O Sinteza Privind Istoricul Plagiatului In Dramaturgia Universala

CUPRINS

PREFAȚĂ

MULȚUMIRI

CUVÂNTUL AUTORULUI

CAPITOLUL I: O sinteză privind istoricul plagiatului în dramaturgia universală

1.1. Lămuriri terminologice: conceptualitate și istoric

1.2. Cum a căpătat viață plagiatul în literatura universală

1.3. Dramaturgi și poeți străini asupra cărora a planat suspiciunea de plagiat, dar….. nedovedită

CAPITOLUL II: O INCURSIUNE ÎN ISTORIA PLAGIATULUI ÎN LITERATURA ȘI DRAMATURGIA ROMÂNEASCĂ

2.1. Apariția plagiatului în literatura românească

2.2. Cazuri celebre de plagiat în literatura românească

2.3. O acuzație de plagiat-Caragiale versus Caion

CAPITOLUL III: DESPRE PLAGIAT ȘI DREPTUL DE AUTOR

3.1. Scurt istoric al protecției dreptului de autor împotriva plagiatului

3.2. Dreptul de autor-un rival destoinic al plagiatului

3.3. Efectul plagiatului asupra societății civile

POSTFAȚĂ

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Dedic această carte fețitei mele, Diana

și băiețelului meu, Răducu,

doi îngerași între care mă simt ocrotit.

MULȚUMIRI

Personal îmi exprim deosebita gratitudine față de domnul profesor univ. dr. Bogdan ULMU, mentorul meu, care cu generozitate mi-a pus la dispoziție o serie de cărți rare, fără de care cercetarea științifică nu putea să fie atât de laborioasă, ajutor pe care mi l-a acordat ori de câte ori am simțit nevoia clarificării unor chestiuni cu privire la dramaturgia românească și universală

De asemenea, țin să aduc mulțumiri, pe această cale, pentru ajutorul plin de solicitudine acordat în cursul documentării mele, tuturor celor care s-au implicat prietenește în publicarea acestei cărți, precum și bibliotecilor universitare și librăriilor de carte din municipiul Iași.

Autorul,

Dan Constantin Agheorghiesei s-a născut în Iași la data de 04 noiembrie 1970.

*A absolvit cursurile Facultății de Drept, zi, – 4 ani, din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” Iași și este licențiat în drept din anul 2002.

*Urmează în 2004-2009 cursurile Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor, I.D. din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, specializarea Management – 5 ani și devine economist licențiat.

*În perioada 2009-2012 a terminat studiile Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, zi, specializarea Teologie Ortodoxă Socială – 3 ani Iași și obține titlul de licențiat în teologie ortodoxă.

*Continuă studiile și în anul 2013 devine absolvent al Facultații de Teatru, din cadrul Universității de Arte „George Enescu” Iași, zi, profilul Teatru și artele spectacolului, specializarea Teatrologie, 3 ani, susținând Examenul de Licență în iulie 2013 obținând titlul de licențiat în teatru.

*De asemenea în perioada 2010-2013 în cadrul Universității de Arte „George Enescu” Iași a finalizat cursurile Institutului de Pregătire Psihopedagogică și Consiliere (I.P.P.C.) fost Departament pentru Pregătirea Personalului Didactic (D.P.P.D.), modulul I, zi, 3 ani, cu certificat pentru profesia didactică pentru disciplina Artă teatrală.

*În prezent urmează cursurile Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, I.D., 3 ani.

*În paralel este și masterand al Facultății de Istorie, zi, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași specilizarea: Patrimoniu și turism cultural.

Actual este avocat titular, membru al Baroului de Avocați Iași – Uniunea Națională a Barourilor din România, loc unde își desfășoară și exercită activitatea profesională.

Este căsătorit din anul 2006 și are o fetiță în vârstă de 7 ani pe nume Diana și un băiețel de 5 ani Răducu, soția Elena fiind la nivel liceal cadru didactic titular la disciplinele latină și greacă veche, licențiată în litere și economie.

Autor al cărții din colecția teologie istorică ortodoxă „Mitropolia Țării Românești în timpul voievodului Matei Basarab”, Editura Opera Magna Iași, 2013 și al cărții din colecția economie-drept „Forme ale transferului internațional de tehnologie” Editura Opera Magna Iași, 2013.

A publicat articole de specialitate teatrală în revista Oglinda literară și revista Teatru U.A.G.E.

CUVÂNTUL AUTORULUI

Arta este creație, instituire teleologică și teleonomică, amplificare și reorganizare a existenței. Prin creație omul imaginează, inventează și produce opere și valori culturale. Creația este, așadar, rezultatul unei activități care preface realul. Prin creație artistică omul comunică și se comunică, se proiectează, se semnifică și se regăsește. De aceea, analiza unui plagiat se face luând în considerare autenticitatea și originalitatea unei piese de creație intelectuală.

Așadar, plagiatul nu e doar copiere cuvânt cu cuvât al unui text fără să recunoști sursa de proveniență, ci e un complex de subtilități intelectuale.

Unii afirmă că furtul de proprietate intelectuală presupune a nu cita sursa pentru a nu plăti utilizarea unui text. De aceea, a obține ceva fără să ai dreptul, paternitatea unui bun intelectual creat de altul, lezarea drepturilor de proprietate intelectuală nu e considerată, totuși o condiție definitorie pentru plagiat.

Observația mea este că se poate plagia și fără a prejudicia drepturile de proprietate intelectuală și acestea se pot afecta fără a plagia. Dar dacă nu vorbim de proprietar în sensul juridico-economic, ci de autor, atunci substituirea autorului real cu unul pretins este întotdeauna plagiat.

De-a lungul istoriei s-au scris blocuri întregi de carte, capitole, file, paragrafe, fraze, a căror obârșie n-a cercetat-o nimeni. Tomuri ilustre, pe care generații întregi le-au cercetat cu sfințenie, considerându-le de referință, aveau să se considere norocoase că mai aveau câteva fraze simple nerevendicate de nimeni, cum ar fi: „cutare zice”, „așadar”, „prin urmare”, care abia înnegreau o pagină.

Pe de altă parte, atunci când s-au simțit amenințate, și asta s-a întâmplat mereu de-a lungul veacurilor, îndeletnicirile considerate lipsite de onorabilitate au găsit, de fiecare dată, mijloace de supraviețuire.

Accesibilă oricui, fără o discriminare, lumea plagiatului e, probabil, cel mai convingător exemplu de impecabilă funcționare a principiilor democrației.

Așadar, în țara noastră se impune o etică a drepturilor de autor. Mai mult decât atât, ar trebui ca prevenirea plagiatului să se facă la nivel instituționalizat, de la universități până la institute de cercetare. Este evident faptul că putem să vindem sau să primim prin moștenire dreptul de proprietate intelectuală. Unii publică pe internet documente scanate, alții folosesc documente și fotografii din surse electronice fără a plăti drepturile de autor, toate acestea pot fi considerate încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală, dar care nu au de a face cu plagiatul.

Înțelegem că respectarea drepturilor de proprietate intelectuală nu este întotdeauna identică cu tema plagiatului pentru că plagiatul este o substituire ilicită de autori.

Prin plagiat, autorul unei cărți sau al unui text se folosește de ideile altuia în beneficiul său ca și cum ar fi ideile personale fără să plătească drepturile de autor. Acest mod de utilizare a ideilor altora lezează și drepturile de proprietate intelectuală ale celor plagiați în sensul lipsei de onestitate în a recunoaște adevăratul autor.

Analizând tipologia plagiatului înțelegem că nu este doar o copiere cuvânt cu cuvânt a unui text străin pe care ți-l atribui, ci are forme mult mai subtile. Prevenirea lui în universități și instituții de cercetare presupune existența unor coduri etice care să explice toate aspectele plagiatului, pentru că uneori sunt nuanțe la care nici nu ne gândim.

Observăm că sunt diferite opinii în ceea ce privește citarea unui text fără ca aceasta să fie totuși o însușire a paternității operei.

În acest sens, încălcarea normelor morale o constituie lipsa de onestitate și nu contează intensitatea sau extensia ei. Plagiatul ca substituție ilicită de autori înseamnă că o carte scrisă, fără citarea surselor folosite, produce o confuzie ce persistă și după parcurgerea întregii lucrări astfel că cititorii, în final, nu pot atribui corect paternitatea operei.

În fond, plagiat se poate numi și folosirea ideilor acumulate din lecturi sau, mai bine zis, utilizarea informațiilor de orice fel devine un viciu cultural constitutiv, fie că e săvârșit cu bună sau din rea credință.

În cazurile în care nu persistă o confuzie de acest fel, reproducerea textelor fără a arăta contribuția altori autori poate fi încadrată la categoria elemente de plagiat. Însă lucrarea poate conține și părți originale, neplagiate.

Spre deosebire de alte fapte reprobabile, plagiatul nu poate avea nici un fel de perioadă de prescriere. El există atât în timpul vieții autorului plagiator, cât și după moartea acestuia. Existența plagiatului poate fi pusă în evidență prin existența operei plagiate. Imposibilitatea prescrierii este argumentată atât de faptul că un plagiat poate fi identificat în orice moment al existenței acestuia cât și de faptul că, prin simpla identificare a plagiatului, urma acestuia nu poate fi eliminată.

Dedicată acestui moment al adevărului, cartea de față aruncă un fascicul de lumină asupra unor autori față de care s-a dovedit acuzația de plagiat sau încă mai planează suspiciunea asupra lor.

Dar, în intenția mea, această carte nu este nici călăuză, nici dicționar, ea a vrut să fie înainte de toate, un „roman” al istoriei plagiatului românesc și universal, așa cum a putut fi văzută ea.

Așadar, o Incursiune în istoricul plagiatului românesc și universal aduce la cunoștința cititorilor un istoric al plagiatului, plecând de la cele mai vechi forme de plagiat din literatură și arta dramatică din spațiul românesc și universal până în prezent.

CAPITOLUL I:

O SINTEZĂ PRIVIND ISTORICUL PLAGIATULUI ÎN DRAMATURGIA UNIVERSALĂ

Lămuriri terminologice: conceptualitate și istoric

În ciuda josniciei sale, plagiatul este prezent din timpurile străvechi în istoria spiritului, astfel încât nu se poate trece cu vederea un fenomen atât de tenebros și din nefericire atât de împânzit1.

Referitor la metoda prezentării plagiatului, m-am decis pentru un mod de abordare de format eseistic, corespunzător după părerea mea unei analize mai amănunțite de actualitate, a unui schimb de păreri pe o temă extrem de efervescentă, unde nu vor lipsi indicațiile bibliografice, atât de apreciate în studiile cu particularitate științifică.

Fiind totodată și faptă dar și fenomen, plagiatul are implicații sociale, economice și morale. Astfel, plagiatul modifică forma de exprimare a unei opere, transferând-o spre altceva, în favoarea altcuiva. Deși multă vreme acest fenomen a fost ignorat sau chiar negat, realitățile ulterioare au scos la iveală multiple neajunsuri, plagiatul a devenit un obiect de studiu și de practică pentru mulți cercetători.

Deși dicționarele explicative oferă ample definiții ale plagiatului, acestea nu surprind fenomenul în toată complexitatea lui.

Cea mai uzuală definiție, ce corespunde demersului nostru, este următoarea: „…plagiatul include atât furtul sau însușirea ilegală a proprietății intelectuale cât și copierea consistentă neatribuită din textul lucrării altuia”.

Prin furt și însușire ilegală a proprietății intelectuale se înțelege și utilizarea neautorizată a ideilor sau metodelor noi obținute prin efectele unei comunicări cu acces privilegiat, cum ar fi un proiect finanțat sau o recenzie de manuscris.

În schimb, ultima parte a definiției insistă pe practica simplă a copierii consistente, neatribuită, adică preluarea cuvânt cu cuvânt a unor propoziții și/sau paragrafe fără a se indica sursa. Astfel, cititorul nu își dă seama că parcurge frânturi din textele altor opere și crede că e doar contribuția autorului. În acest caz nu se iau în calcul și utilizarea limitată de fraze identice sau aproape identice, care descriu o metodologie cunoscută și utilizată sau o cercetare anterioară.

Definiția de mai sus operează o separare a componentelor plagiatului: furopierea consistentă neatribuită din textul lucrării altuia”.

Prin furt și însușire ilegală a proprietății intelectuale se înțelege și utilizarea neautorizată a ideilor sau metodelor noi obținute prin efectele unei comunicări cu acces privilegiat, cum ar fi un proiect finanțat sau o recenzie de manuscris.

În schimb, ultima parte a definiției insistă pe practica simplă a copierii consistente, neatribuită, adică preluarea cuvânt cu cuvânt a unor propoziții și/sau paragrafe fără a se indica sursa. Astfel, cititorul nu își dă seama că parcurge frânturi din textele altor opere și crede că e doar contribuția autorului. În acest caz nu se iau în calcul și utilizarea limitată de fraze identice sau aproape identice, care descriu o metodologie cunoscută și utilizată sau o cercetare anterioară.

Definiția de mai sus operează o separare a componentelor plagiatului: furtul de proprietate intelectuală și copierea neatribuită din lucrarea autorului adevărat.

În concepția lui Virgil Olteanu plagiatul înseamnă „uzurpare a paternității a unei opere de creație intelectulă, în întregime sau în parte”2.

Deși termenul plagiat este preluat din limba franceză, el are o proveniență antică: în limba latină plagium desemna furt de sclavi sau de copii. Așadar plagiatorul era cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă și drept pedeapsă era biciuit.

Acest sens este identificat și de autorii antici Marcus Tullius Cicero3 și Lucius Annaeus Seneca sau Seneca cel Tânăr4, care ar fi spus că plagiatul este de o vârstă cu literatura5. S-a vorbit despre Seneca că opera sa este unitară și diversă: „ortodoxia stoică îi oferă lui principalele teme doctrinare”, dar împrejurările vieții îi dau prilejul să reflecte, să repună în discuție ceea ce credea deja dobândit „și să dea sfaturi și își consacră timpul liber elaborării propriei opere”6.

Asta deoarece procesul de formare a ideilor literare în antichitate era în plină dezvoltare, iar producția spirituală a romanilor și a grecilor, este aceea numită astăzi critică a esteticii literare, care la acea vreme era mai puțin cunoscută7.

În forma tehnicizată, termenul trece ulterior în majoritatea limbilor europene precum plagiarism în limba engleză, das plagiat în limba germană și le plagiat în limba franceză.

Însă, odată cu dezvoltarea artelor și mai ales a literaturii în epoca de înflorire romană, termenul este extins către domeniul literelor, desemnând un furt literar, un furt de idei. Autorul și opera sunt receptați ca pereche metaforică stăpân-sclav: răpitorul este cel care ajunge să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul.

La o cercetare etimologică extinsă, ajungem la adjectivul grecesc plagios-cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. Acest termen a mai dat naștere unui cuvânt: plagiostomi, selacienii cu gura oblică, precum torpilele sau rechinii.

Dicționarul latin mai cuprinde în această familie lexicală și două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus8), și plagiarius, ce apare pentru prima dată în epigramele lui Marcus Valerius Marțialis cunoscut sub numele de Marțial9, sau plagiatorul (în sensul actual al termenului).

Marțial10 își exprimă în nenumărate rânduri indignarea pentru practica unor contemporani ai săi, care, cu nerușinare, recurg la lectura publică a operei lui, pe care și-o atribuie. Poetul se consideră prejudiciat întocmai ca un stăpân căruia i s-a furat un sclav.

Marțial nu era un erudit, dar putea depista un plagiat și drept dovadă „Încetul cu încetul, Marțial s-a obișnuit cu viața de la Roma. La început zgomotul și mulțimea îl amețeau și îi făceau rău, pe urmă s-a deprins și îi plăcea chiar să se amestece în mulțime și să ia parte la scandalurile ei. Școala nu-l prea atrăgea, deși urma regulat la câțiva retori și filosofi de renume. Discursurile fictive și vorbăria filosofilor nu îl încântau niciodată”11.

Peste ani, Voltaire (pe numele său adevărat François-Marie Arouet)12 asupra căruia a planat suspiciunea de plagiat) avea să susțină următoarele: „Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat”.

Pierre Athanase Larousse13 identifică tipologia plagiatului în marele dicționar universal al secolului al XIX-lea, fie autorul care comite o fraudă de acest gen își asumă opera altuia (plagiatul propriu-zis), fie își plasează propriile sale combinații de elemente absurde și aberante, dintr-un motiv neprecizat, sub numele unui autor mai vechi sau mai cunoscut (uzurparea autorului).

Cel mai convingător, în acest sens, este cazul lui Félix Lope de Vega y Carpio14 ce regreta invariabil că acele ediții de comedias care nu depindeau de el, erau răspândite sau erau reprezentate sub numele său, motiv de a atrage publicul spectator.

Lope de Vega de fapt trăiește și scrie în afara oricărei ideologii și mai mult decât atât se inspiră din cultura clasică și cea renascentistă fără a se lăsa paradă vreunor idei.

Dar pentru alcătuirea pieselor sale acesta apelează cu o degajare îndrăzneață la miturile clasice, ca și la nuvelistica străină15.

Jean-François Jeandillou16 ne arată că, denaturarea este o introducere înainte de toate, iar cuvintele sunt angajate în același cerc lexical ca ceva rămas necunoscut și nepătruns, iar falsificatorul este cel care dirijează având atribuția de mistagog17 și care îi atrăge pe cititori în capcana tendinței de a crede orice cu ușurință fără o cercetare prealabilă.

În lucrarea Probleme de literatură legală, Jean Charles Emmanuel Nodier18, insistă pe diferența dintre crima de plagiat și cea de uzurpare a autorilor sau a operelor.

Celebrul caz este cel al Istoriei Auguste, lucrare imensă ce relatează viața ultimilor împărați romani, de la Publius Aelius Traianus Hadrianus19 la Marcus Aurelius Numerius Numerianus20, opera fiind semnată de șase biografi, ce ar fi redactat-o la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea. Abia în anul 1899 a fost descoperită înșelătoria de către un tânăr cercetător din Berlin pe nume Hermann Dessau21, elev al reputatului profesor de istorie, geografie și drept Theodor Mommsen22.

Acesta dezvăluie faptul că evenimentele sunt în mare parte adevărate și prezentate în ordine, însă autorii acestor biografii nu există în realitate. Opera fusese scrisă de un singur autor care și-ar fi redactat opera între anul 390 și anul 400, adică o sută de ani mai târziu23.

Mistificare savantă, dar care seamănă pe alocuri indicii evidente sau mărturisiri implicite, cum ar fi numele Flavius Vopiscus din Siracuza24 dat unuia dintre autorii povestirii, așa cum amintește Pliniu cel Bătrân25. Dar acest Flavius Vopiscus din Siracuza, pe care îl pomenește Pliniu cel Bătrân, îl desemnează, dintr-o pereche de gemeni, pe cel care supraviețuiește când celălalt a murit. Biograful precedent n-ar fi scris deci niciodată, iar cele șase nume nu ar fi, din acest motiv, decât niște simulacre. Dar cine să fie oare autorul Istoriei Auguste? Încă nu se știe nimic: opera există, dar e definitiv anonimă. Iată Istoria Augustă despre care se spune că este plină de erotism și dezmățuri26. Oracole fabricate, documente false, anacromisme flagrante, monumente și inscripții de pură fantezie, pastișe, plagiate evidente (îndeosebi din Titus Livius27 sau Ammianus Marcellinus28), falsificatorul face uz și abuz de absolut orice.

Cu o erudiție nebună, el fabrică minciuna unei literaturi istoriate, o mythioria, de altfel în vogă în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, inclusiv la autorii creștini cum e Sfântul Ieronim29, Sfântul Pavel din Teba30 și a lui Malchus31.

Biograful rămas anonim, merge până-ntr-acolo încât face, la începutul Vieții lui Aurelian, o apologie a falsificării istorice. El se scuză în glumă, spunând că, la urma urmelor, „n-a existat scriitor să nu fi plăsmuit ceva, nici chiar Titus Livius, Salustius sau Tacitus. Scrie cum îți place, îi va spune, în cele din urmă, prefectul orașului, Iulius Tiberianus. Vei spune în liniște ce vei vrea, știind că vei avea tovarăși de plăsmuiri pe aceea pe care noi îi admirăm ca autori de elocvență istorică”32.

Scriitura dificilă, plină de cotituri a prefeței generale este specifică unei manieri stilistice ale cărei părți componente formează un tot bine închegat și echilibrat, vizează pe Titus Livius care nu a izbutit să imite perfect limbajul autorului Istoriilor Auguste. “Fără îndoială, reprobarea și ironiile care îl țintesc pe Salustiua constituie nucleul, centrul de greutate al reflecțiilor avansate de Titus Livius în prefața generală. Ele susțin nu numai ideile politice liviene, optimismul nuanțat al scriitorului în privința reformelor moralizatoare, întreprinse de Octavian Augustus, în ultimă analiză teoria patavinului a istoriei, întemeiate pe imaginea evoluției Romei în funcție de măreția ei, ci și o poetică a istoriei, organic ostilă eforturilor lui Salustius de a-și subordona enunțarea unei filosofii moralizatoare, de a supune arcanelor anumitor scheme teoretice”33.

Prin urmare, ne spune Istoria Augustă, nu contează dacă ceea ce spui este adevărat sau fals, doar fraza e ceea ce rămâne.

Acuzațiile de plagiat erau numeroase și în Grecia antică: Aristofan (sau Aristophanes)34 îi reproșează lui Euripide35 că l-a exploatat sistematic pe Eschil (sau Aischylos)36.

În vreme ce însuși Aristofan se inspiră copios din operele lui Cratinus (sau Cratinos)37 și Eupolis38. Euripide este acuzat și de Platon39 că ar fi reprodus în corurile sale filosofia lui Anaxagora din Clazomene40 care a fost și dascălul lui Pericle41; la rândul lui, Platon (născut Aristocles42) este plagiat de Timaios din Locri43, al cărui Tratat despre lume și despre natură nu e decât o simplă prescurtare a dialogului Timaeus de Platon.

Un filosof din Alexandria a făcut un întreg tratat despre plagiatele lui Sofocle44, ce s-a inspirat din Eschil, iar gramaticul Latinus a scris un altul despre plagiatele lui Menandru45.

De asemenea, Porphyr46 sau Malchus, consideră că nu Herodot din Halicarnas47 a descris Egiptul, ci întunecatul Hecateu din Milet48.

Diogene Laertios49, demonstrează că Dialogurile atribuite lui Aischines din Atena50 nu sunt ale acestui autor, iar o bună parte a operei lui Diodor din Sicilia sau Diodorul Silicus51 îi aparține unui anume Agatharchides din Cnidos52.

În a șasea carte a Saturnaliilor, Macrobius Ambrosius Theodosius53 ne lămurește pe deplin asupra nenumăratelor împrumuturi ale lui Publius Vergilius Maro54 de la Homer55, Titus Lucretius Carus56, Marcus Furius Bibaculus57, Marcus Pacuvius58, Suevius59, Gnaeus Noevius60, Lucius Accius61, și chiar Quintus Ennius62, cunoscut mai ales prin episodul în care Lebăda din Mantua (Publius Vergilius Maro)63 „a scurmat în îngrășământ și a găsit numeroase bijuterii”, a căror listă ne-o furnizează Macrobius Ambrosius Theodosius.

Despre Publius Vergilius Maro se știe că, încă din timpul vieții lui și mai ales după moartea sa, a devenit un simbol național, adevăratul poet al Romei.

Curentele stilistice în marea majoritate a lor, variantele estetice, clasicizante și anticlasicizante au fost inspirate de la Vergiliu căruia după glorificare i s-a exploatat la maximum opera poetică.

„Îl studiau nu numai poeții, ci și oratorii, în vreme ce filologii întocmeau numeroase comentarii savante, fiind considerat în Evul Mediu un adevărat magician și taumaturg”64. Se spune că Dante l-a luat pe Vergiliu ca pe un ghid în călătoria sa literară prin Infern pe care îl numește „maestrul meu” și îi imită stilul întrucât are intuiția ideilor vergiliene fundamentale.

S-a spus și despre Francesco Petrarca65 că ar fi fost „influențat” și de alocuțiunea lui Dante Alighieri către Vergilius din Infernul (I, 79-80): „Virgil ești tu cumva acel izvor ce răspândești atât de mare rău de elocvență?”, precum și cea a lui Sordello (celebrul trubadur din secolul al XIII-lea, cu rădăcini din Mantua), din Purgatoriul lui Dante Alighieri (VII, 16-19): „Tu gloria latinilor, prin care graiul nostru tot ce-i în stare-a dovedit, podoaba locurilor mele în veci de veci”.

În descrierea Infernului, Francesco Petrarca este însă „vizibil influențat” de Vergilius, cu deosebirea că el simplifică în bună măsură topografia lumii subpământene imaginată de poetul latin în descrierea catabazei eroului său.

La Vergilius, lumea subpământeană este sălașul tuturor sufletelor care au părăsit vremelnicul lor înveliș trupesc, urmând a avea parte de un loc și un destin felurit, în funcție de faptele lor în viață. Petrarca, întrebându-se unde s-ar putea afla sufletul lui Vergiliu după moarte, îndatorat deopotrivă tradiției livrești, păgâne și creștine, sugerează alternativ două posibile locații: una infernală și una celestă66.

După cum se știe civilizația romană a fost o civilizație a scrisului, astfel la acea epocă marea majoritate a spectatorilor erau fără școală, fiind nevoie ca poetul să le dea explicații despre subiectul piesei pentru ca aceștia să înțeleagă sensul. Dar în timpul Imperiului roman nu mai era nevoie de acest efort făcut din partea poetului. Toată lumea se zorea să scrie, oameni importanți alcătuiau discursuri pentru anonimi care compuneau în grabă scrisori de amor. Scriitorii își sporesc numărul și librarii încep să se îmbogățească aproape amețitor căci copiază lucrările cu sprijinul scribilor în camerele din spatele magazinelor din cartierul Argiletum.

La Roma, superioritatea se putea măsura numai după numărul sclavilor, al clienților și al cărților. Dar totuși un scriitor nu elaborează o operă originală, pentru că nu a apărut tipul de creație ex nihilo. Un autor, după cum chiar numele său ne-o indică (augere, în limba latină, însemnă a spori) se inspiră din operele existente.

Arta sa consta în a spori, a da amploare operei de la care pornește, el lucrând materia pe care o are la dispoziție și o îmbogățește. „Iată deci ce face scriitorul latin: are nevoie de flori să le culeagă polenul, dar mierea ce o produce este opera sa, iar calitatea ei rezidă în talentul său”67.

Dar a ascunde arta este tot o artă „Ars est celare artem” ne spune un principiu în creația artistică, și anume creatorul sau artistul trebuie să-și dezvolte tehnica artei lor și nu cea care aparține altora, pentru că fiecare meserie are secretele ei, secrete care nu pot fi divulgate. Acest principiu este adoptat de retorii latini după Platon.

În Timaios, Platon arată că singurul creator adevărat este Demiurgul. Numai Demiurgul creează realități esențiale, pe când pictorul sau actorul nu face altceva decât să imite ceea ce altul a creat. Ordinea ontologiei platoniciene este următoarea: lumea ideilor, lumea fenomenală și imitațiile artistice.

Totdeauna avem un model care nu poate fi egalat-Demiurgul însuși. Arta dramatică, pictura, sculptura, muzica și poezia sunt niște simulacre ale realului 68.

„Aceștia, a căror curiozitate este numai ochi și urechi, iubesc vocile frumoase, culorile frumoase, figurile frumoase și toate lucrurile în care intră ceva asemănător, dar inteligența lor este incapabilă de a vedea și de a iubi natura frumosului însuși”69. Aceștia confundă frumusețea lucrurilor cu Frumosul însuși, copia palidă în modelul perfect.

În concepția lui Platon, amintind de mimesis, el fusese înțeles ca imagine (sau prezență) dedublată, lucrurile fiind copii fidele ale ideii, supuse contemplării spirituale, în timp ce la Aristotel70, condiționată fiind de poesis71. A luat forma acțiunii umane:doar în acest fel, tragedia poate imita acțiuni „alese și întregi”72

<<Prin mimesis-ul aristotelic, nu este amenințată bogăția semantică a acțiunilor umane, ba chiar se va dovedi producător de sens. Doar că înțelesul actelor „săvârșite” va urma un traiect de la lucruri spre cel ce le imită, evitând calea inversă și implicarea afectelor: <tragedia e imitarea unei acțiuni și, numai în măsura în care e imitarea celor ce o săvârșesc>, spune Aristotel>>73.

„Dar să nu uităm că în tragedie, cataharsisul este provocat prin imitație și indică transformarea trăirilor dureroase în plăcer. Tragedia e, așadar, imitația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe deosebite după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și care, stârnind mila și frica, săvârșesc curățirea acestor patimi”74.

O formulă folosită în filosofia romană, considera că morala trebuie să servească morala, iar arta trebuie creată pentru artă, „Ars gratia artis” subliniază expresia latină artă pentru artă, artă de dragul artei, pentru că în opoziție cu arta pentru artă este arta cu tendință, care, și în prezent, este susținută de materialismul marxist75.

Teatrul latin constituie fără îndoială una dintre moștenirile cele mai prețioase lăsate lumii moderne de civilizația și cultura Romei antice. Desigur, acest teatru apare la rândul său profund îndatorat omologului său elenic, crescut pe solul sărbătorilor date în cinstea lui Dionysos (divinitatea viței de vie, a vitalității și a jocului), dar ajuns la culmi impresionante, pe care le-au ilustrat tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide.

Dar mesajul dramatic al culturii grecești a fost infiltrat și adaptat de un teatru latin, original în substanța sa.

Deși recurg mai ales la subiecte consacrate de teatrul grecesc, îndeosebi de cel elenistic, comediografii romani utilizează frecvent tradițiile teatrului popular italic. Prin urmare, comedia literară latină s-a nutrit atât din tiparele teatrului grec din epoca elenistică, adaptate la necesitățile romane, cât și din tradițiile comediei populare italice76.

Cum am arătat, dramaturgii romani au recurs frecvent și abundent la modelele grecești, dar moștenirea elenică a fost profund adaptată exigențelor societății și culturii romane, dar incontestabil însă, originalitatea teatrului roman trebuie judecată în contextul său firesc, cel al civilizației mediteraneene. Cultura greacă și romană atestau fiecare valențe proprii, dezvoltate totuși pe un fond comun, cel al vieții și mentalității oamenilor de pe țărmurile Mediteranei antice.

De aceea, dramaturgii romani au „împrumutat” de la unii precursori greci tocmai ceea ce se putea adapta mai lesne spiritualitații latine. Tragediografii romani au scris, de asemenea atât piese cu subiect grecesc, pe teme celebre ale mitologiei elenice, cât și tragedii inspirate din istoria și viața romanilor, unde ei surprindeau dimensiuni tragice. Tragediile cu subiect grecesc se numeau palliate, după numele unei mantii elenice (pallium), în vreme ce piesele cu subiect roman primeau denumirea de praetexte. Praetexta era o toga purtată numai de magistrații romani.

S-au mai păstrat numai tragediile palliate ale lui Seneca, scrise pe la jumătatea secolului î.e.n. Teatrul lui Seneca ni se înfățeșează ca o dramă de idei și analiză psihologică axată în mare măsură pe monolog și pe contestarea formulelor și recomandărilor esteticii clasicizante a tragediei. Seneca a influențat de asemenea unica tragedie praetextă a antichității, Octavia.

Despre Homer au povestit câțiva biografi că, în afară de a compune poezii, el „își ocupa timpul și dându-și cu părerea despre ale altora”, ca președinte al comisiilor pentru decernarea premiilor literare, care la acea epocă îi speriau tare pe greci77.

Fiind pus în situația de a se apăra, François-René de Chateaubriand78 a recurs la plagiate lui Publius Vergilius Maro: Argonauticele lui Apollonius din Rodhos (sau Apolonios)79, Medeea lui Euripide, Războiul Troiei de Quintus din Smyrna (cunoscut sub numele de  Kointos Smyrnaios  sau Quintus Smyrnaeus)80.

Amintind și de Horațiu, s-a spus că, după ce și-a dovedit statutul de poet, dar în mod public, a scris <<solemnul Cântec secular pe care coruri de copii l-au recitat la tradiționala sărbătoare națională, celebrată la un interval de o sută de ani. Cele 19 strofe safice au încununat cariera lui lirică (17 î.H). Modele sale pentru ode au fost marii poeți Alceu și Sappho din Lesbos, iar pentru satire-vechii comediografi elini și Lucius (180-103 î.H.>>81.

Referitor la Horațiu, ar fi îndoielnic să vorbim despre un plagiat, dar putem susține o suspiciune de copiere, cu toate că scrierile sale sunt pline de originalitate, așa cum spun autorii de specialitate.

Un tip de gen minor aparținând dramaturgiei grecești se numește hilarotragedia, care este caracteristică zonelor elene din partea italică meridională, ea având rădăcini din farsele fliacice ale vechilor comici populari.

<<Aceasta tinde să redea în mod popular și mai ales de parodie conținutul și temele tragediei, în special cele euripidiene, posibil că Euripide se preta cel mai bine la o operație de acest gen, fie din motive cronologice, fie datorită unei amprente a operei sale>>82.

