Nikita Hrusciov Si John Fitzgerald Kennedy

„Istoricii au analizat Criza Rachetelor din Cuba din 1962 mult mai profund decât Criza Berlinului, care izbucnise cu un an înainte. În ciuda atenției acordate Cubei ceea ce s-a întâmplat în 1961 în special Berlin, a influențat în mod mult mai hotărâtor epoca dintre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945 și unificarea Germaniei și destrămarea Uniunii Sovietice.”

Nu putem decât să speculăm dacă un Kennedy mai dur saumai conciliant ar fi putut schimba cursul istoriei în 1961. Este indiscutabil că evenimentele din acel an au făcut ca Războiul Rece să devină și mai aprig, într-un moment în care ruptura lui Hrușciov de stalinism ne-ar fi oferit probabil primele posibilități de a ajunge la o detensionare a situației.

La începutul anilor 1960, omenirea contempla posibilitatea escaladării Războiului Rece către un război clasic, inclusiv către un război nuclear. În iunie 1961, la Viena, cei doi lideri declarau că, în ciuda divergențelor existente, erau dispuși a acționa pentru a prezerva pacea și securiatea mondială și pentru a evita un război, dar tot ei insistau că erau gata să-și apere interesele apelând la un război cu cealaltă parte, dacă era necesar.

Concret, „discuțiile de la Viena s-au concentrat asupra situației din Laos, a evenimentelor din Congo, a problemei Berlinului și a problemelor din Cuba. Cercetătorii au putut intra în culisele discuțiilor pe care le-au purtat Kennedy și Hrușciov în iunie 1961 abia după căderea Cortinei de Fier și după deschiderea arhivelor.”

În urma întâlnirii de la Viena, a fost pus în funcțiune pentru prima dată celebrul „telefon roșu,” linia directă dintre cei doi șefi de stat. Aceasta și alte noi canale de comunicare informale între Kremlin și Casa Albă au permis mai târziu soluții nesângeroase la ridicarea Zidului Berlinului în vara lui 1961, ca și la criza rachetelor din Cuba din anul următor.

Evenimentele din 1961 au dus la implicarea Cubei, Hrușciov urmărind echilibrarea balanței de putere la nivelul sistemului internațional. Uniunea Sovietică era înconjurată în Europa de arme nucleare americane, în timp ce arsenalul nuclear sovietic înca nu ajunsese să-l egaleze pe cel american. Prin instalarea de rachete nucleare în Cuba, Hrușciov dorea să obțină concesii din partea președintelui american Kennedy.  URSS a fost de acord să-și retragă instalația de rachete cu rază intermediară de acțiune din Cuba în schimbul retragerii rachetelor nucleare americane instalate în Turcia. Liderul sovietic era încrezător în atitudinea rezonabilă a lui Kennedy și era conștient că președintele american nu dorea sa riște declanșarea unui război cu arme nucleare chiar dacă arsenalul nuclear american era net superior. Cu alte cuvinte, rachetele erau doar un simplu avertisment pentru americani pentru a recunoaște Uniunii Sovietice ca partener egal de negocieri în afacerile internaționale, un avertisment pentru situația tensionată de la Viena din 1961.

Capitolul I

Nikita Hrușciov și John Fitzgerald Kennedy – prezentari biografice

I.1.Nikita Hrușciov

Nikita Hrușciov s-a născut în 1894 în familia unui țăran cu o condiție financiară precară în orășelul Kalnikova, în apropierea graniței ucrainiene. La 15 ani, fără o educație școlară corespunzătoare, a părăsit munca agricolă pentru a deveni ucenic mecanic în industria minieră. Este scutit de stadiul militar între 1914-1917ceea ce denotă că era considerat un muncitor de o mare valoare. După 1918, când aderă la partidul bolșevic devine comisar al Armatei Roșii în timpul desfășurării războiului civil. În deceniul al treilea lucrează ca secretar regional de partid însărcinat cu afaceri în diferite zone din Ucraina, inclusiv la Kiev.

După anul 1930 începe ascensiunea lui Hrușciov în cadrul partidului. Se mută la Moscova și este numit acolo secretar regional în 1931. În 1935 devine secretar al organizației de partid din capitală. Această ascensiune poate fi pusă pe seama epurărilor, precum tuturor celor care au ajuns să preia funcții de partid sau guvernamentale în această perioadă, și Hrușciov a luat locul unor foști activiști căzuți in dizgrație.

Prețul plătit de Hrușciov pentru supraviețuirea politică a fost credința neclintită fața de Stalin și a politicii dusă de acesta. După 1938 se întoarce în Ucraina și este pus în funcția de prim secretar de partid. Comportamentul exemplar în aceasta funcție îi aduce calitatea de membru în Biroul Politic.În timpul războiului Hrușciov v-a ocupa funcția de comisar în armată, astfel luptă în Bătălia de la Stalingrad și face parte din rândul forțelor armate care eliberează Kievul. După război Hrușciov revine în Ucraina în funcția de prim secretar de partid. În toată această perioadă el îi rămâne fidel lui Stalin astfel în 1949 ține un discurs în fața partidului comunist ucrainean: „Datorăm toate succesele noastre marelui partid bolșevic și îndrumărilor tovarăsului Stalin. Milioane de muncitori din toate țările lumii văd felul încare Uniunea Sovietică aduce la îndeplinire marile idei socialiste, ideile lui Marx-Engels-Lenin-Stalin.”

Anul1949 îi aduce lui Hrușciov din partea lui Stalin funcția de secretar al Comitetului General, cu responsabilități concrete în planificarea agriculturii sovietice, prelungind astfel specializarea dezvoltată în timpul șederii în Ucraina. Dezvoltarea de centre agricole la țară s-a dovedit mai degrabă a fi un eșec, astfel in paginile Pravdei era luat în derâdere sugerându-se că nu era un bun înlocuitor al lui Stalin.

După moartea lui Stalin urmează o perioadă de conducere colectivă, care se transformă într-o luptă aprigă pentru putere având ca rezultat, victoria persoanei cu cele mai puține șanse probabile. Moartea lui Stalin în 1953 îi propulsează la conducere pe „ Malenkov: prim-ministru sovietic, Molotov: secretar al afacerilor externe, Bulganin: prim-ministru adjunct și Hrușciov: secretar al partidului.”

„Toți cei menționați se temeau de Lavrenti Beria, numit de Stalin șef al MVD instituție înlocuitoare a NKVD, că ar putea folosii aparatul poliției secrete ca să ajungă la putere. MVD-ul reprezenta o forță de o reală importanță în Uniunea Sovietică, dar Hrușciov a contrabalansat-o cu sprijinul Armatei Roșii”. Generalii considerau că meritele lui Hrușciov de pe front îi confereau o mare autoritate, iar pe Beria îl detestau din pricina marii epurări a forțelor armate din anii 1930. Jukov, comandantul suprem al armatei îl prețuia în mod deosebit pe Hrușciov, astfel acesta din urmă a reușit să obțină suportul armatei.

Cu ajutorul armatei Hrușciov îl arestează, judecă sumar și execută pe Beria, înlăturând astfel pericolul și face intrarea într-un lung șir de execuții desfășurate în perioada luptei pentru putere postaliniste.

După 1956 are loc procesul de distrugere a reputației lui Stalin, proces ce a purtat numele de „destalinizare”. „Acest proces a fost declanșat într-o manieră dramatică de „raportul secret” citit de Hrușciov în 1956 la al XX-lea Congres al PCUS”. În acest raport Hrușciov a urmărit cariera lui Stalin din 1930, prezentând în detaliu greșelile și crimele comise de acesta împotriva partidului. Stalin era făcut vinovat de abuz flagrant de putere. Era personal vinovat de epurări „acele arestări în masă care au făcut un rău imens țării noastre și cauzei socialismului”.

„Destalinizarea a avut trei scopuri principale: să justifice introducerea unor măsuri economice progresiste în interiorul URSS-ului, să ajute la instituirea coexistenței cu Occidentul și să-i absolve lui Hrușciov și pe alți lideri sovietici ai momentului de complicitate la crimele și erorile comise de către Stalin.”

Țările satelite ale sovieticilor și mulți observatori occidentali au văzut evoluția situției din URSS semn al unei deschideri spre toleranță și libertate, lucru care nu avea să se întâmple. În realitate nu s-a intenționat niciodată ca destalinizarea să reprezinte o liberalizare reală a societății sovietice. Era logic ca Hrușciov să-și concentreze atacul asupra „cultului personalității”dovedit de Stalin „pentru că reducea răspunderea pentru toate erorile trecutului la vinovăția unei singure persoane, astfel reputația și autoritatea partidului nu puteau fi diminuate și li se permite astfel noilor conducători să introducă schimbări în politică și strategie”.

Hrușciov este cel care duce o politică de coexistență pașnică. El a început să întreprindă o serie de vizite, în țări din afara blocului estic, un fapt de neconceput în vremea lui Stalin.Vizitele au constituit un succes propagandistic accelerând și subliinind în special lansarea satelitului „Sputnik” în 1957.

Ziua de 1 ianuarie a anului 1960 aduce declarația surprinzătoare către ambasadorul L.E. Thompson Jr. care contrazice planurile de coexistență pașnică ale lui Hrușciov: „Avem treizeci de rachete nucleare îndreptate spre Franța, mai mult decât suficiente pentru a distruge acea țară. Am rezervat câte cincizeci pentru Germania de Vest și Marea Britanie.”

Având in vedere capacitatea crescândă de a lansa proiecțiile cu focoase nucleare împotriva occidentului, pentru serviciile de informații americane descifrarea structurii psihologice a lui Hrușciov devenise o preocupare stringentă. În cadrul unui raport ultrasecret se susținea că în ciuda dispoziției mereu schimbătoare, a depresiilor și a exceselor bahice, liderul sovietic prezenta în mod consecvent un comportament pe care ei l-au numit „oportunism optimist cronic.” Au ajuns la concluzia că Hrușciov era mai curând un activist pasionat decât, cum se credea mai înainte, un comunist machiavelic, ca Stalin.Un alt profil psihologic ultrasecret, pregătit de CIA, remarca „inventivitatea, cutezanța, un remarcabil simț al momentelor politice importante și cabotinismul” lui Hrușciov.

Din punct de vedere al alegerilor din SUA, Hrușciov prefera fără urmă de îndoială alegerea lui Kennedy. El se lăuda față de tovarașii săi că reușise să încline balanța într-una dintre cele mai strânse curse prezidențiale din America: „Putem influența chiar și alegerile prezidențiale din SUA!” le spuse el tovarășilor lui. „Nu i-am oferi niciodată un astfel de dar lui Nixon.”

Din declarația prezentată reiese dezgustul categoric al lui Hrușciov manifestat față de Richard Nixon, principalul contra-candidat al lui Kennedy în cursa prezidențială, care fiind un anticomunist convins pe vremea când era vicepreședinte al lui Eisenhower îl umilise la Moscova în timpul așa numitei „Kitchen Debatte”, o discuție în care cei doi au expus avantajele relative ale celor doua sisteme politice pe care le reprezentau. Hrușciov era hotărât să-și folosească considerabila influență cu mai multă înțelepciune când în 1956, când laudele adresate de premierul sovietic Nikolai Bulganin candidatului preferat de sovietici, Adlai Stevenson, contribuise la victoria perechii Eisenhower-Nixon. În public, Nixon nu dorea să mizeze totul pe o singură carte, de aceea declara că ambii candidați „reprezintă marile probleme americane…și, așa cum spunem noi ,rușii, sunt ca o pereche de ghete: care e mai bună, cea stângă ori cea dreaptă?”. Când a fost întrebat pe cine prefera, el și-a asigurat siguranța răspunzând : „Pe Roosevelt”.

