consecințe asupra celorlalte state.
Oportunitatea sau necesitatea folosirii forței distinge echilibrul de putere din politica internațională de balanță de putere din interiorul unui stat. Având în vedere că în politica internațională nu există o autoritate care să poată împiedica eficient folosirea forței, echilibrul de putere dintre state devine un echilibru între toate capacitățile ce pot utilizate pentru atingerea scopului (inclusiv fața).
Tărâm al conflictelor și al nenumăratelor crize care i-au istoria, istoria Orientului Mijlociu este seria unor nesfârșite lupte datorate prăbușirii Imperiului Otoman, în 1918, și continuata cu împărțiri succesive între puterile coloniale, având drept consecință crearea unor state cu frontiere contestate, motiv de conflicte care se hrănesc din rivalități ancestrale.
O problemă importantă în studiul istoriei este metodologia de cercetare. Cunoașterea socială este una dintre cele mai complexe forme ale cunoașterii umane pentru că obiectul ei se diferențiază de alte forme de cunoaștere. Dacă în științele experimentale (fizică, chimie, biologie) faptul cercetat este obiectiv, material, în societate cunoașterii faptelor le este atașată interpretarea lor. Specificul cunoașterii sociale provine din faptul că ea nu se realizează direct, că multe forme ale cunoașterii, și este dependenta de capacitatea de evaluare și interpretare a cercetătorului. În acest mod se explica faptul că multe evenimente care păreau minore la vremea lor, au devenit, cu trecerea timpului, prin consecințele lor, evenimente majore, capabile să dea un anumit curs istoriei.
Metodologia cercetării sociale se referă la modalitățile prin care se realizează cunoașterea științifică a vieții sociale. Denumirea de metodologie provine din cuvintele grecești „methodos” care înseamnă drum, cale și „logos” care înseamnă teorie, știința. Data fiind complexitatea vieții sociale, exista o multitudine de metodologii care sunt diferențiate în funcție de obiectivele urmărite: descrierea unui fapt social, diagnoza unei situații, explicarea unui fapt social, identificarea de probleme, elaborarea de soluții.
Metodologia își îndeplinește rolul în cercetarea vieții sociale dacă ea este adecvată temei studiate și obiectivelor urmărite; numai în acest mod se pot obține cunoștințe științifice, în caz contrar, vor apărea erori în cunoaștere.
Una dintre problemele cele mai dificile în cunoașterea socială este delimitarea cunoașterii comune de cunoașterea științifică. Cunoașterea comună, numită și cunoaștere empirică, spontană, de bun simț este nemijlocit legată de condițiile practice ale vieții sociale. A rămâne în cunoașterea socială la nivelul simțului comun înseamnă să anulăm statutul de știință pentru numeroase domenii ale cunoașterii societății, să nu trecem dincolo de aparențe și să nu înțelegem natura complexă a realității sociale.
Analizând comparativ cele două forme ale cunoașterii putem evidenția următoarele diferențe: cunoașterea comună nu este cuprinsă într-un corp sistematic de cunoștințe, se bazează pe fapte empirice și nu pe argumente și explicații, este subiectivă, emoțională și pasionala, este selectiva și fals generalizatoare, se rezuma la simple afirmații, este de cele mai multe ori contradictorie (același fenomen poate fi judecat și explicat diferit de persoane diferite); cunoașterea științifică este cuprinsă într-un corp sistematizat de cunoștințe, este bazată pe teorii, are rezultate verificabile, este riguroasă, realizându-se pe baza unor norme metodologice, este obiectivă și nu este inconsistenta în timp.
Studiul faptelor istorice presupune „culegerea scrupuloasă de mărturii, interogări critice asupra faptelor raportate, grija față de detaliu, cercetarea cauzalității și înlănțuirea lor (având conștiința complexității întrepătrunderii evenimentelor), un expozeu obiectiv asupra a ceea ce se cunoaște, a ceea ce nu se cunoaște, a ceea ce poate face obiectul unei dezbateri iar, în final, folosirea povestirii că mod al expunerii”.
Același autor considera că cei trei piloni ai istoriei contemporane sunt: unul centrat pe erudiție și izvoare, al doilea centrat pe reconstituirea vie a trecutului și al treilea marcat de reflexia asupra sensului cursului istoriei.
În condițiile contemporane, ale unei societăți care se construiește pe axul globalizării diferitele tipuri de abordare nu sunt nici exclusive, nici incompatibile.
Capitolul 1. Balanța de putere: definirea conceptului
Conceptul de balanță de putere este considerat unul dintre cele mai fascinante subiecte în cadrul relațiilor internaționale și apare în dezbaterile privind proprietățile fundamentale ale sistemele internaționale. Teoria balanței de putere este un produs al istoriei europene moderne și a experienței globale dobândite în decursul secolului XX și începutul secolului XXI.
Că punct de pornire se pot remarca câteva definiții a ideii de balanță a puterii: „acțiunea unui stat de a-și împiedica vecinii să devină prea puternici…deoarece expansiunea unei națiuni dincolo de o anumită limită schimbă (modifică) sistemul general al tuturor celorlalți vecini….atenție la menținerea unui echilibru între statele vecine”; „au aranjamentul de afaceri astfel încât nici un stat să nu fie în poziția de a avea stăpânire absolută și de a domina pe alții”.
„Dificultatea în cazul conceptului de balanță a puterii nu constă în faptul că nu îi putem descoperi înțelesul ci mai degrabă aceasta are prea multe înțelesuri. Balanța puterii pare un concept simplu, care poate fi înțeles de conducătorii de state sau de simpli cetățeni. În cursul istoriei s-a folosit termenul mult prea liber, deci o analiză a referințelor la acest subiect duce la confuzie mai degrabă decât la clarificarea lui’’.
Puterea ar trebui să fie distribuită în mod egal-ideea că echilibrul este benefic și că puterea ar trebui distribuită egal. Această utilizare a conceptului găsește exprimarea clară în Tratatul de la Utrecht din 1713, care a pus capăt Războiului Spaniol pentru succesiune. Preambulul tratatului a justificat termenii acestuia pe motiv că el va produce „o balanță justă a Puterii” (Ceea ce este cea mai bună și mai solidă bază a unei prietenii mutuale și a unei păci de durată). Susținătorii balanței de putere promovează trăsăturile care o caracterizează, cum ar fi moderația în politica externă, păstrarea suveranității și pentru unii, descurajarea războiului. Această utilizare merită remarcată deoarece politica balanței puterii este adesea în contrast cu politica externă idealistă. În orice caz critică la adresa politicilor balanței de putere a fost făcută pe motive etice de către președintele american Wodrow Wilson.
,,Natura fundamentală a relațiilor internaționale este văzuta că fiind neschimbată de milenii. Relația internațională continuă să fie o luptă recurentă pentru avuție și putere purtată între actori independenți într-un stat al anarhiei’’. Aceasta este o trăsătură a gândirii privind balanța puterii în opinia lui Robert Gilpin.
Principiul expansiunii egale a marilor puteri în detrimentul statelor „slabe” se bazează pe faptul atestat în istorie că anumite state au urmărit o politică externă justificată în numele balanței de putere (împărțirea Poloniei în secolul al XVIII-lea și a Africii și Chinei în secolul al XIX-lea). Politica de divizare a fost întotdeauna o politică controversată atât pentru susținători cât și pentru oponenții politicilor de balanță a puterii.
Problemele globale ale sistemului internațional, datorită dezvoltării tehnicilor de comunicație, pot să fie mai bine percepute în contextul actual. În decursul istoriei au existat totdeauna conflicte de natură regională, internă a statelor sau locală. În acest sistem al balanței de putere există mai mulți participanți care influențează jocurile puterii globale, participanți cu diverse capacități și competente în luarea deciziilor, de aceea balanța de putere se va defini ținând cont de sistemul regional, global sau intern. Trebuie făcute unele precizări în cazul utilizării conceptului de balanță de putere în contextul unei structuri mondiale cu caracter eterogen; pentru a arăta relevanța calculelor privind participanții la balanță se vor utiliza modele de tip regional, se vor defini coeficienții care să exprime funcțiile de vulnerabilitate ale participanților individuali și puterea absolută, aceste funcții se vor corela pentru a crea strategii ale participanților la balanța de putere.
Modelul balanței de putere exclude anumite variabile considerate că premise ale unei analize holistice realizate în cadrul politicii internaționale, bazându-se pe variabile care pot fi cuantificate în privința relațiilor între state. Evaluarea puterii de decizie a participanților în sistemul balanței este realizată mai mult prin ipoteze și percepții deoarece este greu de realizat prin măsurarea puterii din punct de vedere material. De exemplu William Wohlforth a realizat o analiză a structurilor balanței de putere în perioada războiului rece descoperind variabile care explica aspectele privind rezultatul războiului rece „ne confruntăm cu problema familiară a existenței prea multor variabile. Stabilirea dacă armele nucleare, balanța puterii, politicile interne, valorile liberale, personalitatea liderilor sau alți factori au fost cei mai importanți la finalizarea Războiului Rece este o problemă neconcludentă…”.
Pentru a se crea o imagine a politicii globale poate fi folosită teoria balanței de putere. Se poate determina o structură de triunghi realizată pe baza analizei structurilor politice mondiale realizate de Winston Churchill și Hans Morgenthau: centrul sistemului internațional fiind constituit de S.U.A., sigurul stat din sistem care își poate proiecta global puterea deținută. Nu există perspectiva că potențialele hegemonii regionale să devină hegemonii în regiunile aferente lor pe când S.U.A. domina propria regiune. Acești competitori potențiali au puterea limit existenței prea multor variabile. Stabilirea dacă armele nucleare, balanța puterii, politicile interne, valorile liberale, personalitatea liderilor sau alți factori au fost cei mai importanți la finalizarea Războiului Rece este o problemă neconcludentă…”.
Pentru a se crea o imagine a politicii globale poate fi folosită teoria balanței de putere. Se poate determina o structură de triunghi realizată pe baza analizei structurilor politice mondiale realizate de Winston Churchill și Hans Morgenthau: centrul sistemului internațional fiind constituit de S.U.A., sigurul stat din sistem care își poate proiecta global puterea deținută. Nu există perspectiva că potențialele hegemonii regionale să devină hegemonii în regiunile aferente lor pe când S.U.A. domina propria regiune. Acești competitori potențiali au puterea limitată în regiunea respectivă în care au nevoie de energie pentru a menține balanța și nu le mai rămâne putere pentru aspirații globale.
Din punct de vedere intelectual balanța de putere este legată de ideea de „raison d’etat” (interes național) aparținând moștenirii intelectuale a lui Machiavelli sau Friedrich Mainecke. Existența relațiilor obiective privind puterea în sistemul internațional a fost luată în considerare de politicieni, astfel ei putând să-și alcătuiască strategia de promovare a interesului național propriu statului lor, adică să anticipeze din punct de vedere strategic hotărârile luate de posibilii dușmani în privința acțiunilor militare, a armamentului sau a alianțelor politice. Conform teoriei clasice a balanței puterii hotărârile politicienilor sunt influențate de dezvoltarea externă mai mult decât de procesele interne.
Oamenii de stat influenți au considerat că ideea de balanță de putere este relevantă în privința deciziilor luate de ei în cazul politicii externe. Un exemplu în acest caz îl constituie Anglia, unde invocarea balanței de putere a fost o noțiune contestată în problemele interne. Spre exemplu Richard Cobden, politician radical al secolului al XIX-lea, a definit balanța că „o plăsmuire a imaginației. Lordul Palmerston, figura importanta în diplomația secolului al XIX-lea, l-a criticat pe Cobden și a explicat că „în interesul comunității națiunilor nicio națiune nu ar trebui să dobândească o preponderentă atât de mare încât să pună în pericol securitatea celorlalte națiuni”
Analiștii politici cât și oamenii de stat sunt într-o dispută complexă în privința semnificației acestui concept de balanță de putere. Unii analiști politici, după cum afirma Ernst Bernard Haas, considera că balanța de putere este în principiu identică cu noțiunea de politică a puterii sau cu lupta internațională pentru putere. Situația se complică atunci când se discută despre sistemul contemporan deoarece unipolaritatea este o dezvoltare recentă și deseori este privită că unică în lumea modernă.
Că exemplificare plecând de la afirmația apărută în 2002 în documentul Strategia de Securitate Național a Statelor Unite : „Căutam ….să creăm o balanță a puterii care să favorizeze libertatea umană” (George W. Bush), „Haas a identificat patru moduri diferite de utilizare a termenului de balanță de putere. Termenul este descriptiv și identifică o distribuire internațională a puterii în care S.U.A. este statul dominant. Balanța este un termen prescriptiv indicând faptul că această situație (supremația americană) ar trebui menținută, este de asemenea propagandistic asociind supremația americană cu bunătatea morală (libertatea omenirii). Termenul este analitic, balanța de putere reprezentând mecanismul central în funcționarea sistemului internațional, acest lucru presupune că a crea o balanță de putere care să favorizeze libertatea umană este pasul critic în promovarea scopului libertății. În terminologia privind balanța de putere utilizată de Bush este evidentă propaganda el dorind să-și convingă auditorii de faptul că marile puteri ale lumii sunt în favoarea libertății și că au format împreună o coaliție îndreptată împotriva elementelor din sistemul internațional care se opun libertății”. Adică celelalte state mari puteri n-ar trebui să-și facă probleme în privința supremației S.U.A. deoarece ele fac parte dintr-o coaliție comună, dar o parte dintre aceste state din coaliție nu împărtășesc părerea S.U.A.. Pentru unele supremația americană este considerată o problemă serioasă față de BP stabilită. De exemplu Ministrul de externe francez Hubert Védrine a susținut în anul 1999 că „ politica externă a Franței are în totalitate că scop să realizeze o lume a viitorului compusă din mai mulți poli, nu doar unul”.