În Evul mediu, trubadurii și truverii se copiază unii pe alții: cântecele de vitejie și misterele întrebuințează foarte des aceleași teme. Călugării cronicari plagiază fără scrupule scrierile înaintașilor: Mathieu de Westminster83 îl plagiază pe Matthew Paris84, care împrumutase de la Roger de Wendoves85, iar Ranulf Higden sau Higdon de Chester86 folosește pentru al său Polychronicon tot ce se poate folosi din Polycratica temporum a unui călugăr pe nume Roger.

Un alt caz interesant s-a derulat în secolul al XV-lea: Leonardo Bruni d’Arrezzo87 numit și Leonardo Aretino, descoperă o istorie a goților, scrisă în grecește de bătrânul Procopius88. O traduce, o publică sub numele său și distruge originalul, neștiind că mai există și al doilea manuscris al autorului.

Note bibliografice și explicații

Lămuriri terminologice: conceptualitate și istoric

1Mihai D. Grigore, Plagiatul sau subteranele demersului științific. Relevanța cazului Guttenberg. Studii Teologice-Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, seria a III-a, anul VII, nr. 4, octombrie-decembrie, 2011, București, p. 279.

2Virgil Olteanu, Din istoria și arta cărții. Lexicon, Vademecum pentru editori, ziariști, tipografi, bibliotecari, documentariști, arhiviști, muzeografi, profesori și studenți, Piesă de teatru, Editura Enciclopedică, 1992, p. 282.

3Marcus Tullius Cicero (născut în anul 106 î.Hr.-decedat în anul 43 î.Hr.) a avut o menire importantă la finalul Republicii Romane, iar îndeletnicirile sale literare precum și cele politico-sociale abordate de el au stat la baza schimbării multor domenii de activitate. S-a spus despre Cicero că a fost cel care a marcat și determinat shimbarea literaturii latine, fiind mai prodigios chiar și față de Lucius Annaeus Seneca.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero (consultat la data de 10.03.2014).

4Lucius Annaeus Seneca sau Seneca sau Seneca cel Tânăr (născut cca. în anul 4 î.Hr.-decedat în anul 65) fiul lui Seneca cel Bătrân (născut în anul 55 î.Hr.-decedat în anul 41d.Hr.) renumit filosof stoic, care a deținut numeroase grade în ierarhia administrativă în perioada împăratului roman Nero, fiind însărcinat cu educarea și instruirea particulară a copiilor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Seneca (consultat la data de 10.03.2014).

5Georges Maurevert, Cartea plagiatelor, Traducere, postfață, note și comentarii de Alexandru Dobrescu, Editura Floarea albastră, București, 2005, p. 11.

6Larousse-Dicționar de civilizație romană, Jean-Claude Fredouille profesor la Universitatea Paris X-Nanterre, Traducere de Șerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 184.

7Pippidi M. Dionisie, Formarea ideilor literare în antichitate, Schiță istorică, Ediția a III-a, Prefață de Nicolae-Șerban Tanașoca, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 15.

8Venus considerată zeița grecească a dragostei, frumuseții și fertilității, ulterior ea a fost identificată cu Afrodita.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Venus_(zei%C8%9B%C4%83) (consultat la data de 31.03.2014).

9Marțial, Epigrame, Traducere de Tudor Măinescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1961, p. 12.

10Marcus Valerius Marțial sau Marțial, despre el nu se știe exact data când a venit pe lume, dar unele surse istorice ne spun că s-a născut în localitatea Bilbilis în prezent localitatea Calatayud din Spania Nordică, cu toate că istoricii aproximează perioada nașterii în intervalul anilor 38 și 41 d. Hr.. La Roma a fost foarte apreciat având în vedere pregătirea gramaticală și retorică, iar în scurt timp beneficiază de ajutorul financiar al lui Seneca și Lucan în vederea sprijinirii dezideratelor sale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martial (consultat la data de 10.03.2014).

11I.M. Marinescu, Figuri din antichitatea clasică, cu o prefață de Traian Diaconescu, Editura Vestala, București, 2003, p. 147.

12Voltaire, pe numele său real François-Marie Arouet (născut în  Paris la data de 21 noiembrie 1694-decedat în Paris la data de 30 mai 1778) fiu de notar, considerat unul dintre cei mai renumiți filosofi francezi și istorici iluminiști. Voltaire a fost Deist și francmason, a analizat riguros unele forme ale religiei, intervenind și implicându-se și în disputele politice ale statului francez. A afirmat că el este un Theist, adică om cu frică și credință în Dumnezeu, dar după ce a renunțat la principiile religiei creștine s-a dispensat de ea la scurt timp. Alături de Jean-Jacques Rousseau a pus bazele Revoluției franceze din anul 1789.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Voltaire (consultat la data de 10.03.2014).

13Pierre Athanase Larousse (născut la data de 23 octombrie 1817-decedat la data de 3 ianuarie 1875). S-a născut în Franța în localitatea Toucy fiind lexicograf, gramatician, pedagog și chiar editor. Celebritatea și-a atras-o prin laborioasele dicționare care îi poartă numele, cum ar fi de exemplu Le Petit Larousse. Este fondatorul Editurii Franceze cunoscută ca Librairie Larousse, specializată numai pe ramura publicării enciclopediilor și a dicționarelor.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Larousse (consultat la data 10.03.2014).

14Félix Lope de Vega y Carpio (născut la data de 25 noiembrie 1562-decedat la data de 27 august 1635) de origine spaniolă, crescut de mic copil în Spania la Madrid și considerat unul dintre cei mai prolifici dramaturgi și poeți din perioada „Secolului de aur” al literaturii spaniole. A fost inițiatorul teatrului clasic spaniol, fiind autorul a peste 3000 de sonete, 3 romane, 4 nuvele, 9 epopei, 3 poeme didactice precum și a câtorva sute de comedii.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lope_de_Vega (consultat la data de 10.02.3014).

15Vito Pandolfi, Istoria Teatrului Universal, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul II, p. 141-143.

16Jean-François Jeandillou în prezent profesor la disciplina lingvistică din cadrul Universității Paris Ouest Nanterre la Défense. A scris Farse literare și Semnul și litera.

https://sites.google.com/site/jfjeandillou/‎ (consultat la data de 22.03.2014).

17Mistagogul era un preot din civilizațiile străvechi care călăuzea o persoană către cele mai necunoscute și nedezlegate mistere ale religiei, având puterea de a intra în profunzimea lucrurilor.

18Jean Charles Emmanuel Nodier (născut la data de 29 aprilie 1780-decedat la data de 27 ianuarie1844) scriitor de origine franceză, născut într-o comunitate din orășelul francez Besançon, a fost adeptul literaturii gotice, scriind povești cu vampiri.

http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Nodier (consultat la data de 10.03.2014).

19Publius Aelius Traianus Hadrianus (născut la data de 24 ianuarie 76 î.Hr.-decedat la data de 10 iulie 138 d.Hr.) a fost un împărat roman care a cârmuit Roma în perioada anilor 117-138 d.Hr. știut și sub numele de Hadrian. Despre el s-a spus că a fost unul dintre cei cinci împărați buni din Imperiul Roman, fiind clasat al treilea pe această scară. Hadrian a fost filosof și scriitor, a scris poezii în limba latină precum și cercetări enciclopedice.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hadrian (consultat la data de 10.03.2014).

20Marcus Aurelius Numerius Numerianus (nu se cunoaște cu exactitate data nașterii-decedat în luna noiembrie 284 d.Hr.) fost împărat roman care a avut o scurtă domnie alături de fratele său Carinus, din luna decembrie a anului 283 până în luna noiembrie a anului 284 d.Hr., tatăl lor fiind împăratul Carus.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Numerian (consultat la data de 10.03.2014).

21Hermann Dessau (născut în Frankfurt pe Main la data de 6 aprilie 1856-decedat în Berlin la data de 12 aprilie 1931) de origine germană și istoric. De subliniat că într-o lucrare a sa dezvăluie pe la anul 1889 că Historia Augusta conținea alte informații, aspecte și elemente eterogene decât cele ce se credeau la acele timpuri.

http://en.wikipedia.org/wiki/Hermann_Dessau (consultat la data de 10.03.2014).

22Theodor Mommsen (născut în Garding în partea de sud a provinciei Schleswig-Germania la data de 30 noiembrie 1817-decedat la data de 1 noiembrie 1903) profesor de istorie, geografie și drept, autor a numeroase cărți de istorie și tratate de drept. Se spune că a aderat la convingerile lui Imanuel Kant și a avut o atitudine ostilă față de principiile de conducere ale lui Otto Eduard Leopold von Bismarck. Pentru întreaga sa activitate a fost laureat în anul 1902 al Premiului Nobel pentru Literatură.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Mommsen (consultat la data de 10.03.2014).

23Jean-Luc Hennig, Apologia plagiatului, Editura Art, București, 2009, p. 28.

24Flavius Vopiscus din Siracuza, născut în Siracuza, dar nu se cunosc informații cu privire data nașterii și a decesului. Fost consul din secolul al IV-lea d.Hr., autor al unei părți din Historia Augusta, o lucrare imensă scrisă în limba latină referitoare la biografiile marilor împărați romani.

http://en.wikipedia.org/wiki/Vopiscus‎ (consultat la data de 24.03.2014).

25Plinius sau Pliniu cel Bătrân cunoscut și sub numele de Gaius Plinius Secundus sau Plinius Maior (născut în Novum Comum cca. în anul 23 d.Hr.-decedat în Stabies la data de 25 august anul 79 d.Hr.). Posesor al unor cunoștințe temeinice și vaste în urma unor studii îndelungate, cea mai cunoscută fiind Istoria Naturală, o enciclopedie compusă din 37 de volume.

http://ro.wikipedia.org/wiki/ Plinius_cel_Bătrân (consultat la data de 24.03.2014).

26Istoria Augustă, Traducere de David Popescu și Constantin Drăgulescu, Editura Enciclopedică, 1971, p.251.

27Titus Livius (născut în Patavium cca. în anul 59 î.Hr.-decedat în localitatea Patavium astăzi Padova în Italia în anul 17 d.Hr.) cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari istorici romani și autor al lucrării Ab urbe condita (De la fondarea Romei). L-a educat pe nepotul împăratulului roman Octavian Augustus, care la maturitate devine împăratul Claudius, însă nu s-a remarcat pe plan politic sau militar întrucât nu i s-au conferit funcții în acest sens.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Livius (consultat la data de 24.03.2014).

28Ammianus Marcellinus (născut în Antiohia-Siria cca. în anul 332 d.Hr.-decedat după toate probabilitățile la Roma în anul 395 d.Hr.) general roman de neam elen și istoric latin. El este autorul operei istorice Res gestae compusă din 31 de cărți.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ammianus_Marcellinus (consultat la data de 24.03.2014).

29Sfântul Ieronim  sau după numele de naștere Sophronius Eusebius Hieronymus (născut în localitatea Stridon, în Croația de astăzi cca. în anul 347 d.Hr.-decedat în Betleem în Palestina la data de 30 septembrie în anul 420 d.Hr.). Cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari părinți ai Bisericii, sanctificat de Biserica Catolică și Biserica Creștină Ortodoxă al cărui nume a rămas Fericitul Ieronim. A tradus Biblia Vulgata în limba greacă, în limba aramaică, în limba ebraică și în limba latină.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ieronim (consultat la data de 24.03.2014).

30Sfântul Pavel din Teba cunoscut și sub numele de Cuviosul Pavel Tebeul (născut cca. în anul 227-decedat cca. în anul 341 d.Hr.) care s-a bucurat în istoria monahismului ca  fiind primul ascet care a cunoscut cel mai adânc pustiul.

http://ro.orthodoxwiki.org/Pavel_Tebeul (consultat la data de 24.03.2014).

31Malchus este slujitorul evreu care a fost prezent la arestarea Mântuitorului Iisus Hristos, iar din Evanghelia după Ioan și se spune că Simon Petru avea o sabie cu care a tăiat urechea servitorului pentru a putea evita înlăturarea reținerii Mântuitorului.

en.wikipedia.org/wiki/Malchus (consultat la data de 24.03.2014).

32Ibidem, p. 442.

33Eugen Cizek, Istoria în Roma antică, (Teoria și poetica genului), Universitas, Editura Teora, 1998, p. 105.

34Aristofan sau Aristophanes (născut în anul 456 î.Hr.-decedat în anul 386 î.Hr.) de origine greacă, dramaturg, renumit la acea vreme pentru comediile, sale fiind numit chiar Părintele Comediei.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristofan (consultat la data de 10.03.2014).

35Euripide (născut în anul 480 î.Hr.-decedat în anul 406 î.Hr.) poet tragic grec, numit de  Aristotel ca fiind un poet tragic prin excelență, iar alături de marii poeți dramatici greci cum ar fi Eschil și Sofocle a format tringhiul care a pus bazele tragediei clasice elene. Întinsa sa operă a fost formată inițial din aproximativ 90 de piese, dar s-au păstrat în jur de 17 tragedii și o dramă. A scris marile drame Troienele, Rugătoarele, Oreste, Hecuba și Ifigenia în Aulis.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide (consultat la data de 10.03.2014).

36Eschil sau Aischylos (născut în Elefsina în anul 525 î.Hr.-decedat în anul 426 î.Hr.) a fost un strălucit poet tragic elen și dramaturg, a compus peste 90 de piese, dar numai un număr de șapte piese au mai rămas, printre care Prometeu înlănțuit, Cei șapte contra Tebei, Eumenidele, Agamemnon, Rugătoarele, Perșii și Choeforele, fiind socotit drept părintele tragediei clasice grecești.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil (consultat la data de 24.03.2014).

37Cratinus sau Cratinos (născut în anul 519 î.Hr.-decedat în anul 422 î.Hr.) a fost cunoscut ca poet comic grec, comediile scrise de el se îndreptau împotriva celor care se aflau la conducerea țării din acele vremuri. La finalul vieții a ajuns în concurență cu Aristofan care la acea vreme era de o vârstă timpurie.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cratinos (consultat la data de 10.03.2014).

38Eupolis (născut în secolul al IV-lea î.Hr.) a fost un poet dramatic elen, care a scris comedii din care nu sunt cunoscute decât niște fragmente, comediile sale apărând doar în perioada războiului peloponesiac.

http://en.wikipedia.org/wiki/Eupolis (consultat la data de 10.03.2014).

39Platon sau Plátōn (născut în anul 427 î.Hr-decedat în anul 347 î.Hr.) filosof grec, discipol al lui Socrate, fondator al școlii platonice și autor al Dialogurilor. A contribuit la înființarea Academiei din Atena care a fost întâia instituție de învățământ superior din lume, fiindu-i dascăl și lui Aristotel. De la el au rămas 35 de dialoguri și 13 scrisori.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon (consultat la data de 10.03.2014).

40Anaxagora din Clazomene sau Anaxagoras (născut în anul 500 î.Hr.-decedat în anul 428 î.Hr.) a fost filosof ionian presocratic, membru al Școlii Ioniene de Filosofie. Era de notorietate prietenia sa cu Pericle, dar după ce a fost găsit vinovat de ateism a fost forțat să se îndepărteze de Atena.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anaxagora (consultat la data de 24.03.2014).

41Plutarh, Oameni iluștri ai Greciei, Ediție îngrijită de Gheorghe Ghiriță și Valentin Guțu, Editura Cartier, Chișinău, 1997, p. 61. Pericle (născut cca. 490-decedat 429 î.Hr.) tatăl sau Xantip și mama Agariste, aparțineau celor mai ilustre familii ateniene. “La fel ca și dascălului său Anaxagoras, lui Pericle îi erau străine orice superstiții. Odată s-a prezentat la el un prezicător și, purtând în mână capul unui berbec cu un singur corn, i-a prezis că întreaga putere în stat se va concentra curând în mâinile unui singur om. Într-adevăr, Percle reuși după puțin timp să-l înlăture pe rivalul său, iar toate treburile statului i-au revenit lui. Pericle n-a dat însă crezare prezicătorului, care afirma că era o legătură între succesul lui Pericle și semnul bun. El l-a rugat pe Anaxagoras să studieze cauza monstruozității berbecului. Savantul a dovedit atunci că datorită structurii deformate ale craniului, al doilea corn n-a putut crește și deci nu este nimic enigmatic în faptul că berbecul nu avusese decât un corn”.

42Platon născut Aristocles, fiul lui Ariston și Perictione și a avut doi frați, Glaucon și Adeimantos, din Enciclopedia Universală Britanică, volumul 12, Editura Litera 2010, București, p. 170.

43Timateus din Locres (născut în localitatea Locri în secolul al V-lea î.Hr.-nu se cunoaște data și anul decesului) a fost filosof pitagorician. Prea multe amănunte despre opera sa nu sunt cunoscute, dar știm de la istorici că a scris tratatul De anima mundi et natura.

http://en.wikipedia.org/wiki/Timaeus_(dialogue) (consultat la data de 10.03.2014).

44Sofocle (născut în Colonos, un cartier aflat la periferia Atenei în anul 496 î.Hr.- decedat în anul 406 î.Hr.) poet tragic grec, se trage dintr-o familie bogată, fiul unui armurier pe nume Sofillus și autor a multor tragedii (în jur de o sută de tragedii) din care au rămas doar șapte și anume: Antigona, Electra, Oedip la Colona, Oedip rege, Aiax, Filoctet și Trachienienele. S-a consemnat în istorie că în jurul anului 413 î.Hr. la vârsta de optzeci de ani a fost numit comisar special investigând marele flagel militar din Sicilia.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofocle (consultat la data de 10.03.2014).

45Menandru sau Menandros (născut în anul 342 î.Hr.-decedat în anul 292 î.Hr.) elev al lui Teofrast, poet dramatic grec, inițiator al comediei noi, copiat de Plaut și Terențiu, iar în scrierile sale face referire la poporul get. Dintre operele sale principale aducem aminte de: Epitrepontes, Dyskolos, Samiana și Perikeiromene.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Menandru (consultat la data de 10.03.2014).

46Malchus sau Porphyr (născut în localitatea Tir în prezent localitatea Sur din Liban în jurul anului 233 î.Hr.-decedat în Roma în anul 309 î.Hr.) a fost filosof, adept al lui Platon și elevul lui Plotin. Cunoscut despre scrierea sa contra creștinilor.

http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/~history/Biographies/Porphyry.html (consultat la data de 10.03.2014).

47Herodot din Halicarnas sau Herodotos din Halikarnassos (născut în anul 484 î.Hr.-decedat în anul 425 î.Hr.) se trage dintr-o familie aristocratică, cel mai de seamă istoric elen, fiind socotit părintele istoriei. A scris celebrele nouă cărți ale Istorii din care amintim: Cirus cel Mare, Cambise al II-lea, Darius I și Xerxes I. Prieten cu Sofocle și s-a bucurat de stima și respectul lui Pericle.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Herodo (consultat la data de 10.03.2014).

48Hecateu din Milet (născut în anul 550 î.Hr.-decedat în anul 490 î.Hr.) de origine greacă, considerat un mare istoric și posesor al unor vaste cunoștințe geografice. A scris Descrieri ale Pământului și Genealogii precum și o succesiune cronologică a poveștilor și miturilor elene.

en.wikipedia.org/wiki/Hecataeus of_Miletus (consultat la data de 10.03.2014).

49Diogene Laertios (născut cca. în secolul al II-lea în Laertia-Cilicia-decedat cca. în secolul al-III-lea) filosof de origine elenă, adept al scepticismului, elogiat prin celebra operă în care înfățișează și vorbește Despre viețile și doctrinele filozofilor (în limba latină De vitis, dogmatibus et apophthegmatibus clarorum Philosophorum sau în limba elenă Peri bion kai apophtegmaton ton en philosophia eudokimesanton) lucrare formată dintr-o colecție de zece cărți care s-au păstrat integral până în zilele noastre.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diogene_Laer%C8%9Biu (consultat la data de 31.03.2014).

50Aischines din Atena (născut în Atena cca. în anul 389-decedat în Samos cca. în anul 314 î.Hr.) a fost un important filosof elen, bun orator și om politic, discipol fidel al lui Socrate și rivalul lui Demostene.

http://de.wikipedia.org/wiki/Aischines_(Athen) (consultat la data de 31.03.2014).

51Diodor din Sicilia sau Diodorus Siculus (născut cca. în anul 80 î.Hr.-decedat în anul 21 î.Hr.) de origine greacă și istoric roman. A compus o lucrare de mari dimensiuni (40 de cărți din care s-au păstrat multe dintre ele fărămițate) pe care a intitulat-o Biblioteca Istorică, în care sunt incluse informații și date de la origini despre toată lumea mediteraneană și până în perioada domniei împărătului roman Iulius Caesar. A scris chiar și despre unele aspecte referitoare la războiul purtat între Dromichetes cu Lysimachus.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diodorus_Siculus (consultat la data de 31.03.2014).

52Agatharchides din Cnidos sau Agatharchus (s-a născut în Cnidus-Grecia cca. în secolul al II-lea î Hr.-decedat cca. în jurul anului100 î.Hr.) de origine elenă, a fost atât istoric cât și geograf, dar care nu s-a bucurat de o reputație aparte în perioada antică.

http://en.wikipedia.org/wiki/Agatharchides (consultat la data de 31.03.2014).

53Macrobius Ambrosius Theodosius (data nașterii a fost cca. în jurul anului 400 î.Hr., dar nu se cunosc informații precise cu privire la anul decesului) filosof și gramatician elen. S-a spus despre el că s-a născut în Imperiul Roman într-o localitate unde se vorbea preponderent limba elenă, mai precis în Egipt. Cea mai mare operă a lui Macrobius a fost Saturnalia.

http://en.wikipedia.org/wiki/Macrobius (consultat la data de 31.03.2014).

54Publius Vergilius Maro (născut în localitatea Virgilio, regiunea Lombardia-Italia la data de 15 octombrie anul 70 î.Hr.-decedat în localitatea Brindisi-Italia la data de 21 septembrie anul 19 î. Hr.) a fost un poet de origine latină, care a scris monumentala epopee Eneida (în limba latină Aenesis) socotită unul dintre poemele epice de mari dimensiuni în versuri al romanilor și încă două opere Bucolicele și Georgicele.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro (consultat la data de 31.03.2014).

55Homer (s-a născut în Grecia și decedat în localitatea Ios-Grecia, iar intervalul de timp când a trăit nu se cunoaște, dar știm numele părinților săi Krithiida și Meonas. O parte din istorici susțin că a trăit la începutul secolului al XII-lea î.Hr., dar o parte din cercetătorii moderni afirmă că a trăit în perioada secolului al VII-lea sau secolul al VIII-lea î.Hr.). Știut din antichitate ca autor al monumentalelor opere Iliada și Odiseea. Cutumele ne relatează că Homer era orb și se mai spune că  Homēros numele său în limba greacă, care înseamnă ostatec, ne sugerează faptul că făcea parte dintr-o societate poetică numită Homeridae, care tradusă înseamnă fiii ostaticilor, respectiv descendenții prizonierilor de război.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Homer (consultat la data de 10.03.2014). 56Titus Lucretius Carus sau Lucrețiu (născut în anul 99 î.Hr.-decedat în anul 55 î.Hr.) filosof și poet latin, discipol al lui Epicur. Autorul poemului de natură filosofică De natura rerum (Despre natura lucrurilor), de remarcat modul de tratare a universului și a ființelor umane.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Lucretius_Carus (consultat la data de 10.03.2014).

57Marcus Furius Bibaculus (născut în Cremona cca. în anul 103 î.Hr.-data decesului nu se cunoaște) poet epic din perioada romană republicană, prozator și a compus un poem despre Belli Gallici.

http://en.wikipedia.org/wiki/Marcus_Furius_Bibaculus (consultat la data de 10.03.2014).

58Marcus Pacuvius (născut cca. la data de 29 aprilie 220 ​​î.Hr.-decedat la data de 7 februarie 130 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai mari poeți de la Roma. În timpul vieții a compus douăsprezece tragedii cu teme elene, reproduse după Sofocle și Euripide și o tragedie romană intitulată Paulus.

http://en.wikipedia.org/wiki/Pacuvius (consultat la data de 10.03.2014).

59Suevius (născut în secolul I î.Hr.) poet roman care a trăit în perioada lui Catullus. Prea multe amănunte despre viața și biografia lui nu se cunosc, doar se știe că era renumit ca autor de idile.

http://referenceworks.brillonline.com/entries/brill-s-new-pauly/sueius (consultat la data de 10.03.2014).

60Gnaeus Noevius (născut cca. în anul 275 î.Hr. în localitatea Capua în Italia-decedat în exil în orașul antic Utica  la nord-vest de Africa Cartagină în anul 201 î.Hr.) a fost primul poet epic latin și dramaturg roman. După ce a participat la Primul Război Punic, a scris poemul Bellum Punicum.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnaeus_Naevius (consultat la data de 10.03.2014).

61Lucius Accius (născut în localitatea Pisaurum un oraș vechi din Umbria în anul 170 î.H9.-decedat cca. în anul 86 î.Hr.) a fost un poet tragic roman și cărturar literar, copilul unui sclav eliberat. Din scrierile sale poetice au fost decoperite traduceri din limba elenă și a fost apreciat de marele Horațiu pentru stilul său tragic aparte.

http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Accius (consultat la data de 10.03.2014).

62Quintus Ennius (născut cca. în anul 239 î.Hr.-decedat cca. în anul 169 î.Hr.) de origine oscă, a fost pe rând un poet, dramaturg și scriitor, fiind considerat tatăl poeziei latine. A scris epopeea Annales și autor a mai multor tragedii.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ennius (consultat la data de 10.03.2014).

63Lebăda din Mantua, în semn de cinste i s-a atribuit lui Publius Vergilius Maro acest cognomen.

64Eugen Cizeck, Istoria literaturii latine, volumul I, Editura Adevărul S.A., București, 1994, p. 268.

65Francesco Petrarca (născut în localitatea Inciso in Val d'Arno, în proximitatea orășelului Arezzo, Italia la data de  20 iulie 1304-decedat în localitatea Arquà de lângă Padova la data de  19 iulie 1374) italian renascentist, umanist, poet și prozator.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Francesco_Petrarca (consultat la data de 12.10.2014).

66Francesco Petrarca, Antiqǫuis Illustrioribus/Către mai vestiții înaintași-Ediție bilingvă, Introducere, traducere, note și comentarii de Mihaela Paraschiv, Editura Junimea Iași, 2009, p. 323-328.

67Jean-Noël Robert, Roma-Mari civilizații, Traducere de Simona Ceaușu, Editurile All, București, 2002, p.171-172.

68Luminița Stoianovici, Liberatate și constrângere în arta actorului, lector Bogdan Ulmu, Editura Opera Magna, Iași, 2004, p. 46-47.

69Platon, Republica, Editura Științifică, București, 1993, p. 112.

70Aristotel sau Aristoteles (născut în  localitatea Stagira, numit și Stagiritul în anul  384 î.Hr.-decedat la data de 7 martie 322 î.Hr.) important filosof grec, care a pus bazele școlii peripatetice.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel (consultat la data de 06.12.2014).

71Sorin Crișan, Teatrul de la rit la psihodramă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 30.

72Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pipidi, Ediția a III-a îngrijită de Stella Petecel, București, Editura IRI, 1998, VI 1449 b-23, p. 71.

73Ibidem, IV 1450 b 3-4, p. 73.

74Ibidem, IV 1450 b 21-27, p. 196.

75Virgil Matei, Dicționar de maxime, reflexii, expresii latine comentate, Editura Didactică și Pedagogică R.A., Bucuresti, 2007, p. 22.

76Teatru, Comedia latină, Plaut-Terențiu, în românește de Nicolae Teică, Prefață, tabel cronologic și bibliografie de Eugen Cizeck, Editura Albatros, București, 1978, p. 5-9.

77Indro Montanelli, Istoria grecilor, Traducere de George Miciacio, Editura Artemis, București, 1996, p. 47.

78François-René de Chateaubriand (născut la data de 4 septembrie 1768-decedat la data de 4 iulie 1848) de origine franceză, a fost pe rând diplomat, om politic și scriitor. Se spune despre el că a fost întemeietorul romantismului în beletristica franceză. S-a remarcat prin lucrarea publicată în anul 1802, Geniul creștinismului sau Frumusețea religiei creștine. Pentru meritele deosebite aduse literaturii franceze este ales în anul 1811 membru al Academiei Franceze.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand (consultat la data de 10.03.2014).

79Apollonius din Rodhos sau Apolonios (născut cca. în anul 295 î.Hr.-decedat cca. în anul 230 î.Hr.) de origine greacă, poet și în același timp bibliotecar în cadrul Bibliotecii din Alexandria. Apreciat poet grec și autor al poemului epic de mari dimensiuni în versuri Argonautica. O parte din viață și-a petrecut-o în insula Rodhos de unde se pare că i se trage și numele.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Apollonius_din_Rodos (consultat la data de 10.03.2014).

80Quintus Smyrnaeus cunoscut și sub numele de  Kointos Smyrnaios (născut probabil în a doua parte a secolului al IV-lea d.Hr.) a fost poet epic grec și continuă cu scrieri despre războiului troian.

http://en.wikipedia.org/wiki/Quintus_Smyrnaeus (consultat la data de 10.03.2014).

81Horațiu, Ode. Epode. Cântecul Secular. Satire. Epistole. Arta poetică, Traduceri de Constantin I. Niculescu. D.C. Ollanescu și Ion Acsan, Selecție, prefață și note de Ion Acsan, Editura Mondero, București, 2007, p. II.

82Vito Pandolfi, Istoria Teatrului Universal, Prefață de Ovidiu Drîmba, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul I, p. 142-143.

83Mathieu de Westminster numit și Matei din Westminster, nume închipuit dat autorului care a scris renumita cronică britanică Flores Historiarum (Flori de istorie).

http://fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_de_Westminster (consultat la data de 10.03.2014).

84Matthew Paris sau Mathieu Parisien (născut în anul 1200-decedat în anul 1259) de origine franceză, într-o perioadă a stat în mănăstirea benedictină Saint Albans Abbey, înzestrat cu calități istorice și hagiografice, cu bogate cunoștinte în arta sculpturii. Opera istorică a lui Roger de Wendover intitulată Chronica Majora, a fost continuată de acesta cu adăugiri importante referitoare la unele întâmplări de mare însemnătate din exteriorul Franței.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_Paris (consultat la data de 10.03.2014).

85Roger de Wendover (s-a născut în Anglia în secolul al XIII-lea și probabil a decedat în jurul datei de 6 mai 1236) locul natal este orășelul Wendover situat la baza dealurilor Chilter din Buckinghamshire. Cunoscut ca fiind un cronicar istoric englez și călugărit la mănăstirea St. Albans Abbey.

http:/en.wikipedia.org/wiki/Roger_of_Wendover (consultat la data de 25.03.2014).

86Ranulf Higden sau Higdon (născut în vestul Anglei în jurul anului 1280-decedat la data de 12 martie 1364) a fost un călugăr bernedictin cu ascultare la mănăstirea Sfântul Werburgh din Chester-Anglia și cronicar de seamă. Autorul unei lungi și laborioase cronici intitulate Polychronicon care a avut la bază texte din Sfânta Scriptură.

http://en.wikipedia.org/wiki/Ranulf_Higden (consultat la data de 29.03.2014).

87Leonardo Bruni sau Leonardo Aretino (s-a născut în Italia la Arezzo, Toscana în jurul anului 1370-decedat la Florența la data de 9 martie 1444) de origine italiană, a studiat istoria, umanist și om politic, de altfel a fost întâiul istoric modern al Italiei.

http://en.wikipedia.org/wiki/Leonardo_Bruni (consultat la data de 29.03.2014).

88Procopius (născut în Cilicia, o localitate antică din sudul Anatoliei, în zilele noastre poartă denumirea de Çukurova în jurul anului 326 d.Hr.-decedat la data de 27 mai anul 366 d.Hr.) a fost un trădător al împăratului Valens, iar la decesul împăratului Iovian a devenit împărat și a luat asupra sa controlul și stăpânirea asupra provincilor Tracia și Bithinia.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Procopius (consultat la data de 29.03.2014).

1.2. Cum a căpătat viață plagiatul în literatura universală

Concepția privind proprietatea artistică era destul de confuză înainte de secolul al XIX-lea, pirateria literară fiind în floare; neexistând noțiunea de creație artistică, scriitorii își revendicau opere în care singura preocupare era să disimuleze furtișagurile.

Astfel, prin anul 1774, cu ocazia unui discurs de decernare a premiilor pentru pictură, s-a afirmat că cel care împrumută sau jefuiește cu artă și precauție are dreptul la aceeași indulgență de care se foloseau autorii din epoca clasică veche elenă, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de pricepere în a-l ascunde.

Despre proprietatea literară s-a vorbit mai întâi din perspectiva apărării privilegiului de librărie și nu dintr-o aplicare particulară a dreptului individual de proprietate. Astfel, prin privilegiu de librărie, i se garantează librarului un drept exclusiv asupra unui titlu pe care l-a obținut. În anii 1760, monarhia a dorit abolirea perpetuării tradiționale a privilegiilor, ceea ce a determinat inițiativa librarilor-editori de a lega caracterul irevocabil al drepturilor de recunoaștere a proprietății autorului de recunoașterea proprietății autorului asupra operei sale89.

