Nicolae Iorga Personalitate a Culturii Romanesti

Lucrare DE LICENȚǍ

PERSONALITATE A CULTURII ROMÂNEȘTI

Cuprinsul

Argument

Cap. I Nicolae Iorga – date biografice

Cap. II. Opera sa

Cap. III . Istoriografia

Cap. IV. Nicolae Iorga – om politic

Cap. V. Personalități ale culturii despre Iorga

Concluzii

Bibliografie

* Anexe

Argument

”Nu părăsești un ideal fără să-i lași ceva din ființa ta”

Nicolae Iorga

În ceea ce privește personalitatea și activitatea marelui istoric si om de cultură Nicolae Iorga, de-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a cuprinde si aduna într-un mod organizat toate informațiile despre opera uriașă a marelui istoric. Dar din cauza volumului foarte mare si deosebit de vast, nimeni nu s-a angajat până acum într-o lucrare de proporții.

În lucrarea de față mi-am propus să realizez un studiu cât mai cuprinzător și accesibil în același timp asupra vieții, operei, activității marelui istoric și nu în ultimul rând om politic român. Neavând pretenția de a realiza decât o lucrare cu caracter general, ușor de consultat de orice persoană, inclusiv de cineva care nu este specialist.

O serie de personalități ale literaturii și istoriografiei române au realizat în decursul anilor numeroase lucrări avându-l în prim plan pe Iorga, nefiind cuprinzătoare ci fiind în general specializate pe o anumită parte a vieții sau operei acestuia și de aceea fiind puțin accesibilă cititorilor nespecialiști. Printre aceștia se numără: G. Călinescu, A.D.Xenopol, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Dan Zamfirescu, Pamfil Șeicaru, Petre Țurlea, Eugen Lovinescu, Valeriu Râpeanu, Nicolae Steinhardt, C. Rădulescu-Motru, Sextil Pușcariu, Poynter, Perpessicius, Barbu Theodorescu, Mircea Eliade, Vitalien Laurent,etc.

Lucrarea de față cuprinde cinci capitole: Cap. I Nicolae Iorga – date biografice; Cap. II. Opera sa; Cap. III . Istoriografia; Cap. IV. Nicolae Iorga – om politic; Cap. V. Personalități ale culturii despre Nicolae Iorga.

În primul capitol am realizat o trecere în revistă succintă a biografiei marelui savant, de la ziua nașterii sale la Botoșani până în clipa morții, asasinatul de la Strejnic. Am cuprins perioadele de studiu la școala primară, gimnazială, liceu, facultate, culminând cu obținerea doctoratelor la Universitățile de prestigiu din Europa, dar și cariera politică și cea de scriitor sau jurnalist.

În al doilea capitol intitulat ”Opera sa”, am încercat să prezint pe scurt principalele sale lucrări de referință, fie lucrări de istorie, pagini de memorialistică, autobiografii, monografii, poezie, proză literară. Nu am uitat nici de articolele din ziarele vremii, reunite de multe ori de chiar Iorga în adevărate lucrări.

Capitolul al treilea ”Istoriografia”, capitol care cuprinde operele lui cu caracter istoric, munca sa de documentarist, interesul său pentru istoria națională, pentru cea regională, dar nu în ultimul rând pentru cea universală, ceea ce i-a adus recunoașterea internațională, prestigiul si binemeritatul loc in galeria oamenilor de seamă ai țării noastre.

Capitolul al patrulea este cel care îi recunoaște meritele de om politic, cuprinde debutul său pe scena societății române. Iorga simțind că e de datoria lui de istoric să participe la viața politică a statului să lupte pentru nevoile muncitorilor, țăranilor, si în general a celor mulți si asupriți. A susținut programul partidului său cu înflăcărare, fiind pe deplin dedicat cauzei pe care o susținea. Aceasta în concepția sa fiind una singură, cauza națională.

Ultimul capitol, ”Personalități ale culturii despre Iorga”, reprezintă o încercare de a aduna câteva mărturii ale unor oameni care l-au cunoscut sau care i-au studiat opera. ”Om de știință, profesor fără egal, orator unic în genul său, om politic, ziarist, literat, autor dramatic, N.Iorga s-a realizat original, covârsitor, ca simțire și cugetare, în toate aceste aspecte ale vieții românești”. ”Firește, oameni ca Nicolae Iorga depășesc generațiunile. Ei sunt sortiți să rămână sus, pe culmile, ce nu mai pot fi ajunse, ale acestora”.

Cap. I Nicolae Iorga – date biografice

” El a fost savantul nostru prin excelență, care (…) își afla

fericirea numai în cărți și avea o ambiție să stimuleze și să înalțe

gloria și faima națiunii sale.”

Perpessicius

Nicolae Iorga este omul despre care putem afirma cu tărie că timp de mai bine de o jumătate de secol ne-a luminat inima și sufletul cu bogăția spirituală a minții, cu volumul imens de cunoștințe și cu modul său de a fi.

Născut la data de 5 iunie 1871, conform primului act oficial în care se menționează venirea pe lume a copilului de atunci, ”Nicu N. Iorga, de sex masculin, de religie ortodoxă, la orele 12 din noapte în casa părintească în orașul Botoșani, din strada Copoului”. Părinți săi au fost avocatul Nicu Iorga și soția acestuia Zulnia Iorga născută Arghiropol. Părăsind destul de tânăr această lume, avocatul Nicu Iorga a lăsat în grija mamei creșterea și întreținerea celor doi copii, Nicolae Iorga având un frate mai mic pe nume George născut în anul 1873. Din ce au trăit este foarte greu de afirmat, având doar o pensie de șaizeci de lei pe lună aceasta fiind mai mult un sprijin milos, decât un venit necesar traiului de zi cu zi. S-au descurcat din traducerile doamnei Zulnia Iorga și din croitorie. Traiul de zi cu zi al familiei fiind din ce in ce mai greu. Micul Iorga se refugiază în universul senin și lipsit de griji al cărților găsite prin casă, majoritatea acestora fiind în limba franceză. A dus o viață interioară intensă, încât aproape că numai ținea cont de îngustimea căsuței lor și afirma: ”îmi era așa de indiferentă cînd eu eram stăpîn pe atîta lume”. După cum atât de frumos își amintea peste ani Nicolae Iorga. A fost un copil cuminte care nu știa a se juca alături de ceilalți copii, fiind captiv al propriului său univers. La șase ani deja ”cetisem pe Champfleury, pe A.Pichot, pe E. Sauvestre, știam pe de rost fabule din Florian și orientalele lui Hugo ca și Letopisețele lui Kogălniceanu și purtam rochiță din pichet alb cu legături albastre”.

Anii de școală încep cu înscrierea copilului Iorga în clasa întâi primară a școlii ”Marchian Folescu” din Botoșani, pe data de 25 aprilie 1878. În ciuda firii sale bolnăvicioase, reușește să termine anul cu rezultate destul de bune, mai puțin la conduită unde nu primește decât nota 7. Următorii ani de școală primară a obținut numai premiul I, iar în clasa a IV-a a fost făcut monitor. Are ca dascăl pe domnul director Bălășescu sub conducerea căruia ține o primă lecție de istorie, în anul 1880. Este de remarcat aici după cum însuși Iorga mărturisește: ”Eu n-am învățat a ceti și scrie, sunt lucruri ce mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire pedagogic, pentru a descoperi literele și a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul. Poate de aceea nici cugetarea mea n-a plecat de la măruntele elemente prime ale unei desfaceri nenaturale, ca să ajungă apoi târându-se la ultimele rezultate”. Tânărul Nicolae Iorga are aptitudini pentru limbile străine învațînd singur limba italiană, franceza știind-o de la mama sa, greaca și limba latină ocupându-i o mare parte din timp.

În vara anului 1884, fiind în vacanță la unchiul său Emanuel Arghiropol în orașul Roman, publică în jurnalul acestuia intitulat ”Românul”, primele sale articole și ajută la corectura jurnalului. Tot în acest an încep și primele sale meditații. Cu banii obținuți cumpărându-și primele sale cărți și așa cum își amintește peste ani, ”pe care cu mîndrie le puteam numi ale mele”.

În concluzie, putem afirma că anii de școală primară precum și anii de liceu au fost ani care au marcat profund viața celui care avea să devină peste ani savantul Nicolae Iorga. Au fost ani în care, colegii îl stimau, dar nu era iubit, fiindcă nu lua parte la jocurile lor, fiecare socotindu-l dintr-o altă lume. Au fost ani marcați de nenumărate conflicte cu profesorii, ani în care a întrerupt școala, ani în care a fost elogiat de către dascălii săi, profesorul Brădia afirmând: ”Bine, foarte bine, frumos, foarte frumos, domnule Iorga, pentru dumneata nu am notă”. Acești ani care au contribuit în mod decisiv la conturarea personalității sale.

În anul 1887 are prilejul să-l vadă la Iași pe regele Carol I, venit spre a sfinți Mitropolia, rege care, în anii care vor urma, l-a apreciat și stimat după cum afirma însuși Iorga, ”am ajuns a fi înțeles și prețuit de dînsul”. Anul următor, la 13 septembrie 1888, i se eliberează certificatul de absolvire a liceului pentru a se înscrie la examenul de bacalaureat. Un examen foarte sever care se ținea cu mare fast în capitala Moldovei, Iași. Liceul îl va termina cu un binemeritat premiu I și media 9,24. Reușește să treacă examenul de bacalaureat cu un succes desăvârșit în fața comisiei prezidate de rectorul N. Culianu, pe primul loc, urmat fiind de domnișoara Elena Buznea devenită mai târziu doamna Meissner. În același an, 1888, se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași, unde reușește să obțină bursă, la doar 17 ani și trei luni.

Urmează un an deosebit de greu, plin de efervescență și lucru intens, de cunoștințe și cercetare asiduă. Are ca profesori personalități ale acelor vremuri, oameni de seamă, dintre care îi menționez pe: A.D. Xenopol, Șt. Vîrgolici, Aron Densușianu, Nicolae Ionescu și mulți alții. Citește un volum impresionant de cărți din diferite domenii ale culturii și cunoașterii, iar filosofia a fost pentru o vreme materia sa preferată, fiind gata de a se stabili spiritual în acest domeniu. A citit Estetica lui Hegel, Psihologia lui Wundt și cartea lui Flint fiind un pasionat lector al tuturor cărților apărute în Biblioteca de filosofie contemporană. Nu lipseau romancierii ruși: Tolstoi, Turgheniev și Dostoievski, precum și poezia cea nouă a lui Haraucourt, Sully Prudhomme, Richepin, Maurice Boucher și Baudelaire. În această perioadă susține toate examenele primului an de facultate solicitând decanului dreptul de a da toate examenele pentru a se considera absolvent. Motivează cererea prin starea precară a sănătății sale. Cererea îi este sprijinită de distinsul academician și istoric A.D.Xenopol care va scrie: ”admirasem mult întinsele cunoștințe ce le poseda încă de pe băncile școalei”, fapt pe care Iorga nu l-a uitat, amintindu-și peste ani că a fost unul din cei mai ”glorioși reprezintanți” ai intelectualității românești. Facultatea îi respinge inițial cererea, fapt în urma căruia tânărul și perseverentul Iorga nu cedează, mergând mai departe și repetând cererea către minister de data aceasta, minister care este de acord și de la care obține în final o dispensă. În aceeași perioadă va aproba și facultatea cu toată împotrivirea lui Densușianu. În urma aprobărilor primite, Iorga cere să i se fixeze data examenului general de licență pe care îl va susține cu specialitatea ”literatura grecească”. Este admis “magna cum laude”, Xenopol însuși, afirmând că Iorga a trecut o ”licență strălucită” cu teze în grecește și latinește, iar faptul că un tânăr de numai 18 ani si jumătate a reușit acest lucru, determină apariția a numeroase articole de presă, din care doresc să menționez articolul din ziarul ”Era Nouă” apărut în data de 24 decembrie a aceluiași an, unde sub titlul, ”Dispoziții geniale” se preciza:

”Duminică 17 decembrie, facultatea noastră de litere a conferit gradul de licență tânărului Iorga în condiții cu totul extraordinare. Juriul examinator i-a acordat în unanimitate bile albe și i-a făcut toate laudele posibile, fiindcă aceste semne de distincțiune sunt ultimele care se întrebuințează în școală. În realitate, dl. Iorga întrece cele mai mari laude care se pot face. Încă din liceu a dovedit aptitudini excepționale, iar în timpul studiilor iindcă aceste semne de distincțiune sunt ultimele care se întrebuințează în școală. În realitate, dl. Iorga întrece cele mai mari laude care se pot face. Încă din liceu a dovedit aptitudini excepționale, iar în timpul studiilor universitare a arătat o putere receptivă și o memorie de necrezut. Cu mult mai înainte de expirarea celor trei ani de reglementări ai facultății, Iorga terminase toate examenele, mai înainte chiar de a fi ascultat cursurile anului al treilea și în aceleași condițiuni a depus și examenul de licență, cunoscând bine limbile clasice și nu numai. Iar poetul D. Anghel îl schița astfel: ”Singurat era și puțin iubitor de oameni, afișînd pretutindeni, cu voință poate, paradoxa lui Ibsen că numai omul singur e tare. Era un tînăr smolit la față, urzit din linii mixte, o siluetă bizară, tîrînd după el și acuzînd pe trotoar, sunetul unui retevei noduros, care-l întovărășa pretutindeni și pe care-l mînuia cu dexteritate. Parcurgea grăbit, totdeauna înfloritele alei de tei ale Copoului […] trebuie să și-l aducă aminte rafturile librăriilor în fața cărora citea neobosit între filele cărților care se răsfrîngeau în ochii lui mari ca niște lupe”.

Urmează o perioadă de intense frământări, de cunostințe din cele mai înalte cercuri ale culturii, unde prin intermediul lui Vlahuță, Caragiale și Delavrancea tânărul Iorga cunoaște pe Hașdeu și cercul acestuia de la revistă. Hașdeu propunându-i să scrie un studiu despre Alecsandri. Din vechea gardă a literaturii Iorga cunoaște doar de pe stradă figurile lui: Eminescu, Creangă, Alecsandri sau Kogălniceanu. Despre Eminescu, savantul de mai apoi își amintește că l-a văzut bolnav, trecând grăbit pe lângă hotelul Traian din Iași, savantul scoțându-și respectuos pălăria în fața acestuia. În tot aceast timp Iorga călătorește mult, își întemeiază familia în ianuarie 1890 când s-a căsătorit cu Maria Tassu, fiica junimistului Vasile Tassu. Era duminică, 15 aprilie 1890, iar biserica Sfîntul Spiridon a fost populată pînă la refuz.” Voiajul de nuntă îl vor face la Veneția, fiind un coșmar pentru tânăra mireasă. În loc să fie plimbată cu gondola toată ziua așa cum se aștepta, tânărul profesor Iorga studia ziua arhivele și bibliotecile orașului în căutare de documente referitoare la istoria românilor, seara venind acasă, o punea pe tânara soție să-i copieze documentele găsite. Acest lucru a fost și una din cauzele divorțului ce inevitabil avea să urmeze și evident unul dintre regretele savantului de mai târziu.

Începe să publice săptămânal articole în ”Era nouă”, unde tratează în general articole de literatură comparată. Tot în această perioadă susține la București primul său examen pentru ocuparea unei catedre de latină, la un liceu din Ploiești. Cunoaște o serie de personalități ale epocii respective, precum Ion Luca Caragiale, Dobrogeanu Gherea și nu în ultimul rând pe cunoscutul Alexandru Odobescu, cel care îl va ajuta să obțină atât catedra de la Ploiești, post la care tânărul profesor nu se va prezenta niciodată cât și o bursă de studii în Franța și Germania pe o durată de 4 ani.

Anul 1890 reprezintă un punct de referință în biografia savantului deoarece acest an este anul debutului său literar, când a publicat zeci de articole în ziarul ”Lupta” al lui Ghe. Panu, șapte studii literare în ”Arhiva societății științifice și literare” condusă de Xenopol, în ”Revista nouă ” a lui Hașdeu, în ”Convorbiri literare” și ”Era nouă ”, dar și câteva poezii în: ”Contemporanul” și ”Revista nouă”. În concluzie, numai simpla enumerare a celor publicate în acel an 1890 și putem întrezări caracterul prolific al întregii sale activități ulterioare și oarecum neîncadrarea sa în nici un curent sau cerc literar existent la vremea respectivă . Iorga nu a fost agreat în cercul ”Junimii” datorită afinităților sale cu spiritul critic al lui Gherea dar nu trebuie uitat faptul că în sufletul său simpatiza într-un fel curentul socialist al vremii respective, chiar dacă nu era după propriile sale afirmații, un ”socialist în activitate, cel puțin socialist de propagandă”

Din Iași, pleacă să studieze la marile universități din apus. În Paris la recomandarea lui Hașdeu cunoaște o serie de personalități. Se înscrie la l`Ecole Pratique des Hautes Etudes, secția istorie-filologie, unde câștigă titlul de elev diplomat al școlii de înalte studii . La Leipzig își depune cererea de doctorat în urma refuzului Universității din Berlin. Își ia doctoratul cu tema ”Toma de Saluces” cu sprijinul profesorului G. Weigand pe care îl cunoscuse cu ceva timp în urmă la Paris în casa lui E. Picot și despre care afirma: ”Îmi aduc încă foarte bine aminte de ale dv. și ale noastre plimbări prin fața casei lui E. Picot, din cartierul latin”. Trece doctoratul cu mențiunea ”cum laude” și din toată această perioadă, păstrează o legătură ce va dăinui peste ani, profesorul Karl Gotthard Lamprecht, unul dintre titanii istoriografiei moderne, profesor care în anul 1909, când Universitatea din Leipzig serba 500 de ani de la înființare, îl trece pe lista de onoare a absolvenților respectivei universități, pe românul Nicolae Iorga. În această perioadă se dedică cu ardoare depistării documentelor privind viața noastră din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, pe care le va strânge si publica ulterior într-un volum. Studiază cu ardoare limba germană uneori până la epuizare. A dus o viață de ascet, cu un program destul de riguros și foarte strict în ceea ce îl privește, dedicându-și în mare parte timpul pentru studiu. Ocolește manifestările mondene, spectacolele și nu întreține prietenii pierzându-și timpul cu vizite. Nici măcar cu profesorii săi nu ține legătura, frecvența la cursuri este foarte redusă majoritatea timpului studiind în biblioteci și arhive.

Se întoarce în țară cu un număr impresionat de volume, aproape 10 000 și cu povara cunoașterii unei părți însemnate din cultura apuseană. Cultură care a stat apoi la temelia activității sale publice ulterioare după cum el însuși afirma: ”Nu m-am făcut istoric nici din cărți, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor; eram așa de cînd mi-aduc aminte”.

La întoarcerea în țară începe o activitate susținută pentru a tria și sorta miile de înscrisuri aduse din străinătate, perioadă febrilă în care Iorga se pregătește pentru a începe cariera universitară. La Iași, librăriile pun in vânzare prima sa carte în anul 1893 intitulată: ”Schițe din literatura românească”, în două volume, al doilea volum apărând un an mai târziu, respectiv în anul 1894, volume care cuprind articolele publicate de savant în: ”Revista Nouă”, ”Arhiva”, ”Convorbiri literare”, ”Lupta”.

În anul 1894 susține primul examen la Iași unde defavorizat fiind de profesorul Aron Densușianu, cel care afirmase despre Eminescu nu cu multă vreme în urmă că ”lumea românească n-o cunoaște” și că greșelile acestuia, ”sînt atît de de enorme, încît ar zdrobi, din punct de vedere al adevăratei arte, chiar și cel mai strălucit cuprins”. Chiar dacă a câștigat examenul la diferență mică, comisia a stabilit reluarea acestuia peste un an. Timp în care catedra de istorie este suplinită de Nicolae Iorga. Urmează perioada universitară a savantului, perioadă care își are specificul ei aparte tocmai prin scoaterea din tiparele obișnuite a cursurilor universitare de până atunci. Cursuri care nu reprezentau decât o înșiruire sterilă de date și o compilație de fapte și întâmplări. Practic acele cursuri ținute de profesorul Iorga devin primele noastre cărti de istorie universală care aduc un suflu nou și original acestui domeniu. Începând cu 1 Nov 1894, Iorga își ține regulat an de an cursurile, tratând de fiecare dată subiecte noi, fără a se repeta. Primii ani dedicându-i aproape în exclusivitate științei lui iubite, istoria. Rămâne consemnată în anale fraza prin care la deschiderea cursului Nicolae Iorga definește istoria astfel: ”Istoria e expresia sistematică, fără scopuri străine de dînsa a faptelor de orice natură, dobândite metodic, prin care s-a manifestat indiferent de timp si loc, activitatea omenirii”.

La începutul noului secol XX, România este sfâșiată de luptele dintre partide, lupte care infectează toată viața publică și instituțiile sale, acoperind totul cu interese meschine de partid și îl scot pe Iorga din camera lui liniștită de lucru si-l aruncă în vâltoarea vieții, astfel începând calvarul vieții lui. Dușmănit, persecutat, toate intențiile bune fiindu-i contestate, pus la stâlpul infamiei, Nicolae Iorga, drumeț în calea lupilor, mergea să-și implinească destinul. ”După puteri urmăresc pentru țara mea un ideal cultural și moral și cine caută să împiedice realizarea acestui scop de căpetenie al vieții mele, îmi este dușman, un dușman pe care nu-l cruț în ruptul capului, oricît de dureros și neplăcut mi-ar fi acest lucru, ori cîte neplăceri mi-ar aduce. Nu m-ar influința nici primejdia de a rămînea singur. Etiam contra omnes!”

În această perioadă Iorga se regăsește pe sine, recăsătorindu-se cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului și istoricului Ion Bogdan. Călătorește mult, vizitează din nou Italia, îi apare primul volum din cele 31 de volume ”Studii și documente cu privire la istoria românilor”, ultimul dintre acestea în 1916. Intră în anul 1903 în redacția revistei ”Sămănătorul” preluând în scurt timp conducerea întregii reviste. Lucru care va duce la amplificarea activității publicistice în direcția promovării unui curent care avea la bază ideile sale. ”Ceea ce propunea tânărul profesor era un patriotism sincer și curat, sprijinit pe cunoașterea trecutului, care să nutrească militantismul necesar reformării instituțiilor culturale, revitalizării culturii naționale fără de care nu se mai puteau împlini nici cele două probleme ale vremii: avântul metodic al luptei de eliberare a populației românești aservite politic și ridicarea condiției țărănimii.” Ajunge director al acestei reviste în 1905 imprimându-i o orientare foarte precisă, rămasă în istorie sub numele de sămănătorism. Ideile lui vor găsi numeroși partizani și apar chiar reviste care se revendică de la ele.

La 13 martie 1906 Iorga rostește un discurs înflăcărat în apărarea drepturilor limbii naționale, provocând o amplă mișcare de masă în Piața Teatrului Național împotriva unui proiect spectacol în limba franceză. Apare primul număr al publicației de lungă durată „Neamul românesc”, iar în toamnă Iorga abandonează redacția ”Sămănătorului” în urma neînțelegerilor care-l acuză a fi transformat revista într-o tribună personală.

În aceeași perioadă, imediat după părăsirea redacției ”Sămănătorului”, întemeiază ziarul ”Neamul Românesc”, ziar eminamente politic la început, cu timpul devenind si literar după 1909. Apar revistele ”Floarea Darurilor” în anul 1907 și ulterior ”Drum drept” 1913, reviste care au contribuit in mare măsură la informarea și educarea culturală a poporului român. Din cauza greutăților care la un moment dat par a-l copleși, Nicolae Iorga se va retrage la Vălenii de Munte împreună cu familia sa, unde va deschide vestitele sale cursuri de vară, va întemeia o editură, va pune bazele propriei sale tipografii încercând astfel să realizeze și să pregătească în felul său idealul de secole al românilor, unirea cea mare. Iorga nu este absent de la viața publică în această perioadă, își tine regulat cursurile la Universitatea din București, participă la conferințe și diverse comunicări în toate colțurile țării.