Pentru a aprecia teoria balanței puterii trebuie considerată atât că rezultat cât și că proces. Majoritatea analiștilor în contextul european văd rezultatul în general echilibrat dar se pune întrebarea dacă acesta este că urmare a proceselor cauzale identificate în teoria balanței, adică formarea de alianțe, echilibrul intern sau rivalitățile. În lucrarea ,,The Balance of power în World History”, sunt analizate părerile unor teoreticieni cu opiniile fiecăruia despre balanța de putere. Teoreticienii conceptului au propus două ipoteze ajutătoare: în primul rând dacă un stat oarecare alege crearea unui echilibru sau pasărea responsabilității în sarcina altora acest lucru depinde în mare măsură de poziția geografică. În mai mare măsură există posibilitatea că vecinii potențialului stat hegemonic să mențină un echilibru decât statele care se afla la distanță mai mare de acest stat, deoarece învecinarea duce la reducerea costurilor și crește beneficiile unui echilibru. Prin exploatarea avantajelor sale militare de apărare un stat poate să mențină echilibrul împotriva unei posibile ofensive prin vecinul său care este o potențială hegemonie cu costuri mai puține, în timp ce este stimulat să acționeze că atare deoarece că vecin el poate fi victima expansiunii hegemonice. Statele mai îndepărtate se pot baza pe aceste motive că să oblige statele care se învecinează cu statul potențială hegemonie că să plătească costurile pentru menținerea unui echilibru. Mai mult menținerea echilibrului este mai costisitoare pentru aceste state deoarece trebuie să investească mai mult pentru a-și poziționa forțele în raza de acțiune a statului potențială hegemonie aflat la distanță mai mare. În al doilea rând, statele cu potențial foarte scăzut fie se vor ascunde fie se vor alătura statului potențială hegemonie, cu cât puterea unui stat este mai mare cu atât este mai probabil că el să mențină o balanță în acea regiune. Doar cel mai slab și cel mai vulnerabil din punct de vedere geografic dintre state ar trebui să se alăture celui cu cele mai mari șanse.
Introducerea noilor puteri în sistemul internațional constituie alt factor care contribuie la menținerea balanței de putere și pe care insista Ludwig Dehio și Barry Buzan. Conform afirmațiilor lui Dehio „balanța de putere în cadrul european modern a fost menținută prin introduceri repetate ale puterilor limitrofe, în special Rusia și S.U.A., pentru a menține balanța împotriva ascensiunii statelor care se afla în centrul sistemului. În cazul sistemelor care dețin granițe pe uscat se poate aștepta să fie un proces sistematic, deoarece statele anexează statele limitrofe, triburi de granița care anterior poate au fost din punct de vedere geografic în afara sistemului și care vor fi expuse presiunii din partea imperiului învecinat”. Această presiune creează motive că triburile să rivalizeze cu imperiul prin formarea unei structuri statale, fapt susținut de Barry Buzan, Charles A Jones și Richard Little, extinzând astfel granițele sistemului în zone care înainte erau considerate că irelevante. Totodată unele grupuri din regiunea geografică respectivă care înainte nu s-au conturat că fiind necesare în calculele statelor puternice din sistem acum ar putea să devină actori cu roluri importante. Că rezultat se creează obstacole în calea expansiunii imperiului dacă nu se reface o balanță de putere naturală.
Unii dintre teoreticienii școlii engleze, Robert Jackson, și cei constructiviști, avându-l în centru pe Stuart J. Kaufman, argumentează că identitățile particulare și normele internaționale pe care le respecta, pot constitui un element de bază în menținerea balanței de putere. Populațiile atașate propriei identități locale pot rezista controlului imperial mai cu înverșunare decât o fac populațiile care nu au un asemenea atașament. Imperiile care cuceresc astfel de populații sunt pasibile de a se confrunta cu frecvențe rebeliuni, de a fi relativ instabile, și că rezultat există o probabilitate relativă că ele să reușească să-și dobândească hegemonia. Dacă aceste identități sunt respectate de normele internaționale atunci efectul va fi mai pregnant. De exemplu Robert Jackson afirmă că „acceptarea internațională a normei privind autodeterminarea națională, în plus față de sentimentul de naționalism, a fost un factor critic care a condus la destrămarea imperiilor coloniale europene (și a hegemoniei colective europene din Asia și Africa) în a doua jumătate a secolului al 20-lea”.
Teoreticienii școlii engleze afirma că un motiv de bază pentru stabilitatea balanței de putere europene a fost constituit de faptul că aceasta s-a bazat pe norme. „ Butterfield și Wight au insistat asupra faptului că în perioada veche nu a existat un sistem al balanței de putere deoarece nu a existat ideea de balanță de putere. În mod similar, Adam Watson pune accent pe ideea privind hegemonia și echilibrul care a animat culturile interstatale diferite”, acesta sugerează că predilecția oricărui sistem de state către echilibru sau ierarhie este o funcție a ideilor care însuflețesc cultura societății internaționale pe care o formează. Conform afirmațiilor teoreticienilor școlii engleze sistemele internaționale demonstrează un mare grad de ierarhie indiferent că este hegemonie, suzeranitate său imperiu cu drepturi depline. Una dintre explicațiile pentru apariția și stabilitatea ierarhiei interstatale o constituie posibilitățile materiale. Cu cât se lărgesc inegalitățile dintre marile puteri, dimensiuni, populație, resurse naturale, potențial de putere militară și economică, cu atât mai mult aceste inegalități duc la niște distincții de clasificare și la apariția unor tipare ierarhice stabile.
Din perspectiva teoreticienilor acțiunii colective balanța este un bun colectiv care ar trebui să fie conținu condiționat într-un mediu anarhic, perspectivă susținută de Mancur Olson. Acele state pentru care amenințarea este la mai mare distanță pot să aibă tendința nu doar de a pasă responsabilitatea spre statele din linia întâi, ci și să intre în coaliție cu statul în ascensiune, căutând compensație în loc de a stopa expansiunea statului oponent. Statele din prima linie dacă se confruntă cu forțe copleșitoare din partea statului în ascensiune, pot face alegerea de a coaliza de asemenea supunându-se unei forme mai ușoare de hegemonie în loc să riște să fie anihilat. Aceste motive de a intra în competiția sistemului, combinate cu tentațiile create de rivalitățile locale, vor avea tendința să împiedice procesul de echilibrare, făcând că acesta să fie încetinit și ineficient. Acest proces poate avea că rezultat că un stat să câștige destulă putere pentru ajunge la hegemonie înainte că rivalii să se unească pentru a împiedica procesul.
Un factor de mare importanță, susținut de Barry Buzan și Richard Little, pentru balanța sistemelor este tehnologia socială de administrare a statului: imperiile cresc și devin mai stabile atunci când cei care le conduc dezvolta tehnici mai eficiente pentru guvernarea , aceasta Astfel că tehnologia fizică și socială de comunicații arata că guvernanții pot controla mai rapid și mai mult spațiu în funcție de rapiditatea cu care se mișca populația și mesajele în timp. Atunci când se dezvolta noi tehnici administrative sistemele internaționale pot să se schimbe rapid deoarece imperiile exploatează nouă oportunitate de a se extinde. Acest concept este relevant pentru două noțiuni de bază în teoria relațiilor internaționale; primă este noțiunea lui Kenneth Waltz de „echilibru intern” și conceptul Victoriei Tin-bor Hui de „reforme de auto consolidarea”. Conform teoriei neorealiste, dacă un stat se implica într-o reformă majoră care îi mărește abilitatea de a genera și de a mobiliza puterea, atunci rivalii lui ar trebui să se aștepte să încurajeze reforma respectivă pentru a menține o balanță de putere.
Caracteristică tuturor sistemelor dintr-o perioadă sau alta este faptul de a fi unipolare sau hegemonice în structura lor. Oricare din aceste sisteme hegemonice a apărut dintr-un sistem timpuriu multipolar. Sistemul modern internațional a evoluat de la balanța de putere europeană clasică la sistemul bipolar din perioada Războiului Rece, și apoi la cel unipolar din perioada post Război Rece. Această evoluție este tipică din punct de vedere istoric, și rezultatul unipolar nu este necesar să fie prin analogie istorică unul instabil. Unipolaritatea este o circumstanță normală în istoria mondială. Logica teoriei balanței puterii sugerează că echilibrului este puțin probabil în condiții de unipolaritate. Dacă statele doresc să-și mărească șansele lor de a supraviețui ele nu pot să realizeze acest lucru provocând în mod direct singura super putere, deoarece prin definiție, aceasta super putere singură într-un sistem unipolar are capacitatea de a zdrobi orice coaliție posibilă care se opune. Mai de grabă, rivalii super puterii sunt cel mai în siguranță dacă se angajează în pasărea responsabilității sau se aliază, sau prin opoziție clandestină sau indirectă care nu este la înălțimea eforturilor de a construi o balanță de putere reală. Și deoarece sistemul internațional contemporan este unul global, se poate exclude posibilitatea că expansiunea geografică a sistemului va contribui la apariția unei noi balanțe de putere, așa cum a avut loc de mai multe ori în trecut.
Lucrarea „Balance of power: theory and practice în the 21st century” prezintă conceptul de balanță de putere în ultima perioadă a secolului XX și începutul secolului XXI. În prezent conceptele tradiționale ale teoriei balanței puterii par să fie provocate de comportamentul statelor și chiar al indivizilor. Relațiile internaționale sunt transformate de anumite forțe care îndepărtează puterea politicilor tradiționale din cadrul național, acest lucru fiind sugerat de susținătorii globalizării și ai diverselor forme de instituționalism. Ordinea internațională care se constituie în jurul puterii națiunilor este pusă la diverse încercări din partea unor actori, care nu aparțin unui anumit stat, și care acționează prin mijloace teroriste.
Rețelele teroriste au un impact deosebit în comunitatea internațională cu toate că aceste rețele dețin o mică parte din capacitatea militară a celor mai multe state. Împotriva acestei amenințări teroriste au arătat disponibilitate de a coopera chiar și acele state care altădată erau indiferente la această amenințare. În trecut securitatea părea să fie garantată de anumite instrumente (arme chimice, biologice, nucleare) care nu mai au o importanță atât de mare în anumite părți ale lumii. Echilibrul comportamental dintre marile puteri n-a mai fost stabilit de puterea militară convențională a Statelor Unite. O parte din statele europene, Rusia și India, care la început au avut anumite rezerve în privința planurilor exprimate de Statele Unite privind construirea unei apărări antirachetă pentru a schimba strategia securității naționale își exprima în prezent toleranță în cazul acestor planuri.
Ținând cont de schimbările apărute în politicile mondiale ar fi nevoie de reevaluarea teoriilor asupra balanței puterii deoarece apar unele întrebări în privința locului, momentului și modului în care se pot aplica noțiunile tradiționale ale balanței puterii în relațiile dintre state. În anumite cazuri în stabilirea balanței puterii apar și actori non-statali. Partizanii teoriei privind balanța puterii sunt de părere că dinamicile acesteia operează în cadrul politicilor mondiale sub anumite forme și intensități pe când criticii acestei teorii sunt de părere că teoria balanței puterii a devenit irelevantă în fața forțelor sociale globale care sunt în creștere. După părerea anumitor realiști în mod sigur în viitor va avea loc o echilibrare intensă, datorită schimbării capacităților puterii relative și deoarece puterea S.U.A. nu mai poate fi tolerată de celelalte mari puteri. Această schimbare este doar o chestiune de timp din cauza faptului că hegemonia nu poate fi permanentă considera unii analiști realiști.
În lucrarea „Balance of power: theory and practice în the 21st century” este analizat conceptul de echilibrare sau balans din balanța puterii.
,,Echilibrarea sau balansarea din conceptul balanței de putere este văzută că o strategie de stat sau că și comportament al politicii externe în timp ce balanțele puterii sunt văzute că rezultate la nivel sistemic și subsistemic, adică, condițiile echilibrului puterii între statele cheie. Scopul echilibrării este de a preveni că o putere în creștere să-și asume hegemonia, și dacă aceste eforturi preventive au succes, se așteaptă să se realizeze o balanța a puterii. Vor fi prezentate trei concepte – echilibrarea grea, echilibrarea ușoară și echilibrarea asimetrică – pentru a se descrie diverse manifestări în comportamentul echilibrării. Echilibrarea tradițională prin formarea de alianțe și concentrări militare este semnificativă, dar pare să poată cuprinde numai una dintre ele, deși cea mai semnificativă, formă a comportamentului balanței puterii”.
Echilibrarea grea este o strategie manifestată deseori de state implicate într-o rivalitate interstatală intensă. Astfel statele adoptă strategii de formare și actualizare a capacităților lor militare, cât și crearea și menținerea alianțelor oficiale și a contraalianțelor, pentru a se potrivi cu capacitățile oponenților de bază. Concepțiile tradiționaliste realiste și neorealiste privind echilibrarea sunt în principal limitate la echilibrarea grea.
Echilibrarea ușoară implică echilibrarea tacită care nu presupune alianțe oficiale. Apare atunci când în general statele stabilesc antante sau înțelegeri de securitate limitate unele cu altele pentru a calibra, un stat considerat că potențială amenințare sau o putere în creștere. Se bazează adesea pe o înarmare limitată sau o colaborare prin instituțiile regionale sau internaționale; aceste politici pot fi convertite în strategii deschise, de echilibrare grea dacă sau când competiția în securitate devine intensă și statul puternic devine o amenințare.
Echilibrarea asimetrică se referă la eforturile statelor-națiune de a se echilibra și conține amenințări indirecte făcute de actori subnaționali cum ar fi gripările teroriste care nu pot să provoace statele cheie folosind capacități sau strategii militare convenționale. Se referă de asemenea la cealaltă față a monedei, adică, eforturile actorilor subnaționali și statul care îi susține pentru a provoca și a slăbi statele înființate folosind mijloace asimetrice cum este terorismul.
Evidența empirică a echilibrării grele limitate în politicile mondiale contemporane atestă necesitatea lărgirii conceptului de echilibrare a puterii. Globalizarea economică, amplificarea puterii dușmanului comun, terorismul transnațional, și dificultatea generală de a transforma puterea economică în putere militară, toate acestea au făcut dificilă angajarea într-o echilibrare grea tradiționala. Statele potențiale doresc să aibă libertatea economică, și S.U.A., în ciuda tendințelor sale unilaterale, rămâne o putere status-quo de valoare considerabilă pentru astfel de state. Mai mult, acestea nu se mai tem de o dispariție fizică, așa cum o făceau înainte, în special din cauza amenințării de cucerire totală și a anexării.
La nivel regional, există o evidență că echilibrarea grea continuă, mai ales în regiunile care au experiența unor nivele înalte de conflicte, de rivalități sau conflicte prelungite, dar diverse valori de echilibrare ușoară și echilibrare asimetrică apar aproape oriunde. Este posibil că rigiditatea în modul în care este concepută balanța puterii să constituie motivul pentru care analiștii nu pot să remarce eforturile de echilibrare fie la nivel sistemic fie la nivel subsistemic regional. În ordinea internațională în transformare, statele urmează un amestec de abordări realiste și liberale pentru a echilibra puterea unul altuia și pentru a dobândi securitatea.
Teoria balanței puterii se sprijină pe noțiunea că statele încearcă să supraviețuiască în situația de entități independente, căutând puterea într-un sistem global, anarhic, deoarece fără putere unele state pot să ajungă să depindă de voința altora sau pot să-și pună în pericol securitatea. Competiția pentru putere devine un lucru natural în politica internațională. Statele mai slabe care se confruntă cu perspectiva dominației sau chiar a eliminării se adună pentru a forma coaliții de echilibrare. Dinamicile balanței puterii ar trebui să acționeze la diferite nivele și în diferite zone ale interacțiunii statului, inclusiv în domeniile economic și militar. Deși specialiștii nu sunt totdeauna de acord cu înțelesul exact al termenului, se consideră că balanța puterii acționează predominant în relațiile militare, politice și economice ale statelor. Balanța puterii are dimensiuni globale (sistemice) și regionale (subsistemice).
