Notiuni Introductive In Istoria Si Evolutia Presei Religioase

Capitolul I

Noțiuni introductive în istoria și evoluția presei religioase

La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu,

și Cuvântul era Dumnezeu.

Ioan 1,1.

1. 1. Introducere în noțiunea de Presă religioasă

Omul are o existență multidimensională, raportându-se la existență nu numai prin raționalitate sau intenționalitate pragmatică, ci și prin simțire și trăire contemplativă.

Orice religie cunoscută, de la geneza sa și până astăzi, a folosit și folosește cuvântul pentru a comunica și cumineca semenilor noțiunile doctrinei, pe care aceștia ar trebui să le urmeze ca parte din revelația divină, supranaturală, specifică fiecărei religii.

La început, cuvântul purtător de mesaje, era folosit în forma sa orală, fapt ce a condus la formarea tradiției orale în cultura religioasă a popoarelor, mai apoi în formă scrisă (pictografică, hieroglifică și alfabetică), ceea ce a determinat, în parte, apariția și rezistența în timp a Scripturii.

Cuvântul, ca dar specific și deosebitor acordat speciei umane de către Creator, este dotat cu o forță demnă de a fi luată în seamă în relațiile interumane. Forța cuvântului este mult mai mare și mai importantă decât forța fizică sau cea a armelor. În urma unui cuvânt bine exprimat, care propagă și argumentează imbatabil esența lucrurilor se înrolează adepți, se formează asociații de oameni, se creează ideologii, se fundamentează pacea sau se pornește războiul, se înfăptuiește justiția și se consolidează morala publică.

Menirea de fond a presei constă tocmai în materializarea forței cuvântului și a înfăptuirii caracterului culturalizator al acestuia. În acest sens, indiferent de domeniul pe care îl circumscrie, presa religioasă – trebuie să-și mențină în permanență un curs pedagogic și moralizator care să corespundă preceptelor învățăturii lui Hristos. Acest deziderat l-au înfăptuit primele tipărituri religioase din țara noastră prin acele prime cărți de cult bisericești, tipărite de renumiții tipografi Macarie ieromonahul, cu al său Liturghier – Târgoviște 1508, Dimitrie Liubavici cu Catehismul românesc tipărit la Sibiu în anul 1544 și apoi mulțimea cărților de cult și religioase tipărite de vrednicul Diacon Coresi în câteva decenii ale secolului al – XVI-lea. Nu trebuie pierdut din vedere nici efortul continuu depus de călugării – scribi din mănăstiri și de preoții știutori de carte din perioada de dinaintea aducerii tiparului în Țările Române, pentru realizarea cărților manuscrise, în majoritatea lor cu conținut religios, care au stat la baza scrierilor românești ulterioare tipărite, și au constituit izvor de inspirație pentru multe din realizările publicisticii religioase periodice.

În ultimele secole, presa a cunoscut o dezvoltare impresionantă, covârșitoare, multiformă în exprimare, manifestare și comunicare.

Un principiu esențial după care presa ar trebui să se conducă, este acela de a cultiva în societate un spirit selectiv, afin valorilor perene. Pe lângă funcția sa informativă, presa trebuie să promoveze și să proiecteze o funcție axiologică, în virtutea căreia să poată definii și propune paradigme demne de urmat. Pentru aceasta este nevoie ca însăși ea, presa, să reprezinte un sistem de referință viabil.

„Presa este educatoarea maselor. Ea nu se adresează în primul rând celor mai culți, ci publicului mare. Acesta așteaptă în primul rând știri care-l privesc direct și care să fie comentate în mod obiectiv (…). Așteptăm de la presă să apere sfințenia personalității omenești, familia, ordinea publică și mai presus de toate acele instituții fundamentale: Statul, Biserica, Armata, Justiția, Școala. Așteptăm de la presă să fie oglinda vieții și să-i scoată la iveală adevărata ei valoare. Așteptăm de la ziaristul cult, cinstit și devotat misiunii lui să aibă atitudinea unui judecător fără să dispună de puterea judecătorului. Ziaristul să poată formula o decizie fără să ne constrângă s-o împlinim decât în puterea conștiinței proprii, liber manifestate și urmate. Astfel concepe un preot și un cititor de bună credință menirea presei naționale (…)”.

1. 2. Pionieratul eclesial al presei românești

„Istoria presei românești se confundă cu însăși istoria României moderne. Într-un anume sens, modernitatea României de până la mijlocul primului război mondial este mai degrabă ea însăși o invenție a presei românești, care o premerge și o prefigurează”.

În țara noastră ziarul își face apariția ceva mai târziu, în comparație cu țările europene mai dezvoltate. Dacă primele încercări de a se întemeia ziare în limba română se fac în Transilvania abia la sfârșitul secolului al – XVIII–lea, totuși pe teritoriul celor trei țări române au circulat ziare publicate în străinătate, încă din secolul al – XVII-lea. Acest fapt este atestat de lucrările lui Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, Radu Popescu, care cuprind informații culese din ziarele apărute în diferite țări europene și de rubricile din condicile domnești de cheltuieli, din jumătatea a doua a secolului al – XVIII-lea, cu privire la abonamentele la ziar.

În istoricul presei românești schițat în articolul Jurnalismul românesc în 1855, Mihail Kogălniceanu vorbește despre prospectul unui jurnal publicat în 1817, de Teodor Racocea, translator român la Lemberg și despre încercarea lui Zaharia Carcalechi de a scoate o publicație lunară, Biblioteca românească, apărută doar sporadic, în 1821.

În anul apărut la Lipsca (Leipzig), sub redacția lui I. M. C. Rosetti, din Valahia, jurnalul Fama Lipschi, prima publicație periodică românească, din care s-a păstrat un exemplar la Sibiu.

Primele ziare „naționale” apărute în țările române sunt legate de numele a câtorva figuri de seamă ale culturii și școlii românești: Ion Heliade Rădulescu, care a scos la București Curierul românesc (8 aprilie 1829), cel dintâi periodic în limba țării; Gheorghe Asachi, întemeietorul și organizatorul periodicului Albina românească, apărută la Iași (1 iunie 1829) și de cel al lui George Barițiu, care scoate ceva mai târziu, la 12 martie 1838, Gazeta de Transilvania.

Se cuvine a fi făcută aici o importantă precizare legată de reconsiderarea cronologică a presei românești în evoluția sa istorică, mai ales datorită faptului că majoritatea lucrărilor în domeniu nu o fac. Astfel, Georgeta Răduică și Nicolin Răduică, în Dicționarul presei românești (1731 – 1918), publicat în 1995 la Editura Științifică, refixează începuturile presei de la noi, considerând Calendarele, Almanahurile și Albumele, tipărite la începutul secolului al – XVIII-lea, ca fiind publicații premergătoare acesteia. Astfel, Calendarul dintâi, de la 1731, tipărit cu o sută de ani înaintea Curierului Românesc și Albinei Românești, (ambele din 1829), considerate momentul de ctitorie, conferă presei noastre o vârstă de două veacuri și jumătate. Acest Calendar, consemnat la 1731 de cronicarul ecleziastic transilvănean, protopopul Radu Tempea, a fost elaborat de dascălul Petcu Șoanul, în tipografia proprie din Scheii Brașovului, cu litere chirilice și a circulat și în variante manuscrise românești și grecești.

După exemplul acestuia, la începutul secolului al – XIX-lea, apar la București și în alte orașe publicații cu același titlu, Calendar, mult timp imprimate cu litere chirilice. Ele relatau evenimente de pe parcursul anului respectiv, cum indica și titlul Calendar pe anul…

Zecile de calendare se tipăreau atât în ținuturile românești propriu-zise cât și în orașele aflate sub ocupație: la Buda, în Crăiasca Tipografie a Universității Ungurești din Pesta; la Viena (1794, calendar alcătuit de Paul Iorgovici); la Cernăuți (cel mai vechi calendar românesc din Bucovina, în 1814); la Chișinău (cu caractere slave, Calendarul Basarabiei).

În finalul acestei scurte specificații, ne exprimăm opinia că, deși au avut un rol important în stabilirea premiselor ei, adevărata „presă de vocație” se naște în România sub condeiul celor trei mari ctitori reprezentativi: Ion Heliade Rădulescu în Muntenia, Gheorghe Asachi în Moldova și George Barițiu în Transilvania.

Ulterior, revistelor inițiate de aceștia, vor mai apărea și altele cu o mare rezonanță în epocă, precum: România, Dacia literară, Propășirea – foaie științifică și literară, Magazinul istoric pentru Dacia, Organul luminării, Învățătorul poporului etc.

Aceste ziare redactate de către luminătorii timpului: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, au oglindit năzuințele poporului român, deziderate ce aveau să fie înscrise în programele pașoptiste, contribuind astfel la întărirea conștiinței naționale, a ideilor originii comune și a unității de limbă, pregătind totodată mult râvnitul act al Unirii din 1859 și desăvârșirea constituirii Statului Național Român în 1918.

1. 3. Presa bisericească de la origini până la Marea Unire

1. 3. 1. Țara Românească

Deși literatura bisericească la noi e de o vechime considerabilă, publicațiile periodice de cuprins bisericesc se ivesc târziu, după începutul secolului al – XIX-lea, în urma apariției altor foi și reviste, de gen laic.

Motivul principal al întârzierii primei foi de factură bisericească, constă în faptul că mișcarea jurnalistică românească bisericească a fost susținută, încă de la început, de foarte puțini scriitori. Mulțimea cultă lipsea; iar Biserica nu era aperceptivă sub toate raporturile, de chemarea sa.

Astfel, putem afirma că începuturile presei bisericești sunt o rodire a învățământului teologic, deoarece numai după formarea unor oameni pregătiți s-au putut pune bazele primelor periodice de această natură.

La sfârșitul anului 1838 (18 decembrie), tinerii dascăli de origine transilvăneană, ierodiaconul Dionosie Romano, profesor la «școala națională» și Gavriil Munteanu, profesor la seminarul din Buzău „tipăresc și răspândesc pretutindeni o Înștiințare, care aducea vestea că în Buzău se va tipării, începând cu anul 1839, o foaie religioasă și morală, pentru publicul mare, al cărei caracter va fi cu totul deosebit de al altor foi ieșite până atunci la noi”. Conform înștiințării, „Vestitorul bisericesc” va cuprinde: povestiri, anecdote, sentenții și tot felul de articole religioase și morale din „lăuntru și din afară”, care au legătură cu scopul propus al revistei : „de a hrăni duhul religios și moral, ce a caracterizat totdeauna nația românească (…). Ca adaos vor apărea și Meditații religioase”!

În urma acestei înștiințări, la 7 ianuarie 1839, apare întâiul număr al revistei. Acesta conținea tratate despre „Sfânta Scriptură, despre feciorie, despre norocire, despre datoria tinerilor” și altele, „articole care, toate, făceau impresia a fi traduse din limbi străine”. Cele mai multe dintre ele – de regulă traduceri,- aparțineau celor doi redactori, cărora li se adăugau, foarte rar, cuvântări ale arhimandritului Eufrosin Poteca și chiar traduceri ale seminariștilor. Foaia apărea săptămânal, în patru pagini, în tipografia Episcopiei, al cărei director era Dionisie. În pofida neajunsurilor sale, noua revistă a fost întâmpinată cu căldură și laude de către presa politică a vremii.

Pentru Biserica românească însă, ziarul nu aducea nimic nou, întrucât aproape toate articolele erau rupte de realitățile bisericești, foaia n-a avut nici un ecou în rândul preoțimii. Pasivitatea nu a permis multă vreme o astfel de încercare de a lumina; preoțimea fără nici o propensiune către cultură era departe de a înțelege rostul unei atare publicații și de-a o sprijini. În asemenea împrejurări, prima gazetă bisericească își încetează apariția.

O bună parte din articolele publicate de Dionisie Romano în paginile Vestitorului Bisericesc, au fost strânse mai târziu în volumul cu titlul Principii generale de înțelepciune și datoriile tinerilor (Buzău, 1871) . Cu toate neajunsurile ei, această foaie a constituit începuticole care, toate, făceau impresia a fi traduse din limbi străine”. Cele mai multe dintre ele – de regulă traduceri,- aparțineau celor doi redactori, cărora li se adăugau, foarte rar, cuvântări ale arhimandritului Eufrosin Poteca și chiar traduceri ale seminariștilor. Foaia apărea săptămânal, în patru pagini, în tipografia Episcopiei, al cărei director era Dionisie. În pofida neajunsurilor sale, noua revistă a fost întâmpinată cu căldură și laude de către presa politică a vremii.

Pentru Biserica românească însă, ziarul nu aducea nimic nou, întrucât aproape toate articolele erau rupte de realitățile bisericești, foaia n-a avut nici un ecou în rândul preoțimii. Pasivitatea nu a permis multă vreme o astfel de încercare de a lumina; preoțimea fără nici o propensiune către cultură era departe de a înțelege rostul unei atare publicații și de-a o sprijini. În asemenea împrejurări, prima gazetă bisericească își încetează apariția.

O bună parte din articolele publicate de Dionisie Romano în paginile Vestitorului Bisericesc, au fost strânse mai târziu în volumul cu titlul Principii generale de înțelepciune și datoriile tinerilor (Buzău, 1871) . Cu toate neajunsurile ei, această foaie a constituit începutul, fiind primul ziar bisericesc românesc, piatra de căpătâi pe a cărei temelie se va consolida ulterior publicistica bisericească română.

Gavriil Munteanu, unul dintre cei mai vechi traducători de la noi, redacta, suplimentul de „Meditații religioase”. Aceste meditații erau traduceri dintr-o carte germană cu titlul Stunden der Andacht zur Beförderung wahren Christenhums und häuslicher Gottesverehrung.

În septembrie 1850, același Dionisie Romano, acum arhimandrit, scoate la București o nouă publicație bisericească, mult mai interesantă, intitulată Eco eclesiastic, gazetă religioasă-morală. Foaia apărea o dată pe lună însoțită și de suplimentul Bibliotecă religioasă, care publica în fascicule, diferite subiecte cu caracter religios, moralizator, duhovnicesc, fundamentate, din când în când, și cu traduceri din cărțile Sfintelor Scripturi. Nici această foaie n-a avut o soartă mai bună decât prima; lipsită fiind de interesul publicului, de sprijinul preoților și-a oficialităților bisericești, ea își încetează apariția în august 1852.

A treia publicație bisericească tipărită în Țara Românească a fost Predicatorul. Foaia a apărut săptămânal la București, între 1 ianuarie – 25 decembrie 1857 și 1 martie 1858 – 19 februarie 1859, din inițiativa a doi călugări ai Mitropoliei din București: Ilie Benescu și protosinghelul Dionisie Măldărescu, economul Sfintei Mitropolii. Dorința celor doi redactori era ca prin această revistă „să aducă pe acest nefericit popor, care din multele sale suferinți nu mai știe pe cine să asculte, la cunoașterea adevăratei sale datorii”. Acest țel urma a fi realizat prin „introducerea într-un chip sistematic a cunoștințelor religioase și a moralului religios atât de decăzut”. Totodată, revista se adresa clerului, pentru a-i întării conștiința marii datorii ce-i revenea în îndrumarea celor rătăciți, așa încât, „trebuia să se dovedească clerului și tuturor oamenilor, că Biserica nu e o instituție vremelnică, o iscodire a minții omenești, ci o instituție divină ce nu trebuie să piară (…) ea se ridică deasupra oricărei învățături plăsmuită de mintea omenească și prin urmare orice om cu mintea luminată nu se poate îndepărta de această instituție”. Aceasta era profesiunea de credință pe care Predicatorul și-a exprimat-o încă de la început. El debutează prin a publica un curs sistematic de istorie bisericească universală, alături de un curs de morală creștină pe care îl socotea indispensabil. Pentru a-și justifica numele, în fiecare număr al său va apărea câte o predică pe care preoții trebuiau să o rostească în biserică, fiind prin urmare, mai legată de nevoile imediate ale clerului. Predicatorul „înțelegea rostul clerului și al bisericii așa cum trebuia atunci, când mii de schimbări băteau la poarta sufletului unui popor nou, cum eram noi; – el aștepta de la biserică, ca ea să păstreze neatinsă naționalitatea, limba și religia

Patru ani mai târziu, mai precis la 28 ianuarie apărut, tot la București, Biserica, redactată de preotul Grigorie Musceleanu, „cel dintâi preot român care s-a ocupat de organizarea societăților preoțești”. Publicația aducea o notă nouă prin materialul istoric publicat, documentele și schițele istorice inedite, îndeosebi cu privire la mânăstirile românești.