În anul 1907 este ales deputat al colegiului al II lea din Iași, reprezentând, cum nimeni nu o mai făcuse până atunci, interesele poporului român. Un an dificil în istoria românilor, 1907, anul cumplitei răscoale țărănești pornită din Flămânzi, Botoșani, răscoală pe care nu numai că a anticipat-o, profețind cu durere în suflet evenimentele ce va să vină. Va fi acuzat de instigare și chiar s-a cerut public arestarea ”instigatorului”, Nicolae Iorga fiind obligat urmare a acestui fapt să prezinte public explicații, lucru pe care l-a și făcut publicând în ”Epoca” și ”Universul” articole în apărarea sa. Punct de referință fiind articolul: ”Fiți drepți!”, articol adresat celor care au urmărit să-l împuste.

Anul următor este ales secretar al Ligii Culturale si desfășoară o activitate foarte vie și susținută în cadrul asociației, pentru a cărei bibliotecă donează 10.000 de cărți. Cu toate piedicile și obstacolele care i-au fost puse în cale, Nicolae Iorga reușește să ajute liga vânzând cursanților Universității sale populare, cărți ilustrate cu chipul lui Mihai Viteazul și cu mormântul lui Ștefan cel Mare. În această perioadă este demn de menționat și un fapt fără precedent până atunci, prin care Nicolae Iorga este expulzat din toate regatele și țările reprezentate de Reichstand cu mențiunea ”pentru motive de ordine publică”. În fapt cu ajutorul a 38 de membrii ai Ligii Culturale, a dorit să ajungă la 20 mai 1909, în Bucovina, având ca scop vizitarea Sucevei. Acest lucru a deranjat autoritățile austro-ungare ce cunoșteau activitatea unionistă susținută de Nicolae Iorga. Ziarul maghiar ”Budapesti Hirlop” publica constant articole în care atrage atenția asupra pericolului reprezentat de cursurile de vară ale lui Iorga, cursuri în care urmau să deprindă, ”limba frumoasă și adevărat românească” apreciindu-le ca fiind un real pericol.

Savantul își va aminti peste ani: ”n-am fost martor la începuturile Ligii Culturale. A fost o operă de entuziasm tineresc”, entuziasm care îmbrăca forme de organizație și care avea un scop și acțiune bine definite in viitor. Liga Culturală fiind în fapt prescurtarea numelui deplin: ”Liga pentru unitatea culturală a Românilor”. Relațiile lui Iorga cu Liga Culturală au fost fluctuante, cauza principală fiind pătrunderea unor oameni politici în conducerea organizației și încercarea acestora de a o folosi pentru scopuri de partid sau cel mai adesea strict personal.

La 26 mai 1910 era membru activ al Academiei Române, zi în care Nicolae Iorga primește elogii și felicitari ce-i umplu sufletul și inima de bucurie. Tot în această primăvară, împreună cu Alexandru C. Cuza, fondează Partidul Naționalist-Democrat, partid care nu a avut o bază electorală cu toată notorietatea liderului său. Fiind perceput ca un partid personal al lui Iorga, partid despre care însuși Iorga afirmă la un moment dat, că reprezintă: ”paltonul, pălăria și bastonul meu”. Cu toate că programul acestui partid este plin de reforme, multe dintre acestea fiind destul de radicale, unele dintre ele fiind însușite de-a lungul timpului și de alte partide, rămâne un partid mic, un partid de lider. Doctrina de bază a partidului după propriile cuvintele ale mentorului său, reprezintă doctrina naționalistă, ”pe care dacă ai înțeles-o odată n-o poți părăsi, fiindcă nu există argumente care s-o poată distruge”. A părăsit lumea cărților sale și a îmbrăcat cămașa morții, doar pentru că a văzut cum dreptatea e călcată în picioare și a considerat că datoria lui este să nu stea de-o parte. A încercat să facă un partid mare, dar n-a reușit. Cotidianul ”Neamul Românesc” fondat în anul 1906, devenind în această perioadă rampă de lansare a ideilor sale.

În anul 1914 Nicolae Iorga, întemeiază ”Institutul de Studii Sud-Est European” și ia atitudine contra războiului mondial ce se întrezărea la orizont, numindu-l: ”acest odios masacru”. În perioada imediat următoare, militează cu ardoare pentru cauza națională a poporului român, pentru unitatea și neatârnarea țării sale.

Luna iulie a anului 1914, îl găsește pe Iorga la Valenii de Munte. Prim ministrul din acea vreme Ion Brătianu îl cheamă telegrafic la București pentru a se consulta cu omul care cunoștea în amănunt situația și pentru a-i cere sprijinul și sfatul. Deși în adâncul inimii sale este total împotriva războiului, cu toate acestea cere și îi este permis să îmbrace haina militară și să însoțească armata română, fiind numit la biroul de presă și primind gradul de sublocotenent. Pe perioada cât a însoțit armata română, istoricul a ținut un jurnal care ulterior va fi publicat sub titlul: ”Acțiunea militară a României”. Militează prin vorbă și faptă pentru victoria românilor, luptă pentru reîntregirea națională și arată prin lucrări istorice de calitate apartenența Transilvaniei la patria mamă, România.

În timpul primului război mondial va susține principalele reforme ale societății românești, desfășurând în paralel o intensă activitate de îmbărbătare a soldaților de pe front. Afirmând întotdeauna că: ”Naționalism înseamnă iubirea și apărărarea neamului tău mai presus de orice” iar patriotismul este: ”iubirea pământului țerii tale, nu pentru hrana ce ți-o dă, ci pentru amintirile legate de dânsul și pentru cât cuprinde el din viața neamului tău”.

În perioada în care România a adoptat neutralitatea, respectiv 1914-1916, Nicolae Iorga adoptă o politică prudentă, fără a cădea pradă unor agitații inutile care ar fi putut îngreuna mai mult decât era necesar situația și așa destul de critică a țării. Nu precupețește nici un efort în schimb, în a ține aprinsă flacăra conștiințelor românești gata de luptă pentru reîntregirea neamului când va fi vremea. Fiind înainte de toate un istoric, Iorga, în partea a doua a războiului, simțind că visul de veacuri al nației sale prinde viață, afirmă: ”A sosit un ceas pe care-l așteptăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională,… Toți nu putem avea decât o singură lozincă: Unirea”.

Rolul lui Nicolae Iorga în războiul de reîntregire a țării este dificil de redat, munca și efortul său susținut, intervențiile sale pe lângă regele Ferdinand ( rege al cărui bun sfetnic a fost și de care s-a atașat în timpul retragerii de la Iași) și Ion Brătianu fac ca aceștia să asigure ostașilor români, țărani în mare parte, la întoarcerea acasă, împroprietărirea și votul universal. Scrisul său, faptele sale și nu în ultimul rând iubirea de neam și țară i-au asigurat locul pe care-l merită în rândul oamenilor de seamă ai patriei.

În luna decembrie a anului 1918, Iorga se întoarce la București și își reia munca la Universitate, reface conducerea centrală a partidului său și se îngrijește de apariția ”Neamului românesc”. Anul viitor fiind ales în funcția de președinte al primei Adunări Naționale a României întregite, este numit membru corespondent al Institutului Franței și în ultimele zile ale lui 1919, este numit ”doctor honoris causa” al Universitații din Strasbourg.

În 1921 își deschide cursul la Sorbona și înființează Școala română de la Fonteney-aux- Roses lângă Paris. Este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani. Revista ”Ramuri” marcheză evenimentul cu un volum omagial. Călătorește mult în această perioadă, publică nenumărate articole și cărți, participă neobosit la viața politică a țării, fiind ales deputat în 1922 la: Dorohoi, Galați, Craiova și București.

Ia ființă în 1923 ”Fundația Iorga” pentru care donează casa și biblioteca sa din București; an de frământări politice și agitații, organizate de anumite grupuri pe care Nicolae Iorga le dezaprobă. Tot în acest an având loc și un gest fără precedent al lui Iorga prin care acesta își prezintă demisia din învățământ, consecință a manifestațiilor huliganice de stradă a studenților cuziști. Pune bazele Fundației culturale pentru studenți, ”Nicolae Iorga” cu sediul în București, șoseaua Bonaparte, numărul 8. Lăsând posterității toate cărțile și obiectele de artă, scrisorile precum și toate cărțile și bunurile aflate la Vălenii de Munte, fundația respectivă urmând a cuprinde tot ce Nicolae Iorga va agonisi în viață. Se sublinia ca notele zilnice și corespondența să nu fie publicate decât la 20 de ani după încetarea din viață a savantului. I se acordă titlul ”Doctor honoris causa” al Univesității din Lyon. În toamna anului 1923 este pus la cale planul mișelesc al lui Corneliu Zelea Codreanu și Moța, de asasinare a unor personalități ale României incluzând alături de numele a numeroși miniștri și pe cel al lui Nicolae Iorga. Săptămâni întregi Iorga a primit scrisori de amenințare cu moartea pentru că nu era de acord cu viziunea antisemită a grupării respective.

În 1924 organizează și conduce primul congres internațional de bizantinologie care are loc în România la București.

Între 1926-1928 vor apărea la Paris cele patru volume ale „Essai de synthese de l'histoire de l'humanite” și deasemenea apare revista ”Cuget clar”. În toți acești ani, Nicolae Iorga călătorește și conferențiază neobosit în toate țările europene, e primit cu fast de mari universități care-i decernează titlu de doctor honoris causa. Demn de remarcat pentru această perioadă este gestul savantului prin care acesta refuză să participe la o comemorarea a regelui Ferdinand ținută la Academie afirmând: ”cum aș fi trebuit să vorbesc despre politica unui suveran care nu mi-a îngăduit nici o participare la conducerea țării.” Suplinește o perioadă catedra de Istoria literaturii române, catedră ramasă vacantă în urma pensionării lui Ion Bianu, cursul său intitulându-se: ”Istoria literaturii române. Privire sintetică”.

În 1930 vizitează Statele Unite ale Americii și la întoarcerea prin Franța i se conferă ”Legiunea de onoare” în grad de mare ofițer la Paris. Numit decan al Facultății de Litere, urmează scara ierarhică și devine rector al Universității din București, timp în care va tipări ”Istoria literaturii române. Introducere sintetică”, alcătuită dintr-un număr de prelegeri universitare.

Se implică în viața politică a țării odată cu întoarcerea regelui Carol al II lea, rege care face apel la profesorul Iorga ca în aceste vremuri extrem de grele să primească conducerea țării. Sperând astfel ca Nicolae Iorga să aducă în guvernul său acei oameni de valoare care pot să-l ajute la îndreptarea țării. Alegerile libere acordându-i profesorului Iorga majoritatea parlamentară. Iorga nu se dezice nici de această dată de la convingerile sale, iar ceea ce a spus în opoziție spune și acum. Acest lucru rezumându-se după afirmațiile sale astfel: ”Am venit pentru a păzi toate drepturile consfințite prin legi. Am venit pentru a însufleți poporul românesc de la un capăt la altul, pentru a-i da încrederea”. Devine președinte al Consiliului de Miniștri până în 31 mai 1932, când își prezintă demisia în locul său fiind numit Al. Vaida.Voevod.

Animat de convingeri și sentimente monarhice, decepționat în parte de activitatea politică a partidelor, Nicolae Iorga se lasă angrenat în jocurile de culise ale regelui Carol al II lea, jocuri care vizau instaurarea unui regim dictatorial situat undeva mult deasupra partidelor politice existente. În realitate Iorga a avut doar iluzia că ar fi condus ceva, lumea politică de atunci afirmând cu malițiozitate că: ”Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. După demisia sa revine la formațiunea sa politică care își reia denumirea inițială de Partidul Naționalist-Democrat. Sprijină în continuare din convingere regimul monarhic autoritar al regelui Carol al II lea și duce o luptă susținută împotriva violenței de pe scena politică, ”Neamul Românesc” fiind astfel avangarda luptei antifasciste a României.

În anii următori ia o atitudine tot mai fermă împotriva pericolului fascist, a expansionismului german și a ascensiunii politice a Gărzii de Fier. Tot acum apar câteva opere fundamentale și anume: ”O viață de om așa cum a fost”, ”Istoria literaturii românești contemporane”, ”Oameni cari au fost”, ”Histoire de la vie byzantine”.

În 1935 susține circa 180 de conferințe în țară și în străinătate, publică „La place de Roumains dans l'histoire universalle”, ”Istoria lui Mihai Viteazul”, iar în 1936 scoate primul volum din ”Sfaturi pe întunerec”, o culegere de conferințe ținute la radio, dar și primul volum din ”Istoria românilor” ce va număra în final nu mai puțin de 11 volume. Scoate noua serie din ”Cuget clar” cu semnificativul titlu ”Noul Sămănător”, în ale cărei pagini desfășoară nedrepte campanii polemice contra literaturii moderne. O perioadă scurtă mai exact 10 februarie 1938-30 martie 1938, Iorga este ministru de stat în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Începutul șfârșitului tragic al savantului începe odată cu închiderea standului de carte legionară de la cunoscuta librărie ”Cartea Românească”, din martie 1938 și a cantinelor legionare, fapt care a provocat indignare în rândul mișcării legionare. Liderul acesteia Corneliu Zelea Codreanu, adresând o scrisoare deschisă lui Iorga, în care, printre altele afirma: ”De acum și pînă voi închide ochii, domnule Iorga, și după aceea, te voi privi așa cum meriți”. Nicolae Iorga ține cont de sfatul lui Armand Călinescu, ministru de interne al acelei perioade, care un an mai târziu, anticipând parcă tragicul sfârșit al savantului, cade sub gloanțele legiunii. Septembrie 1939. Îl sfătuiește să ia atitudine acționându-l în instanță pe căpitan. Urmează arestarea acestuia, condamnarea și în scurt timp asasinarea lui. Iorga era în opinia legionarilor răspunzător deși indirect pentru moartea căpitanului.

Declanșarea celui de-al doilea război mondial la 1 septembrie 1939, Dictatul de la Viena din 1940 și instaurarea regimului antonescian, abolirea libertăților democratice îl determină pe Iorga să suspende în semn de protest ziarul său ”Neamul românesc”. Se mută în casa de la Sinaia și continuă lucrul la ”Istoriologia umană”. Este pensionat forțat prin decretul nr. 3415 semnat de Ion Antonescu și Traian Brăileanu ( ministrul legionar al Educației Naționale și Artelor ) care îi obliga pe profesorii de peste 65 de ani să se pensioneze.

La 28 Nov. 1940 ora 7.15 este găsit în aproprierea localității Strejnic, județul Prahova cadavrul ciuruit de gloanțe al savantului. S-a stins mult prea devreme unul dintre titanii acestui neam, forța creatoare care timp de peste o jumătate de veac ne-a luminat inima și sufletul cu puterea exemplului personal.

”Când am pășit pe poarta cimitirului Bellu din toate tufișurile și de după morminte ne pândeau ochi, prieteni de-ai asasinilor sau chiar vreunul dintre ei voia să treacă în revistă pe cei veniți să aducă un ultim salut profesorului. Nu erau mulți. Era frig. M-am apropiat de catafalc. Am privit, Nu l-am putut recunoaște pe bătrânul din acea tristă după-amiază de toamnă, pe bătrânul cu barba fluturândă în vântul toamnei. Îl chiuiseră groaznic. Barba îi fusese smulsă, iar chipul căpătase astfel expresia de uimire a unui copil. Auzeam parcă întrebarea: Pentru ce?

I-am privit mâinile, și sufletul mi sa crispat: fuseseră taiate și rupte; se vedea osul… Erau mâinile, care, poate cândva, vor fi mângâiat frunțile celor din generația ucigașilor săi”.

“Recunoștința posterității – un giuliu de aur pe trupul celui asasinat” Nicolae Iorga “Cugetări”-1911, sunt rânduri în care Nicolae Iorga parcă anticipează tragicul destin de peste ani.

Cap. II. Opera sa

”Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora”

Nicolae Iorga

Pe tărâmul științei și culturii române, în care enciclopedismul este bine ilustrat de un Dimitrie Cantemir sau I. Heliade-Rădulescu, de un B.P.Hașdeu sau M. Eminescu, de un G. Călinescu sau Mircea Eliade, Nicolae Iorga reprezintă una dintre culmile spiritualității naționale. Numele său fiind asociat de cele mai multe ori cu acela al geniilor Renașterii ori ale Veacului Luminilor.

Manifestând o curiozitate permanentă și având o memorie uimitoare, toate acestea susținute de o muncă neîntreruptă, Iorga, istoric prin vocație și prin formație, a cuprins practic în sfera preocupărilor sale tot ceea ce putea să-i folosească pentru a arunca lumină asupra trecutului zbuciumat al omenirii.

”Opera lui impresionează prin numărul uriaș de lucrări. Sinteze, monografii, studii, articole, comunicări, lăsate moștenire și care îmbrățișează, în afara domeniilor istoriei și disciplinelor înrudite (arhivistică, arheologie, numismatică, heraldică), pe acelea ale memorialisticii și ziaristicii, poeziei și dramaturgiei, criticii literare și oratoriei”.

Nicolae Iorga avea o ideație bogată și asociațiile de idei erau așa de surprinzătoare încât, adesea, amănuntele se îngrămădeau îngreunând desfășurarea ideii principale pe care însă nu o pierduse nici un moment din vedere”. Când exprima o problemă i se părea că nu o înfățișa sub toate aspectele, că ideea principală căpăta un mai luminos relief prin abundența amănuntelor relaționate cu ea. Și atunci, revărsa o bogăție de documentare, asemănătoare unei vegetații luxuriante care, în regiunile ecuatoriale, după ploile abundente, acoperă drumurile, făcând înaintarea anevoioasă”.

Când vorbim despre istorie literară nu putem să nu ne gândim la ideologia sămănătoristă a lui Iorga, la entuziasmul fierbinte al istoricului erudit care a cercetat zeci de mii de documente străvechi în bibliotecile țării și ale lumii cu o vocație unică și definitivă. Când cercetăm presa vremii din nou avem de-a face cu polemistul intolerant, ziaristul caracterizat printr-o vervă temperamentală ieșită din comun. Iorga este deasemenea luptătorul neobosit în slujba unui ideal național, omul care-și iubea patria și istoria sa cu o patimă sacră, călătorul ce a străbătut de-a lungul și de-a latul pământul românesc alcătuind o impresionantă monografie etnică, o tumultoasă cronică a naturii, sufletului, vieții, obiceiurilor, ocupațiilor, năzuințelor și suferințelor poporului răspândit în străvechile provincii ale genezei sale, dar și profesorul universitar care s-a impus prin activitatea sa prodigioasă în cultura timpului.

”Celui mai mare om de litere al veacului nostru”, cum l-a denumit Geroge Călinescu, nu i-a fost cunoscută cu adevărat opera. Unii, care-i cunoșteau doar articolele din presă, și-au arogat dreptul să-l judece numai după aceste sumare elemente reținând superficial că marele cărturar era fie un antijunimist, fie un naționalist, că fraza sa e ”lungă” și nu savantă, de mare stilist, că în forța sa titanică de lucru se întâneau destule curiozități. Au fost strămutate fără onestitate, adeseori dintr-un teritoriu personal, privat, anumite lucruri cărora trebuia să le răspundă o conștiință literară și ideologică limpede și nicidecum obtuzitatea celui interesat doar de o anecdotică ieftină.

Pamfil Șeicaru spunea: pentru a-l înțelege cu adevărat pe N. Iorga va trebui să se țină seama că originalitatea stilului și personalitații erau în Eul lui: “avea cultura și chiar gustul ideilor generale formate din contactul frecvent cu clasicii, dar temperamentul lui era romantic, excesiv de personal și iremediabil impresionist, desenul fiind în felul lui de a se exprima subordonat culorii. Nimeni nu a insistat ca Iorga, în a se făli cu pasiunea lui pentru adevărul obiectiv, dar sentințele lui, criticele lui aveau dogoarea unui adevăr subiectiv căruia vroia să-i dea autoritatea unui adevăr de o valoare universală. Ca și profeții biblici, N. Iorga nu a cunoscut scepticismul și straniu, ca istoric nu a cunoscut sentimental relativității”.

Personalitate genială, Iorga, s-a manifestat în aproape toate domeniile de creație spirituală. Lucrări de istorie, excelente pagini memorialistice, autobiografice sau evocări ale unor ”Oameni cari au fost”, l-au făcut un gânditor original, iar în domeniile dramaturgiei, poeziei, prozei literare a lăsat creații durabile. A cultivat jurnalistica în care a excelat prin măiestria lui neobișnuită de a surprinde situațiile în câteva cuvinte sau fraze (notițele zilnice din fruntea ”Neamului românesc”, 1906-1940), a fost un neîntrecut polemist și autor al unor traduceri din literatura universală, a întruchipat pe marele orator căruia G. Călinescu i-a închinat rânduri de neuitat.

S-a remarcat și activitatea lui neobosită de animator a numeroase publicații politice, științifice sau literare, precum și aceea de îndrumător al unor importante instituții culturale sau centre de cercetare istorică sau îndrumarea cunoscutelor publicații ”Sămănătorul”, ”Neamul românesc”, ”Neamul românesc pentru popor”, ”Cuget clar”. Împreună cu Pârvan și Murgoci a pus bazele Institutului sud-est european la București, iar în 1915 a editat ”Revista istorică”, publicație care timp de 25 de ani avea să-i încredințeze tiparului o parte din producția sa științifică. În același timp a îndrumat școlile istorice pentru studenții români plecați la studii în Franța, Italia, Albania, iar în 1908 începe să organizeze cursurile privind istoria și civilizația românească în cadrul ”Universității populare” fondată la Vălenii de Munte.

Opera sa cuprinde un număr uriaș de publicații, fiind considerat cel mai mare poligraf al românilor: cca.1 250 de volume și 25 000 de articole. Cea istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: ”Studii și documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901-1913), ”Istoria imperiului otoman în 5 volume ”(apărută în limba germană: ”Geschichte des osmanischen Reiches”, 1908-1913), ”Istoria românilor în 10 volume” (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (”Învierea lui Ștefan cel Mare”, ”Tudor Vladimirescu”, ”Doamna lui Eremia”, ”Sfântul Francisc din Asisi” și altele), volume memorialistice (”Oameni cari au fost”, ”O viață de om, așa cum a fost”).

Ca istoric literar, a publicat:” Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea” (vol. I-II, 1901; ”Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688” (1904); ”Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte”.”În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului” (vol. I, 1907, vol. II, 1908, vol. III, 1909); ”Istoria literaturii românești” (vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933)); ”Istoria literaturii românești contemporane”(1934); ”Istoria literaturii românești. Introducere sintetică” (1929).

Primele lui lucrări le găsim în ”Archiva societății științifice și literare” din Iași în anii 1889-1890, o serie de studii: ”Pesimismul la artist”, ”Critica literară și anticii”, ”Începuturile romantismului”.

În 1892 a publicat în ”Revue historique” studiul, ”Une collection de lettres de Philipe de Mézières”, în ”Revue de ľOrient latin”,”Un project relatif à la conquête de Jérusalem”. În anii următori va publica tot aici ”Une lettre apocryphe sur la bataille de Smyrne” și ”Un auteur de projets de croisades”.

În 1893 a adunat într-un volum cu titlul ”Poesii” tot ce publicase între 1890 și 1893, cea mai mare parte în revista lui C. Dobrogeanu-Gherea ”Știință și literatură”. În 1894 a publicat în ”Vatra” un articol consacrat lui Grigore Alexandrescu.