Balanța puterii la nivel sistemic (global) este descrisă din perspectiva teoreticienilor, care afirmă următoarele: superioritatea puterii unui singur stat sau a unei coaliții de state nu este de dorit, actorul preponderent putându-se implica într-un comportament agresiv; hegemonia unei puteri unice ar încuraja acest stat să-și impună voința lui asupra altora. Prin contrast, teoreticienii sugerează că se menține pacea în general atunci când există un echilibru al puterii între marile puteri. Mijloacele cheie prin care statele se echilibrează sun crearea de armament prin producția internă sau prin procurarea din surse externe și prin formarea de alianțe militare. Pentru a obține un echilibru al puterii statele mai mici trebuie să se alieze între ele și cu adversarii puternici ai statului care amenință puterea.
După Kenneth Waltz ,,echilibrarea este un comportament sensibil atunci când victoria un ei coaliții asupra alteia îi lasă pe membrii mai slabi ai coaliției învingătoare la mila celei mai puternice…De partea mai slabă, aceștia sunt atât mai apreciați cât și mai în siguranță bineînțeles cu condiția că, această coaliție în care sunt implicați, să-și construiască o defensivă sau o putere preventivă pentru a stopa atacurile adversarilor”.
Stabilitatea este un obiectiv cheie al echilibrului puterii că un instrument al politicii. După cum a afirmat Henry Kissinger ,,O balanță a puterii realizează răsturnarea ordinii internaționale dificilă din punct de vedere fizic, descurajând o provocare înainte că aceasta să se întâmple. Un principiu bazat în mare parte pe legalitate produce opoziție față de atacul ordinii internaționale. O pace stabilă atestă o combinație de constrângeri fizice și morale”. Sistemul balanței puterii confirmă normele suveranității din tratatul de la Westfalia, adică, statele suverane au un drept legitim de a exista, indiferent de mărimea lor și de capacitățile puterii, iar echilibrul în privința puterii este esențial pentru a preveni apariția unei situații ilegale.
Balanța puterii la nivel subsistemic (regional) este cel mai bine descrisă prin afirmația lui Patrick Morgan: „pentru a realiza balanța puterii statele regionale au tendința să pună mare accent pe autonomie și să manipuleze relațiile lor pe baza unor capacități relative de putere”. Pentru a se realiza o balanță de putere sau un echilibru, actorii regionali pot forma alianțe între ele, fără a implica puteri majore din afara zonei.
În lucrarea „The Balance of power în world history” în opinia Victoriei Tin-bor Hui aveam două perspective în teoria balanței de putere: logica balansului și logica dominației (ambele având trăsături specifice), una fiind specifica unui echilibru între state și puteri iar cealaltă fiind specifica unor puteri sau state hegemone. Vom prezenta cele două perspective și propunerile aduse de Hui fiecărei perspective.
Din perspectiva logicii balansului sau a echilibrului balanța de putere este definită că o distribuție multipolară sau bipolară a capacităților, fiind constituită din statul normal, omniprezent din toate sistemele internaționale. Sistemele unipolare sau hegemonice vor fi în mod inerent instabile, deoarece procesele de echilibrare împing sistemul înapoi înspre bipolaritate sau multipolaritate. În continuare sunt prezentate propunerile aduse perspectivei balansului.
Multipolaritatea dezechilibrata este concentrarea puterii într-un lider de sistem determină că puterile care sunt în competiție să se implice în echilibrul intern și extern pentru a verifica creșterea amenințării hegemonice. În cazul în care apare unipolaritatea sau hegemonia procesul de echilibrare (alianțe, echilibru intern, emulație) va apărea în tandem cu declinul relativ al capacității statului dominant de a-și întări superioritatea. Expansiunea imperială determina dimensiunea sistemului internațional de a se extinde, aducând cu sine oponenți noi la hegemoniile cu aspirații și asigurând menținerea balanței puterii. Sistemele caracterizate prin unități formate din grupuri cu identități puternice și norme culturale care pun preț pe valoarea independenței vor avea tendința să reproducă dinamicile de echilibrare. Formele republicane și democratice de guvernare sunt incompatibile cu ierarhia sistemică; astfel de state se angajează într-o colaborare pentru a forma confederații de durată în scopul menținerii balanței sistemului.
Perspectiva dominației este definită astfel: conducerea sistemului sub forma unei hegemonii sistemice sau a unei distribuții unipolare a puterii este constituită din statul normal, omniprezent făcând parte din sistemele internaționale. În continuare sunt prezentate propunerile aduse perspectivei dominației.
Statele sunt în căutare de hegemonie sistemică datorită beneficiilor multiple economice și de securitate conferite prin statutul de hegemonie. Sistemele caracterizate printr-o identitate unică colectivă sau prin norme culturale de deferenta față de un lider de sistem vor tinde spre o structură stabilă ierarhică. Rivalii unui stat care se îndreaptă spre hegemonie tind să cedeze sau să se alieze iar acest lucru permite hegemonului în ascensiune să se folosească de tactica divide-și-cucerește pentru a împiedica eforturile de echilibrare. Incertitudinea privind identitatea și severitatea amenințării din partea statului hegemonie mai ales în contextul hegemoniilor potențiale multiple, împiedica eforturile de menținere a balanței de putere. Tipurile unitare care sunt mici că dimensiune, cum ar fi orașele-state, vor fi dezavantajate în eforturile lor de a menține echilibrul față de marile imperii. Progresele în cazul tehnologiilor administrative sporesc abilitatea statelor mai mari de a le absorbi pe cele mai mici, acumulând mai multă putere și crescând posibilitatea de ierarhizare a sistemului. Că urmare a intereselor minore și a rigidității instituțiilor în interiorul statelor este dificil pentru rivali emulația reformelor pentru autoconsolidare implementate de către potențialele hegemonii, îngrădind astfel eforturile pentru realizarea unui echilibru intern.
După terminarea Războiului Rece majoritatea potențialilor rivali, mai ales Rusia și China au menținut o anumită formă de relații nonbeligerante cu S.U.A. În același timp S.U.A. și aliații lor liberali au încercat să integreze potențialii rivali într-o ordine capitalistă globala liberală prin mecanismul instituțional. Ocazional marile puteri manifestă o anumită formă de comportament de echilibru de exemplu: „eforturile S.U.A. de a echilibra China cu ajutorul Indiei și Rusiei; inițiativa N.A.T.O. de a echilibra Rusia prin extinderea spre Est, interacțiunea economică și un parteneriat pentru securitate cu vecinii estici, inclusiv Rusia; eforturile Franței, Rusiei și Germaniei de a împiedica S.U.A. să inițieze războiul împotriva Irakului din 2002–2003. Acestea sunt exemple de modele de comportament care nu sunt cuprinse în nicio teorie”.
Stephen Walt schimbă teoria balanței puterii prin sublinierea rolului jucat de percepția amenințării pentru stimularea comportamentului de echilibru între state, el afirmă „că statele au tendința să încline balanța în funcție de amenințări și nu neapărat în funcție de putere”.
Critică teoriei balanței puterii s-a concentrat asupra anomaliilor istorice și slăbiciunii metodologice și empirice a teoriei și asupra faptului că teoreticienii nu au reușit să prevadă planificarea conform căreia se realizează balanța puterii. Există dificultatea măsurării exacte a puterii fără să se ia în considerare factori intangibili cum sunt strategia, tactica, fermitatea și morală, care complică determinarea existenței unui echilibru al puterii.
Unele critici liberale ale teoriei balanței puterii rămân că exemple istorice în care balanța puterii nu a reușit să se echilibreze și această teorie a fost incapabilă să fie aplicată la comportamentul în politica externă, și să ofere o soluție pe termen lung pentru dilema securității. Criticii liberali ai economiei argumentează că independența economică și în ultimii ani globalizarea este cea care constrânge politica balanței puterii. Instituționaliștii liberali cred că balanța puterii nu poate ameliora dilema securității ci doar instituțiile pot realiza acest lucru. Din perspectiva acestora, organizațiile internaționale pot reduce șansele de conflict furnizând funcții cum ar fi securitatea colectivă, medierea, menținerea păcii și constituirea păcii.
Concepțiile tradiționale privind balanța puterii nu pot fi în măsură să cuprindă comportamentul statelor privind securitatea. O parte din problemă constă în argumentele dihotomice ale realiștilor și cele ale criticilor lor: statele fie sunt în echilibru fie nu sunt în echilibru. Nu există categorii între acestea două, care să derive din abordări diferite, dacă ne referim la comportamentul privind securitatea: așa încât aceste teorii rigide nu pot explica satisfăcător realitatea empirică a politicii lumii contemporane. Concentrarea exclusivă a teoreticienilor clasici și neorealiști asupra echilibrului militar între state au făcut teoria balanței puterii, deși utilă, limitată și inflexibilă.
Capitolul 2. Orientul Mijlociu: istoria și relațiile internaționale
Orientul Mijlociu a fost din totdeauna un punct de importanță majoră din punct de vedere geopolitic și strategic și o punte de legătură între Est și Vest. În continuare vom prezenta istoria Orientului Mijlociu și importanța acestuia în relațiile internaționale.
2. 1 Istoria Orientului Mijlociu
„Orientul Mijlociu este denumirea generică data regiunilor din Asia de Sud-Vest, între Marea Meditereană și Afghanistan și din Africa de Nord un timp supuse dominației Imperiului Otoman(Turcia, Liban, Siria, Israel, Iordania, Irak, Iran, statele din Peninsula Arabă, Egipt și Libia). Până în secolul XX această zonă era numită și Orientul Apropiat” (Vezi Anexa 1)
Primele civilizații au apărut în zona Orientului Mijlociu acuma aproximativ șase milenii. Zona cea mai dezvoltate a fost Mesopotamia, între râurile Tigru și Eufrat. Două mari civilizații au fost mereu asociate acestei regiuni: civilizația egipteană și cea evreiasca. Civilizația egipteană a dominat această zonă mai multe milenii și este considerat una din cele mai mari civilizații din istoria. Evrei sunt și ei originari din această zonă, istoria lor fiind cel mai bine ilustrata în Biblie.
Unul din cele mai mari imperii s-a născut tot în regiunea Orientului Mijlociu: Imperiul Persan. Acest imperiu antic, din dorința de expansiune a intrat în conflict cu civilizația greacă în expansiunea sa spre ce astăzi este Continentul European. Lupta cu Imperiul Persan a fost însemnat și ascensiunea lui Alexandru Macedon, al cărui imperiu a avut centrul în zona Irakului de astăzi (fosta Mesopotamia) și s-a extins până în India.
Imperiul Roman și-a pus și el amprenta în Orient. Nordul Africii, fostul Imperiu Egiptean și partea de Vest a actualului Orinent Mijlociu s-au aflat sub dominație romana în secolul I Î.Chr. Prin intermediul Imperiului Roman a avut loc și exodul creștinismului către Europa. În urma ruperii Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus (Vest) și Imperiul Roman de Răsărit (Est) capitala Imperiului din Est a fost Constantinopolul, astăzi cunoscut că și Istambul.
Începând cu secolul XI, zona devine pentru prima data câmpul de luptă al religiilor, în timpul cruciadelor. Ierusalimul, loc de pelerinaj pentru lumea creștină și musulmană, ajunge trofeul suprem în acest conflict al civilizațiilor și religiilor.
În Evul Mediu, Orientul Mijlociu s-a aflat sub dominația Imperiului otoman. Asemenea Imperiului Persan, Imperiul Otoman a avut tendința de expansiune spre Vest, dar spre deosebire de cel din Antichitate, acesta a ajuns să cucerească Estul Europei și a marcat istoria europeană.
După Primul Război Mondial, Orientul Mijlociu a fost divizat, devenind astfel devenind una din cele mai frământate zona ale globului. „Sistemul Mandatelor asupra acestor țări încredințate de Societatea Națiunilor Franței și Marii Britanii a sfârșit prin a întări prezenta colonială, bazată pe exigente strategice(comunicațiile imperiale cu India, controlul Mediteranei și limitarea expansiunii U.R.S.S.) și economice, datorate rolului mereu crescând a petrolului (Orientul Mijlociu deținând rezerve enorme) că izvor de energie”. Tensiunile din regiune s-au adunat într-un conflict continuu care a opus după 1948 noul stat Israel și țările Arabe. Urmele colonialiasmului, abandonat după Al Doilea război Mondial, au apăsat greu asupra noilor state prin modul arbitrar în care s-au trasat granițele, dar mai ales prin tendințele neocoloniale (bazate pe controlul producției de petrol din partea marilor societăți europene și americane) care au trezit conflicte ce revin periodic.
În perioada post Război Rece, Orientul Mijlociu a rămas tot un focar al conflictelor. Au fost duse două războaie de către o coaliție internațională condusă de S.U.A. împotriva Irakului, a fost invadat Afghanistanul de către aceeași coaliție în urma atentatelor din 11 septembrie 2001, există mereu tensiuni între palestinieni și Statul Israel pentru Fâșia Gaza și momentan ne confruntăm cu o revoluție islamică.
2. 2 Orientului Mijlociu în relațiile internaționale
Comportamentul politicii externe poate fi explicat în mod adecvat că produsul unei interacțiuni dintre nevoile interne ale statului și sistemul de state în cadrul căruia operează acesta. Astfel, în timp ce formarea statului determina ceea ce dorește un stat să facă, nivelul sistemului este cel care determină ceea ce poate să facă statul, după cum observa realismul. Comportamentul fiecărui stat este format în mod diferit prin poziția lui specifică în cadrul mediilor sistemice, prin nivele de dependența care variază în sistemul internațional și prin poziții ale puterii care variază în sistemul regional. Pe termen lung, poziția sistemică a unui stat tinde să-și întărească sau să devieze politica externă de la direcția originală stabilită prin formarea lui; totuși poziția puterii unui stat, departe de a fi statică, este în sine un produs a propriului nivel de formare a statului.
„Fiind data aceasta interacțiune complexă, politicienii care se ocupa de politică externă, în încercarea lor de a maximaliza autonomia și securitatea lor, trebuie să realizeze un echilibru total între determinanții conflictuali la trei nivele diferite: amenințările geopolitice și oportunitățile concentrate în mediul regional, necesitatea de a menține legalitatea internă (prin identitatea reprezentativă și prin autonomia protectoare) și necesitatea de a achiziționa resurse și protecție internațională, pentru care pot să devină dependente de statele nucleu. În tentativa de a echilibra aceste presiuni, statele elita se confrunta cu unele contradicții posibile: în special, reacția la cererile interne pentru autonomia vestului se confrunta cu dependența statelor de puterile nucleu”.