După detronarea lui Cuza, în 1866, când lucrurile nu se mai spuneau în cuvinte cu două înțelesuri, ci pe față, fără nici o rezervă, și-a putut face apariția Ecclesia (1866-1867), ziar „moralo-religiosu”, redactat de Scarlat Rosetti și de arhimandritul moldovean Climent Nicolau, fost profesor la Socola. Cele mai multe articole vorbesc despre Cuza, despre independența istorică a Bisericii române, despre necanonicitatea episcopatului, despre formula de jurământ a suveranului, care jură că va respecta canonicitatea Bisericii, etc.

La 1870, în vremea unor intense frământări pentru Biserică, arhimandritul Theoctist Scriban, vestește apariția Vocei Bisericii, ziar literar și științific religios. Primul număr a apărut la șase decembrie își definea programul în felul următor: „Direcția civilizației ateiste a secolului nostru și cultura filozofico-materialistă și diferențele societății oculte sau masonice, care lucrează într-un mod foarte vătămător în contra creștinismului în general, și a credinței ortodoxe în special, libertatea absolută în țara noastră a tuturor conștiințelor (…), toate acestea trebuie să determine clerul român să se unească în vederea dezvoltării domeniilor literare și științifice bisericești. Această publicație a promovat, de asemenea, ideea „Unității limbii în cărțile noastre bisericești de pretutindeni” prin scrisul părintelui Mangra (Vasile).

Toate aceste buletine conținând documente și articole istorice privind trecutul Bisericii Ortodoxe Române, vor fi precursoarele primei reviste cu un real caracter teologic și bisericesc, organ oficial al Sf. Sinod, intitulată Biserica Ortodoxă Română. Aceasta a fost fondată în anul 1874, la București, și cu unele scurte întreruperi (1916-1921), apare neîntrerupt până astăzi ca Buletin Oficial al Patriarhiei Române. Revista publică cronici bisericești interne și internaționale, predici, articole și studii privind istoria bisericească, traduceri, patristice, hotărârile ședințelor sinodale referitoare la Biserică etc. .

Funcționa sub conducerea unui comitet de redacție, format din câțiva membrii ai Sf. Sinod, profesori de la Seminarul Central și Facultatea de Teologie, dar și alți teologi. Primii președinți ai comitetului de redacție au fost arhiereii titulari: Ghenadie Țeposu, fostul episcop de Argeș (1874-1877), urmat de Silvestru Bălănescu, Ghenadie Enăceanu (1877-1878), Gherasim Timuș, Calistrat Orleanu,. Din comitetele de redacție au făcut parte între alții: Teofil Ploieșteanul, I Mihălcescu, Iuliu Scriban, Ioan Lupaș, etc..

Scopul apariției revistei se datora faptului că: „la noi nu există nici măcar o foaie religioasă prin care să se propage doctrina creștină, să se combată erorile religioase ce se nasc în popor din cauza absenței unei direcții, pe scurt, să se cultive poporul și din punct de vedere religios, iar nu numai enciclopedic și științific”.

În articolul 5 din Regulamentul revistei, Biserica Ortodoxă Română, se stipula: „toți preoții și diaconii parohiali, superiorii mănăstirilor, directorii, profesorii de la Seminar, sunt obligați a citi acest jurnal, pentru a se instrui în ceea ce privește datoriile lor bisericești”.

Preocupările semnificative ale Bisericii Ortodoxe Române au fost, încă de la debut, promovarea și susținerea învățământului religios din România, precum și scrierea într-o limbă română curată. Această atenție deosebită acordată limbii, reieșea din articolul 9 al aceluiași Regulament: „Jurnalul va fi scris într-o limbă corectă, accesibilă. Neologismele și termenii noi vor fi explicați în notițe”.

Întrucât la începuturile ei, revista publica numai studii teologice, greu de înțeles de preoții noștri de acum un veac, în cea mai mare parte absolvenți a patru clase de seminar, adeseori s-au ridicat critici și obiecții la adresa ei. Abia spre sfârșitul secolului al – XIX-lea și în primele decenii ale secolului al – XX-lea, au început să se publice studii și articole legate de viața preoțimii.

Biserica Ortodoxă Română, cu toate că nu a fost apreciată, așa cum se cuvenea, de către preoțime, a fost cea mai bună revistă de specialitate din acea vreme, îndeplinind un rol însemnat în promovarea teologiei românești.

În ultimul deceniu al secolului al – XIX-lea și în primele decenii ale celui de-al XX-lea, au apărut o serie de alte reviste și ziare bisericești, redactate de diferiți teologi sau de unele asociații preoțești. De pildă, la București a apărut Amvonul (1891-1893), organ al Societății „Amvonul Românesc” continuat de Amvonul și Școala (1893-1894), Voința Bisericii Române (1891-1894), redactată de mai mulți profesori de teologie cu studii în Leipzig, Berlin și Viena.

Tot în 1894, apare în București Vocea Bisericii, primul ziar ilustrat, redactat de Dr. Badea Cireșeanu, G.I Gibescu și alții. În paginile acesteia se publicau studii despre vechea Biserică creștină, precum și „unele dintre cele mai bune cronici”, în opinia lui Onisifor Ghibu.

O altă revistă redactată în perioada 1898-1914, este Școala și Biserica, condusă de profesorul D. Stănescu, autorul unor remarcabile lucrări de istorie bisericească. Această revistă a apărut din necesitatea organizării corecte a învățământului religios în școli. Ea și-a adus contribuția la promulgarea legii din 1898, privitoare la obligativitatea învățământului religios în școli.

Este de menționat faptul că toate revistele bisericești ale vremii, tratează un subiect comun, și anume „scăderea simțului religios-moral în epoca noastră” (…), articole pe care le întâlnești deopotrivă aproape pe fiecare pagină a tuturor revistelor noastre bisericești, ceea ce constituie fără îndoială un semn foarte trist”.

1. 3. 2. Cele dintâi periodice bisericești în Moldova

Clerul moldovenesc a rămas, în ce privește publicațiile bisericești cu mult în urma celui muntean, care s-a manifestat în acest domeniu încă din anul 1839.

În Moldova, încercări de scoatere a unor publicații au existat încă din jurul anului 1844, însă doar după Unirea din 1859, când luptele și intrigile s-au potolit, la Iași apărea Preotul, în 1861. Foaia bisericească apărea săptămânal – cu întreruperi – de la 15 aprilie 1861, până la 9 aprilie 1866, sub redacția lui Climent Nicolau ajutat de ierodiaconul Inochentie Moisiu, viitorul episcop de Roman. Ziarul se adresa preotului „rămas în urmă în cultura bisericească, politică și națională (…), și societății noastre duhovnicești care miroase greu în cea mai mare parte” – scria Preotul în primul său număr, desemnând astfel întreg terenul lui de muncă și de luptă. Noua gazetă s-a ridicat cu mult curaj împotriva aspectelor negative existente și în Biserică. În acest sens s-au publicat articole în sprijinul și în interesul Bisericii.

Predicatorul moralului evanghelic și al umanității este cea de-a doua tiparitură bisericească apărută în Iași, la 30 octombrie 1864. Era condusă de doi preoți ieșeni, Isaia Todorescu, rectorul Seminarului de la Socola și Constantin Știubei, iar mai apoi de preotul Constantin Buțureanu. Așa cum reiese din primul său număr, noua revistă se adresa în special profesorilor și „studioșilor domni școlari” ai Seminarului. Datorită susținerii pe care o făcea politicii lui Cuza, când aproape toți oamenii bisericii o combăteau, revista nu a fost bine primită încă de la început de către preoțime, iar ca urmare „apune” în anul 1865.

Între 1 octombrie 1868 și 1 ianuarie apărut la Iași Foaia oficială bisericească a Sfintei Mitropolii a Moldovei, susținută de mitropolitul Calinic Miclescu. În paginile acestei reviste pot fi găsite printre altele, acte oficiale ale mitropoliei, circulare, concursuri, traduceri.

Ca reacție la ziarul Deșteptarea „care semăna neghina zavistiei în Biserică”, redactat de un grup de preoți ieșeni „certați cu disciplina bisericească”, în martie 1883 (până în ianuarie 1887) apare la Iași din inițiativa mitropolitului Iosif Naniescu, Revista Teologică redactată de doi profesori de la Seminarul «Veniamin», Constantin Erbiceanu și Dragomir Demetrescu. „În primul cuvânt”, redactorii „convinși de adevărul că ideile anticreștine și antisociale, idei greșite și vătămătoare (…), sunt transplantate pe terenul românesc de indivizi aproape toți străini neamului și sângelui nostru”, vor combate filozofia lui Conta, acel „patriarh al ateismului în Moldova”, și a lui Darwin, punând în locul lor învățătura Bisericii creștine.

Candela, de la Cernăuți, apărută în anul 1882 la stăruința mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici, este una dintre revistele bisericești de referință ale secolului al – XIX-lea și începutul secolului al – XX-lea, fiind considerată un „depozitar al științei teologice, (…) și focarul în jurul căruia s-a grupat timp de aproape trei decenii, toată mișcarea teologică din Bucovina”. Revista publica studii de mare valoare teologică în limbile română și ruteană. A apărut – cu o întrerupere în timpul primului război mondial – până în 1946.

În principatele române, Țara Românească și Moldova, publicistica religioasă se deosebește de cea din Transilvania prin aceea că sfera de interes abordată este cu prioritate religios-morală. În acest sens era lansat și mesajul celor doi cărturari, Dionisie Romano și Gavriil Munteanu, atunci când își anunțau intenția de a scoate un ziar bisericesc cu scopul „de a hrăni duhul religios și moral ce a caracterizat dintotdeauna nația română”.

1. 3. 3. Constituirea presei religioase în Transilvania

Spre deosebire de periodicele bisericești din Țara Românească și Moldova – care aveau așa cum am văzut, un pronunțat caracter bisericesc-teologic (publicând în special studii teologice și traduceri din Sf. Părinți) – cele din Transilvania aveau și un caracter politic, literar, pedagogic și chiar economic. Explicația rezidă în rolul multiplu pe care l-a îndeplinit Biserica românească din Transilvania până în 1918; „Biserica, fiind aici singura conducătoare a poporului român aflat sub stăpânire străină, era firesc ca toate strădaniile ierarhilor și preoților cu mai multă învățătură să se îndrepte întâi spre aceste probleme și apoi spre cele teologice”. „În Transilvania, Biserica face și politică într-un anume înțeles (…), aceasta se poate urmării pe fiecare pagină a revistelor și jurnalelor bisericești”.

Periodicele bisericești din Transilvania se înscriau, în acest sens, pe linia trasată de Gazeta Transilvaniei (1838 -1944) din Brașov.

„În istoria presei românești, Gazeta de Transilvania, sau cum i s-a spus ulterior, Gazeta Transilvaniei, ocupă un loc cu totul aparte. Ea este prima gazetă politică editată vreodată la noi, primul ziar transilvănean devenit cotidian (din 1884) și cel dintâi periodic românesc care a depășit vârsta centenară, în 1946, când a fost sistat, lipsindu-i doar doi ani pentru a fi împlinit impresionanta cifră de apariție neîntreruptă. La această triplă importanță se mai adaugă una: aceea de a fi editată de părintele presei românești din Transilvania, George Barițiu, cel care prin fondarea publicațiilor Foaie literară (1838), Foaie pentru minte, inimă și literatură (1838-1865), Observatorul (1878-1885) și Transilvania (1868-1889) a pus bazele trainice ale jurnalismului transilvănean, trasând un model și o cale de urmat. Dar și în această constelație ziaristică prestigioasă de frunte, rolul Gazetei iese cu ușurință în relief, dacă avem în vedere faptul că este singura din toate cele șase conduse de Nestor-ul presei românești, care-și fixează ca obiectiv imediat: impulsionarea luptei politice a românilor transilvăneni, organizarea și dirijarea concertată a acțiunilor lor în vederea obținerii de drepturi și libertăți politice și religioase, a organizării rezistenței la asuprirea națională și socială și a luptei pentru realizarea deplinei unități spirituale și statale”.

O revistă cu aceleași țeluri, este și Organul luminării, „gazetă bisericească, politică și literară” tipărită la Blaj, în 1848, de Timotei Cipariu, ajutat de Aron Pumnul și Iosif Many (în a doua jumătate a anului, a apărut sub numele de Organul național).

În această perioadă își continuă apariția publicația anuală de tip Calendarul – carte, cea care făcuse începutul presei religioase românești în secolul al – XVIII-lea. Tematica acestui calendar, gândit a se adresa cu prioritate credincioșilor de la sate, are un pronunțat caracter religios-moral. În ele sunt inserate texte și comentarii ale învățăturii de credință creștină ortodoxă, articole și istorioare moralizatoare care ilustrează virtuțile religioase și combat imoralitatea publică sub cele mai diverse aspecte, este prezentată viața bisericească din diferite localități, evenimente și sărbători religioase de tradiție locală ș.a.

În a doua jumătate a secolului al – XIX–lea viața bisericească, dar și cea politică, economică și chiar culturală din Transilvania, era marcată de personalitatea eminentă a marelui mitropolit Andrei Șaguna de la Sibiu. Acesta, după ce încercase să editeze un ziar politic pentru români la Arad și Timișoara înainte de 1850, însă fără succes, reușește să întemeieze în orașul său de reședință, la Sibiu Telegraful Român, gazetă politică, industrială, comercială și literară „cu caracter religios-național”.

Ziarul devine curând o tribună de rezistență pentru românii din Transilvania, având ca program: „de a răspândi prin tonul său cel moderat interesul păcii, al ordinii și al progresului, de a promova știința și cunoștințele solide și folositoare pentru orice cărturar și de a păstra interesele Bisericii noastre”.

În mod special, Foișoara Telegrafului Român apărută ca supliment în anii 1876-1877, preluase problematica literară promovând ortografia latină junimistă rămasă definitivă în scrierea românească.

A doua foaie oficială ortodoxă – după Telegraful român – a fost Lumina, foaie bisericească, școlară, literară și economică, organ oficial al eparhiei ortodoxe arădene. A apărut la 1 august 1872, sub redacția consilierului referent școlar George Popa, urmat de profesorul Iosif Goldiș, episcop al Aradului și tatăl cunoscutului om politic de la 1918, Vasile Goldiș, iar apoi de Vincențiu Mangra. Nefiind însă susținută material, la 29 iunie 1875 își încetează apariția.

O altă publicație săptămânală importantă era Foaia Diecezană, apărută la 5 ianuarie 1886, ca organ de publicitate a Eparhiei Caransebeșului. Primul ei redactor a fost secretarul eparhial Ioan Bartolomeu (1886-1889), urmat, între alții, de Petru Barbu (1892-1908) și Iosif Olariu (1908-1917), profesori la Institutul teologic-pedagogic.

Toate aceste periodice, cu apariție mai scurtă sau mai îndelungată, susținute de ortodocși sau greco-catolici, abordau fenomene religioase specifice, teologice, științifice, pedagogic-școlare, național-politice etc., fiind în primul rând organe cu profund caracter național și cultural-școlar, acordau problemelor teologice un spațiu destul de restrâns. Ca urmare, în ianuarie 1907, profesorul Nicolae Bălan, viitorul mitropolit al Ardealului, a scos la Sibiu Revista teologică, „organ pentru știința și viața bisericească”.

Printre redactorii Revistei Teologice se numărau profesorii Institutului Teologic – Pedagogic, precum și preoții de elită ai Ardealului de atunci (S. Dragomir, I. Lupaș, A. Crăciunescu, Gr. Pletosu, V. Gan, Gh. Ciuhandu, I. Sriban ș.a. ), fiind una dintre cele mai bune reviste de specialitate în domeniul teologic. Revista publică articole de specialitate despre universalitatea religiei, despre cultură și religie, exegeze biblice, comentarii teologice, probleme de pastorală liturgică, de istorie bisericească, numeroase predici, recenzii, etc..Își încetează apariția în 1916.