Hrușciov îl dorea pe Kennedy președinte deoarece credea că acesta ar putea fi ușor manevrat, un om pe care ministrul comunist de externe de la acea vreme îl caracteriza ca „ improbabil să posede calitățile unei persoane remarcabile”. La Kremlin toți căzuseră de acord că din pricina tinereții Kennedy era un amator în politică, un produs al clasei înstărite americane, căruia îi lipseau calitățile și experiența necesară pentru a fi un bun conducator.

Atenția anilor 1960 și 1961 este îndreptată asupra Berlinului, cea mai importantă zonă strategică atât pentru americani, cât și pentru sovietici. Statutul Berlinului a fost o problemă pentru aliați încă de la conferințele de la Yalta și Postdam din 1945, când Cei Trei (Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică) s-au pus de acord asupra împărțirii Germaniei învinse în patru zone de ocupație (a fost inclusă și Franța). De asemenea, acest acord se aplica și Berlinului, deși el se afla la circa 170 de kilometri în interiorul zonei sovietice; capitala Germaniei a fost împărțită în 4 sectoare, fiecare guvernat de un comandament militar al puterilor victorioase. Au apărut însă neînțelegeri între Aliați privind viitorul Germaniei în general și al Berlinului în particular. În loc să trateze Germania ca o singură entitate economică, așa cum s-a decis la Postdam, Uniunea Sovietică a administrat zona ce-i revenea ca și cum ar fi fost o unitate independentă și s-a opus propuneriloroccidentale pentru reunificarea Germaniei.. Încă din opera lui Karl Marx regăsim declarația : „Cine deține Berlinul deține Germania, și cine controlează Germania controlează Europa”.

Berlinul a rămas o problemă constantă a relațiilor dintre SUA și URSS, iar următorii zece ani au cunoscut o crescândă izolare între sectorul occidental și cel estic. Apoi, în 1958, Hrușciov a precipitat cea de-a doua criză a Berlinului când a cerut negocierea unui tratat oficial de pace cu Germania prin care să fie recunoscută divizarea permanentă a acesteia; de asemenea, Berlinul de Vest trebuia să devină un ”oraș liber demilitarizat”. Mai mult decât aceste lucruri, el dorea ca această schimbare să aibă loc într-un intrval de șase luni, altfel Uniunea Sovietică va fi obligată să caute o soluție pe cont propriu.

Președintele Eisenhower a respins cererile sovietice pe motiv că Statele Unite nu recunoșteau regimul din Germania de Est, fiind astfel imposibilă încheierea unui acord separat cu acesta. Astfel, rutele Aliate și accesul către Berlin rămâneau a fi administrate prin acordurile încheiate la sfârșitul războiului. În mai 1959, cele două părți s-au întâlnit la Geneva pentru a negocia o soluție de compromis. S-a ajuns însă la un impas, căci sovieticii au insistat ca problema berlineză să se rezolve în următoarele 18 luni.

Declarația din 1 ianuarie 1961 este radical diferită față de ce rostea Hrușciov în urmă cu un an, cu ocazia trecerii dintre ani în sala Sfântul Gheorghe de la Kremlin:”Indiferent cât de bun afost anul trecut, noul an va fi și mai bun… Cred că nimeni nu-mi va reproșa dacă afirm că acordăm o mare importanță îmbunătățirii relațiilor noastre cu SUA… Sper că noul președinte va fi ca o adiere proaspătă care să alunge aerul stătut dintre SUA și URSS.”

I.2. John Fitzgerald Kennedy :

John Fitzgerald Kennedy poreclit și Jack, a fost al doilea fiu al familiei Kennedy și s-a născut pe 29 mai 1917, în Brookline, o suburbie a orașului Boston. Ambii sǎi pǎrinți erau descendenți ai imigranților irlandezi.“Mama sa, Rose, era fiica fostului primar al Bostonului. Tatǎl sǎu, Joseph, era om ambițios de afaceri, care cǎuta sǎ-și sporească averea. A reușit sǎ obținǎ profituri din tranzacții imobiliare și din piața de acțiuni, iar în perioada prohibiției a susținut utilizarea alcoolului în scopuri medicale, importând whisky. În timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial, a devenit ambassador”.

Jack era un copil foarte bolnăvicios. Medicul de familie i-a depistat o problemǎ la coloana vertebralǎ la o vârstă foarte fragedă. La 2 ani a avut un caz grav de scarlatinǎ, iar mai târziu a avut angină diftericǎ, dar și alte probleme cronice. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în pat, având tendința sǎ viseze cu ochii deschiși, cǎpǎtând o pasiunea deosebitǎ pentru citit. Cārți de aventurǎ precum "Insula Comorii" (Robert Louis Stevenson), "Caleapelerinului"(John Banyan), i-au sporit entuziasmul.“Autobiografia lui WinstonChurchill , intitulatǎ "Criza mondialǎ" l-a inspirit foarte mult ajutându-l să înțeleagă dinamica istoriei contemporane și să iși formeze o percepție proprie”. În pofida situației sale plapânde educația primită de la tatăl său și spiritual de luptător l-au ajutat să depășească momentele grele din copilărie. Era ambiționat de expresii precum: “Să fii pe primul loc este totul, să ieși al doilea înseamnă o înfrângere…”Și “să-ți ralizezi scopul prin orice mijloace”, erau cuvinte care l-au ghidat și erau menite să îl duc în vârf.

“În 1935, s-a înscris la  Universitatea Princeton. A studiat și la Universitatea Harvard în 1936”. La Universitatea Harvard a fǎcut parte din echipa de fotbal american, însă a avut 2 accidente ce i-au afectat grav mijlocul. A vizitat Europa de douǎ ori, stând la ambasadǎ cu tatǎl său și observând de aproape situația internaționalǎ tensionatǎ. În decursul studiilor sale a vizitat Europa de două ori, stând la ambasadă alături de tatăl său și observând de aproape situația internatională tensionată a acelor vremuri. Kennedy a profitat la maxim de această oportunitate și a ales ca temă a lucrării sale de diploma Pactul de la Munchen din 1938 și efectele acestuia asupra Marii Britanii. Datorită faptului că tatăl său îl cunoștea pe jurnalistul Arthur Chrock de la New York Times, care a citit lucrarea, la patru luni de la absolvire Kennedy și-a văzut lucrarea publicată în cartea cu titlul “De ce a dormit Anglia?”. Tatăl său a cumpărat în secret trei, patru mii de exemplare și le-a distribuit, cartea ajungând în cele din urmă chiar un best-seller.

În 1941,Jack,din cauza unui scandal în care a fost implicat,a fost nevoit sa plece într-o misiune pe torpilorul PT109,care avea destinație interceptarea și capturarea vaselor japoneze care transportau trupe și provizii în zonele deținute de japonezi.„La data de 1 august 1943,torpilorul PT109 al lui Jack,care efectua o patrulăîn zona Insulelor Solomon din Oceanul Pacific,a fost lovit de distrugătorul japonez Amagiri.”Ciocnirea cu vasul inamic a fost violentă ,torpilorul a fost rupt în douăși toți membrii echipajului au fost aruncați în mare înainte să apuce să reacționeze.Jack s-a ridicat la suprafață, și-a adunat echipajul pe o scîndură ruptă si înotând i-a scos pe uscat pe cea mai apropiată insulă,salvându-i de la o moarte sigură. În final au fost salvati 10 din cei 12 membi ai echipajului,iar fapta eroică a lui Jack l-a adus pe prima paginăîn New York Times,câștigând astfel admirația poporului american.

“În august 1945 s-a încheiat războiul care va marca soarta celor doi frați ai familiei Kennedy. Jack lăsat la vatră dorește sa-și realizeze visul de a devenijurnalist și lucrează corespondent la ziarul familiei Hurst. Însă tatăl său, din pricina ambițiilor politice, nu îi va permite să aleagă acest drum.Astfel Jack devine în 1946, împotriva voinței sale, înlocuitor al fratelui său Joe care moare în război”.

Pentru familia Kennedy, războiul a fost o lamă cu două tăișuri, care le-a luat primul fiu născut dar care l-a scos la lumină și i-a oferit glorie și prestigiu celui de-al doilea fiu. Urmând instrucțiunile tătălui său, un om politic foarte abil, Jack a repetat cu ocazia fiecărui discurs electoral istoria sa personală din Pacificul de Sud și moartea tragică fratelui său, lucruri care mișcau mulțimea, astfel și- a atras simpatia, populariatea și susținerea acestora.

Cu ajutorul semnificativ al familiei sale în 1946 Jack câștigă învestitura Partidului Democrat, zdrobind candidatul republican în alegerile din decembrie și este ales pentru prima dată în congres, făcând astfel primul pas important în noua sa carieră, dar și în viața politică americană. În pofida campaniei electorale reușite Jack nu putea fi considerat așa curând un politician abil, dedicate și conștient. “Nu reușea să treacă peste ideea că este înlocuitorul fratelui său mai mare, iar acest lucru îi provoca diverse reacții”.

Un motiv mult mai important pentru acestă aparentă indiferență față de cariera sa politică, erau problemele de sănătate care îl chinuiau încă din copilărie. Suferea de boala lui Addison, o disfuncționalitae a glandelor care secretă adrenalină, rezultatul fiind o reducere semnificativă a forței organismului bolnavului.

Din cauza problemelor de sănătate, Jack și-a efectuat și al treilea mandat tot in Congres fără a face vreo mișcare ambițioasă sau vreo altă propunere demnă de menționat. În timpul celui de-al treilea mandat Jack a început să acorde mai multă importanță ideologiei sale politice și a decis că sosise timpul să încerce obținerea unui loc în senat.

În 1956, suferă mai multe intervenții chirurgicale din cauza unei noi degradări a stării de sănătate. În timpul covaleșcenței scrie o carte istorică intitulată “Profiluri ale Curajului” în care lauda faptele a opt mari politicieni americani din trecut, printre care și Lindson Jonson. În această perioadă încep zvonurile legate de Kennedy și președenție. La începutul carierei politice, Jack reacționa intens la ambițiile și îndemnurile tatălui său, declarând chiar: “ Tatăl meu este ca un ventriloc, iar eu joc rolul marionetei”.

Cu timpul a conștientizat puterea mijloacelor de informare în masă , s-a entuziasmat de popularitatea sa crescândă și deodată idea de președenție nu l-a mai deranjat atât de mult ceea ce l-a făcut să și acționeze în această direcție.

În ianuarie 1960 Kennedy și-a anunțat oficial intenția de a candida pentru președenția Statelor Unite. Kennedy chiar dacă nu relațiile și conexiunile necesare cu profesioniștii politicii și puternicii țării își îndreaptă atenția, în campania sa electorală, către mass-media făcând un apel direct către poporul american. Rezultatul a fost o victorie zdobitoare împotriva contracandidatului său Hubert Humphrey, în turul preliminar și victorie contra lui Lindon Johnson pentru învestitura Partidului Democrat.

La 14 iulie 1961 la congresul Partidului Democrat de la Los Angeles Kennedy a fost învestit candidat cu aproape dublul voturilor adversarului său. A renunțat la metodele consecrate ale vechilor politicieni și “și-a bazat Campania pe tehnici moderne cum ar fi mass-media, sondajele și relațiile cu publicul”.

Această strategie dinamică a continuat cu aceeași intensitate în Campania electorală principală pentru președenție avându-l ca și candidat pe candidatul republicanilor Richard Nixon.“La 8 noiembrie 1961 Kennedy a fost ales al 35-lea președinte al Statelor Unite cu cea mai mica diferență de voturi din istorie: 34220984 pentru Kennedy la 34108157 pentru Nixon”. America a avut astfel primul președinte catolic de origine irlandeză din istoria sa.