Interesul pentru fenomenul de creație, văzut în dezvoltarea sa istorică, datează de timpuriu între preocupările multiple ale lui Iorga. La început el e o prelungire a curiozității sale pentru ”critica științifică", reflex al lecturilor din Gherea, dar și din Guyau, Hennequin "aplicate unor valori românești în studiile publicate în Revista română,” Convorbiri literare”, reproduse apoi, "cu schimbări", în ”Schițe din literatura română” (I-II, 1893-1894). Admirabilele portrete, desenate cu o mână sigură, ale lui Alecsandri, Bălcescu, Bolintineanu, Creangă pun în lumină, printr-o erudiție savant estompată, resorturile unei gândiri originale, capabilă să descopere liniile de forță ale unei epoci. Centrul de greutate al cercetării cade pe direcția autohtonă a literaturii, pe acele valori care au căutat "în literaturile străine îndemnuri și nu modele". După 1860, prin valorile impuse în proză (N. Balcescu, C. Negruzzi, N. Filimon), mai puțin în poezie, "evoluția literaturii românești urmează, hrănită de spontaneitatea vie a literaturii populare și fără altă legatură cu cele străine decât aceea care e de nevoie pentru formarea gustului".

Interpretarea romantismului românesc, sublinierea coexistenței lui, de la început, cu clasicismul și cu "un realism vioi și puternic" sunt contribuții a căror paternitate se uită, din păcate, prea adesea.

În 1899 publică ”Opinions sincerères”, prima manifestare a harnicului cercetător de manuscrise și documente, ca om de luptă, fiind o introducere la activitatea politică și culturală de mai târziu.

În 1901, Iorga publică prima sa lucrare propriu-zis istorico-literară: ”Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea (1688-1821)”, unde în introducere spunea:” Trei scriitori pot trăi în aceeași vreme, dintre cari unul reprezintă spiritul public, estetica adoptată, forma curentă a epocii sale, un altul se leagă de tradițiile de formă, de capitalul de idei și de nuanța de sentiment al unui timp dispărut, un al treilea întrece pe contemporanii săi, îi precedă și-i călăuzește către idealuri, formule de artă și concepție nouă”. Apoi completează în 1904 cu ”Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688” și dusă mai departe, între 1907-1909, cu cele 3 volume ale ”Istoriei literaturii românești în veacul al XlX-lea de la 1821 înainte”.

În 1929, prin viziunea generală a unei ”Introduceri sintetice” și apoi, în 1934, prin ”Istoria literaturii românești contemporane” (I. Crearea formei, 1867-1890; II. Crearea fondului, 1890-1934), se încheie imensul efort de studiere a întregii dezvoltări a scrisului nostru literar. Este prima operă de acest gen în cultura română, deschizând drumul paradoxalului său continuator, G. Călinescu. Se observă aici arta sa de a portretiza, la fel ca și în culegerea ”Oameni care au fost”(1911). Grigore Ureche, Miron Costin, Dosoftei, Bălcescu, Kogălniceanu sunt judecați cu o obiectivitate impecabilă, situând cu justețe pe fiecare în istoria literaturii noastre. Obiectivitatea lui se extinde până la epoca Junimii, de unde începe să se resimtă de fluctuațiile resentimentelor lui față de contemporani. Evocând pe Nicolae Milescu, scria: ”El poate fi foarte credincios stăpânilor săi, dar pentru Moldova însăși, pentru țară, viață și limbă n-are nici o aplecare deosebită. Astfel, el a ajuns a culege știri prin China țarului rusesc, după ce-și petrecuse toată copilăria și tinerețea între români. Acesta este Nicolae Milescu Spătarul, a cărui soartă și muncă s-ar învrednici de un mai mare loc aici, dacă, fie și în cea mai mică măsură, condeiul lui neobosit ne-ar fi folosit și nouă”. Dreaptă judecată asupra unui roman dezrădăcinat.

Se adaugă o serie de lucrări înrudite (”Istoria presei românești de la primele începuturi până la 1916”, ”Art et Litterature des Roumains” (1929), ”Syntheses paralleles”, articolele programatice și polemice din epoca ”Sămănătorul”, adunate în ”O luptă literară”, 2 vol, 1914-1916 etc. ). Critica de întâmpinare și de susținere, practicată de Iorga, însumează și ea un impresionant număr de articole, cronici, recenzii, evocări consacrate lui N. Balcescu, G. Baronzi, S. Barnutiu, P. Ispirescu, N. N. Beldiceanu, M. Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu, Iorga Adam, D. Anghel, O. Goga, V. Eftimiu, Elena Farago, Lucian Blaga s.a. Curiozitatea pentru mișcarea literară contemporană nu-i reduce efortul de explicare, prin document sau exegeză, a creației clasicilor: Hașdeu, Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Creangă, Delavrancea, Vlahuță, St. O. Iosif, Gherea etc. rămân în centrul unei cercetări concentrice, ale cărei fire conduc mereu spre Eminescu, văzut ca "expresia integrală a sufletului românesc".

Eseuri risipite în reviste schițează sinteze despre elementele constitutive ale culturii nationale, "originea si caracterul lor", despre profilul nostru spiritual, în context european, în comunitatea romanica sau în aria geografica și istorică a Sud-Estului. Dar sunt vizate și realități literare străine, cu reflexele lor autohtone: elina, latina, bizantina, armeana, bulgara, neogreaca, polona, rusa, sârba, bulgara, maghiara, suedeza, spaniola și, mai ales, franceza, unde Iorga lasă contribuții de prim ordin, precum ”Idées et formes littéraires françaises dans le Sud-Est de ľEurope”(1924) sau ”Le Romantisme dans le Sud-Est de ľEurope”.

În ”Idées et formes littéraires françaises dans le Sud-Est de ľEurope” abundă documentarea acest lucru îngreunând expunerea într-o oarecare măsură. O necontenită precizie, dar și graba de a prezenta o problemă de istorie, grabă care nu-i dădea răgaz să facă operația de desăvârșire a unei lucrări prin eliminarea a tot ce încărca spre dauna clarității. Nicolae Iorga dădea la tipar textul la prima redactare, făcând pe probele trimise de la tipografie neînsemnate corecturi. Încă din 1891 Iorga da un amplu excurs asupra începuturilor romantismului, iar urmărirea interrelaționară a literaturilor romanice se finalizează în ampla sinteză din 1920 (”Istoria literaturilor romanice”, 3 vol.).

Prin asemenea studii, Iorga este și inițiatorul cercetărilor comparatiste, la o dată când disciplina se afla, în Franța și Germania, la primele ei afirmări. Respingând "erudiția care nu merge către înțelegerea totalului", cât și tehnica unei portretistici dominate doar de "individualul, personalul, anecdoticul, nimicurile din viața fiecăruia", scopul vizat e "acela de a descoperi, hotărî și descrie curentele cele mari care stăpânesc o literatură". În centrul acestor cadre, hașurate în linii energice, Iorga pune întotdeauna o personalitate cu o mare putere de iradiere (astfel, va vorbi despre "epoca lui D. Cantemir", "epoca lui Petru Maior", "epoca Asachi si Eliade", "regalitatea literara a lui V. Alecsandri" s. a. m. d.), fără a neglija momentele istorice cruciale, cu repercursiuni asupra dezvoltării formelor literare: 1848, Unirea Principatelor etc. Dincolo de mulțimea datelor care merg de cele mai multe ori până la amănunt, sunt urmărite mereu "marile legături", "legăturile principale ale scrisului românesc", întregul cerându-se stăpânit de idei ferme și "țesute după același sistem". Iorga știind din îndelungatele cercetări că: ”fiecare popor are sufletul său, format în sute și mii de ani”. Opera lui de sinteză fiind una de înălțimea căreia nimeni nu s-a atins.

Amprenta concepției istoricului (tipism, individualism) nu exclude darurile unei sensibilități artistice vibrante. Nefiind simplă descriere, ci "explicație", "restituție", ordonare, istoria are nevoie și de "simțire", gust estetic. Stabilind coordonatele principale ale scrisului românesc din toate timpurile, Iorga deduce din ele tendința fundamentală, organică și ascendentă a literaturii noastre. Idee nouă în serviciul căreia istoricul acumulează un imens material, experimentează metode noi, folosește argumente inedite și trage concluzii profunde, alături de altele eronate, pe care evoluția ulterioară a cercetărilor le-a amendat sau le-a infirmat energic: ipoteza în problema începuturilor scrisului în limba română, paternitatea Cântării României, ideologia sămănătoristă, respingerea modernismului, sensul restrictiv al domeniilor esteticii sau aprecierile negative despre unii scriitori contemporani, azi consacrați, sau mai exact supraevaluarea (prin revers) a unora minori.

Avem o nouă înțelegere istorică a dezvoltării literare, privită într-o intimă comunitate în toate provinciile românești și în relație cu evoluția, paralelă, a artei, culturii, istoriei naționale, a celei sud-estice și general europene. Un sănătos principiu de interacțiune anima ansamblul: "nu se poate concepe o epocă de înaltă literatură fără o activitate puternică a societății, și nu se poate concepe o activitate puternică a societății fără un răsunet în literatură". Modernă este și înțelegerea schimburilor de valori spirituale vehiculate de la popor la popor, în funcție de cât și cum "se potrivește cu spiritul unui popor", împrumutul fiind o grefă și nu o legătură, nu o "cârjă", iar acceptarea lui fiind întotdeauna simptomatică: "ceea ce un popor alege din literatura altui popor, are totdeauna o deosebită valoare pentru aprecierea în acel moment a sufletului acelui popor".

Organică, unitară, literatura română a știut să se identifice cu fondul său național, regăsit nu în "exclamații patriotice", dar în acea "familiaritate" și "intimitate locala" a unui curent subteran "autohton". O literatură "capabilă de a se ridica foarte adeseori la sublim și, în același timp, să se coboare la ce este mai adânc și mai greu de exprimat în ființa morală a omului". Acțiunea critică a lui Iorga, contestabilă în reacțiile conservatoare și puritane față de poezia și proza postbelică, se limitează la momentul Sămănătorului, cu încercarea de a canaliza energiile momentului spre autotonie (trecut, ruralism, național, moralitate). Accentul polemic și pasional colorează intens o "campanie" ce a lăsat urme în evoluția creației de la 1900; fazele ei sunt expuse în ”O luptă literară” (I-II, 1914-1916). În portretistica din ”Oameni cari au fost” comentariul critic se dizolvă tot mai mult în evocare lirică și proză memorialistică.

Cu autentice calități de narator, Iorga proiecta, din vremea studiilor pariziene, "un roman contemporan și realist", pe care l-ar fi distrus însă. Tentativa epică va fi părăsită în profirul notațiilor de călătorie, numeroase, și al evocării autobiografice.

”Autobiografia” lui Nicolae Iorga se alcătuiește ca un adevărat triptic: ”Memorii” ( însemnări zilnice), ”Supt trei regi”, ”O viață de om”.

Cea mai frumoasă dintre "prozele" lui rămâne ”O viață de om, așa cum a fost” (I-III, 1934), în special prima parte, consacrată copilariei și adolescenței, unde ideea de confesiune e mai aproape de transfigurarea artei și mai străină de umbrele polemicilor și contradicțiilor ideologice care se apar în a doua jumătate. De la căutarile unei ascendențe ce și-a vărsat în personalitatea autorului nu putine aluviuni cărturărești, la portretele de un tragic duios al părinților sau la peregrinările de familie sărăcita, dintr-o casă în alta, tot mai mult către mahalaua nivelatoare, tabloul se populează cu figuri de unchi si matusi bizare ocrotind o copilărie plină de privatiuni in decorul unor "odăi umbroase, cu miros de sulcină", încarcate de tablouri cu subiecte istorice, menite să-1 introducă pe copilul sperios intr-o lume ce-i va fi atât de familiară. Un peisaj patriarhal, cu livezi si gradini ocrotitoare, formează un spatiu securizat pană la anii de scoală. Evenimentele dramatice (Razboiul de Independență) pătrund estompate in acest fund de Moldova amortită, concurate de umilintele condiției materiale precare, de năzdravaniile și cruzimile vârstei, de emotia primelor lecturi. O "paradă a dascălilor", pitorească si pestriță, pune pete de culoare stridentă. Dincolo de ciocnirile cu școala si de incidentele unei biografii căreia i-a fost mereu dragă lupta, se creionează încă de pe acum vocatia istoriei. Revelatia ei însă, o are în clasa a Vll-a, la lectura unei carti care-i transmite fiorul "istoriei insuflețite, singura de ținut în samă", si decizia de a i se dedica; "atunci in mine s-a trezit puterea de a mă pasiona pentru tot ce a fost uman in oameni". Profesiune de credință tulburatoare, intărită prin descoperirea, intr-o vacantă petrecută pe moșia unor rude, a lumii rurale, cu amestecul de parfum si tragedie a satului romanesc de atunci. Printre portretele excelente ale dascalilor (Treboniu Laurian, Al. Brandia, V. Burla, Al. Philippide.), se desprinde si apariția unui Eminescu bolnav, a unui Creangă oarecum bizar, incisivă a lui Caragiale și bine conturată a lui Duiliu Zamfirescu, Delavrancea sau Odobescu. Exceptional rămane autoportretul adolescentului febril, bântuit de fervori contradictorii, confruntându-se cu peisajul vrăjit al Italiei sau cu Biblioteca si Metropola (la Paris, Berlin), în mișcări afective de fascinație si respingere.

Văzută ca o "călătorie în timp și-n evenimente", ”O viață de om” e concepută și ca "operă defensivă", izvorâtă din dorința de a spulbera unele legende create în jurul autorului. Istoricul afirmă că nu și-a etalat greutățile materiale ”din prea multă mândrie și dintr-un incomensurabil despreț”. Șerban Cioculescu remarca faptul că ”O viață de om” ”este o operă de mare valoare, prin matura frumusețe a scrisului și prin bogăția materialului documentar, care îmbrățișează șase decenii de viață cultural, literară și politică. Nici o altă lucrare similară, autobiografică, din literatura noastră, nu conține într-o măsură asemănătoare un capital de experiență personal. Avem pentru prima oară expresia completă și desăvârșită a unui temperament în lumina unei existențe neobișnuit de frământate”.

Cu totul altul este tonul Memoriilor (I-VII, 1931-1939), de fapt un "jurnal" inaugurat în 1917 și editat până în 1938: nude, descărnate, cu o expresie concentrată până la elipsă, "în care vibrația sufletească este cu oarecare sistemă eliminată" (Perpessicius). Interesul documentar al acestui "jurnal" atinge toate domeniile vastei activități a istoricului, omului politic, călătorului și literatului, proiectate pe fundalul marilor zguduiri sociale din timpul primului război mondial și din epoca interbelică: lupte parlamentare, criză economică, criză a puterii regale, conflicte dintre partide.

Notația laconică, incoloră, reține totuși fragmentele unei lumi crâncene, cu intrigi sângeroase, cu ambiții, în care cercurile palatului și ale unei curți corupte sau culisele politice și academice sunt fixate cu o peniță vitriolată, într-o tonalitate conformă trăirilor sale.

Memoriile sunt și expresia unei amare decepții a fidelității de curtean nerăsplătit sau batjocorit, trăind totuși cu amăgirea unor sentimente legitimiste, în naivitatea cărora se amestecă nu o dată fulgerul prevestitor al cruntului sfârșit. Ele reconstituie tabloul unei disoluții în mijlocul căreia naratorul își asumă funcția de Cato și de Socrate predestinat morții.

Pentru istoricul literar, memoriile luminează și alte realități ale vieții artistice, cu relațiile, înveninate sau afectuoase, dintre fostul mentor literar și scriitorii vremii, de la Slavici la Arghezi.

”Supt trei regi”, o altă construcție autobiografică, înfățișează istoria țării din momentul în care autorul a jucat un rol în desfășurarea ei, cunoscând-o nu numai ca martor, ci și ca participant. A încercat să scrie o istorie contemporană.

Prozatorul își ia revanșa în paginile jurnalelor de călătorie; însemnări din Italia în primul rând, apoi din Franța, Germania, din Orient, din Spania, Portugalia, Anglia, țările scandinave, Olanda, Polonia până în Lumea Nouă. Peste tot, ochiul său e curios să observe și să descopere omul, istoria lui, elementele de civilizație și artă ca expresii ale sufletului colectiv.

În Statele Unite ziaristii scriu despre Iorga ca despre "omul ciudat care nu vrea să vadă mașinile, ci vrea să cunoască suflete omenești". Zgârie-norii nu-1 impresionează, marile uzine "care mănâncă atâta pădure, atâtea măruntaie ale pământului, atâta viață de om" nu-l sperie; el căuta "lumea invinșilor", pe indienii din "rezervațiile" triste, peisajul grandios al marilor canioane, așezările în plină dezvoltare, păstrând ceva din pitorescul patriarhal al pionieratului. Prozatorul vibrează la natura grozavă, romantică, a coastelor sălbatice, la mugetul oceanului, la vestigiile geologice și de cultură umană.

Pe urmele lui Bolintineanu, la Constantinopol, naratorul e urmărit tot de amintirea istorică, dar și de comentariul operelor de artă (moscheile), sau al spectacolului străzilor cu vacarmul, murdăria și degradarea umană. Într-o cromatică delicată, peisajele Bosforului, ale împrejurimilor capitalei otomane, ale edenicei insule Prinkipo, dau o tentă și un sens știut numai de el. În Spania, "cetatea gotică" Toledo pare transcrierea viziunii plastice a lui El Greco. Cetățile maure, grădinile misterioase, sierrele abrupte și sterpe, eleganța țărăncii andaluze sunt surprinse cu un penel îndrăgostit de pastă și culoare. Fugind de brumele nordice (unde admira totuși severele castele din Suedia, încărcate de o istorie neguroasă), el gravitează mereu spre lumea mediterană, a Greciei și Italiei.

Vraja locurilor încărcate de o grațioasă mitologie, eleganță naturii, artei și oamenilor îi furnizează stări reiterate de euforie, de la primele sale ”Amintiri din Italia ”(1895) până la ”Vederi din Grecia de azi ”(1931), ”Primele mele drumuri italiene” (1936) și ”Instantenee venețiene” (1938).

Călătoriile sale numeroase, încă de mic copil îl determină să le pună pe hârtie. Își însoțește mama la Suceava, la un perelinaj, apoi face călătorii obișnuite la rude, în vacanțe, prilej de fecunde meditații, de impresii care se vor exprimate. Participă la diverse congrese studențești care îl aduc în Muntenia, în capitală, apoi călătorește în străinătate. Urmează nenumăratele sale idei, receptivitatea la civilizația materială a apusului, cea științifică excitată de abundența bibliotecilor și muzeelor, sau descoperirea teritoriilor balcanice și limitrofe în care s-au consemnat un proces complex de expansiune bizantină, apoi otomană, de cruciade, de severe înfrângeri și capitulări ale micilor principate. În lucrarea sa ”Pe margini de cărți”, Octav Șuluțiu spunea: ”Și ce minunate evocări ale locurilor, în câteva rânduri, alcătuiește N. Iorga” Parisul, Veneția, Viena, Haga, Berlinul, Lipsca, Dresda, München, Nürenberg, Insbruck, Cracovia, Königsberg sau Raguza, toate înfloresc în mirajul lor pitoresc sub pana maestrului și pentru nostalgia lectorului”.

În 1895 scrie ”Amintiri din Italia”, iar lucrarea va apărea în volum în 1895, impresii de tinerețe cu subtanță eseistică. Iorga se va gândi să creeze o vastă monografie a pământului românesc, cu monumentele istorice, bisericești, sate și orașe, priveliști, descrieri de itinerarii, oameni și concretul traiului lor.

”Drumuri și orașe din România” (1904) este o carte care inaugurează acest ciclu. O călătorie anterioară în provincia de peste munți, înrobită de imperioul austro-ungar, se încheiase cu volumul ”Sate și preoți din Ardeal”, dar nu e o carte de călătorii, motiv pentru care scrie doi ani mai târziu ”Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească”.

Un efect deosebit îl au volumele ”Neamul românesc în Bucovina”, tipărit în 1905 și ”Țara Românilor –România– Județul Prahova”(1910). Scrie ”Sate și mănăstiri din România”, Iorga spunând că a scris-o pentru ”acel public care prețuiește și folosește scrierile mele”, ”către cei mulți, umili și săraci: către învățătorul și preotul din sate, către cititorul de peste munți, om cu inima curată, către tinerii din școlile înalte și către acei ce le-au părăsit de puțină vreme pentru a intra în viață”. Va călători 3 luni de zile aproape neîntrerupt cheltuind importante sume de bani. În același sens este și ”România cum era până la 1918”, I și II.

În volumele sale de ”Memorii”, Iorga notează în continuare diferite călătorii ale sale, revede cu aceleași emoții locurile pe care le-a străbătut când era tânăr și ambițios să cunoască, să exploreze, să construiască dimensiunile unei descrieri epopeice, de o mare revelație morală și patriotică. ”America și românii din America” (1930), ”Priveliști elvețiene”(1930), ”Vederi din Grecia”(1931) încheie un capitol semnificativ din sufletul unui om născut să fie un neobosit călător.

Pe linia Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Iorga dă prozei descriptive o patină clasică, plină de culoare. Se folosea mereu de plăcerea romantică de a înviora tablourile cu pete de culoare aprinsă. Reflecția filosofică, meditația sceptică și îndurerată a istoricului unește cele două atitudini. Marea revine ca un laitmotiv (peisagistic, meditativ), amintind parcă nostalgia unuia din eroii lui Mateiu Caragiale, în excelente pagini ce evoca priveliștea ei la Ragusa, la Cattaro, la Lido, la Mangalia sau într-un text antologic, scris în ultimii ani: Marea, cum am cunoscut-o. Lirismul, chinuit în tipare vetuste, sărace în emoție în opera poetică propriu-zisă, se refugiază în arta evocatorului și peisagistului. Dincolo de o producție abundentă, fără relief, în teatru (din care, între tablouri vivante, dramatizări istorice sau pe teme un basm și mitologie nu se salvează poate decât Doamna lui Ieremia, 1910), Iorga e un autentic artist în proză.

Nicolae Iorga-scriitor dramatic. Încă din 1910 a fost fascinat de luminile rampei. A scris piese precum ”Constantin Brâncoveanu”(dramă în cinci acte), ”Cantemir bătrânul”, ”Tudor Vladimirescu”, ”Gheorghe Lazăr”, ”Isus”, ”Cleopatra”, ”Casandra”, ”Fratele păgân”, ”Un domn pribeag”, ”Învierea lui Ștefan cel Mare”, ”Contra patriei”, ”Doamna lui Ieremia”, comedia ”Sarmată, amicul poporului”. Scria piese de teatru neavând aspirații că ele vor fi jucate vreodată. Al. Mavrodin va face însă acest lucru posibil punând în repertoriul Teatrului Național ”Învierea lui Ștefan cel Mare”, o plăsmuire naivă dialogată, cum fac elevii de liceu, dar, cu această reprezentație s-a descoperit slăbiciunea lui Iorga.

La Teatrul Național i s-a pus în reprezentație drama istorică, ”Doamna lui Ieremia”, literar bine scrisă, lojele fiind pline, fiind prezenți chiar oameni politici precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, I.G.Duca, Virgil Slăvescu. Pasiunea pentru teatru a luat avânt, Iorga punând bazele Teatrului Popular ca să-și reprezinte piesele, dar piesele lui erau foarte slabe, așa că istoricul a făcut apel la Victor Ion Popa, scriitor de mare talent, regizor de teatru, desenator și mare iubitor de teatru. Acesta și-a recrutat o trupă de elită, a alcătuit un repertoriu, dar Iorga a fost nemulțumit de faptul că nu i s-a pus în scenă nici o piesă de a lui, astfel încât Popa a plecat, teatrul conducându-l George Iorga, director în Ministerul Industriei și Comerțului. Era convins că sălile erau goale datorită invidiei celorlalți autori dramatici.

Contestările calităților sale scriitoricești n-au lipsit: G. Călinescu mai susținea (în 1965) ca "scriitor Iorga n-a fost decât amator. În schimb, Perpessicius și Tudor Vianu îl revendică pe drept cuvânt în galeria prozatorilor marcați de un "puternic temperament". În Arta prozatorilor, analiza textuală relevă, spre pilda, sinteza personală a celui ce "a primit în sine și a fructificat mai toate direcțiile stilistice ale veacului al XlX-lea". O lectură modernă confirma și ea intuiția din 1922 a lui Arghezi, care-1 definea pe Iorga drept "fierbintele scriitor al unei limbi în vâlvătaie".

