Orasele In Opera Lui Jacques Le Goff

În scrierile lui Jacques Le Goff, apariția orașului este evidențiată în strânsă legătură cu avântul pe care l-a cunoscut Occidentul medieval începând cu anul 1000. De asemenea, din secolul al X-lea are loc o pacificare relativă o dată cu încheierea invaziilor și reducerea perioadelor de activitate militară. Un moment semnificativ în acest sens îl reprezintă sinodul de la Charroux din 989 care avea ca obiectiv să ajute la respectarea păcii lui Dumnezeu. Dintre factorii ce au contribuit la acest avânt se remarcă: protecția oferită mai ales țăranilor și negustorilor; sedentarizarea barbarilor care a determinat valorificarea resurselor; răspândirea lentă a asolamentului trienal a permis extinderea suprafețelor cultivate și o diversitate a tipurilor de cultură. Un alt element se referă la o acțiune de defrișare intensă, care a dus la cucerirea unor terenuri de cultură noi și întemeierea unor noi sate.

Orașul medieval , deși situat pe locul unor orașe antice și-a modificat complet aspectul și funcția. În plan secundar, acesta are o funcție militară, cea mai însemnată devenind funcția economică. Principalul său centru era piața, care se deosebește de atelierele de pe domeniile antice. Ca dovadă a acestor activități se remarcă în toponimia orașelor nume de străzi precum Strada Tăbăcarilor ori Strada Postăvarilor. A fi orășean era echivalent cu a fi liber. Creștinismul a reluat o viziune antică referitoare la oraș utilizată de Aristotel și Cicero, care se referea la faptul că acesta se definea prin oamenii din interiorul lui.

Din secolul al XII-lea apare interesul pentru a avea un oraș curat, apoi pentru pavarea străzilor și înfrumusețarea orașului cu monumente. Orașele medievale au moștenit din perioada antică ziduri, unele dintre ele rămase în ruină, fiind reparate sau construite altele. Zidul reprezenta simbolul prin excelență al orașului.

Henri Pirenne a demonstrat că orașul medieval a apărut și s-a dezvoltat plecând de la funcția economică, fiind o creație a negustorilor. O trăsătură a acestuia o constituie aspectul de suburbie precum așa-numitul podgrozie slav ori portus occidental. Și acolo unde a urmat o continuare a orașelor mari medievale a fost de fapt o moștenire a orașelor mici din Antichitate ori din Evul Mediu timpuriu. Creații ale Evului Mediu sunt: Veneția, Florența. Genova, Pisa, Milanul, Parisul, Bruges, Gand, Londra, Hamburg, Lübeck. În afara orașelor renane și a Romei, municipiile romane însemnate nu mai existau ori trecuseră pe un plan secund.

Regiunile cele mai intens urbanizate din Occident au fost cele plasate la capătul unor mari drumuri comerciale: Italia de nord, Germania de nord, Flandra, Franța de nord-est. Acestea se deosebeau și prin câmpiile mănoase pe care le aveau, dezvoltarea asolamentului trienal, folosirea plugului și a calului de plug. Între secolele al X-lea și al XIV-lea are loc emigrarea de la țară la orașe. Elementul urban are un mic procent într-o lume care a continuat să fie una eminamente rurală. Cu privire la atitudinile față de oraș se evidențiază cea a sfântului Bernard care-i îndemna pe cei ce învățau în școlile urbane să revină în cele claustrale din pustie, în opoziție cu atitudinea dominicanilor și franciscanilor care s-au stabilit în orașe.

În perioada centrală a secolului al XIII-lea, dezvoltarea urbană s-a remarcat prin sporirea numărului orașelor mici și mijlocii o dată cu expansiunea unui număr limitat de orașe mari. Un oraș însemnat din Occident avea între 10.000 și 20.000 de locuitori. Existau și unele care întreceau aceste cifre: de pildă, la 100.000 de locuitori ajungeau probabil numai Florența și Veneția, cel mai mare oraș fiind Parisul, despre care se crede că în jurul anului 1300 număra în jur de 200.000 de locuitori.