Prima acțiune a lui Kennedy dupa preluarea președenției a fost alegerea noii administrații,a personalului si a colaboratorilorsăi .”Avea doar 73 de zile pentru a acoperi 1200 de posturi,inclusiv Cabinetul.Realizarea cu succes a acestei sarcini fără existența unei rețele prealabile de cunoștințe era ceva nemaivăzut pentru politica americanăși a dat electoratului impresia că noul guvern este curat și liber de interese prestabilite”.
Prima problemă cu care s-a confruntat noua administrație a lui Kennedy a fost punerea in aplicare a promisiunii electorale privind politica noilor frontiere.Era evident cățara avea nevoie de un nou lider pentru a o conduce cu pași siguri în noua epoca.Politica noilor frontiere a lui Kennedy promitea reforme în anumite domenii,cum ar fi educația,sănătatea publică,programul spațial, și abordarea problemelor constante,cum ar fi șomajul,locuințele și rasismul.Politica lui Kennedy punea bazele unei țări puternice politic și economic și în paralel,asigura bunăstarea maselor.

John Fitzgerald Kennedynu se instala pur și simplu ca al 35-lea președinte al Statelor Unite. Nu se schimba numai partidul de la putere, după opt ani de președenție republicană, Casa Albă le revenea democraților. Odată cu aproape cel mai tânar președinte din istoria țării și primul dintre conducătorii Americii care s-a născut în secolul al XX-lea, se termina o epocă intrându-se, timid, prin promisiuni de început, în alta. Kennedy era semnul unei înnoiri esențiale, care punea un accent, neglijat în perioada dinainte, pe inteligență și pe capacitatea de transformare.

Autorii „noii frontiere” o defineau ca pătrundere „în spațiile necercetate ale știimței cosmosului, în problemele nesoluționate ale păcii și războiului, în locurile ascunse ale ignoranței și prejudecăților. În problemele rămase până acum fără răspuns în legătură cu sărăcia și surplusurile”. Pentru a continua pe un asemenea drum era necesară capacitatea de adaptare și acțiune într-o lume în transformare. Pentru a acționa într-o lume în transformare era necesară transformarea atitudinilor și instituțiilor.

CAPITOLUL II

II.1.PROBLEMA BERLINULUI

II.2.Walter Ulbricht și Konrad Adenauer

Esența acestei crize au constituit-o divergențele dintre țările socialiste europene si țările occidentale, generate de încercarea Uniunii Sovieticede a soluționa problema germana fărăsă țina cont de celelalte păreri exprimate de părțile implicate. În asemenea condiții, era firesc ca propunerile Uniunii Sovietice și ale aliatului său est-german, referitoare la încheierea Tratatului de pace cu cele două state germane existente în acel moment:Republica Federală a Germaniei și Republica Democrată Germană, și transformarea Berlinului occidental într-un oraș liber, să fie respinse sistematic de Statele Unite, R.F.G., Marea Britanie și Franța. Subliniind acest aspect, N.S. Hrusciov declara în august 1961 că: „(…) propunerea Uniunii Sovietice și a altor țări care au luptat contra Germaniei hitleriste, în legătura cu încheierea Tratatului de pace cu cele două state germane existente în momentul de față, a stârnit o reacție cu totul nejustă din partea puterilor occidentale.”

Guvernul Germaniei Federale, sprijinit de guvernele Statelor Unite, Angliei și Franței, se opunea de fapt încheierii unui tratat de pace cu cele două state germane deoarece aceasta însemna implicit recunoașterea Republicii Democrate Germane. În aceste condiții, Uniunea Sovieticăamenința că va semna Tratatul numai cu Republica Democrată Germană, prin care „(…) va consfinți frontierele stabilite prin acordul de la Potsdam si Republica DemocratăGermana îsi va exercita pe deplin suveranitatea pe teritoriul său, fiind eliberată de povara ramașițelor celui de-al doilea război mondial.”

Totodată, Uniunea Sovietica propunea: „Statele Unite, Marea Britanie, Franta și Uniunea Sovietică să promită împreună, în mod solemn, că vor respecta și vor apăra libertatea, independența și drepturile orașului liber, Berlinul occidental.” Este de menționat faptul că puterile occidentale, pe lânga faptul cănu recunoșteau R.D. Germană, cereau să li se asigure, în cazul în care Uniunea Sovietică și alte state semnau Tratatul de pace cu Germania de Est, „dreptul de acces în Berlinul occidental, drept care decurge din statutul de ocupație.”

Un document de tranziție din perioada prezidențială, pregătită de oamenii din staful lui Eisenhower pentru tânărul Kennedy, îl avertiza pe noul președinte că în privința berlinului, trebuie să dea atenție problemelor mărunte, începând cu acordurile amănunțite care asigurau călătoriile libere dinspre Berlinul de Vest și terminând cu o multitudine de de practici obișnuite la baza înțelegerilor încheiate de cele patru puteri, care protejau drepturile celor din Berlinul de Vest și prezența Aliților.

„Tactica actuală a sovieticilor”, se afirmă în notă, „are scopul de a câștiga Berlinul prin erodarea Occidentului, pentru a ne îngreuna sarcina de a demonstra că adevărata problemă în fiecare incident minor este supraviețuirea Berlinului liber. Problema noastră cea mai presantă este de a contracara această tactică de <<feliere>>… Noi am încercat să folosim toate mijloacele pentru a-i convinge pe sovietici că, în ultimă instanță, vom lupta pentru Berlin”. Documentul îi sublinia noului conducător al Americii că se va confrunta cu un efort imediat al lui Hrușciov de a aduce în discuție problema Berlinului.

Singurul sfat din această notă era doar acela de a nu ceda presiunilor. Nu îi era oferită lui Kennedy o rezolvare sau un mod salvator de a trata această problemă. „Deocamdată, nimeni nu a reușit să propună o formulă acceptabilă și negociabilă pentru a rezolva problema Berlinului, separat de soluționarea problemei în ansamblul ei,” susținea acel document. Poziția Statelor Unite era aceea de reunificare a Germaniei prin alegeri libere desfășurate atât în Germania de Vest, cât și în cea de Est. Iar această chestiune nu părea să aibă o rezolvare într-un viitor apropiat.

Martin Hillenbrand, director pe probleme germane din cadrul Departamentului de Stat, a exprimatsituația mai tranșant în raportul său de tranziție prezidențială. El a condus o celulă de criză înființată de Eisenhower după ultimatul lui Hrușciov din 1958 privitor la Berlin. Acesta a avut ședințe aproape zilnice pentru a analiza chestiuni și chestiuni importante, dar și mărunte. Comitetul era alcătuit din reprezentanți ai mai multor agenții guvernamentale americane, precum și ambasadorii Franței, Marii Britanii și Germaniei de Vest.

„Putem accepta statu-quoul în Berlin, dar nu putem avea inițiative reale pentru a îmbunătăți situația”, scria el. „ Într-o măsură mai mare sau mai mică, atunci când vor fi dispuși să-și asume consecințele politice, sovieticii și est-germanii ar putea înrăutăți situația…Oricât de urgentă ar fi necesitatea de a găsi o nouă abordare a problemei, elementele ineluctabile ale situației limitează strict orice curs de acțiune efectivă rămas deschis Occidentului”.

Analizând posibilitățile pe care le avea, Kennedy a decis să lase pentru început problema Berlinului în așteptare și să se ocupe de chestiuni în cazul cărora părea că se poate ajunge mult mai repede și mai ușor la un acord. Prin urmare, referitor la Moscova, prioritatea lui Kennedy era continuarea tratativelor legate de interzicerea testelor nucleare, lucru pe care îl considera o prioriate și o măsură cu menirea de a întări încrederea care va duce la destinderea relațiilor reci americano-sovietice. Kennedy credea că după ce ar fi îmbunătățit tonul general al relațiilor prin negocieri referitoare la arme, putea aborda și problema spinoasă a Berlinului. Lucrul acesta va conduce totuși la primul și la cel mai important motiv de neînțelegere dintre Hrușciov și Kennedy : ritmul și prioritizarea negocierilor cu privire la soluționarea problemei Berlinului.

În februarie 1959 Kennedy solicitase administrației Eisenhower să pregătească America pentru o perspectivă extrem de gravă, unei încleștări armate pe tema libertății Berlinului de vest. În timpul pregătirii pentru cursa prezidențială, Kennedy se declarase pregătit să utilizeze bomba atomică pentru a apăra Berlinul și îi acuza pe sovietici că doresc ca americanii să fie scoși afară din Germania. „Pentru a apăra poziția noastră în Europa merită să ducem un război nuclear, deoarece, dacă suntem scoși din Berlin, suntem scoși din Germania”, a spus el în timpul unui interviu televizat pentru Milwaukee. „Iar dacă suntem scoși din Europa suntem scoși și din Asia, și din Africa, iar apoi ne va veninouă rândul… Trebuie sa ne demontrăm hotărârea de a recurge la arma supremă”.

Totuși hotărârea arătată la Milwaukee în calitate de senator aflat în plină campanie electorală era departe de folosirea armelor nucleare în calitate de președinte. Îngrijorarea lui Kennedy erau din cauza capacităților nucleare sovietice care creșteau, dar și superioritateaMoscovei cu privire la armele convenționale deținute în preajma Berlinului, care rămânea copleșitoare.

Eisenhower l-a asigurat cu calm pe Kennedy, că Statele Unite aveau încă un avantaj militar copleșitor, îndeosebi datorită submarinelor înarmate cu rachete cu focoase nucleare. „Deții un avantaj de neprețuit cu polaris”, a spus el. „ Este invulnerabil”.

„Submarinul Polaris ar putea lovi Uniunea Sovietică din poziții imposibil de detectat din diferite oceane”, a spus el. Din această cauză Eisenhower, considera că sovieticii ar fi trebuit să fie nebuni ca să riște un război nuclear.

Hrușciov trebuia să-și reconsidere modul de aboedare. Dăduse greș în încercarea de a-l întâlni pe Kennedy înainte ca acesta să-și poată stabili clar poziția față de Moscova. Sovieticul nu își putea permite să arate slab după șocanta declarație făcută de Kenndy în discursul referitor la starea uniunii, și al potențialului militar superior al Statelor Unite. El și-a schimbat imediat atitudinea față de Kennedy și de administrația sa, ținând o cuvântare agresivă privind capacitățile nucleare sovietice, schimbând chiar și tonul presei din Rusia.

Referindu-se la aceste probleme delicate, Nikita Hrușciov a declarat în august 1961: „Când se va încheia Tratatul de pace vor disparea, firește, și drepturile puterilor învingătoare, care decurg din capitularea țării învinse. Statele germane cu care va fi semnat Tratatul de pace vor deveni, din acel moment, absolut suverane și, indiferent dacă celorlalte țări le va fi sau nu pe plac regimul existent în unul sau altul din aceste state, toate vor trebui să întrțtină relții cu ele, potrivit uzanțelor dreptului internațional.” Așadar, se punea problema semnării Tratatului de pace cu cele doua state germane și asigurarea pentru Berlinul occidental a statutului de oraș liber și nicidecum unificarea Germaniei.