Despre scrierile istorice voi aminti într-un capitol separat al prezenței lucrări. Amintesc numai câteva din lucrările marelui istoric pentru a întregi capitolul prezent despre opera sa.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1 250 de volume și 25 000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc.

În 1895-1897 va publica în trei volume ”Acte și fragmente”, documente adunate din arhivele apusene, a editat singur opt volume din colecția Hurmuzaki, a publicat ”Documente românești din arhivele Bistriței(1899-1900), a cules și a publicat documente privitoare la istoria financiară și comercială ca și documente referitoare la unele personalități cum ar fi Despot, Brâncoveanu, Cantacuzino, Callimachi, etc, A elaborat numeroase studii de amănunt a căror întindere variază între o pagină și câteva sute de pagini. A întocmit cu ocazia unor comemorări unele monografii, ca de exemplu cea despre Ștefan cel Mare, scrise într-un stil antrenant, cu imagini de mare valoare artistică.

Din 1902 a publicat o serie de lucrări de sinteză, al căror rost era acela de a informa, dar și de a îndruma cercetarea viitoare: ”Istoria literaturii române în secolul XVIII”, în două volume, ”Istoria religioasă a românilor până la 1588”, ”Istoria poporului român” apărută la Gotha(1905), ”Istoria românilor în chipuri și icoane”, în 3 volume, ”Istoria Bizanțului”, ”Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea” ( 2 volume), ”Istoria Imperiului Otoman” ( 5 volume), ”Istoria armatei românești”(1910), etc.

In domeniul istoriei nationale, a elaborat monografii si sinteze de mare valoare ("Istoria lui Mihai Viteazul", "Istoria bisericii romane", "Istoria armatei romanesti", 2 vol., "Istoria comertului romanesc", 2 vol., "Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen", 2 vol., "Istoria romanilor", 10 vol. s.a.) si a integrat istoria Romaniei in istoria universala ("La place des Roumains dans l'histoire universelle", 3 vol.), relevand originalitatea culturii romanesti si interdependenta istoriei poporului roman cu istoria altor popoare. Contributia la cercetarea istoriei universale ("Geschichte des Osmanischen Reiches", 5 vol., "Cărti reprezentative in istoria omenirii", "Histoire de la vie Byzantine", 3 vol.), ca si vastitatea operei si preocupărilor sale, il situează intre marii istorici ai lumii.

Articolele din ”ľIndépendance Roumanie” vor fi strânse de istoric sub titlul ”Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899” într-un volum, iar o altă parte în volumul cu titlul ”Opinions pernicieuses ďun mauvais patriote”. În acest ultim volum se găsește explicația publicării articolelor într-un ziar de limbă franceză: ”Într-un ziar românesc, eu mă expuneam unui alt pericol, care nu este mai puțin grav. Eu puteam deveni în ochii publicului un liberal, un conservator, un junimist, un republican, un federalist, un democrat-conservator, un liberal-conservator, un conservator-democrat, un conservator-liberal”. Primul volum de articole debuta cu un atac deschis împotriva claselor conducătoare din România sfârșitului de secol XIX care, în viziunea lui Iorga, nu cunoșteau deloc realitățile țării pe care o cârmuiau. Aceste articole i-au adus autorului numeroase și mari adversități, l-au făcut foarte cunoscut și temut, dar și izolat.

Articolele din ziarul de partid ”Epoca” au fost realizate din februarie până în octombrie 1902, Iorga fiind invitat de Nicolae Filipescu și au fost reunite de scriitor în volumul ”Cuvinte adevărate”. Scriind într-un ziar conservator-junimist, era bănuit de contemporani că are simpatii pentru acest gen de partid, simaptii se pare reale, dar care nu-i influențau gândirea independentă. Mare parte din aceste articole erau atacuri la adresa moravurilor corupte, la adresa unor personalități culturale sau politice, a partidelor politice. În ultima parte a volumului sunt incluse ”Studii asupra Partidului Liberal”, criticat pentru că se lăuda cu trecutul său, pentru că nu reprezenta o clasă ci un grup de politicieni doritori să-și împartă bugetul țării, apreciere care, în mare parte, nu corespunde realității.

La 4 mai 1903 și-a făcut apariția în ziarul ”Sămănătorul” marele savant, cu articolul intitulat ”Cu prilejul disparitiei Tribunei”, anul următor devenind directorul revistei.

Ideologia pe care a impus-o Iorga la ”Sămănătorul” a fost eminesciană. În 1905 se tipărise de către editura Minerva ”Scrierile politice și literare ale lui Eminescu”.

Scoate revista ”Floarea darurilor” în prima zi a tumultosului an 1907. Revistă în care se publicau traduceri din literatura universală, reprezentând în special lirica modernă. Multe dintre traduceri îi aparțineau lui Iorga și erau adesea izbutite.

În ziarul ”Neamul românesc” va publica o mulțime dintre articolele sale. Un articol emoționant este cel intitulat ”Dumnezeu să-i ierte”, unde își arată indignarea față de represiunea ordonată de autorități asupra țăranilor la 1907. Critica ziarele pentru vederile inguste în ciclul de articole ”Partide și ziare în cursa reformelor”.

În toamna lui 1914 susținea la Universitatea din București un ciclu de prelegeri sub titlul ”Istoria românilor din Ungaria”, publicate în ziarul ”Neamul românesc”, baza viitoarei lucrări de mai târziu. Iar pe toată perioada războiului va publica sinteze privind provinciile revendicate, volumele erau trimise de autor tuturor reprezentanților diplomatici acreditați în România.

În perioada 1917-1918 va desfășura o activitate prodigioasă: ”Principiul național: originea și dezvoltarea lui”, ”Originea și dezvoltarea statului austriac”, ”Cugetare și faptă germană”, ”Prolegomene la o istorie universală”, ”Andrassy și alianța”, ”Developpement de la question rurale en Roumanie”, ”Rélations avec des Roumains les Alliés”, ”Rélations latines de la famille royale roumaine”, ”Histoire des Roumaines de Bukovine á partir de ľannexion autrichienne”, ”Histoire des rélations russo-roumaines”, ”Sur ľecole et ľ eglise roumaines en Dobrogea avant ľannexion roumaine”, ”La politique de Michel le Brave, ses origines et son importance actuelle”, ”Două răspunsuri ale unui istoric”, ”D. Czernin și politica României”, ”Oaspeți ruși în Moldova și oaspeți moldoveni la Moscova”, ”Bucovina și literatura românească”, ”Muntele nostru în literatura românească”, ”Ideea Daciei românești”, ”România care a fost și România care trebuie să fie”, ”Românii de peste Nistru”, ”Pentru a-i ajuta în lupta lor”, ” Continuitatea spiritului românesc în Basarabia”, ”Suflet românesc”.

Ține o serie de conferințe ale căror subiecte le publică, ca de exemplu: ”O încercare zadarnică de înviere”, ”O școală nouă istorică, Conferințe ținute la Liga Culturală”. În 1939 ține o conferință la radio ”Necesitatea cunoștințelor istorice”, iar cu alt prilej ”Ce înseamnă astăzi concepția istorică”.

În concluzie, putem afirma că vastitatea operei lui Nicolae Iorga ne arată puterea de sinteză a marelui scriitor, istoric, savant, dar reprezintă și o moștenire bogată a noastră, a românilor.

Cap. III . Istoriografia

”Un popor care nu își cunoaște istoria,

este ca un copil care nu își cunoaște părinții”

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga poate fi chiar considerat un clasic al istoriografiei mondiale, nu numai pentru informația imensă cuprinsă în lucrările sale, ci pentru felul în care a înțeles să îndeplinească în societatea contemporană meseria de istoric. Țelul său este crearea adevăratei istorii universale, unde toate popoarele, mari și mici, să-și aibă locul corespunzător rolului jucat și atestat de documente. Atitudinea lui interioară în fața realității istorice a fost respectul realității faptelor ce impun contururile sistematizării teoretice, și nu invers.

Pentru Iorga, faptele istorice nu sunt ”exemple”, ilustrări ale unei teorii, ci ele trebuie înțelese și prezentate ca atare, în măsura în care ne dau posibilitatea să reconstituim, în toată complexitatea ei, realitatea istorică, unitară și vie. Realismul său istoric l-a făcut pe Iorga să înțeleagă raportul dintre personalitate și mase în istorie. Și această înțelegere l-a făcut să condamne voluntarismul, conform căruia un om ar putea impune realității propria-i voință fără a ține seama de ea. A prevăzut, în legătură cu voluntarismul lui Hitler, dezastrul nazismului, atunci când lumea era năucită de succesele dementului ”Führer”, tot așa cum prevăzuse prăbușirea imepriului austriac în momentele în care triumful acestuia părea total. Dar, Iorga a definit previziunea istorică cu cuvintele ”Prooroc se cheamă acela care știe că lucrurile se țin de cuvânt mai mult decât oamenii și care află astfel întotdeauna ce vor face ele”.

Rezultatul străduințelor lui în domeniul studiilor istorice este bine cunoscut. O operă care uimește, deopotrivă, prin întindere, varietate și profunzime. Astfel, fie că a fost vorba de cercetarea epocilor veche și medie, modernă și contemporană, de filosofia istoriei sau de istoria literaturii, armatei și bisericii, artei și învățământului, dreptului și presei, comerțului și industriilor, savantul a probat o egală competență, indiferent de faptul că a abordat probleme de istorie universală sau națională, venind întotdeauna cu una sau mai multe informații inedite ori propunând o interpretare nouă, adesea suprinzătoare, față de cele aflate în circulație.

Pentru Nicolae Iorga, istoria a fost și a rămas o știință a vieții, o știință a lucrurilor vii, menită să îmbogățească, să adâncească și să îndrume, la nevoie, viața prezentă, din care la rându-i își ia sugestii mărindu-și posibilitățile de înțelegere a vieții care a fost și care continuă să fie. Istoria, pentru el nu este numai știința adunării de documente, nu este nici știința editării de texte, a scormonirii de amănunte, cu toate că numărul cercetărilor sale de acest fel întrece cifra de câteva sute și mai ales nu este împărăția unor mandarini care s-au închis după zidul chinezesc al unui jargon de breaslă și s-au izolat de viață și de mase într-un turn de fildeș, punând între ei și lume deșertul unor preocupări fără nici o legătură cu nevoile, zbuciumele, aspirațiile lumii în mijlocul căreia trăiesc.

”Iorga este un coborâtor din galeria marilor bărbați înaintași, neobosiți militanți pentru propășirea patriei, apărători ai culturii și fruntariilor ei, care dorm astăzi în cripte reci după o viață de necontenite călătorii, de lupte și de zbucium, în care au fost părtași la acte mari justițiare ale istoriei – obținerea independenței și împlinirea visului milenar al realizării unității statale”.

Dotat cu o memorie extraordinară și cu o putere de muncă ieșită din comun, Iorga va îndrăzni mai mult decât ceilalți istorici, el se va angaja de unul singur într-o muncă titanică, culegând din arhivele din țară și de peste hotare un impresionant de documente.

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate, etc.

La începutul activității sale științifice, N. Iorga a manifestat predilecție pentru strângerea și editarea documentelor istorice. Familiarizarea cu sursele primare a constituit pentru istoric pasul decisiv către întocmirea marilor sinteze pe care avea să le elaboreze nu peste mult timp. Cunoscută fiind opinia lui Iorga că știința istorică ”pleacă de la izvoare”, capătă înțeles acțiunea lui neobosită în vederea adunării și publicării unui număr cât mai mare de documente referitoare la istoria națională indeosebi. De-a lungul întregii sale activități, el a editat peste 1000 de volume înmănunchind o cantitate apreciabilă de izvoare de primă mână (documente originale inedite, cronici, arhivele unor mari familii boierești), deși aceste lucrări nu mai corespund astăzi tuturor exigențelor cerute de editarea critică a textelor, istoricul dovedind nu o dată grabă și chiar dispreț pentru o sistematizare a materialelor, ele continuă să rămână și astăzi indispensabile cercetătorului preocupat cu studierea unor probleme de istorie a trecutului poporului român.

În mod practic nu a existat perioadă din istoria umanității și regiune geografică de pe glob care să fi scăpat atenției lui N. Iorga, care să nu fi făcut obiectul fie al unor studii, comunicări ori sinteze, fie al unor mențiuni fugare.

Interesul lui pentru istoria națională datează încă din primii ani ai activității științifice. Astfel, cele dintâi studii de istorie tipărite la Iași tratează aspecte din trecutul țărilor române. În anii următori s-au adăugat necontenit noi și noi contribuții istoriografice.

Dimensiunile mai puțin obișnuite ale personalității lui Iorga, activitatea sa neobosită în domeniul disciplinelor umaniste, angajamentul profund militant în viața social-politică a timpului nu puteau trece neobservate, impresionând pe contemporanii marelui cărturar și patriot nu numai din țară, ci și de peste hotare. Opera științifică a istoricului, îndeosebi, s-a bucurat de cele mai înalte aprecieri în lumea savantă din străinătate.

În 1904, împlinindu-se patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, Iorga desfășoară o susținută activitate publicistică din care rezultă și cartea ”Istoria lui Ștefan cel Mare povestită neamului românesc”. ”O scânteie din această flacără este cartea de față”, afirmă Iorga încheind astfel prefața.

O influență asupra istoricului român au avut-o unele cărți precum ”Histoire politique de l’Europe contemporaine” de Ch. Seignobos sau ”Histoire de la France contemporaine” de Gabriel Hanotaux.

În 1905 apare ”Istoria poporului românesc” în limba germană la Gotha, lucrare ce i-a fost comandată de istoricul german Karl Lamprecht în anul 1901. În partea a opta a acestei lucrări intitulate: ”Starea poporului român la 1900”, Iorga face următoarele succinte considerații care echivalează cu o profesiune de credință: ”Când vrem să înțelegem complet istoria dezvoltării unui popor, este necesar să ne familiarizăm și cu starea lui prezentă, produsul final al celei dintâi. Abia prin aceasta expunerea istoriei de două mii de ani a poporului românesc își găsește încheierea în această ultimă parte”.

Între 1908 și 1909 apare ”Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor” în două volume.

În domeniul istoriei universale a avut o contribuție remarcabilă, impunându-se ca autorul mai multor lucrări fundamentale, al unor numeroase investigații de amploare mai redusă.

În 1908 a apărut și ”Geschichte des Osmanischen Reichs”, în 5 volume, 2659 pagini. Lucrarea aceasta este net superioară celor mai vechi, ale lui Cantemir, Hammer sau Zinkeisen, fiind proiectată ca o operă de sinteză și nu de amănunte. ”Istoria turcească este prea serioasă pentru a o privi anecdotic și prea mare pentru a o privi din punctul de vedere minuțios. La drept vorbind, nu este o istorie națională, ci un capitol strălucit al acestei istorii universale al cărei mers este hotărât de imperiile puternice ale lumii”. Iorga a relevat rolul deosebit jucat de poporul nostru pe scena istoriei generale prin stăvilirea, vreme de decenii, a expansiunii marelui imperiu al cărui jug avea să-l suporte atât de greu. Apariția acestei lucrări a contribuit mult la sporirea prestigiului istoriografiei române în străinătate. La două veacuri după Dimitrie Cantemir, Iorga se plasa în rândul celor mai prestigioși cercetători din lume ai istoriei Imperiului Otoman.

În 1909 a apărut volumul omagial închinat lui Iorga ”Studium Lipsiense, Ehrengabe Kark Lamprecht dargebracht: Der lateinische Westen und der byzantinische Osten in ihren Wechselbeziehungen während des Mittelalters”, publicate de Editura Friedrich Andreas Perthes din Gotha. În 1919 a publicat în colecția ”Weltgeschichte-Leipzig, ”Geschichte der Hunen”, ”Geschichte der Bulgaren”, ”Geschichte der Albanesen”, ”Geschichte der Magyaren”, ” Geschichte der Ziegeuner”. În 1907 a publicat la Londra ”The Byzantine Empire”.

Un loc major în pregătirea Marii Uniri din 1918 l-au avut lucrările științifice ale lui Iorga din anii neutralității. Pe lângă numeroase articole din revistele Academiei, ”Buletinul Institutului de studii sud-est europene”, ”Revista istorică”, au fost publicate și volume destinate special problemei naționale: ”Legăturile culturale între Bucovina și Principatele române” (1914), ”Carpații în luptele dintre români și unguri”, ”Dreptul la viață al statelor mici”, ”Istoria românilor din Ardeal și Ungaria”, ”La question roumaine en Autriche et Hongrie”, ”Sârbii, bulgarii și românii în Peninsula Balcanică” (1915), ”Iluzii și drepturi naționale în Balcani” (1916). Locul cel mai important fiind atribuit lucrării, ”Istoria românilor din Ardeal și Ungaria”.

În 1914, în toamnă, Iorga susținea la Universitatea din București un ciclu de prelegeri sub titlul ”Istoria românilor din Ungaria”, publicate în ”Neamul românesc”, ce vor constitui baza viitoarei lucrări, dar cu o prelucrare ulterioară, uneori radicală. Cartea va apărea în septembrie 1915, fiind dedicată lui Alexandru Bogdan, cumnat cu Nicolae Iorga, ofițer român din armata austro-ungară, mort la 19 octombrie 1914 ”sub steag străin”, simbol al jertfelor inutile pe care poporul român le dădea. În Prefață autorul afirmă că lucrarea este răsunetul gândurilor sale de o viață întreagă: ”În această carte e numai sânge și lacrimi. Ne-am plătit cu ele pentru cel puțin o mie de ani. Aibă deci măcar urmașii noștri zile mai bune!”. Lucrarea a fost publicată și în limba franceză sub titlul ”Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”, cuprinzând și o hartă a drepturilor teritoriale ale poporului roman. Iorga subliniază necesitatea acestei ediții în limba franceză despre care spune că este o ”limbă mai înțeleasă în lume”, spunând că el ”crede că e nevoie să se știe de toți că n-am fost nici acolo o plebe fără trecut și fără aspirații că, în fundul celor mai adânci temniți, peste dărâmăturile edificiului național, am văzut o stea, totdeauna aceeași, care ne cheamă și astăzi.”

”Istoria românilor din Ardeal și Ungaria” a fost concepută pentru a consolida credința românilor în dreptatea cauzei lor, dar și ca mijloc de propagandă în străinătate, de motivare a viitorului război al României împotriva Austro-Ungariei ca o argumentație științifică a cererilor noastre teritoriale. Aprecieri laudative la adresa lui Iorga au făcut: miniștrii Italiei, Angliei, SUA, Rusiei, Serbiei, bibliotecile academiilor din Petrograd, Berlin, Munchen, personalități ale culturii, precum Charles Bemont, Constantin Jirecek, David Angyal, Eduard Meyer. A. D. Xenopol era entuziasmat de lucrarea fostului său elev, elev a cărui valoare o anticipase încă din anii de facultate.

Pe parcursul războiului va publica sinteze privind provinciile revendicate: ”Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”(1915-1916), ”Droits nationaux et politiques des Roumains dans la Dobrogea”, ”Histoire des Roumains de Bucovine”(1917), ”Continuitatea spiritului românesc în Basarabia”(1918), ”Histoire des Roumains et de leur civilisation” (1920), ”Histoire des relations Anglo-Roumaines”, ”Histoire des relations entre la France et les Roumains”, ”Histoire des relations Russo-Roumaines”. În legătură cu această ultimă lucrare, ea a apărut în 368 de pagini în care a fost concentrat tot ce a putut recolta poporul român din experiența amară cu rușii. Cu pasiunea lui de cercetător neostenit, privind tot ce se putea să aibă o legătură cu neamul românesc, el nu a trecut nici peste fapte de redusă importanță. Un exemplu: ”În armata lui Carol al XII-lea, un valah s-a făcut remarcat, acest Sandu Colțea, care făcut prizonier la ruși, a stat câtva timp deportat în Siberia, unde se întovărăși cu unul dintre prizonierii cazaci, Mirovici; a încercat să evadeze și la sfârșitul războiului el a cerut îngăduința să părăsească Suedia unde nu putea să găsească o biserică de ritul lui, pentru a-și face rugăciunea zilnică”. Scriind despre metodele politicii rusești, el amintește purtarea unui trimis al Rusiei care ”trata pe boieri ca pe câini, pretinzând să fie prezent în Divan și făcea să înțeleagă Voievodului că acest vecin (Rusia) este un stăpân”. Lucrarea lui Iorga, istoric, admirabil întocmită, are valoare pentru români atât timp cât va dăinui dincolo de Nistru o Rusie.

“N. Iorga a scris o lucrare specială cunoscută, de către specialiști, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la București, în 1919 (64 p. – în același an este tradusă și în limba română” din îndemnul și cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy”); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice și a rosturilor național-culturale și politice al tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când, la finele Primului Război Mondial geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: „Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, și Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susține revendicările foarte firești ale elenismului în Europa și chiar și pe bătrânul pământ al Asiei”.

Între 1919-1922 apare ”Istoria românilor prin călători”, o ingenioasă prezentare a poporului român așa cum era văzut de străinii în trecere prin meleagurile dacice. Apoi trei volume de ”Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor ”(1176 pagini), ”Dezvoltarea așezămintelor politice și sociale în Europa”(550 pagini), ”Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne și contemporane” (577 pagini), în care putem observa siguranța lui Iorga în a folosi datele reținute de prodigioasa lui memorie.

În 1919 colonia armeană din București s-a adresat lui Iorga cu rugămintea de a le alcătui un memoriu privind istoria neamului lor, spre a-l prezenta Conferinței de pace. Iorga a acceptat, cerând doar o stenodactilografă, munca fiind gratuită. A muncit 3 ore pe zi și în trei săptămâni a terminat o lucrare de 400 de pagini. În 1954, la Madrid, un armean care își dăduse doctoratul în istorie era impresionat de cel care o scrisese. Pamfil Șeicaru îl caracterizează ca fiind ”cel mai organizat creier care știa să urmărească desfășurarea unei idei în învălmășeala faptelor, căutându-i confirmarea în succesiunea evenimentelor”.

În 1926, 1927 și 1928 au fost publicate cele patru volume din ”Essai de synthèse de ľhistoire de ľhumanité”, prima istorie universală pe care o încearcă un specialist din Europa răsăriteană. În ea se face simțită tendința de ”a detrona din această supremație apusul pentru momentele când nu apusul este acela care hotărăște soarta omenirii”, și de a da locul pe care îl merită Bizanțului și poporelor din Răsărit, într-o istorie generală a continentului nostru. Deși nu este doar o istorie a Europei, Iorga a recunoscut, totuși limitele lucrării sale în ceea ce privește spațiile non-europene, unde informația istoricului era tributară lucrărilor de mâna a doua, accesul la izvoarele esențiale nemaifiindu-i posibil.

Lucrarea a surprins prin îmbinarea analizei sincronice și diacronice a evenimentelor. Autorul a mărturisit că fusese interesat numai de depistarea evenimentelor care unesc umanitatea, iar nu a celor care o separă. ”Sistemul” prezentat de Iorga fusese preconizat mai demult, din 1911, când a opinat că trebuie să dispară ”deosebirea de până acum între istoria universală și istoria națională”, ea fiind menită să rămână ”doar în dosebirile pedante ori comode ale catedrelor istorice. Viața unui popor e necontenit amestecată cu viețile celorlalte, fiind în funcțiune de dânsele și înrâurind necontenit viața acestora… Istoria unui popor nu atinge…istoria celorlalte prin simple mențiuni fugare sau scurte capitole de influențe reciproce, ci se fixează și se păstrează în mediul firesc de universalitate umană căruia îi aparține în cea mai superioară esență. Și istoria universală, la rândul ei, nu va mai fi o culegere de istorii naționale grupate după motive geografice ori culturale, ci urmărirea unor legături de cultură, de idei politice, de revărsări și cuceriri pe toate tărâmurile, de strămutări, transformări, potențări și slăbiri, care trebuie să fie singurul ei domeniu”.