Rolul lor a fost bine surprins de Mihail Kogălniceanu, care scria în 1835: „Amvon mai înalt decât toate amvoanele, auditoriul lor este pretutindeni și glasul lor străbătea în palaturile bogaților și în căsuțele răzășești (…). Clase întregi fură prin ele deșteptate, luminate, și chemate la viață publică (…). Au răspândit, în starea de mijloc mai ales, mai multe idei, mai multe nobile credințe, mai multă învățătură decât însăși școalele naționale”.

În timpul primului război mondial – 1914-1918 – majoritatea periodicelor bisericești își întrerup activitatea ca urmare a instituirii cenzurii. Supraviețuiesc și joacă un rol vital pentru populația românească din Ardeal și Banat publicațiile: Telegraful Român, la Sibiu, Biserica și Școala la Arad și Foaia diecezană la Caransebeș, care continuă să apară și pe durata războiului, aducând cititorilor informații de pe front, despre convorbirile diplomatice legate de tratativele de pace, despre rescrierea granițelor statale ale Europei, relațiile cu Regatul României, dar și probleme religioase și bisericești.

1.4. Presa religioasă în perioada interbelică (diversificare și efervescență)

Presa românească intră în secolul al – XX-lea înarmată cu mijloace care să o facă tot mai eficace în drumul încă plin de dificultăți al misiunii ei de mesageră a marilor idealuri a întregului popor. Presa urmărea, cu o îndârjită vocație, unul dintre obiectivele cele mai importante din întreaga existență a țării noastre, realizarea statului național român. Bucurându-se de condiții favorabile, în perioada interbelică, presa religioasă i-a amploare sub toate aspectele. Revistele, ziarele și buletinele eparhiale, locale sau cele ale seminariilor teologice și ale institutelor teologice din țară își reiau apariția, iar altele își fac acum debutul în câmpul vast al spiritualității românești.

Ziarul Telegraful Român, abandonează în mare parte caracterul politic de până la 1918 și devine o foaie bisericească axată pe problematica reorganizării administrativ-teritoriale bisericești din Transilvania și Banat după Reîntregirea țării, în vederea înființării Patriarhiei Române (în 1925), a înființării de noi eparhii, restructurarea învățământului teologic etc.. Își va păstra în continuare și caracterul teologic publicând în rubricile special dedicate și articole de doctrină religioasă, recenzii ale cărților nou apărute și îndrumări duhovnicești pentru preoți și enoriași. Evenimentele politice majore ale celui de-al doilea Război mondial și-au găsit și ele reprezentare în paginile ziarului, chiar dacă acesta nu mai era orientat politic. Astfel, nu puține sunt relatările despre luptele duse pentru eliberarea Ardealului, despre schimbările în guvernarea țării după 1944, despre refacerea Ortodoxiei în Transilvania prin absorbția Bisericii Unite în anul 1948. Nu lipsesc nici articole pe teme interconfesionale și de colaborare internațională între diferitele culte creștine. La București, își reia apariția din 1921, Biserica Ortodoxă Română – organul central de presă al Bisericii Ortodoxe, care va continua să apară neîntrerupt până în prezent având o existență de peste un secol. Datorită conținutului ei bogat de știri teologice interne și externe, studii de istorie bisericească, de regulamente și dispoziții de organizare bisericească, de dări de seamă asupra participării delegațiilor teologice la congrese și întruniri intercreștine, revista a devenit un instrument de referință bibliografică apreciat și în străinătate.

Tot în 1921, la Sibiu, mitropolitul Nicolae Bălan reia editarea Revistei teologice fondată de el în 1907. Apare fără întrerupere până în 1947. Fiind o revistă de specialitate, ea urmărea principiul intelectualității, contribuind la ridicarea nivelului cultural și intelectual în rândurile preoților și a credincioșilor in special de la orașe..

Clujul, fără să rămână în urmă, editează între anii 1923-1950 Renașterea, revista oficială a Eparhiei Ortodoxe Românești a Vadului, Feleacului și Clujului. Mesajul revistei era „de a aduce o modestă contribuție la consolidarea temeliilor statului nostru românesc”. În paginile ei, pe lângă, probleme de organizare internă și teritorial eparhială, își găseau loc, la rubrica „Foileton”, articole teologice, istorice și literare, de multe ori cu întindere pe un an întreg, sau erau prezentate biografiile multor personalități ale istoriei României. Nu a fost ignorată nici problematica complexă a Dictatului de la Viena, mai ales că atunci era episcop al Clujului Nicolae Colan, viitorul mitropolit al Ardealului

În anul 1923, la Cernăuți, profesorii de la Facultatea de Teologie, renumită pe atunci în tot estul și sud-estul Europei, vor reînnoda firul apariției revistei Candela, care va supraviețui până în anul 1946.

La București apare ziarul Apostolul (1924), ca organ oficial al Eparhiei Bucureștilor. Alături de celelalte publicații centrale de interes bisericesc, acesta se referea la viața internă bisericească din Arhiepiscopia Bucureștilor. Începând cu anul 1925, Moldova cunoaște un reviriment aparte în publicistica bisericească: la Iași va fi editată acum, revista oficială Mitropolia Moldovei, apoi Cronica Romanului la Roman și Buletinul Eparhiei Hușilor, editate de centrele eparhiale respective.

În anul 1926, Eparhia ortodoxă de la Buzău își va redacta primul Buletin.

Trei ani mai târziu, în 1929, profesorii de la Facultatea de Teologie din București, vor fonda o revistă proprie intitulată Studii teologice, pentru publicarea materialelor științifice elaborate de ei din toate ramurile cunoașterii teologice, studii de cercetare istorică și arheologică creștină. Revista apare până în prezent în format de carte. Pe lângă profesorii lor, studenții facultății de teologie din București scoteau și ei revista Raze de lumină, dedicată elaboratelor lor proprii.

În 1940 la Timișoara apare revista Biserica bănățeană, ca buletin oficial, iar pentru uzul omiletic al preoților este editată foaia Duh și adevăr.

Putem conchide așadar, că presa românească cunoaște după realizarea unirii tuturor românilor într-un stat național, suveran și independent, în granițele firești ale României Mari, la 1 decembrie 1918, o etapă de intensă dezvoltare sub auspicii democratice, impunându-se prin urmare, ca a patra putere în stat, până la înlocuirea democrației cu dictatura comunistă transplantată la noi din Societatea răsăriteană.

Fără a ne opri însă asupra întregii constelații a presei românești interbelice, caracterizată în ansamblul ei de o adevărată explozie numerică și calitativă, putem afirma, în particular, că presa religioasă a cunoscut în această perioadă de efervescență publicistică, un reviriment și o diversificare pe care nu le mai întâlnise până atunci.

1.5. Exilul presei religioase in perioada comunistă

Trecerea României în sfera de influență sovietică începând cu 23 august avut numeroase consecințe negative. Printre acestea , s-a numărat și sporirea rândurilor emigrației politice și intelectuale în Occident, care a ales Franța ca principala destinație, gruparea făcându-se în jurul Casei Române din Paris. Între altele, aceasta dispunea de o colecție de presă care cuprindea și publicațiile emigrației, necunoscute în țară (găsindu-se, probabil, doar în arhiva fostei Securități). Formată din donații de la diverse persoane, colecția reprezintă un important fond documentar, indispensabil pentru orice studiu științific despre istoria românilor în secolul al – XX-lea.

Printre titlurile cu caracter religios se numără și Revista Bisericii Ortodoxe Române și a Casei Române din Paris, editată sub mai multe titluri, la începutul anilor 60. Periodicitatea inițială s-a dorit a fi lunară. Ulterior, au fost publicate numere multiple sau au intervenit pauze, unele atât de mari încât apariția a devenit anuală. Revista a debutat sub titlul Buletinul parohial al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în ianuarie 1960 urmând apoi a se numi succesiv: Biserica Ortodoxă Română din Paris (1963), Sfinții Arhangheli (1963-1966).

Tot în Franța mai apărea Vestitorul, publicație religioasă, morală și națională a Arhiepiscopiei misionare de la Paris, dar și ziarul începând cu 30 septembrie.

Așadar, deși reprimată grosolan în spațiul autohton, presa bisericească s-a constituit și a supraviețuit în sânul diasporei românești ca o adevărată enclavă publicistică religioasă construită pe principii democratice. În țară însă, aceasta și-a găsit cu mare greutate sau aproape deloc ecou, întrucât măsurile impuse de regimul comunist urmăreau interzicerea publicațiilor religioase provenite din Occident și identificarea fiecărei publicații pentru a fi confruntată cu cele de la fondul „S” (Secret). Comerțul de carte era declarat monopol de stat.

1. 6. Presa religioasă după 1989

Căderea comunismului a însemnat pentru Bisericile din Europa de Est reluarea discursului public. Majoritatea acestora a continuat și pe durata regimului ateu să fie o voce, dar ceea ce ea comunica liturgic și spiritual nu își găsea amplificarea dorită în spațiul larg al societății. Acoperind metode diferite, de la toleranță interesată la combatere pe față, politica religioasă a comunismului est-european a avut un element constant: menținerea mesajului creștin în limite parohiale. În România, acest fapt nu a împiedicat dezvoltarea teologiei și apariția, chiar dacă în tiraje reduse, a unor lucrări de valoare în reviste și edituri bisericești. Este suficient să amintim aici continuarea publicării ediției românești a Filocaliei, în tâlcuirea Părintelui Stăniloae, apartiția celor cinci volume despre arta creștină în România (inițiativa aparținând directorului de atunci al Institutului Biblic și de Misiune, Arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania), inițierea colecției Părinți și Scriitori Bisericești, tipărirea Cursului de ascetică și mistică precum și a Dogmaticii aceluiași Părinte Stăniloae, a unei serii neegalate până acum de manuale pentru seminarii și institute teologice. În toată această perioadă, înfruntând nemiloasa dar și stupida cenzură a Departamentului Cultelor, au apărut cu regularitate o seamă de reviste precum Studii Teologice, Ortodoxia, sau Telegraful Român, citite cu interes din două motive: erau diferite față de publicațiile de propagandă ale regimului – și aceasta în ciuda inevitabilelor accente laudative din articolele introductive – și ofereau găzduire unor autori incomozi din punct de vedere ideologic și care nu mai aveau succes la spațiul tipografic al publicațiilor laice. Nu este mai puțin adevărat că, la o privire atentă, multe pagini din cele publicate înainte de 1989 nu mai rezistă astăzi și sunt chiar jenante. Să ne gândim la textele protocroniste sau la cele în care se încerca comunizarea mesajului creștin prin teme de genul „Munca și pacea la Sfinții Părinți”, „Creștinism practic”, „Biserica muncitoare” etc. Puse toate la un loc însă, încercând un bilanț sumar și comparându-l cu evoluția de după 1989, putem considera scrisul teologic din anii regimului comunist, în ciuda slăbiciunilor evidente datorate nu în ultimul rând contextului, unul surprinzător de dinamic și pe alocuri chiar profetic.

Căderea comunismului a înlăturat prejudecățile care refuzau înființarea și dezvoltarea unor publicații în domenii (ca religia) suspectate ca fiind periculoase. Entuziasmul, dar și iluziile primilor ani de libertatate au produs un adevărat val al publicațiilor de această factură. Astfel, panorama de după 1990 consemnează, pe lângă cele 8 reviste bisericești (3 centrale și 5 mitropolitane) care au rezistat și sub claustrarea comunistă, o paletă substanțială de publicații:

– Vestitorul Ortodoxiei – revistă periodică de informare bisericească, de teologie și spiritualitate, ca organ al Patriarhiei Române, București.

– Revista Teologică – serie nouă la Sibiu, 1990.

– Legea românească – fondată de episcopul Roman Ciorogariu la Oradea – acum în serie nouă, 1990.

– Renașterea – organ al Arhiepiscopiei Clujului, 1990.

– Învierea – foaie religioasă – Arhiepiscopia Timișoara, 1990.

– Foaia dicezană – episcopia Caransebeș, serie nouă, 1994.

– Biserica și școala – episcopia Aradului, serie nouă, 1991.

– Grai românesc – foaie de spiritualitate editată de episcopia Harghitei și Covasnei, 1996.

– Călăuză ortodoxă – ziar lunar de informație și spiritualitate al eparhiei Dunării de Jos, Galați, 1990.

– Credința ortodoxă – revistă lunară, eparhia Roman, 1996.

– Renașterea – revistă ilustrată a eparhiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 1990.

– Candela – revistă ilustrată a Arhiepiscopiei Sucevei și Botoșanilor, Suceava, 1990.

– Tomisul ortodox – revistă a Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 1990.

– Gazeta creștină – ziar religios al Protopopiatului Ortodox din Botoșani, 1996.-

Buna Vestire – revista Protopopiatului Beiuș, 1992.

– Epifania – ziar religios de spiritualitate redactat de Mănăstirea “Sf. Ioan Botezătorul” din Alba-Iulia, 1995.

– Gândirea – revistă religioasă literară, serie nouă, Sibiu, 1991 și multe altele.

Aociațiile studenților teologi de la diferite facultăți de teologie din țară, care au luat ființă după 1989, editează ziare sau reviste periodice proprii, astfel:

– Potirul – este revista Asociației Studenților Creștini Ortodocși din România editată la Sibiu în anul 2000.

– Filocalia – revistă editată de Asociația studenților ortodocși români din Cluj, 1996.

– Calea mântuirii – săptămânal pastoral misionar al Facultății de teologie din Arad, 1999.

– Dialog teologic – revistă carte a Institutului teologic romano-catolic din Iași, 1997

Tineretului îi sunt adresate de asemenea și câteva reviste ilustrate, cu o remarcabilă ținută grafică și editorială, editate de asociații ortodoxe laice precum:-

Areopagul luminii – revistă ilustrată trimestrială de cultură creștină, tradusă în mare parte din limba franceză, editată la București- Timotheos – revistă ilustrată pentru tineret, apare din 1993 ca supliment al ziarului Isus Biroitorul, editat de asociația “Oastea Domnului”, din anul 1990

Biserica Greco-catolică și-a reconsiderat și ea activitatea publicistică, după reânființarea ei în 1990. Astfel, la Blaj au fost reeditate în serie nouă – tradiționalele publicații:

– Unirea – Blaj, apărută, serie nouă, 1990,

– Cultura creștină – Blaj, 1996.

– Începând din anul 2007, Patriarhia Română pune bazele unui cotidian național bisericesc pe care îl va intitula „Ziarul Lumina”.

Acesta este primul și singurul cotidian din lume care este editat la scară națională de o Biserică Ortodoxă. El este deja binecunoscut prin preocupările editoriale care urmăresc prezentarea de informări, reportaje și documentare de presă scrisă cu tematică bisericească, social-culturală și educațională.

Capitolul II

Secțiunea I

Structura redactională

În 1990 redacția ziarului "Argeșul" nu era constituită din prea mulți redactori. În primul an după înființare, la ziar scriau: Traian Ulmeanu George Buțoiu, Cicerone Mușat, Mihai Golescu, Dan Giurea, Ion Nicula, Minodora Martin, Toma Biolan, Gelu Bretu, Gheorghe Moraru, Gheorghe Blajan, Gheorghe Popescu, Laurențiu Ungureanu, Dorel Ștefănescu și Alexandru Oprea, care era și fotograful ziarului. Această echipă redacțională era condusă de Nicolae Oanță care însă nu scrie în ziar.

La sfârșitul anului 1990, locul lui Nicolae Oanță la conducerea ziarului a fost luat de Marin Manolache, care rămâne în fruntea publicației până în 1996.

Din 1991, redacția se îmbogățește cu Radu Baltazar, Marieta Jianu, Gheoghe Rizescu, Mihai Vernescu, Constantin Dumitrașcu și I.R. Șerboianu.

În 1992, numărul celor care puneau umărul zi de zi la redactarea și administrarea ziarului se stabilizează. Aceștia erau: Traian Ulmeanu, Mihai Golescu, Gheorghe Moraru, Laurențiu Ungureanu, Alexandru Oprea, Ion Nicula, Dan Giurea, Gheorghe Buțoiu. Persoanele enumerate mai sus sunt de fapt cai care făceau ziarul și înainte de revoluție.