Problema încheierii Tratatului de pace cu Germania a fost examinată în mai multe rânduri în Comitetul Politic Consultativ al Organizației Tratatului de la Varșovia și în diferite organisme ale acestuia, în toate cazurile propunerile Uniunii Sovietice fiind susținute în unanimitate de către ceilalți participanți la reuniuni. De exemplu, în Declarația statelor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, adoptată de Comitetul PoliticConsultativ în consfătuirea sa din 24 mai 1958, de la Moscova, care, între altele, a hotarâtretragerea trupelor sovietice din România, se sublinia că: „Statele participante la Tratatul de la Varșovia înteleg pe deplin nazuințele poporului german îndreptate spre lichidarea scindării țarii și sunt adepte ale stabilirii unitătii Germaniei și formării unui stat german democratic iubitor de pace.” Cu acel prilej s-a precizat că rezolvarea problemei germane nu se putea înfaptui decât printr-un acord între cele doua state, considerându-se că „o altă cale de rezolvare a problemei germane nu exista.” Totodata, în documentul amintit se menționa că participanții la consfătuire sprijineau punctul de vedere al guvernului sovietic potrivit căruia „(…) o conferință la nivel înalt să examineze acea parte a problemei germane pentru care cele patru puteri poartă răspunderea și anume problema Tratatului de Pace cu Germania.” Participanții propuneau ca la acțiunea de pregătire a tratatului de pace să fie atrași reprezentanți ai ambelor state germane.

Problema germană a fost din nou pe agenda reuniunilor internaționale în perioada premergătoare convocării Conferinței miniștrilor afacerilor externe și a Conferinței la nivel înalt de la Geneva. De exemplu, la întrunirea miniștrilor afacerilor externe ai țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia și al Chinei, care a avut loc în capitala poloneză în zilele de 27 si 28 aprilie 1959, s-a apreciat ca: „Țările participante la conferința miniștrilor afacerilor externe aprobă și susțin în unanimitate propunerile Uniunii Sovietice privind încheierea tratatului de pace cu Germania și lichidarea regimului de ocupație în Berlinul occidental.” În acest sens, se preconiza să fie retrase trupele străine din Berlinul occidental, în locul acestora urmând să rămâna forte militare simbolice ale Statelor Unite, Angliei, Franței și Uniunii Sovietice. În comunicatul acelei consfătuiri se prezenta soluția ca Berlinul occidental să devină un oraș liber „(…) a cărui securitate și legături nestânjenite cu lumea exterioara ar fi garantate de marile puteri cu participarea Organizației Națiunilor Unite.”

Pe măsură ce se apropia data începerii conferinței șefilor de guverne ai marilor puteri, Uniunea Sovietică, secondată de aliații ei și de China, a sporit presiunile în direcția rezolvării problemei germane, încercând să impună condițiile menționate mai sus. Începând din 1960, în poziția Uniunii Sovietice și adepților ei a intervenit o orientare nouă, expusă, de exemplu,în Declarația statelor participante la Tratatul de la Varșovia, dată publicității la finalul reuniunii de la Moscova din 4 februarie 1960: „Dacă eforturile îndreptate spre încheierea Tratatului de pace cu cele doua state germane nu vor găsi sprijin și rezolvarea acestei probleme se va lovi de încercarea de tărăgănare, statele reprezentate la actuala consfătuire nu vor avea o alta soluție decât aceea de a încheia, împreuna cu celelalte state care vor fi gata să facă asta, Tratatul de pace cu Republica Democrata Germana și, pe aceasta bază, să rezolve de asemenea problema Berlinului occidental.”

Totodată, statele participante la Tratatul de la Varșovia, după modelul Moscovei, deșfășurau o ampla propagandă în legătură cu condamnarea acțiunilor de remilitarizare a Germaniei occidentale, de înzestrare a acesteia cu armament modern, considerând că acel stat se transformase „(…) în principalul focar al primejdiei de război în Europa”.

În anul 1961, statele participante la Organizatia Tratatului de la Varșovia au intensificat acțiunile și au înăsprit tonul în legătură cu rezolvarea problemei germane, criza cunoscând apogeul în vara aceluiași an. Astfel, în comunicatul Consfătuiriiconducătorilor partidelor comuniste și muncitorești din țările Organizației Tratatului de la Varșovia, la care au participat și reprezentanți ai partidelor din țările socialiste aleAsiei, desfășurată la Moscova în perioada 3-5 august 1961, se menționa sub forma de ultimatum că: „Toți participanții la consfătuire au exprimat părerea unanima că problema încheierii Tratatului de pace cu Germania și a normalizarii pe această bază a situației din Berlinul occidental s-a copt demult și că rezolvarea ei nu sufera amânare.”

Un nou avertisment adresat statelor occidentale de către țările participante la Organizația Tratatului de la Varșovia a venit la 13 august 1961. În Declarația guvernelorstatelor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia din 13 august 1961, după cese menționa că puterile occidentale respingeau ideea încheierii Tratatului de pace cu Germania, că acestea desfășurau acțiuni ostile împotriva țărilor socialiste, se arata că: „(…) țările participante la Tratatul de la Varșovia nu pot să nu ia măsurile necesare pentru a asigura securitatea lor și înainte de toate securitatea Republicii Democrate Germane.” În documentul citat se cerea trecerea la masuri mai drastice, fapt ce a amplificat tensiuneainternaționala: „Guvernele statelor participante la Tratatul de la Varșovia – se specifica în document – propun Camerei Populare și guvernului Republica Democrata Germana, tuturor oamenilor muncii din Republica Democrată Germană să introducă la granițele cu Berlinul occidental măsuri de natura să împiedice în mod cert activitatea subversivă împotriva țarilor lagărului socialist și prin care să se asigure în jurul întregului teritoriu al Berlinului occidental, inclusiv la granițele cu Berlinul democrat, o pază sigură și un control eficient. Firește că aceste măsuri nu trebuie să afecteze actualul sistem de circulație și de control al comunicațiilor dintre Berlinul occidental și Germania Occidentala.” Principala măsura în acest sens s-a materializat în construirea zidului Berlinului, în august 1961. Zidul, o aberatie a secolului XX, avea o lungime de 113 km, 13 puncte de trecere din zona estică în cea vestică, și s-a transformat cu timpul într-o veritabilă graniță. De-abia la 9 noiembrie 1989 autoritățile Republicii Democrate Germane au permis din nou libera trecere dintr-un sens în altul al zidului, fără viza de tranzit.

Pentru stabilirea măsurilor cu caracter militar în acele împrejurări, un loc important l-a ocupat Consfătuirea miniștrilor apărării ai statelor participante la OrganizațiaTratatului de la Varșovia din 8 – 9 septembrie 1961, care s-a ținut în capitala Poloniei. Înafară de miniștrii apărării, la consfătuire au fost prezenți și șefii marilor state majore ale armatelor acestor state. În comunicatul adoptat cu acel prilej, după ce se menționa că țarile NATO au respins propunerile statelor socialiste cu privire la încheierea Tratatului de pace cu Germania și „(…) recurg la amenințarea cu dezlanțuirea unui nou război”, se preciza că: „Având în vedere situația creată și, călăuzindu-se după directivele guvernelor lor, miniștrii apărării și șefii marilor state majore au examinat problemele concrete referitoare la întărirea capacității de lupta a trupelor din compunerea forțelor armate unite ale țărilor participante la Tratatul de la Varșovia.” Consfătuirea a cerut șefilor Marilor state majore „să elaboreze măsuri practice ce decurg din acordul realizat la aceasta consfătuire în vederea întăririi continue a capacității de apărare a țărilor participante la Tratatul de la Varșovia.”

În temeiul celor stabilite la această reuniune, comandantul suprem al Forțelor Armate Unite, mareșalul A.A. Greciko, a întreprins o serie de măsuri care au vizat creștereacapacității de lupta a armatelor statelor din Organizația Tratatului de la Varșovia. Peste câțiva ani, în 1966, cu ocazia dezbaterii unui nou proiect de statut al Forțelor Armate Unite, argumentând consecințele existenței unor atribuții largi conferite comandantului suprem, în punctul de vedere al delegației armatei române s-a reamintit ce se întâmplase în august 1961: „(…) Comandantul Suprem, fără a ne consulta, a cerut ca pentru ridicarea capacității de lupta a Forțelor Armate ale țării noastre să se ia asemenea măsuri ca: mobilizarea unor unități și mari unități, ce ducea la mărirea temporara a efectivelor forțelor armate cu circa 12.000 oameni, executarea de aplicații cu trupe și de stat major, deplasarea unor mari unități din garnizoanele permanente în alte raioane s.a.”

Din cele menționate rezulta că problema germană se disputa în numele Organizației Tratatului de la Varșovia, iar statele participante la alianță se declarau fără rezerve de acord cu propunerile Uniunii Sovietice în acest sens, chiar dacă aveau opinii diferite.

Pe această linie se înscrie și Hotărârea Consiliului de Miniștri a Republicii Democrate Germane din 12 august 1961, cu privire la încheierea Tratatului de pace, adoptată, cum se menționa, „Pe baza declarației guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varșovia și a Hotărârii Camerei Populare (…)”. După ce denunțau acțiunile NATO, ale Republicii Federale Germane de respingere a propunerilor Uniunii Sovietice referitoare la rezolvarea problemei germane, în documentul amintit se menționa: „Tinând seama de toate acestea Consiliul de Miniștrii al Republicii Democrate Germane, în conformitate cu hotărârea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, hotărăște să adopte următoarele măsuri pentru asigurarea păcii în Europa, pentru apărarea Republicii Democrate Germane și în interesul securității lagărului socialist (…) la granițele Republicii Democrate Germane, inclusiv la granița cu sectoarele occidentale ale marelui Berlin, controlul care se exercita de obicei la granițele oricărui stat suveran.”

La 18 august 1961, guvernul sovietic adresa o notă guvernului Statelor Unite în care se arăta că: „(…) guvernul sovietic sprijină întru totul acțiunile guvernului Republicii Democrate Germane, care a stabilit un control efectiv la frontiera cu Berlinul occidental împotriva Republicii Federeale Germane și altor țări care desfășoară acțiuni subversive în Berlinul occidental împotriva Republicii Democrate Germane și altor țări ale comunităii socialiste.”

Nota guvernului sovietic reprezintăraspunsul la nota guvernului Statelor Unite din 17 august 1961 cu privire la măsurile luate de guvernul Republicii Democrate Germane la frontieră. „Guvernul sovietic, se arăta în nota Moscovei, respinge în mod categoric protestul cuprins în nota guvernului Statelor Unite ca fiind lipsit de temei.”

Disputele pe cale diplomatică și în presă au continuat sub diferite forme. Cert este că acea perioada a constituit una de aspră încordare între țările membre ale NATO și statele participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, generată, cum s-a arătat, de propunerile Uniunii Sovietice privind încheierea Tratatului de pace cu Germania și reglementarea statutului Berlinului occidental.

În legătură cu problema berlineză, atât NATO, cât și Organizația Tratatului de laVarșovia au luat măsuri pentru ridicarea capacitătii de lupta a forțelor din zona. Statele Unite și alte state participante la NATO au luat un șir de măsuri pentru întărirea grupului lor de trupe din Europa în perioada 1 iunie – 1 decembrie 1961. Astfel, au fost introduse 30 de instalații de rachete operativ-tactice, 48 tunuri atomice, 2 divizii, 1080 tancuri, 275 avioane, 25 nave de luptă și 136 mii oameni.

În ceea ce privește Organizația Tratatului de la Varșovia sunt de menționat câteva acțiuni. În prima parte a lunii august 1961 a avut loc o consfătuire la care au luat parte comandantul șef al Forțelor Armate Unite ale statelor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, mareșalul A.A. Greciko, comandantul Grupului de Trupe Sovietice din Germania, I.I. Iakubovski, șeful lui de stat major G.I. Asiko, maresalul V.I. Ciuikov. La consfătuire s-a spus că, pe baza propunerilor conducerii Republicii Democrate Germane, a Uniunii Sovietice și a aliaților din Organizația Tratatului de la Varșovia, s-a hotărât să se construiască zidul în scopul unui control al circulației cetățenilor. De asemenea, s-a subliniat că granița dintre Republica Democrată Germană. și Republica Federală Germană, precum și cea dintre Cehoslovacia si Republica Federală Germană nu trebuie să le fie indiferentă. „Această granită , scria A.I. Gribkov, era privită ca granița dintre NATO și Tratatul de la Varșovia.”