Conflictul s-a constituit mai exact în cadrul sistemului regional al Orientului Mijlociu, dar nu pur și simplu din cauza anarhiei a unui sistem de state, așa cum susține neo-realismul. Mai de grabă a fost impunerea externă a unui sistem foarte greșit care a generat cel puțin patru surse durabile ale conflictului: lupta împotriva controlului imperialist, frustrarea identității prin impunerea arbitrara a granițelor, lupta împotriva Palestinei și lupta privind controlul asupra petrolului din regiune. Iredentismul și revizionismul alimentat de aceste conflicte a devenit penetrant în societățile din Orientul Mijlociu și conflictul a fost instituționalizat la nivel inter statal atunci când instrumentele puterii diferitelor state au fost capturate de forțele sociale sau de grupări de identitate de părți opuse acestor probleme.
Conflictele au luat forme exacerbate în cazul statelor coloniste, cu impulsurile lor înrădăcinate de expansiune (Israelul); statelor artificiale, cu frustrarea lor înrădăcinată (Irakul); și statele revoluționare cu ambiția lor înrădăcinata de a exporta revoluțiile lor (Egiptul Nasserist, Iranul lui Khomeini). „Odată ce, că rezultat, războiul a devenit o trăsătură repetată a sistemului regional și statele s-au împotmolit în dilema securității, în care încercarea fiecăruia de a se proteja nu a făcut altceva decât să fie o mai mare amenințare pentru vecinii săi, a fost construit într-adevăr un sistem de tip Hobbesian. Un astfel de sistem (insecuritatea lui, lipsa echilibrului de putere) e discutabil că devine el însuși, o sursă a războiului”. Astăzi, nu există un singur stat care nu a ajuns să simtă o amenințare militară din partea unuia sau a mai multor dintre vecinii săi.
Barry Buzan și Ole Waever, în lucrarea „Regions of power: the structure of international security” prezintă securitate în perioada modernă in prima parte a lucrării. Istoria modernă a lumii privind complexele securității regionale se împarte în trei etape: era modernă din 1500 până în 1945; Războiul Rece și decolonizarea din 1945 până în 1989; și perioada post Război Rece din 1990. Intriga principală din această istorie se poate spune ușor, și periodicitatea nu este deplasata ținând cont de majoritatea calculelor neorealiste și globaliste. Privilegierea aparentă a prezentului, prin acordarea perioadelor moderne scurte, aceeași pondere că acea a perioadelor mai vechi și mai lungi, reflecta faptul că istoria este accelerată. În timpul acestei jumătăți de mileniu, a fost creat primul sistem global internațional, și statul suveran, teritorial de tip european devine formă politică dominantă. Aceste două dezvoltări furnizează cadrul esențial pentru apariția complexelor securității regionale: statele devin jucătorii principali pe masa de joc a securității și, deoarece sistemul internațional ajunge la o scară globală, se creează un spațiu în care pot să apară sisteme de securitate regionale distincte. O mână de state care se afla în clasamentul ligii de putere joacă un joc de dreptul global, comportându-se unul cu celălalt că o clasă specială, și proiectându-și puterea lor peste regiuni întinse. Dar pentru marea majoritate a statelor, jocul principal al securității este definit de către vecinii lor apropiați. Cheia acestei abordări este de a păstra dinamicile securității la nivel global distinct din punct de vedere analitic de cele de la nivel regional. Dar un model simplu al jucătorilor globali și regionali nu se ivește pur și simplu pe deplin format. Tema de legătura a acestei istorii este apariția complexelor securității regionale durabile împotriva unui fundal al dominației marii puteri. Statele care fac parte din liga globală a puterii sunt, în contextul intereselor și influentei în Orientul Mijlociu, S.U.A., U.R.S.S. (în timpul Războiului Rece ), Franța și Marea Britanie (cele două din urmă au avut interese majore până după Criza Suezului).
Orientul Mijlociu a ajuns un punct de interes pentru actorii internaționali importanți odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Terminarea Războiului Mondial și începutul Războiului Rece marchează apariția unei noi puteri în Orientul Mijlociu: statul Israel, care pe parcursul a jumătate de secol va deveni unul din cei mai importanți actori din sfera internațională. Războiul Rece și-a pun amprentă și asupra Orientului Mijlociu, cei doi poli (S.U.A. și U.R.S.S.) având interese în zona Orientului încercând să lege alianțe pentru a evita confruntarea directă.
Orientul Mijlociu era un punct important și pentru Franța și Marea Britanie care în trecut au fost mari puteri coloniale așadar s-au format două tabere: tabăra vestică susținută de S.U.A., Marea Britanie și Franța având că reprezentant Israelul și tabăra estică susținută de U.R.S.S. având că reprezentant principal Egiptul dar și alte țări cum ar fi Siria sau Irakul. Cel mai important aliat al statului Israel a fost de la început S.U.A., fără ajutorul căreia Israelul nu ar fi rezistat în războaiele arabo-israeliene.
Un moment important pentru relațiile internaționale a fost criza Suezului. S.U.A. își retrage sprijinul financiar pe care îl promise autorităților egiptene pentru construirea barajului de la Asuan. Liderul egiptean Abdel Gamal Nasser hotărăște să naționalizeze Compania Universală a Canalului Suez, companie care avea capital majoritar englez și francez. Naționalizarea Canalului lovea în mod direct interesele britanicilor și francezilor în zona Orientului. Francezi și britanicii se aliază cu Israelul căruia i se promitea control asupra Peninsulei Sinai în urma unei operațiuni militare. Conflictul atrage atenția supraputeri, S.U.A. și U.R.S.S., cea din urmă reacționează împotriva intervenției fraco-britanico-israeliene, amenințând cu represalii nucleare; S.U.A. este și ea nemulțumită deoarece nu a fost consultata înainte de a începerea conflictului și cere încetarea imediată a ostilităților care se încheie la scurt timp. Acest conflict este important deoarece în urma lui Franța și Marea Britanie decad ajungând doar puteri de rangul doi, moment în care lumea ajunge bipolara.
Henry Kissinger afirma în lucrarea să „Diplomația”: „În secolul XX, nicio țară nu a influențat relațiile internaționale atât de hotărâtor și în același timp ambivalent precum Statele Unite. Nicio societate nu a insistat cu mai multă fermitate asupra inadmisibilității intervenției în afacerile interne ale altor state și nu a susținut cu mai mult patos că propriile sale valori sunt universal aplicabile”
Cu toate că nu era un imperiu colonial asemenea Franței și Marii Britanii cu interese în regiunea Orientului Mijlociu, S.U.A. dorea să limiteze cât de mult expansiunea sovietică prin politica de ,,containment” (îngrădire) inițiată de George F. Kennan. Din această dorință de blocare a expansiunii sovietice, Orientul Mijlociu devine un punct de interes și pentru S.U.A.. Pe tot parcursul Războiului Rece nici una din cele două supraputeri nu a intervenit în zona Orientului Mijlociu cu trupe (această afirmație este valabilă în cadrul Orientului Mijlociu cum este definit la începutul capitolului dar nu și în cadrul Orientului Mijlociu Extins), dar au susținut conflictul prin tehnica militară ofensivă și defensivă. Statul care a beneficiat cel mai mult de ajutorul S.U.A. a fost Israelul iar fără acest ajutor nu ar fi supraviețuit războaielor cu țările arabe.
După războiul de Yom-Kippur, Occidentul a descoperit importanța strategică a petrolului. Producătorii arabi care controlau aproape două treimi din producția totală au mărit de patru ori prețul țițeiului. „Prin criză petroliferă din 1973, aurul negru devine o armă. În consecință, epicentrul puterii s-a orientat către țările din Golf. Bazându-se pe puterea lor economică, țările din Golf vor încerca să condiționeze politica celorlalte regimuri arabe”
În 1973 se considera că soarta economiei mondiale va fi decisă de cel ce va deține controlul asupra regiunii Golfului. Astfel se explica , rapiditate și amploarea ripostei americane fata de invadarea Kuweitului (1990-1991).
Un punct de răscruce în relațiile dintre țările din Orient a fost anul 1978, când au fost semnate acordurile de la Camp David. Încă de la războiul de independență a Israelului din 1948-1949, până la acordurile de la Camp David independența Israelului nu a fost recunoscută de nicio țară arabă, iar Israelul a purtat patru războaie cu țările arabe. În ciuda acestor războaie în 1978, „președintele Egiptului, Muhamamd Anwar al-Sadat și priministrul Israelului, Menachem Begin, semnează un acord de pace, cei doi avându-l intermediar pe Jimmy Carter, Președintele S.U.A.. În primul rând trebuia să se respecte rezoluțiile 242 și 338 ale Consiliului de Securitate iar în al doilea rând să se ajunge la pace și la o politica de vecinătate bună. Pentru că relația de pace să se mențină trebuia să fie implicați toate celelalte state arabe; relația de pace dintre Israel și Egipt a fost considerat un punct de referință, Israelul declarând că este pregătit să negocieze pacea și cu celelalte state arabe vecine”. Trebuia luat în considerare faptul În urmă acestui acord de pace, Egiptul recunoaște independenta statului Israel. Acest eveniment are o importanță majoră deoarece în perioadă ce a urmat nu au mai existat conflicte majore care să ajunge la scală de război între Israel și țările arabe.
Secolul XX a adus schimbări și pentru populația islamică a Orientului Mijlociu. „Cazul Iranului este, cu siguranță, atipic fie din cauza specificității șiismului, fie din cauza excepționalei personalități a ayatollahului Khomeni. Exemplul iranian, regim islamic revoluționar, permite o mai bună înțelegere a dinamicilor mișcării islamice , cu mecanismele sale politice și cu raporturile sale ambigue și conflictuale cu Occidentul”. Începând cu anii `20, tronul fostei Persiei era ocupat de dinastia Pahlavi. În 1936, șahul Reza a permis femeilor să nu mai poarte val, marcând o modernizare a islamului iranian. Modernizarea rapidă impusă de șah a accentuat dezechilibrele sociale și economice, corupția și specula. Vecin cu Uniunea Sovietică, Iranul devine pentru S.U.A. un element fundamental al dispozitivului lor strategic: 30.000 de consilieri militari erau instalați în Iran. Eficacitatea formidabilă de care dădea dovadă Savak, poliția secretă a șahului, a făcut că mult timp apropierea de S.U.A. să nu fie luată în seamă.
„În 1978, regimul deja șubred a fost înlăturat de la putere prin uriașe manifestații de masa însuflețite de ayatollahul Khomeni. Refugiat în Franța, bătrânul Khomeini, a devenit simbolul revoluției din 1978 iar opinia ayatollahului s-a impus în noua constituție, votată în 1979”
Aceasta constituție stabilea o aparentă democrație: reprezentanții poporului erau desemnați prin intermediul partidelor, legile votate de parlament și acțiunile guvernului erau supuse aprobării unui consiliu religios care trebuia să decidă asupra conformității lor cu legea islamică, iar la conducere se afla conducătorul revoluției, care impune regimului orientarea sa. În 1988, Khomeini a intervenit împotriva mullahi-lor din consiliul religios; în această dispută asupra puterii, experiența iraniană nu lansa o provocare doar Occidentului ci și integrismului, punând din nou problema adaptării Islamului la lumea modernă. După moartea lui Khomeini, în 1989, la conducerea Iranului ajunge președintele Rafsanjani, urmașul spiritual al lui Khomeini neavând charisma religioasă a acestuia din urmă. Președintele Rafsanjani , cu ocazia crizei kuweitiene, normalizează raporturile cu Irakul și Arabia Saudită și reușește și realizează o reapropiere de statele occidentale. „În cele din urmă încercările de a exporta revoluția au eșuat. Arma religiei, departe de a fi o trambulină către lumea musulmană, a limitat modelul iranian la acel adevărat ghetou al comunităților șiite din Afghanistan, Liban și Irak”
Uneori în cadrul relațiilor internaționale se folosește termenul de Orient Mijlociu Extins. Acesta nu are granițele definite exact dar dacă se vorbește de Orientul Extins putem să includem și Afghanistanul. În timpul Războiului Rece singurul criza în care una din cei doi poli a intervenit cu trupe în zona Orientului a fost în timpul invaziei sovietice a Afghanistanului (1979-1989). Premisă pentru invazia sovietică a fost răsturnarea guvernului pro-sovietic de către rebelii mujahedini. Rebelii mujahedinii erau susținuți de S.U.A., Arabia Saudită, Marea Britanie și Pakistan. Putem asemăna acest conflict cu războiul din Vietnam din perspectiva parților combatante. În Afghanistan, sovieticii au luptat cu mujahedinii susținuți de S.U.A. iar în Vietnam, americanii au luptat cu vietnamezii de nord susținuți de U.R.S.S. și China, cele două supraputeri evitând o confruntare directă.
Odată cu terminarea Războiului Rece începe un nou conflict ce implică o coaliție internațională condusă de S.U.A. și Organizația Națiunilor Unite.„ Conflictul a avut la baza neînțelegerea dintre Irak și Kuweit în anul 1990. Motivul conflictului a fost prețul petrolului pe piața mondială. Kuweitul exporta petrolul la un preț mult mai mic decât Irakul, exporta petrol în cantități uriașe, fapt care a cauzat scăderea prețului petrolului. Acest lucru nu a convenit țărilor din OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) și în special Irakului”. În august 1990, Irakul invadează și cucerește Kuweitul. Pentru S.U.A. amenințarea cea mai mare era, după invazie, apropierea trupelor irakiene de câmpurile de petrol din Arabia Saudită (aliat important al S.U.A.). Acțiunea Irakului este condamnată și de O.N.U.. Se formează o coaliție internațională, iar în urma Operațiunii „Furtună în Deșert” armata irakiană este împinsă afară din Kuweit și învinsă, conflictul terminându-se în 1991.
După terminarea Războiului din Golf, în Irak a început revolta kurda. În urma mobilizării rapide și reprimării revoltei minoritatea curdă s-a refugiat în Iran (care se confrunta deja cu un val de refugiați afghani) și la granița cu Turcia. Consiliul de securitate adopta rezoluția 688, prin care se condamnă măsurile violente luate împotriva minorității kurde de către regimul irakian. Nerespectarea condițiilor și rezoluțiilor impuse de O.N.U. (adoptate după Războiul din Golf și problema kurdă) a dus în 1998 la o campania de bombardare a Irakului de către S.U.A. și Marea Britanie (Operațiunea Vulpea Deșertului).