Prin această inițiativă aceștia urmează de fapt strategia librarilor londonezi și a opoziției lor față de Statutul din anul 1709, care limita durata copyright-ului la paisprezece ani. În Anglia, prin intermediul puternicelor corporații cu profil de papetărie, editorii intentau din ce în ce mai multe procese confraților lor din provincie, din Scoția sau Irlanda, pentru că republicau operele de îndată ce le expira copyright-ul. În schimb, în Franța bătălia s-a dus prin pamflete și fițuici.

De aceea Denis Diderot90 a scris, în anul 1763, Scrisoarea despre comerțul librăriei, text comisionat de comunitatea librarilor-tipografi parizieni.

În ce privește situația lui Molière sau Jean-Baptiste Poquelin91, se știe că singurele chestiuni legate de justiție sau de poliție care-l privesc se referă la probleme de librărie, nu de textualitate. Este vorba despre Prețioasele ridicole pe care Antoine Baudeau Sieur de Somaize92 le-a publicat în folosul său împreună cu marele Dicționar al prețioaselor și Sganarelle. Molière avea atunci un privilegiu pentru a-și publica piesa, dar a trebuit să pledeze împotriva lui Jean Ribou93 care, în mod surprinzător, obținuse și el unul și care a publicat într-adevăr o ediție din Sganarelle. Molière a depus plângere în ambele cazuri pentru revocarea privilegiului și confiscarea exemplarelor contrafăcute.

Dacă în secolul al XVIII-lea plagiatorul nu era decât un libertin care se plimba prin texte după bunul său plac, șterpelind de ici de colo, el a fost curând sancționat deoarece contravenea normei sociale, căci insulta, simbolic, proprietatea.

Un exemplu celebru este cel al scriitorilor Denis Diderot ca și Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais94, care, deși au dus lupte grele pentru recunoașterea legitimă a dreptului de autor, au fost dovediți ca plagiatori. Denis Diderot, de exemplu, a fost acuzat de Louis-Marie Stanislas Fréron95 (care a fost un adevărat vânător de capete, un cenzor al republicii literelor) că a reluat, în Fiul natural, în anul 1757, situațiile, personajele și o parte dintre dialogorile unei comedii de Carlo Goldoni96, Il vero amico. Obligat să se justifice după un an, în discursul său Despre poezia dramatică, în care: ”… am pus stăpânire pe acestea ca pe un lucru care mi-ar fi aparținut. Nici Carlo Goldoni nu fusese mai scrupulos; și el pusese stăpânire pe Avarul, fără ca nimănui să-i treacă prin minte că e ceva rău; și nimeni dintre noi nu și-ar fi putut închipui că-i poate acuza pe Molière sau pe Pierre Corneille97 de plagiat, pentru că au împrumutat tacit ideea unei piese, fie a unui autor italian, fie din teatrul spaniol”. Și mai departe „(despre Goldoni) a scris vreo șaizeci de piese. Dacă se simte careva înclinat spre acest gen de muncă, îl invit să aleagă dintre cele rămase și să alcătuiască o operă pe placul nostru”.

Piesa lui Carlo Goldoni era imitată după Puterea prieteniei, a lui Luigi Riccoboni98, care s-a inspirat la rândul său din Fido amico99 de Flamilio Scala100. Denis Diderot îi datorează mult lui Viața și opiniile lui Tristram Shandy, gentleman al lui Laurence Sterne101 publicat în nouă volume. Denis Diderot l-a citit în anul 1765, cu puțin timp înainte de a-și începe romanul, însă el își desființează cu brutalitate lumea creată, înainte de a conchide: „Luându-mă după niște memorii pe care am motive serioase să le socotesc suspecte, aș putea să înlocuiesc ce lipsește aici; dar la ce bun? Numai ce e socotit drept adevăr poate interesa”102. Ceea ce nu-l împiedică să adauge trei paragrafe, dintre care unul nu lasă nici o urmă de îndoială asupra plagiatului. Probabil este chiar vorba de un plagiat după Viața și opiniile lui Tristram Shandy, gentleman, dacă nu cumva e invers, și Laurence Sterne va fi copiat scena cu pricina; ceea ce Denis Diderot nu crede „dintr-un respect cu totul deosebit față de domnul Sterne, pe care îl socotesc altfel decât pe cei mai mulți dintre literații din țara lui, obișnuiți să ne fure și să ne ocărască atât de des”103.

Jucând astfel, rând pe rând, rolul editorului scrupulos, al falsului autor și al adevăratului plagiator, Denis Diderot iese cu grație din aceasta situație: „Dacă nu te mulțumești, cititorule, cu ce ți-am destăinuit din dragostea lui Jaques, fă tu mai bine, n-am nimic împotrivă”104.

Poeții din epoca clasică își asumau de bună voie furturile (nu pe toate) și chiar cuvântul „furt”. „Am tradus din Lucan tot ce am găsit mai potrivit pentru mine, declară Pierre Corneille în Comentariul piesei Moartea lui Pompei; și cum nu am ezitat deloc în privința îmbogățirii limbii noastre cu tot ce am putut fura de la el, am încercat, în rest, să intru atât de bine în felul său de a-și rândui gândurile și de a da explicații, încât tot ce a trebuit să adaug de la mine părea să aibă geniul său; iar acest lucru a fost demn să treacă drept un furt”. Fără să fie tulburat Pierre Corneille a împrumutat din Sophonisbe lui Jean Mairet105 împrecațiile Camilei din Horațiu. La urma urmelor, observa chiar Jean Charles Emmanuel Nodier, mai bine să furi așa cum a făcut Pierre Corneille decât să inventezi ca George de Scudéry106.

În engleză plagiary este înregistrat, pare-se, de prin anul 1597, din vremea lui William Shakespeare107, deci, celebrul dramaturg fiind el însuși acuzat de plagiat de către unul dintre rivalii săi, Robert Greene108 care, în anul 1592, îl numește “shake-scene” (în argo-ul de atunci asta însemna “hoțul de scene”).

Un caz mult mai interesant e acela al tezei de doctorat a lui Martin Luther King109, care obținuse titlul de doctor în filologie la Boston University’s School of Theology. În anul 1990, Wall Street Journal acuză folosirea, în teză, a mai multor fragmente plagiate din scrierile altora.

Deși în cultura afro-americană, valoarea cuvîntului nu se bazează pe ideea de proprietate, ci pe aceea de împărtășire cu alții -“voicemerging”(de preluarea în discursul rostit în public a ideilor altora, rostite sau făcute cunoscute în mod public), la universitate, însă, acest lucru nu este acceptat, căci codul de etică al oricărei universități interzice sau sancționează preluarea, copierea fără menționarea surselor.

Așadar, în lumea literaturii plagiatul a fost considerat o lungă perioadă ca fiind normal, căci, cum spun, între alții, Bertolt Brecht110“hoția e prima lege a creativității”.

Autorul Măștii Oratorilor, Jean Oudart-sieur de Richesource, cum îi plăcea să se recomande, de origine franceză, a trăit în perioada anilor 1616-1694 și a fost un important om de litere, retor și profesor de limba franceză, ce nu s-a bucurat nici cât a trăit, nici după aceea de o bună reputație.

În opinia multor autori de specialitate, lucrarea sa Masca oratorilor sau arta de a travesti un discurs este poate primul și singurul manual veritabil de plagiat din cultura europeană, unde autorul detaliază mijloacele de producere ilicită a textelor.

Aceste mijloace nu doar că pun umărul la răspândirea lor, transformându-le în bunuri de folosință publică, nu doar că atrag atenția asupra căilor așa-zis cutumiare, disponibile generații după generații, ci fac să nască în mintea unora necesitatea născocirii altor mijloace greu de distins și, prin urmare, mai greu de depistat și de dovedit.

Amintind de mari autori ai textelor din toate timpurile și de pe toate continentele lumii care n-au manifestat respingere față de “împrumuturile” tacite care totuși au pus umărul la întărirea ideii blamabile.

<<Richesource a găsit o cale să expună pe tarabă ceea ce, știindu-se cu musca pe căciulă, orice profesionist al scrisului preferă să rămână “secret de fabricație”, anume partea reprobabilă a “laboratorului de creație”, invitându-i pe cei interesați să-și însușească “metoda de fabricație” și să-i verifice eficiența pe propria piele. Iar interesații nu au lipsit, mai ales că moderatorul Academiei vindea, dimpreună cu utilelele sfaturi practice, și asigurarea că rezultatele vor simula într-un asemenea grad originalitatea deplină, încât înșiși autorii jefuiți nu-și vor mai recunoaște roadele muncii sub noile înfățișări. Cine va avea curiozitatea și răbdarea să compare epistola lui Jean-Louis Guez de Balzac (un scriitor libertin de origine franceză, născut la Angoulême), folosită ca material didactic la sfârșitul Măștii oratorilor, cu versiunea acesteia obținută prin metoda plagianismului, va trebui să admită că promisiunea lui Richesource nu era defel o vorbă goală. Plagianismul cererea doar atenție încordată, grijă la detalii, perseverență și o cunoaștere aproximativă a sinonimiei, ultima lesne de compensat prin recursul la dicționare. Cât despre elevii academiei, datele de care dispunem ne încurajează a susține că s-au întrecut în sârguință, însușindu-și așa de bine metoda, că au trecut apoi fără dificultate drept splendide întruchipări ale originalității. Fiți de acord că e demnă de toată admirația solidaritatea peste ani și peste mări a scriitorilor dinaintea isprăvii lui Richesouce, vinovat, dacă e să-i găsim o vină, că nu a intuit cât nu era prea târziu ce Cutie a Pandorei deschidea cu Masca Oratorilor.>>111.

Cu toate că au trecut mai mult de trei secole de când Richesource a scris Masca oratorilor sau arta de a travesti un discurs, acesta plătește poate înzecit neprevederea de a fi publicat în anul 1667 cartea amintită, iar dacă nu ar fi scris-o literatura ar fi avut în continuare de suferit, dar nu într-o gravitate mărită.

Estetica modernă a putut, în sfârșit, găsi și justifica problema originalității în literatură. Idealismul filosofic a dus lupte împotriva formulelor, a calapoadelor, și a pus în locul vechilor idoli cultul personalității, dus uneori până la exagerare. Pe această cale, judecarea globală a unei epoci literare nu se mai poate face decât aproximativ, cronologic.

Pierre Corneille112 și Jean Racine113, de pildă, au încetat de a mai reprezenta, ca și Molière, de altfel, o noțiune literară. Apropierea acestor trei nume se reduce la faptul că, din întâmplare, s-au născut cam în același timp, și au trăit în același mediu. Fiecare dintre ei reprezintă trei luni deosebite, trei optici și, chiar, trei incompatibilități iremediabile114.

Ideea că viața din afară, pentru individ, în sensul de lume, nu are decât realitatea relativă care i se atribuie, sufletește, a dus la necesitatea unei compensații, la cercetarea și la găsirea unei lumi lăuntrice.

Procesul în jurul romanului L’Atlantide de Pierre Benoit115 a readus în discuție chestia plagiatului. Ce este un plagiat? S-ar putea scrie studii întregi cu privire la plagiate, mai ales că exemplele cu care s-ar ilustra teoriile ar fi luate din opera autorilor celebri. Nu e scriitor, oricât de genial ar fi, să nu suferit calomniile contemporanilor și ale generațiilor de mai târziu. Printre cei mai vechi este Shakespeare, iar în Franța printre moderni este Victorien Sardou116 care s-a văzut nevoit să-și publice o broșură Mes plagiaire superbă ca ironie și ca bun simț. Nici Johann Wolfgang Goethe117 n-a scăpt de asemnea învinuiri.

El însuși spunea despre Faust că intriga a luat-o de la Pedro Calderón de la Barca118, viziunea din Cristopher “Kit” Marlowe, serenade din Hamlet și prologul din Cartea lui Iov. Cel care n-a scăpat nici pâna azi de binecuvântatele injurii este tot William Shakespeare. Detractorii când nu mai au la îndemână mijloacele să compromită opera literară, aleargă la tot soiul de insinuări, ca măcar așa să poată scădea ceva din valoarea ei.

Criticul Edmond Malone pretinde că din 6043 versuri de William Shakespeare, numai 1899 sunt ale lui, restul de 1771 sunt copiate adoima din textele altora, iar alte 1373 sunt denaturate și refăcute după alții. Marele englez răspundea când i se atrăgea atenția asupra unui procedeu puțin lăudabil, că nu este o crimă să iei o fată dintr-o societate proastă și să o pui să trăiască într-alta mai bună119.

Întregul teatru italian din veacul al 16-lea a trăit alimentându-se din Plaut și Terențiu. Și fiecare din italienii imitatori au fost imitați de scriitorii francezi ai veacului al 17-lea. Se găsesc scene întregi din Molière (Jean-Baptiste Poquelin) luate de-a dreptul din clasicii de pe vremea lui. Singurele două piese adevărat originale, în care criticii nu au găsit încă izvoare, ar fi Le Tartuffe și Le Misanthrope.

Posibil ca toate piesele lui William Shakespeare să fie scoase din nuvele florentine și venețiene? Dar oare valoarea teatrului shakesperian consta în subiectele pieselor?

Barberine de Alfred de Musset120 se regăsește în Giovanni Boccaccio121, iar Alexandre Dumas tatăl122 nu se sfia să scotocească prin Walter Scott123.

În studiul lui Victor Hugo despre William Shakespeare, găsim pagini întregi copiate întocmai din François Guizot, iar acum mai în urmă s-a dovedit că însuși L’Otage de Paul Claudel124 amintește o situație identică din Tosca lui Victorien Sardou.

Bietului Victorien Sardou i-a venit rândul ca alții să dea iama prin piesele sale, după ce a fost acuzat de nerespectarea bunului altuia.

Nu a fost piesă din Victorien Sardou care să nu-i fi împrospătat mereu acuzațiile de plagiat. În broșura de care pomeneam mai sus, ca să dovedească odată pentru totdeauna că asemănările de subiecte și de situații nu pot constitui acuzări de plagiat, pune pe două coloane subiectul lui Molière (Jean-Baptiste Poquelin), L’Ecole des femmes și al piesei lui Augustin Caron de Beaumarchais, Le Barbier de Séville.

Sunt identice, însă, cu toate acestea, nu există piese mai deosebite ca atmosferă, ca tendințe, ca tratare, de cum sunt acestea două. Victorien Sardou adaugă că în definitiv autorii de azi nu fac decât să reia subiectele predecesorilor pentru că viața este aceeași, sentimentele oamenilor nu evoluează în spațiu. A atrage atenția asupra asemănărilor dintre două piese, ar însemna că punem alături două schelete și ne bucurăm că le găsim o asemănare125. Maniera constituie originalitatea fiecărui scriitor.

Note bibliografice și explicații

1.2. Cum a căpătat viață plagiatul în literatura universală

89Jean–Luc Hennig, op.cit., p. 76.

90Denis Diderot ‎(născut în orașul Langres, Franța la data de 5 octombrie 1713-decedat la Paris la data de 31 iulie 1784) filosof francez și scriitor  iluminist. Dintre cele mai importante opere ale sale, Tatăl de familie, Călugărița, Jacques fatalistul și Nepotul lui Rameau.

ro.m.wikipedia.org?wiki?Denis_Diderot (consultat la data de 31.03.2014).

91Molière pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin (născut în Franța la data de 15 ianuarie 1622-decedat la data de 17 februarie 1673) de origine franceză, a scris importante texte teatrale ca Avarul și Mizantropul a fost director de teatru, actor, autor care a adus contribuții mari la dezvoltarea satirei comice franceze.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moli%C3%A8re (consultat la data de 31.03.2014).

92Baudeau Antoine Sieur de Somaize (născut în jurul anului 1630-decedat cca. în anul 1680) de origine franceză, important literat și ostil față de Molière.

www.dicocitations.com/…/sieur_de_Somaize_A (consultat la data de 31.03.2014).

93Jean Ribou (născut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Franța-1668) scriitor francez, care a fost în concurență directă cu Molière.

http://www.christies.com/lotfinder/books-manuscripts/moliere-le-misantrope-paris-jean-ribou 5221146-details.aspx (consultat la data de 31.03.2014).

94Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (născut la data de 24 ianuarie 1732-decedat la data de 18 mai 1799), de origine franceză, a fost cel care a scris seria Figaro care cuprinde Bărbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro și Mama vinovată. Pe rând a mai fost muzician, inventator, politician și chiar spion (american și francez).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Beaumarchais (consultat la data de 31.03.2014).

95Louis-Marie Stanislas Fréron (născut la Paris la data de 17 august1754-decedat la data de 15 iulie 1802) este francez de origine, provenit dintr-o familie cu mijloace financiare majore, implicat în politică, ziarist; a avut un rol relativ important în Revoluția franceză. Rivalul declarat lui Voltaire.

http://en.wikipedia.org/wiki/Louis-Marie_Stanislas_Fréron (consultat la data de 31.03.2114).

96Carlo Goldoni (născut în Veneția, Italia la data de 25 februarie 1707-decedat la data de 6 februarie 1793) important dramaturg italian care a compus peste 120 de piese în limba italiană, respectiv în dialectul venețian, printre cele mai cunoscute fiind: Slugă la doi stăpâni, Văduva isteață, Hangița, Bădaranii, Casa nouă  și Gâlcevile din Chiogia.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Carlo_Goldoni (consultat la data de 31.03.2014).

97Pierre Corneille (născut în Rouen-Franța la data de 6 iunie 1606-decedat la data de 1 octombrie 1684) francez de origine,  scriitor considerat ca fiind unul dintre primii trei mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, lângă Molière și Racine, denumit și fondatorul tragediei fanceze. Pierre Corneille a scris teatru aproape patru decenii, dar acesta a compus și versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu în orașul natal Rouen.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Corneille (consultat la data de 31.03.2014).

98Louis Riccoboni sau cum îi spuneau prietenii Lelio (născut în localitatea Modena-Italia la data de 1676-decedat în Paris pe data de 6 decembrie 1753) italian de origine, a fost pe rând scriitor, actor și director de teatru. A condus din perioada tinereții o trupă rătăcitoare de teatru și a tradus din piesele lui Molière.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Luigi_Riccoboni (consultat la data de 31.03.2014).

99Ibidem, p. 82.

100Flaminio Scala (s-a născut în Roma-Italia la data de 27 septembrie 1552-decedat la data de 9 decembrie 1624) italian de origine și crescut în familie de aristrocrați. A fost pe rând: dramaturg, scenarist, regizor, producător de teatru și chiar editor.

http://en.wikipedia.org/wiki/Flaminio_Scala (consultat la data de 31.03.2014).

101Laurence Sterne (născut în ținutul Clonmel-Irlanda la data de 24 noiembrie 1713-decedat la Londra la data de 18 martie 1768) englez de origine și foarte apreciat pentru efortul depus la scrierea romanului Tristram Shandy în nouă volume.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristram_Shandy (consultat la data de 31.03.2014).

102Denis Diderot, Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jaques Fatalistul, Traducere de Gellu Naum, Editura Univers, București, 1985, p. 545.

103bidem, p. 546.

104Ibidem, p. 547.

105Jean Mairet (născut la data de 4 ianuarie 1604 în localitatea Besançon-Franța-decedat la data de 31 ianuarie 1686 în Besançon-Franța) francez de origine, a fost unul dintre cei mai mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, remarcat prin fabuloasa operă scrisă în anul 1634 Sophonisbe, unde a introdus și regula de trei unități.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_de_Mairet (consultat la data de 01.04.2014).

106Georges de Scudéry (născut în Le Havre-Normandia în data de 22 august 160-decedat la 14 mai 1667) francez de origine, a fost pe rând: dramaturg, poet, romancier și cel mai mare frate al Madeleinei de Scudéry.

http://en.wikipedia.org/wiki/Georges_de_Scudéry (consultat la data de 01.04.2014).

107William Shakespeare (născut în Stratford-upon-Avon la data de 23 aprilie 1564-decedat în Stratford la data de  23 aprilie 1616) englez de origine, considerat cel mai mare dramaturg al Angliei și poetul național al țării sau Lebăda de pe Avon. De-a lungul timpului operele sale au rezistat și astfel s-au păstrat aproximativ 38 de piese de teatru, cca. 154 de sonete, 2 lungi poeme narative și poezii.

http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare (consultat la data de 01.04.2014).

108Robert Greene (născut la data de 11 iulie 1558-decedat la data de 3 septembrie 1592) scriitor de origine engleză. Autor de romane și versuri prin care aduce critici moravurilor acelor vremuri.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Greene_(dramaturg) (consultat la data de 01.04.2014).

109Martin Luther King Jr. (născut în Atalanta, statul Georgia-S.U.A. la data de 15 ianuarie-decedat în Memphis, statul Tennesse la data de 4 aprilie 1968) american de origine, care a debutat ca pastor al cultului baptist, om politic, apreciat pentru susținerea drepturilor populației de culoare din America. În anul 1964 a fost laureat al premiului Nobel pentru lupta împotriva discriminării rasiale și a luptei împotriva stopării războiului din Vietnam, dar moare asasinat în orașul Memphis din statul Tennesse.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther_King (consultat la data de 01.04.2014).

110Bertolt Brecht, pe numele său întreg Berthold Friedrich Brecht (născut în Ausburg, Landul Bavaria de astăzi la data de 10 februarie1898-decedat în Berlinul de Est, Republica Democrată Germană la data de 14 august 1956) provine dintr-o familie mixtă religios, tatăl catolic și mama protestantă. German de origine, poet și dramaturg și chiar regizor. S-a spus că a fost fondatorul teatrului epic. Principalele sale opere sunt: Mutter Courage și copiii ei, Opera de trei parale, Puștile doamnei Carrar și Omul cel bun din Sâciuan.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bertolt_Brecht (consultat la data de 01.04.2014).

111I.D.S. Efcuyer Sieur de Richersource, Masca oratorilor sau arta de a travesti un discurs, Ediție alcătuită de Alexandru Odobescu, Editura EM.OL.IS., Iași, 2008, p. V-VII.

12Pierre Corneille (născut la data de 6 iunie 1606-decedat la data de 1 octombrie 1684) dramaturg francez din secolul al XVII-lea, fondator al tragediei franceze și a scris timp de patru decenii piese de teatru.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Corneille (consultat la data de 11.11.2014).

113Jean Racine (născut în localitatea La Ferté-Milon (în prezent departamentul Aisne) decedat la Paris la data de  21 aprilie 1699) fost dramaturg francez de anvergură.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Racine (consultat la data de 11.11.2014).

114Coloșenco Mircea, Delictul literar: Imitație, copie, plagiat (Istoria negativă a literaturii române 1882-1937) Antologie și avertisment de Mircea Coloșenco, Editura Timpul, Iași, 2011, p. 13.

115Pierre Benoit (născut în Franța la data de 16 iulie 1886-decedat la data de 3 martie 1962) unul dintre cei mai importanți scriitori francezi și membru al Academiei Franceze.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Benoit (consultat la data de 11.11.2014).

116Victorien Sardou (născut la Paris la data de 5 septembrie 1831-decedat la data de 8 noiembrie 1908) celebru dramaturg francez, bolnav de afecțiuni psihice.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Victorie_Sardou (consultat la data de 11.11.2014).

117Johann Wolfgang Goethe (născut în Germania la Frankfurt am Main la data de 28 august 1749-decedat la data de 22 martie 1832) cel mai cunoscut poet german al tuturor timpurilor, considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a culturii universale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe (consultat la data de 11.11.2014).

118Pedro Calderón de la Barca (născut la Madrid, Spania la data de 17 ianuarie 1600-decedat la Madrid la data de 25 mai 1681) a fost considerat unul dintre ei mai importanți dramaturgi și poeți spanioli.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedro_Calder%C3%B3n_de_la_Barca (consultat la data de 11.11.2014).

119Ibidem, p. 14.

120Alfred de Musset (născut la Paris, Franța la data de 11 decembrie 1810-decedat la Paris la data de 2 mai 1857) de origine franceză, ilustru dramaturg și scriitor din perioada romantismului).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset (consultat la data de 11.11.2014).

121Giovanni Boccaccio (născut în Certaldo, Italia la data de 16 iunie 1313-decedat la Certaldo la data de 21 decembrie 1375) umanist și poet de origine italiană. Cunoscut pentru crearea modelului genului nuvelă, preluat și de alți scriitori europeni. A scris opera Decameronul în anul 1470.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Boccaccio (consultat la data de 11.11.2014).

122Alexandre Dumas-Dumas Davy de la Pailleterie, sau cunoscut sub numele de Alexandre Dumas père-tatăl (născut la Villers-Cotterêts, Franța la data de 24 iulie 1802-decedat la Puys, Seine-Maritime, Franța la data de 5 decembrie 1870) cunoscut ca scriitor francez, autor de romane de capă și spadă

http://en.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Dumas (consultat la data de 11.11.2014).

123Sir Walter Scott (născut la data de 15 august 1771-decedat la data de 21 septembrie 1832) poet și scriitor scoțian. Cunoscut pentru operele sale Ivanhoe și Rob Roy, care au fost traduse și în limba română. Obține titlul de Sir din partea reginei Angliei.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Walter_Scott (consultat la data de 11.11.2014).

124Paul Claudel (născut la Villeneuve-sur-Fère-en-Tardenois, Aisne, Franța la data de 6 august 1868-decedat la Paris la data de  23 februarie 1955) eseist, dramaturg și poet francez, membru al Academiei Franceze din anul 1946.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Claudel (consultat la data de 11.11.2014).

125Ibidem, p. 15.

1.3. Dramaturgi și poeți străini asupra cărora a planat suspiciunea de plagiat, dar….. nedovedită

WILLIAM SHAKESPEARE

Așa cum am mai arătat, s-a spus despre William Shakespeare că ar fi plagiat, în acest sens criticul irlandez Edmond Malone126 descoperise, aproape la răstimp de o sută de ani, că un număr de 6.043 de versuri care compun întreaga operă a marelui Will, respectiv 1.171de versuri, ar fi fost preluate cuvânt cu cuvânt de la dramaturgi actuali sau precedenți și mai mult a constatat, este adevărat, cu mai mult sau mai puțină mărturisire obraznică, că aproape 2.373127 de versuri ar fi fost copiate aproape și nu sunt creația personală.

Dacă ar fi adevărat cele spuse de criticul irlandez, nu ar mai rămâne marele Will decât cu 1.899 de versuri pe care le-a compus personal. Se poate, dar nu este dovedit pe deplin, ci doar bântuie o suspiciune de plagiat. S-a mai spus despre William Shakespeare că nu a conceput subiectele din propria imaginație, ci și-a dus traiul refăcându-le, considerând că el este autorul le-a trecut pe numele său o parte din scrierile înaintașilor săi cum ar de exemplu Cristopher “Kit” Marlowe128 sau Thomas Lodge129 ori George Peele130 poate John Webster131 și chiar Ben Johnson132.

Chiar și Robert Greene133, un scriitor britanic contemporan de-al său, era nemulțumit și se văita că William Shakespeare ar fi scris Povestea de iarnă din piesa sa Dorastus and Fawnia, și a preluat ideea din Cum vă place din Rosalinda lui Thomas Lodge, care de altfel fără prea mare jenă a păstrat numele eroinei.

S-a mai observat că din Henric VI partea a doua și a treia nu sunt decât o adunare a unor drame ale căror texte originale există. În mod cu totul ciudat sau poate dintr-o coincidență nostima figură a cavalerului Falstaff se întâlnește într-o piesă veche numită Sir John Oldcaste. Robert Greene scrie un articol și îl publică în anul 1591, destinat fățiș împotriva lui William Shakespeare și care vorbește despre „aceste fantoșe care repetă frazele ieșite din gurile noastre, de aceste marionete care ne poartă culorile”, le va recomanda lui George Peele, Thomas Lodge, Christopher “Kit” Marlowe, co-plagiații săi134: „Nu aveți încredere în ei!…Căci e acolo un parvenit, cioroi împopoțonat cu penele noastre, care, cu inima lui de tigru (expresie întrebuințată în partea a treia din Henric VI) învelit într-o piele de actor, se crede la fel de îndemânatic ca oricare dintre voi să umfle un vers alb; a devenit un fel de Johannes factotum și, în opinia lui, este unicul Shake-Scene (joc de cuvinte asupra numelui lui William Shakespeare, care înseamnă mișcă-sulița, shake-scene ar vrea să spună, ca urmare, acela care însuflețește teatrul, animă scena) din țară!….Oh, implor alesele voastre spirite, căutați-vă o mai bună îndeletnicire și o mai profitabilă orientare; lăsați-le pe aceste maimuțe să vă imite capodoperele de până acum și nu le mai oferiți niciodată ocazia de a cunoaște dinainte admiratele voastre invenții, eu știu cel mai bine dintre voi trei nu va fi niciodată un speculant și că cel mai sensibil nu va fi niciodată un binefăcător; pe cât se va putea, căutați-vă deci cei mai buni maeștri, căci e înduioșător ca oamenii cu un spirit atât de ales să fie la bunul plac al unor asemenea lachei grosolani”135.

În Iulius Caesar, se spune că William Shakespeare ar fi copiat din istoria scrisă a romanilor, care a fost dintotdeauna pusă în mișcare de patimi ca ura, iubirea, lăcomia, dorința de putere, frustrările și dezamăgirile, setea de răzbunare, fanatismul, mai degrabă decât o reflectie rațională, de meditația filosofică, de considerațiile de caractere etic.

Întâmplarea din Iulius Caesar este cea care a inspirat geniul lui William Shakespeare care respiră prin toți porii violență și patos în fiecare moment al său și reprezintă unul din acele vârtejuri de forțe contrastante care fac din ea un eveniment epocal136.

John Robertson137, un scriitor britanic, a susținut despre grandoarea și înzestrarea dramaturgică a lui William Shakespeare se regăsește și exista ca virtualitate în Eseurile lui Michael de Montaigne-Delecroix138, care au fost traduse în engleză, pe la finalul secolului al XVI-lea, de către Giovanni Florio139.

Tot în Eseurile lui Montaigne, acesta își recunoștea discret sursele de inspirație „La mine acasă, mă trag adesea în cărtularul meu, de unde pot avea și ochiul peste gospodărie: mă aflu deasupra intrării și am vedere peste grădină, curtea păsărilor, ogradă și mai toate părțile casei. Acolo frunzăresc în ceasul acesta o carte, în altul alta, fără rânduială și plănuit, pe apucatelea: când visez, când însemn și spun diacului meu, plimbându-mă, visările pe care le dau aici la iveală”140.

Scena cuprinsă în al treizecilea capitol al Eseurilor lui Montaigne, intitulat Despre canibali este de fapt este prima scenă din al doilea act al Furtunii, în care personajul Gonzago vorbește despre o republică ideală, în care n-ar exista nici magistrat, nici bogăție, nici sărăcie, nici proprietate, nici suveranitate, în care toți bărbații n-ar avea nimic de făcut, iar femeile ar fi inocente și pure141.

Nu trebuie uitat că pamfletistul și satiricul Thomas Nashe142, care a participat la Didona lui Cristopher “Kit” Marlowe, îl trata pe William Shakespeare ca pe un „cioroi rău împodobit cu pene de păun”.

Se știa că Marlowe avea un temperament agitat și turbulent, a murit după cum spun istoricii într-o încăierare într-o cârciumă englezească. Însă unii susțin că acesta s-ar fi ascuns pentru a scăpa de poliția judiciară, pentru că i s-ar datora operele socotite drept ale lui Shakespeare; pentru că despre acesta din urmă există numeroase urme și sigure, n-ar fi decât un nume de împrumut143. Discuții pe această chestiune sunt de aproximativ un secol și nu se mai opresc, încât unii pentru elucidarea marelui mister au solicitat chiar deschidere coșciugului marelui Will pentru a se convinge.

Astfel, atât identificarea lui Shakespeare, cât și presupunerea unui Shakespeare, ca simplu nume de împrumut, rămân presupuneri care pot fi crezute în principiu, pe care nimic doveditor nu ne poate împuternici să admitem sau să respingem acestă problemă.

„Ce valoare puteau avea oare aprecierile criticilor francezi din veacul al XVIII-lea asupra dramei lui Shakespeare declarat drept <autor barbar> cât timp se putea face dovada că astfel de estimații nu erau conduse spre o înțelegere limpede și adecvată a particularității stilistice și a formei intime pe care o posedă opera marelui poet englez?”144 ne spune și Tudor Vianu145, care considera că „judecățile artistice nu se aplică asupra unui material mort, inert și exterior, ci asupra unor evenimente intime care trebuiesc realizate în deplina lor existență subiectivă mai înainte de a trece la analizarea lor”.

Dar pe William Shakespeare îl percepem ca pe o adevărată instituție teatrală, pentru că tradiția spectacolelor shakespeariene este îndelungată146 și chiar cu apariții pe scenele teatrelor românești de după cel de al doilea război mondial și evident pe marile sceneale lumii.147.