Apoi au fost operate unele schimbări în conducerea forțelor sovietice de pe Teatrul de Acțiuni Militare Vest. Ca urmare, în funcția de comandant șef al Grupului de Trupe Sovietice din Germania a fost numit mareșalul Ivan Konev, experimentat comandant din al doilea război mondial, cel care comandase trupele sovietice în Ungaria în 1956, iar I.I. Iakubovski a rămas primul său locțiitor; la Grupul de Trupe Sovietice din Ungaria a fost numit, de asemenea, un experimentat comandant, generalul de armată Pavel Batov, iar M.T. Nikitin a rămas primul lui locțiitor.Pe aceeași linie se înscrie aplicația cu numele de cod „Furtuna”, care s-a desfășurat pe teritoriul Republicii Democrate Germane, Repuplicii Populare Polone, Republicii Socialiste Cehoslovace și regiunea de vest a Uniunii Sovietice în octombrie 1961. Scopul declarat al acesteia era realizarea instruirii majore a trupelor din compunerea Forțelor Armate Unite ale statelor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia. Au participat cu acel prilej unități din trupele de uscat și de desant aerian, de aviație și de marină militară.

Este lesne de sesizat că problema Berlinului a înasprit relațiile Est-Vest, cu urmări dintre cele mai grave pentru securitatea statelor. România, cum s-a arătat, nu a fost pasivă în raport cu toata încordarea ce s-a creat pe continentul european prin criza Berlinului. Cert este că, desi a avut opinii diferite fata de soluțiile impuse de Moscova, a acceptat măsurile preconizate de aceasta. La vremea aceea situația internațională era atât de încordată, încât iminența unui conflict armat Est-Vest plutea în aer. Ca urmare, România nu se vedea în situația de a protesta împotriva alianței, așa cum făcuse Ungaria cu cinci ani în urmă, în 1956.

II.2. Walter Ulbricht și Konrad Adenauer:

Walter Ulbricht și Konrad Adenauer sunt cunoscuți ca părinții fondatori ai celor două Germanii opuse, oameni care, deosebindu-se izbitor atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere politic, vor ajunge să definească epoca în care au trăit.

La începutul anului 1961 nici unul dintre cei doi lideri nu aveau încredere deplină în oamenii de care depindea soarta lor: Nikita Hrușciov în cazul lui Ulbricht și John. F. Kenndy, în cazul lui Adenauer. Pentru Ulbricht, lecția dată de cel de-al Doilea Război Mondial, petrecând această perioadă în exil la Moscova, era că, dacă li se oferise prilejul, germanii deveniseră fasciști. Motivat să nu le mai permită vreodată conaționalilor săi acel liber-arbitru, ca în trecut, el i-a introdus în neîndurătorul său sistem represiv, impus și controlat cu ajutorul unei poliții secrete care avea o organizare deopotrivă mai sofisticată și mai extinsă decât Gestapoul lui Adolf Hitler.

Ca și Ulbricht, Adenauer împărtășea o neîncredere cum numai germanii o au, însă remediul găsit de el, era să lege țara în mod iremediabil de Statele Unite și de Occident, prin apartenența la NATO și la Piața Unică Europeană. Așa cum va explica mai târziu, „ sarcina noastră a fost de a risipi neîncrederea înstăpânită împotriva noastră pretutideni in Occident. A trebuit să încercăm pas cu pas, să stabilim încrederea în germani. Condiția prealabilă pentru asta… a fost afiemarea limpede, constantă și hotărâtă, a identificării noastre cu Occidentul.”

Fiind primul și în acele momente,singurul cancelar liber ales al Germaniei de Vest, Adenauer contribuise la ridicarea țării din ruinele nazismului, creând un stat viu, democratic, cu o piață liberă, în care trăiau șaizeci de milioane de oameni. Sarcina și obiectivul lui „Adenauer era acela de a susține acea construcție până când Occidentul va deveni suficient de puternic pentru a obține unificarea Germaniei în condițiile impuse de el.”

„Berlinul de Vest înregistrează o dezvoltare explozivă.Acolo, salariile muncitorilor și angajaților au crescut ai mult decât la noi. Acolo s-au creat condiții de trai mai bune..Spun asta doar pentru că trebuie să înfruntăm situația reală și să tragem concluziile”. Aceasta este declarația lui Walter Ulbricht care era conștient de dezvoltarea și ajutorul primit de Adenauer făcând parte din marile organizații Occidentale.

Ulbricht nu se exprimase niciodată atât de limpede față de tovarășii săi în legătură cu situația tot mai bună a inamicului sau cu poziția lor de declin, planurile logice care trebuiau aplicate de el fiind stoparea exodului de refugiați, să dezvolte economia Berlinului de Est și să apere țara de spionii și propagandiștii care acționau din Berlinul de Vest. „Bruno Leuschner, responsabilul cu planificarea statală și supraviețuitor al unui lagăr de concentrare, a spus că Germania de Est va putea evita prăbușirea doar dacă primea imediat un credit de un miliard de ruble din partea sovieticilor.”

Colegii de partid ai lui Ulbricht prezentau imaginea unei țări care se îndrepta în mod clar și inevitabil către prăbușire.Principala nemulțumire era aceea că atâta vreme cât o mare parte a forței de muncă a țării se refugia, ei nu puteau face nimic pentru a îndrepta lucrurile favorabil pentru Berlinul de Est. „Karl Heinrich Rau, ministrul care răspundea de comerțul Germaniei de Est cu Occidentul, a afirmat că Ulbricht nu putea accepta poziția lui Hrușciov de la începutul anului 1961, potrivit căreia trebuia să aștepte până când va avea loc o întâlnire la vârf cu proaspătul ales Kennedy, pentru a se ocupa de problemele ce creșteau în gravitate cu fiecare zi sfârșită”. Era de părere că trebuie să acționeze imediat.

Occidentul nu va afla decât peste mulți ani, prin desecretizarea unor documente est-germane și sovietice, cât de cruciale vor fi acțiunile lui Ulbricht din primele zile ale anului 1961 pentru acțiunile care au urmat. Una dintre cele mai importante acțiuni a fost de sporire a presiunii asupra lui Hrușciov, în ciuda primejdiilor politice.

Ca și Stalin, Ulbricht era un fanatic al orgnizării, care îi ținea minte după nume pe toți oamenii cunoscuți și le cataloga apoi foarte precis loialitatea și defectele personale. Îi lipseau talentul oratoric și căldura personală, defecte care îl împiedicau să se bucure de popularitate, însă compensa prin aptitudinile organizatorice cruciale pentru a conduce un sistem autoritar.

Ulbricht modelase zona ocupată, imediat după prăbușirea Germaniei naziste in 1945, când urcat într-un autobuz de Stalin i-a fost încredințată misiunea de a ajuta la crearea unui guvern provizoriu și de a constitui Partidul Comunist German.

În 1952 Stalin îi spusese lui Ulbricht: „Deși Germania este în prezent divizată în două state, încă nu trebuie să strigi nimic despre socialism”. Stalin prefera o Germaniei unificată pentru a avea acces la toate resursele naționale, și să poată exista în afara protecției armateiamericane, în locul statlui-anexă al lui Ulbricht, aflat în interiorul blocului sovietic.

Așa cum Ulbricht se dovedise mai hotărât decât Stalin să creeze o Germanie de Est stalinistă, acum era mai decis decât Hrușciov să-și protejeze creația. Adresându-se la biroul politic în 4 ianuarie 1961, el a formulat direct acuzații, spunând că 60% dintre cetățenii care parăsesc țara, o fac pentru că au comis greșeli în Germania de Est. El a declarat că partidul trebuie să rezlove problema lipsei de locuințe, a salariilor insuficiente și a pensiilor necorespunzătoare și că trebuie redusă săptămâna de lucru de la șase la cinci zile până în 1962. El s-a plâns că cei care fugeau din țară, un procentaj de 75%, aveau sub 25 de ani, o dovadă clară că Școlile din Germania de Est nu îi pregătea corespunzător pe tinerii germani.

După ce și-a stabilit măsuri de părare interna, Ulbricht a fost pregătit să își îndrepte atenția spre Hrușciov.

Adenauer nu era un „fan înfocat al lui Kennedy”, deși îl lăudase pe președintele american, cancelarul se temea că americanii aleseseră în fruntea lor un bărbat cu un caracter primejdios de labil și lipsit de coloană vertebrală. Serviciul de informații, Bundesnachrichtendienst, îi pusese la dispoziție lui Adenauer rapoarte privind infidelitățile sexuale ale lui Kennedy, o slăbiciune care putea fi foarte ușor exploatată de comuniști. Însă comportamentul indisciplinat al lui Kennedy era doar unul dintre numeroasele motive care l-au făcut pe Adenauer să ajungă la concluzia că John F. Kennedy, cu patruzeci și doi de ani mai tânăr decât el, era „o combinație între un marinar începător și un cercetaș romano-catolic”, deopotrivă imoral și naiv.

Din perspectiva lui Kennedy acesta declara referitor la Adenauer: „Indiferent ce ar indica alegerile, epoca lui Adenauer a apus… Statele Unite fac o greșeală vânând umbrele istoriei și ignorând conducerea și gândirea politică a generației care se maturizează”.

Adenauer știa că nici Kennedy nu manifesta prea mult respect față de el. Prospătul deținător al conducerii de la Casa Albă îl socotea pe cancelar o relicvă reacționară, a cărui influență exercitată cu multă măestrie la Washington, restricționase Statele Unite în numeroasele negocieri sovieto-americane.

Kennedy ar fi preferat ca la următoarele alegeri Adenauer să piardă funcția de cancelar în favoarea contracandidatului său social-democrat Willy Brandt. Acesta deținea funcția de primar al Berlinului și la vârsta de patruzeci și șapte de ani se prezenta ca unKennedy în variată germană.

Anul 1961, reprezenta o perioadă crucială pentru Adenauer, care se confrunta simultan cu patru provocări: relațiile cu Kennedy, competiția cu Brandt, rezistența în fața lui Hrușciov și a lui Ulbricht și lupta cu inevitabilul adevăr biologic privind propria mortalitate. Adenauer avea în 1961 onorabila vârstă de opzeci și cinci de ani.

Germania de Vest sub conducerea lui Adenauer devenea lună de lună tot mai puternică. În ultima decadă a anului 1961, „creșterea medie anuală a venitului pe cap de locuitor fusese de 6,5%. Propulsată de o producție explozivă, începând cu industria automobilelor și terminând cu mașinăriile de tot felul, țara, care devenise cel de-al treilea exportator din lume, nici nu mai cunoștea șomajul.”

Experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au transformat pe Adenauer într-un susținător al realismului politic. Opiniile sale cu privire la rolul Germaniei în Europa au fost puternic influențate de cele două războaie mondiale și de secolul de ostilitate dintre Germania și Franța. Prin urmare, și-a îndreptat atenția asupra promovării ideii de cooperare paneuropeană.

Adenauer a fost un mare promotor al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a cărei creare a fost propusă prin intermediul Declarației Schuman din 9 mai 1950, precum și al tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, din martie 1957.

Opiniile lui Adenauer cu privire la Europa s-au bazat pe ideea că o Europă unită este esențială pentru instaurarea stabilității și a unei păci durabile. Din acest motiv, a lucrat neîncetat la reconcilierea Germaniei cu foștii săi dușmani, în special cu Franța. Mai târziu, în 1963, Tratatul de la Elysee, cunoscut și sub numele de Tratatul de prietenie, a pecetluit reconcilierea. Odată cu aceasta, Germania și Franța au pus bazele unor relații care au marcat sfârșitul câtorva secole de rivalitate.