În orașul medieval se formează un tip de societate și guvernare, care coabita cu structurile feudale, dar de care se și deosebea. În acest sens are loc reducerea dominării orașelor în mod semnificativ de către episcopi și conți, care i-au impus mai mult sau mai puțin pe împărați. De multe ori, episcopii aveau oficial funcția de conte. Deseori, seniorii au oferit orășenilor privilegii sub formă de cutume și scutiri. Locuitorii orașelor solicitau frecvent comuna, ce era o formă de autoguvernare, fără a avea tot timpul succes în a o dobândi.

Această autoguvernare a orășenilor s-a evidențiat prin recurgerea la juriști pregătiți în școlile urbane și prin diferitele tipuri de impozite ( regale; feudale; redevențele instituite de orașe, dintre care se remarcă birurile). Inițial, impozitele aveau ca scop finanțarea unor lucrări care să asigure binele comun, însă care aveau să determine inegalitatea și injustiția. Elita urbană care s-a format se diferenția din ce în ce mai mult prin avere, ținând cont și de vechimea prestigiului pe care o avea o familie. Au fost alcătuite astfel genealogii burgheze, chiar și cei care aveau resurse mai puține având posibilitatea de a face parte din cadrul acesteia, cu condiția să descindă dintr-un strămoș cu un nume și un prestigiu.

În această ierarhie a societății urbane, un rol important îl avea și meseria practicată. Numărul meseriilor ilicite scăzuse, fiind acceptate chiar și camăta și prostituția. Aceasta din urmă a fost tolerată pentru a controla excesele lumii în care celibatarii erau majoritari. Biserica a stat la baza alcătuirii ordinului feminin al Mariei-Magdalena, manăstirile acestuia adăpostind prostituate. Între Europa de Nord și cea meridională existau deosebiri cu privire la atitudinea față de acestea. În nord, toleranța era mare, dar în unele orașe au fost obligate să se îmbrace cu haine speciale și li s-a interzis să dețină centură și bijuterii, iar în partea meridională erau întreținute de municipalități, ce dobândeau profit din chirii, rente și amenzi. Prostituția a devenit legitimă, trebuind însă practicată în cazul sărăciei și ca un mijloc de existență, care să se opună plăcerii.

Inegalitatea socială se observă și în faptul că poporului „ gras” alcătuit din negustorii și membrii artelor majore i se opune poporul celor „slabi”. Poporul „ gras” constituia consiliile ce conduceau orașul sub administrația consulilor în Europa meridională și a consilierilor municipali în Europa septentrională. În ciuda numărului mare a celor săraci, orașul medieval din Europa schița și un model de democrație. Chiar dacă a fost mai slabă în estul și nordul Europei, urbanizarea a avut loc peste tot.

Orașele și rolul lor comercial

Puterea economică a negustorilor era în strânsă legătură cu dezvoltarea orașelor, acestea din urmă reprezentând centrele unde ei își desfășurau afacerile. Cu toate că evoluția nu a fost una simultană, existând și deosebiri se poate afirma că orașele erau dominate de marii negustori din punct de vedere politic și social. Ei au fost și cei mai de seamă beneficiari ai acestui avânt.

Orașele aveau rolul unui nod de legătură pentru schimburile comerciale. Comerțul era întreținut de produsele de lux ( stofe, pastel, mirodenii) ori de cele strict necesare ( sarea). Mărfurile grele ( grânele, lemnul) se răspândesc lent în marele comerț. În secolele XII-XIII, centrul lor de bază erau bâlciurile din Champagne. O mare parte a italienilor s-au remarcat în cadrul orașelor lor, în timp ce în nord, schimburile cu rază lungă de acțiune erau dominate de o confederație comercială numită Hansă. Începuturile acesteia pot fi puse în legătură cu încheierea păcii dintre germani și gotlandezi din 1161, care s-a desfășurat sub egida lui Henric Leul. Își lărgește sfera de acțiune de la finele secolului al XIII-lea din Flandra și Anglia până în nordul Rusiei.