JOHN MILTON

Autorul John Milton148, comparat în Anglia cu Homer, a scris Paradisului pierdut. Foarte multe documente duc la stabilirea izvoarelor și surselor din care John Milton și-a găsit inspirația operei sale. Acesta a cunoscut cu certitudine poemul pe care Sfântul Avitus149, episcop al Vienei, pe care l-a scris în secolul al VII-lea, despre creație, păcat și pedepsirea lui Adam și Eva, având în vedere că era un specialist în filologia latină și în antichitatea romană.

François Guizot150 un cunoscut istoric și om politic al epocii, și-a dedicat una din lecțiile sale studenților în scopul stabilirii nenumăratelor apropieri între poemul lui Avitus și opera lui John Milton, iar eruditul Antoine Ampère151 a dezvoltat, la Collège de France, pasajele și imaginile împrumutate de poetul englez din Episcopul de Galia152.

Există numeroase asemănări între Paradisul pierdut și un poem saxon despre creație, așa cum aflăm din Plăcerile literaturii.

Poemul căruia îi este tributar a fost compus de călugărul anglo-saxon Caedmon153, în secolul al VII-lea și imprimat fără note sau traducere de savantul Franciscus Junius154, mai precis în anul 1655 la Amsterdam.

Șederea în Franța i-a facilitat accesul la Imnul îngerilor sau Revolta Spiritelor Cerești împotriva lui Dumnezeu, compus în anul 1608 de Anne d’Urfé155, fratele autorului Astreei: asemănările dintre Paradisul pierdut și această lucrare au fost semnalate de către un erudit, domnul Bernanrd156, ce a cercetat opera lui Anne d’Urf.

MOLIÈRE

Jean-Baptiste Poquelin157, cunoscut în literatura universală mai ales sub numele de Molière, este considerat un rege neîncoronat al plagiatorilor; astfel, de două secole, reprezintă un punct de referință și o armă a celor care recurg la o astfel de practică, de la Voltaire, la Alfred de Musset158 (care și acesta a copiat un fragment dintr-o scrisoare a lui George Sand159 în Cu dragostea nu-i de glumit <<Eu am trăit viața și nu o ființă nenaturală, plăsmuită de trufia și de plictiseala mea>>160 plecând de la Victorien Sardou161 și ajungând la Louis Verneuil162.

Prin Molière, plagiatul a fost adus la înălțimea unei instituții. Se pare că încă de la primele lucrări, în mod deliberat Molière a introdus în lucrările sale idei și fragmente de la predecesori. Mai întâi a fost atras de activitatea lui Gautier-Garguille163, care l-a motivat să fie interesat de teatru, să-și dorească scena și să scrie pentru comedianți.

Atât de mult îi apreciase talentul lui Garguille, încât, după ce acesta a murit, Molière a intrat în posesia manuscriselor defunctului, plătind o sumă considerabilă văduvei lui Guillot Gorju164, care îi succedase lui Gargauille.

De asemenea, prin intermediul bufonului Prosper din Braguette, Molière a cumpărat manuscrisele maestrului, de unde preia ideea principală din Căsătorie cu de-a sila165.

Însă sursele italiene ale lui Molière nu sunt puține, căci Ipocritul lui Pietro Aretino166 a oferit material substanțial pentru Tartuffe, în comedia Avarul (sau Sgîrcitul cum fusese tradusă inițial167) Molière fructifică jocuri de scenă, detalii comice din șase scenarii italiene și preia scenele a II-a și a III-a din actul al doilea (Cleante își recunoaște tatăl în cămătarul Harpagon) din piesa Frumoasa avocată de François de Boirobert168.

Sursa de inspirație a piesei Doctor fără voie este o povestioară în versuri din secolul al XVIII-lea, ce se regăsește în Comedie de proverbe de Adrien de Montuluc169.

Nu mai puțin adevărat este faptul că piesele Mizantropul și Amphytrion cuprind chiar nouă scene din anticul Plaut.

CHARLES BAUDELAIRE

Charles Baudelaire170 ne surprinde prin mărturisirea făcută în al doilea proiect de prefață la Florile răului, această mărturisire, pe care o voia, fără nici o îndoială, să o dezvolte: „Notă despre plagiate. Thomas Gray. Edgar Poe (2 pasaje). Longfellow (2 pasaje). Statius, Vergiliu (toată partea cu Andromaca), Eschil, Victor Hugo”. S-a dovedit că sonetul Nenorocul este inspirat din versurile americanului Longfellow și cele ale englezului Thomas Gray171.

De asemenea, în Diavolul îndrăgostit, apare sintagma „înspăimântatorul cap de cămilă”, reminescență, scăpată fără îndoială din subconștientul poetului172.

HONORÉ DE BALZAC

În ce privește opera lui William Shakespeare, Honoré de Balzac173 nu ezită să îl acuze de plagiat în prefața dedicație la Verișoara Bette, în care subliniază „această alianță intimă și continuă a Italiei cu Franța, pe care deja Bandello, acest episcop autor de povești caraghioase, o consacra în același fel, în secolul al XVI-lea, în acea culegere magnifică de nuvele din care au ieșit mai multe piese de ale lui Shakespeare, câteodată chiar roluri întregi, inclusiv textual”174.

Elie Berthet175 ne-a transmis În istoria unora și a altora: „Printre scenele interpretate de Henri Monnier176, se găsea și o Istorie a lui Napoleon povestită la o veghe. Balzac o auzise și l-a rugat pe artist să o repete doar pentru el. Monnier s-a executat fără suspiciuni și, câteva luni mai târziu, această povestire era reprodusă, aproape cuvânt cu cuvânt, în Medicul de la țară. Ori de câte ori poate, Balzac ia de unde găsește cuvinte sau cugetări, pe care le pune în gura eroilor săi”. Exemplu: Bixou, din Casa Nucingen, vorbind de Godefroid, spune despre el: „Își dădu destulă osteneală să se înzestreze cu patru limbi, adică să se aprovizioneze cu patru cuvinte pentru o idee!”.

Dacă s-ar studia cu mare atenție Comedia umană s-ar putea găsi multe alte exemple, deși autorul a reușit să îmbine cu măiestrie ideile altora și pe cele proprii încât devine dificilă distingerea plagiatului.

FRANÇOIS RABELAIS

Asemeni lui Molière, François Rabelais177 autorul lui Gargantua și Pantagruel nu ezită să preia, opera sa fiind presărată de reminescențe, împrumuturi sau simple plagiate, după cum afirmă Gustave Lanson178: „Ele exploatează toate cărțile vechi și moderne pe care le cunoaște (grecești, latinești, italienești, franțuzești). Adună tot felul de povești, de cuvinte potrivite, proverbe, calambururi, de credințe și de zicale care circulau în popor și se reperau în satele și orașele Franței”.

În anul 1910, au fost consacrate 400 de pagini studierii izvoarelor geniului lui Jean Plattard autorul lui Maistre Alcofribas179, iar de atunci lista plagiatelor sale se lungește180.

Amintim de o lucrare în care se regăsește opera lui Rabelais. Călătoriile domnului de Jean de Mandeville181, imprimate la Lyon în anul 1470: „Pentru cititorul atent, este de domeniul evidenței că Rabelais nu ignora cartea lui Mandeville; analogiile cu care cartea a patra din Pantagruel sunt foarte evidente. Verva lui Rabelais nu atinge imaginația lui Mandeville, iar alegoriile sunt la fel de ironice și la unul, ca și la celălalt. Trimiterile batjocoritoare la adresa religiei nu mai sunt drămuite de Mandeville decât de Rabelais”.

VICTORIEN SARDOU

La cincisprezece ani de la moartea lui Victorien Sardou Revue de l’Epoque declanșa ancheta asupra plagiatului „considerat ca una dintre arte” și, totodată un mijloc excelent de publicitate literară.

La premiera piesei Odette de Vaudeville, în anul 1880, Mario Uchard182 a crezut că-și vede una din propriile piese, La Fiammina, interpretată în anul 1857 la Comedia Franceză de Got și Delaunay. De aceea, publică în ziare o scrisoare în care deplângea faptul că fusese jefuit: ”Exceptând cinismul limbajului, dragul meu Sardou, nu e cuvânt din piesa mea care să lipsească dintr-a dumitale. A dumitale să fie piesa, să fie a mea? Sau suntem doar doi colaboratori?….”. Replica lui Sardou a fost apelarea la Societatea Autorilor, unde el avea mare influență.

În schimb, Mario Ucahrd recurge la proces, pierdut de altfel, deoarece argumentul lui Victorien Sardou a fost că subiectul operei incriminate aparține de fapt piesei unui autor italian, Paolo Giacometti183, operă apărută în anul 1854 și intitulată Vina răzbună vina.

După proces Victorien Sardou strânge într-o carte toate cazurile de plagiat auzite de el sub titlul Plagiatele mele.

VICTOR HUGO

Nici Victor Hugo184 nu a ezitat să se inspire din diverse lucrări, lucru dovedit de erudiți și critici abia după moartea poetului.

Tinerețea autorului a stat sub semnul lui François-René de Chateaubriand185 ale cărui articole din Minerve sau Débats sunt comentate la Curte și în oraș, iar influența acestuia asupra lui Hugo se simt în toate scrierile din această perioadă.

Victor Hugo nu a călătorit niciodată în Orient, iar pentru a scrie Orientalele a consultat un erudit sub-șef de birou de la Ministerul de Finanțe și se pare că multe versuri sunt doar pasaje comunicate.

În privința romanului Notre-Dame de Paris, s-a arătat în Revue d’Histoire littéraire că Victor Hugo a preluat fraze întregi din sursele de documentare: Istoria și cercetările antichităților orașului Paris de Henri Sauval186.

La baza operelor sale nu stă numai ficțiunea ci și istoria, căci în Ruy Blas, regăsim cazul unui servitor favorit în regatul Neapolelului. De asemenea, se folosește și istoria unui cântăreț Farinell, care în secolul al XVIII-lea, ajunge în Spania consilierul regilor Filip al V-lea și Ferdinand al VI-lea, murind cancelar în Calatrava.

Cu siguranță, actul al patrulea din această piesă cuprinde scena dintre Don Cézar de Bazan și Don Salluste ce este inspirată din parodia Nunții lui Figaro, Barogo sau coșarul prinț a unui oarecare Maurin de Pompigny187, reprezentată la Paris, la Teatrul Variété Amusantes, pe data de 11 decembrie 1784.

O tragedie de Evadné, publicată parțial în Revue Trimestrielle, numărul din iulie 1829, a furnizat scena portretelor din Hernani.

Victor Hugo a versificat în Căsătoria lui Roland un fragment dintr-un cântec din secolul al XII-lea, scris de Bertolais de Laon188 preluat în franceza modernă de Achille Jubinal189.

STENDHAL

Cercetările de plagiat ale lui Stendhal, pe numele adevărat Henri-Marie Beyle190, au debutat la începutul secolului al XX-lea, așa cum reiese din cea mai documentată carte Cum a trăit Stendhal din anul 1900.

Deși jurnalele sale intime consemnează dorința lui Stendhal de a nu copia nimic în lucrările sale de început, el debutează cu un triplu pagiat: Viețile lui Haydn, Mozart și Metastasio. Lucrarea a fost concepută în anul 1814, sub formă de scrisori trimise din Viena în anul 1808 sub pseudonimul Louis Alexandré-Cézar Bombe. Așadar, nu plagiase numai viața lui Franz Joseph Haydn191, ci și toată viața lui Wolfgang Amadeus Mozart192 pe care o reprodusese după notițele lui Hugo Winckler193.

În ce-l privește pe Pietro Antonio Domenico Trapassi, cunoscut sub pseudonimul Metastasio194 Stendhal utilizase studiul criticului italian Giussepe Marc'Antonio Baretti195 în Biciul literar.

Însă seria plagiatelor nu se oprește aici, căci în a doua carte, Istoria picturii în Italia, a preluat pasaje întregi de la scriitorul Lorenzo Pignotti196.

În ce privește culegerea Roma, Napoli și Florența, publicată pe la anul 1817 și reeditată într-o ediție adăugită în anul 1826, Stendhal l-a plagiat mai ales pe Johann Wolfgang Goethe197.

S-a demonstrat că pe lângă plagiatele din Viața lui Haydn sau Istoria picturii în Italia, Stendhal a copiat dialogul dintre Romagno și Lamberti, apărut în anul 1818, în Conciliatorul din Milano. În dialogul amintit erau expuse ideile asupra unității dramatice de timp și de loc de către Ernest Visconti198.

În privința plagiatelor lui Stendhal199, un anume domn Paul Arbele200 scria: „Mi-ar fi ușor să le adaug, tuturor celor ce se cunosc deja, alte câteva, încă inedite, și care sunt de cea mai bună calitate. Însă la ce bun? Asta nu ne-ar învăța nimic nou despre el.” (Revue de France, 15 februarie 1922).

DANTE ALIGHIERI

Dante Alighieri (la acea epocă era un simbol de cinism papist, de ipocrită ticăloșenie)201 a scris Divina Comedie recurgând la diverse lucrări de erudiție și cronici vechi.

Cu toate că au trecut șapte secole de la nașterea lui Dante Alighieri, Divina Comedie continuă să fie tradusă, iar în aria traducerii capodoperei sale s-au înscris mii de încercări. În același timp, în bibliografia dantească s-au înscris sute de mii, milioane de lucrări de exegeză, tentative de interpretare proprie a vieții și operei aceluia care a sintetizat arta verbului, viața și meditația oamenilor veacului de mijloc, aflat pe înaltul prag al trecerii spre spațiile și timpurile deschise ale Renașterii202.

Se evidențiază preluările din enciclopedia ce cuprinde toate cunoștințele secolului al XIII-lea, geografie, istorie, morală, elocință, politică, științe naturale și fizice, intitulată Tezaurul tuturor lucrurilor. O altă lucrare de inspirație este un poem alegoric și filozofic Mica comoară. Ambele lucrări aparțin maestrului și preceptorului său Brunetto Latini203, care se va regăsi în Infernul în cercul vicioșilor împotriva naturii.

În ce privește Purgatoriul, se pare că Dante Alighieri a cunoscut legenda irlandeză Purgatoriul Sfântului Patrick, tradusă în latină în anul 1153 de către Mathieu Pâris204 în Marea istorie a Anglilor.

Legenda se centrează pe un erou, cavalerul Owen, care, din curiozitate, dorește să verifice credința că o grotă din apropierea Dungalului, descoperită de Sfântul Patrick duce la celălalt capăt al lumii. Legenda cuprinde întregul Purgatoriu și chiar Infernul și fără îndoială, această legendă a fost însușită de Dante Alighieri 205.

Note bibliografice și explicații

Dramaturgi și poeți străini asupra cărora a planat suspiciunea de plagiat, dar………..nedovedită

126Edmond Malone (născut la data de 4 octombrie 1741-decedat la data de 25 mai 1812) a fost avocat, istoric, critic literar irlandez și editor al operelor lui William Shakespeare.

http://en.m.wikipedia.org/wiki/Edmond_Malone (consultat la data de 07.07.2014).

127Georges Maurevert, op. cit, p. 31.

128Christopher “Kit” Marlowe (născut la data de 26 februarie 1564-decedat la data de 30 mai 1593) cunoscut autor de tragedie, poet și dramaturg în perioada epocii elisabetane. Dintre piesele principale: Tamburlaine the Great, Dr. Faustus. În Titus Andronicus și în Henric al VI-lea se simte amprenta sa asupra lui Shakespeare.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christopher_Marlowe (consultat la data de 20.07.2014).

129Thomas Lodge (născut în West Ham în anul 1558-decedat în Old Fish Street în parohia Sfânta Maria Magdalena în luna septembrie1625) scriitor englez, autor de sonete de dragoste, satire în versuri, piese de teatru în perioada epocii elisabetane și iacobine.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/345968/Thomas-Lodge (consultat la data de 20.07.2014).

130George Peele (născut în Anglia la Londra la Saint James Garlickhythe la data de 25 iulie 1556-decedat la data de 09 noiembrie 1596) a fost un poet și dramaturg englez. A compus poemul Polyhymnia. O casă din cele opt situate în campusul internat Horsham poartă numele de Peele după George Peele dar și ca o recunoștință a eforturilor depuse de familia sa la dezvoltarea Spitalului lui Hristos.

http://en.wikipedia.org/wiki/George_Peele (consultat la data de 20.07.2014).

131John Webster (născut în Anglia în apropierea Londrei în anul 1580-decedat în anul 1632) dramaturg englez în perioada elisabetană. Viața lui John Webster a fost foarte obscură, poate de aceea data nașterii și data decesului nu sunt cunoscute, precum și nici nu se cunoaște cu exactitate locul unde s-a născut și unde a decedat. A fost autor de traduceri tenebroase: Demonul alb, Ducesa de Malfi și Appius and Virginia.

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Webster (consultat la data de 20.07.2014).

132Ben Johnson sau Benjamin Jonson (născut în Anglia la data de 11 iunie 1572-decedat la data de 6 august 1637) a fost un actor, poet și dramaturg britanic din perioada Renașterii engleze, fiind contemporan cu William Shakespeare. Celebru pentru cele două piese satirice în special Volpone și Alchimistul.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ben_Jonson (consultat la data de 20.07.2014).

133Robert Greene (născut la data de 11 iulie 1558-decedat la data de 3 septembrie 1592) a fost un  scriitor britanic. A scris romanele Pandosto, Menaphon, Apărarea escrocilor, comedii în spirit elisabetan ca Fratele Bacon și Fratele Bungay, pamflete și versuri. Piesele sale de teatru aduc critică moravurilor acelei perioade.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Greene_(dramaturg) (consultat la data de 20.07.2014).

134Georges Maurevert, op. cit, p. 32.

135Ibidem, p. 32.

136Valerio Massimo Manfredi, Ideile lui Marte, Traducere din limba italiană de Radu Gâdei, Editura Allfa, București, 2010, p. 331.

137John Robertson (născut în Anglia în anul 1801-decedat în anul1866) scriitor britanic care a criticat vehement gândirea și conceptia lui William Shakespeare din Georges Maurevert, op. cit., p. 322.

138Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (născut la data de 28 februarie 1533-decedat la data de 13 septembrie 1592) scriitor francez în perioada Renașterii. Operele sale au influențat în mod direct unii scriitori precum: William Shakespeare, Jean-Jacques Rousseau sau Friedrich Nietzsche. Colecția sa voluminoasă de Eseuri conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii universale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_de_Montaigne (consultat la data de 20.07.2014).

139Giovanni Florio cunoscut sub numele de John Florio (născut la Londra în anul 1553 timpul domniei lui Edward al VI-lea decedat în Fulham în anul 1625) a fost un lingvist și scriitor englez de origine italiană, afirmând că ar fi un posibil autor al operelor lui William Shakespeare, dar nici până în prezent acest lucru nu s-a dovedit.

http://it.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Florio (consultat la data de 20.07.2014).

140Montaigne, Eseuri, Traducere de Mariella Seulescu, Studiu introductiv și note de Dan Bădărău, Traducerea sonetelor lui La Boetie de Anca Bursan, Editura Științifică, București, 1966, volumul II, p. 395

141Ibidem, p. 33.

142Thomas Nashe (născut în Anglia pe coasta Suffolk în luna noiembrie 1567-decedat în anul 1601) considerat unul dintre cei mai străluciți scriiitori britanici în perioada elisabetană, dar a mai fost autor de poeme, satire și pamflete precum: Anatomia absurdității, Călătorul nefericit, Terorile nopții și Lacrimile lui Hristos deasupra Ierusalimului.

http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Nashe (consultat la data de 07.07.2014).

143Vito Pandolfi, Istoria Teatrului Universal, Prefață de Ovidiu Drîmba, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul III, p. 14-15.

144Luminița Stoianovici, Libertate și constrângere în arta actorului, Editura Opera Magna, Iași, 2004, p. 89.

145Tudor Vianu (născut în Giurgiu la data de 27 decembrie1898-decedat în București la data de  21 mai 1964) poet român, critic, istoric literar, filosof și estetician.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu (consultat la data de 25.10.2014).

146Mihaela Werner, Tentația abisului, Destine dramatice limită în situații limită, Transpuneri în limbaj scenic, Colecția Masca, Editura Princeps Edit, Iași, 2006, p. 106.

147Trebuie amintit că una din primele încercări românești de traducere a operei lui Shakespeare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui următor aparține lui Ioan Barac, care traduce o versiune germană, Hamlet, sub titlul Amlet, prințul de la Dania din Mihaela Werner, Tentația abisului, Destine dramatice limită în situații limită, Transpuneri în limbaj scenic, explicație citată din nota de subsol nr. 134.

148Johm Milton (născut la data de 09 decembrie 1608-decedat la data de 08 noiembrie 1674) a fost unul dintre cei mai faimoși poeți englezi, a scris celebrul poem epic Paradisul pierdut, ca apoi să compună Paradisul redobândit. A avut și o dramă poetică Samson Agonistes inspirată din tragediile grecești având subiect din Biblie.

ro.m.wikipedia.org/wiki/John_Milton (consultat la data de 07.07.2014).

149Alcimus Ecditius Avitus sau cunoscut ca Sfântul Avitus (nu se cunoaște cu exactitate data nașterii-decedat cca. în jurul anului 1523) a fost unul dintre episcopii Vienei. În timpul vieții a scris câteva tratate împotriva nestorienilor, monofiziștilor și sabelienilor. Opera sa mai cuprinde omelii, scrisori către regii franci și burgunzi, către episcopii Constantinopolului și Ierusalimului, precum și două poeme în hexametric.

http://fr.dbpedia.org/page/Sextus_Alcimus_Ecditius_Avitus (consultat la data de 07.07.2014).

150François Guizot (născut în Franța la Nîmes la data de 18 septembrie 1787-decedat la data de 1874) om politic de anvergură și istoric. A scris Istorii a revoluției din Anglia precum și autor al unor Memorii pentru a putea sluji istoriei timpului meu, pasionat de Shakespeare față de care traduce multe din operele sale.

http://fr.m.wikipedia.org/wiki/François_Guizot (consultat la data de 07.07.2014).

151Jean Jaques Antoine Ampère (s-a născut în Franța la Lyon la data de 12 august 1800-decedat la data de 27 martie 1864) istoric și literat francez, fiul fizicianului André-Marie Ampère, în anul 1848 devine membru al Academiei Franceze.

en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jaques_Ampère (consultat la data de 07.07.2014).

152Georges Maurevert, op. cit, p. 34.

153Caedmon (născut aproximativ în anul 650-decedat probabil în anul 680) se află printre cei mai vechi poeți creștini anglo-saxoni. Potrivit legendei, a fost călugărul inspirat de Dumnezeu să exprime în poemele sale pe înțelesul tuturor învățăturile Bibliei și a stat la calugărie în mănăstirea Whitby.

ro.m.wikipedia.org/wiki/Caedmon (consultat la data de 07.07.2014).

154Franciscus Junius cunoscut sub numele de François de Jon (născut în Germania în Heidelberg la data de 29 ianuarie 1591-decedat în Anglia în Oxford în luna noiembrie 1677) a fost un important căutător de manuscrise antice, el publicând primele ediții de texte importante.

http://en.wikipedia.org/wiki/Franciscus_Junius_(the_younger) (consultat la data de 20.07.2014).

155Anne d'Urfé (născut în Franța în Paris posibil între iulie și decembrie anul 1555-decedat în anul 1621) a fost un poet de origine franceză. A compus sonete pentru soția sa Diana.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Anne_d’Urfé (consultat la data de 20.07.2014).

156Georges Maurevert, op. cit, p. 36.

157Molière, cunoscut sub numele Jean-Baptiste Poquelin (născut la data de 15 ianuarie 1622-decedat la data de 17 februarie 1673) fost scriitor francez de teatru, director, actor, renumit pentru satira sa comică.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moli%C3%A8re (consultat la data de 12.08.2014).

158Alfred de Musset (născut în Paris la data de 11 decembrie 1810 decedat în Paris la data de 2 mai 1857) fost scriitor și dramaturg francez, reprezentant al romantismului francez.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset (consultat la data de 12.08.2014).

159George Sand sau în realitate Aurore Lucille Dupin de Francueil Amantine (născută în Paris la data de 1 iulie 1804-decedată în Nohant la data de 8 iunie 1876) scriitoare franceză și romancier.

http://de.wikipedia.org/wiki/George_Sand (consultat la data de 12.08.2014).

160Alfred de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit, Traducere de Emil Serghie și Scarlat Calimachi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p. 80.

161Victorien Sardou (născut în Paris la data de 5 septembrie 1831-decedat în Paris la data de 8 noiembrie 1908) cunoscut dramaturg francez.

http://fr.wikipedia.org/wiki/victorien_sardou (consultat la data de 12.08.2014).

162Louis Jacques Marie Collin du Bocage cunoscut sub pseudonimul Louis Verneuil (născut în Paris la data de 14 aprilie 1893-decedat la data de 3 noiembrie 1952) a fost un actor francez, scenarist și dramaturg.

http://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Verneuil (consultat la data de 12.08.2014).

163Hugues Guéru sau i se mai spunea Gautier-Garguille (născut în Paris în jurul anului 1573-decedat în Paris la data de 10 decembrie 1633) actor al teatrului de la Hotel de Bourgogne, poet și compozitor, comediant într-un trio specializat în farse.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Gaultier-Garguille (consultat la data de 12.08.2014).

164Bertrand Saint-Jacques Hardouin sau Guillot-Gorju (născut în Paris la data de 31 august 1600-decedat în Paris la data de 5 iulie 1648) actor francez, fost decan al Facultății de Medicină din Paris și totodată medic, a jucat în special roluri de doctor.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Guillot-Gorju (consultat la data de 12.08.2014).

165Georges Maurevert, op. cit, p. 81.

166Pietro Aretino (născut la data de 20 aprilie 1492-decedat la data de 21 octombrie 1556) a fost un dramaturg italian, satirist, a scris tragedii, scrieri hagiografice și poet. S-a spus despre el că avea o mare influență în lumea politică, fapt ce l-a determinat să devină un șantajist.

http://en.wikipedia.org/wiki/Pietro_Aretino (consultat la data de 12.08.2014).

167Barbu Nicolae, Momente din istoria teatrului românesc, Editura Eminescu, București, 1977, p. 21.

168François le Metel de Boisrobert (născut în Caen-Franța la data de 1 august 1592-decedat la data de 30 martie 1662) fost avocat francez, preot, poet și dramaturg.

http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_le_M%C3%A9tel_de_Boisrobert (consultat la data de 12.08.2014).

169Adrien de Montuluc-Montesquiou (născut în anul 1571-decedat în anul 1646) fost prinț de Chabanois și Conte de Cramail, scriitor francez, capodopera sa, Comedia proverbelor.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Adrien_de_Monluc-Montesquiou (consultat la data de 12.08.2014).

170Charles Baudelaire (născut la data de 9 aprilie 1821-decedat la data de 31 august 1867) a fost poet francez, celebru pentru volumul său controversat Florile răului.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire (consultat la data de 16.08.2014).

171Thomas Gray (născut la data de 26 decembrie 1716-decedat la data de 30 iulie 1771) poet preromantic englez. A fost profesor la Universitatea Cambridge, iar prin înclinația spre melancolie și interesul pentru miturile vechi, lirica sa aparține tranziției de la clasicismul târziu la romantism. Proza sa vădește un real simț al umorului și a compus Elegie scrisă într-un cimitir de țară.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Gray (consultat la data de 16.08.2014).

172Georges Maurevert, op. cit, p. 206.

173Honoré de Balzac (născut în Tours, Franța la data de 20 mai 1799-decedat în Paris la data de 18 august 1850) a fost un scriitor francez, romancier, critic literar, eseist și jurnalist. A scris În căutarea absolutului, Moș Goriot, Iluzii pierdute și Verișoara Bette.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Honor%C3%A9_de_Balzac (consultat la data de 16.08.2014).

174Georges Maurevert, op. cit, p. 141.

175Elie Berthet (născut în Limoges la data de 8 iunie-decedat în Paris la data de 3 februarie 1891) scriitor de origine franceză, autor de piese de teatru și romancier.

http://fr.wikipedia.org/wiki%89lie_Berthet (consultat la data de 16.08.2014).

176Henry-Bonaventure Monnier (născut în Paris la data de 7 iunie 1799-decedat la data de 3 ianuarie 1877) a fost dramaturg francez, actor și caricaturist.

http://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Monnier (consultat la data de 16.08.2014).

177François Rabelais (născut cca. în anul 1494-decedat la data de 9 aprilie 1553) a fost pe rând medic, scriitor, iar opera care i-a asigurat celebritatea a fost Gargantua și Pantagruel, o satiră spumoasă la adresa moravurilor acelor vremuri.

ro.m.wikipedia.org/wiki/fran%C3%A7ois_Rabelais (consultat la data de 07.07.2014).

178Gustave Lanson (născut la data de 5 august 1857-decedat la data de 15 decembrie 1934) a fost profesor și critic literar francez autor al unei Istorii a literaturii franceze tipărite în mai multe ediții.

ro.m.wikipedia.org/wiki/Gustave_Lanson (consultat la data de 07.07.2014).

179Jean Plattard (născut în Saint Georges de Reneins la data de 6 aprilie1873-decedat la data de 21 noiembrie 1939) istoric literar francez autor de studii asupra lui Montaigne.

http://de.m.wikipedia.org/wiki/Jean_Plattard (consultat la data de 07.07.2014).

180Georges Maurevert, op. cit, p. 34.

181Jean de Mandeville sau Jehan de Mandeville (nu se cunoaște data nașterii-decedat la data de 17 noiembrie 1372) scriitor francez, explorator și autor al operei Cartea de minuni ale lumii, fost profesor de medicină și cavaler englez.

http://wikipedia.org/wiki/Jean_de_Mandeville (consultat la data de 07.07.2014).

182Mario Uchard (născut în Paris la data de 28 decembrie 1824-decedat la data de 31 iulie 1893) fost broker, dramaturg și romancier.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Mario_Uchard (consultat la data de 07.07.2014).

183Paolo Giacometti (născut în Novi Ligure, Italia în anul 1816-decedat în anul 1882) a scris drame și comedii.

http://en.wikipedia.org/wiki/Paolo_Giacometti (consultat la data de 16.08.2014).

184Victor Hugo (născut la data de 26 februarie 1802-decedat la data de 22 mai 1885) a fost pe rând romancier, poet, dramaturg, pair al Franței din anul 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze. Cele mai de seamă opere ale sale sunt Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Hugo (consultat la data de 16.08.2014).

185François-René de Chateaubriand (născut la data de 4 septembrie 1768-decedat la data de 4 iulie 1848) a fost un scriitor francez, politician și diplomat, iar principala sa lucrare este Geniul creștinismului sau Frumusețea religiei creștine.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand (consultat la data de 16.08.2014).

186Henri Sauval (născut în Paris în anul 1623-decedat la data de 21 martie1676) a fost un istoric francez.

http://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Sauval (consultat la data de 16.08.2014).

187Maurin Pompigny (născut în anul 1766-decedat în anul 1828) a fost dramaturg francez și regizor.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Maurin_de_Pompignyb (consultat la data de 16.08.2014).

188Bertolais de Laon, un truver din secolul al XII-lea din Georges Maurevert, op. cit, p. 175.

189Ahile Jubinal (născut la data de 24 octombrie 1810-decedat în Paris la data de 23 decembrie 1875) a fost politician, istoric, arheolog și a fost scriitor. http://fr.wikipedia.org/wiki/Achille_Jubinal (consultat la data de 16.08.2014).

190Stendhal pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (născut în Grenoble, Franța la data de 23 ianuarie 1783-decedat în Paris la data de 23 martie 1842) scriitor francez renumit, a scris Roșu și negru și Mănăstirea din Parma.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stendhal (consultat la data de 16.08.2014).

191Franz Joseph Haydn (născut în Rohrau, Austria la data de  31 martie 1732-decedat în Viena, Austria la data de 31 mai1809) a fost un compozitor austriac și unul din cei mai valoroși maeștri ai muzicii clasice din Europa apuseană.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Haydn (consultat la data de 16.08.2014).

192Wolfgang Amadeus Mozart (născut în Salzburg, Austria la data de 27 ianuarie 1756-decedat în Viena la data de 5 decembrie 1791) a fost un compozitor german și austriac, cel mai renumit și talentat creator al muzicii clasice din toate timpurile.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Wolfgang_Amadeus_Mozart (consultat la data de 16.08.2014).

193Hugo Winckler (născut la data de 4 iulie 1863-decedat la data de 19 aprilie 1913) a fost un arheolog de origine germană care a scris și despre lucrări de artă.

http://en.wikipedia.org/wiki/Hugo_Winckler (consultat la data de 16.08.2014).

194Pietro Antonio Domenico Trapassi, cunoscut sub pseudonimul de Metastasio (născut la data de 1 martie 1698-decedat la data de 4 decembrie 1782) italian de origine, poet și libretist.

http://en.wikipedia.org/wiki/Metastasio (consultat la data de 16.08.2014).

195Giuseppe Marc'Antonio Baretti (născut în Torino, Italia la data de 24 aprilie 1719-decedat în Londra la data de  5 mai 1789) a fost dramaturg italian, scriitor, critic literar și lingvist.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Baretti (consultat la data de 16.08.2014).