În 1993 apare pentru prima dată o "căsuță redacțională". Era situată în extremitatea inferioară a ultimei pagini iar aici se regăseau: editorul – SC Argeșul liber SRL; consiliul de administrație: Marin Manolache Traian Ulmeanu, Gelu Bratu, Dan Giurea, Ion Nicula; "echipa de serviciu": Mihai Golescu – suprarevizor, Gheorghe Dumitrașcu – secretar de redacție, Minodora Martin – minte limpede, Dorel Ștefănescu, Constantin Dumitrașcu – corectură; adresa: Pitești, Bulevardul Republicii 88; Tipografia. SC Tiparg SA Pitești.

În 1993, vine la "Argeșul", Nicolae I Militaru și este pus în scurt timp "minte limpede" a publicației.

În 1994 și 1995 echipa de serviciu și consiliul de administrație se schimbă foarte des, chiar și de la o lună la alta. La sfârșitul anului 1995 în locul lui Dan Giurea, în consiliul de administrație, a intrat Mihai Golescu.

Până la sfârșitul anului 1996, Mihai Golescu avea să ajungă director general al publicației iar Marin Manolache devenea director economic.

În 1997 redacția și administrația număra nu mai puțin de 60 de persoane dintre care cinci erau corespondenți peste hotare: Italia – prof. univ. dr. Pierro Tabellini, Franța – Mircea Alexandrescu, Germania – Amalia Constantinescu, SUA – Dana Ilea și Adrian Dobra.

Structura s-a menținut și în 1998. În 1999 apare în căsuța redacțională încă un corespondent internațional. Din Israel coresponda Ella Bernfeld.

Mai apar și doi corespondenți în județ: de la Curtea de Argeș coresponda Doru Bobi iar de la Câmpulung Muscel, Paul Mateanu.

Din 2000 o caracteristică generală a presei scrise este perindarea periodică a redactorilor. Astfel structura redacției se schimbă chiar de la o lună la alta. Acest lucru nu se întâmpla decât de la nivelul șefilor de departamente în josul ierarhiei. La un moment dat piața presei din Argeș se afla într-o lipsă acută de redactori. Chiar și „Argeșul” simțea nevoia să mai angajeze redactori. Așa s-a și întâmplat, numai că mulți din noii „scriitori la ziar” nu aveau studii de specialitate și chiar dacă erau talentați nu puteau face față ritmului alert în care se lucrează la un cotidian. Rezultatul: la o scurtă perioadă de timp se organiza concurs pentru ocuparea unor popsturi de redactor, se angajau oameni pe posturile respective dar aceștia nu făceau față iar povestea se repeta. Acest lucru nu se întâmpla numai la ziarul „Argeșul” ci la toate ziarele care erau pe piață. În rest structura pe care se baza ziarul era foarte stabilă.

Până în 2005 structura de bază a "Argeșului era următoarea: director – Mihai Golescu, redactor șef – Traian Ulmeanu, secretar general de redacție – Ion Nicula; social – Valentin Nicolau, Cristian Sabbagh, Mirela Neagoe, Iulia Cojocaru, Olguța Petre; politică-investigații: Gabriel Lixandru, Mihai Alexandru; învățământ-cultură: Denis Moraru, Ion Lică Vulpești; sport: Dorel Ștefănescu, Florin Stoica; relații cu publicul: Minodora Martin; corectură: Ioana Popescu, Diana Marin, Daniel Nicula; fotoreportaj: Alexandru Oprea, Marian Mihai; publicitate-marketing: Cristina Miliore, Anca Mitulescu; corespondenți peste hotare: Franța – V. Măruță, Italia – Iuvenalie Ionașcu, Germania – Amalia Constantinescu, Israel – Ella Bernfeld, SUA – Andrea Diaconu; culegere: Ioana Naciu; procesare: Ștefan Grigore, Mona Olaru, Valentin Enache; difuzare: Constantin Șerban; contabilitate: Tatiana Ciofârlă, Cristina Neagoe.

În 2006, Gabriel Lixandru îi ia locul lui Traian Ulmeanu în funcția de redactor-șef. În locul lui Lixandru șef al departamentului politic devine Mihai Alexandrescu iar din 6 decembrie 2006, Aurora Ghiță devine sef pe politic în urma placării lui Alexandrescu.

În 28 februarie 2007, șeful departamentului Economic-Investigații, Călin Popescu pleacă de la Argeșul, locul lui fiind luat de Mircea Sărărescu

Până la sfârșitul anului nu mai sunt schimbări iar în 2008 echilibrul structurii redactionale se „acutizează”.

Se poate spune că această redacție este una modernă, din care fac parte și oameni cu o vastă experiență în presă dar și tineri începători care dau dinamism ziarului. Datorită faptului că mulți dintre salariați sunt și acționari la ziar, structura redacțională este foarte stabilă de la nivelul șefilor de departamente în sus.

Secțiunea 2

Structura publicației

La înființarea sa, în 1989, ziarul "Argeșul" nu era împărțit pe departamente. Până la 1 ianuarie 1990 a ieșit în două pagini iar articole din toate domeniile erau dispuse amestecat.

Din 1 ianuarie 1990 apare în patru pagini iar materialele publicate sunt dispuse tot într-o manieră dezordonată în interior.

Abia în 1994 se poate observa că informațiile din sport încep să fie publicate grupat. Pagina patru este ocupată cu publicitate iar pagina doi este dedicată "faptului divers". Prima pagină rămâne o aglomerare de informații dintr-o paletă foarte largă de domenii.

În 1995 iese în opt pagini, se micșorează dimensiunile ziarului dar încă nu se delimitează foarte clar departamentele. Din 1996 ziarul apare în 12 pagini și se poate observa că pagina doi este de fapt divers, pagina trei este de politică, pagina șase – magazin, pagina șapte – utile, pagina opt – economie, pagina nouă – fapt divers, pagina zece și unsprezece – publicitate, pagina doisprezece – "AS" (sport). În 1997 apare un vitrinaj mai clar în prima pagină. Ziarul este împărțit pentru prima dată pe domenii:

Pagina 2 – "informații, eveniment"

Pagina 3 – "arena politică"

Pagina 4 – "economie"

Pagina 5 – "social"

Pagina 6 – "divertisment"

Pagina 7, 8, 9 – "sport"

Pagina 10 – "programe TV"

Pagina 11, 12, 13, 14, 15 – "publicitate"

Pagina 16 – "ancheta, reportaj, interviu".

În 1998 structura ziarului este stabilă. Un singur lucru merită remarcat și anume: spațiul pentru mica și marea publicitate se mărește. Acesta este un semn că ziarul se vinde bine și din acest motiv începe să fie căutat de agenții comerciali pentru marea publicitate, și de persoanele fizice, în special pentru anunțuri.

În 1999 "Argeșul" ajunge să iasă în 20 de pagini împărțite astfel:

Pagina 2, 3 – "eveniment"

Pagina 4 – "politică"

Pagina 5 – "învățământ"

Pagina 6 – "infracțional"

Pagina 7 – "social"

Pagina 8 – "cybercultură"

Pagina 9 – "sport"

Pagina 10,11 – "economic"

Pagina 12 – "programe TV"

pagina 13, 14, 15, 16, 17, 18 – "publicitate"

Pagina 19 – "utile"

Pagina 20 – "anchetă, reportaj".

În acest format de 20 de pagini rezistă doar până la 1 ianuarie 2000, când revine la 16 pagini și la vechea structură de interior. Din 2000 până în 2008 iese în 16 pagini iar structura de interior este foarte stabilă. Stabilitatea maxima o cunoaste „Argeșul” în perioada 2005-2008, când structura publicatiei nu se schimbă aproape deloc. Foarte rar în pagina 3 mai apare uneori un reportaj iar în ultima pagină se mai publică știride actualitate combinate cu publicitate.

Pentru o imagine mai clară a stabilității din ultimii ani, iată structura publicatiei respectata atat de mult timp:

Pagina 2,3 – actualitate

Pagina 4 – politică- administrație

Pagina 5 – social –infracțional

Pagina 6,7 – sport

Pagina 8,9 – social-economic

Pagina 10, 11, 12, 13, 14 – publicitate

Pagina 15 – diverse

Pagina 16 – reportaj

Încă din 1990 tipărește diverse suplimente care ori sunt scoase separat de ziar, ori sunt incluse în structura de pagini a ziarului. În 1990 scoate "Argeșul Publicitar", apoi urmează "Argeșul Sportiv", " Săgetătorul", "Satul Argeșean", "Argeșul în blugi", "Programe TV", "Argeșul Ortodox", "Sănătatea", "Cutia Pandorei", " Argeșul Economic", " Argeșul de week-end", "Magazin". Din 1998 până în 2008, ziarul "Argeșul" a avut supliment la fiecare număr. Astfel:

Luni – "Argeșul Sportiv" – conținea informații din toate sporturile practicate, la nivel înalt, în județul Argeș. În paginile lui se regăseau mai ales știri și cronici despre meciurile de fotbal. La Euro 2000, trimisul special, Alexandru Oprea avea în fiecare număr al suplimentului, reportaje deosebit de interesante. În aceste reportaje sportive, se dădeau informații despre echipe, despre jocul acestora, despre atmosfera din interiorul echipelor și despre relațiile dintre echipe. Materialele erau foarte bine construite păstrându-se o anumită proporție între fotografie și textul articolului.

Marți – "Săgetătorul" – era supliment literar – cultural, în care erau publicate comentarii la operele unor mari scriitori. În unele numere se mai publicau meditații la limba și literatura română pentru bacalaureat. Mai erau publicate poezii și cronici de film.

Miercuri – "Argeșul Economic" – monitoriza activitatea mediului economic și de afaceri din tot județul. Se publicau aici grafice cu evoluțiile leu/dolar, cotațiile la bursă a diferitelor instituții private și informații despre economia județului Argeș. De asemenea mai erau publicate informații în ceea ce privește legislația din domeniul economic: legi care intrau în vigoare sau proiecte de legi care erau propuse la vot în Parlament.

Joi – Argeșul în blugi – supliment ce se adresa tinerilor. Se regăseau aici informații din modă, avea pagini de divertisment, rebusuri, bancuri, anecdote, etc;

Vineri – "Programele TV" și "Argeșul Ortodox". Se publica lista programelor TV pentru o săptămână iar în „Argeșul Ortodox” se publicau prelegeri ale unor profesori de la Facultatea de Teologie. În unele numere se găseau și articole semnate de PS Calinic, Episcopul Argeșului și al Muscelului.

Sâmbătă și Duminică – „Argeșul de Sănătate”, în care se găseau sfaturi medicale de la doctori specialiști, rețete de slăbit, sau pur și simplu informații despre rolul pe care îl au plantele medicinale asupra organismului uman.

Din punct de vedere al structurii, publicația este foarte dinamică în perioada de după revoluție. Se fac schimbări frecvente în interior și la prima pagină, pentru a sparge monotonia și a face ziarul cât mai atractiv pentru cititori.

Secțiunea 3

Politica managerială

Din 23.12.1989 până în 2005, ziarul „Argeșul” a avut trei conduceri: Din 23 decembrie 1989 redactor șef și președinte al consiliului de administrație a fost Nicolae Oanță. După aproximativ un an locul lui Oanță a fost luat de Marin Manolache, care a stat la conducerea ziarului până în luna mai 1996, când, în urma alegerilor, între acționari, pentru stabilirea conducerii a fost ales Mihai Golescu.

„Argeșul” este construit pe un acționariat format inițial din 34 de membri. Din 1996 și pânâ în prezent au mai rămas 24 de acționari. De la actualul director, Mihai Golescu, am aflat că Societatea „Argeșul liber” SRL a fost privatizată prin metoda „M.E.B.O.”. „Am împrumutat bani de la bancă, am constituit PAS-ul și am plătit AVAS-ului clădirea veche și 350 de metrii pătrați de teren. Am plătit totul în rate în decurs de șase ani. Cu ce s-a pornit la drum? Fiind un ziar de partid, în perioada comunistă, nu aveam personalitate juridică. Gestiunea era ținută de către Comitetul Județean de Partid.

La revoluție a dispărut Consiliul Județean Popular. Revoluția ne-a prins cu doar două role de hârtie și cu chiriașii din vechea clădire! În scurt timp au apărut „Bețe în roate”, „Informația Piteștiului”, „Curierul de Argeș” ziare care au crescut prețul la tipar iar în 1996 am achiziționat propria tipografie. Ulterior a apărut „Curierul zilei” și am avut concurență directă”. Tirajul era de 35.000. Pentru că nu stăteam rău cu banii, am construit o nouă clădire. Aceasta avea: parter și două etaje iar la subsol avem tipografia. Treptat concurența a scăzut tirajul. S-a schimbat directorul cu tot cu consiliul de administrație”…

„Când am venit la conducere, în 1996, am vrut să păstrez ținuta serioasă, echilibrată și pe cât posibil independentă de factorul politic și economic. Istoria ziarului sub conducerea mea a fost istorie a luptei împotriva ziarelor de tip tabloid. Cu acest risc, a rezistat pe piață. Am pierdut din tiraj dat am câștigat în credibilitate”. De-a lungul celor aproape 15 ani, de când a apărut concurența directă sau indirectă, pe piața presei în județul „Argeș”, ziarul a intrat cu conflict cu această concurență a tabloidelor. Directorul „Argeșului” recunoaște însă că „această concurență acerbă pe mine m-a ajutat. Am putut vedea ce puncte tari și ce puncte slabe are ziarul. Pe acestea din urmă le-am remediat. Nu prea poți să îți dai seama de acest lucru dacă ești singur pe piață”. Unul din oponenții cei mai energici ai politicii editoriale a „Argeșului” și a directorului, Mihai Golescu, a fost „Curierul zilei”, prin vocea directorului său de până în 2003, Gheorghe Smeoreanu. Acesta din urmă a recunoscut că: „Domnul Golescu a avut dreptate. Am puterea să recunosc, drept pentru care lansez acum campania: <<Pentru o presă curată>>, care să nu practice șantajul sau orice fel de practici imorale pentru a evolua. Din 2006, Gheorghe Smeoreanu, a pus bazele unui ziar de atitudine și încearcă să respecte standardul unui ziar serios, standard pe care „Argeșul” îl fixează în județul Argeș.

„Politica mea managerială a fost una de termen lung. Am pierdut din tiraj, la început, dar mai târziu am câștigat în credibilitate. Este singurul ziar care nu are în spate un patron și este editat doar de acționariat” mai spune Mihai Golescu, care este directorul ziarului din 1996 până astăzi.

Societatea „Argeșul liber” SRL este de tip închis, înscrisă la CNVM. Acțiunile putându-se vinde și cumpăra doar între acționari, eliminându-se riscul de a fi cumpărate de persoane din afara ziarului. Această politică a ziarului a fost pusă la punct în momentul în care ziarul era în pericol de a fi cumpărat de o singurră persoană, care ulterior avea șansa să impună propria politică managerială, putând chiar transforma ziarul într-un tabloid. Persoana respectivă a avut șansa ca în urma unui contract stil BARTER cu ziarul, să primească drept plată 80 de acțiuni. Ulterior, aceasta și-a exprimat voința de a mai cumpăra acțiuni de la ceilalți acționari. Situația a fost destul de repede rezolvată, putând pune în pericol chiar identitatea de ziar serios, pe care „Argeșul„ și-o păstrase până în acel moment. Vis a vis de acest episod din viața ziarului directorul spune: „Acesta este sistemul managerial prin care rezistăm. Nu există nici o relație de tip patron-salariat, cei care lucrează aici sunt și salariați și acționari”.

În cei zece ani directorul ziarului, Mihai Golescu, a dobândit un anumit prestigiu, mai ales prin intermediul editorialelor sale ale căror idei au fost: apărarea valorilor morale și profesionale.

S-a creat, o politică de publicitate stil BARTER. Treptat cititorul s-a disipat. Atunci au început să scoată suplimente specializate, pentru a acoperi un segment cât mai mare de cititori. Din 1998 până în 2008 a scos suplimente în fiecare număr apărut. Fiecare supliment era dedicat unui public țintă.