În secolul al XII-lea are loc o schimbare în raporturile hanseaticilor și italienilor, care dominau marele comerț: au înlocuit întrevederea lor de-a lungul unor drumuri lungi și scumpe pe uscat cu cele pe mare. Se evidențiază flotele comerciale care legau Genova și Veneția de Londra și Bruges, dar și zona baltică de hinterlandul său. Marele comerț, susținut de orașe a contribuit la o expansiune a creștinătății din Evul Mediu prin stabilirea unor contoare în locuri îndepărtate. Un fapt semnificativ a fost dobândirea de către venețieni a unor privilegii în secolele al X-lea și XI-lea de la împărații Constantinopolului și înființarea de către ei a unui imperiu colonial pe malurile Adriaticii în Creta, în insulele ionice și egeice ( în special la Negroponte, adică Eubeea). Imperiul respectiv a cuprins în veacurile al XIV-lea și XV-lea și Corfu și Cipru. Genovezii utilizau așezările lor de pe coasta Asiei Mici ( ca de exemplu Foccea , care producea alaun folosit în industria textilă) și din nordul Mării Negre ( precum Caffa), fiind importante pentru drenarea mărfurilor și oamenilor.

Hansa își plasa negustorii într-o regiune creștină la Bruges, Londra, Bergen, Stockholm și mai spre est într-o zonă păgână ( Riga) sau ortodoxă ( Novgorod). Marele comerț a avut un rol semnificativ în expansiunea economiei monetare. Fiind centre de consum și de schimb, orașele au trebuit să apelaze la bani pentru a-și plăti tranzacțiile. Astfel, orașele Florența, Genova, Veneția, regii spanioli, francezi, germani, englezi trebuiau să bată în primul rând monede de argint precum: groșii, apoi cele de aur ( florinul florentin în 1252, scudul lui Ludovic cel Sfânt în 1263-1265, ducatul venețian în 1284).

În mediul rural nu exista decât un număr limitat de groși de argint, însă și aici erau manevrați banii mărunți din ce în ce mai mult. La finele secolului al XIII-lea se observă că cele dintâi devalorizări din Occident ce au loc sub Filip cel Frumos determină în orașe revoltele populației.

Orașele și rolul lor cultural

Orașele erau și centre culturale prin crearea de școli unde copiii laicilor, în special ai burghezilor învățau să citească, să scrie și să calculeze. Existau orașe în care bresle de profesori și studenți fondaseră universitățile. Dintre acestea se remarcă: Oxford și Cambridge în Anglia; Salamanca în Spania; Coimbra în Portugalia; Praga și Cracovia, cele mai cunoscute fiind Bologna, unde se studia dreptul și cea din Paris, unde tinerii se puteau specializa în teologie. Medicina putea fi studiată la Salerno și Montepellier. Oamenii artelor mecanice au fost disprețuiți de cei bogați pentru că munceau cu trupul, remarcându-se în acest sens și atitudinea intelectualior, precum cea a lui Rutebuf: “ nu sunt muncitor cu mâinile”.

Orășeanul

A existat o oscilație între a compara orașul cu Babilonul sau Ierusalimul, exprimată prin atitudinile celor care îl laudă sau a celor care îl condamnă. Jacques Rossiaud face referire la intersectarea celor care locuiau în orașe ca urmare a socializării dintre oameni, a utilizării banilor.

Caracteristică pentru oraș este venirea străinilor, ca în 1450, în Florența și în orașele din valea Ronului. Pentru magistrați, aceștia le erau de trebuință, dar erau văzuți și ca fiind periculoși. Banii le facilitau integrarea, însă se loveau de anumite obstacole, ca de exemplu în ceea ce privește angajarea. Conform lui Dante, declinul moral al Florenței a fost determinat de “ duhoarea imigranților lacomi”. Până în secolul al XIV-lea, neamurile au dominat societatea și politica cetăților mediteraneene. Acestea au determinat crearea înrudirilor artificiale.