196Lorenzo Pignotti (născut în localitatea Figline Valdarni, Italia la data de 9 august 1793-decedat în Pisa la data de 9 august) a fost pe rând istoric și poet, dar imaginea sa este mult legată de activitatea de fabulist.

http://it.wikipedia.org/wiki/Lorenzo_Pignotti (consultat la data de 16.08.2014).

197Johann Wolfgang Goethe (născut în Frankfurt am Main la data de 28 august 1749-decedat în Weimar la data de 22 martie 1832) a fost considerat cel mai mare poet german al tuturor timpurilor și a compus celebra operă Faust.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe (consultat la data de 16.08.2014).

198Ernest Visconti (născut în jurul anului 1784-decedat în anul 1841) a fost scriitor italian, unul dintre teoreticienii romantismului.

Georges Maurevert, op. cit, p. 369.

199Georges Maurevert, ibidem, p. 170.

200Paul Arbelet (născut în Paris la data de 18 februarie 1847-decedat în localitatea Plancez la data de 4 septembrie 1938) a fost lingvist francez și remarcat prin analiza operelor lui Stendal considerat un veritabil specialist.

http://de.wikipedia.org/wiki/Paul_Arbelet (consultat la data de 16.08.2014).

201Dante Alighieri sau Durante degli Alighieri (născut în Florența-Italia la data de  29 mai 1265-decedat în Ravenna la data de  14 septembrie 1321) filosof și poet de origine italiană, poate cel mai important scriitor din Evul Mediu. A scris Divina comedie piesa sa de anvergură ajunsă cunoscută la scară universală.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri (consultat la data de 11.10.2014).

202Dante, Divina Comedie, Purgatoriul, Interpretare românească și note de George Buznea, Cuvânt înainte de Alexandru Balaci, Editura Univers, București 1978, p. 5.

203Brunetto di Bonaccorso Latini (născut în Florența în anul 1220-decedat în anul 1294) scriitor și politician italian, se spune că a fost maestrul lui Dante Alighieri. După ce este exilat în Franța scrie în limba franceză o enciclopedie a cunoștințelor științifice și istorice Cartea comorii. În limba italiană a scris și poemul alegoric Mica comoară.

http://www.treccani.it/enciclopedia/brunetto-latini/ (consultat la data de 07.07.2014).

204Mathieu Pâris, călugăr benedictin englez (născut în anul 1197-decedat în anul 1259) a mai fost istoric cartograf, sculptor și artist iluminator, cunoscut pentru Chronica Majora și Istoria Mânăstirii St. Alban.

fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_Paris (consultat la data de 07.07.2014).

205Georges Maurevert, op. cit., p. 27.

CAPITOLUL II: O INCURSIUNE ÎN ISTORIA PLAGIATULUI ROMÂNESC

2.1. Apariția plagiatului în literatura românească

Înainte de toate trebuie menționat că dramaturgia românească se apleacă, pe de o parte, asupra izvoarelor istorice, încearcând readucerea marilor figuri din trecutul național în tradiția pașoptistă și continuă să dezvolte interesul pentru trecutul glorios al neamului și pentru istoria țării. Pe de altă parte, sub influența marii literaturi dramaturgice străine, apar în literatura română creații care au născut controverse. Victor Hugo, romanticul autor francez, și-a pus amprenta asupra dramaturgiei românești prin sacrificiul eroilor săi și prin frumusețea caracterului lor sau prin spiritul de sacrificiu206.

Pe de altă parte s-a insistat, de-a lungul timpului, ca dramaturgia românească să-și păstreze spiritul și originalitatea, nefiind nevoie să fie inspirată din opere copiate sau tălmăcite.

Mircea Eliade, în Nostalgia originilor, ne spune că „toate activitățile ce nu asemnificație sau origine sacră nu sunt autentice, ci inautentice și nesemnificative”207.

În timp ce sacrul semnifică prin excelență adevărul ultim, profanul este prin definiție fals, eronat. Numai spațiul sacru este semnificativ, iar profanul este lipsit de structură. De aceea, omul sacru este în primul rând un homo semnificans. „Este imposibil de imaginat cum conștiința ar fi putut să apară fără ca ea să fi atribuit o semnificație impulsurilor și experiențelor omului. Conștiința lumii reale și semnificative este intim legată de descoperirea sacrului”208.

În România a început să se discute despre plagiat abia în anul 1840, deși în urma răspândirii tiparului se intensificase circulația cărților încă din anul 1817.

Despre plagiat se vorbește prima dată în cadrul unui îndemn Către autori scris de Ioan Penescu209 la traducerea intitulată Hoție din ideile unuia din Visurile lui Lebruin: „Furați, autori, furați! Furați de sunteți săraci și aveți gust bun; dar mărturisiți păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpați de mustrarea cugetului și de înfricoșata critică a înaltului tribunal al literaților!“210.

În perioada pașoptistă semnarea textelor nu era obligatorie și devenea un motiv de mândrie, chiar dacă uneori, se făceau cu bună știință confuzii între original și traducere. De exemplu, în anul 1834, autorul George Fălcoianu211 pretindea că este autorul operei Freda212.

În anul 1862, Alexandru Ioan Cuza213 a promulgat Legea proprietății literare și artistice214, moment ce a schimbat radical atitudinea față de plagiat.

În anul 2004 a apărut la Editura Arc Plagiatul la români, în care autorul Pavel Balmuș215 a realizat o amplă incursiune în cazuri celebre de plagiat literar216, prin prezentarea unei antologii de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare. Printre scriitorii care fac obiectul acestei analize se numără: Costache Negruzzi217, Alecu Donici218, George Coșbuc219, Ion Luca Caragiale220, Lucian Blaga221, Nae Ionescu222, Alexandru Piru223 și Eugen Barbu224.

George Coșbuc fusese acuzat de plagiat în cazul volumului Balade și idile, iar autorul a motivat prin faptul că acest volum, editat de un prieten, în lipsa autorului din țară, cuprinde și câteva traduceri fără mențiunea aferentă. Unele acuzații de plagiat s-au dovedit a fi nefondate, ca în cazul lui Lucian Blaga, altele mincinoase, precum acuzația împotriva lui Ion Luca Caragiale, însă altele chiar dovedite: Eugen Barbu și Alexandru Piru.

Din paginile cărții Plagiatul la români, reiese faptul că autorii români se apărau cu motto-uri precum „nimic nou sub soare” sau „cărțile se fac din cărți”. Autorul concluzionează: plagiatorul nu imită și nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază făcând confuzie între filiație, adică ideea, și plagiatul propriu-zis, adică textul225.

Faptul că, până în anul 1970, este valabilă ideea conform căreia cărțile se fac din cărți, este dovedită și de Alexandru Dobrescu226: „Miron Costin copiind din Nicolae Costin care copiase, printre alții, și din Grigore Ureche, care copiase, printre alții, și din Azarie, care copiase din Konstantinos Manasses-aceasta fiind cea mai lungă serie detectată”227.

Autorul a lăsat la sfârșitul volumului cel mai interesant caz de plagiat cel al juristului, Constantin N. Hamangiu228 care a plagiat, în anu1893, după un jurist francez, prima teză de licență dedicată Proprietății literare și artistice: „Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanța de a inaugura cercetările asupra proprietății intelectuale cu o sfidare a acesteia, de a porni cruciada împotriva corsarilor minții printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de așezare a proprietății intelectuale la locul meritat.“229.

În timpul vieții, dar și mult timp după aceea Alecu Donici230 a fost considerat un fabulist original, care uneori a mai împrumutat de la alții subiecte cărora le-a impregnat talentul propriu.

Însă, Alecu Donici a publicat fabule în revista Dacia literară, considerate de Mihail Kogălniceanu231 originale, căci revista încuraja scrierile originale și nu traducerile.

George Crețeanu232 și-a arătat admirația pentru „ingenioasa fabulă”233 Frunzele și rădăcina, dovedită ulterior a fi împrumutată de la Ivan Andreevici Krîlov. Alecu Donici este considerat „unul din poeții cei mai buni”, iar împrumutarea unor subiecte de la renumitul fabulist rus Ivan Andreevici Krîlov234 e caracteristică exclusiv începuturilor sale literare235.

Abia în anul 1886 (poetul murise în anul 1865 și fusese primit după cinci ani în Academia Română, adică în anul 1870), apare în Contemporanul o acuzație de plagiat la adresa lui Alecu Donici sub pseudonimul Verax, care comenta: „Donici e numai un foarte bun traducător, fiind mai aproape de model" ca alții, fiindcă "știa mai bine rusește", iar câteodată "a adus de la sine foarte frumoase idei".

Marele nostru istoric Nicolae Iorga236 îi ia apărarea fabulistului, recunoscând că Alecu Donici l-a tradus pe Ivan Andreevici Krîlov „dar cu o libertate, o noutate, o vioiciune cu totul deosebite", "dând în foarte multe privințe o operă nouă”237.

Nu trebuie uitat că la unele dintre fabule, Alecu Donici a tradus titlurile lor întocmai din limba rusă, iar la alte fabule a schimbat un nume de animal cu altul și cu privire la titluri acesta le-a tălmăcit cum ar fi de exemplu: fabula Pietrenii și Bistrița se găsește la Ivan Andreevici Krîlov sub numele de Țeranii și Râul; Lupul Nazir, sub numele de Adunarea obștiei, Nada și Piticul, sub numele de Peștișorul (Piticul)238.

Unii au spus că Alecu Donici și-a cules subiectele fabulelor din popor și că numai întâmplarea face ca unele fabule să se asemene cu cele ale lui Krîlov, alții au spus că talentele oamenilor au aceleași trăsături comune, dar spre nefericirea lui Donici, fabulele lui Krîlov au fost pe deplin creația lui, originale, autentice și nepreluate din obiceiurile altor popoare, iar forma versului, întorsăturile, morala, numele personajelor sunt preluate în întregime de la fabulistul rus239.

În anul 1913 Alexandru Epure240 va demonstra că unele poezii, considerate originale, sunt mai mult traduceri din Ivan Andreevici Krîlov241.

Note bibliografice și explicații

2.1. Apariția plagiatului în literatura românească

206Emil Coșeru, Dramaturgia românească pe scena Teatrului Național din Iași de la origini până la 1916, Editura Princeps Edit, Iași, 2005, p. 259.

207Violeta Zonte, Originea sacră a teatrului, Colecția Epidaur, inițiată și coordonată de Bogdan Ulmu, Editura Opera Magna, Iași, 2004, p. 10.

208Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 41.

209Ioan Penescu (născut cca. în jurul anului1808-decedat cca. în jurul anului 1868) român de origine, a fost publicist. A tradus două cărți din limba franceză și anume Hoție din ideile unuia din visurile lui Lebruin și Eudoxia sau Viitorul prevăzut de D’Arnodar.

http://www.crispedia.ro/Ioan_Penescu (consultat la data de 01.04.2014).

210Alexandru Dobrescu, Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români, volumul I, Editura Emolis, 2007, p.14.

211George Fălcoianu (născut în România în jurul anului 1794-decedat pe la anul 1867) de origine română, unul dintre fiii logofătului Nicolae Fălcoianu. A fost acuzat de plagiat, pentru că a tradus în anul 1843 Fedra marea opera a lui Jean Racine, spunând prin tălmaciri că el este autorul.

http://www.crispedia.ro/George_Falcoianu (consultat la data de 04.04.2014).

212Leon Volovici, Apariția scriitorului în cultura română, Editura Junimea, Iași, 1976, p. 32.

213Alexandru Ioan Cuza (născut în Bârlad la data de 20 martie 1820-decedat în localitatea Heidelberg, Germania la data de 15 mai 1873) de origine română, a fost domnitorul care a unit Principatele Române și întemeietorul statului național România.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza (consultat la data de 04.04.2014).

214www.dilemaveche.ro/secțiune/carte/articol/plagiatori-români-celebri (consultat la data de 04.04.2014).

215Pavel Balmuș (născut în Sărătenii Noi, Orhei, Moldova la data de 18 august 1944) este absolvent din anul 1966 al Facultății de Filologie din cadrul Universității de Stat din Republica Moldova. Este cercetător și în prezent membru al Institutul de Filologie al A.S.M.

http://www.timpul.md/articol/pavel-balmus-omul-care-stie-totul-despre-b–p–hasdeu-3631.html (consultat la data de 04.04.2014).

216Balmuș Pavel, Plagiatul la români, prefață de Dan C. Mihăilescu, Editura Arc, Chișinău, 2004, p. 13.

217Constantin (Costache) Negruzzi (născut, în  satul Trifeștii Vechi, județul Iași în anul 1808-decedat în Timișoara la data de 24 august 1868) se trage din neam de răzeși, scriitor român și om politic. S-a spus despre el că are origini spaniole.

https://www.google.ro/#q=Costache+Negruzzi (consultat la data de 07.04.2014).

218Alecu Donici sau Alexandru Donici (născut la data de 19 ianuarie 1806 în localitatea Bezin, azi Donici, raionul Orhei-decedat la Iași la data de  21 ianuarie1865) poet fabulist de origine basarabeană, care s-a inspirat din fabulele lui La Fontaine și Krîlov.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Donici (consultat la data de 07.04.2014).

219George Coșbuc (născut în localitatea Hordou, comitatul Bistrița-Năsăud, astăzi localitatea Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud la data de 20 septembrie 1866-decedat în București la data de 9 mai 1918) poet transilvănean și traducător, începând cu anul 1916, devine membru titular al Academiei Române.

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Co%C8%99buc (consultat la data de 07.04.2014).

220Ion Luca Caragiale (născut în Haimanale, județul Prahova la data de 1 februarie  1852-decedat 9 iunie 1912 în Berlin) de origine română, scriitor, dramaturg, pamfletar, nuvelist și poet. A mai fost ziarist, comentator politic și director de teatru. Considerat unul dintre cei mai importanți dramaturgi și scriitori români. După decesul său în Berlin a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. A scris O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și D-ale carnavalului.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale (consultat la data de 09.07.2014).

221Lucian Blaga (născut la data de 9 mai 1895 în Lancrăm, în zona Sebeșului-decedat în Cluj la data de 6 mai 1961) a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor și al Anei Blaga, poet, dramaturg, filosof, jurnalist, profesor universitar, academician, traducător și diplomat român. Lucian Blaga a fost cea mai mare personalitate a culturii românești dintre cele două războaie.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga (consultat la data de 09.07.2014).

222Nicolae C. Ionescu sau  Nae Ionescu (născut în Brăila la data de 16 iunie 1890-decedat în București la data de 15 martie 1940) filosof român, profesor de logică și jurnalist. Celebru prin orientarea sa numită trăism, susținător al Regelui Carol al II-lea și ulterior implicat în Mișcarea legionară.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nae_Ionescu (consultat la data de 07.04.2014).

223Alexandru Piru (născut în județul Bacău în anul 1917-decedat în București în anul 1993) profesor universitar, critic, istoric literar și asistentul lui George Călinescu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Piru (consultat la data de 07.04.2014).

224Eugen Barbu (născut în București la data de 20 februarie 1924-decedat în București la data de 7 septembrie 1993) romancier, scenarist, jurnalist și membru corespondent al Academiei Române. A fost laureat al premiului Herder și a fost fondatorul revistei România Mare și Săptămâna.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Barbu (consultat la data de 07.04.2014).

225Leon Volovici, op. cit., p. 33.

226Alexandru Dobrescu, editor și publicist ieșean, în prezent este director la Institutul Cultural Român de la Paris.

227Alexandru Dobrescu, op. cit., p. 26

228Constantin N. Hamangiu (născut la Bârlad la data 31 decembrie 1869-decedat la București la data de 8 ianuarie 1932) unul dintre cei mai de seamă juriști români, a participat la elaborarea Codului Civil și Codul Comercial Român, iar în anul 1930 devine membru de onoare al Academiei Române.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Hamangiu (consultat la data de 07.04.2014).

229Alexandru Dobrescu, op. cit., p. 27.

230Alecu Donici sau Alexandru Donici (născut la data de 19 ianuarie 1806 în localitatea Bezin, azi Donici, raionul Orhei-decedat în Iași la data de 21 ianuarie1865) de origine basarabeană, avocat, poet și fabulist. S-a inspirat din fabulele lui Ivan Andreevici Krîlov și La Fontaine.

ro.wikipedia.org/wiki/alecu_donici (consultat la data de 09.07.2014).

231Mihail Kogălniceanu (născut la data de  6 septembrie 1817-decedat la data de 1 iulie 1891) de origine din Moldova, de profesie avocat, a urmat o carieră politică fiind pe rând Prim-ministru al României, ministru de Interne, ministrul Afacerilor Externe în perioada Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a Regelui Carol I. Fost director al Teatrului Național din Iași și publicist.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kog%C4%83lniceanu (consultat la data de 09.07.2014).

232George Crețeanu (născut în București la data de 3 octombrie 1829-decedat în Constanța la data de 6 august 1887) a fost poet, publică notații satirice în proză și cronici de teatru, însoțite de versuri patriotice.

http://www.crispedia.ro/George_Creteanu (consultat la data de 07.04.2014).

233Mișcarea literară din anul 1861 în Țările Române, în Revista Română, an I, 1862, p. 843.

234Ivan Andreevici Krîlov (născut în Moscova la data de 13 februarie1769-decedat în Sankt Petersburg la data de 21 noiembrie 1844) unul dintre cei mai renumiți fabuliști de origine rusă. Fabulele sale au scos în evidență bolile vechi ale vremurilor respective, fabule însoțite de cuvinte de batjocură.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Andreevici_Kr%C3%AElov (consultat la data de 07.04.2014).

235Radu Ionescu, Alexandru Donici. Studii asupra vieții și poeziilor sale, în Revista Română, mai, 1863, p. 130-157.

236Nicolae Iorga sau Nicu N. Iorga (născut în Botoșani la data de 5 iunie 1871-decedat în Strejnic, județul Prahova la data de 27 noiembrie 1940) cel mai mare istoric român al tuturor timpurilor, poet, dramaturg, enciclopedist. A fost om politic pe rând fiind parlamentar, ministru și Prim-ministru, iar în cariera universitară a fost profesor universitar și academician. Pe plan mondial s-a remarcat ca istoric al artelor, medievist, slavist, bizantinist și filosof al istoriei.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga (consultat la data de 09.07.2014).

237Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, volumul II, Editura Minerva, București, 1983, p. 54.

238Mircea Coloșenco, Delictul literar: Imitație, copie, plagiat (Istoria negativă a literaturii române 1882-1937) Antologie și avertisment de Mircea Coloșenco, Editura Timpul, Iași, 2011, p. 112.

239Verax (Ion Nădejde), în Revista culturală Contemporanul, anul V, 1886, nr. 2, p. 144-156.

240Alexandru Epure fost elev al slavistului Ilie Barbulescu. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-11-30/istoria-plagiatului-la-romaniun-original-alecu-donici. (consultat la data de 07.04.2014).

241Alexandru Epure, Influența fabulistului rus Krîlov asupra fabuliștilor noștri A. Donici și C. Stamati, Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, Seminariul de slavistică, nr. 1, Iași, 1913.

2.2. Cazuri celebre de plagiat în literatura românească

Uneori acuzația de plagiat survine ca urmare a invidiei între scriitori. Astfel, în anul 1941 lumea literară este zguduită de conflictul dintre Lucian Blaga și Dan Botta242. Invidios că Lucian Blaga fusese primit în Academie de puțină vreme, Dan Botta deschide un conflict al priorităților unor idei despre specificul românesc, evitând totuși cuvântul plagiat. Dan Botta crede (nejustificat) că unele interpretări ale sale au fost speculate de Lucian Blaga, printr-un profit subtil în folosul său, ca personalitate mai bine plasată și mai bine cotată public (diplomat, academician, etc.)243.

În opinia lui George Călinescu244 poezia lui Dan Botta, este o “mistificare franc comică între Valéry și Miorița”, exprimare valabilă, în parte, și pentru teatrul acestui mare intelectual împrăștiat în literatura artistică.

Ar fi vorba atât de Valéry cât de un aliaj, nu o dată stângaci, de metafizică și folclor. Dar în timp ce Lucian Blaga împotriva căruia a scris pamfletul regretabil, (Cazul lui Blaga) identifică, filosofic, coordonatele stilistice românești, deci stilizează, Bota însumează245.

Dan Botta a fost înconjurat de o dezavuare aproape generală. Ion Bălu246, într-o relatare suficient de detaliată a "duelului", relevă faptul că volumul “Cazul Blaga nu a avut nici un ecou"247. S-a spus despre Lucian Blaga că “falsele sale perspective, miragii de bibliotecă, lucruri adunate din cele patru vânturi ale lumii, în timpuri ca acestea care vigoarea intelectuală, dreapta judecată și disprețul speculațiilor deșarte, singure pot face o națiune puternică, toate acestea desemnează opera domnului Blaga ca un instrument de corupție publică, un pericol social”248.

Autor al unor romane care l-au consacrat în literatura națională (Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor), nuvelist, dramaturg și scenarist, Eugen Barbu, este acuzat de plagiat în anul 1978 de către poetul Marin Sorescu249, în Revista Ramuri, făcându-se trimitere la volumul al treilea din seria Incognito, căci în circa o sută din paginile sale se regăseau fragmente din André Malraux250 și Konstantin Paustovski251.

O delegație, din care făceau parte și Geo Bogza252, Eugen Jebeleanu253, George Ivașcu254, cerea ca Eugen Barbu să fie exclus din Uniunea Scriitorilor, să i se anuleze calitatea de scriitor, dreptul de publicare și să i se retragă paternitatea asupra operelor sale. Printr-o scrisoare către cititori publicată în România Literară Eugen Barbu și-a exprimat regretul că tehnica de colaj folosită a condus imprevizibil la aparența de plagiat.

Trebuie analizat momentul Princepele și Messer Ottaviano, în romanul pentru care Fănuș Neagu255 l-a acuzat pe Eugen Barbu de plagiat.

Aici nu era cazul, deși Eugen Barbu preia fără ghilimele de prin cronici și de pe unde mai răscolește. Princepele e marea izbîndă a lui Eugen Barbu256.

O parabolă barocă a puterii, cu trimitere la trecutul apropiat și cu personaje care au modele recognoscibile în viața literară a vremii. Unul dintre motivele pentru care Fănuș Neagu l-a făcut plagiator este că s-a recunoscut și l-au recunoscut și alții într-un personaj, Neftiotache Buhuș257, pe care Eugen Barbu îl descrie drept „scribălău gras, mîncău și bețiv, autor de invențiuni ticăloase și de cuvinte jicnite” și căruia îi rezervă un sfârșit grotesc.

Ceea ce este interesant cu deosebire în Princepele e limbajul de cronicar târziu, cam de pe vremea domniilor fanariote, pe care Eugen Barbu îl construiește migălos și plauzibil, suficient de viu, încât să nu pară chinuit și cu destule arhaisme și întorsături arhaizante de frază, încât să aibă aer de epocă.

Princepele nu e un anumit domn fanariot, ci un personaj construit din mai multe persoane, aduce adică și cu Vodă Caragea, în timpul căruia a venit ciuma258 care-i poartă numele și pe care Eugen Barbu o descrie pe larg în primul capitol al romanului, dar și cu excentricul Mavrogheni, cel care-și înhăma cerbi la trăsură și-și arunca presupușii dușmani din Turnul Colței. De altfel Eugen Barbu are relații liniștite cu istoria. Princepele său vrea să facă un măreț canal navigabil în Țara Românească, scop în care folosește munca forțată și condamnați scoși de la ocnă, ceea ce nu s-a întîmplat în timpul fanarioților, ci mult mai tîrziu, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej259.

Dacă tot n-are un contract riguros cu istoria, romancierul fabulează fără teamă, închipuind uriașe petreceri dezmățate la Curte, prin case boierești, dar și prin cârciumi de pripas. Una dintre aceste petreceri, făcută după modelul carnavalului venețian și al Saturnaliilor, n-are nici o legătură cu verosimilitatea, în schimb funcționează bine în ambianța inventată de Eugen Barbu.

În timp ce Princepele venit din Fanar se afișează sfidător cu Messer Ottaviano, boierimea locală nu se lasă mai prejos. După Eugen Barbu, toți sunt fățarnici, bețivi, curvari, mâncăi peste măsură, iar cei care urzesc împotriva Princepelui, trimițând plângeri la Stambul, când se văd dați de gol de vreun ginere șantajist și delator, cad la picioarele Domnului și imploră iertare260.

Viziunea asta i-o fi rămas autorului de pe vremea când voia să facă din Princepele un roman cu haiduci și de la scenariile filmelor cu haiduci, în care era musai ca boierii să fie ticăloși. Mai e însă ceva. Și în alte romane ale sale, când își încearcă puterile cu personaje pozitive, Eugen Barbu n-o prea nimerește, îi ies schematice și se simte că romancierul se chinuie cu ele. (Cel mai convențional personaj din Princepele, Ioan Valahul, este și singurul cumsecade și făcător de bine.)

Cum trece însă la depravați, căzături, scelerați și sucofanți, deodată se înviorează și imaginația îi funcționează unsă, încât dincolo de sugestia că istoria se repetă, din finalul romanului, cînd se termină și cu messer Ottaviano și cu Princepele, iar în București se instalează Princepele cel nou, la bariera Delea Veche apare și un messer de la orient. Adică, ne previne mizantrop Eugen Barbu, că istoria se repetă, asta ar mai fi cum ar fi, dar ne refuză și speranțele.

La sfârșitul lui septembrie 1990, unul dintre patriarhii literaturii române moderne a fost exclus, prin vot democratic, din Uniunea Scriitorilor. "Incognito: Afacere dezgropată", a titrat presa, oferind detaliile scandalului vechi de peste un deceniu țesut împrejurul lui Eugen Barbu261.

Istoria debutase la Craiova. În decembrie 1978, poetul Marin Sorescu, redactorul-șef al Revistei Ramuri, atrăgea astfel atenția asupra confratelui literar: "Curios lucru: în loc să se aplece asupra lui însuși poate reușește să desțepenească un șurub ruginit al creației, Eugen Barbu declanșează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanți ai momentului care îl incomodează prin simpla lor prezență".

Cu această introducere, Eugen Barbu era învinuit de plagiat, cu trimitere la volumul al treilea din seria Incognito, volum apărut la acea vreme într-un tiraj de 116.000 de exemplare. Căci în circa o sută din paginile sale se regăseau fragmente luate din André Malraux și Konstantin Paustovski262.

Eugen Barbu deținea atunci funcții de anvergură pentru categoria scriitorului angajat: membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român, deputat în Marea Adunare Națională, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, redactor-șef al revistei Săptămâna culturală și artistică a Capitalei, membru al Consiliului Național al Radioteleviziunii Române. Autor al unor romane care l-au consacrat în literatura națională (Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor), nuvelist, dramaturg și scenarist (a creat seria Haiducilor pentru soția sa, actrița Marga Barbu263), primise distincții politice și valoroase premii literare. Câteva luni înainte de declanșarea scandalului, fusese distins cu Premiul Herder. Redutabil pamfletar și jurnalist, Eugen Barbu profitase de orice prilej pentru a da frâu liber firii sale predispuse la gâlceavă. Zvonurile au fost de mare diversitate.

Însuși Dumitru Popescu264 (care s-a autoproclamat Dumnezeu), înaltul responsabil de partid pe linie de scriitori, s-a pronunțat rezervat în memoriile sale asupra lucrăturii. După unele izvoare, nu semnatarul romanului le introdusese, ci negrii folosiți la munca de documentare și dezvăluirea o inițiaseră, discret, chiar acei negri nemulțumiți de câștigul material obținut, a povestit memorialistul.

Ca să-l extermine pe Eugen Barbu, o delegație alcătuită din George Macovescu265 (președintele Uniunii Scriitorilor), Geo Bogza, Eugen Jebeleanu și George Ivașcu s-au prezentat mai marelui de la partid, Dumitru Popescu.

Cereau ca Eugen Barbu să fie exclus din Uniunea Scriitorilor, să i se anuleze calitatea de scriitor și dreptul de publicare și să i se retragă paternitatea asupra întregii opere literare. Cel mai vehement a fost Geo Bogza. În cele din urmă, chestiunea s-a tranșat de foarte sus.

După o audiență la Nicolae Ceaușescu266, împreună cu Dumitru Popescu, Eugen Barbu a conceput o scrisoare către cititori publicată în România Literară și a exprimat regretul că tehnica de colaj folosită a condus imprevizibil la aparența de plagiat.

În Săptămâna culturală și artistică a Capitalei din ianuarie 1979, Eugen Barbu nu a pierdut însă ocazia de a rememora date interzise din biografiile unor alți scriitori angajați, acuzatorii săi.

“În aceeași revistă – a scris el, referindu-se la România literară, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu mai știu să roșească. Să-i aduc eu aminte dumisale cine traducea din ziarele franțuzești reportajele din războiul din Spania și le semna fără rușine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în țară tocmai pentru că ar fi trebuit să roșească în calitate de înaintaș în materie de împrumuturi literare?” Și a continuat exemplele într-un șir de nume ilustre ale istoriei literare. Tensiunile dintre gașca lui Eugen Barbu de la Săptămâna și gașca de la România Literară s-au acumulat pe parcursul deceniului nouă.

În campania împotriva Radio Europa Liberă, instrumentată și alimentată cu documente de Securitate, Eugen Barbu a mers până la a-i acuza pe redactorii României Literare că transformaseră Revista Uniunii Scritorilor într-o anexă a postului american267.

Apariția Revistei România Mare, în iunie 1990 s-a soldat cu dezgroparea istoriei plagiatului, acuze de colaborare cu Securitatea, protocronism etc. și excluderea autorului Groapei din Uniunea Scritorilor.”Tovarășe Ceaușescu, corupția este generală!”.

Privit din afara lumii literare și prin ocheanul documentului de partid, Eugen Barbu a fost fără îndoială un turbulent personaj al epocii.

Spre mijlocul secolului al X-lea, tragediile grecești revin în atenția dramaturgilor care vor valorifica și readapta miturile antice la sensibilitatea omului modern268. Astfel, ciclul Atrizii a lui Euripide va deveni sursa de inspirație pentru mai mulți dramaturgi.

Aceeași tendință a putut fi constatată și în spațiul românesc, care se aliniază în această perioadă liniilor europene. Astfel, piesele lui Euripide vor fi valorificate de Victor Eftimiu269 în Atrizii, scrisă în anul 1939 și de Petru Dumitriu270 în opera sa Preludiu la Electra, compusă în anul 1945.

De asemenea, o sursă de inspirație este și mitul surprins de Eschil în Orestia, dramaturgii oprindu-se asupra episodului ce cuprinde întoarcerea lui Agamemnon din război până la eliberarea lui Oreste de urmărirea Eriniilor271, insistându-se cu pe matricidul pus la cale de Electra.

Evenimentele premergătoare Războiului Troian se regăsesc și în opera lui Mircea Eliade272, care surprinde în Ifigenia, piesa jucată în 1941 și publicată în 1951, sacrificarea micuței copile pentru a îmbuna zeilor și a putea fi declanșată expediția.

După atâtea exemple, din interviul luat lui George Popa27 în Dialogurile “Daciei Literare” care afirma că “De subliniat că a scrie nu e o meserie, o profesie care se poate învăța, ci este o vocație, o chemare-care se poate perfecta”274, “și ideal este să încerci să fii creator” și consider cu certitudine că plagiatul literar cu siguranță nu se încadrează în nici una din cele două variante.

Astfel încât începe să fie grav afectată cultura, care nu se mai încadrează în tiparele sale, adică să fie definită ca totalitatea valorilor materiale și spirituale ale omenirii ajunse pe un anumit prag al dezvoltării, produse ale cunoașterii și practicii umane (create, transmise și asimilate în procesul social-istoric).

Odată societatea schimbată, revoluționată, se creează un cadru perfect pentru plagierea operelor de orice fel, plagiat așezat pe o democrație culturată care nu mai este reală și nici ideală275.

Într-adevăr, pentru noi, în discuția problemei valorii în general și chiar în filosofie, trebuie să se facă deosebire între două procese fundamentale și anume: procesul de cunoaștere a valorilor și procesul de recunoaștere sau de valorificare a lor.

După marele savant român Petre Andrei, “procesul de cunoaștere a valorilor e un proces teoretic și are ca expresie o judecată existențială, iar procesul de recunoaștere, de valorificare, e de domeniul practicii și are ca expresie o judecată de valoare 276.”

Ori, în condițiile enunțate de mai sus, plagiatul nu își poate atribui vreo valoare, nu poate cunoaște un proces de valoare și nici un proces de recunoaștere a valorii.

Astfel că “Bunul simț este lucrul cel mai bine distribuit din lume”277. Pentru că plagiatorii nu au curajul să înfrunte pe nimeni și atacă doar pe ascuns însușindu-și pe nedrept meritele altora numai din lipsă de bun simț și rațiune.

Pentru că, ce este “Bunul simț” sau “Rațiunea”? Nimic altceva decât “potența de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals”. “Căci fiecare se gândește a fi atât de bine înzestrat, încât chiar și cei greu de mulțumit în orice altă privință, nu doresc să aibă mai mult decât au278” ne spune celebrul filosof René Descartes279 în lucrarea sa Discurs asupra metodei, care susține ideea lipsei bunului simț și a rațiunii la cei care fură operele literare și le aruncă pe piața sub numele propriu.