Secțiunea 4

Relația cu politicul și situația economică

Este clară tendința politicului de subordona presa. Din lectura articolelor se constată faptul că are o anumită ținută în raport cu spațiul acordat. „Argeșul„ are avantajul clar, că nu trăiește doar din publicitate. Are o clădirea închiriată, lucru care aduce venituri substanțiale la bugetul propriu. De-a lungul timpului s-a urmărit cu foarte mare atenție vânzarea ziarului, contractele de publicitate, promoțiile și contactele cu mediul de afaceri din județ. Salariile redactorilor nu sunt foarte mari dar sunt rezonabile și sunt plătite la timp. „Până la urmă politicul este factorul determinant în societate. Ziarul are ca stăpân cititorul, care vrea să desprindă din acesta, într-o manieră obiectivă, realitatea politică” recunoaște directorul, Mihai Golescu.

Campaniile electorale sunt perioade în care ziarul realizează un profit substanțial, pe seama politicului. Publicarea programelor candidaților la funcțiile publice, aduce bani, care nu sunt deloc puțini, la bugetul ziarului.

Am remarcat faptul că, de cel puțin două ori pe an, se face o rebrenduire a publicației în ceea ce privește formatul, sloganul, prezentarea grafică, campania de promovare, etc.

În luna februarie 1990, apar în paginile ziarului descrieri ale anumitor partide politice, care se pregătesc pentru alegeri.

În 1992, „Argeșul” pune pe tapet lupta politică dintre candidații la Primăria Municipiului Pitești și de asemenea la Consiliul Local și Județean.

În numărul din 4 august 1994, dezbate problema FSN-ului, încercând să găsească cauzele care au dus la scindarea partidului.

O altă fază importantă în viața ziarului au constituit-o alegerile din iunie 1996. Încă din aprilie 1996, au început să apară pagini întregi de publicitate politică. Se promova imaginea unor candidați. Acest lucru se făcea în paginile de publicitate politică iar costurile acestei publicități aduceau venituri importante pentru ziar.

În anul electoral 2000, atitudinea „Argeșului” față de lupta politică a fost una perfect echidistantă și obiectivă. Acest lucru este foarte greu de făcut, mai ales într-un an electorat, de către orice fel de ziar, chiar și central, dar „Argeșul” a reușit prin metode proprii ce se bazează pe politica editorială a publicației. Și în acest caz ca și în 1996 s-a urmărit scoaterea unui profit cât mai mare pe seama publicității politice. Aceiași situație s-a repetat și în 2004. Faptul că politicul influențează situația economică a unei publicații, indiferent de mărimea acesteia, este perfect adevărat. Fie că se face prin intermediul publicității, precum în „Argeșul”, fie că se fac infuzii serioase de capital, pentru ca unele publicații să rămână pe piață, politicul este un factor extrem de important care poate decide soarta unui ziar județean. Au existat situații când diverse grupuri politice au cumpărat ziare abia ieșite pe piață și le-au închis treptat, pentru ca aceste publicații să nu cumva să provoace valuri sau să răstoarne ierarhii în mediul politic al județului.

Este binecunoscut faptul că într-o economie de piață cererea și oferta funcționează, astfel publicul cere informații iar ziarul trebuie să le ofere. În ce măsură reușesc asta se reflectă în tirajul fiecărei publicații. Odată lansat ziarul trebuie menținut pe piață și acest lucru nu este deloc ușor. În Argeș legea cererii și ofertei nu funcționează foarte bine, pentru că oferta este mult mai mare decât cererea. Patronul unui trust media, trebuie să fie conștient că apariția pe piață a unei publicații nu se poate face fară un important efort financiar. Trebuie făcute studii de piață și campanii de lansare. Trebuie plătită tipografia, angajată o echipă redacțională. Aceasta din urmă trebuie să aibă la dispoziție materiale de producție care nu sunt puține și nici ieftine. Mai apar costuri redacționale și administrative (salarii și chirii), costuri tehnice (hârtie, echipamente) și nu în ultimul rând costuri de distribuție, pentru că o dată tipărit, ziarul trebuie să ajungă la cititorii săi. Toate aceste costuri variază în funcție de mărimea și importanța pe piață a ziarului, dar nici cel mai neînsemnat ziar de pe piață (cu un tiraj de cateva sute de exemplare) nu poate exista fără să se investească în el câteva zeci de milioane, asta în condițiile în care nici o dată nu există certitudinea că investiția se va amortiza. Acesta este, poate, principalul motiv pentru care foarte multe publicații care au fost "aruncate" pe piața presei în Argeș, au dispărut la fel de repede precum au apărut. Răsărite practic peste noapte, pentru că cineva a ținut neapărat să-și facă ziar, aceste publicații au o viață scurtă, chiar dacă subiectele pe care le abordează sunt pe gustul cititorilor.

Secțiunea 5

Violența ca barometru de măsurare a concurenței între „Argeșul” și celelalte cotidiane județene

Ca toți românii scăpați de sub controlul comunist, argeșenii au fost dornici de o presă liberă care servește interesului cetățeanului, nu a conducătorilor țării. Prima publicație apărută după 22 decembrie 1989 a fost "Argeșul liber" care în prezent păstrează doar denumirea "Argeșul". Rețeta nu a fost una ieșită din comun: informațiile publicate erau de natură politică, socială și economică, iar succesul cotidianului s-a datorat în mare măsură faptului că "Argeșul" a deținut , timp de câțiva ani, monopolul pe piața presei din județul nostru.

Situația s-a schimbat însă din 1994, odată cu apariția pe 15 septembrie, a unui nou cotidian, "Curierul zilei". Noul ziar a adoptat un stil, până atunci total necunoscut presei, dinainte de 1989. Pe lângă informații cu caracter cultural, social, politic și economic publicul argeșean putea citi știri articole și mai apoi reportaje despre întâmplări petrecute în județ: tâlhării, violuri, bătăi, crime, accidente, sinucideri. Toate acestea erau publicate ca fiind întâmplări de "fapt divers". Succesul a fost unul imediat pentru că era ceva ieșit din comun, ceva ce nu se mai văzuse iar dacă la început citeau din curiozitate, treptat, argeșenii, au început să devină dependenți de acest tip de presă. Pentru a nu rămâne în urmă "Argeșul a "fabricat" o rubrică numită "O lume în derivă" în care se publicau informații de fapt divers. După aceste două cotidiane pe piața presei Argeșene au început să apară o mulțime de publicații, fiecare cu scopul declarat de a deveni liderul presei în județul nostru. Zilnice sau săptămânale, publicațiile au aplicat tot felul de rețete, în intenția de a o găsi pe cea perfectă. Unele au încercat să facă o presă cu cât mai puțin fapt divers, ocolind știrile despre crime, violuri tâlhării, jafuri și alte scene de violență, susținând ca și "Argeșul" ideea că societatea nu are nevoie de o astfel de presă. Dimpotrivă, alte publicații au copiat aproape fidel rețeta Curierului. Acestea considerau că renunțând la moralitate și la o conduită serioasă pot câștiga cel mai important segment din public și implicit să facă profit mare pe o perioadă scurtă de timp. În prezent alături de "Argeșul" și "Curierul zilei, în Argeș se mai editează încă trei cotidiane județene:

"Observator argeșean" a combinat rețetele predecesoarelor sale publicând informații social politice, culturale sportive dar și de fapt divers, încercând în același timp să nu scoată prea mult în evidență, evenimentele violente petrecute într-o anumită perioadă de timp. Articolele de fapt divers nu au o întindere foarte mare, pozele au o mărime rezonabilă iar prima pagină este rareori dominată de un eveniment cu un caracter violent. Astfel editorii ziarului sunt mulțumiți că nu pierd teren în fața concurenței dar și că cititorii lor nu vor fi șocați de amănunte morbide sau de poze înfiorătoare.

"Top" este un cotidian editat de o companie de produse alimentare. A apărut pe piață în anul 2003 și a fost inițial publicat săptămânal. Din paginile lui nu lipseau evenimentele de fapt divers care erau publicate într-o recapitulare a săptămânii care tocmai se încheiase. După câteva luni, pe piață, a săptămânalului, editorii au hotârât să-l publice bisăptămânal, pentru ca în cele din urmă să adopte formula unui cotidian. Nici ziarul top nu excelează în accentuarea accidentelor și a agresiunilor dar acestea sunt totuși prezente în fiecare zi în paginile ziarului sub formă de știri sau articole.

"Societatea argeșeană" a fost lansat în decembrie 2003, a fost clădit pe structura unui alt cotidian, "ziarul de azi" care avea același profil dar care s-a dovedit a fi nerentabil și a fost retras de pe piață. Societatea argeșeană, vrea dar nu prea reușește să fie principalul rival al "Curierului" (în rândul tabloidelor).

Rețeta "Societății" este destul de simplă: rețeta "Curierului" la care se adaugă o notă mai mare de dramatism. De remarcat este faptul că pozele sunt mai mult decât generoase în prezentarea detaliilor de la fața locului.

Majoritatea publicațiilor trăiesc de pe urma evenimentelor de fapt divers, care au loc într-o anumită perioadă. Cu cât sunt mai multe întâmplări cu atât sunt mai fericiți ziariștii pentru că au "marfă" pentru a umple paginile de ziar. Cu cât gradul de violență este mai mare cu atât amploarea la care se va da evenimentul va crește: poze mari spectaculoase, șocante, însoțite de descrieri cât mai amănunțite ale subiectului respectiv. De multe ori dorința de a atrage cât mai mulți cititorii îi determină pe unii editori de ziare să exagereze cu mediatizarea unor astfel de întâmplări.

Cu toate acestea trebuie să acceptăm faptul că nu întotdeauna violența vinde ziarul. În privința publicațiilor consacrate care au rămas pe piață este clar că nu subiectele de fapt divers determină supraviețuirea unei publicații pe piață, astfel încât, dacă la un moment dat presa din Argeș ar renunța la materialele care tratează situații violente, existența ei nu ar fi compromisă. Exemplul cel mai concludent este ziarul chiar ziarul "Argeșul" cel mai longeviv și mai serios ziar din județ. Faptul divers se limitează la câteva știri adunate într-o rubrică, care nu are alocat un spațiu prea mare. În plus, scopul declarat, pentru care se publică o astfel de rubrică, este aceea de a arăta „cum nu trebuie să se facă”. „Publicăm rubrica <<O lume în derivă>>pentru a arăta oamenilor, în special tinerilor, care este drumul cel mai bun pe care trebuie să se meargă, din punct de vedere moral” spune Mihai Golescu.

Violența se mai manifestă și cu o altă față, din cauza concurenței acerbe dintre ziare. Intrate în concurență directă, în 1994, “Argeșul” și “Curierul zilei”, au avut și scandaluri. Ambele ziare au publicat articole calomnioase la adresa celeilalte, pe diferite motive. Un astfel de scandal a izbucnit în momentul în care Consiliul Local Pitești a hotărât să-i șteargă, pur și simplu, “Curierului zilei” datoriile, în valoare de 210 milioane de lei vechi. Ca reacție la acest fapt, într-un editorial, “Argeșul” amenința că, din acel moment “publicația nu mai plătește nici măcar un leu, impozit la stat”.

Un alt scandal, iscat între “Argeșul” și un alt ziar de tip tabloid, cu care se află în concurență directă, s-a consumat în 2004. Atunci când directorii ziarelor “Argeșul” și “Societatea argeșeană” duceau o luptă de denigrare a imaginii adversarului, în editorialele publicațiilor pe care le conduceau.

Aceste scandaluri, apărute în urma rivalității dintre “Argeșul” și publicațiile de tip tabloid, au avut și o parte bună. Ziarele au înregistrat în acele perioade de timp, vânzări mai mari decât de obicei și bineînțeles profit mai mare. Replicile inteligente și spumoase uneori făceau deliciul cititorilor care abia așteptau să citească ce își mai spun șefii celor două publicații.

Capitolul III

Secțiunea 1

Motivul de înființare și impactul apariției

După decembrie 1989, piața presei în județul Argeș era complet liberă. Apare ziarul "Argeșul liber", pe 23 decembrie 1989 și o bună perioadă de timp deține monopolul pe piață. Este foarte bine cumpărat și citit de un segment foarte mare de cititori.

Ziarul "Argeșul" s-a vrut a fi o afacere. Pe 22 decembrie, cei care făceau, până în momentul acela "Secera și ciocanul" s-au întâlnit la vechiul sediu al redacției și au decis să deschidă împreună o afacere. Pentru că nu știau să facă altceva, decât presă, au decis să scoată un ziar, din care să scoată profit. Și nu se putea surprinde mai bine motivul pentru care a apărut pe piață, a doua zi după revoluție, decât stând de vorbă cu actualul director general al publicației, Mihai Golescu. Iată ce spune acesta: "imediat după revoluție ne-am strâns la vechiul sediu al ziarului, toți cei care făceam ziarul până atunci. Am convenit să facem un ziar, pentru că altceva nu prea aveam ce să facem. Dacă știam să facem papuci, făceam papuci dar noi făcusem presă și asta aveam să facem în continuare. A fost deci ceva forțat de împrejurări". chiar dacă a avut o apariție "forțată", "Argeșul" a reușit să rămână unitatea de referință a tuturor ziarelor din județ. A reușit să aibă un tiraj ridicat, constant, de la revoluție și până astăzi.

Impactul apariției pe piață, asupra oamenilor, a fost unul extrem de fericit și benefic pentru bugetul societății care îl edita. Între anii 1990 și 2004 a avut tiraje care au atins numărul record de 35.000 de exemplare la ediție. Acest lucru, bine înțeles, a adus și un profit substanțial și implicit bunăstare și evoluție rapidă a ziarului. Cititorii au reacționat foarte bine. "Setea" de informație cât mai diversificată a oamenilor, după revoluție, a făcut ca ziarul să fie foarte bine cumpărat și să atingă tirajul mai sus amintit. Important este și faptul că acest lucru se datorează, în mare parte, faptului că era singurul cotidian județean după piață, neavând concurență directă.

Nu s-a făcut mare lucru pentru promovarea imaginii ziarului, la apariție. Nu existau nici prea mulți bani de investit și nu existau nici un fel de mijloace externe de promovare a imaginii. Cel mai bine a fost promovat prin apariția la gișeele de distribuție a presei. Cititorii îl acceptau așa cum era la început, pentru că nu aveau cu ce să îl compare. Mai târziu, după apariția celorlalte cotidiane, cititorii nu au mai fost așa de permisibili cu "Argeșul" și s-au disipat.

În Argeș, nu existau personalități, însă cei care ajunsăseră, imediat după revoluție, la conducerea județului, nu au avut o reacție prea bună în ceea ce privește apariția noului cotidian "Argeșul liber". Părerea acestor "personalități" era aceea că dacă s-a înființat pe "fundația" "Secera și ciocanu", este tot un ziar comunist. S-a dovedit însă că noua politică editorială era cu totul alta, publicația încercând să își asume rolul de educator social. Acest lucru chiar i-a reușit în mare măsură.

Secțiunea 2

Performanțele

O performanță extraordinară a "Argeșului", poate cea mai importantă, este aceea că ziarul a apărut în 1989 și a ieșit fără întrerupere. Nu a cedat tentațiilor de tabloidizare, păstrându-se în aria ziarului de calitate. "Un ziar are rolul de a arăta ce e pozitiv și negativ. Din acest motiv am creat rubrica "O lume în derivă", pentru a arăta în permanență drumul corect pe care trebuie să meargă un tânăr, din punct de vedere moral” spune Mihai Golescu.

O altă performanță ce merită, din plin, să fie consemnată, este aceea că ziarul "Argeșul" a fost selectat de către Centrul de Jurnalism Independent, împreună cu firma Royal Wegener, pentru un training de un an. A fost selectată alături de alte 19 ziare din toată țara, din 1500 de publicații. Selecția s-a făcut după două criterii și anume: credibilitatea și etică profesională. Training-ul este gratuit, făcându-se instruire pe P Press, tehnica de calcul, pentru imprimare și design, pe editorial și pe managementul firmei. ”Am obtinut cele patru certificate IZO si o instruire la standarde Europene” consemnează directorul Mihai Golescu. Comform acestor certificate ziarul ”a implementat si mentine un sistem de management al responsabilitătii sociale, al sănătătii si securitătii ocupationale, al calitătii si un management de mediu”. ”Chiar si acum, la sfârsitul lui 2008, suntem singurul ziar din Arges care are aceste certificate. În curând, nici o firmă nu va mai putea participa la licitatii fără să fie posesoarea acestor certificate” mai consemnează Golescu.