Capitolul 3. Geopolitica și conflictele Orientului Mijlociu
3. 1 Geopolitica Orientului Mijlociu
Orientul Mijlociu este „puntea” de trecere din Asia în Europa și din Asia în Africa. În lucrarea lui Halford Mackinder, „The Geographical Pivot of History”, apărută în 1904. Mackinder emite celebra teorie a „Heartlandului” sau a statului pivot. Mackinder a interpretat procesele istorice mondiale bazate pe ideea că lumea a fost împărțită în mod firesc în zone izolate fiecare având de îndeplinit o funcție specială. El a afirmat că civilizația europeană a fost produsul presiunii din afară. Calculul său referitor la Europa și istoria europeană, privit că rezultatul numeroaselor secole de luptă împotriva invaziilor din Asia, a început de la aceeași idee. El a crezut că expansiunea Europei a fost stimulata de necesitatea de a răspunde presiunii venită din centrul Asiei. În consecință, Heartlandul (unde s-au concentrat masele continentale) a servit că pivot pentru toate transformările geopolitice ale dimensiunilor istorice în cadrul Insulei Lumii (World Island).
El a subliniat că Heartland se afla în cea mai avantajoasă locație geopolitică. Fiind conștient de natura relativă a concepției „locație centrală”, Mackinder a subliniat că în contextul proceselor geopolitice globale, continentul Eurasia se găsește în centrul lumii, cu Heartland ocupând centrul continentului Eurasia. Doctrina lui a sugerat că subiectul (actorul) geopolitic care a dominat Heartlandul va poseda potențialul geopolitic și economic necesar pentru a controla în cele din urmă Heartlandul și planeta. (Vezi anexele 2 și 3)
După Mackinder, o analiză retrospectiva a proceselor politico militare și socio-economice din Heartland dezvăluit obiectivul geopolitic evident și unitatea geoeconomică. El a indicat natura de pivot a vastei regiuni Eurasia: inaccesibilă la vasele maritime, dar o țintă ușoară pentru nomazii din antichitate. Mackinder era convins că Eurasia a avut condiții durabile pentru dezvoltarea puterilor militare și industriale. Când a realizat o structurare a întinderii geopolitice în forma unui sistem de cercuri concentrice, Mackinder a plasat în mod convențional Pivotul în centrul planetei, care include bazinele râurilor Volga, Yenisey, Amu Darya, și două mari (Marea Caspică și Aral). „Acest Pivot era astfel imposibil de cucerit pe baza atacurilor puterilor de pe mare, totuși a fost capabil să susțină populație numeroasă. Națiunile care au apărut din acesta au depins de cai și cămile pentru a-și negocia vastele expansiuni, fapt care le-a permis mobilitatea pentru a efectua incursiuni în Europa, care în schimb nu s-a putut mobiliza.”
Din motive istorice și geopolitice, Pivotul a devenit centrul natural de forță. Mackinder a identificat de asemenea „semiluna interioară”, care coincide cu zonele de coastă ale Eurasiei. El a descris aceste zone că având dezvoltarea cea mai intensă a civilizației. Această zonă a inclus Europa și Asia de sud, de sud-vest și de est. A existat de asemenea „semiluna exterioară”, care a inclus Britania, America de sud și de nord, Asia australa și Japonia, zone geografice și culturale străine de Eurasia interioară.
Orientul Mijlociu se afla la marginea Heartlandului lui Mackinder. După cum susțineam mai sus este regiunea ce leagă cele trei continente. Este de o importanță geopolitică majoră deoarece din acest punct se poate se poate lovi oriunde în Insula Lumii (masa continentală formată din Europa, Asia și Africa). Peninsula Arabă, care reprezintă o mare parte din suprafața totală a Orientului Mijlociu, are în Vest Marea Roșie, în Est Golful Persic și Golful Omanului, iar în S.U.A. Golful Adenului și Marea Arabiei care comunica direct cu oceanul planetar. Mare parte a Orientului este zona de deșert ce ar pune probleme oricărei armate invadatoare mai puține, populației care este deja stabilită acolo și s-a adaptată mediului. Deținerea acestui punct permite o mobilizare maximă în orice direcție se dorește o expansiune teritorială. Având în vedere localizarea și suprafața vastă de pustiu din care este compus face din Orientul Mijlociu, beachhead-ul perfect (beachhead semnifică o porțiune de uscat, în cazul unui atac de pe mare, care odată cucerit trebuie menținut pentru a permite altor trupe să debarce; este un element esențial în cazul unei invazii de pe mare). Faptul că este înconjurat de apă cea ce în cazul unei defensive este un punct forțe, este și punctul slab al Orientului Mijlociu. Actuala tehnologie de război permite lovirea cu precizie a fortificațiilor și defensivei puterii care deține orientul, fapt demonstrat în Războiul din Golf. Mare parte a forțelor americane au venit de pe navele de război ce se aflau în Golful Persic. Odată cucerit este o zonă foarte greu de recucerit.
Un alt element geostrategic important al Orientului Mijlociu este mai mult de natura geografică; este vorba de cantități uriașe de petrol, element esențial atât pentru comerț cât și pentru menținerea în mișcare a oricărei mașini de război. Conflictele armate ce au urmat Războiului Rece între coaliția condusă de S.U.A. și Irak au avut la mijloc controlul petrolului din Orient. Cu toate că nu este esențial pentru portavione (marea majoritate având generatoare nucleare), petrolul este esențial atât pentru forțele terestre mecanizate cât și pentru forțele aeriene. Acest lucru a fost remarcat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial când armata mecanizată a lui Hitler a fost imobilizata datorită lipsei de combustibil.
Datorită globalizării și creșterii uriașe de consum a combustibililor fosili (în acest caz petrol și gaze naturale) se explică și interesul în special a Statelor Unite și a țărilor europene în Orientul Mijlociu dar nu și interesul Rusiei. În cazul Rusiei nu putem spune că este neapărat că aceasta ar fi interesat de petrolul din Orient, aceasta având cantități uriașe în Marea Caspică și Siberia. Pentru Rusia Orientul Mijlociu reprezintă mai degrabă o zonă geografică de interes strategic datorită localizării.
3. 2 Conflictele Orietului Mijlociu
Imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial în Orientul Mijlociu s-a format statul Israel, pe un teritoriu considerat „Mecca” poporului palestinian, și în plus noul stat format era de religie Iudaică într-o lume. Spre sfârșitul Războiului Rece a început un conflict între două din cele mai puternice și dezvoltate state araba: Irak și Iran iar după Războiul Rece au avut loc războaie pentru controlul petrolului, înlăturarea dictaturii iar momentan se trece printr-o revoluție a islamică ce a cuprins lumea musulmană. Cele mai cunoscute conflicte rămân războaiele arabo-israeliene, „conflicte armate care au opus statul Israel țărilor arabe vecine; emigrația ebraică în Palestina a favorizat deja în anii `30 confruntări sângeroase între colonii și populația arabă, devenite constante sioniștii (evrei ce optau pentru reconstruirea unui stat evreiesc în Palestina) au obținut abandonarea teritoriului de către britanici și O.N.U.”
. Aceste războaie au fost următoarele în ordine cronologică: Războiul din 1948-1949 (Războiul de independență), Criza Suezului (1956), Războiul de șase zile (1976) și Războiul de Yom-Kippur(1973).
3.2.1 Războiul de Independență (1948-1949)
Războiul de Independentă (1948-1949) a fost primul conflict al Israelului cu țările arabe. Războiul civil din Palestina s-a transformat s-a transformat în război deschis prin invadarea noului stat Israel, în mai 1948 de către armatele Ligii Arabe (Egipt, Siria, Iordania, Irak, Liban), care în ciuda superiorității au fost respinse și învinse de armata israeliană, improvizată dar bine motivată (februarie 1949). Israelul și-a lărgit granițele prevăzute de planul O.N.U. de împărțire înspre Galileea occidentală și Negev, legând partea evreiască a Ierusalimului de restul teritoriului. În urmă acestui război a luat naștere și problema refugiaților palestinieni (peste 500.000 de arabi au părăsit rapid Israelul). Acesta a fost începutul unui conflict profund dintre cele două populații, cu o tensiune permanentă în privința frontierelor israeliene.
3. 2. 2 Criza Suezului (1956)
Criza Suezului a fost un conflict în care statul Israel a fost antrenat de către Franța și Marea Britanie. Anglia și Franța au încurajat Israelul în Criză Suezului iar S.U.A. și Rusia au participat fiecare susținând fie partea arabă fie cea israeliană. La începutul Războiului Rece, S.U.A. încerca să oprească extinderea Uniunii Sovietice. Așa începe doctrina de ,,Containment’’ sau îngrădire. Orientul Mijlociu este un punct cu o importanță geopolitică majoră atâta pentru ruși cât și pentru puterile vestice (S.U.A., Anglia, Franța). În timpul Crizei Suezului Anglia și Franța vedeau Egiptul că o amenințare, amândouă fiind puteri coloniale și având interese de importanță majoră în orient. S.U.A. dorea să câștige Egiptul de partea N.A.T.O. pentru a opri extinderea sovietică iar Rusia dorea Egiptul pentru a putea pătrunde în Orient. Potrivit lui Henry Kissinger, S.U.A. ducea o politică ce se opunea total unei intervenții militare, preferând soluțiile diplomatice și negocierile cu Egiptul refuzând să susțină Anglia și Franța într-o campanie militară. „America ar fi trebuit să se despartă de aliatele sale, dacă ar fi fost absolut necesar, nu la începutul Crizei Suezului, ci la terminarea ei…..America nu a înțeles cât de important este pentru politica ei că celor două aliate din N.A.T.O. să le fie permis să se adapteze la noile circumstanțe fără a li se submina proprie imagine despre ele că Mari Puteri….Conducătorii Americii …disociindu-se de Marea Britanie și Franța diplomatic, apoi opunându-li-se public și demonstrând limitele capacităților de a modela evenimentele din orientul Mijlociu”. În același timp Uniunea Sovietică încerca să atragă Egiptul de partea ei trimițând arme și promițând susținere financiară în cazul în care Egiptul ar trece de partea ei. Ezitarea și politica dusă de Eisenhower și John Foster Dulles au determinat Anglia și Franța să pornească un război alături de Israel pentru a cuceri Egiptul. Cu toate că nu s-au implicat direct în acest război Rusia și S.U.A. au pus capăt conflictului înainte că acesta să ajung la o scară mai mare, caz în care ar fi implicate cele două superputeri într-un conflict direct de proporții catastrofale. Criza Suezlui este momentul în care Anglia și Franța ajung puteri doar de rangul doi.
În anul 1955 Gamal Abdel Nasser primește de la S.U.A. și Marea Britanie un ajutor financiar de 40-60 milioane de dolari pentru construire barajului de la Asuan Momentul în care relațiile dintre Egipt și puterile vestice se destramă este în 26 mai 1956 când Nasser recunoaște oficial Republica Populară Chineza decizia care declanșează nemulțumirea S.U.A. și în special a secretarului de stat John Foster Dulles care era un important susținător al Taiwanului. Drept răspuns președintele S.U.A., Dwight Eisenhower, retrage, ajutorul economic dat Egiptului pentru construirea barajului. În acel moment Nasser hotărăște să naționalizeze Canalul Suez (naționalizarea Companiei Universale a Canalului Suez ,companie cu capital majoritar francez și englez). Naționalizarea Suezului lovește în plin economia britanică și interesele militare ale acesteia. Nefiind susținuți de americani și pentru a nu-și pierde total influenta în zona Orientului Mijlociu, britanicii formează o alianță cu Franța și Israel pentru a organiza o expediție militară cu scopul de a recâștiga controlul asupra Canalului Suez. Fiecare din cele trei țări avea un interes: Marea Britania dorea să își salveze ce mai putea din imperiul sau colonial, Franța și ea o putere colonială nu dorea că influența lui Nasser să se extindă și în țările din Nordul Africii care erau colonii franceze iar Israelul avea nevoie de Canalul Suez pentru navigație comercială și pentru a ,,slabi’’ vecinul său ostil. Înainte de a începe operațiune militară, britanicii nu au dezbătut problema cu S.U.A., crezând că apropierea lui Nasser de statele comuniste îi va face pe americani să accepte operațiunile anglo-franceze. În cele din urmă aceasta gândire s-a dovedit a fi total greșită.
Profitând de izolarea Egiptului (29 octombrie 1956), care lansase o cruciadă împotriva Israelului și încheiase acorduri cu țările arabe care înconjurau tara evreiască, Israelul a dezlănțuit o ofensivă preventivă care, sub comanda lui Moshe Dayan, a dus la ocuparea temporară a Sinaiului și a Fâșiei Gaza. La acțiunea Israelului S-a adăugat intervenția trupelor anglo-franceze din Port-Fuad și Port Said. Intervenția O.N.U. și presiunile S.U.A. și U.R.S.S. au determinat Israelul să se retragă (martie 1957), în timp ce forțele O.N.U. se plasau între egipteni și israelieni.
3. 2. 3 Războiul de șase zile (1967)
Războiul de șase zile este cunoscut că al treilea război arabo-israelian. În iunie 1967 are loc o nouă tentativa de a întări solidaritatea dintre țările arabe, făcută de Nasser. După mai mulți ani de încordare în relațiile dintre statele arabe și Israel, aceasta încordare debutant cu Războiul de Independență a Israelului. Conflictul începe la 1 iunie 1967 cu incidente sângeroase la granița dintre Siria și Israel iar războiul propriu-zis începe cu atacarea Egiptului de către Israel (5 iunie). În ciuda amplitudinii coaliției arabe(susținută nu numai de țările învecinate, dar și de Sudan, Maroc, Algeria, Tunisia) armata evreiască a obținut succese rapide pe toate fronturile, obținând în șase zile controlul Sinaiului, al Fâșiei Gaza, Cisiordaniei și a Înălțimilor Golan. Având în vedere magnitudinea conflictului O.N.U. intervine pentru a opri confruntarea armată. Hotărârea O.N.U. a fost adoptată numai de Siria, Iordania și Egipt. Poziția Israelului a fost diferită, aceasta propunând acceptarea de către țările arabe a unor negocieri directe și separate. Țara cea mai afectată de războiul din 1967 a fost Iordania, unde locuiau un număr mare de palestinieni. Această țara va cere Israelului retragere din toate teritoriile ocupate, inclusiv din Ierusalim. Un nou plan de pace (numit planul Rogers, după numele secretarului de stat american), cu privire la obținerea păcii a fost acceptat, în cele din urmă, de Israel, alături de Iordania și Egipt, dar nu și de Siria. Reprezentantul O.N.U., Gunnar Jarring, a trimis ambelor părți (Israelul și Egiptul) un memorandum, cerând că Israelul să-și retragă forțele din teritoriul ocupat al Egiptului până la frontiera veche cu Palestina (sub mandatul britanic), iar Egiptul să încheie un tratat de pace cu Israelul; și această tentativă a eșuat. La 22 noiembrie 1967, Consiliu de Securitate a adoptat Rezoluția 242, prin care exprimă necesitatea de a acționa pentru o pace trainică și justă, care să permită fiecărui stat să trăiască în securitate, menționându-se, totodată, măsuri de contracararea boicotului impus de țările arabe în relațiile economice cu Israelul.