Datorită talentului său politic, determinării, pragmatismului și viziunii clare asupra rolului Germaniei într-o Europă unită, Adenauer a făcut tot posibilul pentru ca Germania să devină și să rămână o societate liberă și democratică. Acest lucru nu numai că nu este pus la îndoială, ci este profund integrat în spiritul societății germane moderne.

Criticii lui Adenauer susțineau că acesta nu era gestul unui conducător vizionar, ci mai degrabă reprezenta un politician oportunist. Și era adevărat că renanul catolic ar fi pierdut probabil primele alegeri din Germania liberă dacă prusacii protestanți, care dominau Germania răsăriteană, ar fi participat la vot.

Bănuielile lui Adenauer asupra motivațiilor sovietice erau reale și întemeiate. Așa cum va explica mai târziu „ținta rușilor era limpede.Rusia sovietică, asemenea Rusiei țariste, dorea să cucerească sau să supună noi teritorii din Europa”.

În viziunea lui Adenauer, șovăielile aliaților după război au permis Uniunii Sovietice să înghită o bucată mare din Germania antebelică și să instaleze guverne subordonate în Europa de Est. Acest lucru a plasat Germania de Vest între doua blocuri de putere cu idealuri total opuse.Pentru a te proteja și să nu ajungi strivit de către cele două puteri trebuia să te alături uneia dintre cele două părți. Pentru Adenauer, neutralitatea nu a fost niciodată o soluție viabilă, iar dorința lui era să se alăture părții care împărtășea viziunea libertății politice și individuale.

În timpul campaniei electorale Kennedy afirmase despre Adenauer: „ De fapt, necazul e că el este prea bătrân și eu sunt prea tânăr ca să ne înțelegem”. Însă problema mergea dincolo de faptul ca Adenauer avea aproape dublul vârstei președintelui american. Mai vizibile erau diferențele de caracter și de educație, oferindu-le prea puțin teren comun pe care să construiască, cu excepția confesiunii catolice pe care o împărtășeau.

Capitolul III

III.1 Summitul de la Viena

Viena se simțea bine găzduind acea competiție pentru atenție. Nici o altă întâlnire importantă între șefi de state nu atrăsese atât de mult atenția presei internaționale. Cel puțin o mie cinci sute de reporteri, cu tot echipamentul după ei și cu tot personalul auxiliar, erau la fața locului pentru a transmite cât mai repede știri despre cei doi oameni de stat și discuțiile dintre ei. Multitudinea reporterilor accentuează importanța evenimentului, și apăsarea din mijlocul discuțiilor cu impact internațional direct.

În cronica primei întâlniri dintre Kennedy și Hrușciov, reporterul Russell Baker de la New York Times se întreba cât de mult se deosebeau saluturile față de cele din urmă cu 146 de ani, când Metternich, Talleyrand și alți lideri europeni se stânseseră la Congresul de la Viena ca să construiască un secol de stabilitate europeană.

Wall Street Journal i-a prezentat pe cei doi oameni de stat ca pe niște boxeri de categoria grea care urcă în ring: „ Președintele american este un bărbat mai tânăr cu o generație, foarte educat, în vreme ce Hrușciov are școala vieții, principalele lui ambiții politice fiind înaintea, iar nu în spatele lui. Confruntarea dintre acești bărbați, la fel de puternici în epoca lor precum erau Napoleon și Alexandru I, când s-au întâlnit pe o plută pe râul Nemen, ca să redeseneze harta Europei în 1807, având în fundal vechea Vienă, cândva un redutabil centru de putere, acum capitala unui mic stat care dorește doar să se bucure de pace, posedă evident elementele unei drame.”

Săptămânalul german Die Zeit, care vizează un public intelectual, anunță de la Viena: „Problema cu care se confruntă Occidentul este similară cu cea descrisă de Demostene în discursul lui către atenieni, împotriva lui Filip al Macedoniei: Când un om stă în fața ta cu o armă în mână și se află în fruntea unei mari oștiri și pretinde că a venit să caute pacea, dar de fapt dorește războiul, ce poți face decât să iei o poziție defensivă?”

Cu șase ani înainte, austriecii semnaseră tratatul de stat cu cei patru aliați din timpul războiului, care le-a permis să scape de soarta țărilor vecine, membre ale Pactului de la Varșovia, și să întemeieze o țară neutră, democratică, suverană și liberă. De aceea, vienezii erau deosebit de mândrii de noul lor statut de teren neutru ca gazdă a unei întâlniri între cele două superputeri.

Din schimburile inițiale de cuvinte, Hrușciov stabilea tonul și ritmul discuțiilor, răspunzând declarațiilor și întrebărilor scurte ale lui Kennedy cu intervenții mai lungi.Ca să câștige un avantaj încă de la început, partea americană a dorit ca discuțiile din prima zi să se poarte la reședința ambasadorului Statelor Unite, iar sovieticii au acceptat, cu condiția ca, în a doua zi, liderii să se întâlnească pe teritoriul sovietic.

Cei doi au fost de acord încă de la început să lase orice discuție despre Berlin pentru a doua zi, astfel încât convorbirile inițiale s-au concentrat asupra problemelor ce priveau relațiile generale și dezarmarea. Hrușciov i-a spus lui Kennedy că în timpul discuțiilor „nu va încerca să îl convingă de avantajele comunusmului, tot astfel cum președintele nu trebuie să își piardă timpul încercând să îl convertească la capitalism”.

În discuțiile premergătoare summitului, ambasadorul Thompson îl prevenise pe Kennedy să evite dezbaterile ideologice cu Hrușciov, pentru că ar fi pierdut timp prețios și ar fi o confruntare pe care nu ar putea să o câștige în fața unui comunist convins, care avea ani de experiență în dezbaterile dialectice. Cu toate acestea Kennedy venise la Viena mult prea sigur pe puterea lui de convingere ca să reziste unei asemenea ispite.

În urma ultimului cuvânt, până la prânz Hrușciov va avea ultimul cuvânt. El considera că scopul discuției lor era de a îmbunătăți relațiile, nu de a le deteriora. Dacă el și Kennedy vor reuși în acest demers „cheltuielile făcute pentru realizarea acestor tratative vor fi justificate”. Dacă nu, înseamnă că banii fuseseră risipiți și speranțele tuturor fuseseră bineînțeles și ele zădărnicite.

Hrușciov s-a lăudat cu zborul lui Gagarin, primul om lansat în spațiu. Kennedy a sugerat ca Statele Unite și Uniunea Sovietică să analizeze posibilitatea unei expediții comunepe lună. După ce inițial a respins ideea, Hrușciov s-a răzgândit, spunând: „De ce nu?”. Acela părea primul progres înregistrat în urma discuțiilor din acea zi.

Hrușciov a vorbit și despre dorința de a-l primi pe Kennedy în vizită în Uniunea Sovietică „la momentul potrivit”. Însă apoi a condamnat vizita precedentului oaspete pe care îl primise, fostul vicepreședinte Nixon, care crezuse că „dacă le arată sovieticilor o bucătărie de vis, o bucătărie care nu a existat și nici nu va exista în Statele Unite, îi va converti la capitalism”. „ Doar Nixon putea concepe o asemenea absurditate”, a spus el.

Hrușciov i-a mărturisit lui Kennedy că își asumă meritele pentru înfrângerea în alegeri a lui Nixon, deoarece el refuzase să îi elibereze pe piloții americani doborâți de trupele sale. Dacă i-ar fi predat americanilor atunci, Kennedy ar fi pierdul alegerile cu cel puțin două sute de mii de voturi, a zis el.

„Să nu mai repetați povestea asta și față de alții”, a spus Kennedy râzând. „Dacă o să le spuneți tuturor că mă placeți mai mult decât pe Nixon, voi fi distrus acasa”.

Apoi a fost adusă în discuție problema Cubei. Referitor la Cuba liderul sovietic declara: „O mâna de oameni, conduși de fidel Catro a răsturnat regimul Batista, din cauza caracterului său opresiv”, a spus el. „În timpul luptei lui Castro împotriva lui Batista, cercurile capitaliste americane l-au sprijinit pe cel din urmă, și de aceea furia poporului cubanez s-a îndreptat împotriva Statelor Unite. Decizia președintelui de a executa o debarcare în Cuba nu a făcut decât să întărească forțele revoluționare și poziția lui Castro.” Și a adăugat: „Castro nu este comunist, dar politica americană îl poate transforma într-unul”.

Referindu-se la Cuba, Kennedy s-a întrebat cum ar reacționa Hrușciov dacă în Polonia s-ar instala un guvern prietenos Occidentului. „Era esențial să contribuim la apariția unor schimbări în lume, care să afecteze echilibrul de putere în așa fel încât să nu implice prestigiul angajamentelor luate prin tratate de țările noastre”, a spus el. Kennedy sugera că, din cauza obligațiilor asumate prin tratatul de aderare la Pactul de la Varșovia, Polonia nu putea fi afectată în nici un fel de amestecul american, însă nu același lucru ar putea fi spus despre Hrușciov și Cuba.

Kennedy a fost cu totul depășit de situație, în prima zi de summit, președintele american în ciuda dorinței arzatoare de al combate pe Hrușciov, nu a reușit să îl provoace pe liderul sovietic, în privința subiectelor unde acesta se simțea vulnerabil. Cele mai importante punste care trebuiau atinse erau condamnarea sovieticilor pentru folosirea forței în Germania de Est și Ungaria, în anii 1953 și 1956 și nici întrebarea cheie: de ce fugeau sute de mii de est-germani în Occident să ducă o viață mai bună?

La încheierea primei zile de discuții, Kennedy a revenit la Polonia și susținea în continuare că alegeri democrate ar putea înlocui guvernul care în prezent este sub influență sovietică, cu unul care să fie mai apropiat de Occident. Hrușciov a mimat uimirea. Nu era politicos din partea lui Kennedy „să vorbească despre un guvern pe care Statele Unite îl recunoscuseră și cu care aveau relații diplomatice”, a spus el. Pe un ton foarte hotărât a declarat că „Sistemul electoral din Polonia este mai democratic decât cel din Statele Unite”.

Din punct de vedere geografic și filozofic, Kennedy și Hrușciov au făcut ocolul lumii, timp în care Hrușciov a atacat, iar Kennedy a încercat să se apere în probleme precum Angola și Laosul. Hrușciov a făcut o mare concesie prin acceptarea Laosului ca stat neutru și independent. Lucru neobișnuit pentru el, Hrușciov nu a cerut nimic în schimb de la Kennedy. Sovieticul pregătea terenul pentru ceea ce considera că este cel mai important lucru pentru care se deplasase la Viena: problema Berlinului.

Kennedy vroia să se asigure că Hrușciov nu va încerca să ocolească angajamentul deliberat înainte de summit, acela de a discuta despre interzicerea experimentelor nucleare, un subiect despre care știa că are o relevanță foarte scăzută pentru Moscova, înainte de a discuta despre Berlin. Sovieticul aducând în discuție problema Berlinului, a spus că va fi de acord să discute despre interzicerea testelor nucleare doar în contextul problemelor legate de dezarmarea generală.

Prima zi a summitului se încheie, însă este doar pauza dintre reprizele summitului de la Viena.Kennedy îi întărise convingerile lui Hrușciov că nu era destul de puternic,și se vedea clar că echipa Statelor Unite era în dezavantaj. Hrușciov se vedea în prim plan, și se uita de sus către Kennedy despre care declara: „ Acest om este total lipsit de experiență, chiarimatur”, într-o discuție cu interpretul său, Oleg Troianovski: „ În comparație cu el, Eisenhower este un om inteligent și cu viziune”.