Note bibliografice și explicații

2.2. Cazuri celebre de plagiat în literatura românească

242Dan Botta (născut în Adjud la data de 26 septembrie 1907-decedat în București la data de 13 ianuarie 1958 București) poet român din perioada interbelică. Se trage dintr-o familie din zona Ardealului, tatăl de profesie medic, mama de origine corsicană și frate cu actorul Emil Botta.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Botta (consultat la data de 10.04.2014).

243Pavel Balmuș, op. cit., p. 52.

244George Călinescu (născut în București la data de 19 iunie 1899-decedat în localitatea Otopeni de lângă București la data de  12 martie 1965) a fost cel mai renumit critic literar român, pe rând a mai fost scriitor, istoric literar și membru al Academiei Române.

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu (consultat la data de 12.10.2014).

245Mircea Ghițescu, Istoria dramaturgiei române contemporane, Editura Albatros, București, 2000, p. 122.

246Ion Bălu (născut în Poiana Câmpina, județul Prahova la data de 20 octombrie 1933) critic și istoric literar, biograf și profesor de literatură română. Este licențiat în filologie, drept și doctor în filologie. A scris cărți despre viața lui Ion Creangă, Cezar Petrescu, Marin Preda și Nicolae Labiș.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_B%C4%83lu (consultat la data de 11.07.2014).

247Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, volumul II, Editura Libra, București, 1996, p. 365.

248Ziarul Timpul, V, nr. 1445, 1446, 1448, din 18, 19, și 21 mai 1941, ulterior articolul a apărut și în Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1937, 1938, 1939, 1940, din 20, 21, 23 și 24 mai 194. Preluat și din Pavel Balmuș, op. cit., p. 118.

249Marin Sorescu (născut în  Bulzești, județul Dolj la data de 19 februarie 1936-decedat în București la data de 8 decembrie 1996) a rămas unul dintre cei mai apreciați scriitori români, a mai fost pe rând dramaturg, prozator, traducător, eseist și poet. În anul 1992 devine membru titular al Academiei Române, iar scrierile sale au fost traduse în mai mult de 20 de țări, cu un total de peste 60 de cărți apărute în străinătate. Demn de menționat interesul deosebit pentru pictură având multe vernisaje în țară și străinătate.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu (consultat la data de 11.07.2014).

250André Malraux, fost prin schimbarea numelui André Berger (născut în Paris la data de 3 noiembrie 1901-decedat în Créteil la data de 23 noiembrie 1976) de origine franceză, a fost pe rând scriitor, jurnalist, om politic și militant anti-fascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Malraux (consultat la data de 11.07.2014).

251Konstantin Paustovski (născut la data de 31 mai 1892-decedat la data de 14 iulie 1968) de origine rusă, scriitor care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură.

http://en.wikipedia.org/wiki/Konstantin_Paustovsky (consultat la data de 11.07.2014).

252George Bogza (născut în localitatea Blejoi în apropiere de Ploiești la data de 6 februarie 1908-decedat în București la data de 14 septembrie 1993) poet român, reporter și teoretician al avangardei. http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Bogza (consultat la data de 11.07.2014).

253Eugen Jebeleanu (născut în Câmpina, județul Prahova la data de 24 aprilie 1911-decedat în București la data de 21 august 1991) poet român și traducător. Pe rând este redactor la ziarul Țara noastră condus de Octavian Goga, la revista România literară condusă de Cezar Petrescu precum și la Cuvântul liber. Fost membru al Partidului Comunist Român.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu (consultat la data de 17.07.2014).

254George Ivașcu (născut în Cerțești, județul Galați la data de 22 iulie 1911-decedat în București la data de 21 iunie 1988) a fost critic și istoric literar. După finalizarea liceului la Bârlad în anul 1929, urmează Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, iar în anul 1975 a obținut titlul de doctor în filologie. Profesor în cadrul Facultății de Filologie a Universității din București, unde a condus Catedra de istoria literaturii române.

http://www.crispedia.ro/George_Ivascu (consultat la data de 17.07.2014).

255Fănuș Neagu (născut în localitatea Grădiștea de Sus, județul Brăila la data de 5 aprilie 1932-decedat în București la data de 24 mai 2011) dramaturg român, nuvelist, romancier, scenarist și director al Teatrului Național din București (1993-1996). În anul 1993 devine membru corespondent al Academiei Române și membru titular în anul 2001.

http://ro.wikipedia.org/wiki/F%C4%83nu%C8%99_Neagu (consultat la data de 14.08.2014).

256www.catavencii.rocultură (consultat la data de 08.06.2013).

257http://www.catavencii.ro/princepele/ (consultat la data de 08.06.2013).

258„A fost în multe rânduri ciumă în țară, dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea»“, descria istoricul George Potra. După cea de a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea a izbucnit epidemia de ciumă care a dus la pieirea a peste jumătate din locuitorii Bucureștiului.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciuma-lui-caragea-ucidea-300 bucuresteni-zi (consultat la data de 17.07.2014).

259Gheorghe Gheorghiu-Dej sau fost său nume Gheorghe Gheorghiu  (născut în Bârlad la data de 8 noiembrie 1901-decedat la București la data de 19 martie 1965) a fost din anul 1948 liderul comunist al  Republicii Populare România, iar după anul 1948 și până la finalul vieții a condus Consiliul de Stat al R.P.R. care ulterior devine R.S.R. (Republica Socialistă România).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej (consultat la data de 17.07.2014).

260Ibidem, www.catavencii.ro. (consultat la data de 17.07.2014).

261www.jurnalul.ro (consultat la data de 08.06.2013).

262Ibidem, jurnalul.ro. (consultat la data de 08.06.2013).

263Marga Barbu sau înainte de căsătorie Margareta-Yvonne Butuc (născută în localitatea Ocna Șugatag, Maramureș la data de 24 februarie 1929-decedată în București la data de 31 martie 2009) o celebră actriță română de teatru și film. A fost căsătorită timp de peste trei decenii de ani cu scriitorul Eugen Barbu, fiind la a doua căsătorie după cea cu actorul Constantin Codrescu.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marga_Barbu (consultat la data de 17.07.2014).

264Dumitru Popescu (născut în Turnu-Măgurele în anul 1928) omul de încredere al dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu, memorialist român, poet, jurnalist și prozator. Cunoscut pentru activitatea de cenzor de unde și porecla „Dumnezeu” http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Popescu (consultat la data de 17.07.2014).

265George Macovescu (născut în localitatea Joseni, Buzău la data de 28 mai1913-decedat în anul 2002) scriitor român, politician comunist și ministru de externe a Republicii Socialiste România. Fiica sa Sandra Macovescu a fost iubita fotbalistului Gabi Balint și mai apoi soția lui Miodrag Belodedici.

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Macovescu (consultat la data de 17.07.2014).

266Nicolae Ceaușescu (născut în localitatea Scornicești la data de 26 ianuarie 1918-decedat prin împușcare într-o unitate militară din Târgoviște la data de 25 decembrie 1989) dictator comunist român, a fost pe rând secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din anul 1967 până la data de 22 decembrie 1989. La data de 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul unui proces foarte scurt de un tribunal militar excepțional, condamnați la moarte și executați imediat după pronunțarea sentinței.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu (consultat la data de 17.07.2014).

267Ibidem, jurnalul.ro. (consultat la data de 08.06.2013).

268Alexandra Ciocârlie, Și totuși clasicii…, Editura Cartea Românească, București, 2007, p. 226.

269Victor Eftimiu (născut în Albania în localitatea Boboshticë la data de 24 ianuarie 1889-decedat în București la data de 27 noiembrie 1972) a fost în primul rând traducător român de origine megleno-română, scriitor și dramaturg. Membru al Academiei Române între cele două războaie și francmason. S-a observant că în actul I din creația sa, Meșterul Manole,  reproduce în totalitate, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea, cel de Maestru. Victor Eftimiu a scris piesele de teatru în versuri ca: Înșir'te mărgărite, Prometeu, și Omul care a văzut moartea.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Eftimiu (consultat la data de 08.10.2014).

270Petru Dumitriu (născut în localitatea Baziaș, județul Caraș-Severin la data de 8 mai 1924)-decedat în localitatea Metz, Franța la data de 6 aprilie 2002) fost scriitor român, care a scris proză, eseuri și poezie, dar a făcut și în mare parte critic literară.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dumitriu (consultat la data de 08.10.2014).

271Anca Balaci, Mic dicționar mitologic greco-roman, Ediția a II-a, Editura Științifică, București, 1969, p. 144.

Eriniile numite și eumenide în mitologia greacă, furii de către romani, erau genii răzbunătoare care pedepseau fărădelegile muritorilor. Ele îi urmăreau mai ales pe ucigași, chinuindu-i sau luându-le mințile. Eriniile s-au născut din picături de sânge care au curs pe pământ în urma mutilării lui Uranus. Erau socotite, în general, trei la număr: Alecto, Megaera și Tisiphone, reprezentate ca niște genii înaripare, cu șerpi în plete. Mai târziu, eriniilor li s-au atribuit și pedepsele la care erau supuși oamenii în Infern.

272Mircea Eliade (născut în București la data de 13 martie 1907-decedat în Chicago-S.U.A. la data de 22 aprilie 1986), a fost unul dintre cei mai valoroși filosofi români, a scris despre istoria marilor religii ale lumii. S-a spus despre el că a fost influențat de Surendranath Dasgupta, Aldous Huxley, Giovani Papini, Miguel de Unamuno, Carl Gustav Jung și chiar Nae Ionescu. A scris celebra operă Maitreyi.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade (consultat la data de 08.10.2014).

273George Popa sau pe numele său real Georgică Popa (născut în comuna Neicu, județul Vrancea la data de 7 iulie 1923)  critic literar român, profesor universitar în cadrul Universității de Medicină și Farmacie Iași, medic și membru al Uniunii Scriitorilor din România.

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Popa (consultat la data de 18.10.2014).

274Dacia Literară, Revistă de muzeologie și reconstituiri istorice, “Dialogurile Daciei Literare-George Popa”, Anul XXII (serie 11) nouă) nr. 97 (4/2011) p. 94.

275Aurelian Bondrea, Sociologia culturii, Editura Fundației România de Mâine, București, 1993, p. 37.

276Petre Andrei, Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice și teoria empatiei, Ediție îngrijită de Cătălin Bordeianu și Doru Tompea, Editura Ankarom, 1996, p. 264.

277Marius Dumitrescu, Descartes sau incertitudinile îndoielii, Publicațiile Fundației Academice “Petre Andrei”, Seria: Istorie, Filosofie, Psiho-Sociologie, coordonator Doru Tompea, Editura A92, Iași, p.102.

278Henri Gouhier, La pensée mèthaphique de Descartes, Paris, Librairie Philosohique J. Vrin, 1987, p. 15.

279René Descartes sau Cartesius (născut în La Haye en Touraine, Indre-et-Loire, Franța la data de 31 martie 1596-decedat la Stockholm, Suedia la data de 11 februarie 1650), personalitate marcantă de origine franceză, filosof și matematician.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes (consultat la data de 25.10.2014).

2.3. Caragiale versus Caion – o acuzație de plagiat

Cel mai celebru caz de plagiat este cel al lui Ion Luca Caragiale care, părăsind țara, scria astfel de la Berlin: “Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest loc de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei, și nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul sunt vieții demne de compătimit”280.

Autoexilul a avut loc ca urmare a unui proces, intrat în istoria literară sub numele Caion.

Ion Luca Caragiale a intentat un proces în anul 1902 în urma acuzației de plagiat adusă de Caion281, alias Constantin Alexandru Ionescu. Caion a fost deranjat de un articol publicat de Ion Luca Caragiale în anul 1901, intitulat Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap, articol în care Ion Luca Caragiale realiza un comentariu ironic la adresa unui text trimis de Caion cu privire la părul iubitei282. Astfel, Caion va publica în Revista literară articolul „Domnul Caragiale”, acuzându-l că ar fi plagiat Năpasta după piesa ungurească Nenorocul scrisă de Kemény Istvan283 și tradusă în românește la Brașov, în anul 1834, de Alexandru Bogdan284.

După ce Ion Luca Caragiale introduce o acțiune în justiție împotriva lui Caion, acesta publică în aceeași revistă articolul „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”285 în care prezenta rezumatul piesei maghiare.

Ion Luca Caragiale l-a avut ca avocat pe Barbu Ștefănescu Delavrancea care, dovedindu-se un orator desăvârșit, atacă rând pe rând fiecare probă demontând toate argumentele într-un proces la care s-au vândut bilete ca la teatru. Astfel, Ion Luca Caragiale reușește să demonstreze că documentul publicat de Caion este un fals grosolan, autorul și traducătorul acelei opere neexistând. În consecință, Caion este condamnat la închisoare corecțională și la 500 lei amendă penală și 10.000 lei despăgubiri civile.

Însă procesul nu se oprește aici, căci hotărârea judecătorească este atacată de Caion asistat de doi avocați valoroși, printre care și decanul Facultății de Drept din București G. Danielopol. În timpul rejudecării Caion recunoaște că acuzația de plagiere a lui Kemény Istvan avea rolul de a provoca polemică, dar afirmă totodată că există asemănări de abordare a subiectului între piesa Năpasta și Puterea întunericului.

Hotărârea instanței286 a surprins și degustat pe Ion Luca Caragiale: Caion a fost achitat deși ulterior a fost dovedită eroarea juraților în aprecierea cauzei.

În ședința din 10 iunie a anului 1902, Curtea cu Jurați a județului Ilfov pronunță hotărârea în cei doi timpi ai procedurii de atunci:

„după deliberare jurații, revenind în auditoriu, și-au reluat locurile lor și primul jurat s-a ridicat și cu mâna pe inimă a dat citire declarației juraților în prezența lor”.

„Inculpatul Constantin Alexandru Ionescu, zis Caion, nefiind declarat culpabil prin verdictul domnilor jurați, domnul prezident a pronunțat ordonanța de achitare”287.

Hotărârea reprezintă o gravă, evidentă și grosolană eroare judiciară. Ea se răscumpără, ca atâtea altele de acest fel, prin pledoaria înfrântă a marelui avocat, sacrificat și el, pentru o clipă, pe altarul justiției nesocotite.

Nemaisusținându-se plagiatul după inexistenta piesă a inexistentului Kemény Istvan, Barbu Ștefănescu Delavrancea este obligat să compare Năpasta cu Puterea întunericului a lui Lev Nikolaevici Tolstoi288.

Barbu Ștefănescu Delavrancea folosește metoda izolării logice: compararea femeilor, a bărbaților și a triumfului dreptății din ambele piese și conchide: „La Tolstoi, lumea e vânturată de vârtejul întunericimii și al inconștienței, în valurile bigotismului, ale credinței, ale senzualității și, mișcată de trebuințe materiale, asociază fără să-și dea seama, crima cu religia. Țăranii lui Caragiale sunt conștienți, ageri la minte, știu ce fac, știu ce vor și prin capul niciunuia nu i-ar trece ideea să-și închine victima sau să-i pună crucea pe piept după ce ar fi doborât-o sub loviturile de cuțit. La Tolstoi vagul, confuziunea, într-o epopee grandioasă. La Caragiale lumină perfectă într-o dramă profund emoțională”.

Finalul pledoariei este magistral. Paralela, prin procedeul izolării și apoi al încercării imagistice pentru teza reținută, este specifică stilului romantic, postrealist.

La Lev Nikolaevici Tolstoi, inconștiența, senzualitatea, bigotismul duc, inevitabil, la fuzionarea crimei cu religia.

La Ion Luca Caragiale, agerime, luciditate, dramă lipsită de confuzie și de grandios și numai uman emoționantă. Concluzia inevitabilă: nici o confuzie posibilă între aceste teme, nici o posibilitate logică de influențare.

Hotărârea ce trebuia pronunțată și care nu s-a realizat:

– ideea plagiatului după Lev Nicolaevici Tolstoi este indmisibilă;

– plecând de la acuzația inițială a plagierii după o piesă inexistentă a unui autor inexistent, reaua-credință a calomniatorului este evidentă.

Presimțind această „generozitate anticipând cu a juraților, Delavrancea anticipează: „Și să nu se invoce copilăria, ar fi o ofensă adusă tinereții și tinerimii. Moartea e grațioasă, e generoasă, e entuziastă. Greșelile unui tânăr se resimt de inocență și dezinteresare, iar nu de calcul, de ură și de perversitate”.

După care: „Copilărie e să inventezi un autor, o dramă și un traducător în scop de a înjosi pe un scriitor ilustru? Copilărie e să fabrici documente, să le îngălbenești la lumânare, să le imprimi cu litere chirilice și să afirmi că le-ai rupt dintr-un volum pe care-l posezi, făgăduind a-l dărui Academiei? Copilărie e să inventezi documente istorice? Copilărie e să anunți că ai publicat deja trei volume în limba franceză?”

Și încheierea perorației-aparent înțelegătoare: „Copilărie ar fi, cel puțin, dezinteresată”289.

Procedeul este sigur și gradat: repetiție, grandoare ascendentă, compătimire și apoi pregătirea concluziei în trei timpi logici:

Primul timp: Interogare progresivă. “Cum, Domnilor? Un popor întreg admiră pe Caragiale. Administrațiunea trece peste Carpați. Bunul lui renume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credință, în admirația sa și în fața românilor”.

Al doilea timp: Riscul nedemascării: “Și ce s-ar întâmpla dacă nu adunam noi această mulțime de probe? O mândrie a țării ar fi fost veștejită, nu numai Caragiale înfierat? Și ce idee și-ar fi făcut străinii de noi, românii? Că suntem un popor, care ne sărbătorim pungașii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o rușine, căci n-avem nici conștiință, nici demnitate?”.

Al treilea timp: Omagiul pentru munca închisă în operă și care prin ea însăși cere pedepsirea celui care o nesocotește: “Și când mă gândesc că omul acesta a vegheat jumătate din nopțile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală cu cât talentul lui e mai mare, și osteneala mai covârșitoare cu atât calomnia e mai odioasă și încercarea mai demnă de asprimea legilor”290.

Jurații l-au achitat pe calomniatorul, falsificatorul și plagiarul291 Caion, lăsând drum liber celorlalți Caioni, numele acestuia devenind sinonim cu plagiatul în viața noastră literară. Dar a rămas această mândrie a elocinței noastre judiciare și legătura și mai strânsă între cei doi prieteni.

“Pledoaria lui Delavrancea, pe care ziarele o publică in extenso, fusese mai mult decât convingătoare: probatoriul de o mare stringență logică, iar apărarea, în întregimea ei, magistrală, impresionantă, încât, după pronunțare, Caragiale îl îmbrățișează cu lacrimi în ochi pe bunul său prieten. Procesul Caion intră în istoria dreptului, dar în primul rând, în istoria literaturii”292.

Erau două temperamente și două minți diferite dar timpul, prietenia și prețuirea dezinteresată îl fac pe antisentimentalul Ion Luca Caragiale să scrie liricului său prieten: “Întâi ne-am înțeles fără să ne iubim, spre bătrânețe, după atâtea lupte, am ajuns, dar biruiți, să ne înțelegem, fiindcă ne iubim și să ne iubim, fiindcă ne înțelegem”293.

A rămas Nicolae Iorga în evoluția gândirii teatrale românești doar autorul celebrei intervenții în răsunătoarea bătălie declanșată de premiera dramei Năpasta ale lui Ion Luca Caragiale? Cu opt luni înainte de publicare în ziarul Lupta a articolului în apărarea dramei lui Caragiale împotriva căreia pornise un atac concentric din partea unor redutabile condeie ale cronicii dramatice, Nicolae Iorga împlinise optsprezece ani. Acesta afirma că Năpasta a trezit în el acea nevoie, cu neputință de neînvins, de a sări în ajutorul cui e atacat, în drumul lui singur și liniștit, de haita intrigii, în fața căreia, rănit, dar lovind din răsputeri, cu sete, cu voluptate. A apărut apoi episodul dedicației trimisă de Ion Luca Caragiale tânărului său exeget pe “elegantul volum, abia apărut al <Năpastei>”294.

Dedicația “perfect caligrafiată după obiceiul autorului ei”, era concepută în termeni deosebit de măgulitori: “Criticului inteligent și conștiincios, care a binevoit, ca un om rar ce este, întâi să citească “Năpasta” și să gândească asupra ei și apoi s-o critice, Domniei sale Domnului N. Iorga ca semn de înaltă stimă din partea autorului, Caragiale”.

După 70 de ani la cererea Muzeului Național al Literaturii Române, eroarea a fost reparată mult mai târziu, pentru Ion Luca Caragiale prea târziu, mort în anul 1912.

Însă Ion Luca Caragiale suferise mult din cauza acestui proces, căci Academia Română îi va respinge de la premiere volumul de proze Momente.

Surprinzător este faptul că, abia încheiat acest proces de plagiat Caragiale-Caion (martie-iunie1902), apare o nouă știre potrivit căreia la Paris fusese plagiată chiar opera Năpasta a lui Ion Luca Caragiale de un francez André de Lorde295. Acesta a tradus Năpasta și a intitulat-o L’idiot, publicând-o sub nume propriu în revista L’Europeen. Ulterior a fost pusă în scenă la Théâtre Odeon din Paris. Mistificarea a fost descoperită de Theodor Cornel296 și a luat atitudine, publicând tărășenia în Le Courrier Europeen din Paris, după care Adevărul din București a redat-o pe scurt și cu textele, în română și franceză, puse în paralel pentru putea fi dovedit plagiatul”297.

Acuzatul a dovedit că „el a luat subiectul său de la un autor german. Acest autor a fost redactor la un ziar german din București; el a cunoscut Năpasta, și-a însușit subiectul și l-a cedat domnului de Lorde!”298.

Revista pariziană Revue Bleue publică o apreciere elogioasă a piesei scriitorului francez André de Lorde – Des yeux dans l’ombre.

Însă „subiectul este identic ca acel din Năpasta, mersul intrigii exact la fel, personajele poartă chiar numele cu care le-a botezat Caragiale”299.

Năpasta nu e singura piesă a lui Ion Luca Caragiale care a fost plagiată. În Franța, Théâtre des Variétés din Paris a pus în scenă o dramă dintr-un act Un soie de Paques, iar sub titlu afișul poartă mențiunea: „legendé roumaine en 1 acte de Albert Keim300 et Alfred Granon”301. Drept răspuns la scrisoarea lui Matei Rusu302 către Cotidianul Comedia în care își arăta mirarea de a nu se regăsi pe afiș numele lui Caragiale303, Albert Keim răspunde tot printr-o scrisoare că nu există nici un fel de analogie între cele două lucrări. Indignarea lui Matei Rusu provine și din faptul că știa că nuvela O făclie de Paște nu a fost prelucrată după o legendă din popor, ci compusă de Ion Luca Caragiale.

În urma intervențiilor lui Matei Rusu, publicist român în Franța, numele lui Ion Luca Caragiale va figura pe afișele care anunțau reprezentații304.

“Un iubitor de Caragiale, recitind unele opinii maloneste (ori doar obtuze!) din epocă, sigur că simte o oarecare silă sau indignare: nu ne pot lăsa indiferenți, oricît de tare am vrea să ne obișnuim cu ideea ingratitudinii contemporanilor, idei ca: Sanda lui G. A. Florescu e o lucrare superioară pieselor caragialene; „traducătorul [Romei învinse – n.n.], voind a fi prea român, a devenit slav”; C. Facca ar fi superior, și el, dramaturgului care a scris Năpasta; „D-ale carnavalului e un fiasco complet”; după ce s-a insinuat că Năpasta este un plagiat după Tolstoi (ori, un dramaturg ungur, necunoscut), s-a mai afirmat și că Scrisoarea pierdută ar fi o simplă localizare după Sardou (Rabagas)…ș.a.m.d”305.

Se pare că Ion Luca Caragiale avea un “lipici” la acuzațiile de plagiat pentru că nu a scăpat de acestea nici după moartea sa.

Acum a venit rândul nuvelei Kir Ianulea, demascată de prozatorul Romulus Dianu306 care a afirmat că izvorul acesteia se trage din nuvela Foarte glumeață poveste a Arhidracului Belphegor, scrisă de italianul Niccolò Machiavelli307 și care era cunoscută de Caragiale dintr-o traducere în limba franceză.

Articolul lui Romulus Dianu este publicat în ziarul Curentul din data de 25 decembrie 1942 sub titlul Un plagiat al lui Caragiale, publicistul fiind edificator în raționamentele sale, acesta urmărind anumite pasaje ale subiectului precum și detalii caracteristice dezvoltate de imaginația autorului. Dar totuși Romulus Dianu menționează că între cele două texte ale nuvelelor este o diferență calitativă mare și printre altele spunea că: “…..cutez să afirm că a lui Caragiale este mai frumoasă, dar e drept că este și mai tardivă: aproape 400 de ani se află între ele”308.

În țara noastră, plagiatului i s-a acordat o arie de acțiune cu dimensiune transversal mare, astfel încât G. Danielopol, decanul Facultății de Drept din București și avocat în procesul Caragiale-Caion în anul 1902, a ținut să sublinieze în apărarea lui Caion: “La noi, în Țara Românească, toți autorii români nu s-au ilustrat decât prin plagiate, toți academicienii nu s-au ilustrat decât prin plagiate, toți politicienii prin maimuțăreală”309.

Se pare că, la mai bine de trecerea a o sută de ani de la celebrul proces, anumite răsunete ale frazei precizate încă se mai fac simțite.

În anul 1878, când Ion Luca Caragiale avea doar 26 de ani, cu 23 de ani înainte de a fi acuzat el însuși că ar fi plagiat Năpasta, tipărea în România Liberă o energică, aproape disperată și critică punere la punct a „literaturii din teatrul nostru”310.

„Avem, deci: localizări, plagiate și traducții” observa tânărul om de teatru. „Afară de Răzvan-nimic”. „O jumătate aproape din repertoriul teatrului românesc se compune din cele două mari categorii, a localizărilor și a plagiatelor, și toate producțiile de aceste soiuri sunt plăsmuite după piese franțuzești de școalele moderne: melodrame de bulevard și comedii de moravuri. De la o vreme încoace, localizarea și plagiatul au ajuns să fie niște adevărate boli cronice în teatrul nostru. Fiecare dintre acești scriitori minunați ia o piesă franțuzească o traduce, îi preschimbă numele proprii originale în nume românești și apoi, vorba aceea, potrivească-se, nu s-o potrivi, localizarea e gata”311.

<<Mai departe, Caragiale dezvoltă suculent ideea, într-o manieră esențială, cred, pentru temeiurile volumului nostru. De aceea îmi voi îngădui să citez în extenso312„ În țările culte dintre care ne tot fălim că facem parte, cînd vreun asemenea meșter încearcă să dea ca producție a lui aceea ce este lucrarea altuia, își săvârșește meseria aceasta, deși cu multă meșteșugire, totuși cu frică grozavă; rar, foarte rar se găsește câte un cutezător care să răpească cuiva proprietatea literară; căci în partea locului plagiatorului este nu numai înfierat amar de opinia publică, dar încă e și tras la grea răspundere de către legile de drept comun respective. La noi însă, plagiatul se săvârșește foarte des, de-a dreptul fățiș și cu o liniște sufletească vrednică de o mult mai cinstită faptă, căci adăpostul este cel mai bun pentru plagiatori, adevăratul <<pământ făgăduit>> al acestui soi de industriali este țara noastră, pe de o parte fiindcă n-avem cu țările străine, pe ai căror supuși îi plagiem, nici o convenție privitoare la respectul reciproc al proprietății literare; iar pe de alta, fiindcă în publicitatea de la noi, ca în toate ramurile vieții publice cu cât cineva are mai mult toupet, vorba francezului, cu atât e mai sigur de izbândă și de popularitate”>>.

Cuvintele lui Ion Luca Caragiale sunt deci din anul 1878, cu o sută de ani înainte de scandalul plagiatului lui Eugen Barbu cu Incognito, și autorul și ciracii săi operând într-un chip absolut stupefiant în virtutea profund nocivă a acelui „toupet” de care amintea Caragiale, considerând actul plagierii ca pe ceva cât se poate de firesc în actul creației.

Cu alte cuvinte nu este vorba doar de o chestiune de drept penal, ci dimpotrivă de mentalitate, de lejeritate și ignorare a legalului.

„De indiferență zeflemitoare la tot ce ține de proprietate, de marcă individuală a creativității, un soi de sobornicitate, de colectivism ce spulberă blazonul unicității în numele uniformizării prin monopolizare”313.

<<O mentalitate motivată, de altfel cel puțin pînă la un punct, de chiar realitățile sociale care au dictat, la noi, importul formelor fără fond, dezvoltarea neorganică, artificială, în salturi, pripeala adoptărilor forțate, febra arderii etapelor. Când însăși modernizarea statelor se întemeiază fatalmente și la noi, din fericire, pe plagierea civilizațiilor apusene, la ce bun mirarea și cu ce folos indignarea, în fața atât de naturalei energii copiatoare menite să escamoteze deficitul originar de creativitate originară ?>>314.

<<Ion Luca Caragiale considera că este firesc și chiar necesar imitația, practica universală a localizărilor, circulația motivelor formulelor literare. Exact aici apare fisura, marele viciu pe care îl reprezintă excesiva noastră îngăduință față de dovedirea plagiatului și destinul plagiatorilor. Sub pretextul asimilării și utilizării temelor eterne, subiectelor standardizate, ale tipologiilor universal valabile, al principiilor cu valabilitate axiomatică de genul „je prends mon bien où je le trouve” etc., în numele unor străvechi poncife dezarmante la un laxism aporetic „nimic nu-i nou sub soare”, „cărțile se fac din cărți”, „geniul absoarbe tot și dă sinteza unică”) apărătorii plagiatorilor justifică senin, cu o amețitoare și amuțitoare determinare, de cele mai flagrante rapturi>>315.

Dacă, totuși, privim cu obiectivism, observăm că secolul al XX-lea își are specificul său și nu poate face o separare categorică de trecut: personalitatea ce stăpânește încă dramaturgia românească și scena este Ion Luca Caragiale. Datorită lui comedia a ajuns la deplina ei înflorire, iar prin Năpasta s-a afirmat și dezbaterea psihologică.

Ducând la desăvârșire tehnica comediei satirice, Ion Luca Caragiale a eliminat din construcția acesteia orice element de prisos, păstrând numai datele esențiale necesare creării neuitatului său tablou de epocă316.

Arta, ca și viața, e o luptă continuă pentru cucerirea unui ideal care cu cât va fi mai înalt și mai anevoie de atins, cu atât ea va fi mai nobilă, mai rodnică, mai aproape de firea și emnirea omenească, iar <<dramaturgii de astăzi nu mai doresc a lupta pentru revendicări și întregiri de drepturi, pentru că sentimentalismul lor patriotic nu mai răscolește și ridică inimi asuprite, nici din adâncuri de gloate robite nu mai smulg ei strigătul mîntuitor al libertății…..>>317.

Note bibliografice și explicații

2.3. Caragiale versus Caion – o acuzație de plagiat

280Ion Luca Caragiale, Despre lume, arta și neamul românesc, Editura Humanitas, București, 1994, p. 19.

281Constantin Alexandru Ionescu sau Caion (născut în anul 1882-decedat probabil în  noiembrie sau decembrie 1918) poet român și jurnalist cunoscut pentru disputa cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. Discipol al lui Alexandru Macedonski, simbolist, militant francofil și oponent al tradiționalismului. Ca jurnalist, Caion l-a acuzat pe Caragiale că a plagiat Năpasta. A fondat revista literară Românul literar.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Al._Ionescu-Caion (consultat la data de 17.07.2014).

282Dan Constantin Agheorghiesei, O incursiune în istoria plagiatului românesc în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 137, mai 2013, p. 9206.

283Kemény Istvan scriitor maghiar autor al piesei piesei Nenorocul.

http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/09/procesul-caragiale-caion/ (consultat la data de 17.07.2014).

284Alexandru Bogdan (a trăit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) scriitor și traducător român. A tradus la Brașov în limba română piesa Nenorocul scrisă de Kemény Istvan.

http://blog.citatepedia.ro/caragiale-acuzat-de-plagiat.htm (consultat la data de 17.07.2014).

285Șerban Cioculescu, Detractorii lui Caragiale, Caragialiana, București, 1987, p. 107.

286http://www.avocatura.com/stire/457/pledoaria-lui-delavrancea-inaintea-curtii-de-jurati-din judetul-ilfov.html (consultat la data de 17.07.2014).

287Biblioteca Marilor Procese, nr. 4-5, mai-iunie, Editura Societății Anonime "Curierul judiciar", București, 1924. p. 49.

288Lev Tolstoi sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi (s-a născut pe moșia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova la data de 28 august 1828-Tolstoi răcește și moare la  data 720 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo) scriitor rus și care este este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Principalele opere: Război și pace și Anna Karenina.

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Lev_Tolstoi (consultat la data de 17.07.2014).

289Vasile Nistor, Mari avocați ai României, Ediție îngrijită de Bedros Horasangian, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 127.

290Ibidem, p. 128.

291Biblioteca Marilor Procese, op. cit., p. 71.