3. 2. 4 Războiul de Yom-Kippur (1973)
Războiul a durat 3 săptămâni, și a început în 6 octombrie, 1973 și a luat sfârșit în 22 octombrie pe frontul din Siria și în 26 octombrie pe frontul din Egipt. Războiul și rezultatele lui reprezintă o cumpănă în istoria Orientului Mijlociu. Pentru prima dată, a fost evidentă vulnerabilitatea din partea Israelului, atât Siria cât și Egiptul au dovedit noua lor putere, militară și organizatorica. De asemenea Israel s-a ales cu pierdere de teritoriu, chiar dacă acesta nu a fost al lui, ci teritoriu ocupat în urma Războiului de șase zile.
Numele acestui conflict descinde din importanță sărbătoare evreiască Yom Kippur, și luna musulmană a Ramadanului, în care are loc postul. Dintr-un rar moment de moliciune în inteligența israeliană și din guvern, Israelul nu s-a așteptat la nici un atac din partea vecinilor chiar în această perioadă de timp. Cadrul acestui război a fost faptul că au coincis doua sărbători religioase foarte importante atât în lumea musulmană cât și în cea iudaica, doua sărbători în timpul cărora erau interzise luptele.
Egiptul și Siria s-au folosit de această slăbiciune pentru a lansa un atac surpriză asupra Israelului. Scopul războiului a fost de a recâștiga teritoriile arabe pierdute în războaiele precedente, primul din 1947-49, apoi 1956 și în special în ultimul, Războiului de șase zile din 1967. În urma acestor războaie nu a existat nici un progres politic pentru rezolvarea situației teritoriilor pierdute și a unor grupuri numeroase de refugiați Palestinieni. Asupra întregii lumi arabe s-a așternut o frustrare adâncă, ceea ce a ajuns să motiveze sentimente puternice, și orientări politice noi ale populației. În ajunul războiului din 1973, națiunile Arabe au simțit că au toate scuzele pentru a purta război împotriva Israelului.
Atacul surpriză a forțelor arabe a fost un adevărat succes. Armata egipteană a pătruns în Sinai bine echipată și cu armament pentru a putea scoate din lupta blindatele israeliene. Pozițiile de apărare ale Israelului aveau efectivul mult subdimensionat datorită sărbătorii fapt care a permis egiptenilor să captureze poziții importante. În perioada următoare cu toate că a suferit pierderi importante în rândul blindatelor și forțelor aeriene, armata israeliană condusă de Ariel Sharon a reușit să neutralizeze anumite poziții cheie ale defensive egiptene și treptat armata israeliană a împins egiptenii înapoi. La sfârșitul războiul armata condusă de Sharon se afla pe teritoriu egiptean la doar 10 km de Cairo.
Luptele de pe Platoul Golan au fost considerate mult mai importante decât cele din Sinai, platoul era un punct cheie în apărarea israeliană, iar în cazul în care ar fi pierdut forțele arabe ar fi putut avansa direct pe teritoriu israelian. Că și în cazul Sinaiului armata Siriană era mult mai numeroasă și mai bine echipată decât cea israeliană dar nu a înregistrat decât câteva succese modeste. Armata israeliană s-a mobilizat mai repede decât se așteptau Sirieni dar până la dat de 8 octombrie a fost haos pe platoul Golan amândouă părțile suferind pierderi grele. Până la data de 10 octombrie forțele Siriene au fost împinse dincolo de ,,granița’’ și armata israeliană, în urma unei dezbateri între lideri, a trecut granița pentru a neutraliza definitive Siria. A cucerit un teritoriu de 65 de km în interiorul Siriei iar artileria deja bombarda suburbiile Damascului. Ajutor neașteptat pentru Siria a venit din partea Irakului și a Iordaniei care au trimis trupe și împreună cu sirieni au oprit marșul israelian dar nu au putut recuceri teritoriile deja cucerite de aceștia.
În urma negocierilor s-a revenit la granițele din 1967 și țările arabe au ajuns la concluzia că Israelul nu poate fi învins pe cale militară ci trebuie să existe negocieri între cele două părți.
3. 2. 5 Războiul dintre Iran și Irak (1980-1988)
Conflictele din Orientul Mijlociu nu au avut că protagoniști numai Israelul contra țărilor arabe. Între 1980 și 1988 a avut loc un război între două din cele mai puternice state arabe: Iran și Irak. „Războiul dintre Iran și Irak a scos în evidență importanța din ce în ce mai mare a petrolului din regiune și a dezechilibrelor care provin de aici. Favorizat de lipsa de reacție a marilor puteri care, simțindu-se în siguranță față de un conflict de „mică intensitate” (străin de logică unei confruntări dintre Est și Vest), conflictul s-a prelungit inutil”. Extrem de distrugător (un milion de morți pe ambele părți), acest război a schimbat raporturile de forță între puterile care își disputau supremația în Golf. În mod paradoxal, Arabia Saudită care fusese implicată doar tangențial în conflict a fost statul cel mai afectat (existând o teamă consta de a unei revoluții șiite, cu toate că șiiți erau minoritari, regimul saudit își dezvăluise capacitățile de a se apăra singur). Încă de la crearea, în 1981, a Consiliului de cooperare a Golfului, care reunea emiratele petrolifere în jurul Arabiei Saudite, aceasta s-a ferit să interacționeze cu Iranul și în special cu Irakul. Irakul era o țară bogată în petrol, dar prin efortul său de război, se îndatorase tot mai mult: 70 de milioane de dolari la încheierea războiului cu Iranul. Datorită acestei datorii Irakul lui Saddam Hussein va invada Kuweitul. „Analiștii considera că acest război a fost doar o fază a lungului conflict persano (Iran)-arab (Irak) și bineînțeles pentru anumite teritorii cu bogate resurse de petrol dorite de Irak, dar și temându-se că revoluția islamică din Iran îi va afecta propriul echilibru. . Pe parcurs sunt invocate motive de diferențe politice, religioase și dispute în legătură cu granițele ”. Nu se poate spune despre acest război că a fost dominat total doar de una din părți că și în cazul războaielor arabo-israeliene. Ambele țări, în cursul căruia au avut parte atât de ofensive cât și de retrageri, dar datorită unei constante aprovizionări cu arme și tehnologie de război, Irakul a ieșit de mai multe ori învingător.
„Războiul petrolierelor, în cursul căruia mai mult de cinci sute de nave comerciale au fost scufundate sau avariate, a pus în alertă țările vestice care se temeau de el din punct de vedere al aprovizionării cu petrol”
O flotă de război occidentală a început, să supravegheze Golful, până când, în iulie 1988, doborârea de către o rachetă americană a unui avion de linie iranian cu 290 de pasageri la bord a făcut Iranul să accepte încetarea focului. Cu toate că din punct de vedere militar și al cuceririlor Irakul a avut o evoluție mai bună decât Iranul, în urma războiului a intrat într-o gravă griza economică, menționată mai sus, fapt care a determinat puternicul stat arab să invadeze Kuweitul.
3. 2. 6 Invadarea Kuweitul și Războiul din Golf (1990-1991)
Războiul din Golf a fost primul conflict major după terminarea Războiului Rece și căderea comunismului. În acest punct S.U.A. era singura supraputere mondială. Invazia Kuweitului de către Irak s-a datorat crizei economice în care a intrat Irakul după războiul cu vecinul său, Iran. ,,Dincolo de contextul petrolului, Saddam Hussein, din ce în ce mai preocupat de visele sale de mărire și de ambițiile geopolitice, considera că , de drept, Kuweitul îi aparține lui. În plus, prin zăcămintele de petrol ale Kuweitului, Saddam Hussein putea influența economia mondială, iar încercarea lui de a unifica prin forța lumea arabă amenința direct Arabia Saudită. În ciuda armamentului său ultrasofisticat, Arabia nu dispunea, de fapt, de o armată capabilă să înfrunte mașina de război irakiana”. Pe data de 2 august 1990 începe invazia Kuweitului care la foarte scurt timp este încununată de succes.
A căzut în sarcina S.U.A., garanta a ordinii economice mondiale și conștientă de importanta mizei aflate în joc, să intervină, la 15 august 1990. După șase luni, S.U.A. se afla în fruntea unei largi coaliții și an desfășurat o armată de 440.000 de oameni (din care 300.000 americani). Această criză, prima după destrămarea imperiului sovietic, a constituit și o ocazie pentru a verifica solidaritatea noilor echilibre și reafirmarea poziției de lider a S.U.A., atât față de Uniunea Sovietică, cât și de Europa și Japonia. Sub egida Națiunilor Unite, circa cincizeci de țări au făcut parte din coaliția împotriva Irakului. Războiul a început în 16 ianuarie 1991, la patruzeci și opt de ore după scadenta ultimatumului dat de Națiunile Unite. În fata zdrobitoarei superiorități a coaliției, riposta militară a lui Saddam a fost nesemnificativă. Trupele coaliției împing afară din Kuweit trupele irakiene, intrând pe teritoriul irakian. S.U.A. și aliații se opresc la aproximativ 240 de km de Bagdad după care se retrag, astfel sfârșindu-se conflictul din Golf. „Cu potențialul economic distrus, amenințat de nimicirea totală, Irakul a căzut pradă haosului, După patruzeci de ani de Război Rece, războiul din Golf a adus pentru prima dată, fata în față, grupul țărilor industrializate și o putere din Lumea a Treia….În criza din Golf, S.U.A. și-a impus hegemonia”
Capitolul 4. Balanța de putere în Orientul Mijlociu și hegemonia Israelului
4. 1 Balanța de putere în Orientul Mijlociu
Orientul Mijlociu este o regiune dominată de țările arabe, cu un stat evreiesc puternic și cu o puternică influenta americană. A fost o zonă măcinată de conflicte între creștini și musulmani în timpul cruciadelor, între statul evreiesc și țările arabe în Războiul Rece, între două puternice state arabe și între statele vestice și statele aflate în această regiune. La aceste conflicte militare putem să adăugăm și o tensiunea constantă, care în timp s-a mai aplanat dar nu a dispărut, între populația evreiască și populația musulmană în special cea palestiniana.
Balanța de putere poate fi cel mai bine percepută că acțiunea unui stat sau state de a-și împiedica vecinii să devină prea puternici, de oarece expansiunea unei națiuni dincolo de o anumită limită, schimbă (modifică) sistemul general al tuturor celorlalți vecini. În cazul Orientului Mijlociu acesta a fost dominat de diferite imperii(Persan, Roman, Otoman) până la Războiul Rece. În timpul Războiului Rece se poate afirma că s-a putut pune prima dată problema balanței de putere și a echilibrului în această regiune. Citat în capitolul I, Lordul Palmerston afirma că este în interesul comunității națiunilor nicio națiune nu ar trebui să dobândească o preponderentă atât de mare încât să pună în pericol securitatea celorlalte națiuni. Balanța de putere la nivel regional este cel mai bine descrisă de Patrick Morgan, care susținea că pentru a realiza balanța puterii statele regionale au tendința să pună mare accent pe autonomie și să manipuleze relațiile lor pe baza unor capacități relative de putere. Pentru realizarea unui echilibru, majoritatea statelor regionale formează alianțe, în cazul în care un stat devine prea puternic și tinde spre hegemonie; în cele mai multe cazuri se prefera că marile puteri globale sau alți actori din afară regiunii să nu se implice în aceste dispute.
În balanța militară arabo-israeliană apar schimbări fundamentale. Strategia și tactică, factorii umani și tehnologia care alcătuiesc ceea ce unii analiști occidentali numesc „revoluția în afacerile militare” au schimbat în mod decisiv balanța militară de la una bazată pe cantitatea forței la una bazată pe calitatea forței. În același timp, majoritatea națiunilor din regiune nu-și pot permite să-și convertească forțele pentru a furniza nouă forță de muncă și tehnologie necesară pentru a răspunde acestei revoluții în afacerile militare și le lipsesc abilitățile conducătorilor de a realiza acest lucru. Incapacitatea de a moderniza forțele convenționale a dus la un declin în capacitățile lor de luptă, și chiar și națiunile cele mai avansate se străduiesc să-și mențină nivelul.
În Orientul Mijlociu, la început de Război Rece, nu se poate pune problema de hegemonia a vreunui stat și încă exista interese majore a unor actori ce nu fac parte din această regiune. Când s-a declanșat Războiul de Independență a Israelului în 1948, statul evreiasca nu avea tendințe de hegemonie. Au apărut conflicte între populația palestiniană, dominantă în regiune, și evrei. Cu toate acestea războiul nu a fost o luptă dusă între o alianță și un stat mult prea puternic cum a fost în cazul celui de-al Doilea Război Mondial, când împotriva lui Hitler s-a format o alianță; țările arabe nu doreau un stat de o altă religie într-o lume arabă. La sfârșitul războiului, în 1949, cu toate că numeric trupele arabe erau superioare, determinarea poporului a evreu a dus la o victorie a acestuia. Criza Suezului a marcat sfârșitul dominației coloniale în Orient a Franței și Marii Britanii dar marchează începutul implicării S.U.A. și U.R.S.S. în relațiile din regiune. După Criza Suezului, Israelul a început să fie o forță militară puternică în Orient. Războiul de șase zile din 1967 a fost primul război, pornit de Israel împotriva vecinilor arabi în care s-a impus categoric. În urmă acestui conflict, țările arabe au început să se teamă de statul evreu și afirmația lui Patrick Morgan despre balanță de putere, menționată mai sus, se potrivește în contextul Orientului. Ultimul mare război dintre evrei și arabi a fost cel de Yom-Kippur din 1973. Atacat prin surprindere, pe două fronturi, Israelul, susținut de S.U.A., rezistă la ofensivă arabă dar și pornește un contraatac, trupele israeliene ajungând aproape de capitala egipteană și cea siriana. Sfârșitul Războiului de Yom-Kippur a reprezentat momentul în care țările arabe au realizat că Israelul nu poate fi învins pe cale militară. În acest moment balanța militară se înclină total spre Israel, devenind principala forța militară din Orientul Mijlociu. Astăzi situația s-a schimbat în Orient. O mare putere economică și militară a Orientului a dispărut din cadrul balanței de putere: Irakul. În urma conflictului dus de o coaliție condusă de S.U.A. în 2003, pentru a înlătura regimul lui Saddam Hussein, dispară „vechiul” Irak cunoscut pentru tendințele expansioniste și războaiele duse de Saddam. Momentan că putere militară în Orientul Mijlociu trebuie menționate următoarele state: Israelul, Iranul, Siria, Egiptul și Arabia Saudită.