În următorii ani, William Lloyd Stearman, diplomat american care a lucrat în acea perioadă la Viena, le va vorbi studenților săi la lecțiile despre acele acțiuni din 1961, într-un curs numit „Băiețelul albastru îl întâlnește pe Al Capone”. El era de părere că titlul dat celor două personaje surprindea excelent modul umil, pe care Kennedy îl adoptase în fața asalturilor brutale ale lui Hrușciov. Considera că aventura președintelui în Golful Porcilor îi scăzuse încrederea și îl făcuse pe Hrușciov să simtă, că în acele momente, „Kennedy era prada lui”.

În data de 4 iunie 1961 în fața ambasadei sovietice la ora 10:15, Hrușciov foarte determinat după ce simțea că a câștigat prima repriză a summitului, aștepta venirea lui Kennedy. Trecând repede peste amabilități, Hrușciov în discuție descoperirea Uniunii Sovietice și anume zăcăminte uriașe de minereu de fier îm apropiere de Kursk, estimate la 30 miliarde de tone. A spus că zăcământul este probabil de zece ori mai mare de atât. Prin comparație îi arăta lui Kennedy că total zăcămintelor de minereu din Statele Unite se ridica doar la o fracțiune din cantitatea de la Kursk, adică la cinci miliarde de tone. „Zăcămintele sovietice vor fi suficiente pentru a satisface multă vreme necesitățile întregii lumi”, a spus el.

Hrușciov deschide subiectul Berlinului declarând: „Au trecut șaisprezece ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, URSS a pierdut douăzeci de milioane de oameni în acel război și o mare parte a teritoriului său a fost devastat. Germania țara care a declanșat războiul, a devenit acum o mare putere militară și deține o poziție predominantă în NATO. Generalii germani au funcții mari îm această organizație. Faptul constituie o amenințare de izbucnire a unui nou război mondial, care va fi mai devastator decât cel de-al Doilea Război Mondial.”

Din, acest motiv, i-a spus lui Kennedy că refuză orice amânare privind Berlinul. Hrușciov i-a spus lui Kennedy că preferă să ajungă împreună la un acord privind un tratat deîncetare a războiului care să modifice și statutul Berlinului. Berlinul de Vest va fi un „oraș liber”, unde vor putea rămâne trupe americane, dar numai alături de cele sovietice. Apoi sovieticii li se vor alătura americanilor pentru a asigura „ceea ce Occidentul numește liberlatea Berlinului”.

Declarația lui Hrușciov reprezenta un nou ultimatum adus în problema Berlinului, la care președintele american trebuia să dea un răspuns clar și răspicat.Replica lui Kennedy a fost că Berlinul reprezenta: „cel mai mare interes pentru Statele Unite. Ne aflăm în Berlin nu pentru că ne tolerează cineva acolo.” „Ne aflăm în Berlin nu prin acordul est-germanilor, ci prin drepturi contractuale…”

„Europa Occidentală este vitală pentru securitatea noastră națională și noi am sprijinit-o în două războaie”, a spus Kennedy. „Dacă am părăsi Berlinul de Vest, și Europa ar fi abandonată.Așadar când vorbim despre Berlinul de Vest , vorbim și despre Europa de Vest.”

Pentru sovietici, accentul plasat în mod repetat de către Kennedy pe cuvântul „vest” asociat Berlinului reprezenta ceva nou. Nici o altă personalitate nu făcuse vreodată vreo deosebire atât de tranșantă între angajamentul luat față de întregul Berlin și cel asumat față de Berlinul de Vest. Kennedy i-a demonstrat astfel lui Hrușciov că , în prima zi de discuții, acesta convenise că „ raportul de forțe este în prezent egal”. Așadar socotea că este greu de înțeles cum o țară precum Uniunea Sovietică cu realizări uluitoare în domeniul spațiului cosmic și al economiei să părăsească un loc vital unde deja erau instalate. A mai adăugat că Statele Unite nu vor fi dispuse să renunțe la drepturi ce fuseseră „câștigate prin război”.

Hrușciov a răspuns dur declarație lui Kennedy care nu era deloc pe placul său, și nici nu rezolva în nici un fel problema Berlinului. A declarat că securitatea națională a Statelor Unite sună ca și cum „ Statele Unite ar fi vrut să meargă la Moscova [cu trupe] deoarece, firește, și asta îi va îmbunătăți poziția”.

Hrușciov a spus totuși că va modifica totuși libertatea de acces, dar și drepturile occidentale în Berlinul de Vest, un lucru inacceptabil pentru Kennedy.

„Acest lucru reprezintă pentru noi o problemă și mai gravă și nimeni nu mai poate anticipa cât de serioase ar fi consecințele”, a spus Kennedy. El a arătat că nu venise la Viena doar ca să i se refuze „poziția americană privind Berlinul de Vest și accesul în oraș”. A adăugat că relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică să se îmbunătățească prin discuțiile la nivel înalt de la Viena, însă a constatat că acestea de fapt se înrăutățeau. Kennedy a spus că era treaba Moscovei dacă voia să își transfere drepturile sale din Berlin către est-germani, dar el nu va putea permite Uniunii Sovietice să cedeze și drepturile americane.

Tonul discuțiilor de la Viena s-a schimbat pe măsură ce atitudinile celor două părți s-au înăsprit. Berlinul s-a transformat într-un test al balanței puterilor, dar și într-o bătălie a voințelor între Kennedy și Hrușciov. Conferința s-a terminat fără niciun rezultat concret și într-o atmosferă mult mai nefastă față de începutul summitului: Hrușciov și-a repetat poziția conform căreia orice încălcare a suveranității Germaniei de Est va trezi reacția sovietică, iar Kennedy a reafirmat că Statele Unite nu vor renunța la dreptul de acces către Berlin, remarcând la final că ”Va fi o iarnă rece.”

S-a dovedit însă că acea vară a fost să fie cel mai fierbinte moment din toată saga Berlinului. Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a emis un aide-mémoire conținând un ultimatum prin care Statele Unite ale Americii trebuiau să accepte cererile sovietice. În cazul în care americanii nu se conformau pretențiilor sovietice, URSS avea să acționeze până la sfârșitul anului. Punctul culminant a fost ziua de 13 august când, spre completa surprindere a liderilor occidentali, est-germanii au început construirea a ceea ce avea să devină unul din cele mai puternice simboluri ale Războiului Rece – Zidul Berlinului. La acel moment, motivele pentru ridicarea acestei bariere erau neclare. Estul avea demult o problemă cu valul de refugiați care treceau dintr-o parte într-alta a orașului pentru a putea ajunge în Germania de Vest, dar rapiditatea și discreția cu care zidul a fost ridicat, practic dintr-o dată, au uimit Washingtonul. La nivel personal, Zidul reprezenta separarea a mii de familii și prieteni care s-au trezit brusc de-o parte sau de alta a zidului, în partea ”liberă” a orașului sau în cea sovietică. La nivel diplomatic, Zidul a fost dovada concretă a faptului că Uniunea Sovietică intenționa izolarea Germaniei de Est de Occident odată pentru totdeauna.

Încă din luna iunie, ambele părți au intensificat pregătirile militare, iar Kennedy a autorizat imediat trimiterea a 150.000 de soldați în Berlinul de Vest. În plus, i-a trimis pe vicepreședintele Lyndon Johnson și pe generalul Lucius Clay la Berlin pentru a le arăta berlinezilor poziția hotărâtă adoptată de SUA și pentru a-i asigura că nu-i vor abandona. „Urmtătoarele luni au fost extrem de tensionate; la un moment dat, s-a ajuns chiar la o întâlnire față în față a tancurilor americane sovietice într-un joc periculos a politicii de tip brinkmanship (politică pe marginea prăpastiei). Potrivit mărturiei consilierilor apropiați ai președintelui, Kennedy se întreba când avea să vină ”momentul adevărului”, dar catastrofa finală de care se temea acesta nu s-a materializat niciodată. Deadline-ul din decembrie pentru decizia americană a trecut fără ca Uniunea Sovietică să semneze un tratat cu Germania de Est și fără ca accesul occidentalilor către Berlinul de Vest să fie blocat. Sentimentul de criză s-a diminuat treptat, lăsând cele două superputeri într-o stare de nesiguranță cu privire la intențiile celuilalt.”

Modul în care liderii americani și sovietici au înfruntat acest pericol stă la baza conceptului de management eficient al crizelor internaționale în Războiul Rece. În timpul celor două crize, Kennedy în mod special a fost confruntat cu decizii foarte greu de luat. „Întorcându-se de la summit-ul de la Viena în iunie 1961, a revizuit planurile de urgență ale NATO privind Berlinul de Vest. Spre uimirea sa, aceste planuri presupuneau organizarea de convoaie armate care să traverseze teritoriul Germaniei de Est pentru eliberarea orașului. Dacă s-ar fi întâlnit vreo formă de rezistență, planul escalada rapid la război nuclear. Acest gen de strategii nu-i lăsau practic niciun spațiu de manvră președintelui. În schimb, el a încercat să construiască o strategie bazată pe flexibilitate, dar care să fie totuși hotărâtă, prin extinderea opțiunilor convenționale. Asta însemna extinderea înrolării, mobilizarea a circa 250.000 de rezerviști și a Gardei Naționale, mobilizarea a două divizii complete și a 44 de escadrile navale și aeriene.”

Pe parcursul lui 1961 și primele luni ale lui 1962, Berlinul a rămas principalul subiect de corespondență dintre Hrușciov și Kennedy, Uniunea Sovietică întrebând constant caresunt intențiile americanilor. Însă în luna octombrie a izbucnit o criză încă și mai gravă decât cea berlineză, criză care a adus cele două puteri în pragul unei confruntări nucleare.

Cuba a fost constant o problemă deosebit de supărătoare pentru Statele Unite începând cu 1959, când a fost instalat la Havana regimul comunist al lui Fidel Castro. În plus, americanii suferiseră deja o umilință semnificativă prin eșecul tentativei de răsturnare a lui Castro (invazia eșuată din aprilie 1961). Ulterior, Kennedy a autorizat un program de acțiuni secrete pentru destabilizarea regimului, inclusiv diverse scheme pentru asasinarea lui Castro. Nu e, deci, surprinzător că liderul cubanez avea motive să se teamă de o nouă invazie pusă în scenă de americani, și că a căutat, în mod natural, ajutor din partea Uniunii Sovietice pentru contracararea intențiilor americane.

„Hrușciov avea și el propriile probleme. Nu numai că nu reușise să-i facă pe americani să se retragă din Berlin, dar rapoartele de informații din 1961 și 1962 îi convinseseră în cele din urmă pe liderii americani că temuta disproporție nucleară era de fapt o iluzie: capabilitățile nucleare sovietice, crezute a fi superioare, erau de fapt cu mult inferioare celor americane. În plus, Hrușciov era neliniștit știind că americanii pot înconjura Uniunea Sovietică cu baze militare americane și că aceștia au plasat rachete în Turcia (devenite funcționale în primăvara lui 1962), chiar în apropierea granițelor țării. În primăvara-vara lui 1962, Kremlinul a decis că cea mai bună soluție pentru a compensa superioritatea nucleară americană, pentru a pune presiuni asupra SUA privind chestiunea Berlinului și pentru sprijinirea Cubei era transportul imediat al unor rachete sovietice de distanță medie către Cuba. Ordinele oficiale au fost emise de Ministerul Apărării la 10 iunie, 1962.”

Concluzii:

Dacă rezultatul pe termen scurt al situației create la Berlin în 1961 a fost instaurarea condițiilor de război rece pentru încă trei decenii, Criza Rachetelor din Cuba a fost cea mai semnificativă replică pe termen scurt. În mințile președintelui Kennedy și sovieticului Hrușciov, situațiile din Cuba și Berlin erau legate într-un mod foarte complicat.