Scrie ”Istoria românilor”, ediție care începe să fie tipărită în 1936, consultând o bogată bibliografie, însușită uneori fără comentarii, alteori parțial sau total respinsă, slujind ca argument pentru unele ipoteze sau afirmații mai vechi ale lui N. Iorga. Aproape nici o trimitere din ”Istoria românilor” nu privește problemele de concepție, nu se referă la noile teorii ale istoriografiei. Nicolae Iorga proceda ca un adevărat om de știință ce era, urmărind tot ce se tipărea în țară și peste hotare cu privire la istoria națională, tot ce se tipărea în legătură cu teritoriile locuite de români sau cu aria geografică a formării poporului nostru de-a lungul timpului. Această sinteză se compune din studiile sale de până atunci, ”adunate și prelucrate”, ”cărți întregi”, intrând ”mai curând desfăcute în capitole” în structura vastei sinteze, legate ”prin ideile de care sunt astăzi condus în scrierea istoriei”. Toate aceste cărți au fost ”ținute în curent”, pe cât i-a fost cu putință, primele două volume fiind cu ”totul noi”. Ideile structurale ale lui Nicolae Iorga în scrierea istoriei nu s-au mai înnoit, în sensul asimilării unor teorii apărute în secolul nostru, deoarece istoricul își delimitase ferm convingerile.

Iorga spunea: ”Trebuie să ne dăm seama că nu numai pentru epocile mai vechi, dar chiar pentru secolul al XVIII-lea, pentru începutul celui de-al XIX-lea sunt nesfârșit de multe informații diplomatice, militare și politice, care din ce în ce ne interesează mai puțin și că în felul în care concepem astăzi studiile istorice este ceva care ne interesează și mai mult, chiar pentru viața maselor, privită în elementele ei materiale, și aceea e psihologia acestor mase. Și din psihologia majorității unei națiuni, influențată mai mult sau mai puțin de personalități superioare, se naște istoria acelei națiuni”. De asemenea recunoaște că a fost nevoie să caute ”și aiurea decât în izvoarele directe, pentru a da o expunere neîntreruptă a istoriei românilor”.

De aceea, ori de câte ori N.Iorga a înfățișat istoria poporului său nu s-a oprit în timp pentru a crea o anume distanță necesară ”decantării”, privirii detașate și nici nu a căutat să excludă perioada de timp în care gândul și fapta sa au fost prezente sau au marcat istoria poporului român. Dimpotrivă ultimul capitol din cel de-al X-lea volum al ”Istoriei românilor” se intitulează ”Regele nou și agonia partidelor” și înfățișează deceniul în care Iorga a deținut demnitatea de președinte al Consiliului de Miniștri, conducând, cum însuși spune în paginile respective, un ”guvern de sacrificiu”, iar expunerea cuprinde promulgarea Constituției din 23 februarie 1938, redactată ”din condeiul lui Istrate Micescu”, indicarea schimbărilor guvernamentale de la sfârșitul lui 1939, ca și evocarea condamnărilor succesive ale lui Corneliu Zelea Codreanu al cărui ultim proces 27 mai 1938 îi ”dovedi puținătatea lipsită măcar de o atitudine”.

Nicolae Iorga a fost un ”medievist prin vocație, prin structura sufletească, prin structura organică”, iar istoria Evului Mediu a fost ”direcția sa de studiu cea mai fecundă”. El a dorit o istorie totală și nu a avut perioade preferate și considera documentul drept purtătorul unei istorii vii care vorbește despre viața autentică. Istoria era vie pentru el nu numai prin modalitățile de a o reconstitui, ci si prin modalitățile de a o retrăi.

A făcut eforturi deosebite în ce privește bizantologia. Publică în 1930 în ziarul german Byzantinische Zeitschrift articolul ”Să definim Bizanțul!”, realizează o culgere în două volume, numită ”Studii bizantine”, participă la conferința ”Ce este Bizanțul?”(1939). ”A fost o viață bizantină scria el în primul volum din Istoria vieții bizantine, există o artă bizantină, o literatură bizantină. Timp de lungi secole…se găsesc în toate aceste domenii forme speciale care nu pot fi confundate cu altele”. Cele trei volume ale ”Istoriei vieții bizantine” și completarea lor cu ”Byzance après Byzance” sunt rodul de mari proporții a voinței lui Nicolae Iorga. După Iorga, trăsătura esențială a vieții și civilizației bizantine este puterea de asimilare și sinteză, prin care ”a grupat, a amestecat și a contopit atâtea civilizații până atunci diferite și chiar dușmane”. A încercat să gândească și să simtă ca omul bizantin, și să ne spună ce este Bizanțul așa cum ne-ar fi spus-o un diplomat, un funcționar din cancelaria imperială sau un om de pe stradă. A definit constant Bizanțul ca o sinteză a patru elemente esențiale: elementul roman, elementul elenist, elementul ortodox, elementul oriental.

Bizantinologul francez, V. Laurent, aprecia că lucrările lui N. Iorga în domeniul acesta poartă amprenta formației sale de istoric universal. Istoricul român a încercat să spargă tiparele în care erau mulate faptele istoriei universale de către istoricii apuseni și să stabilească o nouă viziune asupra desfășurării istoriei europene în special, în care Răsăritul să nu mai apară doar ca o anexă, o periferie a Occidentului. Avea dorința de a le găsi românilor rolul în istoria universală și mai ales în sud-estul Europei.

Va face inventarul realităților perioadei care a impus Bizanțul pe prim plan în istoria universală prin ”Essai de synthèse de ľhistoire de ľhumanité” și o serie de conferințe reunite în cele două volume de ”Studii bizantine”. Este preocupat de raporturile dintre Bizanț și romanitatea orientală, dar și de noua configurație etnică adusă de migrațiile slave și bulgare, de apariția românilor și rușilor. În 1922 ține seria de conferințe la Sorbona, reunite sub titlul ”Formes byzantines et réalités balcaniques”, studiul mai vechi ”Notele unui istoric relative la evenimentele din Balcani”, comunicarea ”Y a-t-il eu un Moyen Âge byzantin?” și ”La survivance byzantine dans les pays roumains”, precum și articolul ”Les Balcans et ľEmpire byzantin”sau ”Latins et grecs d`Orient et ľ établissement des turcs en Europe”. Încununarea acestor conferințe și studii este lucrarea cu titlul ”Byzance après Byzance”, volumul IV al istoriei vieții bizantine. Această formulă a făcut o carieră extraordinară, astăzi fiind considerată o formulă fundamentală în bizantologia universală.

Iorga considera lumea sud-estului Europei, în care intrau și românii, o lume bizantină. O intensă operă de creștere și educare se exercită deci, de către Bizanț, asupra acestei lumi răsăritene. Efectul era apariția unor adevărați moștenitori ai Bizanțului, care vor oferi, la căderea fostului imperiu sub turci, azil culturii bizantine pentru câteva secole.

În ”Istoria Imperiului Otoman”(5 volume) susține că Imperiul Otoman are mai degrabă aspectul unei restaurații și al unei continuări a Imperiului Bizantin. ”Supraviețuirea bizantină în Țările Române” este de fapt un capitol al istoriei și civilizației bizantine, și Iorga a avut meritul de a-l semnala bizantinologiei, lărgind astfel limitele istoriei, creației și vicisitudinilor Bizanțului.

În cercetările de istorie universală a cuprins în câmpul observațiilor sale trecutul unor țări europene, precum Albania, Anglia, Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Elveția, Franța, Germani, Italia, Iugoslavia, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Suedia, Turcia, asupra cărora ne-a lăsat apreciate sinteze, cele mai diverse contributții sau studii referitoare la relațiile lor cu România. S-a ocupat de elucidarea unora dintre marile probleme care au frământat continentul european de-a lungul timpului (”Chestiunea Rinului”, 1912; ”Chestiunea Dunării”, 1914; ”Chestiunea Mării Mediterane”, 1914; ”Chestiunea Oceanelor”, 1919). Mai multe sinteze au abordat principalele elemente de unitate ale lumii europene, începând cu Evul Mediu și până în epoca contemporană (”Dezvoltarea așezamintelor politice și sociale ale Europei”, 3 vol., 1920-1922; ”Papi și Împărați”,1921; ”Revoluții politice și întregiri naționale”, 1922; ”State și Dinastii”, 1922).

În acest domeniu, Iorga a fost ”un mare mânuitor de idei” cum spune V. Laurent, iar opera sa rămâne o carte de căpătâi, care nu poate fi ocolită. Specialiști precum: Eugen Stănescu, Emanuela Popescu, Andrei Pippidi, Stelian Brezeanu, Tudor Teoteoi, Cristina Rotman, Radu Lăzărescu, Olga Cicanci reuniți într-o volum de studii intitulat ”Nicolae Iorga – istoric al Bizanțului, Culegere de studii îngrijită de Eugen Stănescu”.

Iorga a fost un istoric de înalt prestigiu în epoca sa, bucurându-se de laurii unor universități de prestigiu din Europa, membru a 15 Academii, Doctor Honorius Causa a 11 universități și profesor agregat la Sorbona. El a militat pentru o concepție nouă a istoriei universale și pentru o nouă conștiință istorică a epocii noastre. Într-o vreme în care noțiunea de istorie universală însemna pentru știința occidentală istoria marilor puteri ale Europei apusene, istoria dominației și afirmării lor în lume de-a lungul veacurilor. Iorga a promovat statornic o concepție a istoriei universale menite să descopere și să releve sistematic nu ceea ce opune, ci ceea ce unește popoarele de pretutindeni, în diferite epoci istorice; nu ceea ce se ridică unele deasupra altora, cu drept de a se socoti ”superioare”, ci ceea ce le solidarizează într-un efort comun din care rezultă creațiile materiale și spirituale ale geniului omenesc.

El s-a străduit să cuprindă în opera sa ”acest mers general al omenirii pe care-l consider unitar și organic, adica o manifestare a gândirii, a simțirii și a voinței omenești care pleacă de la cele mai îndepărtate timpuri, de când se poate vorbi de om altfel decât sub raport antropologic, pentru ca, necontenit, pe această linie să se grupeze popoarele și fiecare popor sp fie recomandat și prezentat mai ales în momentul când el apare ca element nou și hotărâtor în acest curent general ce străbate veacurile și cuprinde toată esența sufletească și toată manifestarea vitală a tuturor neamurilor. ”Istoria omenirii spunea cu altă ocazie, din vremurile cele mai vechi, din preistorie până acum, este una singură. Istorii naționale și istorii de stat, istorii locale, acestea sunt toate îndreptățire, dar cu toate acestea ele nu pot fi bine prezentate decât raportate la această unitate care n-a fost niciodată întreruptă și care este viața întregii omeniri, din toate timpurile și din toate locurile.

Activitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață, fiind un naționalist moderat și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și din asocierea sa cu Sămănătorul). Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei domeniilor rurale din vechea Valahie și Moldova. Constatând lipsa de surse privind istoria română din Evul Mediu și încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia romană la un popor vorbind o limbă romanică. Iorga și-a concentrat eforturile în direcția cercetării modului în care au fost păstrate obiceiurilor romane în zonele rurale.

Nicolae Iorga își va aduce o contribuție constantă la educarea în sens patriotic a armatei. Din 1911 este numit profesor la Școala de razboi și va publica în diverse reviste militare, va scrie cărți despre armată și pentru armată. El spunea: ”O armată este înainte de toate o forță morală.” În toamna lui 1914, ministrul de război, Ion I.C. Brătianu, cerea lui Iorga îngăduința de a scoate o nouă ediție a volumului I din ”Istoria armatei române” care se epuizase și de a tipări volumul II, pe care istoricul îl avea pregătit, ”această scriere fiind foarte necesară pentru cultura ofițerilor noștri”. Acesta răspunde trimițând gratuit, pentru bibliotecile de regiment, cărți istorice, iar din 1915 și ”Revista istorică”.

Pagini de călătorie prin țară (”România cum era până la 1918”) apar datorită nevoii istoricului de a-și lărgi aria cunoștințelor, în special călătorind în zone geografice necercetate până atunci. Călătoria a fost pentru Iorga o formă a cunoașterii, a îmbogățirii orizontului spiritual prin observația directă. O îmbogățire nu atât a orizontului teoretic, a modalităților de interpretare, cât mai mult și în primul rând, semnalarea și însușirea a ceea ce era nou pe tărâmul descoperirii de fapte și date, rezumându-se adesea la discutarea unor interpretări filologice, cronologice, geografice. În cronica din ”Revista istorică” și din ”Revue Historique du Sud-Est Européen”, comunică succint dar afirmând necontenit o ”atitudine”, ce anume cuprinde o carte sau un studiu. ”Notele” sale constituiau fie încurajarea inteției generale, fie satisfacția fățișă pentru importanța documentelor puse în valoare, fie ratificarea unei descoperiri, fie corectarea unei păreri, fie aducerea de noi dovezi care să întărească cele susținute de autorul recenzat, ori să le respingă. Tudor Vianu spunea despre scrisul lui Iorga că afirmă ”arta unui peisagist romantic, din descendența lui Chateaubriand”.

Scrie ”Politica externă a regelui Carol” ce se va bucura de o largă răspândire în străinătate, permițându-i-se a cerceta în arhivele Ministerului de Externe înainte de război. Pamfil Șeicaru asistând în 1914, ca student, la prelegerile ținute de Iorga pe această temă spunea: ”Sala era neîncăpătoare, întârziații erau nevoiți să stea afară. Se asculta într-o linișlte desăvârșită, chiar foșnetul unei foi de hârtie irita pe profesor, neîndurat în admonestarea cu care fulgera pe nefericitul student. Prelegerile nu erau scrise sau compuse, cel puțin mental; pe o carte de vizită azvârlea câteva notații, cuvinte izolate al căror rost era mai mult să pună în mișcare memoria: linia generală o avea, de bună seamă, dar lecția se rezema pe o contrucție improvizată”.

În chiar ultimii ani ai vieții, Iorga a purces să adune materiale pentru întocmirea unei noi vaste sinteze de istorie universală în care își propusese să examineze întreg trecutul omenirii prin prisma noii concepții ”istoriologice” la care ajunsese după o jumătate de veac de strădanii în domeniul științelor istorice. Din nefericire, ca urmare a groaznicului său sfârșit în 1940, istoricul nu a reușit să termine opera proiectată ( Istoriologia umană, 10 vol.), care avea să fie nu numai unică în genul ei în istoriografia mondială, ci, totodată, ”cea mai întinsă și, poate, cea din urmă istorie universală scrisă de un singur om”. Nu a împrumutat termenul de istoriologie, acest termen îi aparține, l-a folosit prima dată în 1937, în cuvântul de deschidere a Institutului de Istorie Universală, pe care l-a inaugurat la București. Nu a ajuns sa-și termine opera proiectată, căci, în noaptea de 27/28 noiembrie 1940, a fost asasinat de o bandă de legionari înarmați. Grozanicul sfârșit al marelui savant și patriot își află o surpinzătoare analogie e adevărat, sumbră, dar care proiectează integral figura sa de istoric. Militant pentru binele nației și libertatea popoarelor în trecutul nostru atât de greu încercat: ”Letopisițierul – consemnează G. Călinescu – participă direct la evenimente și de aceea a murit bărbătește ca Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino”.

Gh. I. Brătianu observa: ”Pentru Iorga istoria fiind viața însăși, așa cum a fost și cu tot ce a fost, nu se putea mărgini la enumerarea războaielor și întâmplărilor zilnice, mai puțin încă la o înșirare de biografii panegirice. Cultura toată se integra în istorie, cu toate manifestările ei literare și artistice, după cum poporul întreg, de la vlădică până la opincă, de la conducătorii săi cu spada ori cu sfatul – până la masele anonime ale așezărilor sătești lua parte la viața istorică. Era dat veacului nostru să descopere formula grozavă a războiului total; se poate spune că Iorga a fost printre cei care au avut viziunea istoriei totale, nu însă spre a distruge, ci spre a construi”.

Nicolae Iorga a fost un Homer al istoriei universale, care, vorbind despre evenimentele istoriei, a scris drama umanității, a visat la viitorul ei, a lucrat conștient la ”edificarea unei noi conștiințe de sine a lumii contemporane”.

Cap. IV. Nicolae Iorga – om politic

“Cine uită, nu merită”

Nicolae Iorga

În concepția lui Iorga, politica nu trebuia să fie un domeniu de activitate unde puteai să-ți faci o profesie: ”A face politică e a întrebuința toate mijloacele pe care ți le-a dat natura, toate cele pe care ți le-ai dobândit, talentele ca și cunoștințele, înzestrarea ca și munca, pentru a fi folositor țerii în care te-ai născut și poporului din care faci parte”.

Nicolae Iorga s-a manifestat pe mai multe planuri, a fost scriitor, critic literar, dramaturg, ziarist, profesor, dar și om politic. A avut mulți simpatizanți, dar a stârnit și multe adversități, iar opera sa nu prezintă numai lucrări de maximă valoare, ci și unele idei destul de criticate, în neconcordanță cu realitățile vremii sale. Cu toate acestea putem spune că Nicolae Iorga a marcat drumul societății românești aproape o jumătate de secol.

”Iorga era un homo politicus prin excelență, pe care nici clipele de maximă luciditate, de cumplită deznădejde, de profundă amărăciune nu-l puteau abate din drumul ales, chiar dacă acesta i-a măcinat energia, i-a consumat timpul și disponibilitățile, expunându-l nu o dată judecății publice meschine, pamfletarilor vulgari.”

Pentru activitatea politică a lui Iorga sursele de informație sunt foarte diverse, dar deși sunt acuzate de subiectivism, rămân notabile lucrările memorialistice ale marelui istoric, în care veridicitatea informațiilor conținute este întotdeauna verificabilă, fiind scrise cu metoda omului de știință iar nu cu pasiunea politicianului: Volumele ”Memorii”, discursurile din Camera Deputaților, discursurile din Campaniile electorale, articolele din ziare, volumul al X lea din Istoria românilor, ”Supt trei regi”. Fiind puncte de referință.

Activitatea politică a lui Iorga a trezit aprecieri diverse. Pasiunile exacerbate în timpul luptelor electorale au făcut ca unii din adversarii săi, deși oameni de mare inteligență și cultură, să scrie sub imperiul totalei lipse de obiectivitate (C.Cernăianu, O. Goga). În ultima perioadă, însă, se constată apariția unor aprecieri pozitive, tendință tot mai accentuată ( Barbu Theodorescu, Valeriu Râpeanu, Augustin Budușan ).

Subiectele spre care s-a îndreptat gândirea marelui Iorga au fost: realizarea statului român unitar, înlăturarea marilor nedreptăți social-economice și politice. El spunea: ”Făcând parte dintr-un popor, înfățișându-i viața, încălzindu-se astfel de toate silințele și credințele cheltuite în cursul epocilor, mișcat de nesfârșitele suferințe prin care a trebuit să treacă neamul său pentru ca să ajungă până la timpul de față, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor și tuturor înfrângerilor câștigate și suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experiență al nației sale”.

Putem înțelege că Iorga simțea că e de datoria lui de istoric să participe la viața politică a statului. Dă un îndemn pentru contemporani să participe la formarea Unirii prin discursul său de la Iași din 1909,în care afirma:

”Fiecare generație poartă răspunderea menirii și a faptelor sale. Fiecare generație e chemată să adauge ceva la moștenirea celor care au fost înainte de dânsa și generația care nu face acest lucru este distrusă, ca pedeapsă, în amintirea urmașilor.”

Iorga a susținut de asemenea și rolul determinat al țărănimii în evoluția țării, pornind de la numărul mare al acesteia și de la faptul că această clasă socială păstrează spiritul de sacrificiu pentru țară. Solidaritatea națională ar fi fost singura în concepția istoricului Iorga, care putea duce la înfăptuirea idealului statului unitar național și apoi la menținerea și consolidarea acestuia.

În 1923, în expunerea asupra doctrinei sale politice ținută la Institutul Social Român se recunoaște a fi continuatorul lui Kogălniceanu, spunând că reprezintă ”acel naționalism ce iese din democrație, din viața seculară a maselor mari ale poporului român și acea democrație care nu se poate despărți niciodată de conștiința poporului român”. Partidul său reunea astfel tărani, intelectuali, funcționari, muncitori, burghezia mică și mijlocie din mediul urban și rural și chiar câțiva mari proprietari. El definea politica naționalistă drept ”cuprinderea în același stat a tuturor elementelor naționale compacte și întărirea statului național, odată format, prin cultura națională în toate domeniile și în toate formele ei”.

Gheorge I. Florescu fixeaza debutul politic al marelui istoric în momentul intrării lui în Parlament, în 1907, dar atitudinea acestuia exprimată în articolele publicate ne îndeamnă să fixăm începuturile activității lui Iorga in 1899 o dată cu publicarea în ”L’Independence Roumanie” și va lua sfârșit doar o dată cu asasinarea sa, în 1940, deci după mai mult de 40 de ani, timp în care România va cunoaște evenimente istorice precum: marea răscoală țărănească din 1907, unirea Dobrogei de sud în 1913, Marea Unire din 1918, reformele de după 1918 și consolidarea statului național unitar, criza economică, dictatura lui Carol al II-lea, pericolul fascist.

Nicolae Iorga va critica atitudinea conducătorilor care s-au îndepărtat de realitatea și idealurile societății românești și nu înțeleg masele populare, critică felul în care au fost organizate și activau instituțiile de bază ca Academia, Universitățile, Ateneul, bibliotecile publice, arhivele, muzeele, teatrele, mișcarea literară, activitatea științifică, presa. Iorga afirmând: ”Eu am sarcina de a curața țara și o voiu curăța”.

Își afirmă independența de gândire chiar dacă o perioadă publică într-un ziar al conservatorilor: ”Nu fac politica nimănui; n-aștept nimic de la nimeni, și nu mă tem de nimeni. Ce am, îmi ajunge, și știu că nu mi se poate lua. Pe de altă parte, m-am deprins a privi trecutul, la cunoașterea căruia lucrez din întâia mea tinerețe. Cel puțin astfel pot privi faptele zilnice nepărtinitor și în toată legătura lor interesantă de motive și urmări. În sfârșit, iscălitura mea scutește de orice răspundere pe acei ce conduc acest ziar și sunt represintați de dânsul.”

Din 1903 intră în redacția ”Sămănătorului” și preia conducerea revistei. Publică o serie de articole prin care promovează un curent ce avea la bază ideile sale, era un curent antiliberal și filoconservator, propagând patriotismul și având la bază un ”naționalism nou”.

Va fi dezamăgit de junimiști și părăsește ideea sa de a face parte dintr-un partid cu tradiție. După momentul lămuririi relațiilor cu vechile partide, Iorga ajunge în centrul atenției opiniei publice românești, datorită marii manifestații studențești din 13 martie 1906, având un rol decisiv. La 19 martie 1906, la Iași, se organiza o întrunire a studenților și profesorilor, cu participarea lui Nicolae Iorga, moment în care se formează Frăția Bunilor Români, organizație care, conform punctului 2 al Statutului preliminar, avea drept scop ”de a sprijini în orice împrejurare limba, literatura și interesele cele mai înalte ale poporului român, privit ca o singură ființă sufletească”. Acest organism avea un scop politic, nu numai unul cultural. Articolul 4 menționa țărănimea drept ”partea cea mai însemnată, mai harnică și mai curată din poporul român”, care trebuia să-și obțină drepturile ei prin întelegere culturală ( conferințe și biblioteci populare). În această organizație vor intra o serie de personalități precum: A.C.Cuza, Vasile Pârvan, Ioan Lupaș. După câteva săptămâni va fi lăsat să dispară datorită numeroaselor inconveniențe de care era conștient Iorga. Care însuși afirmă peste ani în memoriile sale, ”Ruptura cu direcția politică pe care crezusem că trebuie s-o sprijin,[…] s-a produs răpede supt presiunea împrejurărilor”.