Rolul forțelor militare este de asemenea în schimbare, fapt surprins în lucrarea „Arab-Israeli military forces în an era of asymmetric wars”. Balanța militară convenționala se schimba de la una bazată pe lupta convenționala dintre Israel și vecinii săi arabi la o balanță bazată pe pace și descurajare. Exista o perspectivă redusă că Israelul să ducă o luptă majoră împotriva vecinilor arabi, și totuși există o slabă perspectivă a unei păci complete. Israelul și palestinienii sunt implicați într-un război de uzură. Ceea ce odată era un „proces de pace” a devenit un „proces de război” unde sporadicele eforturi de pace în cel mai bun caz duc la pauze temporare într-un război de uzură de nivel slab. Victoria grupării Hamas, un grup militant dedicat distrugerii Israelului, în cadrul alegerilor palestiniene din 25 ianuarie 2006 amenința că acest conflict să devină mai intens cel puțin pentru anii următori. Acest război israelo-palestinian creează riscul că vecinii arabi ai Israelului să ajungă implicați fie în sprijinul direct al cauzei palestiniene, fie într-o formă de război asimetric cu Israelul. Mult timp Siria a manipulat militanții palestinieni și libanezi și Iranul este un jucător al cărui rol crește în aceste eforturi. Încă mai există riscul de conflict civil în Liban sau că gruparea Hezbollah libaneza să fie implicată într-o altă repriză a conflictului asimetric cu Israelul.
Aceste riscuri cresc datorită impactului extremismului islamic, divergentelor de păreri dintre Islam și lumea arabă, și războiului din Irak. Mișcările extremismului islamic neo-Salafi au devenit o forță serioasă în balanța regională. Mișcări că Al Qa’ida au celule în Egipt, Iordania și Liban și ridică probleme serioase de securitate internă. Extremiștii islamici legați de ramura condusă de Zarqawi a Al Qa’ida din Irak au condus atacuri teroriste în Iordania, și cele mai violente mișcări islamiste din Egipt au legături cu Al Qa’ida și alte mișcări extremiste islamiste din întreaga lume. Exista un mare risc că mișcările palestiniene că Hamas și Jihadul islamic palestinian să devină afiliate cu astfel de mișcări. În mod mai larg, toate statele care realizează balanța arabo-israeliană se confruntă cu serioase probleme de securitate internă și cu o amenințare din partea extremiștilor și teroriștilor islamici.
În capitolul 1 al lucrării „The military Balance în the Middle East” , balanță de putere militară în Orientul Mijlociu este privită din perspectiva subregiunilor. Există anumite șabloane în cadrul balanței militare regionale care reflectă dinamicile militare ale regiunii, simplificând analiza balanței. În practică, forțele militare ale OM pot fi împărțite în mai multe sub-balanțe cheie care reflectă istoria privind luptele din regiune, și furnizează o bază mai tangibila pentru a face o estimare a amestecului de forțe care s-ar putea să fie implicate în viitoare conflicte:
Orientările în cadrul statelor individuale din Africa de nord. Aceste state includ Algeria, Libia, Maroc și Tunisia, cu Egiptul având un impact major. Aceste țări diferă de cele din restul OM prin faptul că au avut uneori conflicte civile sau confruntări la granițe, dar n-au avut conflicte majore între ele de la câștigarea independenței. Libia a avut ambiții regionale majore în trecut și a dus un război cu Ciadul în zona graniței de sud, dar n-a reușit să devină o putere militară semnificativă. Marocul a dus o luptă îndelungata pentru a anexa fosta regiune Sagara spaniolă, luptându-se cu forțele locale denumite Polisario. Aceasta a fost o luptă foarte exact localizată, deși Algeria a susținut trupele Polisario. Cel mai sângeros război din regiune de la independenta, a fost un conflict civil: războiul civil algerian, care a continuat timp de peste o decadă.
În termeni generali, balanța militară din Africa de nord n-a constat în planificarea declanșării unui război ci în crearea unor forțe care pot să apere granițele unei națiuni, să mențină securitatea internă, și să servească scopurilor prestigiului național. Cele mai multe state au trimis forte simbolice pentru a se alătura forțelor arabo-israeliene, aceste forțe simbolice și nu au avut semnificație militară.
Orientările care afectează conflictul arabo-israelian, dominat de Israel, care este în opoziție cu Siria. Statele arabo-israeliene includ Egiptul, Israel, Iordania, Libanul, Siria; și o entitate Palestiniană sau protostat. Forțele lor au fost implicate în războaiele arabo-israeliene majore în 1948, 1956, 1967, 1973 și 1982. Aceste conflicte convenționale au avut unele elemente dintr-un conflict regional mai larg, și anumite țări din Golf și din Africa de nord au trimis forte pentru a participa în aceste conflicte.
Egiptul și Israelul – cele două mari puteri militare din regiune – au fost în relații de pace de la sfârșitul anului 1970 și Iordania a încheiat un tratat de pace cu Israel în 26 octombrie 1994. Libanul nu a fost niciodată un putere militară convenționala semnificativă, sau o amenințare la adresa Israelului. Acest lucru face că „balanța arabo-israeliană” prezenta să fie o balanță mai extinsă israeliano-siriană, deși ar fi posibil în viitor că Egiptul și/sau Iordania să devină din nou ostilă Israelului.
Au mai fost trei conflicte asimetrice arabo-israeliene: primul este Prima Intifadă între Israel și palestinienii din fâșia Gaza și Cisiordania între 1988 și 1993. Al doilea conflict este o bătălie între Israel și o forță creștină libaneza, pe de o parte, și facțiunile șiite din sudul Libanului conduse de Hezbollah cu sprijin iranian și sirian, pe de altă parte. Acest război a dus la ocuparea de către Israel a sudului Libanului în 1982, și a durat până când Israelul s-a retras în 24 mai 2000. Al treilea conflict este Războiul israelo-palestinian, care a început în septembrie 2000, a dus la colapsul procesului de pace arabo-isrelian și durează în continuare.
Balanța militară din Golf, împărțită între statele din sudul Golfului, Iran, Irak și Yemen. Balanța militară din Golf a fost mult timp o balanță „cu patru colțuri” intre Iran, Irak, Arabia Saudită și statele din sudul Golfului, și forțele de proiecție a puterii aparținând Regatului Unit și Statelor Unite. Yemenul a fost doar o putere militară limitată, dar a fost totuși un factor semnificativ în securitatea regională din cauza istoriei războaielor lui civile, a populației numeroase, a granițelor comune cu Oman și Arabia Saudită, și a poziției strategice la intrarea către Marea Roșie.
Au existat mai multe încercări majore ale balanței din Golf. Egiptul a încercat să domine Yemenul de nord prin intervenția avută în războiul civil al Yemenului în perioada anilor 1960 și au părăsit teritoriul numai în 1967. Yemenul de sud a fost nevoit să suporte rebelii marxiști din Oman în ceea ce s-a numit Rebeliunea Dhofar. Irakul a invadat Iranul în 1980, și până în 1988 a durat un război sângeros. Acesta a dus la faptul că între S.U.A. și Iran au avut loc confruntări între 1987 și 1988 care au fost numite Războiul Tancurilor Petroliere. Mai întâi Irakul a amenințat să invadeze Kuweitul când Marea Britanie s-a retras din rolul său de a proteja Golful, și apoi a invadat și a cucerit Kuweitul în 1990 fiind împinși afară de către o coaliție condusă de S.U.A. în 1991.
Căderea lui Saddam Hussein că rezultat al Războiului irakian din 2003 și distrugerea virtuală a capacităților militare irakiene au avut un impact mult mai decisiv asupra balanței. S.U.A. și Marea Britanie conduc acum o coaliție care ocupa Irakul și care duce o luptă sub forma unui conflict de mică intensitate împotriva adepților fostului regim și a altor grupări ostile coaliției. Tensiunile dintre S.U.A. și Arabia Saudită au dus la faptul că S.U.A. să-și retragă forțele militare din Arabia Saudită, dar nu au dus la o separare a legăturilor militare americane și saudite. S.U.A. au creat noi facilități în Kuweit, Quatar și Emiratele Arabe Unite și au îmbunătățit facilitățile din Oman.
Balanța de putere se asociază cel mai bine cu teoriile realiste ale relațiilor internaționale în care se susțin următoarele: fiecare stat tinde să îți realizeze propria politică internă, în general statele se feresc de alianțe, principalele obiective ale statului sunt securitatea națională și supraviețuirea, relațiile dintre state sunt determinate de puterea militară și economică a statelor.
O trăsătura specifică în Orientul Mijlociu este că relațiile dintre state sunt determinate de puterea militară și economică. Din perspectiva militară, Orientul Mijlociu este considerat una din cele mai militarizate regiuni ale globului. De cele mai multe ori s-a preferat războiul decât relațiile diplomatice. În cele mai multe state armata armată este considerată a fi deosebit de importantă, în cazul Israelului armata a fost elementul salvator în timpul războaielor cu țările arabe, și o armată puternică oferă securitate deoarece nici. Din perspectiva economică punctul cel mai important este deținerea de resurse de petrol care spre sfârșitul Războiul Rece a devenit cunoscut că „aurul negru”.
Un alt element ce influențează balanță de putere în Orientul Mijlociu este armamentul nuclear. Singura țară că deține armament nuclear în zona Orientului este Israelul. Israelul nu s-a folosit de acest armament și nici nu face parte din Tratatul de Neproliferare Nucleară.
Spre deosebire de conflictele din trecut când luptele aveau loc între armatele statelor angajând în lupta forțele terestre, aeriene și uneori maritime astăzi în Orientul Mijlociu se duce un altfel de război. Acest război al terorii și luptei neconvenționale sunt atacurile teroriste. Aceste atacuri existau și în trecut dar având în vedere forța militară a coaliției conduse de S.U.A. și a Israelului nu pot fi combătute prin mijloace clasice, cele mai multe țări arabe nemaiavând resursele și forțele necesare pentru un război clasic. Cele mai multe probleme sunt între statul Israel și forțele palestiniene în regiunea Fâșiei Gaza și în Irak unde S.U.A. susține un guvern nou după înlăturarea lui Saddam. Mijloacele convenționale sunt total nefolositoare împotriva terorismului dar există și metode de a combate aceste acțiuni. Mossadul este serviciul de informații și operațiuni speciale al Israelului, care a fost însărcinat cu strângerea de informații, analiza lor și combaterea acestor amenințări prin operațiuni speciale în afara granițelor Israelului. Acest serviciu secret, că și celelalte servicii a altor state, trebuia să prevină și să combată amenințările și atentatele înainte că acestea să fie puse în aplicare. Mossadul este considerat unul din cele mai eficiente servicii secrete dar și cel mai intransigent. În urma războiul de Yom-Kippur s-au adus critici grave Mossadului fiind total ineficient în strângerea de informații despre viitorul atac, acesta fiind unul de proporții mari.
În momentul de fată în Orientul Mijlociu nu există conflicte de amploare între state dar sunt multe riscuri la adresa securității. În lumea arabă are loc o revoluție islamică. Vechile „dictaturi” și regimuri încep să cadă exemplele cele mai bune fiind Tunisia și Egiptul și criza din Libia care nici în ziua de azi nu a încetat. Considerăm că populația musulman și în special cea tânără trece printr-o schimbare, influențele vestice punându-și amprenta. În balanță și echilibrul, din perioada Războiului Rece, care putem spune că punea Israelul, susținut de S.U.A. în o tabără și țările arabe în cealaltă tabără, a apărut un gol odată cu căderea Irakului lui Saddam. Irakul era considerată în momentul Războiului din Golf, cu toate că era în criză economică, cea mai puternică tara araba din perspectiva forței militare. Chiar și după conflictul din Golf a reușit să își păstreze aceasta titulatura, până în 2003 când regimul fostului dictator a fost înlăturat. Războiul din Irak are un impact mai mare. Ura arabilor împotriva invaziei condusă de S.U.A. împotriva Irakului interacționează cu ura arabilor împotriva faptului că S.U.A. sprijină Israelul, creând probleme statelor și regimurilor arabe care au legături cu S.U.A. și care sunt angajate în pacea cu Israel. Irakul este de asemenea învinovățit că ar sprijini mișcarea Hezbollah cu transporturi de rachete cu raza lungă de acțiune care pot lovi adânc în teritoriul Iraelului.
Locul Irakului a fost luat după 2003 de Iran că cea mai mare putere militară araba din zonă. Cele mai mari riscuri la adresa securității ,,hard” momentan fiind programul nuclear al Iranului, mereu ostilă Sirie și terorismul. Iranul are un program nuclear activ în ciuda rezoluțiilor O.N.U. și a amenințării țărilor vestice. Nu deține arme nucleare dar rămâne o amenințare la adresa securității. De asemenea regimul aflat la conducere nu tolerează nici acum statul Israel și prezența S.U.A. în regiunea Golfului. La un nivel diferit, Iranul schimba de asemenea balanța arabo-israeliană. Atacurile extremiste ale islamicilor suniți Neo-Salafi, Shiiți și alte secte islamice constituie o forță în insurgența irakiană și în întreaga lume au dus la reacție din partea Iranului. Unii văd Iranul că ostil Israelului, însă ostilitatea are noi înțelesuri din cauza angajamentului sau de a desfășura rachete cu raza lungă de acțiune și de a achiziționa arme nucleare. Acest fapt ar putea să încline balanță de la un monopol nuclear pasiv al Israelului la o postură de luptă bazată pe riscul unui schimb israeliano-iranian.
Siria a fost unul din principalii inamici ai Israelului încă de la formarea acestuia și este un risc constant la adresa securității statului evreu datorită poziției, cele două state fiind vecine. Cu toate că nu deține forțele militare și tehnologia de război pe măsură forțelor israeliene politica dusă de Siria și vecinătatea cu statul evreu fac din Siria o amenințare constantă. Terorismul este singura amenințare care în acest moment este aproape imposibil de combătut. Nu poate provoca pagubele unui război convențional dar poate lovi oricând, oriunde. Acesta are o efect psihologic foarte puternic asupra celor împotriva căruia este îndreptat. Modul de gândire radical al anumitor cercuri din lumea musulmană considera țările vestice și Israelul o armată invadatoare a pământului arab cu care trebuie dusă o luptă constantă și un război sfânt.
Rezultatul final este că balanța militară arabo-israeliană trebuie considerată în termeni foarte diferiți de cei din trecut. Balanța militară convenționala are încă o importanță majoră, și riscul unui alt război convențional nu poate fi total ignorat. Probleme că războiul de uzură israeliano-palestinian, extremismul islamic, și capacitățile pentru lupta asimetrica, sunt aspecte critice ale balanței în schimbare. Actorii nonstatali au apărut că jucători cheie. Proliferarea este mai mult un spectru al viitorului decât un risc major curent, dar Iranul a realizat schimbări potențiale în cazul balanței nucleare, și a utilizării altor arme de distrugere în masă, o alta înclinare critică a balanței
.