La începutul anului 1990 a avut tiraje record, la care extrem de multe cotidiane județene din țară, doar visează. În luna ianuarie a anului 1990, tirajul a atins și 35.000 de exemplare pe unele ediții. Acest lucru se datora setei de informații în care se găseau oamenii în acea perioadă de după revoluție și faptului că "Argeșul" deținea monopolul pe piața presei din Argeș. Este un ziar dinamic din toate punctele de vedere încă de la apariție.

În 1996 ajunge la performanța de a-și achiziționa propria tipografie și să își construiască o clădire nouă. Acest lucru ajută la scoaterea, începînd cu anul 1996, un catalog de prezentare a ”firmelor, institutiilor si întreprinzătorilor din Arges”. Acesta este înregistrat la OSIM, cu numărul de înregistrare 96.151 din 21.05.2008.

Din 1997 „Argeșul” are corespondenți internaționali: Italia – prof. univ. dr. Pierro Tabellini, Franța – Mircea Alexandrescu, Germani – Amalia Constantinescu, SUA – Dana Ilea și Adrian Dobra.

De remarcat este faptul că "Argeșul" era difuzat și comunităților românești din SUA, Franța, Germania, și Italia și Israel.

În 1999 devine cel mai bine citit cotidian local, pe internet. Înregistrează mai bine de 10.000 de accesări, zilnic.

Anul 1999 este presărat cu foarte multe concursuri. S-au organizat concursuri pentru cel mai bun parlamentar de Argeș, cel mai bun om de afaceri, cel mai bun primar, cel mai bun consilier județean, cel mai bun profesor, cel mai bun liceu. S-a mai făcut și un top al școlilor argeșene, al celui mai apreciat diriginte și al celui mai bun director. În luna iunie a fost lansat un concurs ce a constat în câștigarea unei mașini. S-au organizat de asemenea și foarte multe concursuri de miss: miss primăvara, miss vara, miss toamna, miss femeia de afaceri, miss școlile argeșene. În mare anul 1999 a fost anul concursurilor la ziarul „Argeșul”. Acest lucru a avut urmări pozitive asupra publicației, ziarul câștigând un segment foarte mare de cititori.

O altă performanță notabilă este aceea că din 1998 până astăzi a scos suplimente specializate la fiecare număr de ziar, reușind să acopere un segment extrem de important de cititori.

În 2001, pentru scoaterea unei ediții contribuiau aproximativ 60 de persoane. Cei care au înființat ziarul în 1989, sunt și în ziua de astăzi în contact cu ziarul. Unii, în mod direct, fiind salariați ai publicației, alții doar corespondând rar cu publicația.

Din 2002 Societatea "Argeșul liber" înființează și o agenție imobiliară pe care o numește tot "Argeșul". În anii 2002 și 2003, publicația a fost promotorul mai multor concursuri de miss. S-a organizat: "Miss femeia de afaceri", "Miss modelul primăverii", "Miss școlile argeșene".

În ultimii ani reușește să fie cel mai echilibrat ziar de pe piața presei Argeșene, din mai multe puncte de vedere: economic, în ceea ce privește politica editorială și în ceea ce privește relația cu politicul.

Secțiunea 3

Personalități care au publicat în „Argeșul”

În numărul 21, din ianuarie 1990, se publică în pagina trei o scrisoare deschisă a lectorului universitar, doctor, Nicolae Barbu, actualmente rector al Universității Pitești. Prin această scrisoare, Nicolae Barbu își anunță public demisia din Consiliul Județean al FSN.

Unul dintre corespondenții importanți ai ziarului „Argeșul” a fost Radu Baltazar, director al teatrului „Al Davila” pentru o mare perioadă de timp. Îi atribui calitatea de corespondent pentru că nu a publicat frecvent, ci doar în anumite perioade de timp.

În numărul 1445 din 16 august 1995, Radu Baltazar publică articolul cu titlul: „Distrugerea flotei maritime comerciale”. În acest articol se arăta cum au fost vândute navele românești după 1989 până în 1993. Găsea chiar vinovații decimării flotei românești și îi acuza direct pe Petre Roman Traian Băsescu și alți demnitari din anul 1990 și de astăzi. Trebuie consemnat faptul că Radu Baltazar a fost parlamentar de Argeș și, spune el, deținea anumite documente care puteau constitui probe într-un eventual proces.

A mai publicat și alte articole cum ar fi: „Afacerea Floreasca”, „Afacerea Airbus”, „Afacerea terenurilor publice”, în care deconspira, anumite firme sau persoane fizice care prejudiciau serios statul român.

O altă personalitate care a publicat în „Argeșul” este și Alexandru Paleologu. S-a născut într-o veche familie boierească care își are probabil originile în Imperiul Bizantin, familie care s-a mutat din Lesbos în Tarile Române la începutul secolului al XVIII-lea (se pare ca este descendentul ultimului împarat bizantin). Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al marelui domnitor Constantin Brâncoveanu. Tatăl său a fost deputat PNL si apoi secretar general în Ministerele Justiției și Finanțelor. Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret din București și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept. În 1944, devine Referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atasat delegat la Ministerul Regal al Afacerilor Externe al României. Urmărit de "Securitate", reușește să scape și să trăiască în clandestinitate sub un nume fals în orașul Câmpulung-Muscel până în 1956, când va funcționa ca cercetator științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, Secția Artă Veche. În 1959 a fost arestat si condamnat la 14 ani de muncă silnică, la închisoare întâlnind alte mari nume ale culturii românesti, precum Constantin Noica și Alexandru Ivasiuc. A fost eliberat prin decret de grațiere în 1964. După eliberare, este reintegrat în același Institut, Secția Teatru. Devine Secretar literar la Teatrul "C. I. Nottara" din București în 1967, an în care devine și membru al Uniunii Scriitorilor, iar între 1970 si 1976 este redactor la Editura "Cartea Românească". Din 1992 a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă. În 2000 a primit "Premiul de Excelență în Cultura Română", acordat de Fundația Națională pentru Știință și Arte și grupul de presă "Curentul", sub patronajul Președintelui României.

În numărul 1427, din 21 iulie 1995 publică „Cu Noica la Câmpulung Muscel” În acest articol descrie modul în care la cunoscut pe marele filosof Constantin Noica, cum a ajuns să facă închisoare pentru el și puține amintiri din închisoare.

Paul Everac este și el o personalitate care a publicat în „Argeșul”. Paul Everac, dramaturg contemporan extrem de prolific, fost director general al Televiziunii Romane. A detinut postul de director general al TVR în care fusese numit pentru serviciile aduse în campania electorală lui Ion Iliescu, din care a fost demis în urma unui scandal sexual.

În numărul 2167, din 3 februarie 1998, în pagina întâi, apare editorialul cu titlul: „Hai aleargă ofticosule!” semnat Paul Everac. În acest articol se trăgea un semnal de alarmă cu privire la interesele externe asupra pieței de desfacere din România. În numărul 2215, din 31 martie 1998 apare un alt editorial cu titlul: „Bravii noștri economiști” în care arată cât de incompetenți sunt economiștii din Guvern, prin punerea în prim plan a economiei subterane și a corupției. Tot Paul Everac semnează și editorialul din numărul 2268, din 4 iunie 1998, cu titlul: „Supraomul ecologic”. În rândurile scrise critică extrem de dur faptul că nimic nu mai este natural, totul devine artificial, chiar și sentimentele.

Un alt mare scriitor și o importantă personalitate publică, din istoria post decembristă a României, care a publicat în „Argeșul” este și Adrian Păunescu.

Adrian Păunescu (născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, județul Balți, Basarabia, astăzi Republica Moldova) este un poet, publicist și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet și ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeți români contemporani. A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiesti din luna iunie a acelui an, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (exemplu este poemul Analfabeții, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista „Totuși iubirea”. În calitate de publicist a mai condus ziarul „Sportul românesc”, o scurtă perioadă în 1999, și a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1. Indiscutabil, orientarea politica a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalități ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiratie occidentală. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului său al ideologiei. Critica sa se orientează mai degraba asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. Păunescu a întreținut relații strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat și partid. După 1989, Păunescu este unul din puținii care nu renega complet ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

În numărul 2370, din 1 octombrie 1998, pe prima pagină este publicat un fragment dintr-o poezie a lui Adrian Păunescu. Poezia "Repetabila povară", era dedicată persoanelor de vârsta a treia, a căror zi internațională este sărbătorită la 1 octombrie.

Capitolul IV

Atitudinea consumatorului față de ziar

Secțiunea 1

Atitudinea consumatorului față de publicitate

Produsul fabricat de producător, în condiții de eficiență economică și posesor al caracteristicilor și elementelor pe care le dorește consumatorul, ajunge la aceasta, după ce i s-a stabilit prețul de vânzare și canalul de distribuție dar și după ce potențialul cumpărător a fost informat de existența noului produs, de noile caracteristici ale produsului modernizat, sau de potențialul produsului de a-i satisface mai bine nevoile, decât alte produse similare. Gradul de informare al consumatorilor depinde de maniera în care se realizează comunicarea producător-consumator și feed-back-ul acestei relații.

În perioada actuală, în care, atât complexitatea ofertei și a ofertanților, cât și a volumului și structurii nevoilor cresc într-un ritm alert, pentru producător este foarte important să comunice posibililor clienți datele necesare, pentru a cunoaște avantajele ce le oferă produsele lui, iar pe de altă parte să recepționeze reacțiile acestora, care sunt surse de informații pentru activitatea lui viitoare.

Comunicarea permanentă între ofertanți și consumatori, care de regulă sunt despărțiți spațial și temporar, este o necesitate, deoarece o informare corectă și promptă stimulează cererea, o orientează către anumite produse și  influențează consumul rațional, provoacă modificări în mentalitățile și atitudinile posibililor cumpărători, ceea ce se va reflecta în creșterea volumului de bunuri vândute și pe această bază a profitului, ca unic scop al producătorului. Comunicarea “se află în centrul a tot ceea ce întreprinde ziarul și este prezentă în toate activitățile acestuia”, marketingul modern are la bază ipoteza comunicării bilaterale eficiente – consumatorii comunică firmelor ce doresc, iar firmele îi informează pe consumatori cu tot ceea ce au de vânzare. În sens larg, comunicarea vizează toate variabilele mix-ului de marketing împreună cu toate activitățile întreprinderii. În sens restrâns, comunicarea de marketing e considerată o activitate promoțională, legată de vânzarea personală și de masă, în care sunt incluse publicitatea, reclamele, precum și promovarea vânzărilor. Comunicarea eficientă a publicației depinde de modul în care ea rezolvă următoarele probleme: dacă trebuie să comunice sau nu, cât și cum să cheltuiască pentru comunicare. Răspunsurile la aceste întrebări se obțin în cadrul sistemului de comunicații în marketing, pe care și-l organizează orice ziar important, sistem ce include ansamblul comunicărilor cu intermediarii, consumatorii, organisme publice separate, dar și ziarele între ele. Principală activitate de comunicare a publicației este mixul promoțional – programul comunicațiilor de marketing – ce constă în combinația specifică a instrumentelor de publicitate, vânzarea personală, promovare a vânzărilor și relații publice, utilizate de aceasta pentru a-și îndeplini obiectivele de marketing și publicitate. Dar, pentru ca impactul comunicării să fie maxim, întregul mix de marketing al ziarului nu numai promovarea, ci și ziarul trebuie să fie coordonat în așa fel, încât, să se asigure o difuzare completă a informației și o recepționare a modului în care acestea sunt apreciate.

În concluzie, sistemul de comunicații de marketing constituie cadrul general în care se desfășoară promovarea, cu cele patru instrumente  promoționale: publicitatea, vânzarea personală, promovarea vânzărilor și relațiile publice, care urmăresc prezentarea ziarului, a produselor și serviciilor sale, sensibilizarea potențialilor cititori și bineînțeles creșterea vânzărilor pentru a se obține un profit mai mare.

Publicitatea

            Ca principală formă de promovare, atât sub aspect cantitativ cât și calitativ – prin impactul realizat – publicitatea continuă să fie confundată cu comunicarea, promovarea sau reclama.

Conținutul publicității

            Publicitatea  este acea formă de promovare, reprezentată printr-un complex de activități ce au drept scop, să facă cunoscute și apreciate de către consumatori/utilizatori, produse sau servicii destinate vânzării, sau să formeze atitudini favorabile față de o idee, acțiune, teorie etc.

            Succint Asociația Americană de Marketing(AMA) definește publicitatea ca “orice formă non-personală plătită, de prezentare și promovare a ideilor, bunurilor și serviciilor, de către un sponsor identificat.” Rezultă că publicitatea are caracter exclusiv comercial, reprezentând o tranzacție comercială, iar mesajul publicitar, indiferent că este vizual, verbal sau scris este direcționat către publicul larg și nu direct către un individ.            

Spre deosebire de promovare, publicitatea provoacă notorietate, schimbă imaginea mărcii, este abstractă dar își propune să facă produsul dezirabil, atrăgându-l pe consumator și de asemenea, ea poate fi izolată, deci poate și separată de celelalte elemente promoționale, să acționeze și să-ți îndeplinească obiectivul. Deci publicitatea este doar o componentă a promovării și comunicării, având o sferă mai restrânsă. Publicitatea nu se identifică nici cu reclama, deși în activitatea economico-socială se întâmplă frecvent acest lucru. Reclama este doar o componentă a publicității, fără îndoială cea mai importantă sub toate aspectele (cantitativ, calitativ și structural) dar nu este singura. Așadar, publicitatea are o sferă mai largă, alături de reclamă, include și publicitatea gratuită ce se realizează prin difuzarea unor informații ce conduc la creșterea încrederii consumatorilor față de produs, la sporirea prestigiului firmei prin: conferințe, articole, reportaje, afișe, postere, etc. Spre deosebire de reclamă, publicitatea își propune să influențeze indirect comportamentul cititorului și nu să declanșeze rapid decizia de cumpărare. De asemenea, își propune să creeze o imagine favorabilă despre ziar, fără să vehiculeze informații și să folosească mijloace de determinare a deciziei de cumpărare. În literatura de marketing se utilizează mai mulți termeni anglo-saxoni sau latini. Mă asociez celor, care desemnează prin advertising = reclama, iar prin publicity = publicitate, deoarece se pot face distincțiile, cu care eu am operat.

Pentru a surprinde cât mai bine impactul publicității din ziarul "Argeșul" și din suplimente, asupra cititorului am realizat un sondaj de opinie pe un eșantion de omogen, format din 10 subiecți. Iată ce răspunsuri am primit la întrebarea: "Ce părere aveți despre publicitatea din ziarul "Argeșul":

Onel Adrian, elev, 18 ani – "Eu cumpăr frecvent ziarul "Argeșul" dar nu pentru publicitate. Trec în revistă titlurile, mă opresc la cele care mă interesează dar publicitatea nu mă prea interesează. Nici măcar anunțurile.

Ciurea Mihaela, coafeză, 33 ani – Mai citesc din când în când publicitatea dar nu cu un scop anume. Vreau să văd cine mai are publicitate prin ziare dar asta numai din curiozitate.

Mărăcine Ana, student, 23 ani – Nu cumpăr "Argeșul" pentru publicitate. Prefer să intru pe internet și să mă uit peste mult mai multe pagini de publicitate. acolo găsești tot ce vrei. are și ziarul o parte de publicitate bună dar e scrisă cu litere prea mici. Mă refer la mica publicitate, desigur.

Păltineanu Ioana, pensionară, 68 ani – Nu sunt de acord cu ziarele care au multe pagini de publicitate. Scrisul mic la mica publicitate ma face să nu mă opresc nici o secundă asupra ei. Eu mă uit puțin la marea publicitate și gata.

Costescu Bogdan, economist, 28 de ani – Mă interesează marea publicitate din ziar pentru că de aici aflu ce firme noi s-au mai înființat. Agenții comerciali care apar pe piață trebuie să își facă simțită prezența și să își promoveze cumva imaginea. Pentru asta mă uit la paginile de publicitate.

Leonescu Eduard, patron, 36 ani – Da, citesc în fiecare zi "Argeșul" pentru că sunt abonat la el. Citesc tot, inclusiv publicitatea. Mai văd și eu cu mai evoluează prețurile.

Ghiță Elvis, recepționer, 22 ani – Nu prea citesc publicitatea. Eu mă uit mai mult la articolele din sport și la editorial.