Susține numeroase conferințe în toată țară. La Craiova își afirma credința că istoricul are datoria de a lupta și pe plan politic, dar își va afirma tot aici și un adevărat program politic: democratizarea vieții sociale, vot universal, dreptul la lumină culturală, dispariție obligațiilor țărănimii, distrugerea partidelor politice care nu au simțul răspunderii față de interesele țării, întemeierea unor partide noi care să servească ideile cele mari ale neamului românesc.

Evenimentele din martie 1906 conturează drumul istoricului pe scena politică și hotărăște realizarea unei publicații politice proprii, ”Neamul românesc” unde își cristalizează un program politic ce atinge toate problemele fundamentale ale poporului român. Afirmând public în ziarul” Epoca”, cu o lună mai devreme in 24 februarie 1906 următoarele: ”Niciodată o țară nu e sigură câtă vreme cea mai mare parte din locuitorii ei nu sunt mulțumiți cu soarta lor”

În 1907 întreaga societate românească este zguduită de marea răscoală țărănească, pe care Iorga o prevăzuse, acest lucru atrăgând asupra lui acuzația că ar fi principalul ei instigator și beneficiind pe parcursul acestui eveniment de dubla protecție, din partea Guvernului care nu dorea să complice situația existentă și a simpatiei pe care o avea pentru Iorga, Ion I. C. Brătianu, dar și din partea studenților care-l considerau un simbol al democrației și luptei pentru dreptate socială și națională. Va ajuta familiile victimelor răscoalei cu sume de bani strânse de la studenți și profesori. Această răscoală îl va determina să-și intensifice participarea la viața politică, trecând la lupta din interiorul sistemului ca deputat și apoi conducător de partid. A fost o perioadă grea după cum însuși scria peste ani amintindu-și: ”Dormiam cu revolverul la căpătăiu”.

Își depune candidatura pentru Colegiul al II-lea în primăvara lui 1907, la Iași și Botoșani, subliniindu-și poziția de independent față de partidele politice, în acest sens este ”Apelul” său către alegători. Obține mandatul de deputat la Iași, la Botoșani pierde, un succes electoral întâmpinat cu reacții adverse. Dr. I. Cantacuzino își arata bucuria intrării istoricului în Parlament ”nu numai fiindcă va fi acolo glasul cel dezinteresat, care prin însăși puterea convingerii va rușina egoismele latente și deștepta conștiințele adormite – ci fiindcă alegerea d-tale este simptomatică începutului unei ere noi, însemnează înfrângerea incipientă a abjectului politicianism pentru scopuri mai înalte umane.”

Subiectul atins de Iorga în toate intervențiile sale în Camera Deputaților în 1907 a fost problema țărănească. Considera că cei care trebuie despăgubiți sunt țăranii, iar referitor la înființarea Casei rurale atrage atenția că noua instituție avea scopuri mari și mijloace mici, neputând să-și indeplinească misiunea. Chiar și în prima jumătate a anului următor, intervențiile lui Iorga vizau problema țăranilor. Pâna in momentul in care interesul acestora în parlament scade.

În ”Neamul românesc” își va prezenta ”Declarația de program naționalist-democrat”, unde își prezintă intențiile de reformare. Această declarație se încheia cu mențiunea: ”Nu facem partid bugetar și nu întemeiem cluburi. Așteptăm adeziunile prietenilor noștri, nu pentru a le proclama în mascarade publice, ci pentru a ne cunoaște și a ne putea organiza noi între noi pentru viitoarele alegeri.” Semnăturile aparțineau lui Nicolae Iorga și A.C.Cuza. Intenția înființării Partidului Naționalist Democrat a fost întâmpinată cu ostilitate de celelalte partide, de ziarele conservatoare și conservator-democrate.

În activitatea sa parlamentară va acorda o atenție tot mai mare problemei naționale, strânge legăturile cu reprezentanții de frunte ai românilor din regiunile ocupate, întâmpină cu bucurie realizarea unității tuturor curentelor politice românești din Bucovina și crearea Partidului Național Român sub conducerea lui Iancu Flondor. Se integreaza treptat în Liga Culturală, la 10 iunie 1908 intră în Comitetul Central și la 14 octombrie 1908 va fi ales secretar general devenind în scurt timp sufletul acestei instituții.

Anul 1910 este foarte important în activitatea politică a lui Nicolae Iorga, fiind anul înființării Partidului Naționalist Democrat. Temeiul doctrinei acestui partid este dupa cum însuși Iorga afirma doctrina naționalistă. Doctrină ale cărei idei au fost prezentate pe larg de Iorga în cadrul conferintei ținută la Institutul social român din București În 10 decembrie 1922.

Caracterul antisemit al naționalist-democraților era concretizat prin ostilitatea față de tendințele agresive pe plan economic ale acestora, dar nu împotriva lor ca persoane. În ”Cuvinte potrivite”(1903), aprecia că evreii români erau o minoritară agresivă sprijinită din exterior: ”Așa e la noi. Câți sunt și cum sunt evreii, nu-i putem ținea, dar nu suntem destul de tari nici destul de neumani pentru a-i goni cu jandarmul sau cu … antisemitismul, […] Ura de rasă contra evreului nu există la noi”. S-a observat clar caracterul antisemit al ideilor care exprimau: limitarea activității comercianților, a arendașilor evrei, scoaterea evreilor din armată; idei de dreapta ale cărui susținător era A.C.Cuza.

Partidul lui Iorga se distingea prin anumite elemente de originalitate, afirma că este un partid țărănesc, deci un partid național, în centrul activității sale stând cele doua probleme majore ale României de atunci: problema țărănească și problema deplinei unități naționale. În fruntea sa erau doi președinți, dar în practic întreaga activitate era condusă de Iorga, cel care organiza întrunirile și coresponda cu autoritățile în numele partidului, primea adeziunile, era solicitat pentru a vorbi în timpul campaniilor electorale. Opinia publică numea acest partid cu denumirea de ”Partidul lui Iorga”, iar membrii lui erau numiți ”iorghiști”.

În decembrie 1910 a fost numit un guvern P.P.Carp care a provocat dizolvarea Parlamentului și fixarea alegerilor pentru intervalul 16-24 februarie 1911, eveniment salutat pozitiv de Iorga care considera membrii noului guvern foarte competenți. În cadrul campaniei electorale, Partidul lui Iorga afirmă că luptă singur în alegeri și a menținut centrul activității electorale la Iași. Declarația adoptată cu acest prilej afirma că partidul e ”născut din nevoile noi ale societății românești, cărora înțelege a le da o soluție prin sprijinul exclusiv al opiniei publice.” Rezultatul alegerilora fost nefavorabil total, nici un candidat al său nu va fi ales, dar Iorga va fi încântat că se vor obține în total 3500 de voturi ceea ce însemna că o parte a electoratului acceptase partidul. În 1912 va fi adus un nou guvern la conducere condus de Take Ionescu, în urma agravării situației din Balcani. Alegerile noi i-au adus lui Iorga un nou mandat, iar numărul celor care au votat Partidul Naționalist Democrat a crescut la 7.028. Va interveni deseori în Parlament, mai ales în prima parte a lui 1914 în jurul problemei agrare și electorale.

La 4 ianuarie 1914 portofoliul de prim-ministru revine lui Ion I.C. Brătianu, iar alegerile din 2-12 februarie 1914 îl mobilizează din nou pe Iorga. În numărul din 13 ianuarie 1914 al ”Neamului românesc”, naționaliștii-democrați își fixau programul față de Constituantă:

”1.Votul universal direct pentru toți românii, cu reprezentarea minorităților.

2.Vânzarea și arendarea la țăranii localnici a tuturor moșiilor pe care proprietatea mare renunța a le păstra sau exploata însăși.”

Au apărut diferențe de păreri privind participarea la alegeri, unii erau pentru participarea alături de liberali, Iorga respingând categoric, chiar dacă le dorea liberalilor să le reușească reformele. Iorga va ieși victorios în Prahova, iar la 4 martie 1914 aproba în Camera Deputaților acțiunea reformatoare liberală.

La alegerile pentru Constituantă, 18-26 mai 1914, Partidul lui Iorga va obține 7007 voturi, iar admirația sa pentru Brătianu îl determină să facă parte din Comisia pentru studiul reformelor, fapt considerat de el drept o datorie. În Parlament, cei doi președinți ai Partidului Naționalist Democrat s-au situat separat, Iorga susținea măsuri pentru îmbunătățirea situației țăranilor, iar A.C. Cuza s-a opus deschis exproprierii, ca un atentat la adresa ideii de proprietate de sine. Problema balcanică din 1912 și 1913 îl determină să atragă atenția societății românești că importanta e Transilvania , iar mica porțiune revendicată de la bulgari ar putea atrage doar consolidarea adversității statului vecin, dar se arată mai târziu interesat de echilibrul balcanic, România trebuind sa fie un factor ponderator în zonă.

Duce o campanie împotriva Austro-Ungariei, iar la 16 martie sustine marea manifestație antiaustriacă a Ligii Culturale, deși nu mai făcea parte din conducerea acesteia. Va avea o implicație majoră în cazul Mangra – episcopul român transilvănean care milita pentru menținerea statului Austro-Ungar și, deci, pentru menținerea Transilvaniei sub stăpânire maghiară. Cuvintele istoricului au determinat studenții să-l alunge de la Academie în mai 1914.

Izbucnește primul război mondial, iar Iorga își definitivează poziția sa față de eveniment. Declară că nu trebuie ca România să-și onoreze tratatul cu Austria, poziție pe care și-o menține până în 1916, pe perioada neutralității. Este consultat de Brătianu în nenumărate rânduri, chiar i se încredințează unele secrete sub supravegherea lui I.G. Duca. În 1915 își va păstra atitudinea fermă antihabsburgică, dar și rezerva față de acțiunile partidelor politice de opoziție. Apar probleme între președinții Partidului Naționalist Democrat cu privire la atitudinea față de nou creata Federație Unionistă, la care Iorga refuză să adere. Iar în septembrie 1916 va suspenda activitatea partidului său afirmând că lupta dintre partide trebuie înlocuită cu solidaritatea tuturor în spiritul unității naționale.”Neamul românesc pentru popor” încheindu-și existența.

În toamna anului 1916 armata română se retrage și creează o situație dramatică: peste un milion de refugiați, aproape un milion de soldați ruși veniți, lipsa alimentelor, a locuințelor, a combustibilului, tifosul care a dus la moartea a peste 100 000 de oameni. Acest lucru determină scăderea moralului populației. Noul cabinet cere lui Iorga să intre in el, dar acesta refuză. În fața Parlamentului refugiat la Iași, rostește un discurs prin care îndemna cu exemple culese din istoria neamului, la rezistență până la sfârșit. Acest discurs va fi tipărit și transmis chiar și în tranșee, emoționându-i și îmbărbătându-i pe soldați.

În 1917 îl va îndemna pe rege să meargă pe front pentru a face promisiuni soldaților și a-le ridica moralul. Rege despre care Iorga afirma: ”El n-are popularitate, fiindcă ajutătorii cari s-au impus regelui Carol au făcut tot ce li-a stat în putință ca el să nu fie o forță”. În Camera Deputaților se arată ferm convins de necesitatea reformei agrare ca un suport moral pentru cei ce luptă pe front. A desfășurat o vie activitate în legătură cu problema Dobrogei, teritoriu asupra căruia emiteau pretenții bulgarii. Prezintă regelui problema Dobrogei, însă acesta are o atitudine destul de rezervată afirmând că: ”n-ar voi totuși să meargă la bătrîneță contra acelora pe cari-i ajutase, tînăr, a se elibera”.

Întreaga activitate politică a lui Nicolae Iorga până în 1918 se constituie într-o contribuție majoră la rezolvarea problemelor care stăteau în fața societății românești în acea perioadă: accelerarea rezolvării reformei agrare, reforma electorală, lupta pentru unitate națională.

Anul 1918 este un an important pentru istoric care reia legăturile cu foștii partizani politici, refuză oferta țărăniștilor care îl doreau ca președinte, Ion Mihalache fiind un admirator al lui Iorga, reia activitatea Partidului Naționalist Democrat a cărei grijă se îndrepta acum spre țărănime în primul rând, apoi spre muncitori, intelectuali și funcționari, se pronunță pentru dreptul de vot acordat femeilor și definește partidul ca unul democrat de stânga. La sfârșitul lui noiembrie 1918 revine A.C.Cuza în partid.

La 1 decembrie 1918 la Iași va avea loc marea întrunire de constituire a Uniunii Democrației Naționale, ce își propunea să lupte pentru o reformă agrară largă, vot universal, inclusiv pentru femei, îmbunătățirea situației materiale a maselor muncitoare. Iorga menționa că Uniunea va lupta cu forțele proprii în alegeri și că va accepta ca membri atât personalități izolate, cât și grupuri și societăți.

Revine la București în decembrie 1918 și începe să publice articole destinate îndrumării opiniei publice. Refuză un loc în cabinetul condus de liberali considerându-l o jignire (ministru fără portofoliu) și încearcă o apropiere de partidele care conduseseră lupta pentru unire în Basarabia, Bucovina și Transilvania.

După Marea Unire, Iorga a avut o contribuție importantă la formarea Blocului Parlamentar pe 25 Nov 1919. Acesta a fost o coaliție politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susținerea noului guvern. Deoarece în alegerile parlamentare din 2-6 nov.(primele alegeri pe baza votului universal), nici un partid politic nu obținuse o majoritate parlamentară, iar noile partide, după cum aprecia Nicolae Iorga,”se simțeau observate și pândite din umbră de liberalii furioși de rezultatul neprevăzut al alegerilor”, formula unui guvern de coaliție s-a impus cu necesitate. Conform algoritmului, savantul a primit funcția de președinte al Adunării Deputaților, însă lipsa de unitate politică a formațiunilor a permis destabilizarea guvernării condusă de Alexandru Vaida-Voevod (PNR), iar Ionel Brătianu, președintele PNL, cel care domina scena politică cu autoritate, a acționat pentru formarea unui nou cabinet condus de generalul Alexandru Averescu (PP), personalitatea politică cea mai populară din epocă.

Desemnarea lui A. Averescu fusese făcută de Iuliu Maniu, probabil la sugestia regelui, fără avizul lui Nicolae Iorga, ceea ce a dus la prima ciocnire majoră în cadrul guvernului Vaida-Voevod. La 9 decembrie 1919 propune alegerea urgentă a Președintelui Adunării Deputaților și acceptă această sarcină. Închegat cu mari greutăți, guvernul Blocului parlamentar și-a expus programul în Adunarea Deputaților la 16 decembrie.

Prima problemă de rezolvat a fost ultimatumul dat de Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris, din 24 noiembrie 1919, cu termen de 8 zile. Iorga și Maniu erau pentru acceptarea ultimatumului și semnarea tratatului cu Austria, dar cu atenuarea unor prevederi la suveranitatea României.

Un alt moment important este cel al demisiei lui Averescu de la Minsterul de Interne, la 13 decembrie, care se simțea atins de acuzația că ar dori să instaureze dictatura, moment ce va reprezenta căderea guvernului Vaida-Voevod și succedarea la putere a guvernului său.

Guvernul Blocului era destul de instabil, singurul factor de stabilitate era reprezentat de persoana lui Iorga care va prezida ședința Parlamentului din 29 decembrie 1919, unde s-a legiferat Unirea deplină în cadrul statului roman a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului. În perioada repectivă lansându-se si zvonul de numire a lui N.Iorga, în fucția de președinte al Consiliului de Miniștri. Lucru care dezgustă profund pe Iorga.

La 13 martie 1920 a fost înlăturat brutal guvernul Blocului parlamentar. De-a lungul lunii martie 1920, se constată în presă formulări ambigue privitoare la viitorul Blocului parlamentar, apeluri la strângerea rândurilor, articole de reafirmare a unității alianței, toate acestea derutând opinia publică. La 26 martie a fost dizolvat parlamentul, Alexandru Averescu consolidându-si puterea cu asentimentul Regelui și a Partidului Național Liberal. Fostul Bloc parlamentar s-a redus la dimensiunile Federației Democrației Naționale și Sociale, încercându-se organizarea sa ca partid unitar, desemnându-se o comisie pentru redactarea statutului și un consiliu de conducere având în frunte pe Nicolae Iorga. La alegeri va câștiga Partidul Poporului, succesul fiind garantat de popularitatea Generalului Averescu. Prezent active în lupta parlamentară, Iorga va face o opoziție de principii, nepierzând niciun prilej pentru a reafirma caracterul neconstituțional al aducerii la guvern a Partidului Poporului.

Posibilitatea apropierii de liberali se contureaza mai ales după 1 decembrie 1920, când Duiliu Zamfirescu, președintele Adunării Deputaților, readucea în discuție problema ”răspunderilor”, provocând o răcire a relațiilor dintre Partidul Poporului și Partidul Național Liberal. Nicolae Iorga se vede izolat mai ales că o parte a Federației se apropia de guvern pe care nu-l mai critica decât rareori, dar și atacat de extrema dreaptă prin A.C.Cuza și I. Zelea Codreanu, chiar și de liberali.

În acea perioadă, Partidul Naționalist Democrat era măcinat de gravele contradicții dintre Iorga și A. C. Cuza. Acesta din urmă avea serioase tendințe antisemite, astfel că pe 7 aprilie 1920 , Partidul Naționalist Democrat s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-și denumirea mai târziu de Liga Apărării Național-Creștine (4 martie 1923). Aparând atunci ruptura definitiva de A.C. Cuza.

La 13 decembrie 1921 era înregistrată înlăturarea lui Averescu, arătându-și satisfacția pentru înlăturarea acestuia, Nicolae Iorga credea că acesta nu va mai avea niciun amestec în viața politică, deoarece a patronat ”cea mai stricătoare coaliție a răutății și prostiei” și se arată adeptul formării unui guvern neutru care să organizeze alegeri libere. Acceptă soluția provizoratului lui Take Ionescu, dar își dă seama că acest guvern este doar un paravan prin care se încerca aducerea la putere a liberalilor. Ceea ce se va și întâmpla, Ion I.C. Brătianu aduce un guvern pur liberal la conducerea țării, pe care regele îl susține, încheindu-se astfel o perioadă de instabilitate guvernamentală 1918-1920.

În perioada 1918-1920 va lua apărarea socialiștilor, iar poziția sa față de muncitori îi va atrage acuzația de ”bolșevic”, dar și aprecierea conducătorilor clasei muncitoare. Care-l vor simpatiza.

În perioada 1918-1922, activitatea lui Iorga va avea o anumită influență și asupra politicii externe a României, a imaginii pe care lumea occidentală o avea despre țara noastră.A avut un rol important în propaganda românească în străinătate, la sfârșitul războiului și în primii ani postbelici, propagandă prin care se urmărea recunoașterea drepturilor românești asupra teritoriilor naționale, recunoașterea valabilității Unirii din 1918.

În toamna lui 1922 evenimentul central al vieții politice interne a fost încoronarea lui Ferdinand ca rege al României, la Alba Iulia, oraș ales pentru rezonanța sa istorică, aici fiind capital lui MIhai Viteazul, a primului stat unitar roman. Iorga s-a pronunțat pentru încoronare și a blamat absența Partidului Țărănesc și a Partidului Național.

Partidul său însă înregistra o descreștere a popularității în ciuda faptului că Iorga era din ce în ce mai apreciat. Încercând să redreseze situația, Congresul din aprilie1922, de la Craiova, a adoptat un nou program ce semănă de fapt cu cel anterior, dar încerca pe alocuri să aducă și un suflu nou partidului.

Luptele politice majore s-au desfășurat în legătură cu adoptarea noii Constituții, în 1923. Iorga s-a pronunțat pentru amânarea prezentării proiectului, pentru a nu provoca opoziția la manifestări violente de stradă. Partidul Naționalist Democrat a participat la dezbaterile parlamentare, față de Partidul Țărănesc și Partidul Național Român, consolidând astfel poziția liberalilor, care vor încerca să-l atragă într-o alianță. Iorga aprecia că proiectul de Constituție se înfățișa ca un mănunchi de idei conservatoare și liberale, în care lipseau multe probleme majore, de aceea la 26 martie 1923 când Constituția e adoptată, Iorga se abține de la vot, specificând că va recunoaște legea fundamentală ca un omagiu adus regelui și pentru liniștea țării.

În toamna lui 1923, Partidul Naționalist Democrat își va reactiva organizațiile, iar în vara lui 1923 se reiau tratativele de grupare a opoziției.

Din dorința de a contribui la construirea unui bloc antiliberal, în mai 1924 Partidul Naționalist Democrat condus de Nicolae Iorga a fuzionat cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului luând denumirea de Partidul Naționalist al Poporului. Manifestul Partidului Naționalist al Poporului explica că fuziunea a fost făcută pentru a se încerca soluții noi, soluții mai bune. Manifestul era o replică moderată la propunerile țărăniste din 10 februarie 1924. El se constituia ca o platformă politică a forțelor burgheze de centru, caracterul ponderat al cererilor dând Regelui asigurarea că nu vor fi răsturnate înfăptuirile legislative ale guvernului liberal, ci vor fi aplicate, cu anumite nuanțe, în contextul unei politici generale de stabilitate și ordine. Partidul nou constituit a trezit reacții adverse, liberalii erau înțelegători pentru că se afișa o poziție legalistă moderată, deși antiliberală, dar se auzeau și voci ostile, chiar din rândul unor naționaliști democrați izolați acum.

În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziție un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominației liberale și a „reinstaura un regim democratic în România”. Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR. Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înțelege. Iată, să-ți dau o delegație în scris; ai din partea mea depline puteri”.A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-președinte al partidului.

Începutul efectiv al activității Partidului Național se produce o data cu revenirea lui Iorga în țară, în martie 1925, prima confruntare majoră cu guvernul Brătianu, mai 1925, a avut drept motiv refuzul autorităților centrale de a pedepsi organele locale in Basarabia care abuzaseră de puterea lor împotriva unui lider țărănist. La 5 mai se va incheia un acord de colaborare cu Partidul Țărănesc, fiecare păstrându-și individualitatea, dar se coordonau acțiunile. Iorga va deveni purtător de cuvânt al Opoziției Unite și împotriva sa se vor da atacurile liberalilor si a partizanilor lui Averescu. Opoziția Unită va obține o serie de succese, precum victoria din 25 august în 41 de județe din cele 73 ale țării cu ocazia alegerilor pentru camerele agricole, practice un test de popularitate a fiecărei forțe politice.

La 27 martie 1926, cabinetul Ion I.C. Brătianu și-a dat demisia, regele Ferdinand primindu-i în audiență pe cei trei posibili viitori prim-miniștri: Nicolae Iorga, Ion Mihalache, Alexandru Averescu și rugându-I să colaboreze în cadrul unui guvern de concentrare politică, în caz contrar fiecare să prezinte liste separate. Iorga dorind după propriile afirmații;” să recomand numirea d-lui Maniu”. Lui Iorga, revenindu-i conducerea partidului. Hotărârea regelui după ce i-a cerut o noapte pentru a lua o”hotărâre” a fost constituirea guvernului Alexandru Averescu.

Criza regală a fost o constantă a vieții politice în perioada 1926-1930. Monarhismul lui Iorga și poziția sa față de renunțarea la drepturile de moștenire a tronului de către principele Carol, erau determinate de sentimental necesității unei regalități puternice și stabile, ca o condiție a menținerii și consolidării statului național unitar roman. În ianuarie 1926 partidele politice își declarau devotamentul pentru rege pentru a ajunge la putere. Problema Carol a zdruncinat Partidul Național, care vedea în spatele evenimentelor pe liberalii ce urmăreau o subordonare și mai mare a monarhiei pentru perpetuarea puterii lor politice. Istoricul ia o atitudine ostilă pe față renunțării la tron a principelui, ceea ce îi va atrage anumite presiuni din partea celorlalti oameni politici si chiar a regelui. În Consiliul de Coroană ”singur Iorga a vorbit lămurit în favoarea Prințului”, iar la despărțire i-a spus Regelui: ”Sire, faceți o mare greșeală. Să nu fie într-un ceas rău!”