Plasarea rachetelor în Cuba, chiar dacă la prima vedere pare un plan nesăbuit, era defapt un risc calculat al lui Hrușciov pe baza a ceea ce știa despre Kennedy. La sfârșitul anului 1961, sovieticul declara că președintele american ar fi făcut orice ca să evite un război nuclear.

Uciderea zidarului Peter Fecher a demonstrat fragilitatea și tensiune din Germania, zeci de mii de berlinezi au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva neputinței americanilor, la fel de determinați cum protestau împotriva comuniștilor. În același timp, deasupra Cubei fuseseră surprinse imagini cu o activitate maritimă intensă a navelor sovietice.

La prima vedere, se pare că nu se poate face o legătură între uciderea publică a unui tânăr zidar din Berlinul de Est și sosirea neașteptată a unor trupeși componente sovietice de lansatoare de rachete. Totuși, puse împreună aceste două evenimente au simbolizat rezultatul direct al gestionării greșite de către Kennedy a celor întâmplate în Berlin în 1961.

Prima consecință a erorii din 1961 va fi menținerea divizării produse de Războiul Rece în Europa pentru încă trei decenii, cu toate costurile umane care au decurs de aici. Ridicarea zidului Berlinului nu numai că a împiedicatdestrămarea Germaniei de Est într-un moment în care viabilitatea țării era pusă la îndoială, ci a condamnat încă o generație de zeci de milioane de est-europeni la regimuri autoritare, controlate de sovietici, limitând libertatea individuală și națională.

Cea de-a doua consecință,mult mai clară, o constituie Criza Rachetelor din Cuba de la sfârșitul anului 1962, cu amenințarea de război nuclear. Deși istoria îi va recunoaște lui Kennedy meritul de a gestiona corespunzător criza cubaneză, Hrușciov nu ar fi riscat să plaseze rachete în Cuba dacă nu ar fi tras concluzia, după Berlin 1961, că președintele american este slab și nehotărât.

Berlin și Cuba au demonstrat liderilor americani și sovietici că strategia descurajării nucleare trebuia regândită. Strategia cunoscută ca și MAD  „Mutually Assured Destruction”era evident inutilă atunci când superputerile se confruntau direct. O consecință imediată a evenimentelor din 1961-1962 a fost reevaluarea modului de utilizare a acelor arme și creșterea interesului față de dezvoltarea unei strategii de reacție flexibile.

Cea mai importantă învățătură de pe urma acestor crize a fost conștientizarea faptului că această competiție sovieto-americană trebuie controlată. O lecție șocantă a fost că, în era telecomunicațiilor, a rachetelor intercontinentale și a explorării spațiului, nu exista un mijloc direct de comunicare între Washington și Moscova. Hrușciov a trebuit să recurgă la Radio Moscova pentru transmiterea unui mesaj către Kennedy, iar comunicarea diplomatică presupunea încă înmânarea mesajelor scrise către ambasadorii ce jucau rolul de intermediari. Astfel, după criza rachetelor, a fost instalată o linie directă între Washington și Msocova.

Alți pași au fost făcuți ulterior: experiența crizelor, când lumea a fost la un pas de război nuclear, a dus la regândirea diplomației dintre cele două superputeri, iar la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 s-au semnat mai multe tratate pentru limitarea competiției nucleare. Criza Berlinului și criza rachetelor din Cuba au atras și recunoașterea tacită a faptului că fiecare superputere avea propria sferă de influență. Până la sfârșitul războiului rece, Uniunii Sovietice i s-a lăsat în mare parte mână liberă în Europa de Est, iar Berlinul de Vest a rămas o enclavă occidentală și Europa de Vest a fost acceptată ca fiind parte a sistemului de securitate atlantic.

Lumea știe astăzi ceea ce președintele nu a anticipat la cea vreme: că yidul berlinului se va prăbuși în noiembrie 1989, că Germania și Berlinul se vor unifica un an mai târziu, în octombrie 1990, și că Uniunea Sovietică se va prăbuși după aceea, la sfârșitul anului 1991. Având în vedere sfârșitul fericit al războiului rece, istoricii au fost ispitiți să atribuie lui Kennedy toate meritele și anume stoparea izbucnirii războiului și pregătirea terenului pentru unificarea Germaniei. Pentru eliberarea națiunilor captive în blocul sovietic și pentru extinderea unei Europe libere și democratice.

Nu vom ști niciodată dacă un Kennedy mai hotărât ar fi pus capăt mai curând războiului rece. Este, însă, fără urmă de îndoială că acțiunile lui Kennedy au permis liderilor est-germani să stopeze exact genul de exod de refugiați care va contribui la schimbarea cursului existenței țării, douăzeci și opt de ani mai târziu.

În cursul primului an de mandat Kennedy nu s-a concentrat asupra ideii de a respinge comunismul din Europa, ci mai curând a încercat să îl împiedice să se extindă spre țările în curs de dezvoltare. Referitor la Berlin, a fost mai preocupat de evitarea instabilității șia calculelor greșite care ar fi putut duce la izbugnirea unui război nuclear. Probabil cel mai bun judecător al prestației slabe a lui Kennedy din 1961 a fost el însuși. În particular își recunoștea slaba gestionare a crizei din Golful Porcilor și a întâlnirii de vărf de la Viena.

Nu trebuie subestimate mizele pentru care se luptau Statele Unite și Uniunea Sovietică în acea perioadă. Atitudinea celor două puteri nucleare era, la acel moment, extrem de inflexibilă; de la inițierea ostilităților convenționale până la războiul nuclear nu era decât un pas.

Capitolul Metodologic:

Am început cercetarea pentru această lucrare încercând să răspund la întrebările: Se putea pune capăt Războiului Rece mai devreme dacă președintele John F. Kennedy ar fi stabilit altfel de relații cu Nikita Hrușciov? La începutul administrației Kennedy, Hrușciov a eliberat piloți americani capturați, a permis publicarea în ziarele sovietice a discursului inaugural al lui Kennedy și, în cazul transmisiunilor posturilor de radio Europa Liberă și Liberty, a redus bruiajul efectuat de către stat. Ar fi putut Kennedy să fructifice mai bine posibilitățile deschise de gesturile conciliatorii ale lui Hrușciov la Summitul de la Viena din iunie 1961?

Motivul principal pentru care am ales această temă, este importanța pe care o constituie evenimentele din 1961, un moment crucial care ar fi putut transforma Războiul Rece într-un al Treilea Război Mondial, dacă situațiile ar fi fost gestionate greșit și nu urma în această perioadă o conciliere a relațiilor americano-sovietice.

Obiectivul general al lucrării este acela de a analiza evoluțiile Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice pe parcursul anului 1961 și schimbările relațiilor dintre cele două state aduse de preluarea funcției de președinte al Americii de către John F. Kennedy la data de 8 noiembrie 1960. Obiectivul secund ar fi identificarea și analizarea motivațiilor din spatele deciziilor luate în această perioadă.

Tema aleasă nu a fost foarte utilizată din punct de vedere al cercetării științifice. A fost pus accentul pe asasinarea lui Kennedy și criza rachetelor din Cuba din anul 1962, acest lucru îmi oferă o abordare a subiectului într-o manieră mult mai liberă.

Din punct de vedere al planului lucrării, am împărțit cercetarea în trei capitole, care reprezintă și cele mai relevante momente din punctul meu de vedere al anului 1961. În primul capitol:„Nikita Hrușciov și John Fitzgerald Kennedy – prezentari biografice”, am introdus principalele personaje, cu date bibliografice tocmai pentru a reda distinctiv trăsăturile celor doi lideri, diferențele și motivațiile care i-au adus la putere, iar apoi să conștientizăm luarea anumitor decizii pe baza trăsăturilor, lor, definitorii.

În capitolul doi am prezentat principală cauză care ținea la un nivel alarmant relațiile americano-sovietice și anume „Problema Berlinului”. Conflictul din acest oraș a fost cap de afiș pe toată durata anului 1961. După părerea mea Berlinul a reprezentat cel mai grav și periculos moment din războiul rece, mai ales după ridicarea zidului și mai ales momentul când tancurile americane și cele sovietice s-au aflat față în față, la limita izbucnirii unui război de proporții.

În ultimul capitol am prezentat ce mai importantă întâlnire a anului 1961. O întâlnire la Viena care trebuia să clarifice și să rezolve disputele ameriano-sovietice atât asupra Berlinului cât și a altor părți unde cele două puteri își ciocneau interesele.

În ceea ce privește sursele, cele secundare au reprezentat cea mai mare parte a fondului documentar folosit de mine ȋn analiză. Sursele primare pe care le-am folosit sunt reprezentate documentele din arhiva SUA, documente ce au fost publicate în mai multe cărți de către istoricii contemporani.

Anexe:

Discuțiile Summitului de la Viena 1961.(USIA/Biblioteca JFK).

13 martie 1961. Încălcând protocolul, Kennedy se întâlnește cu primarul Berlinului, Willy Brandt, liderul opoziției vest-germane pentru a purta discuții cu cancelarul Adenauer.(Biblioteca Congresului).

Punctul de control Charlie.(USIS/Arhivele Naționale).

Una dintre evadările spectaculoase: grănicerul est-german Conrad Schumann își aruncă pușca în timp ce sare peste gardul de sârma ghimpată pentru a dobândi libertatea.(USIS/Arhivele Naționale).

Bibliografie:

I.Lucrări generale:

BARTHLOW MARTIN, John, Adlai Stevenson and the World: The life of Adlai E. Stevenson, NY. Doubleday, Ed. Garden City, 1977.

BOLLER, F.Paul, Presedential Anecdotes, New York, Ed. Oxford University Press, 1996.

BREEVOR, Antony, The Downfall 1945, New York, Ed. Viking, 2002.

DELMAS, Claude, Crizele din Cuba, 1961 – 1962, București, Editura Corint, 2003.

DUMITRESCU, Horia, Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu, Ed.PALLAS, Focșani, 2003.

KISSINGER, Henry , Diplomația, București, Ed.BICALL, 2007.

ȘEVCENKO, N. Arkadi, Breaking with Moscow, New York, Ed.Alfred A. Knopfs, 1985.

ȚUELEA, Stelian; DUMITRU Constantin, America celor trei asasinate, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1982.

II.Lucrări speciale:

BESCHLOSS, R. Michael, The Crisis Years: Kennedy and Khrushchev 1960-1963, New York, Ed. HarperCollins, 1991.

COLEMAN, G. David, The Greatest Issue of All: Berlin, American National Security, and the Cold War, Ed. University of Queenland, 2000.

DUMITRESCU, Horia, Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu, Ed.PALLAS, Focșani, 2003.

KEMPE Frederick, Berlin 1961, București, Ed. Litera, 2013.

KENNEDY, F. John, 100 de personalități care au schimbat destinul lumii, nr.5, București, Ed. De Agostini, 2007.

KENNEDY, F. John, Profiles in Courage, New York, Ed. Harper and Bros, 1956.

LYNCH, Michael, Stalin și Hrușciov URSS, 1924-1964 ,București, Ed. BIC ALL, 2002.

MAYER, A. Frank, Aenauer and Kennedy: A Study in German-American Relation, Ed. St. Martins Press, 1996.

III. Documente:

CIA, Office of current Intelligence, nr. 2391-61, copia nr.22 .

Serviciul Arhivistic Militar, fond V/2, dosar nr.4/34, f.124-125.

Tratatul de la Varșovia, Culegere de documente 1955-1980, Ed. Politică, București, 1981.

IV. Surse web:

HISTORIA, cf. http://www.historia.ro/exclusiv_web/andreea-lupsor/articol/un-pas-razboi-nuclear-berlin-i-cuba 11.06.2014, h. 20:01.