Dobrin Floriana, studentă, 23 ani – Nu citesc publicitatea din "Argeșul" pentru că sunt adepta revistelor de specialitate. Citesc, însă, partea de politică din ziar. Ar putea chiar să facă un supliment politic. Eu așa aș face, pentru că sunt mulți oameni care sunt interesați de politică.

Negrea Gabriel, cadru militar, 42 ani – Când iau "Argeșul", prima dată mă opresc asupra anunțurilor, pentru a-mi face o părere despre cum evoluează prețurile la case și apartamente, pe zone.

George Zanfir, polițist, 25 ani – Mă uit peste publicitatea din ziar pentru că vreau să știu ce se mai vinde, ce se mai cumpără sau ce firme au mai apărut prin ziar.

Din răspunsurile de mai sus se desprind, foarte clar, trei idei: prima idee ar fi că există un segment de cititori care lecturează publicitatea din ziarul „Argeșul” pentru a-și forma o părere despre evoluția prețurilor la case și apartamente; o a doua idee, este aceea că există un segment din cititori care preferă revistele publicitare sau accesează internetul pentru a obține o mai mare diversitate a ofertei publicitare; a treia idee ar fi că, unii cititori parcurg publicitatea, în special marea publicitate pentru a afla ce firme noi, au mai apărut pe piață și ce servicii oferă acestea. Un inconvenient, al micii publicități ar fi fontul de literă prea mic, mărime a scrisului ce incomodează evident persoanele de vârsta a treia. Numărul mare de anunțuri și spațiul alocat micii publicități nu permit mărirea fontului de literă. Dacă fontul de literă s-ar mări, chiar și cu un punct, spațiul s-ar mări considerabil iar structura interioară a ziarului ar trebui regândită de la număr la număr.

Secțiunea 2

Atitudinea consumatorului față de fotografie

Funcțiile imaginii – de mai multe decenii, ziarele se află într-o competiție dură cu televiziunea și cu computerul pentru a reține atenția consumatorilor. Presa scrisă încearcă să recupereze handicapul pe care îl are în privința folosirii imaginii – acela de a nu putea prezenta decât imagini statice, întrebuințând fotografii expresive, dinamice, capabile să-l atragă și să-l rețină pe cititor în pagină. În principiu fotografia îndeplinește trei funcții:

1. Trezește interesul cititorului

2. Sparge monotonia paginii

3. Sprijină textul cu informații suplimentare.

Fotografiile bune, apte de a fi publicate, nu vin pur și simplu pe birou. Ele se obțin numai prin colaborarea dintre editor și fotograf. Înainte de a pleca din redacție, fotograful trebuie să știe ce să fotografieze, în funcție de nevoile designului paginii. Fotograful trebuie să aibă imagini:

– cu întreaga scenă

– cu detalii

– orizontale

– verticale

Alegerea fotografiilor pentru ilustrarea unui text se face în funcție de următoarele criterii:

– fotografia trebuie să susțină și să dezvolte vizual textul, nu să repete ceea ce spun cuvintele;

– fotografia trebuie să fie suficient de șocantă ( nu neapărat în sens catastrofic) ca să rețină atenția cititorului. Chiar subiectele obișnuite, un accident de mașină, o ședință, pot fi ilustrate cu fotografii ieșite din comun care transformă obișnuitul în neobișnuit

– fotografia trebuie să poată fi inclusă în designul paginii. Lucrul este important, deoarece editorii preferă să proiecteze pagina în funcție de text și nu în funcție de forma fotografiei.

– calitatea tehnică a fotografiei trebuie să-i permită să fie folosită. vor fi evitate fotografiile, prea închise, prea deschise, prost focalizate. Este preferabil ca într-o pagină să nu se folosească deloc fotografii decât să se folosească fotografii proaste.

Pe lângă considerentele de mai sus, cel care face alegerea trebuie să urmărească dacă fotografiile:

– încalcă în vreun fel legea

– arată încălcări ale legilor- aruncă o lumină nefavorabilă asupra unei persoane, categorii sociale sau profesionale, asupra vre-unei firme sau produs.

– fac publicitate mascată

– prin publicare expun pe cineva la neplăceri, ironii, hărțuire, etc

– arată părți intime ale persoanelor

– îi induc în eroare pe cititori cu privire la acțiunea pe care o prezintă. Dacă răspunsul la oricare din aceste întrebări este pozitiv este preferabil ca fotografia să nu fie folosită.

Croppingul

O dată alese fotografiile care vor ilustra textul, este nevoie de cele mai multe ori, să se aleagă acele porțiuni care servesc ideea textului. A face cropping unei fotografii înseamnă, de fapt, să se determine acea zonă dreptunghiulară care trebuie să apară în pagină, eliminând elementele inutile, parazite, care pot distrage atenția de la elementul central al fotografiei.

Pentru a obține un cropping bun editorul trebuie:

– să stabilească elementele din fotografie necesare pentru ilustrarea textului

– să elimine elementele care distrag atenția de la centrul de interes

– să stabilească strategii de design care poate mării impactul fotografiei: detaliul, decuparea aproape de marginea feței, etc

Decuparea trebuie să se facă fără milă, eliminându-se tot ce nu este esențial pentru fotografie, astfel încât atenția cititorului să nu se risipească.

Calitățile unui cropping bun:

– mărește impactul fotografiei, pentru că amplifică centrul de interes,

– elimină din fundal elemente inutile: cer, personaje, obiecte, clădiri, etc

– lasă suficient spațiu acolo unde este nevoie.

Pentru fotografiile care prezintă subiecte în mișcare, subiectul nu trebuie înghesuit în marginea fotografiei.

Un cropping este prost dacă:

– amputează membrele personajelor, în special de la articulații (cot, genunchi), creând senzația că personajele sunt infirme, sau diverse accesorii ale acestora (racheta unui jucător de tenis aflat în acțiune).

– dă fotografiei o formă bizară, doar ca să o facă să încapă într-un spațiu rămas gol

– schimbă sensul fotografiei, prin eliminarea unor elemente importante din compoziție

– ciuntește lucrări de artă. dacă n u sunt prezentate în întregime acestea trebuie să poarte mențiunea "detaliu"

Umbrele

Scoase din contextul fotografiei, personajele decupate după contur sunt lipsite de profunzime. A treia dimensiune, adâncimea poate fi sugerată cu o umbră. Procedeul este însă periculos, deoarece umbra trebuie să arate firesc. Corpurile tridimensionale, întregi, aruncă umbre tridimensionale (pe podea nu pe perete)dacă personalul tehnic nu este capabil să realizeze o astfel de umbră, este preferabil ca designul să se rezume la o simplă linie de suport.

Explicații la fotografii

Unul din principiile generale ale designului de pagină este acela că orice fotografie trebuie însoțită de o explicație. Explicația mărește capacitatea fotografiei de a spune o poveste atunci când cititorul înțelege unde, când și de ce a fost făcută fotografia și când înțelege ce se întâmplă și de ce se întâmplă. Cel care trebuie să furnizeze aceste informații este secretarul de redacție. El trebuie să hotărască ce informații suplimentare trebuie date pentru a completa povestea pe care o spune fotografia. În esență scrierea explicațiilor este o formă particulară a scrierii unei știri. Explicația răspunde la aceleași întrebări ca și știrea, dar o face într-o manieră mult mai concisă. Cel care scrie explicația trebuie să anticipeze eventualele întrebări pe care și le-ar putea pune cititorul și trebuie să le răspundă.

Rolul textului care însoțește fotografia este:

– să explice acțiunea care are loc;

– să identifice persoanele care apar;

– să spună de ce a fost făcută fotografia și de ce este folosită;

– să atragă atenția privitorului asupra unor detalii interesante care astfel ar putea scăpa atenției.

Lungimea unei explicații depinde de ceea ce trebuie spus despre fotografie. Poate să fie un cuvânt sau o propoziție, sau pot fi cinci propoziții. Nu există o lungime standard, totuși cu cât explicația este mai concisă, cu atât mai bine. În principiu explicația trebuie să descrie acțiunea care se petrece în fotografie și asta în chiar prima propoziție. Verbul trebuie folosit la prezent, pentru ai crea cititorului senzația că asistă în direct, la ceea ce se petrece. O altă obligație a explicației este să identifice persoanele și obiectele importante ale acțiunii din fotografie. Toate persoanele implicate în acțiunea principală a fotografiei trebuie identificate. Orice persoană sau obiect care atrage atenția privitorului trebuie identificat. Dacă identitatea unei persoane importante în acțiune nu este cunoscută, trebuie să se exprime acest lucru în explicație.

Pentru a surprinde impactul fotografiei asupra cititorului am efectuat un sondaj de opinie. Iată ce răspunsuri am primit la întrebarea: Ce părere aveți despre fotografia din ziarul „Argeșul?”:

Gheorghe Ștefan, fotograf, 33 ani – Fotografia este sugestivă. Parcă ar fi ideea principală a ceea ce se spune în text. Are și o calitate bună. E interesantă dar cam puțină.

Petrescu Angelica, arhitect, 46 ani – Citesc ziarul dar mai ales articolele care sunt însoțite de fotografii. Mi se par mai complete. Oferă mai multe informații despre cine sau ce se scrie.

Florescu Andreea, student, 20 de ani – Nu mi se pare că fotografiile din "Argeșul" ar aduce ceva nou în afara textului știrilor. Uneori autorul descrie poza. Asta nu îmi convine. Mai bine nu mai pune poză lângă text, nu are nici un rost dar trebuie să se umple și acel spațiu cu ceva.

Graure Daniel, operator calculatoare, 25 ani – Da, savurez paginile în care sunt publicate fotoreportaje. Din păcate nu sunt prea dese. Eu aș vrea ca la fiecare număr să se publice câte un astfel de reportaj.

Irina Gavrilă, profesoară, 29 ani – Fotografia mi se pare foarte slabă, în ziar. Poate este de vină și calitatea hârtiei sau aparatura folosită. Oricum este loc de mai bine în ceea ce privește fotografia din ziar.

Bucălie Ionuț, inginer electronist, 51 de ani – Unele fotografii sunt prea mari, ca să umple mai mult spațiu cred. Asta se întâmplă uneori chiar și în interior.

Sima Alina – Elena, muncitoare, 34 ani – Fotografia mi se pare extrem de importantă, pentru orice ziar, nu numai pentru "Argeșul". Fără publicitate o pagină parcă e plictisitoare și îngreunată de prea mult text.

Baciu Mihai, psiholog, 44 ani – Îmi place fotografia din "Argeșul". Este surprinzătoare, uneori este foarte bună, alteori lasă de dorit. Uneori îmi dă foarte multe informații, alteori este pur și simplu „de umplutură”.

Stroe Gherghina, casnică, 54 ani – Nu pot avea o părere despre fotografia din ziar din moment ce eu iau „Argeșul” pentru publicitate. Mă mai uit și eu peste prima și ultima pagină iar aici pozele mi se par bune.

Radu Cristian, student, 23 ani – Fotografia mi se pare foarte importantă pentru orice ziar nu numai pentru „Argeșul”. Imaginați-vă un ziar fără poze. Devine neatractiv iar cei care îl cumpără, totuși, îl citesc ca pe o carte. Pozele îl fac mai accesibil, mai puțin rigid și parcă îl citesc altfel…

Din răspunsurile de mai sus se pot trage câteva concluzii, la prima vedere banale și foarte comune dar acestea sunt extrem de importante pentru editorii ziarului „Argeșul” și chiar și pentru celelalte ziare de pe piața presei din județul Argeș. O primă concluzie ar fi că cititorii sunt atrași de articolele care au atașată poză, pentru că acestea fac textul mai accesibil și ușurează lecturarea. A doua concluzie este aceea că fotografiile din ziar nu oferă informații în plus față de textul articolului iar uneori sunt prea mari și de o calitate nu prea bună. Acest lucru se întâmplă în special atunci când, o poză care trebuie să umple un spațiu mai mare decât ea, este mărită, stricându-i-se astfel calitatea. Există, se pare, și un segment de cititori care „savurează” fotoreportajele, care nu sunt prea dese în paginile ziarului „Argeșul”. A avut însă o perioadă de timp în care erau publicate fotoreportaje, mai ales în rubrica „Satul Argeșean”.

Secțiunea 3

Atitudinea consumatorului față de conținutul articolelor

Pentru a putea practica meseria de jurnalist, o persoană trebuie să se conformeze unor rigori jurnalistice. Materialele pe care le publică trebuie să fie scrise într-o anumită manieră și să aibă următoarele calități:

1. Exactitatea – jurnalistul trebuie sa verifice informațiile obținute (prin intermediul a cel putin 3 surse) și să le pună în articolele sale fără interpretări de valoare.

2. Obiectivitatea (imparțialitate, neutralitate) – O modalitate prin care se poate încălca această calitate este trunchierea: adică prezentarea doar a anumitor aspecte (pozitive sau negative) ale unui eveniment. Pentru a fi "exacți", se prezintă lucrurile în opoziție (acolo unde este cazul) – se acordă un drept la replică.

3. Concizia – eliminarea cuvintelor și a detaliilor de prisos, a propozițiilor și a frazelor de prisos, a redundanțelor. Trebuie avute în vedere: simplitatea, sublinierea și accentuarea în mod corect.

4. Expresivitate – Aceasta poate fi considerată drept o marcă a jurnalistului.

Fancezul Jaques Douel explica de unde câstiga textul un anume grad de expresivitate. El face distincția între cuvintele funcționale (uneltele gramaticale), cuvintele de încărcătură, și cuvintele cheie.

Uneltele gramaticale sunt prepozițiile, conjuncțiile și celelalte părți de vorbire cu rol de conjuncții.

Cuvintele de încărcatură sunt un fel de suport al cuvintelor cheie, pe care le completează, formând restul enunțurilor.

Cuvintele cheie au o importanță aparte, ele trebuind să apară în prima parte a frazei, și la începutul fiecărei propoziții. Cuvintele cheie sunt importante întrucât întelegerea lor de către cititor face ca sensul întregului enunț să rămână obscur și ambiguu. De aceea ele trebuie să fie clare și cu un înteles concret și simplu.

5. Apelul la întelegerea cititorilor- practicarea unor structuri semantice si sintactice de nivel mediu, care să nu cripteze intenția autorului. Eliminarea abstractizării din textul jurnalistic.

6. Stilul potrivit – Maniera de redactare a textului trebuie să coincidă cu tipul de eveniment pe care îl tratează jurnalistul. În acest sens, articolele de acțiune trebuie scrise dinamic, în ritm real, cu multe verbe de mișcare. Articolele culturale trebuie abordate într-o manieră profesională. Nu vom adopta tonul umoristic, în cazul accidentelor, chiar dacă acestea conțin si aspecte comice.

7. Lizibilitate – Întotdeauna, claritatea și rapiditatea discursului se obține când o propoziție conține o informație. De aceea, când două idei nu pot fi legate în acelați enunț, ele trebuie despărțite în enunțuri succesive. Ritmarea frazei depinde de locul accentului în frază.

Poziția accentului în frază este la sfârșitul ei, și cea mai puțin importantă poziție este în mijlocul frazei. Începutul pune o acțiune, iar finalul rezultatele acțiunii.

Aceeași ordine a importanței este valabilă și pentru paragrafe. În acest mod, se obțin deodată mai multe calități ale scriiturii: concizie, claritate si densitate.

Folosirea doar a propozitiilor scurte conduce la un text schematic. De aceea, într-un text de presa e preferabilă alternarea enunțurilor simple cu cele mai ample. Cât de ample, specialiștii au ajuns la concluzia că o frază este lizibilă dacă este articulată într-o suită de cel putin 2 subfraze, de câte maximum 8 cuvinte. Prin urmare, lizibilitatea este mai mult o problemă de structură decât de lungime.

Orice text jurnalistic trebuie să răspundă la 6 întrebări fundamentale:

Cine? Ce? Unde? Când? De ce? Cum?

Primele cinci întrebări formează împreună “pentagonul interogativ”. A șasea întrebare, “cum?”, este suplimentară și apare mai ales la știrile dezvoltate.

Orice text jurnalistic trebuie să se supună cel puțin uneia dintre legile proximității.

În legatură cu legile proximității, francezul Christian Hermelin întelege prin proximitate relația dintre știre și cititor. Cu cât știrea pare mai aproape de cititor, cu atât devine susceptibilă de a deveni eveniment.