Divergențele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Țărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să își reînființeze vechea formațiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Național. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică și organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizație politică minoră. Regruparea majorității forțelor naționalist-democrate în jurul lui Iorga demonstra încă o dată faptul că iorghiștii nu vizau satisfacerea unor interese material sau a unor ambiții politice, faptul că la baza poziției lor stătea acceptarea principiilor istoricului. Iorga spunea: ”Pentru politică păream un om mort, dar la apelul meu au răspuns mai toți vechii prieteni, dovedind că totuși a mai rămas ceva sănătos într-o societate deprinsă a trăi prin minciună și trădare.”

Anul 1927 a adus în atenție moartea regelui Ferdinand, schimbarea guvernului și noile alegeri parlamentare. La 4 iunie 1927 Averescu este demis și înlocuit cu Barbu Știrbey pentru scurt timp, pregătind terenul pentru sosirea liberalilor. În iulie 1927 noul guvern Ion I.C.Brătianu va organiza alegeri parlamentare și va obține majoritatea, Partidul Național obține 1% din voturi și pierde dreptul de a avea un reprezentant în Parlament, ceea ce uimește opinia public obișnuită cu glasul istoricului de 20 de ani în Parlament.

Moartea lui Brătianu va da o lovitură uriașa liberalilor, Vintilă I.C.Brătianu nereușind să se ridice la nivelul antecesorului său, în noiembrie 1928 guvernul său va fi răsturnat după o luptă dată de Maniu de aproape un an de zile: demonstrații, adunări publice, memorii adresate Regenței. Iuliu Maniu se va folosi de prestigiul istoricului, fapt de care Iorga era conștient: ”De numele meu se făcea uz însă la orice ocazie potrivită, și gura păzită a domnului Maniu însuși a lăsat să se audă la o întrunire la Iași, în ianuarie 1928, un bine primit,”trăiască Iorga”.

Partidul Național organizează și întruniri populare proprii la începutul anului 1928, mai ales la București, unde chiar se vor auzi cereri de unire cu Partidul Național Țărănesc. În ianuarie 1928 se înregistrează o acțiune fără precedent în istoria politică a României: retragerea candidaților marilor partide în alegerile parțiale din Ismail, ca să nu pericliteze alegerea lui Nicolae Iorga în locul rămas vacant în Adunarea Deputaților. Într-un articol din ”Neamul Românesc”, Nichifor Crainic definea acest act ca pe ”un omagiu respectuos” din partea Partidul Național Țărănesc și un ”act omagial de căință târzie” din partea Partidului Național Liberal.

Nicolae Iorga aprecia că Partidul Național era ”continuatorul fără cea mai mică schimbare, fără cea mai mică părăsire a vechiului crez și fără cea mai mică introducere de idei străine, a vechiului și gloriosului Partid Naționalist Democrat, a acelui partid care cel dintâi a vorbit de acea democrație a sufletelor care este singura și adevărata democrație”. La Congresul din februarie 1928 se va adopta noul program în care se vor relua multe paragrafe din cel al anului 1922, iar din martie se va observa o răcire a relațiilor cu Iuliu Maniu, Iorga acuzându-l pe acesta de un limbaj prea dur în relațiile cu Regența,de neacceptat. De asemenea va refuza colaborarea la guvernare cu acesta când evenimentele din toamna anului 1928 se precipită. La 9 noiembrie este ales guvernul Iuliu Maniu, naționaliștii simțindu-se dezamăgiți, Iorga apreciind acest guvern că era pentru țară una dintre cele mai riscante experiențe. Acest lucru a determinat sechestrarea sa de către armată, pentru a fi împiedicat să vorbească mulțimii.

Alegerile din decembrie 1928 au adus pe liste comune Partidul Național și Partidul Poporului, cu toate că Iorga a fost avertizat să nu se încreadă în cei care îl loviseră când deținuseră puterea. Alegerile au fost câștigate de Partidul Național Țărănesc, cu 77, 76 % din voturi, iar cele două partide doar 2, 48 % din voturi și 5 mandate în Adunarea Deputaților, un insucces electoral pus pe seama presiunilor guvernului și ostilităților maselor față de tendințele dictatoriale ale partidului aliat condus de Averescu. Iorga însă câștigă în județele Brăila, Dolj, fapt ce demonstrează distincția pe care o făcea electoratul între partid și conducătorul său.

Anul 1929 găsește Partidul Național în expectativă politică, dorită de Iorga, dar mai puțin de adepții săi ce doreau reluarea unei politici active. Se va desolidariza de Partidul Poporului, iar o nouă alianță nu i se părea prielnică ci mai degrabă riscantă.

În 1930 va fi consultat de Carol, la Paris, asupra poziției sale în cazul revenirii Principelui în România. Va dezaproba lovitura de stat prin care Carol își va detrona propriul fiu și ia atitudine în mod public în cadrul ședinței solemne în care se propune de a face din Mihai,”Marele Voevod al Albei-Iulii”. Crede în continuare în bunele intenții ale regelui. Nicolae Iorga nu va urmări satisfacerea unor interese personale în schimbarea de la 8 iunie 1930, poziția sa datorându-se convingerii că, pentru a ieși din criză era nevoie de un adevărat șef al statului, formula Regentei dovedindu-se impracticabilă.

Perioada 1930-1940 este cea în care Iorga continuă să acționeze pentru realizarea practică a ideilor pentru care a militat toată viața. Profund dezamăgit de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma țării, animat de convingeri și sentimente pro-monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de ”uniune națională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla ușor. Profitând de criza politică, Carol îl cheamă la palat pe Nicolae Iorga acesta venind însoțit de N. Titulescu pentru ai propune să formeze guvernul, era 18 aprilie 1931. Face acest lucru, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproșabil în ochii opiniei publice și în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice, dar și pentru faptul că Iorga îi fusese profesor. În fapt, regele deținea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcția de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. Lista miniștrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliții de partide politice denumită Uniunea Națională. Iorga a avut întrevederi cu toți liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic și jignitor și am să-i răspund tot așa”.

În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruțător pe național-țărăniști cu privire la moștenirea guvernării. Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. În sânul guvernului conducerea formală o avea Nicolae Iorga, iar cea reală Constantin Argetoianu, fiecare având propria viziune, diferită de a celuilalt.

Manifestul guvernului către țară a fost constituit de Iorga și se afirma că alegerile vor fi libere și că se dorește ca în componența Parlamentului să fie cât mai mulți oameni de frunte și să reprezinte toate partidele. După alegeri, ”Neamul românesc” consemna: ”Toată țara a votat cu Uniunea Națională, iar dacă pe alocuri, demagogia și mitul unei politici nefaste și antinaționale, a cules voturi, este că pe acolo nu a răzbit încă lumina adevărului, nici proporțiile dezastrului politicienilor de ieri.” Iorga recunoștea astfel că guvernul său a obținut majoritatea în Parlament numai datorită legii electorale. Noul parlament cuprindea toate partidele cu excepția Gărzii de fier. Guvernul Nicolae Iorga s-a aflat în fruntea țării în etapa de maximă intensitate a crizei economice din 1929-1933 și a fost constrâns să ia unele măsuri împotriva crezului său: Această situație economică foarte grea, pe plan economic și social s-a reflectat printr-o tensiune deosebită a vieții parlamentare, viață căreia Nicolae Iorga dorise să-i imprime un caracter senin și constructiv.

La 4 aprilie 1932 odată cu adoptarea legii privind organizarea învățământului Iorga trezește ostilitatea regelui Carol al II-lea. Rege care cere imediat retragerea acesteia. Cu acest prilej prim-ministru își oferă propria retragere, declarând Suveranului: ”Partid nu am. Numai prestigiul mieu personal, și acesta e singurul lucru pe care nu-l pot jertfi Majestății voastre”

Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experiențe depunându-și mandatul astfel: ”Maiestate, în fața greutăților budgetare, pe care nu văd cum le-am putea resolvi deplin și imediat,[…], rog pe Maiestatea Voastră să primească demisia”. Iar din septembrie formațiunea sa politică și-a reluat denumirea inițială de Partidul Naționalist-Democrat. Ca un ultim amănunt al acestei perioade este demn de menționat si faptul că împotriva guvernării Iorga s-au așezat partidele muncitorești. Acestea folosind de nenumărate ori violența verbală și lansând etichetări injuste.

În relațiile internaționale ale României, guvernul lui Iorga și-a afirmat încă de la început dorința de continuitate. Presa franceză s-a arătat decepționată și foarte ostilă lui Iorga. Însă fără a ține cont de părerile fluctuante, lumea universitară franceză îi va acorda titlul de doctor honorius causa al Sorbonei și l-a ales membru asociat al Academiei de Inscripții. Ostilă numirii lui Iorga în fruntea guvernului a fost Anglia. Iar în Germania ziarele au înregistrat, dar nu au comentat. Italienii au publicat vestea numirii noului guvern sub tiltul ”o lovitură de teatru română”, primind cu satisfacție schimbarea.. Presa greacă evidențiază faptul că primul ministru, ”era un savant care a publicat mai multe cărți asupra istoriei universale și are, deci, o viziune clară asupra problemelor generale, nu numai asupra celor românești”. În Polonia presa se arăta favorabilă noului guvern, iar în Cehoslovacia Iorga primește ca semn de simpatie, dar și de recunoaștere a meritelor sale științifice, din partea Universității din Bratislava titlul de doctor Honorius causa, în octombrie 1931 Țările vecine și-au definit poziția față de guvern în funcție de propriile interese, ostilitate s-a înregistrat doar din partea Ungariei și Bulgariei. În Austria și Elveția guvernul de la București a fost primit cu simpatie, cu unele nuanțe chiar și în SUA, unde Departamentul de Stat va avea un gest de bunăvoință față de România trecând pe harta oficială în componența României, Basarabia.

Deși pentru scurt timp la conducere, guvernul Iorga a încercat să ducă o politică externă activă și constructivă. Un lucru important al guvernării, fost și încercarea de a se apropria de Uniunea Sovietică pentru recunoașterea unirii Basarabiei, dar fără succes. Un anumit rol în lipsa de succese majore în politica externă a României, avându-l și animozitatea dintre primul ministru și Nicolae Titulescu.

După această tristă experiență, Iorga a acționat pentru educația morală, politică și culturală a poporului român. Va rămâne în centrul vieții politice românești fără a mai aspira la funcția de prim-ministru, ci ca permanent consilier al regelui, fie ca purta sau nu acest titlu, ca factor ponderator în luptele dintre partide.

Participă la noile alegeri la 17 și 20 iulie 1932 formând Uniunea Națională. Rezultatul a fost 2,28% din voturi și 5 mandate in Adunarea Deputaților, Iorga recunoscând că pentru el rezultatul era total negativ. Va ocupa locul de senator de drept și va avea o reacție foarte acidă în presă față de rezultatul alegerilor. Un ciclu întreg de articole din ”Neamul românesc” era consacrat noului Parlament, considerat ”ilegal și incapabil de a da o singură ședință”. În septembrie 1932, în cadrul unei întruniri la Vălenii de Munte a iorghiștilor, s-a ajuns la reluarea vechiului nume de Partidul Naționalist Democrat, nume pe care îl va păstra până la dizolvarea din 1938.

În perioada de instabilitate guvernamentală, 1932-1933, Iorga se va arăta consecvent susținător al aducerii Partidului Național Liberal la putere, crezând că înlăturarea efectelor crizei economice putea fi mult mai ușor atinsă de partidul marii burghezii, decât de cel divizat al național-tărăniștilor. Va fi ostil pe față lui Iuliu Maniu, despre care va scrie și un pamflet politic în 1934. I se părea necesar un regim politic liberal, încât spunea că ar îngădui adepților săi să intre în cartel electoral cu aceștia. În perioada 1934-1937, deși vor circula zvonuri despre o posibilă numire a lui Iorga ca prim ministru, istoricul s-a arătat susținător al ideii păstrării guvernului liberal, refuzând orice oferte și orice tentative ale opoziției de a se grupa într-o alianță ostilă Partidului Național Liberal.

Sfârșitul mandatului lui Gheorghe Tătărescu a animat viața politică românească. De la începutul crizei ministeriale, Iorga își precizase poziția față de forțele antrenate în lupta politică, subliniind că nu trebuia să se pună în discuție sub nici o formă aducerea la putere a Gărzii de Fier. Alegerile îl vor situa în tabăra guvernamentală. Partidul Național Liberal nu va reuși să obțină minimum necesar de 40% pentru a intra în acțiune legea primei majoritare. În ”Neamul românesc”, după numirea guvernului Goga, istoricul considera că regele a greșit luându-și asupra și răspunderea, fiind preferabilă o desfășurare ”constituțională” a evenimentelor, ceea ce însemna dizolvarea Parlamentului și repetarea alegerilor.

Prima măsură importantă a guvernului, suprimarea ziarelor ”Adevărul” și ”Dimineața”, este întâmpinată cu revoltă de Iorga care afirma: ”Chem pe Armand Călinescu pentru a vorbi de această intolerabilă călcare a rosturilor constituționale. O recunoaște și el. Îi arăt foarte limpede că voi înștiința pe Rege. Nu pot admite o situație care, odată stabilită, ar putea să aducă și alte interziceri a drepturilor constituționale. Mai curând mă expatriez”. Această atitudine dezminte afirmația că Președintele Partidului Naționalist Democrat ar fi fost adept al dictaturii, punct de vedere adoptat de unele lucrări recente.”

Într-un discurs Iorga declarase tranșant: ”Eu sunt contra oricărei dictaturi… Eu cred în ordine, eu cred în libertate, eu cred în vechea datină…”.

A desfășurat o energică luptă împotriva violenței de pe scena politică, în special împotriva Gărzii de Fier, „Neamul Românesc” fiind o adevărată tribună antifascistă a României. A dezaprobat asasinarea lui I .G.Duca, caracterizând-o ca pe o ”crimă odioasă” împotriva unui apărător al ordinii și va constata cu amărăciune: ”Trebuie să vă arăt profunda mea părere de rău și profundul mieu dezgust că am putut avea anul trecut între ascultătorii miei câțiva ucigași”. I se vor trimite numeroase amenintări din partea legionarilor, iar în 1936 se înregistrează și prima încercare de asasinare în condițiile amplificării activității teroriste a Gărzii de Fier.

La 17 februarie 1937, Iorga va ține un discurs în Senat împotriva Gărzii de Fier și a sprijinitorilor ei externi, Germania și Italia. Cere adoptarea unor măsuri radicale, prezum dizolvarea reală a organizațiilor fasciste, interzicerea ziarelor care răspândesc ideologia crimei, pedepsirea autorilor morali ai actelor legionarilor. Discursul a impresionat adânc opinia publică. Se arată nemulțumit de pactul Maniu-Codreanu, iar succesul din alegeri al lui C. Z. Codreanu îl irită, drept care îi îndeamnă pe Octavian Goga, devenit prim-ministru, și pe Armand Călinescu să acționeze energic împotriva lor.

În acest context, Iorga a sprijinit regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituția din 27 februarie 1938. Valeriu Râpeanu spunea că ”Încrederea lui N. Iorga în monarhie se explică, pe de o parte, prin nostalgia Evului Mediu, iar pe de alta, prin convingerea sa că aceasta întruchipa singura solutție de realizare a solidarității naționale, într-o țară sfâșiată de lupte de partid”. N. Iorga vedea în monarhie un factor de progres și coeziune a forțelor națiunii. Deși teoretician al monarhiei a dovedit nu o dată, o atitudine critică și lucidă asupra celor ”trei regi”, cărora le-a subliniat defectele de comportament social și moral”. Savantul a acceptat să fie ministru de stat (10 februarie 1938 – 30 martie 1938) în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea. În Consiliul prezidat de rege, la 12 februarie 1938, Iorga afirma că, ”primind o colaborare la o lovitură de stat, pretinde să ia cunoștință de hotărârile miniștrilor”. Va refuza să semneze deciziile al căror caracter incorect era vădit și a căutat să evite includerea lui Argetoianu în guvern, eșuând însă.

Pe 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice. În momentul schimbării de guvern, 31 martie 1938, Iorga va fi numit Consilier regal, demnitate ce o va păstra până la căderea dictaturii regale. Între el și rege vor exista tensiuni deosebite datorate accentuării regimului dictatorial, măsurilor antipopulare, cenzurii severe, Carol al II-lea mergând până acolo încât i-a cerut să accepte uniforma consilierilor, ”ca să arate în mod vădit unitatea de gânduri și de simțiri împrejurul Coroanei.”

Consecvent atitudinii sale antigardiste va respinge ofertele de colaborare făcute de Codreanu în februarie 1938, iar la începutul lui martie ia cunoștință de cuvintele jignitoare spuse la adresa sa în cadrul unei întruniri conspirative a conducătorilor Gărzii de Fier.

Începutul sfârșitului tragic pentru Nicolae Iorga a început în martie 1938. La cunoscuta librărie ”Cartea Românească”, exista un stand cu carte legionară, foarte bine vândută, închis de guvern, la fel ca și cantinele legionare. Deși se pronunțase pentru sprijinirea comerțului național, Iorga a socotit oportună închiderea cantinelor. Pe 26 martie 1938. Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mișcării Legionare, a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, doar cu cîțiva ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerț pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemență desființarea comerțului legionar. Codreanu conchidea: ”ești un om necinstit sufletește căci ți-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate”. Iorga s-a consultat cu Armand Călinescu, ministrul de Interne, apoi la 30 martie 1938, fiind consilier regal, s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acțiuni în justiție. La 17 aprilie, Zelea Codreanu este arestat, iar două zile mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la șase luni de închisoare pentru calomnie.

În acest timp, autoritățile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la ”cuiburile” legionare,iar lui Codreanu i s-au mai găsit și alte capete de acuzare, inclusiv ”cârdășie cu șeful unei puteri străine” și ”uneltire contra ordinii sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga – cite_note-18. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de ”incomodă” pentru regele Carol, iar autoritățile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuși ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârșitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte.Așadar, șeful statului a decis decapitarea Mișcării Legionare. În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alți lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, și Decemvirii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinați în timp ce erau transportați de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Printre cei care au suferit de vendeta legionară s-a numărat și Nicolae Iorga, care era ”culpabil” indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

La adresa istoricului vor apărea o mulțime de scrisori de amenințare, la care Iorga va răspunde prin articolele: ”Scrisoare unui tânăr”, ”O explicație”, ”Răspuns unei mame care dorește să mă suprime”. Existau însă și multe scrisori de simpatie care-i soseau zilnic.

Primăvara lui 1938 reprezintă și momentul încordării relațiilor internaționale, consecințele pentru România fiind vizibile. Iorga considera necesară evidențierea permanentă a luptei românilor pentru unitate națională. Își reafirmă crezul patriotic, convingerea că România Mare este un act de dreptate pe care poporul roman l-a înfăptuit cu mari jertfe și îndemna la o pregătire sufletească și materială pentru a înfrunta pe oricine ar atenta la ceea ce s-a realizat.

Va protesta în articolul ”Către un popor prieten”, din septembrie 1938, împotriva desfacerii părții locuite de germane din Cehoslovacia și a înglobării ei în Germania, iar numeroasele articole antirevizioniste i-au atras aprecierea chiar din partea comuniștilor.

Pe 16 decembrie s-a format Frontul Renașterii Naționale sub conducerea supremă a regelui. Legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga – cite_note-13. În acei ani grei, Nicolae Iorga a preferat să sprijine instituția monarhică, atunci când integritatea teritoriului României era pusă în pericol iminent. După alegerile din iunie 1939, istoricul român a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile a fost președinte al Camerei superioare (9 iunie – 13 iunie 1939).

Declanșarea celui de-al doilea război mondial a arătat justețea avertismentelor lui Nicolae Iorga. În condițiile în care mulți erau intimidați de ascensiunea statelor fasciste, iar câțiva trecuseră de partea agresorului, istoricul găsește tăria morală să-și reafirme crezul în victoria rațiunii; constatând cu amărăciune că ”Vuiește văzduhul de străigăte de războiu”, afirma că nu armele vor fi biruitoare, ci înțelepciunea omenească, dreptatea, că Europa liberă nu poate exista decât dacă se sprijină pe state naționale libere. La 5 septembrie 1939 regreta într-un articol din ”Neamul românesc”, ”bunele vremi ale lui Attila”, iar la 9 septembrie se întreba dacă se pot distruge popoare. Condamnând asasinarea lui Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, scria că a fost ”un om de mare inteligență, de o putere de lucru imensă și de un patriotism pe care numai un nebun l-ar putea pune la îndoială”.

Anul 1940 a început sub conul de umbră al războiului, conturându-se tot mai clar amenințarea conjugată la adresa integrității teritoriale a României.. Noua organizare a Europei sub ocupație germană era considerată de Nicolae Iorga ca ”un rând nou de lanțuri”; dar națiunile nu puteau fi umilite pentru totdeauna și nici nu puteau fi nimicite. De aceea, scria istoricul, mai ales cei mici și mai amenințați trebuiau să se întoarcă la națiune; fiecare se va sprijini doar pe ce poate el însuși ca forță și ca spirit, ultimul fiind mult mai durabil pentru că presupune dreptatea și libertatea. În semn de solidaritate cu Franța va invita la Vălenii de Munte, la Universitatea Populară, pe toți membrii Ambasadei franceze din București, gest simbolizând atât simpatia față de țara înfrântă în război, cât și ostilitatea față de învingători.

Profitând de înfrângerea Franței, Uniunea Sovietică va impune României un ultimatum prin care o obliga să-i cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, Iorga pronunțându-se împotriva acestei cerințe, chiar cu posibilitatea înfrângerii României. Se va pronunța pentru rezistență armată, fapt ce-i va aduce respectul regelui. La 14 iulie 1940 se formeaza guvernul Gigurtu, numit de M. Manoilescu ”guvernul disperării regale”, ce va încerca o politică abilă față de U.R.S.S. În iulie, Ungaria și Bulgaria adresează și ele pretențiile teritoriale.

Având în vedere starea de dezordine generală care domina țara în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea demite guvernul Ion Gigurtu și îl desemnează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniștri în ziua de 4 septembrie 1940.

Pe fondul continuării manifestațiilor publice, regele Carol se vede nevoit să abdice în dimineața zilei de 6 septembrie 1940 și să îi încredințeze fiului său, Mihai, ”grelele sarcini ale domniei”. În aceeași dimineață, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României.

Pe 8 septembrie 1940, generalul Antonescu și-a arogat titlul de ”conducător al statului”. Astfel el numai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nici unui for politic alt mijloc de control. Iuliu Maniu, președintele PNȚ, și Dinu Brătianu, președintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mișcării Legionare la actul de guvernare. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat național-legionar” http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga – cite_note-24. Horia Sima, șeful legionarilor, a fost numit vicepreședinte al Consiliului de miniștri.

Aflați la putere, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acționa în spiritul ideologiei. Mai mult, colaborarea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu și legionarii lui Horia Sima, era marcată de animozități. Sub pretextul românizării economiei naționale, legionarii au procedat la naționalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat instituiții proprii care funcționau în paralel cu cele oficiale. Sub un ministru de Interne și un prefect de poliție legionari, Garda de Fier „și-a format propriile sale forțe de poliție, care au acționat ca factori de represiune și anchetă, de justiție și execuție”.Cel mai elocvent exemplu este Poliția legionară, care a început să aresteze fără mandat pe cei care-i considera adversari. Astfel, legionarii au putut declanșa actele de răzbunare. În lunile octombrie și noiembrie au fost arestați și încarcerați mai mulți demnitari din perioada fostului regim, sub motivația implicării în asasinarea lui Zelea Codreanu.

La sfârșitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reședința sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeași lună.