291Plagiar, plagiară, care aparține plagiatului sau plagiatorului, referitor la plagiat sau la plagiator: mărginirea intelectuală a pretinșilor autori nu e întrecută decât de malonestitatea ei plagiară. [din germană Plagiar, din franceză Plagiaire] în Dicționarul Universal Ilustrat al Limbii Române, volumul 8, autor Carmen-Gabriela Pamfil, Editura Litera, București, 2011, p. 141.

292Vasile Nistor, op. cit., p. 129.

293Ion Luca Caragiale, Opere, Corespondențe, volumul III, Editura Fundației Naționale, p. 245.

294Nicolae Iorga, Teatru și societate, Antologie și note de Gabriela Moldoveanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București, 1986, p. V-VI.

295André de Latour sau conte de Lorde (născut în anul 1869-decedat în anul 1942) dramaturg francez. Autor a peste 150 de piese de teatru, toate dedicate în principal exploatării terorii și a nebuniei. Piesele care aveau ca subiecte bolile mintale erau scrise și concepute în colaborare cu ajutorul psihologului Alfred Binet, celebru pentru dezvoltarea testului I.Q.

http://en.wikipedia.org/wiki/André_de_Lorde (consultat la data de 17.07.2014).

296Theodor Cornel, pseudonim al lui Toma Dumitriu (născut în București în anul 1874-decedat în București la data de 20 februarie 1911) a fost ziarist, apoi prozator și timp de unsprezece ani a desfășurat o activitate publicistică la Paris unde a fost redactorul ziarului La Roumanie. În 1901 editează împreună cu criticul muzical Stan Golestan și cu scriitorul Fernand Brulin Revue franco-roumaine.

http://www.crispedia.ro/Theodor_Cornel (consultat la data de 17.07.2014).

297Mircea Coloșenco, Ion Luca Caragiale-Plagiatorul plagiat, în Vitraliu, Periodic al Centrului Cultural Internațional “George Apostu” Bacău, anul XX, nr, 1-2 (38) aprilie 2012, p. 14.

298Mihai G. Holban, Caragiale plagiat, în Revista idealist, Mogoșești-Botoșani, 1, nr. 10, 1903, tom IV, p. 169.

299Matei Rusu, Anarhie literară, în Revista literară Curierul artelor, București, V, nr. 13, 1-15 octombrie 1922, p. 2.

300Albert Keim și Alfred Granon ambii de origine franceză au pus în scenă o dramă dintr-un act Un soie de Paques Théâtre des Variétés din Paris.

301Matei Rusu, Un plagiat scandalos, Revista Rampa, București, I, nr. 205, 1912, p. 1.

302Matei Rusu i se mai spunea și Roussou, a fost un specialist în popularizarea lui Ion Luca Caragiale în Franța la Paris, unde o perioadă mare de timp a făcut să apară un periodic cu carater teatral.

http://www.observatorcultural.ro (consultat la data de 19.07.2014).

303Dan Constantin Agheorghiesei, O incursiune în istoria plagiatului românesc în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 138, iunie 2013, p. 9307.

304Biblioteca Dimineața, București, IX, nr. 2997, 1912, p. 1

305www.convorbiri-literare.dntis.ro/ULMUapr3.html‎ (consultat la data de 19.07.2013).

306Romulus Dianu pseudonimul lui Romulus Dima (născut în București la data de 22 martie 1905-decedat în București la data de 25 august 1075) poet român, prozator și publicist.

http://www.crispedia.ro/Romulus_Dianu (consultat la data de 30.08.2014).

307Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (născut în Florența la data de 03.05.1469-decedat în Florența la data de 21.06.1527) de origine italian, om politic, filosof și istoric florentin în perioada Renașterii.

http://en.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli (consultat la data de 30.08.2014).

308Adrian Voica, Fațete ale plagiatului, Caragialiana, anul VII, nr. 3-4 (26-27), august-noiembrie 2013, p. 77.

309Adrian Voica, op. cit., p. 76.

310Ion Luca Caragiale, Opere, volumul II, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 760, ș.u.

311Ion Luca Caragiale, Literatura în teatrul nostru, în România liberă, anul II, nr. 194/11 ianuarie 1878, p. 2-3.

312Pavel Balmuș, op. cit., p. 8.

313Ibidem, p. 9.

314Ibidem, p. 9.

315Ibidem, p.10.

316Ileana Berlogea, Teatrul românesc în secolul XX, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 7-8.

317Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la români, Editura Eminescu, Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Cristina Dumitrescu, Editura Eminescu, București, 1981, p. 189.

CAPITOLUL III:

DESPRE PLAGIAT ȘI DREPTUL DE AUTOR

3.1. Scurt istoric al protecției dreptului de autor împotriva plagiatului

Copiile și plagiatul au fost timp îndelungat lipsite de sancțiune. În aceeași măsură, identificarea creatorilor, adesea asimilată simplilor partizani, nu le permitea să aibă dreptul de exploatare a operelor lor318.

În Evul Mediu, cărțile manuscris (în mod special cele de teologie) puteau fi copiate în mod liber, prin oricare și diferite mijloace, spunând că Dumnezeu ar fi singurul în drept să se intituleze „Creator”.

Apariția imprimeriei în secolul al XV-lea a antrenat o explozie a difuzării și comerțului cu cărți, iar în secolul al XVIII-lea și arta plastică începe să fie afectată (exemplul pictorului francez Antoine Watteau319 care a murit în mizerie, în timp ce picturile și tablourile sale au fost sursă de îmbogățire)320. Din această cauză, librarii au solicitat destul de rapid o intervenție a puterii monarhice pentru a avea o autorizație pentru a putea publica o lucrare321. Este drept, printre altele, această cerință a constituit pentru putere un mijloc de control și de cenzură. La finalul secolului al XV-lea, aceste autorizații au devenit privilegii, acordate prin bunăvoința regală, librarilor, apoi academiilor de muzică și de arte frumoase.

Aceste privilegii constituind monopolul exploatării referitoare la activități intelectuale, dar ele nu sunt acordate în principiu creatorilor înșiși322. Astfel, unii librari beneficiază de un monopol de publicare a cărților vechi (biblii, cărți de filosofie antică, etc.).

În anul 1660, un privilegiu a fost acordat pentru cinci ani librarului Guillaume de Luyners pentru vânzarea cărții Precieuses ridicules contra avizului lui Molière, care dorea ca piesa sa de teatru să fie numai reprezentată și nu publicată. Desigur, în mod excepțional și cu titlu intuitu personae, autorii bine văzuți la Curte își vor vedea recunoscut privilegiul asupra operelor lor (precum moștenitorii lui La Fontaine323).

Se cunoaște că în istorie au fost adoptate trei texte, izolate în timp, care pun principiul unei protecții a creațiilor intelectuale în scop unic de a recompensa meritul autorilor lor.

Potrivit literaturii istorice și de specialitate, între anii 600-700 înainte de era creștinismului, a fost redactată legea cetății grecești Sybanis, care recompensa efortul creatorului în materie de scrieri culinare, acordând acelui care a realizat un monopol de exploatare temporară a creației sale.

A trebuit să se țină seama de sistemul de privilegii în vigoare în Europa în secolul al XVIII-lea, pentru a vedea progresul ideii unei protecții a autorilor. Prima lege modernă care recunoaște dreptul de autor, este „Actul Reginei Ana”, care mai este încă cunoscută drept „Statutul Anei”, adoptată în Anglia în anul 1709, al cărui obiect este „încurajarea științei, atribuind pentru o durată de 22 de ani dreptul de copii de pe cărți, împrimate, autorilor acestor cărți”324.

În aceeași ordine de idei, Constituția Statelor Unite ale Americii, votată în anul 1787, dă Congresului american misiunea „să favorizeze dezvoltarea științei și a artelor utile, garantând autorilor și inventatorilor pentru o perioadă de timp determinată dreptul exclusiv asupra cărților și invențiilor lor”.

În Franța, juristprudența Parlamentului de la Paris și a Consiliului Regal, mergând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, a început să ia în seamă persoana autorului, limitând prerogativele librarului atunci când situația rezervată autorului părea inechitabilă pentru acesta. Această evoluție a fost consolidată de Beaumarchais, Societatea Autorilor și Compozitorilor Dramatici (S.C.A.D.), primul grup dedicat protecției drepturilor de autor pentru piesele de teatru. Revoluția franceză și faimoasa „Noapte de patru august 1789” au abolit, în, fine, privilegiile, inclusiv pe cele ale librarilor sau autorilor.

Adunarea Constituțională a adoptat după aceea, în mod succesiv, două legi instituind un adevăr drept al proprietății intelectuale325. După unii raportori la acest text, proprietatea roadelor gândirii umane, aceea a creațiilor intelectuale, este cea mai legitimă pentru toate proprietățile, alții relevând aproape întotdeauna cuceririle anterioare. Este vorba de Raportul Bouffler din data de 7 ianuarie 1791, care crea, în avantajul investitorilor un drept de brevet.

Asupra Raportului lui Lakanal și La Chapelir, Legea din 13 și 19 ianuarie 1791 instituie în profilul dramaturgilor un drept de autor. Această lege a fost revizuită la 19 și 24 iulie 1793, în scopul de a extinde beneficiul dreptului de autor la scriitori, pictori și compozitori, pentru viața lor și în profitul moștenitorilor lor, timp de zece ani după moartea lor.

Longevitate excepțională va avea legea asupra dreptului de autor care va rămâne în vigoare până la înlocuirea prin Legea din 11 martie 1957, cu aproape două secole mai târziu.

O convenție cu relevanță asupra protecției drepturilor de autor este Convenția de la Berna din anul 1886 pentru protecția operelor literare și artistice. Această convenție a luat ființă după ce 25 de ani au avut loc discuții și lucrări pregătitoare în cadrul Congreselor „Asociațiilor Literare și Artistice Internaționale”, la care Victor Hugo a avut un rol foarte important.

Opt state, în calitate de membre fondatoare (Belgia, Elveția, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania și Tunisia) au adoptat la 9 septembrie 1886 Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice.

Acesta este considerat cel mai vechi tratat internațional în domeniul drepturilor de autor. Convenția a intrat în vigoare la data de 5 decembrie 1887, iar la data de 4 mai 1896 a fost amendată și completată printr-un Act adițional și o Declarație interpretativă, semnate la Paris.

Țările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor literare și artistice. Convenția este deschisă oricărui stat, așa încât la data de 1 mai 2006 erau membre 160 de state. Convenția a făcut obiectul mai multor revizuiri succesive (în anul 1908, 1914, 1928, 1948, 1967, 1971, 1979, însă majoritatea țărilor au aderat la modificările realizate prin Actul de la Paris (1971) la data de 1 mai 2006 un număr de state mai aplică încă forma revizuită în anul 1948 la Bruxelles.

Note bibliografice și explicații

3.1. Scurt istoric al protecției dreptului de autor împotriva plagiatul

318Veronica Alecsandru, Protecția internațională a dreptului de autor, Editura Pro Universitaria, 2009, p. 27.

319Jean-Antoine Watteau (născut la Valenciennes, Franța la data de 10 octombrie 1684-decedat la Nogent-sur-Marne la data de 18 iulie 1721) a fost un pictor francez și avea ca teme curtea regală și teatrul.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Antoine_Watteau (consultat la data de 15.11.2014).

320Jean Luc Piotraut, Droit de la propriété intelectuelle, Editura Ellipses, Paris, 2004, p. 12., Petite Histoire des batailles du droit d’amateur, in Multitudes, Revue trimestrielle, no. 5/2001.

321Ibidem, p. 28.

322Veronica Alecsandru, Protecția internațională a dreptului de autor, op. cit., p. 28.

323Jean de La Fontaine (născut la Château-Thierry, Franța la data de 8 iulie 1621 decedat la Paris la data de 13 aprilie 1695) dramaturg, poet și prozator francez, cunoscut pentru fabulele sale. Devine membru al Academiei Franceze.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine (consultat la data de 15.11.2014).

324Veronica Alecsandru, Protecția internațională a dreptului de autor, op. cit., p. 29.

325Jean Luc Piotraut, Droit de la propriété intelectuelle, op. cit., p. 42.

3.2. Dreptul de autor-un rival destoinic al plagiatului

Autor sau autoarea este persoana care creează o operă literară, artistică, științifică sau publicistică. În literatura juridică de specialitate noțiunea de autor semnifică acea persoană (fizică) care a creat o operă literară, artistică sau științifică, sau o altă asemenea operă de creație intelectuală326.

Potrivit tuturor specialiștilor în domeniu, dreptul de autor ar reprezenta o multitudine de prerogative ce ar aparține autorului, cuprinzând atât un drept de a beneficia de un avantaj moral cât și financiar.

Într-o lucrare intitulată Opera de creație și dreptul, publicată în anul 1987, Yolanda Eminescu preciza: “Crearea unei opere fiind o activitate intelectuală, rezultă că numai o persoană fizică, singura susceptibilă de a avea o asemenea activitate, poate avea calitatea de autor și nicidecum o persoană juridică”327.

Noțiunea de operă semnifică acțiunea conștientă îndreptată spre un anumit scop, dar și ca rezultat al unei activități creatoare. În legislațiile anglo-saxone, fixarea operei este crucială pentru a fi protejată, în acest sens “Opera trebuie să fie fixată prin scris sau sub o altă formă materiaăl, pentru a beneficia de dreptul de autor”328.

Este important ca opera creată, indiferent de forma în care este încorporată, să fie originală, să aibă caracter de noutate.

În literatură franceză se distinge între originalitate și noutate, fiind dominantă opinia că originalitatea este piatra de încercare în materie de drept de autor. O asemenea precizare este menită să demonstreze dacă în domeniul literar, originalitatea este într-adevăr determinantă pentru ocrotirea dreptului de autor, în domeniul proprietății intelectuală criteriul fundamental este noutatea.

Multe țări se abțin să menționeze în mod expres criteriul originalității (de exemplu Australia, Belgia, Congo, Spania, Ungaria, Liberia, Polonia). Însăși Franța, care a fost foarte interesată, a insistat în doctrină asupra necesității acestui concept, nu l-a menționat decât cu privire la protecția titlurilor.

În Regatul Unit, textul legii privitoare la dreptul de autor nu cuprinde o definiție a originalității, însă consideră că o operă este originală dacă ea decurge din exercițiul unei capacități sau judecăți din partea autorului său și care nu este, prin urmare, o simplă copie a unei alte opere. Se poate spune că originalitatea, înțeleasă ca efort creator care demonstrează personalitatea, nu este întotdeauna lesne de diferențiat de meritul autorulu329.

Interesante sunt definițiile, conceptele, modelele existente în arta teatrală europeană, dezvoltate de-a lungul timpului și acceptate într-un consens general pe marele continent al Americii, unde odată ajunse acolo își pierd valabilitatea. Adică americanii fac teatru după opere autentice și nu copiate sau contrafăcute, conducându-se după o legislație bine gândită și pusă în aplicare în vederea înlăturării plagiatului și a surselor sale330.

Deși plagiatul, în toată complexitatea lui, a ajuns sub incidența legilor, acest fenomen apare și se manifestă în continuare. Pe lângă faptul că reprezintă o faptă cu consecințe penale și civile, plagiatul comportă și implicații culturale, determinând judecăți de valoare valabile un timp îndelungat.

Se poate afirma cu convingere că plagiatul se deosebește de alte fapte prin inexistența unei perioade de prescriere, existând deopotrivă în timpul vieții autorului plagiator cât și după moartea acestuia, căci dovada plagiatului, cartea, este un act cu existență îndelungată.

Argumentul care stă la baza imposibilității prescrierii acestei fapte este întărit de posibilitatea identificării plagiatului în orice moment al existenței acestuia cât și de faptul că, prin simpla identificare a plagiatului, urma acestuia nu poate fi eliminată331.

Pentru că menirea cărților este tocmai aceea de a dăinui în timp, o operă plagiată poate fi în rare cazuri restrasă de pe piață pentru a dispărea ca obiect fizic. Odată cumpărată, cartea devine proprietatea unui cititor care, în acest fel devine el însuși o posibilă victimă colaterală a plagiatului, ba chiar, cititorul poate fi cel care identifică un plagiat.

În unele condiții și situații faptele se pot perima, dar acest lucru nu este posibil și în cazul unui plagiat, căci opera ajunsă în patrimoniul de valori spirituale este o dovadă vie a plagiatului. Se menționează că, procesul de publicare este suficient pentru intrarea în patrimoniul de valori spirituale al omenirii, în sensul cel mai larg al accepțiunii332. Însă trebuie să recunoaștem că această faptă afectează meritele autorului autentic mai mult decât opera acestuia.

Deoarece doar autorul este în măsură să decidă cât de mult aceste valori, precum meritul și onoarea, i-au fost afectate, doar acesta se află în situația de a depăși neajunsurile create de plagiere, de a privi cu îngăduință pentru a trece peste fapta în sine.

După această scurtă analiză îi dau dreptate domnului Mircea Coloșenco care spunea printre altele că ”Dreptul de autor în vechea Românie, destul de îngust și pentru necesitățile culturale dintre Dunăre, Prut și Carpați, s-a anarhizat și mai mult după Unirea, care ne-a adus deodată minoritățile etnice îndestul de înaintate în cultură și cu legături în statele vecine, de care eram străini în trecut”333.

Note bibliografice și explicații

3.2. Dreptul de autor-un rival destoinic al plagiatului

326Veronica Alecsandru, Protecția internațională a dreptului de autor, op. cit., p. 36.

327Yolanda Eminescu, Opera de creație și dreptul-o privire comparată, Editura Academiei, București, 1987, p. 67.

328S.M. Stewart, Internațional copyright and neighbouring rights, London, Butterworts, Ediția a-II-a, 1989, p. 52.

329Veronica Alecsandru, Protecția internațională a dreptului de autor, op. cit., p. 74.

330Ileana Berlogea, Teatrul American de astăzi. Călătorie teatrală prin Statele Unite, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 7.

331Dorin Isoc, Ghid de acțiune contra plagiatului: buna-conduită, prevenire, combatere, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2012, pag. 44. (Dorin Isoc este profesor universitar, specialist în control inteligent. Este de asemenea calificat în protecția și gestiunea proprietății industriale. Este consilier național și European în proprietate industrială, profesionist expert al Ministerului de Justiție în proprietate industrială. Ca specialist a elaborat și publicat 11 cărți, este autor a 10 brevete de invenții aplicate, a publicat multe articole în domeniul controlului automat, al managementului cercetării și al reformei învățământului superior, a condus proiecte de cercetare naționale și internaționale, a fost premiat ca director de proiect de cercetare. Este inițiatorul campaniei antiplagiat în România în 2006 și a portalului Indexul Operelor Plagiate în România de la www.plagiate.ro. A introdus prima dată în lume și promovează conceptul de “școală de inginerie inovativă”.

332Ibidem, pag. 44.

333Coloșenco Mircea, Delictul literar: Imitație, copie, plagiat (Istoria negativă a literaturii române 1882-1937) op. cit., p. 13.

3.3. Efectul plagiatului asupra societății civile

Coroborând informațiile și situațiile prezentate anterior, putem constata că fapta de plagiat nu poate exista în afara operei plagiate, care devine și dovada de necontestat a unei acțiuni de plagiere. Deoarece plagiatul este analizat prin raportare la o operă autentică, nimeni nu poate nega existența faptei de plagiat ce s-a concretizat într-o nouă operă creată totuși pe coordonatele uneia deja existentă.

De vreme ce există suspiciunea unei asemănări izbitoare a unei opere cu o alta, indiferent de timpul scurs, un plagiat nu poate să se facă dispărut, opera autentică fiind o mărturie incontestabilă a plagiatului.

Din punct de vedere social, atitudinea de recunoaștere a valorii altora este esențială și, în același timp, benefică pentru viața noastră socială334.

Nici măcar nu există posibilitatea discutării unui plagiat de o importanță mai mică sau mai mare, deoarece, de vreme ce plagiatul a fost dovedit, indiferent de condițiile în care s-a produs, el trebuie sancționat.

Singura deosebire, ce se face în ce privește plagiatul, ține de raportarea temporală cu referire la momentul publicării: când momentul publicării a fost depășit, se vorbește despre „plagiatul care a existat”, dacă momentul publicării nu a fost depășit încă, se vorbește eventual despre „existența unei tentative de plagiat”335.

Plagiatul este o faptă reprobabilă ca urmare a intenției, căci este o faptă cu bună știință, scopul autorului-plagiator fiind acela al îmbunătățirii statutului. Cel care plagiază urmărește chiar schimbarea statutului social, având deschis un drum al ascensiunii spre o nouă poziție socială care nu i se cuvine.

Așadar, autorul-plagiator dorește cu bună știință să inducă în eroare societatea, iar intenția explicită și manifestă a uzului de fals este obținerea de foloase necuvenite336.

O operă se poate fundamenta chiar pe mai multe plagiate, care uneori sunt identificate la diverse intervale de timp, căci acest lucru depinde de modul de plagiere și de cititorii în mâna cărora ajunge cartea.

Plagiatul nu este doar un furt, ci și faptă antisocială, căci societatea noastră se bazează pe un set de valori la baza căruia se află moralitatea și echitatea. Plagiatul nu este un furt obișnuit deoarece se depășește schema unui furt clasic, care presupune existența unui făptuitor-hoțul și păgubitul. Fapta de plagiat produce mutații importante prin modificarea ierahiei valorilor umane, ba mai mult impune pseudo valori.

Plagiatul este perceput, în primul rând, ca o faptă care se manifestă prin creații intelectuale plagiate, dat întotdeauna un plagiat are în spate indivizi, generic numiți, plagiatori337.

În primul moment, plagiatul stimulează numărul de opere în zonele în care există o cerere mai mare și, prin aceasta, fapta produce o semnificativă acțiune inflaționistă. Ca orice acțiune inflaționistă, la nivelul produselor de creație intelectuală se produc modificări ale echilibrului pieței, iar prin inerția specifică recepției produselor culturale, aceste modificări se manifestă în durate importante de timp.

Astfel, plagiatul determină modificări în orientarea activității de căutare a noului, oricare ar fi domeniul la care operele aparțin. Din punctul de vedere al plagiatorilor, plagiatul devine o cale prin care concurența între indivizii de valoare ai societății este poluată prin apariția în jocul social ale unor false valori.

Profitorii faptelor de plagiat vor crea impresia că oportunismul și falsul sunt căi valide prin care se poate parveni fără efort. Pentru a realiza o operă de artă trebuie să ai un ideal estetic și uman superior, dorința arzătoare de a comunica ceva oamenilor, dar în același timp și un arsenal de mijloace tehnice, anume elaborat, pentru transformarea unei idei abstracte într-o imagine concret senzorială338.

Dar cea mai importantă caracteristică este legătura indestructibilă dintre creator și creație, în imposibilitatea despărțirii operei de artă de făuritorul ei.

De aceea Vasile Conta339, marele filosof român a adunat numai tot ceea ce a căpătat unitate în jurul unor idei personale, în timpul studiilor cristalizate la Anvers și Bruxelles.

Însuși Mihail Eminescu340, după ce participat la o prelegere publică și a ascultat un pasaj din Teoria fatalismului, în cadrul serilor Cenaclului „Junimii”341 din Iași, avea să facă următoarea remarcă: „Domnul Conta, ca scriitor, e din numărul celor puțini, care nu reproduc numai idei nerumegate din cărți străine, ci gândesc mai cu seamă singuri”.

„Dacă furi de la un autor se zice plagiat, dacă furi de la mai mulți se zice cercetare…”342 spunea dramaturgul american Wilson Mizner343.

De aceea în “epoca clasică a modernității” se remarcă nu atât o reformare și înnoire a ideilor și fundamentelor filosofice și tradiționale, cât un efort de punere a lor în termenii construcției și abordării unor domenii din perspective însolite344.

Deci, „plagiatul este proba unui dispreț suveran pentru dreptul la proprietate, în acest caz la proprietatea intelectuală. Plagiatorul este un hoț și un șarlatan345” spune Vladimir I. Tismăneanu346 și țin să-i dau deplină dreptate.

Și, treptat, această istorie a plagiatului în dramaturgia românească și universală, descifrată în momentele ei de vârf, a început a se cristaliza347.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE…………………………………………………………………..

Note bibliografice și explicații

3.3. Efectul plagiatului asupra societății civile

334Tenzin Gyatso-Al Paisprezecelea Dalai Lama, Logica Iubirii, Despre bunătate, înțelegere și limpezimea minții, Traducere și cuvânt înainte de Șerban Deșliu, Institutul European, Iași, 1995, p. 176.

335Dorin Isoc, Ghid de acțiune contra plagiatului: buna-conduită, prevenire, combatere, op. cit., pag. 46.

336Ibidem, pag. 46.

337Ibidem, pag. 48.

338Ileana Berlogea, Istoria Teatrului Universal, Antichitatea. Evul mediu, Renașterea, Editura Didactică și Pedagogică, București 1981, p. 7.

339Vasile Conta (născut în  comuna Ghindăoani, județul Neamț la data de 15 noiembrie 1845-decedat  la Iași la data de 21 aprilie 1882) scriitor moldovean, filosof și om politic.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Conta (consultat la data de 29.11.2014).

340Mihai Eminescu fost Mihail Eminovici (născut la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850-decedat la București la data de 15 iunie 1889) ziarist, prozator și poet. Considerat cel mai mare poet al românilor din toate timpurile. A scris poemele Luceafarul și “Scrisoarea a III-a.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu (consultat la data de 29.11.2014). 

341Wilson Mizner (născut la Benicia, California, S.U.A la data de 19 mai 1876-decedat la Los Angeles, California, S.U.A. la data de de 3 aprilie 1933) scriitor, povestitor și dramaturg american.

http://en.wikipedia.org/wiki/Wilson_Mizner (consultat la data de 29.11.2014).

342Teodor Dima, Influențe și originalitate în opera lui Vasile Conta, în Ethos, Revistă de Teorie a Culturii (serie nouă), Revistă a Societății Culturale “Ethos” și a Fundației Academice “Petre Andrei”, nr. 5, 1993-1994, p. 26.

343”To steal from one author is plagiarism, if you steal from many, it’s research” by Wilson Mizner.

344George Neamțu, Figuri ale puterii, Prefață de Teodor Dima și o Postfață de Anton Adămuț, Editura Junimea, 1999, p. 143.

345Victor Roncea, Mircea Cărtărescu, plagiat demascat și demonstrat, în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 136, aprilie 2013, p. b

346Vladimir I. Tismăneanu (născut la Brașov la data de 4 iulie 1951) de origine evreu, cunoscut ca politolog român, statornicit în Statele Unite ale Americii. În prezent este cadru universitar la Universitatea din Maryland-S.U.A unde predă științe politice. În anul 2006 a condus Comisia Prezidențială de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tism%C4%83neanu (consultat la data de 15.11.2014).

347Tudor Caranfil, Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei 3, De la „Cântărețul de jazz” la „Luminile orașului (1927-1931), Ediția a II-a adnotată și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 8.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CĂRȚI ȘI LUCRĂRI ÎN VOLUM DE AUTOR:

Alecsandru Veronica, Protecția internațională a dreptului de autor, București, Editura Pro Universitaria, 2009.

Andrei Petre, Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice și teoria empatiei, Ediție îngrijită de Cătălin Bordeianu și Doru Tompea, Editura Ankarom, 1996.

Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pipidi, Ediția a III-a îngrijită de Stella Petecel, București, Editura IRI, 1998.

Balaci Anca, Mic dicționar mitologic greco-roman, Ediția a II-a, Editura Științifică, București, 1969.

Balmuș Pavel, Plagiatul la români, Prefață de Mihăilescu C. Dan, Editura Arc, Chișinău, 2004.

Barbu Nicolae, Momente din istoria teatrului românesc, Editura Eminescu, București, 1977.

Berlogea Ileana, Teatrul American de astăzi. Călătorie teatrală prin Statele Unite, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

Berlogea Ileana, Istoria Teatrului Universal, Antichitatea. Evul mediu, Renașterea, Editura Didactică și Pedagogică, București 1981.

Berlogea Ileana, Teatrul românesc în secolul XX, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000.

Bălu Ion, Viața lui Lucian Blaga, volumul II, Editura Libra, București, 1996.

Bondrea Aurelian, Sociologia culturii, Editura Fundației România de Mâine, București, 1993.

Caragiale Ion Luca, Despre lume, arta și neamul românesc, Editura Humanitas, București, 1994.

Caragiale Ion Luca, Opere, volumul II, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

Caragiale Ion Luca, Opere, Corespondențe, volumul III, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă – Univers Enciclopedic, 2001.

Caranfil Tudor, Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei 3, De la „Cântărețul de jazz” la „Luminile orașului (1927-1931), Ediția a II-a adnotată și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2010.

Ciocârlie Alexandra, Și totuși clasicii….., Editura Cartea Românească, București, 2007.

Cioculescu Șerban, Detractorii lui Caragiale, Caragialiana, București, 1987.

Cizek Eugen, Istoria în Roma antică, (Teoria și poetica genului), Universitas, Editura Teora, 1998.

Cizeck Eugen, Istoria literaturii latine, volumul I, Editura Adevărul S.A., București, 1994.

Coloșenco Mircea, Delictul literar: Imitație, copie, plagiat (Istoria negativă a literaturii române 1882-1937) Antologie și avertisment de Mircea Coloșenco, Editura Timpul, Iași, 2011.

Coșeru Emil, Dramaturgia românească pe scena Teatrului Național din Iași de la origini până la 1916, Editura Princeps Edit, Iași, 2005.

Crișan Sorin, Teatrul de la rit la psihodramă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.

Dante, Divina Comedie, Purgatoriul, Interpretare românească și note de George Buznea, Cuvânt înainte de Alexandru Balaci, Editura Univers, București 1978.

Diderot Denis, Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jaques Fatalistul, Traducere de Gellu Naum, Editura Univers, București, 1985.

Dobrescu Alexandru, Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români, volumul I, Editura Emolis, 2007.

Dumitrescu Marius, Descartes sau incertitudinile îndoielii, Publicațiile Fundației Academice “Petre Andrei”, Seria: Istorie, Filosofie, Psiho-Sociologie, coordonator Doru Tompea, Editura A92, Iași.

Eliade Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.

Eminescu Yolanda, Opera de creație și dreptul-o privire comparată, Editura Academiei, București, 1987.

Enciclopedia Universală Britanică, volumul 12, Editura Litera 2010, București.

Fredouille Jean-Claude, Larousse-Dicționar de civilizație romană, Traducere de Șerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Ghițescu Mircea, Istoria dramaturgiei române contemporane, Editura Albatros, București, 2000.

Gouhier Henri, La pensée mèthaphique de Descartes, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin, 1987.

Gyatso Tenzin-Al paisprezecelea Dalai Lama, Logica Iubirii, Despre bunătate, înțelegere și limpezimea minții, Traducere și cuvânt înainte de Șerban Deșliu, Institutul European, Iași, 1995.

Hennig Jean-Luc, Apologia plagiatului, Editura Art, București, 2009.

Horațiu, Ode. Epode. Cântecul Secular. Satire. Epistole. Arta poetică, Traduceri de Constantin I. Niculescu. D.C. Ollanescu și Ion Acsan, Selecție, prefață și note de Ion Acsan, Editura Mondero, București, 2007.

Iorga Nicolae, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, volumul II, Editura Minerva, București, 1983.

Iorga Nicolae, Teatru și societate, Antologie și note de Gabriela Moldoveanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București, 1986.

Marinescu I.M., Figuri din antichitatea clasică, Prefață de Traian Diaconescu, Editura Vestala, București, 2003.

Matei Virgil, Dicționar de maxime, reflexii, expresii latine comentate, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2007.

Manfredi Massimo Valerio, Ideile lui Marte, Traducere din limba italiană de Radu Gâdei, Editura Allfa, București, 2010.

Marțial, Epigrame, Traducere de Tudor Măinescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1961.

Maurevert Georges, Cartea plagiatelor, Traducere, postfață, note și comentarii de Alexandru Dobrescu, Editura Floarea albastră, București, 2005.

Montaigne Michel Eyguem, Eseuri, Traducere de Mariella Seulescu, Studiu introductiv și note de Dan Bădărău, Traducerea sonetelor lui La Boetie de Anca Bursan, volumul II, Editura Științifică, București, 1966.

Montanelli Indro, Istoria grecilor, Traducere de George Miciacio, Editura Artemis, București, 1996.

Musset Alfred, Cu dragostea nu-i de glumit, Traducere de Emil Serghie și Scarlat Calimachi, Editura de stat pentru literatură și artă, 1956.

Neamțu George, Figuri ale puterii, Prefață de Teodor Dima și o Postfață de Anton Adămuț, Editura Junimea, 1999.

Nistor Vasile, Mari avocați ai României, Ediție îngrijită de Bedros Horasangian, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Olteanu Virgil, Din istoria și arta cărții. Lexicon, Vademecum pentru editori, ziariști, tipografi, bibliotecari, documentariști, arhiviști, muzeografi, profesori și studenți, Piesă de teatru, Editura Enciclopedică.

Ollănescu C. Dimitrie, Teatrul la români, Editura Eminescu, Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Cristina Dumitrescu, Editura Eminescu, București, 1981.

Pamfil Carmen-Gabriela, Dicționarul universal ilustrat al limbii române, volumul 8, Editura Litera, București, 2011.