Cât timp în zona Orientului Mijlociu se vor afla forțe militare ale S.U.A. și Israelul păstrează avantajul militar nu există riscul unui război convențional că cele din Războiul Rece. Cu toate acestea superioritatea militară a Israelului, dacă nu luăm în calcul forțele S.U.A., face din acesta puterea dominantă în regiunea Orientului.
4. 2 Hegemonia Israelului în Orientul Mijlociu
Hegemonia se definește în modul următor:„situația în care un singur stat sau un grup de state exercita suficientă dominație asupra celorlalte încât să poată să stabilească regulile și normele sistemul internațional în avantajul său. Alte state sunt nevoite să accepte sau cel puțin să se adapteze pretențiilor puterii hegemonice. Hegemonia poate fi globala sau regională”. În cazul Israelului și Orientului Mijlociu vorbim de o hegemonia regională.
Israelul încă de la declararea independenței la data de 15 mai 1948 a avut parte numai de conflicte cu țările arabe. Primele conflicte a populației evreiești a fost cu populația palestiniană stabilită de mult timp în zona Palestinei. Au urmat patru războaie cu țările arabe, analizate în capitolele anterioare, în urma cărora Israelul a devenit principala putere militară în zona Orientului.
În anul 1948, an în care a început războiul de independență a Israelului, acesta nu era o putere militară de luat în considerare. Bună organizare a forțelor militare, determinarea și dorința de a avea un stat puternic și genocidul prin care a trecut a trecut populația evreiască din Europa au făcut că forțele israeliene să iasă victorioasa din acest război; țările arabe credeau că vor obține o victorie rapidă și sigură în fata micului stat proaspăt format. În urmă acestui război urmează o înarmare constantă a Israelului până când acesta ajunge principala putere militară a Orientului Mijlociu.
Criza Suezului a marcat momentul în care Israelul, prin atacarea Egiptului împreună cu Franța și Marea Britanie, duce prima campanie ofensivă. Campania militară din timpul Războiul de șase zile reia această primă ofensiva demonstrând vecinilor săi, Egiptul și Siria, că Israelul poate să cucerească și să mențină teritoriile cucerite. Războiul de șase zile arata dorința de expansiune și hegemonie a statului evreiesc. Ultimul război de asemenea proporții a fost cel de Yom-Kippur în care o monstruoasă coaliție de țări arabe încearcă să cucerească Israelul. Cu toate că era în timpul sărbătorii de Yom-Kippur și efectivele militare Israeliene erau la jumătate, Israelul a reușit să oprească trupele siriene pe Platoul Golan și trupele egiptene în Peninsulă Sinai. Contraatacul israelian a fost de o asemenea amploare încât a ajuns la mică distanță de capitalele Egiptului și a Siriei. Salvarea Siriei a fost forța militară trimisă de Irak pentru a împinge înapoi spre Podișul Golan trupele israeliene. Atât S.U.A. cât și U.R.S.S. au sprijinit această luptă, S.U.A. ajutând statul evreu iar U.R.S.S. țările arabe. Acest război a fost sfârșitul ofensivelor țărilor arabe împotriva Israelului, acestea realizând că nu pot învinge Israelul pe cale militară. Acordurile de la Camp David din 1979 au adus recunoașterea Israelului de către Egipt și impunerea lui că putere militară dominantă în Orient.
Amenințările din partea țărilor arabe a existat și după Camp David datorită activismului islamic. Principalele târî pe care Israelul le considera amenințări la adresa securității fiind: Egiptul, Siria Irakul (până în 2003) și Iranul. Cu toate că este țara care a recunoscut oficial statul Israel, Egiptul a achiziționat rachete Scud de la Coreea de Nord (cu toate că aliat al S.U.A.), și a modernizat aviația la un nivel total superior celorlalte țări arabe. După cum am afirmat și în capitolul precedent, Siria amenința în mod direct Israelul datorită vecinătății, punctul nevralgic fiind Podișul Golan, cucerit de Israel în 1967. Prin intermediul Iranului, în 1996, Siria achiziționează rachete Scud de la Coreea de Nord și continuă să construiască arme de distrugere în masă. În 2003 dezvolta rachetele Scud, prelungind raza de acțiune a acestora, dezvolta armată, crește numărul blindatelor și dezvolta forțele aeriene. Siria mai reprezintă un pericol și datorită susținerii unora din cele mai periculoase organizații teroriste palestiniene (Hamas, Johadul Islamic). Irakul a reprezentat o amenințare pentru Israel până în 2003, când a fost înlăturat regimul lui Sadam Hussein. După invadarea Kuweitului în 1990, Israelul a devenit ținta pentru armele biologice irakiene. Iranul reprezintă o amenințare și astăzi pentru statul evreu dar și pentru celelalte state din Orientul Mijlociu. Pericolul principal ce vine dinspre Iran este amenințarea nucleară. Iranul este considerat capabil și deține tehnologia de producere a armelor nuclear dar nu este confirmat că le-ar fi și produs. Marea majoritate a militanților islamiști își au originile în Iran, acesta fiind și un finanțator al acestora. Puterea militară a Israelului nu este dată numai de numărul de trupe ce le deține ci și de tehnologia de război extrem de avansată.
O provocare a Israelului a venit în timpul Războiului din Golf:„câteva rachete s-au abătut asupra terenurilor petrolifere saudite și asupra Israelului. Lovind Tel-Avivul, Saddam spera să provoace o ripostă militară israeliană care ar fi dus la o schimbare în poziția țărilor arabe. Calculul s-a dovedit eronat și ținut în frâu de S.U.A., statul evreu s-a menținut în afară conflictului”. În caz contrar, dacă Israelul ar fi reacționat rezultatele ar fi fost catastrofale cel mai probabil atacul Sirian fiind iminentă, provocând un război total în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea având în vedere că Israelul nu a putut fi învins de o coaliție de state arabe în trecut ar fi fost foarte puțin probabil să fie învinsă cu aliatul american alături și cu o tehnologie de război mai avansată decât țările arabe. Dacă acest conflict ar fi avut loc probabil astăzi echilibrul de putere și balanța ar arăta total altfel în Orientul Mijlociu.
Un alt motiv care face din Israel o importanță putere mondială este economia. La baza economiei israeliene stau: sistemul bancar puternic și sectorul tehnologic (de cercetare și dezvoltare). Israelul este unul din cei mai mari exportatori ai lumii.
În afară personalului militar bine pregătit și echipat și a tehnologiei de război foarte avansate, Israelul mai deține două arme puternice: arsenal nuclear și Mossadul. Arsenalul nuclear reprezintă un element de descurajare foarte important și de distrugere masivă. Mossadul, serviciul secret israelian este deosebit de eficient în strângerea de informații pentru a putea prevenii sau adopta noi strategii în cazul unui conflict și este singura armă cu care se poate lupta împotriva terorismului.
Cu toate că este o forță militară majoră, Israelul investește aproximativ 7,3% din PIB în apărare. În trecut din nevoie de securitate și constantă amenințare a vecinilor arabi procentul investit în apărare se ridică până la 25%. O tehnologie puternică și avansată necesita mari investiții. S.U.A. investește sume de importanță majoră în apărarea Israelului. S.U.A. este de altfel și cel mai important aliat și susținător al statului evreu.
În paralel cu Israelul și țările arabe investesc în forțele militare. Siria și Iranul modernizându-și tehnologia de război și mărindu-și efectivele militare. Nu se poate spune cu exactitate dacă pe viitor vor exista războaie între Israel și țările arabe. Momentan datorită forțelor militare și a aliatului american, Israelul este cea mai mare putere militară din Orientul Mijlociu, „cât despre țările arabe, datorită disensiunilor dintre ele, erau incapabile să formeze un front comun împotriva Irakului, care devenise, după Israel, cea mai mare putere militară din regiune” (în contextul războiului din Golf). Într-o lume arabă, cu interese și forțe ale S.U.A. în regiune, Israelul domina de la sfârșitul Războiului Rece până acum Orientul Mijlociu.
Concluzii
După cum susțineam și în capitolele anterioare Orientul Mijlociu este o regiune a conflictelor și problemelor de securitate. În perioada contemporană avem o populație predominanta arabă și o populație minoritară evreiască. Războaiele din trecut dintre țările arabe și Israel au dus la implicarea Națiunilor Unite și a principalelor puteri mondiale pentru a opri ostilitățile. Prezenta americană în Orientul Mijlociu și căderea unuia din statele arabe cu o politică agresivă și tendințe expansioniste (Irakul) a adus o oarecare stabilitate și pace în Orientul Mijlociu. Cu toate că astăzi nu se mai poartă războaie de anvergura celor din trecut continua să existe atentate teroriste din partea organizațiilor teroriste fundamentaliste islamice. Regiunea rămâne un punct de importanta strategică importanta în special pentru S.U.A.. Momentan, țările Golfului Persic sunt cele mai mari exportatoare de petrol din lume, într-o lume contemporană în care cererea de combustibili, ce sunt prelucrați din petrol, este foarte ridicată. În perioadă ce va urma, această momentana pace și lipsa de conflicte, va fi greu pusă la încercarea. Actuala revoluție islamică înlătura încet regimurile conducătoare a țărilor arabe, dar nu se știe cu exactitate cine va conduce aceste țări în perioada următoare. Lipsa de „popularitate” a statului evreu și a prezenței S.U.A. în Orientul Mijlociu poate aduce la conducerea tarilor arabe regimuri fundamentaliste care ar relua lupta împotriva „invadatorilor” lumii arabe. Exista un pericol asupra securității în Orient și dacă ar fi să nu așteptăm schimbările revoluției islamice. Siria și Iranul, cele mai puternice state arabe din perspectiva militară în momentul de fată, sunt într-o continuă cursa a înarmării și Iranul tinde spre o cursă a înarmării cu arsenal cu nuclear. Aceste două state sunt ostile atât Israelului cât și prezentei S.U.A. și cu toate că momentan nu exista conflicte directe, perspectivele nu arata bine pentru perioada ce va urma. Situația în Orientul Mijlociu nu se va schimba nici în viitor deoarece exista prea multe diferențe religioase, etnice și tendințe expansioniste în Orient la care putem adăuga interesele statelor din afara Orientului care doresc cu orice preț să poată influența cât mai mult această regiune.
Anexa nr. 1
Harta:
Sursa:
Anexa nr. 2
Harta:
Sursa:
Anexa nr. 3
Harta:
Sursa:
Anexa nr. 3
Harta:
Sursa:
Bibliografie
Stuart J. Kaufman, Richard Little, William C. Wohlforth, The Balance of power in world history, New York, Palgrave Macmillan, 2007
T. V. Paul, James J. Wirtz, Michel Fortmann, Balance of power: theory and practice in the 21st century, Stanford California, Stanford University Press, 2004
Francois Massoulie, Conflicitele din Orientul Mijlociu, Bucuresti, Ed. All, 2003
Anthony H. Cordesman, The Military Balance in the Middle East, Westport, Praeger Publishers, 2004
Anthony H. Cordesman, Arab-Israeli military forces in an era of asymmetric wars, Stanford California, Stanford University Press, 2008
Henry Kissinger, Diplomația, București, Ed. ALL, 2003
Michael J. Sheehan, The balance of power: history and theory, London, Routlege, 1996
Raymond A. Hinnebusch, The international politics of the Middle East, Manchester University Press, Manchester, 2003
Barry Buzan, Ole Waever, Regions and powers: the structure of international security, Cambridge, Cambridge University Press, 2003
*** Enciclopedie de Istorie Universală, București, Editura All Educațional, 2003
Paul Robinson, Dicționar de securitate internaționala, Cluj-Napoca, CĂ Publishing, 2010
Jean-Francois Dortier, „Științele umaniste, o panorama a cunoașterii”, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006
http://www.politischer-realismus.de/textbopinintbez.pdf
http://www.silkroadstudies.org/new/docs/publications/1006Rethinking-4.pdf
http://www.mfa.gov.il/MFA/Peace%20Process/Guide%20to%20the%20Peace%20Process/Camp%20David%20Accords
http://i-cias.com/e.o/gulfwar.htm
http://www.globalsecurity.org/military/world/war/iran-iraq.htm
http://www.armscontrol.org/factsheets/Nuclearweaponswhohaswhat
http://www.mossad.gov.il/Eng/AboutUs.aspx
Bibliografie
Stuart J. Kaufman, Richard Little, William C. Wohlforth, The Balance of power in world history, New York, Palgrave Macmillan, 2007
T. V. Paul, James J. Wirtz, Michel Fortmann, Balance of power: theory and practice in the 21st century, Stanford California, Stanford University Press, 2004
Francois Massoulie, Conflicitele din Orientul Mijlociu, Bucuresti, Ed. All, 2003
Anthony H. Cordesman, The Military Balance in the Middle East, Westport, Praeger Publishers, 2004
Anthony H. Cordesman, Arab-Israeli military forces in an era of asymmetric wars, Stanford California, Stanford University Press, 2008
Henry Kissinger, Diplomația, București, Ed. ALL, 2003
Michael J. Sheehan, The balance of power: history and theory, London, Routlege, 1996
Raymond A. Hinnebusch, The international politics of the Middle East, Manchester University Press, Manchester, 2003
Barry Buzan, Ole Waever, Regions and powers: the structure of international security, Cambridge, Cambridge University Press, 2003
*** Enciclopedie de Istorie Universală, București, Editura All Educațional, 2003
Paul Robinson, Dicționar de securitate internaționala, Cluj-Napoca, CĂ Publishing, 2010
Jean-Francois Dortier, „Științele umaniste, o panorama a cunoașterii”, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006
http://www.politischer-realismus.de/textbopinintbez.pdf
http://www.silkroadstudies.org/new/docs/publications/1006Rethinking-4.pdf
http://www.mfa.gov.il/MFA/Peace%20Process/Guide%20to%20the%20Peace%20Process/Camp%20David%20Accords
http://i-cias.com/e.o/gulfwar.htm
http://www.globalsecurity.org/military/world/war/iran-iraq.htm
http://www.armscontrol.org/factsheets/Nuclearweaponswhohaswhat
http://www.mossad.gov.il/Eng/AboutUs.aspx
Anexa nr. 1
Harta:
Sursa:
Anexa nr. 2
Harta:
Sursa:
Anexa nr. 3
Harta:
Sursa:
Anexa nr. 3
Harta:
Sursa:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Orientul Mijlociu Istoria Si Relatiile Internationale (ID: 151312)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.