1. Prima lege este proximitatea spațială, care se referă la faptul că evenimentele „de peste drum” au un impact mai mare din două motive: primul se referă la faptul că urmările asupra cititorului pot fi directe, imediate, concret resimțite de acesta, iar al doilea motiv este că evenimentele pot fi controlate de către cititor. Trebuie subliniată aici acuratețea scrisului jurnalistic , întrucât nimic nu erodează mai tare credibilitatea unei publicații sau a unui jurnalist decât indicarea eronată a unei persoane, pe care cititorul o cunoaste foarte bine, sau decât unele afirmatii neadevărate despre o persoană, de asemenea, foarte cunoscută cititorului. În jargonul ziariștilor francezi aceasta se numește „moarte kilometrică”, iar regula este formulată de aceștia astfel: „Moartea unui european din vest echivalează cu moartea a trei est-europeni, a nouă latinoamericani, a unsprezece oameni din Orientul Mijlociu și a doisprezece asiatici”.

2. A doua lege este proximitatea temporală, care se referă la faptul că întotdeauna pe cititorul de presă îl interesează ce se întâmplă acum și aici. Evenimentele mai îndepărtate în timp pot interesa în măsura în care au o legatură clară cu un element, cu o situație, sau cu o problemă de actualitate.

3. A treia lege este proximitatea socială. Acesteia i se supune așa-numita presă de proximitate în sfera căreia se înscriu următoarele tipuri de media:

– presa tipărită / regională și locală;

– presa de radio și de televiziune / regională și locală;

– presa de specialitate /presa economica, literara…;

– presa specializată;

– presa care este adresată unui anumit segment de populație /feminină, pentru copii, revistele pentru pescari…

4. Proximitatea psiho-afectivă, care este specifică vieții cotidiene a fiecărui cititor.

Alaturi de aceste legi, Christian Hermelin mai enumera și proximitatea ideologică, reprezentată, în primul rând, de presa de partid, dar și de unele ziare cu o anumită orientare ideologică, și vorbește și de o proximitate mediatică, pe care o descrie astfel:

„Chiar aflat la celalalt capăt al lumii, personajul mediatizat intră într-o oarecare proximitate cu spectatorul. Știrile sunt extraordinare din cauza notorietății și apropiate datorită familiarității”.

Legile proximitatii, amintite, sunt oarecum jaloanele de apreciere a realității.

În rânduri ce urmează am surprins părerea unor cititori ai ziarului “Argeșul” despre conținutul articolelor apărute în ziar și percepția ziarului în ansamblul său. Iată, ce răspunsuri mi-au dat, cei intervievați, la întrebarea: Ce părere aveți despre conținutul articolelor din “Argeșul”?:

Avădanei Alexandru, inginer, 36 ani – Citesc „Argeșul” tocmai pentru că echipa care face ziarul este una închegată și toți sunt profesioniști cu multă experiență. Articolele sunt scrise foarte bine și îmi dau toate informațiile de care am nevoie. În plus nu imi place să citesc despre crime violuri și alte nenorociri care se întâmplă zilnic, știri care în celelalte ziare apar mereu.

Bădescu Codruț, funcționar public, 32 ani – Articolele îmi oferă o informație serioasă și bine scrisă. Eu citesc mai ales paginile de economic și politic. Am observat de multe ori că sunt scrise într-un mod pertinent.

Rada Marius, vânzător, 25 ani – Știrile citite în „Argeșul” sunt bune dar nu toate au o calitate extraordinară. Unora le lipsesc informații importante. Altele sunt scrise parcă de amatori. Pentru asta dau o bilă neagră redacției.

Bângă Ramona, elevă, 19 ani – Citesc din „Argeșul” numai partea de politică. Nu pot spune că ține cu vreun partid politic. Lovește când în unii când în alții, după cum merită. Este echilibrat.

Stroe Ionuț Cosmin, arhitect, 24 de ani – Cumpăr ziarul numai dacă mă atrage ce văd în vitrinajul de la prima pagină. Dacă se face trimitere la unele titluri interesante, îl citesc, dacă nu, poate ziua următoare. Oricum sunt rare dățile când nu îl cumpăr.

Dumitru Alexandra, economist, 31 ani – Cred că ar trebui să aibă mai mult reportaj și anchetă. În rest sunt mulțumită de ceea ce citesc în „Argeșul”. Sunt informații folositoare și în suplimente. „Argeșul de sănătate” este chiar interesant.

Stoica Radu, pensionar, 72 ani – Decât să iau „sângerosul” Curierul, mai bine cumpăr „Argeșul”. Oricum nu citesc prea des presa dar când o fac iau „Argeșul”, pentru că are articole serioase.

Manda Mircea, elev, 17 ani – Articolele sunt scrise bine dar cred că ar trebui să aibă mai mult divertisment. Ar câștiga cititori mai mulți.

Caloianu Cosmin, jurist, 26 ani – Îmi place „Argeșul” pentru că are informații din multe domenii și mai are și multe suplimente. Această diversitate imi place foarte mult. Dimineața citesc titlurile importante din el și pot spune că aflu multe despre mulți.

Duță Mihai, economist, 35 ani – Nu mă mulțumește deloc articolele din ziar. Nu are fapt divers și mie asta îmi place. Citesc politica, pentru că la asta se pricepe foarte bine.

Din sondajul de mai sus, se desprind mai multe idei. Prima idee ar fi că cititorii au diferite preferințe în ceea ce privește domeniul din care citește știrile. Unii citesc politicul și chiar propun ca „Argeșul” să scoată un supliment de politică. Alții sunt atrași de faptul divers dar cumpără „Argeșul” pentru unele rubrici. Sunt și cititori, așa-ziși fideli, care cumpără ziarul și îl citesc pentru specificul acestuia, de ziar de atitudine. Unii resimt faptul că nu sunt destul de multe reportaje și anchete. Acestea sunt, de regulă, persoane cu pregătire superioară care simt nevoia de a citi mai mult gen greu de presă: interviu, comentariu, reportaj, anchetă. Există un segment de cititori care fac o selecție a titlurilor, care îi interesează. Mai este un alt „tronson” de cititori care vor mai mult divertisment. Părerile sunt împărțite și este normal să fie așa. Datorită acestui fapt „Argeșul” tipărește suplimente specializate, exact pentru a satisface cât mai multe din interesele cititorilor.

Majoritatea cred că, conținutul știrilor este bun iar articolele sunt bine structurate. Este așa pentru că redacția ziarului „Argeșul” este formată din redactori care au o mare experiență în presă. Cel mai bun exemplu este chiar directorul ziarului, care are o vechime de peste 25 de ani în presă.

Concluzii

Concluzia principală, la care am ajuns, în urma cercetării făcute asupra a tot ce înseamnă ziarul "Argeșul", este foarte simplă. "Argeșul" s-a înființat cu scopul de a fi o afacere bănoasă dar devine principalul formator de opinie al județului Argeș și implicit o instituție educațivă. Apărea în 23 decembrie 1989, la Pitești, într-un moment în care se înregistra o nevoie acută de mijloace de informare în masă. Parcurgând, însă, colecția ziarului din 1989 până la sfârșitul anului 2005, am desprins însă o altă față a publicației: "Argeșul" este în primul rând o instituție educativă iar pe planul doi al preocuparii editorilor sai, este afacerea SC "Argeșul liber" SRL, care gravitează în jurul ziarului. Acționarii conduși de Mihai Golescu, au renunțat la ideea de a face bani cu orice preț, cu ajutorul ziarului, în favoarea ideii de a fi un educator social.

Pentru că a deținut monopolul pe piața presei județului Argeș, vreme de câțiva ani, a reușit să vândă foarte bine ziarul și să își formeze o bază materială foarte solidă. Între 1990 și 1994 a înregistrat și tiraje de 35 de mii de exemplare pe ediție. Tirajul a scăzut însă, dramatic, când a apărut pe piață "Curierul zilei" un alt cotidian și concurent direct al "Argeșului". "Concurența ma ajutat foarte mult. Am putut vedea ce puncte tari și ce puncte slabe avem" spune Mihai Golescu, directorul ziarului. În urma ciocnirilor cu ziarele de tip tabloid, și-a consolidat poziția pe piață. Istoria publicatiei după revoluție este o istorie a luptei împotriva ziarului de tip tabloid. Pentru că este principalul ziar de atitudine din județul Argeș a găsit întotdeauna resurse pentru a câștiga disputele cu "Societatea argeșeană" și "Curierul zilei", ziare ce se bazează exclusiv pe meterialele ce ilustrează crime, violuri, accidente, sinucideri, etc. Din cercetările celui care semnează aceste rânduri reiese că lupta împotriva tabloidelor face ca și ziarele de atitudine să înregistreze tiraje importante și implicit un profit substanțial.

În cei 16 ani de existență post decembristă, în care a ieșit fără întrerupere, a reușit să aibă o echipă redacțională "închegată". Acest lucru s-a putut realiza datorită faptului că este editat de acționari și nu de un patron, cum se întâmplă cu celelalte cotidiane județene. Datorită faptului că acționarii sunt și salariați ai ziarului structura redacțională este foarte stabilă. Acest lucru se întâmplă numai de la nivelul șefilor de departamente în sus. Redactori vin și pleacă, în permanență, la orice ziar dar, spre deosebire de rivalele sale, la "Argeșul" acest lucru nu afectează conduita ziarului, conducerea rămânând stabilă. De la apariția noii serii, s-a produs o singură schimbare majoră la conducerea publicației: în 1996, s-a schimbat directorul și consiliul de administrație. A mai existat o schimbare la vârf dar aceasta este de o importanță secundară: în 1990, Nicolae Oanță, care era șeful ziarului până atunci, a fost schimbat cu Marin Manolache. Cu numai două schimbări la vârf, în cei 17 ani de existență, după revoluție, "Argeșul" este cel mai stabil și echilibrat ziar din județ.

O problemă importantă, cu care ziarul s-a confruntat o bună perioadă de timp, a fost una de percepție. Prin politica aditorială, ziarul a încercat și a reușit să schimbe percepția oamenilor cum că ziarul "Argeșul"este un ziar comunist. Cei care au înființat ziarul în 1989, au scris și la "Secera și ciocanul", care era Organ al Comitetului Județean Argeș al PCR și al Consiliului Popular Județean dar după revoluție conduita ziarului este una impecabilă. Este un apărător al democrației și al principiilor morale care ar trebui să stea la baza societății în care trăim.

În ceea ce privește politica editorială, ziarul este echilibrat și echidistant. Este un ziar de atitudine, care a dus întotdeauna, o ofensivă susținută, împotriva ziarelor de tip tabloid. A avut și perioade în care a deviat ușor de la linia lui, de ziar serios și a început să dedice un spațiu lărgit știrilor de fapt divers, specifice tabloidelor. Acest lucru a făcut ca tirajul să crească dar s-a revenit repede la politica editorială inițială riscânduse pierderea credibilității. Un alt aspect al existenței ziarului este cel legat de credibilitate. S-a preferat înregistrarea unei scăderi sau stagnări a tirajului decât să se piardă din credibilitate.

Publicația a avut o relație foarte strânsă cu politicul. Conștient de faptul că politicul este factorul determinant în orice societate "Argeșul" a ținut să aibă o relație foarte apropiată cu principalul mediu de decizie al societății. A arătat, obiectiv, realitatea politică, mai ales în timpul campaniilor electorale. Situația economică a "Argeșului" este bună, "Societatea "Argeșul liber" trecând printr-o perioadă cu profit substanțial, la începutul și la jumătatea anilor 90, atunci când s-a construit un corp de clădire nou pentru redacție și s-a achiziționat o tipografie proprie. La buget contribuie, ziarul, agenția imobiliară și clădirea închiriată.

Se poate spune că, în decursul celor 16 ani, parcurși după revoluție, "Argeșul" a învățat "din mers". În ceea ce privește proporția text fotografie, se poate observa cu foarte mare ușurință cum a evoluat în decursul timpului. În momentul apariției în paginile ziarului nu erau mai mult de 5-6 fotografii într-un număr. Astfel proporția text/fotografie era de 95% text și doar 5% fotografie. Odată cu trecerea timpului proporția s-a echilibrat ajungând în 2005 la un ideal echilibru de 70% text și 30% fotografie. Calitatea fotografiei este bună dar alegerea ei pentru text, de multe ori lasă de dorit. Deși fotografia ar trebui să vină cu informații în completarea textului știrii, aceasta se limitează să ilustreze informațiile din text.

Faptul că a fost ales, alături de alte 19 ziare din tară, dintr-un total de 1500 de candidati, pentru o specializare gratuită în ceea ce priveste calitatea serviciilor pe care le oferă, m-a făcut să îl pozitionez pe locul întâi, dintre toate ziarele din judetul Arges. Îl văd ca find cel mai important ziar din Arges, din mai multe puncte de vedere:

– este cel mai longeviv si mai stabil ziar de pe piată;

– are politica editorială cea mai echilibrată dintre tote ziarele argesene;

– are o politică ce nu permite dependenta de un singur patron;

– nu dă o importantă prea mare partii financiare;

-îsi asumă, extrem de serios, rolul de formator de opinie si încearcă să fie un educator social;

– încearcă să fie dinamic si în mare parte reuseste.

Pe lângă aceste puncte forte, are si unele slabe:

– a avut o perioada în care schimba, extrem de des, locul rubricilor din pagini, acest lucru putând deruta foarte usor cititorii;

-uneori politica editorială a făcut să îi scadă tirajul si implicit profitul.

– a alunecat uneori spre parte ziarelor de tip tabloid, chiar dacă declara că luptă împotriva unei astfel de presă.

Având în vedere aceste considerente (punctele forte si cele slabe) si reflectând asupra parcursului ziarului din 1989 si pana în 2008, îl plasez înaintea tuturor ziarelor de pe piata presei argesene. Cred că "Argesul" merită să ocupe prima pozitie, chiar dacă nu are tirajul cel mai mare din judet, în momentul acesta. Îl văd pe locul întâi, mai ales datorita faptului că are o tinută stabilă din toate punctele de vedere, si-a păstrat tinuta de ziar de atitudine si are o politică managerială echilibrată. Acestea sunt cele mai importante concluzii la care am ajuns, în urma parcurgeri colectiei, de 110 060 de pagini, a ziarului si în urma discutiilor cu membrii redactiei.

BIBLIOGRAFIE

Colectia ziarului ’’Argesul’’, (1990 – 2008);

Manual de Jurnalism – Coman Mihai;

Fundamentele Mass-Media – Coman Mihai;

Ghid de Redactare în Presa Scrisă – Luminita Rosca Stănescu;

Formarea Identitătii Profesionale a Jurnalistului – Luminita Rosca Stănescu

Tehnici de Cercetare în Presa Scrisă – Sorin Preda;

Manual de Jurnalism – Cristian Florin Popescu.

Planul lucrării:

Introducere ( motivarea temei, prezentarea rolului si importanței, metodele de cercetare etc

Capitolul I – Noțiuni introductive în istoria și evoluția presei religioase

1.1. Introducere în noțiunea de Presă religioasă

1.2. Pionieratul eclesial al presei românești

1.3. Presa bisericească de la origini până la Marea Unire

1.3.1. Țara Românească

1.3.2. Cele dintâi periodice bisericești în Moldova

1.3.3. Constituirea presei religioase în Transilvania

1.4. Presa religioasă în perioada interbelică (diversificare și efervescență)

1.5. Exilul presei religioase in perioada comunistă

1.6. Presa religioasă după 1989

Capitolul II ( istoric, prezentare, echipa, rol, scop, rubrici, studiu de caz asupra receptarii publicatiei de catre opinia publică)

Capitolul III ( subdivizarea publicației in ediții regionale, activitatea echipelor de lucru regionale, subiecte cu caracter regional, exeplificari )

Concluzii

Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

Colectia ziarului ’’Argesul’’, (1990 – 2008);

Manual de Jurnalism – Coman Mihai;

Fundamentele Mass-Media – Coman Mihai;

Ghid de Redactare în Presa Scrisă – Luminita Rosca Stănescu;

Formarea Identitătii Profesionale a Jurnalistului – Luminita Rosca Stănescu

Tehnici de Cercetare în Presa Scrisă – Sorin Preda;

Manual de Jurnalism – Cristian Florin Popescu.