Se specifică faptul că familia urbană era mai redusă decât cea rurală. Vârsta târzie a celor ce se căsătoreau și despărțirile aveau ca rezultat puțini copii, mortalitatea infantilă la cei săraci în special, avortul ( permis în Dijon până în a treia lună de sarcină) și practicile contraceptive, dezvoltate în orașele din Italia. Un model social urban îl constituia burghezul , ce se diferenția prin bani de ceilalți. Patricienii luau vămi la trecerea podurilor, drepturi de intrare și taxe, înlesneau schimburile, nefiind puri rentieri.

Un alt aspect al orașului îl constituie luptele dintre magnați și plebe, evidențiindu-se în Italia partidele dominate de clanuri, iar în Flandra, războaiele între clase. Numărul acestora crește între 1250 și 1330, determinând înfrângerea vechilor bogați și extinderea oligarhiilor. Arhivele judiciare atestă în cazul Florenței, Veneției, Parisului, Dijonului, Avignonului etc. încăierări, ce se finalizau cu drugul de fier, cuțitul sau violuri adeseori colective. Acestea erau comise în mare parte de tineri sau adulți de origine modestă, semnificativă fiind afirmația lui B. Chevalier, conform căreia “ Orașul îndeamnă la crimă”.

Uneori, justiția era incapabilă să ia măsuri în cazul certurilor din familie încheiate prin folosirea armelor, precum la Reims, la începutul secolului al XIV-lea. O altă trăsătură specifică erau locurile de socializare: taverna, cimitirul, piațeta, fântâna și cuptorul. Vecinii erau implicați în a recunoaște un cuplu de imigranți, a legitima o căsătorie, dar și când aveau loc certuri într-un cuplu. De obicei, ei luau parte în special la sărbătorile familiale: botezuri, căsătorii, funeralii. De pildă „ vicinia sancti Donati” din Genova cuprindea locuitorii din apropiere de Porta Soprana la mijlocul secolului al XV-lea. Doar vecinii aveau dreptul de a face parte din societate, iar atunci când un membru abandona cartierul, el era exclus din cadrul acesteia. În cazul unui nou-venit era nevoie de consimțământul a trei sferturi dintre confrați pentru fi primit.

Sunt și orășeni care pentru a se recrea emigrau la țară, în special burghezii. Pe la 1300 existau puține confrerii, numărul lor sporind în timp. Erau alcătuite din bărbați de origini etnice diferite, ce proveneau mai ales din cartiere: meșteri, calfe, la care se adăuga confreria profesională. Acestea aveau și un rol de protecție, pe care îl acordau confraților nevoiași. De asemenea, interveneau pe lângă autorități în favoarea membrilor lor. Se evidențiază și prin faptul că aveau sfinți patroni.

La scurt timp după 1350 apar în limbă termenii urbanitate și civilitate. Un element specific este faptul că orășeanul se putea bucura de diversitatea, calitatea și abundența alimentară. De exemplu, cel care locuia în Frankfurt pe Oder consuma pe an peste o sută de kilograme de carne de măcelărie la începutul veacului al XV-lea. În timpul postului, pescăriile erau pline, fapt neatestat la sat.

Caracteristică pentru oraș este și apariția orologiului mecanic, deși nu fusese încă perfecționat, evidențiindu-se inexactitățile, opririle, neglijența celui care îl întreținea. Cu ajutorul lui, patronul controla orele de lucru, iar clericii și prinții le considerau un mijloc de a disciplina mulțimile. Alt aspect ține de gesturile și atitudinile orășenilor: potrivit lui Upicino, toți locuitorii din Pavia erau “ sociabili, politicoși, ei se ridică în picioare când intră cineva în încăpere”. Fiecare grup socio-profesional avea un cod al său, adoptând și o limbă comună.

Bibliografie

Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, prefață de M. Berza, traducere și note de Maria Holban, București, Editura Științifică, 1970

Idem, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, traducere de Nicole Ghimpețeanu, București, Editura Meridiane, 1994

Idem, (coordonator), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, postfață de Alexandru-Florin Platon, Iași, Editura Polirom ,1999

Idem, Evul Mediu și nașterea Europei, traducere de Giuliano Sfichi și Marius Roman, Iași, Editura Polirom, 2005

Idem, Europa explicată tinerilor, traducere de Adrian Ciubotaru, Chișinău, Editura Cartier, 2008.