Pandolfi Vito, Istoria Teatrului Universal, Prefață de Ovidiu Drîmba, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul I.

Pandolfi Vito, Istoria Teatrului Universal, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul II.

Vito Pandolfi, Istoria Teatrului Universal, Prefață de Ovidiu Drîmba, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul III.

Petrarca Francesco, Antiqǫuis Illustrioribus/Către mai vestiții înaintași-Ediție bilingvă, Introducere, traducere, note și comentarii de Mihaela Paraschiv, Editura Junimea Iași, 2009.

Piotraut Jean Luc, Droit de la propriété intelectuelle, Editura Ellipses, Paris, 2004.

Pippidi M. Dionisie, Formarea ideilor literare în antichitate, Schiță istorică, Ediția a III-a, Prefață de Nicolae-Șeban Tanașoca, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 15.

Platon, Republica, Editura Științifică, București, 1993.

Plutarh, Oameni iluștri ai Greciei, Ediție îngrijită de Gheorghe Ghiriță și Valentin Guțu, Editura Cartier, Chișinău, 1997.

Popescu David și Drăgulescu Constantin, Istoria Augustă, Traducere de David Popescu și Constantin Drăgulescu, Editura Enciclopedică, 1971.

Richersource Sieur I.D.S. Efcuyer, Masca oratorilor sau arta de a travesti un discurs, Ediție alcătuită de Alexandru Odobescu, Editura EM.OL.IS., Iași, 2008.

Robert Jean-Noël, Roma-Mari civilizații, Traducere de Simona Ceaușu, Editurile All, București, 2002.

Stewart S.M., Internațional copyright and neighbouring rights, London, Butterworts, Ediția a-II-a, 1989.

Stoianovici Luminița, Libertate și constrângere în arta actorului, Editura Opera Magna, Iași, 2004.

Teatru, Comedia latină, Plaut-Terențiu, în românește de Nicolae Teică, Prefață, tabel cronologic și bibliografie de Eugen Cizeck, Editura Albatros, București, 1978.

Volovici Leon, Apariția scriitorului în cultura română, Editura Junimea, Iași, 1976.

Werner Mihaela, Tentația abisului, Destine dramatice limită în situații limită, Transpuneri în limbaj scenic, Colecția Masca, Editura Princeps Edit, Iași, 2006.

Zonte Violeta, Originea sacră a teatrului, Colecția Epidaur, inițiată și coordonată de Bogdan Ulmu, Editura Opera Magna, Iași, 2004.

STUDII ȘI ARTICOLE

Agheorghiesei Dan Constantin, O incursiune în istoria plagiatului românesc în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 137, mai 2013.

Agheorghiesei Dan Constantin, O incursiune în istoria plagiatului românesc în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 138, iunie 2013.

Biblioteca Marilor Procese, Procesul Cargeale-Caion nr. 4-5, mai-iunie, Editura Societății Anonime "Curierul judiciar", București, 1924.

Caragiale Ion Luca, Literatura în teatrul nostru, în România liberă, anul II, nr. 194/11 ianuarie 1878.

Coloșenco Mircea, Ion Luca Caragiale-Plagiatorul plagiat, în Vitraliu, Periodic al Centrului Cultural Internațional “George Apostu” Bacău, anul XX, nr, 1-2 (38) aprilie 2012.

Dacia Literară, Revistă de muzeologie și reconstituiri istorice, “Dialogurile Daciei Literare-George Popa”, Anul XXII (serie 11) nouă) nr. 97 (4/2011).

Dima Teodor, Influențe și originalitate în opera lui Vasile Conta, în Ethos, Revistă de Teorie a Culturii (serie nouă), Revistă a Societății Culturale “Ethos” și a Fundației Academice “Petre Andrei”, nr. 5, 1993-1994.

Bibiloteca Dimineața, București, IX, nr. 2997, 1912.

Epure Alexandru, Influența fabulistului rus Krîlov asupra fabuliștilor noștri A. Donici și C. Stamati, Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, Seminariul de slavistică, nr. 1, Iași, 1913.

Grigore D. Mihai, Plagiatul sau subteranele demersului științific. Relevanța cazului Guttenberg. Studii Teologice-Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, seria a III-a, anul VII, nr. 4, octombrie-decembrie, 2011, București.

Holban G.Mihai, Caragiale plagiat, în Revista idealist, Mogoșești-Botoșani, 1, nr.10, 1903, tom IV.

Ionescu Radu, Donici Alexandru. Studii asupra vieții și poeziilor sale, în Revista Română, mai, 1863.

Revista Română, Mișcarea literară din anul 1861 în Țările Române, an I, 1862.

Multitudes, Petite Histoire des batailles du droit d’amateur, Revue trimestrielle, no. 5/2001.

Rusu Matei, Anarhie literară, în Revista literară Curierul artelor, București, V, nr. 13, 1-15 octombrie 1922.

Rusu Matei, Un plagiat scandalos, Revista Rampa, București, I, nr. 205, 1912.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1937 din 20 mai 1941.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1938 din 21 mai 1941.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1939 din 23 mai 1941.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1940 din 24 mai 1941.

Roncea Victor, Mircea Cărtărescu, plagiat demascat și demonstrat, în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 136, aprilie 2013, p. 9121.

Ziarul Timpul, V, nr. 1445 din 18 mai 1941.

Ziarul Timpul, V, nr. 1446 din 19 mai 1941.

Ziarul Timpul, V, nr. 1448 din 21 mai 1941.

Verax (Ion Nădejde) în Revista culturală Contemporanul, anul V, 1886, nr. 2.

Voica Adrian, Fațete ale plagiatului în Revista Baadul literar, anul VII, nr. 3-4 (26-27), august-noiembrie 2013.

WEB-BIBLIOGRAFIE – AUTORI ȘI PERSONALITĂȚI STRĂINE

http://de.wikipedia.org/wiki/Aischines_(Athen)

http://en.wikipedia.org/wiki/Agatharchides

http://en.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Dumas

http://en.wikipedia.org/wiki/André_de_Lorde

http://fr.wikipedia.org/wiki%89lie_Berthet

http://fr.wikipedia.org/wiki/Achille_Jubinal

http://fr.wikipedia.org/wiki/Adrien_de_Monluc-Montesquiou

http://fr.wikipedia.org/wiki/Anne_d’Urfé

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ammianus_Marcellinus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anaxagora

http://ro.wikipedia.org/wiki/Antoine_Watteau

http://ro.wikipedia.org/wiki/Apollonius_din_Rodos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristofan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ben_Jonson

http://ro.wikipedia.org/wiki/Honor%C3%A9_de_Balzac

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bertolt_Brecht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Boccaccio

http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_le_M%C3%A9tel_de_Boisrobert

http://www.treccani.it/enciclopedia/brunetto-latini/

ro.m.wikipedia.org/wiki/Caedmon

http://ro.wikipedia.org/wiki/Carlo_Goldoni

http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Nodier

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cratinos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christopher_Marlowe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri

ro.m.wikipedia.org?wiki?Denis_Diderot

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diogene_Laer%C8%9Biu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diodorus_Siculus

http://en.m.wikipedia.org/wiki/Edmond_Malone

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ennius

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil

http://en.wikipedia.org/wiki/Eupolis

http://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide

http://en.wikipedia.org/wiki/Flaminio_Scala

http://ro.wikipedia.org/wiki/Francesco_Petrarca

http://fr.m.wikipedia.org/wiki/François_Guizot.

http://en.wikipedia.org/wiki/Franciscus_Junius_(the_younger)

http://fr.wikipedia.org/wiki/Gaultier-Garguille

http://en.wikipedia.org/wiki/George_Peele

http://de.wikipedia.org/wiki/George_Sand

http://en.wikipedia.org/wiki/Georges_de_Scudéry

http://it.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Florio

http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Baretti

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnaeus_Naevius

http://fr.wikipedia.org/wiki/Guillot-Gorju

ro.m.wikipedia.org/wiki/Gustave_Lanson

en.wikipedia.org/wiki/Hecataeus of_Miletus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hadrian

http://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Sauval

http://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Monnier

http://en.wikipedia.org/wiki/Hermann_Dessau

http://ro.wikipedia.org/wiki/Herodot

http://en.wikipedia.org/wiki/Hugo_Winckler

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ieronim

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Andreevici_Kr%C3%AElov

https://sites.google.com/site/jfjeandillou/‎

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine

http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_de_Mairet

en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jaques_Ampère

http://de.m.wikipedia.org/wiki/Jean_Plattard

http://wikipedia.org/wiki/Jean_de_Mandeville

http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe

ro.m.wikipedia.org/wiki/John_Milton

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Webster

http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Haydn

http://en.wikipedia.org/wiki/Konstantin_Paustovsky

http://en.wikipedia.org/wiki/Leonardo_Bruni

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lev_Tolstoi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lope_de_Vega

http://it.wikipedia.org/wiki/Lorenzo_Pignotti

http://en.wikipedia.org/wiki/Louis-Marie_Stanislas_Fréron

http://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Verneuil

http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Accius

http://fr.wikipedia.org/wiki/Luigi_Riccoboni65.

http://en.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli

http://en.wikipedia.org/wiki/Macrobius

en.wikipedia.org/wiki/Malchus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Malraux

http://en.wikipedia.org/wiki/Marcus_Furius_Bibaculus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther_King

http://fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_Paris

http://fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_de_Westminster

http://fr.wikipedia.org/wiki/Mario_Uchard

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martial

http://fr.wikipedia.org/wiki/Maurin_de_Pompignyb

http://ro.wikipedia.org/wiki/Menandru

http://en.wikipedia.org/wiki/Metastasio

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moli%C3%A8re

http://www.christies.com/lotfinder/books-manuscripts/moliere-le-misantrope-pari jean-ribou 5221146-details.aspx

http://ro.wikipedia.org/wiki/Numerian

http://en.wikipedia.org/wiki/Quintus_Smyrnaeus

http://en.wikipedia.org/wiki/Pacuvius

http://en.wikipedia.org/wiki/Paolo_Giacometti

http://de.wikipedia.org/wiki/Paul_Arbelet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Claudel

http://ro.orthodoxwiki.org/Pavel_Tebeul

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedro_Calder%C3%B3n_de_la_Barca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Beaumarchais

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Benoit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Corneille

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Larousse

http://en.wikipedia.org/wiki/Pietro_Aretino

http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon

http://ro.wikipedia.org/wiki/ Plinius_cel_Bătrân

http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/~history/Biographies/Porphyry.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Procopius

ro.m.wikipedia.org/wiki/fran%C3%A7ois_Rabelais

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Racine

http://en.wikipedia.org/wiki/Ranulf_Higden

http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Greene_(dramaturg)

http:/en.wikipedia.org/wiki/Roger_of_Wendover

http://ro.wikipedia.org/wiki/Seneca

http://fr.dbpedia.org/page/Sextus_Alcimus_Ecditius_Avitus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stendhal

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofocle

www.dicocitations.com/…/sieur_de_Somaize_A

http://referenceworks.brillonline.com/entries/brill-s-new-pauly/sueius

http://en.wikipedia.org/wiki/Timaeus_(dialogue)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Livius

http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Lucretius_Carus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Mommsen

http://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Gray

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/345968/Thomas-Lodge

http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Nashe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristram_Shandy

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Venus_(zei%C8%9B%C4%83)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Hugo

http://fr.wikipedia.org/wiki/victorien_sardou

http://ro.wikipedia.org/wiki/Voltaire

http://en.wikipedia.org/wiki/Vopiscus‎

http://ro.wikipedia.org/wiki/Walter_Scott

http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare

http://en.wikipedia.org/wiki/Wilson_Mizner

http://ro.wikipedia.org/wiki/Wolfgang_Amadeus_Mozart

WEB-BIBLIOGRAFIE – AUTORI ȘI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Donici

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Piru

https://www.google.ro/#q=Costache+Negruzzi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Al._Ionescu-Caion

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Hamangiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Botta

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Popescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Barbu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu

http://ro.wikipedia.org/wiki/F%C4%83nu%C8%99_Neagu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Bogza

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu

http://www.crispedia.ro/George_Creteanu

http://www.crispedia.ro/George_Ivascu

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Co%C8%99buc

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Macovescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Popa

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_B%C4%83lu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale

http://www.crispedia.ro/Ioan_Penescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marga_Barbu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nae_Ionescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dumitriu

http://www.crispedia.ro/Romulus_Dianu

http://www.crispedia.ro/Theodor_Cornel

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Conta

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Eftimiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tism%C4%83neanu (consultat la data de 15.11.2014).

SURSE INFORMATICE DIN REVISTE DE CULTURALE ȘI DE SPECIALITATE

http://www.avocatura.com/stire/457/pledoaria-lui-delavrancea-inaintea-curtii-de-jurati-din judetul-ilfov.html

Caragiale acuzat de plagiat

http://www.catavencii.ro/princepele/

www.catavencii.rocultură

www.convorbiri-literare.dntis.ro/ULMUapr3.html‎

www.dilemaveche.ro/secțiune/carte/articol/plagiatori-români-celebri

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciuma-lui-caragea-ucidea-300-bucuresteni-zi

Procesul Caragiale-Caion

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-11-30/istoria-plagiatului-la-romaniun-original-alecu-donici

www.jurnalul.ro

Acasă

Pavel Balmus, omul care stie totul despre B. P. Hasdeu

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CĂRȚI ȘI LUCRĂRI ÎN VOLUM DE AUTOR:

Alecsandru Veronica, Protecția internațională a dreptului de autor, București, Editura Pro Universitaria, 2009.

Andrei Petre, Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice și teoria empatiei, Ediție îngrijită de Cătălin Bordeianu și Doru Tompea, Editura Ankarom, 1996.

Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pipidi, Ediția a III-a îngrijită de Stella Petecel, București, Editura IRI, 1998.

Balaci Anca, Mic dicționar mitologic greco-roman, Ediția a II-a, Editura Științifică, București, 1969.

Balmuș Pavel, Plagiatul la români, Prefață de Mihăilescu C. Dan, Editura Arc, Chișinău, 2004.

Barbu Nicolae, Momente din istoria teatrului românesc, Editura Eminescu, București, 1977.

Berlogea Ileana, Teatrul American de astăzi. Călătorie teatrală prin Statele Unite, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

Berlogea Ileana, Istoria Teatrului Universal, Antichitatea. Evul mediu, Renașterea, Editura Didactică și Pedagogică, București 1981.

Berlogea Ileana, Teatrul românesc în secolul XX, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000.

Bălu Ion, Viața lui Lucian Blaga, volumul II, Editura Libra, București, 1996.

Bondrea Aurelian, Sociologia culturii, Editura Fundației România de Mâine, București, 1993.

Caragiale Ion Luca, Despre lume, arta și neamul românesc, Editura Humanitas, București, 1994.

Caragiale Ion Luca, Opere, volumul II, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

Caragiale Ion Luca, Opere, Corespondențe, volumul III, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă – Univers Enciclopedic, 2001.

Caranfil Tudor, Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei 3, De la „Cântărețul de jazz” la „Luminile orașului (1927-1931), Ediția a II-a adnotată și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2010.

Ciocârlie Alexandra, Și totuși clasicii….., Editura Cartea Românească, București, 2007.

Cioculescu Șerban, Detractorii lui Caragiale, Caragialiana, București, 1987.

Cizek Eugen, Istoria în Roma antică, (Teoria și poetica genului), Universitas, Editura Teora, 1998.

Cizeck Eugen, Istoria literaturii latine, volumul I, Editura Adevărul S.A., București, 1994.

Coloșenco Mircea, Delictul literar: Imitație, copie, plagiat (Istoria negativă a literaturii române 1882-1937) Antologie și avertisment de Mircea Coloșenco, Editura Timpul, Iași, 2011.

Coșeru Emil, Dramaturgia românească pe scena Teatrului Național din Iași de la origini până la 1916, Editura Princeps Edit, Iași, 2005.

Crișan Sorin, Teatrul de la rit la psihodramă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.

Dante, Divina Comedie, Purgatoriul, Interpretare românească și note de George Buznea, Cuvânt înainte de Alexandru Balaci, Editura Univers, București 1978.

Diderot Denis, Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jaques Fatalistul, Traducere de Gellu Naum, Editura Univers, București, 1985.

Dobrescu Alexandru, Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români, volumul I, Editura Emolis, 2007.

Dumitrescu Marius, Descartes sau incertitudinile îndoielii, Publicațiile Fundației Academice “Petre Andrei”, Seria: Istorie, Filosofie, Psiho-Sociologie, coordonator Doru Tompea, Editura A92, Iași.

Eliade Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.

Eminescu Yolanda, Opera de creație și dreptul-o privire comparată, Editura Academiei, București, 1987.

Enciclopedia Universală Britanică, volumul 12, Editura Litera 2010, București.

Fredouille Jean-Claude, Larousse-Dicționar de civilizație romană, Traducere de Șerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Ghițescu Mircea, Istoria dramaturgiei române contemporane, Editura Albatros, București, 2000.

Gouhier Henri, La pensée mèthaphique de Descartes, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin, 1987.

Gyatso Tenzin-Al paisprezecelea Dalai Lama, Logica Iubirii, Despre bunătate, înțelegere și limpezimea minții, Traducere și cuvânt înainte de Șerban Deșliu, Institutul European, Iași, 1995.

Hennig Jean-Luc, Apologia plagiatului, Editura Art, București, 2009.

Horațiu, Ode. Epode. Cântecul Secular. Satire. Epistole. Arta poetică, Traduceri de Constantin I. Niculescu. D.C. Ollanescu și Ion Acsan, Selecție, prefață și note de Ion Acsan, Editura Mondero, București, 2007.

Iorga Nicolae, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, volumul II, Editura Minerva, București, 1983.

Iorga Nicolae, Teatru și societate, Antologie și note de Gabriela Moldoveanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București, 1986.

Marinescu I.M., Figuri din antichitatea clasică, Prefață de Traian Diaconescu, Editura Vestala, București, 2003.

Matei Virgil, Dicționar de maxime, reflexii, expresii latine comentate, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2007.

Manfredi Massimo Valerio, Ideile lui Marte, Traducere din limba italiană de Radu Gâdei, Editura Allfa, București, 2010.

Marțial, Epigrame, Traducere de Tudor Măinescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1961.

Maurevert Georges, Cartea plagiatelor, Traducere, postfață, note și comentarii de Alexandru Dobrescu, Editura Floarea albastră, București, 2005.

Montaigne Michel Eyguem, Eseuri, Traducere de Mariella Seulescu, Studiu introductiv și note de Dan Bădărău, Traducerea sonetelor lui La Boetie de Anca Bursan, volumul II, Editura Științifică, București, 1966.

Montanelli Indro, Istoria grecilor, Traducere de George Miciacio, Editura Artemis, București, 1996.

Musset Alfred, Cu dragostea nu-i de glumit, Traducere de Emil Serghie și Scarlat Calimachi, Editura de stat pentru literatură și artă, 1956.

Neamțu George, Figuri ale puterii, Prefață de Teodor Dima și o Postfață de Anton Adămuț, Editura Junimea, 1999.

Nistor Vasile, Mari avocați ai României, Ediție îngrijită de Bedros Horasangian, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Olteanu Virgil, Din istoria și arta cărții. Lexicon, Vademecum pentru editori, ziariști, tipografi, bibliotecari, documentariști, arhiviști, muzeografi, profesori și studenți, Piesă de teatru, Editura Enciclopedică.

Ollănescu C. Dimitrie, Teatrul la români, Editura Eminescu, Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Cristina Dumitrescu, Editura Eminescu, București, 1981.

Pamfil Carmen-Gabriela, Dicționarul universal ilustrat al limbii române, volumul 8, Editura Litera, București, 2011.

Pandolfi Vito, Istoria Teatrului Universal, Prefață de Ovidiu Drîmba, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul I.

Pandolfi Vito, Istoria Teatrului Universal, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul II.

Vito Pandolfi, Istoria Teatrului Universal, Prefață de Ovidiu Drîmba, Traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu (Vito Pandolfi, Storia Universale del Teatro dramatico, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1964), Editura Meridiane, București, 1971, volumul III.

Petrarca Francesco, Antiqǫuis Illustrioribus/Către mai vestiții înaintași-Ediție bilingvă, Introducere, traducere, note și comentarii de Mihaela Paraschiv, Editura Junimea Iași, 2009.

Piotraut Jean Luc, Droit de la propriété intelectuelle, Editura Ellipses, Paris, 2004.

Pippidi M. Dionisie, Formarea ideilor literare în antichitate, Schiță istorică, Ediția a III-a, Prefață de Nicolae-Șeban Tanașoca, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 15.

Platon, Republica, Editura Științifică, București, 1993.

Plutarh, Oameni iluștri ai Greciei, Ediție îngrijită de Gheorghe Ghiriță și Valentin Guțu, Editura Cartier, Chișinău, 1997.

Popescu David și Drăgulescu Constantin, Istoria Augustă, Traducere de David Popescu și Constantin Drăgulescu, Editura Enciclopedică, 1971.

Richersource Sieur I.D.S. Efcuyer, Masca oratorilor sau arta de a travesti un discurs, Ediție alcătuită de Alexandru Odobescu, Editura EM.OL.IS., Iași, 2008.

Robert Jean-Noël, Roma-Mari civilizații, Traducere de Simona Ceaușu, Editurile All, București, 2002.

Stewart S.M., Internațional copyright and neighbouring rights, London, Butterworts, Ediția a-II-a, 1989.

Stoianovici Luminița, Libertate și constrângere în arta actorului, Editura Opera Magna, Iași, 2004.

Teatru, Comedia latină, Plaut-Terențiu, în românește de Nicolae Teică, Prefață, tabel cronologic și bibliografie de Eugen Cizeck, Editura Albatros, București, 1978.

Volovici Leon, Apariția scriitorului în cultura română, Editura Junimea, Iași, 1976.

Werner Mihaela, Tentația abisului, Destine dramatice limită în situații limită, Transpuneri în limbaj scenic, Colecția Masca, Editura Princeps Edit, Iași, 2006.

Zonte Violeta, Originea sacră a teatrului, Colecția Epidaur, inițiată și coordonată de Bogdan Ulmu, Editura Opera Magna, Iași, 2004.

STUDII ȘI ARTICOLE

Agheorghiesei Dan Constantin, O incursiune în istoria plagiatului românesc în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 137, mai 2013.

Agheorghiesei Dan Constantin, O incursiune în istoria plagiatului românesc în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 138, iunie 2013.

Biblioteca Marilor Procese, Procesul Cargeale-Caion nr. 4-5, mai-iunie, Editura Societății Anonime "Curierul judiciar", București, 1924.

Caragiale Ion Luca, Literatura în teatrul nostru, în România liberă, anul II, nr. 194/11 ianuarie 1878.

Coloșenco Mircea, Ion Luca Caragiale-Plagiatorul plagiat, în Vitraliu, Periodic al Centrului Cultural Internațional “George Apostu” Bacău, anul XX, nr, 1-2 (38) aprilie 2012.

Dacia Literară, Revistă de muzeologie și reconstituiri istorice, “Dialogurile Daciei Literare-George Popa”, Anul XXII (serie 11) nouă) nr. 97 (4/2011).

Dima Teodor, Influențe și originalitate în opera lui Vasile Conta, în Ethos, Revistă de Teorie a Culturii (serie nouă), Revistă a Societății Culturale “Ethos” și a Fundației Academice “Petre Andrei”, nr. 5, 1993-1994.

Bibiloteca Dimineața, București, IX, nr. 2997, 1912.

Epure Alexandru, Influența fabulistului rus Krîlov asupra fabuliștilor noștri A. Donici și C. Stamati, Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, Seminariul de slavistică, nr. 1, Iași, 1913.

Grigore D. Mihai, Plagiatul sau subteranele demersului științific. Relevanța cazului Guttenberg. Studii Teologice-Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, seria a III-a, anul VII, nr. 4, octombrie-decembrie, 2011, București.

Holban G.Mihai, Caragiale plagiat, în Revista idealist, Mogoșești-Botoșani, 1, nr.10, 1903, tom IV.

Ionescu Radu, Donici Alexandru. Studii asupra vieții și poeziilor sale, în Revista Română, mai, 1863.

Revista Română, Mișcarea literară din anul 1861 în Țările Române, an I, 1862.

Multitudes, Petite Histoire des batailles du droit d’amateur, Revue trimestrielle, no. 5/2001.

Rusu Matei, Anarhie literară, în Revista literară Curierul artelor, București, V, nr. 13, 1-15 octombrie 1922.

Rusu Matei, Un plagiat scandalos, Revista Rampa, București, I, nr. 205, 1912.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1937 din 20 mai 1941.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1938 din 21 mai 1941.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1939 din 23 mai 1941.

Ziarul Porunca vremii, X, nr. 1940 din 24 mai 1941.

Roncea Victor, Mircea Cărtărescu, plagiat demascat și demonstrat, în Revista Oglinda literară-Revistă de cultură, civilizație și atitudine, anul XII, nr. 136, aprilie 2013, p. 9121.

Ziarul Timpul, V, nr. 1445 din 18 mai 1941.

Ziarul Timpul, V, nr. 1446 din 19 mai 1941.

Ziarul Timpul, V, nr. 1448 din 21 mai 1941.

Verax (Ion Nădejde) în Revista culturală Contemporanul, anul V, 1886, nr. 2.

Voica Adrian, Fațete ale plagiatului în Revista Baadul literar, anul VII, nr. 3-4 (26-27), august-noiembrie 2013.

WEB-BIBLIOGRAFIE – AUTORI ȘI PERSONALITĂȚI STRĂINE

http://de.wikipedia.org/wiki/Aischines_(Athen)

http://en.wikipedia.org/wiki/Agatharchides

http://en.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Dumas

http://en.wikipedia.org/wiki/André_de_Lorde

http://fr.wikipedia.org/wiki%89lie_Berthet

http://fr.wikipedia.org/wiki/Achille_Jubinal

http://fr.wikipedia.org/wiki/Adrien_de_Monluc-Montesquiou

http://fr.wikipedia.org/wiki/Anne_d’Urfé

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ammianus_Marcellinus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anaxagora

http://ro.wikipedia.org/wiki/Antoine_Watteau

http://ro.wikipedia.org/wiki/Apollonius_din_Rodos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristofan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ben_Jonson

http://ro.wikipedia.org/wiki/Honor%C3%A9_de_Balzac

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bertolt_Brecht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Boccaccio

http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_le_M%C3%A9tel_de_Boisrobert

http://www.treccani.it/enciclopedia/brunetto-latini/

ro.m.wikipedia.org/wiki/Caedmon

http://ro.wikipedia.org/wiki/Carlo_Goldoni

http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Nodier

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cratinos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Christopher_Marlowe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri

ro.m.wikipedia.org?wiki?Denis_Diderot

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diogene_Laer%C8%9Biu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diodorus_Siculus

http://en.m.wikipedia.org/wiki/Edmond_Malone

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ennius

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil

http://en.wikipedia.org/wiki/Eupolis

http://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide

http://en.wikipedia.org/wiki/Flaminio_Scala

http://ro.wikipedia.org/wiki/Francesco_Petrarca

http://fr.m.wikipedia.org/wiki/François_Guizot.

http://en.wikipedia.org/wiki/Franciscus_Junius_(the_younger)

http://fr.wikipedia.org/wiki/Gaultier-Garguille

http://en.wikipedia.org/wiki/George_Peele

http://de.wikipedia.org/wiki/George_Sand

http://en.wikipedia.org/wiki/Georges_de_Scudéry

http://it.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Florio

http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Baretti

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnaeus_Naevius

http://fr.wikipedia.org/wiki/Guillot-Gorju

ro.m.wikipedia.org/wiki/Gustave_Lanson

en.wikipedia.org/wiki/Hecataeus of_Miletus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hadrian

http://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Sauval

http://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Monnier

http://en.wikipedia.org/wiki/Hermann_Dessau

http://ro.wikipedia.org/wiki/Herodot

http://en.wikipedia.org/wiki/Hugo_Winckler

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ieronim

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Andreevici_Kr%C3%AElov

https://sites.google.com/site/jfjeandillou/‎

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine

http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_de_Mairet

en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jaques_Ampère

http://de.m.wikipedia.org/wiki/Jean_Plattard

http://wikipedia.org/wiki/Jean_de_Mandeville

http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe

ro.m.wikipedia.org/wiki/John_Milton

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Webster

http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Haydn

http://en.wikipedia.org/wiki/Konstantin_Paustovsky

http://en.wikipedia.org/wiki/Leonardo_Bruni

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lev_Tolstoi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lope_de_Vega

http://it.wikipedia.org/wiki/Lorenzo_Pignotti

http://en.wikipedia.org/wiki/Louis-Marie_Stanislas_Fréron

http://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Verneuil

http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Accius

http://fr.wikipedia.org/wiki/Luigi_Riccoboni65.

http://en.wikipedia.org/wiki/Niccol%C3%B2_Machiavelli

http://en.wikipedia.org/wiki/Macrobius

en.wikipedia.org/wiki/Malchus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Malraux

http://en.wikipedia.org/wiki/Marcus_Furius_Bibaculus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther_King

http://fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_Paris

http://fr.wikipedia.org/wiki/Matthieu_de_Westminster

http://fr.wikipedia.org/wiki/Mario_Uchard

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martial

http://fr.wikipedia.org/wiki/Maurin_de_Pompignyb

http://ro.wikipedia.org/wiki/Menandru

http://en.wikipedia.org/wiki/Metastasio

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moli%C3%A8re

http://www.christies.com/lotfinder/books-manuscripts/moliere-le-misantrope-pari jean-ribou 5221146-details.aspx

http://ro.wikipedia.org/wiki/Numerian

http://en.wikipedia.org/wiki/Quintus_Smyrnaeus

http://en.wikipedia.org/wiki/Pacuvius

http://en.wikipedia.org/wiki/Paolo_Giacometti

http://de.wikipedia.org/wiki/Paul_Arbelet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Claudel

http://ro.orthodoxwiki.org/Pavel_Tebeul

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedro_Calder%C3%B3n_de_la_Barca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Beaumarchais

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Benoit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Corneille

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Larousse

http://en.wikipedia.org/wiki/Pietro_Aretino

http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon

http://ro.wikipedia.org/wiki/ Plinius_cel_Bătrân

http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/~history/Biographies/Porphyry.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Procopius

ro.m.wikipedia.org/wiki/fran%C3%A7ois_Rabelais

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Racine

http://en.wikipedia.org/wiki/Ranulf_Higden

http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Greene_(dramaturg)

http:/en.wikipedia.org/wiki/Roger_of_Wendover

http://ro.wikipedia.org/wiki/Seneca

http://fr.dbpedia.org/page/Sextus_Alcimus_Ecditius_Avitus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stendhal

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sofocle

www.dicocitations.com/…/sieur_de_Somaize_A

http://referenceworks.brillonline.com/entries/brill-s-new-pauly/sueius

http://en.wikipedia.org/wiki/Timaeus_(dialogue)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Livius

http://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Lucretius_Carus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Mommsen

http://ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Gray

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/345968/Thomas-Lodge

http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Nashe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tristram_Shandy

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Venus_(zei%C8%9B%C4%83)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Hugo

http://fr.wikipedia.org/wiki/victorien_sardou

http://ro.wikipedia.org/wiki/Voltaire

http://en.wikipedia.org/wiki/Vopiscus‎

http://ro.wikipedia.org/wiki/Walter_Scott

http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare

http://en.wikipedia.org/wiki/Wilson_Mizner

http://ro.wikipedia.org/wiki/Wolfgang_Amadeus_Mozart

WEB-BIBLIOGRAFIE – AUTORI ȘI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Donici

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Piru

https://www.google.ro/#q=Costache+Negruzzi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Al._Ionescu-Caion

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Hamangiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Botta

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Popescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Barbu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu

http://ro.wikipedia.org/wiki/F%C4%83nu%C8%99_Neagu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Bogza

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu

http://www.crispedia.ro/George_Creteanu

http://www.crispedia.ro/George_Ivascu

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Co%C8%99buc

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Macovescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Popa

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_B%C4%83lu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale

http://www.crispedia.ro/Ioan_Penescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marga_Barbu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nae_Ionescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dumitriu

http://www.crispedia.ro/Romulus_Dianu

http://www.crispedia.ro/Theodor_Cornel

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Conta

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Eftimiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Tism%C4%83neanu (consultat la data de 15.11.2014).

SURSE INFORMATICE DIN REVISTE DE CULTURALE ȘI DE SPECIALITATE

http://www.avocatura.com/stire/457/pledoaria-lui-delavrancea-inaintea-curtii-de-jurati-din judetul-ilfov.html

Caragiale acuzat de plagiat

http://www.catavencii.ro/princepele/

www.catavencii.rocultură

www.convorbiri-literare.dntis.ro/ULMUapr3.html‎

www.dilemaveche.ro/secțiune/carte/articol/plagiatori-români-celebri

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ciuma-lui-caragea-ucidea-300-bucuresteni-zi

Procesul Caragiale-Caion

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-11-30/istoria-plagiatului-la-romaniun-original-alecu-donici

www.jurnalul.ro

Acasă

Pavel Balmus, omul care stie totul despre B. P. Hasdeu