În arhiva personală a lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informații, în cadrul Secției de cenzură a presei și corespondenței a fost găsit un text care relatează în detaliu momentul asasinării. În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, ușa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis și 3 persoane au barat ușa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său și a întrebat: „Cine sunteți”? Unul din acești indivizi a răspuns: „Poliția legionară a capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la București, pentru un interogatoriu”. În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat și în timp ce voia să-și pună galoșii observă că unul din cei 7 indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soției sale să aibă grijă de notele de la istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre mașină, grupul s-a întâlnit cu domnișoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la București pentru un interogatoriu, a cerut să meargă și ea. Însă unul din cei 7 i-a răspuns că nu are loc în mașină. Profesorul a fost așezat în față împreună cu șoferul și un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar. Autoturismul cu care a fost transportat avea numărul de înmatriculare 6211 B.R., iar din verificările efectuate de poliție a rezultat că era proprietatea Institutului Național al Cooperației.

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împușcat într-un șanț, ”pe șoseaua Ploiești-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a șoselei, pe miriște, la o distanță de 15 m de șosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura orașului Ploiești. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartușe, dintre care șapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani, 5 luni și 10 zile. Potrivit afirmațiilor unor personalități istorice, ”a fost cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificați în cele din urmă a fi: Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare).

În aceeași zi a mai fost asasinat Virgil Madgearu în pădurea Snagov, modul de operare fiind asemănător cu cel în asasinatul asupra profesorului Iorga. De asemenea, s-a descoperit ulterior că cei doi au fost transportați spre locul respectivelor asasinate cu același autoturism. În noaptea precedentă au mai fost asasinați 64 de înalt demnitari ai statului din perioada regimului carlist, printre care fostul prim-ministru Gheorghe Argeșeanu.

La înmormântare au participat multi preoți, ofițeri în uniforma, membrii Academiei, studenți, cheltuielile de înmormântare fiind suportate de Liga Culturală, organizație al cărei președinte fusese istoricul de mai bine de douăzeci de ani. Legionarii au preferat asasinatul pentru a înlătura orice posibilitate de reacție populară. Opinia publică românească a fost profund zguduită de vestea dispariției lui Iorga, dar în aceeași măsura a fost atinsă și lumea științifică internațională care-l cunoștea atât de bine, Franța comemorându-l prin Academia de Inscripții din Paris, iar la un post de radio din SUA în decembrie 1940 se rostea un omagiu patriotului roman de către Henri Focillon: ”Noi care l-am cunoscut, noi care l-am iubit, am avut prilejul de a vedea trăind sub ochii noștri, în radioasa ei plenitudine, una din acele personalități legendare care sunt înfipte pentru veșnicie în solul unei țări și în istoria inteligenței umane”. Ostilitate față de Iorga a arătat-o presa maghiară care la 28 noiembrie 1940 anunța cu satisfacție asasinatul de la Strejnic.

Moartea tragică din 1940 a pus capăt vieții tumultoase a lui Nicolae Iorga, viață în care activitatea politică a avut un rol major și constituie unul din elementele esențiale de definire a personalității istoricului.

Există păreri diferite despre participarea sa la viața politică. Ion Saizu îl plasa pe Iorga în rândul demagogilor. Ion Ciupercă scria că ”N. Iorga manifesta tenacitate în idea de a deveni prim-ministru”, o ambiție personală. Al. Gh. Savu consemna ”concepția eronată a savantului cu privire la căile regenerării și asanării vieții politice”. Dan Zamfirescu menționa că ”patriotismul lui Nicolae Iorga a deviat uneori”. Lucrările de memorialistică apărute mai recent au în general o viziune pozitivă asupra activității marelui istoric Nicolae Iorga.

Cap. V. Personalități ale culturii despre Nicolae Iorga

“… Scrisul d-lui Iorga era menit pentru sufletul românesc de

pretutindenea. Nu voi greși de voi spune, că prin scrisul d-lui Iorga se

deștepta mai întâi mândria noastră națională…”

Ion Agârbiceanu

Criticii și istoricii literari contemporani cu marele cărturar, toți cei care au cercetat cu obiectivitate fenomenul Iorga, nu au criticat indulgent și nici nu au înregistrat resentimente față de opera acestuia, în special față de sensul și valoarea ei. Putem reține astfel numeroase judecăți de valoare a criticilor care au dorit sa cuprindă complexitatea și împrejurările în care Iorga și-a urzit opera literară. Obstacolele ce au fost întîmpinate de acesta și nu în ultimul rînd, imaginea lui proiectată în conștiința fiecăruia din cei care l-au studiat. Putem observa astfel o serie de aprecieri despre opera lui Nicolae Iorga.

A.D.Xenopol scrie în lucrarea sa ”Istoria ideilor mele”, despre admirația pe care i-o purta încă de la început elevului său: ”Neculai Iorga îmi fusese elev la Universitate și admirasem mult întinsele cunoștințe ce le poseda încă de pe băncile școalei. El voia să dea licența înainte de a sfârși cursul de trei ani; dar avea în această chestiune de potrivnic pe profesorul Aron Densușianu. Susținui pe eminentul elev din toate puterile și obținui să-i fac majoritatea care dispune trecerea licenței după 1 ½ an de ascultare numai. Licența în literatura clasică o trecu cu cea mai mare distincție, obținând toate bilele albe și deci magna cum laude. Îmi veni în minte să sărbătorim pe minunea de om ce aveam înainte și propusei să-i dăm un banchet, lucru cu totul neobișnuit la noi în țară cu studenții universitari. Banchetul despre care ziarele vorbise pusese pe Iorga într-o bună lumină. Ministrul de atunci al Instrucțiunii Publice îi dădu un ajutor spre a face o călătorie în Italia și a-și întrema puterile zdruncinate prin marea încordare a muncii. Când veni înapoi fu numit profesor definitiv la Ploiești și dobândi o bursă pentru străinătate, plecând la Paris. Aici el părăsi filologia clasică și se apucă de istorie. După ce trecu în Germania, scrise două opuri voluminoase:”Une collection de lettres de Philippe de Maizières”, 1892 și ”Thomas III, marquis de Saluces”, 1893; se întoarse în țară unde se deschisese un loc vacant de istorie medie și modernă la Universitatea din București. Iorga se prezentă înaintea juriului din Iași, din care făceam parte”.

Xenopol, alături de alți profesori care apreciau geniul viitorului savant, nu a cunoscut o clipă de odihnă până nu a căpătat pentru dânsul o bază de existență, atât materială, cât și una spirituală. După ce Iorga ajunge colaborator la ”Revue historique” , o mare onoare pentru un student să scrie în paginile celei mai de seamă reviste de istorie a Franței, A.D. Xenopol aduce elogii fostului său elev în revista ”Arhiva”, iar în anii următori îî pregătește drumul spre catedra de la București, îl va informa, îndruma și îndemna pe Iorga ce să facă pentru a ajunge cât mai curând profesor universitar. Respins la primul concurs, Xenopol îl încurajează: ”În lumea asta sunt numai nedreptăți. Meritul sfârșește totdeauna prin a închide gura invidiei”. Va reuși în cele din urmă.

Observăm rolul deosebit pe care eminentul profesor l-a avut in formarea intelectuală a lui Nicolae Iorga, acest lucru atestându-l și scrisorile pe care Xenopol le trimite începând din anul 1890. Dar Iorga nu va avea întotdeauna cuvinte de laudă despre magistrul său, ca de exemplu articolul ”D.A.Xenopol și pepiniera de poeți din Iași”. Va scrie ”D. Xenopol era sincer, călduros sincer, dar gustul literar îi lipsea cu totul. Și astfel noua literatură ieșeană se ridică abia până la mediocru”. Și aici putem aminti faptul că atât Iorga cât și Cuza colaboratorul de mai târziu al savantului deși au fost formați și ajutați de prof Xenopol. Și amândoi, mai târziu l-au contestat și l-au criticat. Cuza acuzându-l chiar că ar fi evreu. Xenopol în mărinimia sa iertându-i pe amândoi.

Relațiile se înrăutățesc în așa măsură încât, la 10 iunie 1903, Xenopol îi scrie lui Iorga: ”Nu înțeleg purtarea d-tale față de mine. Ce ți-am făcut ca să te anini de mine în răspunsul d-tale lui Tanoviceanu, care nu mă privea întru nimic și cu care nu aveam nici în clin nici în mânecă? Dacă doreai să-ți aduci hosanele, n-aveai decât să o faci, dar ce ți-am greșit eu ca să mă ataci iarăși? Te rog să încetezi cu această purtare, pe care, singur, cred că o vei califica-o precum merită și te mai rog să faci o rectificare la articolul d-tale. Dacă nu o vei face, o voi face-o eu așa poate cum nu-ți va plăcea în sfârșit, m-am săturat de purtarea unui om care, după ce uită tot ce-mi datorește, mai găsește și prilejul de a fi necuviincios. Al d-tale devotat, A.D. Xenopol.” Relațiile între cei doi se vor îmbunătăți începând cu anul 1909.

Cel dintâi care proiectează o nouă atitudine în procesul receptării lui Iorga ca scriitor este Tudor Vianu în ”Arta prozatorilor români”, lucrare fundamentală în evoluția gândirii estetice. El subliniază faptul că ”nu numai omul și viața, dar și peisajul prilejuiesc lui Nicolae Iorga unele din paginile sale cele mai izbutite. Apropierea de Vasile Alecsandri este, în această privință, unul dintre rezultatele cele mai neașteptate ale analizei literare”. Analiza capitolelor care determină această apropiere îl face pe Tudor Vianu să releve un adevăr fundamental. ”Profunzimea meridională a colorii, ba chiar și accentuarea caracterului fantastic al viziunii, amintesc peisagiile lui Alecsandri. Mișcarea generală a descrierii, cu introducerea ei retorică, cu apelul către convorbitor, dau însă întregului tonul ei propriu și de neconfundat”.

„Dacă atmosfera morală în care plutește oricare din paginile lui Bălcescu este "cucernicia", aceea a scrierilor lui Nicolae Iorga este "lupta". Nu este rând desprins din opera acestuia, nu există o expresie a unei păreri sau a unei impresii oricât de particulare, care să nu fie apărată sau câștigată împotriva cuiva… Iorga este un polemist… Prin această particularitate, întregul scris al lui Nicolae Iorga trăiește în atmosfera unui vibrant dramatism… Portretul omului fizic și moral alcătuiește unul din sectoarele cele mai glorioase ale artei scriitoricești a lui Nicolae Iorga…” Cuvinte frumoase spuse de un om care recunoaște meritele marelui istoric.

Pompiliu Constantinescu va dezvolta ideea existenței unei familii de spirite, D. Cantemir, Heliade, B.P.Hașdeu, N. Iorga, spunând despre fiecare ”Cantemir e un orgolios rece, lucid, în timp ce Heliade și Hașdeu și Iorga sunt energii temperamentale, spirite militante și memorialiști de o accentuată autolatrie” Consideră că tuturor le-a lipsit ”energia creatoare”. La Iorga constată că i-a lipsit cu desăvârșire ideea de ”ficțiune”, ideea fundamentală a operei lui fiind acțiunea, ficțiunea nefăcând parte din sistemul său intelectual și etic deoarece el urmărea relevarea adevărului prin imaginație. În concepția lui Nicolae Iorga darul poeziei nu constituie un prilej de evadare ci unul de a pătrunde în tainele lumii reale. Reușita operei lui Iorga, fiind însuși autorul .

”Dacă posteritatea va alege ceva din imensele lui șantiere de materiale neaderente, se va opri la seria Oamenilor care au fost, a articolelor din Sămănătorul sau chiar a Cugetărilor. Acolo se va găsi un Iorga lapidar, formulativ, curent de mare frecvență”, nota cu franchețea cunoscută P. Constantinescu și tot el adăuga în linia acestor scrieri ”Opinions sincères” și ”Opinions pérnicienses”, ca și unele pagini din lucrarea autobiografică ”O viață de om”.

Dan Zamfirescu spunea: „…Opera științifică a lui Nicolae Iorga este una din cele mai adânci, mai consecvente și mai sincere încercări ale genului uman de a străbate pe calea științei la adevăr și de a pune acest adevăr în

slujba vieții și a oamenilor de pretutindeni. Pentru Nicolae Iorga orice știință și cu atât mai mult istoria, ca știință umanistă prin excelență, nu-și are sensul în ea însăși, ci în viața pe care, la rându-i, o servește…”

Este de părere că nu putem să nu fim impresionați de cantitatea uriașă de muncă investită în opera sa, de memoria fenomenală, de patriotismul sau de moartea sa tragică. Iorga ne-a lăsat un munte de cărți și un cer de idei, nu spre a ne copleși, ori pentru a ne insufla un mistic sentiment de adorație, ci pentru ca ”noi să vedem mai bine nevoile vremii noastre, să răspundem imperativelor majore ale ceasului pe care îl trăim”. Lectura operei lui Iorga nu este un joc. Dar dacă cineva găsește de la început cărările cele mai bune, el va reuși curând să se orienteze în ansamblul unei creații cu mult mai importante decât o arhivă de date și cu mult mai actuală decât s epoate bănui. Problema ceasului de față este tocmai aceea a descoperi, pentru generațiile în fomație, acel unghi din care să poată afla în Nicolae Iorga pe contemporanul aspirațiilor noastre, pe tovarășul de luptă și pe marele învățător al realizărilor monumentale. El face parte din ”experiențele fundamentale, de neocolit, ale oricărui român cult, și cu atât mai mult ale celor ce se consacră creației culturale și științifice-umaniste”.

Pamfil Șeicaru marele ziarist în lucrarea ”Nicolae Iorga”, afirmă că acesta a rămas în orice împrejurare ”profesorul”, titlu în care se contopeau un autentic respect, o mare admirație și amintirea anilor de studenție a admiratorilor. Era respectat, ascultat cu atenție. Afirmă că era de o rară corectitudine, nu acorda banului nicio importanță, ignorându-i justa valoare. Idealismul lui era autentic și la baza tuturor acțiunilor lui, nu a existat preocuparea materială. E drept, spune scriitorul, că nu avea nici mari necesități; era cumpătat la mâncare, rareori bea un pahar de vin, în buzunar nu avea niciodată bani. Era iubit de anticari și scotocea cu aviditate printre rafturi, până ce descoperea o carte care îl interesa. Și nu putem să nu menționăm ca potrivit lui Pamfil Șeicaru, N. Iorga s-a realizat și împlinit în monumentala sa operă,”Istoria Românilor” la care a lucrat mai bine de o jumătate de secol, afirmând că: ”A fost ultimul și cel mai frumos dar pe care l-a făcut Iorga neamului său”.

Iar profesorul universitar Petre Țurlea cel care primește premiul Academiei Române în anul 2005 pentru cele 4 volume publicate din seria, ”Scrisori către Nicolae Iorga” îl definește ca fiind ”scriitor, critic literar, dramaturg, ziarist, profesor, om politic”, ”personalitatea care, aproape jumătate de secol, a influențat, uneori determinant, drumul societății românești”.

Eugen Lovinescu, cu care Iorga a polemizat mult și ambițios, adeseori irascibil, căci în timp ce primul milita pentru o literatură modernă, ultimul apăra fanatic, dogmatic și intolerant sămănătorismul, a pus problema în mod just a supraviețuirii ca scriitor a marelui cărturar, generațiile mai noi având datoria să separe, să valorifice opera lui N.Iorga.

Valeriu Râpeanu s-a dedicat în ultimele trei decenii editării și studierii operei lui Iorga și este de părere ca marele savant a fost un ”făuritor de istorie”, a scris multe din capitolele istorieii noastre contemporane, precum mișcarea de solidaritate cu țărănimea la începutul secolului, răscoala din 1907, primul război mondial, lupta antifascistă. Afirmă că ”El trăia și înțelegea lumea nu pentru sine, ci în numele unui ideal, al unei cauze în care era implicat cu toată ființa”,iar ”cartea lui N. Iorga întrece prin arhitectura-i îndrăzneață, prin însușirile artistice, prin judecățile rostite asupra celor care au dominat viața politică a țării și, nu în ultimul rând, prin perspectiva pe care ne-o oferă asupra personalității autorului însuși, tot ce s-a scris până atunci pe tărâmul memorialisticii românești”.

În viziunea sa, Iorga încerca să afle ”sensul vieții naționale” și susținea că întotdeauna un ideal bazat pe conștiința este ceea ce puteam realiza. Și asta doar urmând un drum propriu în care conștiința transmiterii marilor idei în succesiunea generațiilor, primează. A respins ideea preluării în bloc a tuturor concluziilor la care ajunseseră înaintașii, iar tradiția se constituia din studierea datelor furnizate de litera cărții, a documentului și a monumentului, dar și experiența proprie, nemijlocita cunoaștere a vieții, a sufletului și gândului milioanelor de oameni.

George Călinescu spune despre Iorga în lucrarea sa monumentală, ”Istoria literaturii române” că a fost un orator extraordinar, imposibil de transcris, iar activitatea istorică în care intră și multă jurnalistică este enormă și numai la îndemâna specialiștilor. ”Aceștia –spune scriitorul – obișnuiesc încă demult să tăgăduiască valoarea științifică a istoricului sub cuvânt de erori, neglijențe. Totuși, sub raport ”științific”, obiecția e nedreaptă. Erorile lui Iorga (1871-1940) sunt neînsemnate față de uriașul material adunat și de soliditatea globală a monografiilor lui”. Este de părere că nu există ramură a istoriei în care Iorga să nu fi alcătuit sinteze capitale și îl consideră un stilist original, punând personalitate și pigment polemic în cataloagele de nume, ”în uscatele răsturnări de fișe cronologice”, ”un tip anacronic de diac, de întocmitor de letopisețe pe baza unei cantități uriașe de izvoade”.

C. Rădulescu-Motru scrie că „… Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă întelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt… Râvna lui adâncă de a cunoaște și de a împărtăși și altora cunoștințele sale l-a făcut cercetător în cele mai variate ramuri de cultură… Creator în scris și în cuvânt, de o fecunditate fără seamăn… În cuvântul lui se traduceau pentru toată lumea istețimea și originalitatea geniului românesc… O figură de legendă, încă din timpul vieții, și care va câștiga în grandoare cu cât timpul va trece…”.

Nicolae Steinhardt vorbește în următorii termeni despre Nicolae Iorga: ”E de neconceput, citindu-i bibliografia, să crezi că a mâncat, a dormit, a întemeiat o familie, a alcătuit un "minsteriu", a ținut jurnale și a predat cursuri, n-a lipsit de la nici o ședință parlamentară ori academică, de la nici o comemorare, de la nici o împărțire de premii, că a fost prezent "supt trei regi" în toate domeniile de activitate și gândire, nu s-a dat în lături de a ține vreun discurs ori a publica o broșură,că a străbătut lumea și a uimit universitățile, și că se mai întâmpla să trântească și câte o glumă, cu sau fără perdea”.

Sextil Pușcariu consideră că Iorga ”este întâiul care întrunește în sine toate condițiile necesare pentru un istoric literar român : cunoștințe temeinice, putere de muncă, pricepere profundă istorică însemnată, cu un gust fin artistic, cultură universală, iubire pentru subiect și talent deosebit în

a caracteriza epoci și personalități, în a reconstrui imagini din trecut și a le evoca într-o formă caldă și poetică… opera lui Iorga… va rămâne temelia oricarei cercetări literare viitoare…”

Poynter ni-l prezintă ca fiind ”un bărbat în multe învățat și a multe scriitor, pe care, dacă aș voi să-l numesc Titu Liviu al Daciei sale Transdanubiene, ar fi să ascund ceea ce ar trebui rostit mai înainte de toate, anume : că el a scris opere istorice în patru limbi, că a mers până la izvoarele cele mai ascunse, că a prefăcut în piese de teatru povestiri istorice și și-a împletit numele său cu însăși istoria… căci nu a descris numai faptele românilor, nu a publicat numai monumentele și a străbătut cu o curiozitate ca a lui Pliniu arta, sălașurile și mânăstirile lor, el urmând analele turcești, pe o întindere de cinci secole, în tot atâtea tomuri le-a înfățișat, precum a cercetat și obiceiurile și așezămintele tuturor neamurilor din părțile de miazăzi și soare-răsare ale Europei. Căci nimeni nu se bucură în atare privință de o mai mare și mai răspândită faimă…”

Perpessicius spune despre Iorga următoarele cuvinte: ”Un far din familia "farurilor" cântate de Baudelaire, unul din acele genii ale umanității câte s-au aprins pe nemărginitul ocean al veacurilor, menite să spintece întunericul și să întrețină lumina, după care toți alergăm, din chiar intermitența vibrărilor ei.Unul din acești oameni, pe care, mai mult decât pe oricare altul, ni-i alegem de călăuză, nu pentru că am fi întru totul de părerea lor, dar pentru că, asemeni unui oracol neadormit, stând de strajă la porțile cetății, orice ar spune, fie că subscriem sau nu, e un ferment ce dospește aluatul gândurilor noastre și-l crește…”

Barbu Theodorescu se va dedica activității marelui istoric, lui îi datorăm ”Bibliografia istorică și literară a lui N. Iorga, 1890-1934” apărută în 1935, și ”Bibliografia politică, socială și economică a lui N. Iorga, 1890-1934”, apărută în 1937, acestea constituind o ”descriere a operei”, deci mai mult decât o simplă bibliografie. Secretar o vreme a ilustrului istoric, a avut privilegiul de a-l cunoaște de aproape, păstrându-i apoi un devotament nemărginit.

Mircea Eliade spunea: „… Privit din depărtare se arată ca o uzină, ca un oraș în febră, ca o cultură în ascensiune, ca o civilizație. O civilizație : iată cine e Iorga. Fără a te apropia de el nu poți explica altfel opera. Pentru că nu un om, nu zece ; nu o bibliotecă, nu zece ar fi fost în stare să clădească ceea ce a clădit Iorga. Nu adâncește un gând, un fapt, o înlănțuire de gânduri și de fapte. El le simte. Le reconstituie îndrăzneț. Și le trece, deci, prin jarul personalității sale…”

Vitalien Laurent, bizantinologul francez, în admirabila conferință, ”Nicolae Iorga istoric al vieții bizantine” arăta că Iorga, ”a fost înainte de toate un bizantinist de cea mai bună esență, unul dintre rarii scriitori ai specialității ale cărui scrieri fac mai mult decât să instruiască: te fac să gândești și să reflectezi…”El continuă spunând că ”Iorga a lăsat altora grija de a reconstitui țesătura evenimentelor politice sau de a schița splendoarea marilor epoci militare. El n-a căutat să fie istoricul Bizanțului. El a simțit că era ceva mai bun de făcut și că putea fi spălat oprobiul ce se lega de numele acestuia decât demonstrând ce existență curată și rodnică a avut. De aceea el a vrut să fie cu tot dinadinsul istoricul vieții bizantine.”

Acestora li se adaugă alți scriitori și oameni care l-au prețuit sau au avut un cuvant greu de spus referitor la omul Nicolae Iorga, la savantul, istoricul, omul de litere, polemistul, jurnalistul sau călătorul Iorga.

Concluzii

„… Iorga a fost cel care a intrat în pădure, a doborât copacii

și, grație energiei sale fără margini, a arat pământul și l-a

însămânțat pentru ca alții să poată culege roadele…”

Gheorghe Brătianu

Nicolae Iorga este alături de Eminescu, Sadoveanu, Blaga, Brâncuși și Enescu, unul din acei creatori în opera cărora popoarele își oglindesc propriul suflet, își măsoară puterile și ambițiile, își împrospătează energiile spirituale și-și îmbogățesc necontenit ființa. În centrul culturii românești ei stau asemeni Carpaților în mijlocul țării, iar opera lor izvorăște cu o forță tot mai mare, pe măsură ce tot mai mare este și puterea noastră de a o recepta.

Iorga este deasemenea luptătorul neobosit aflat în slujba unui ideal național, omul care-și iubea patria și istoria sa cu o patimă sacră, călătorul ce a străbătut de-a lungul și de-a latul pământul românesc alcătuind o impresionantă monografie etnică, o tumultoasă cronică a naturii, sufletului, vieții, obiceiurilor, ocupațiilor, năzuințelor și suferințelor poporului răspândit în străvechile provincii ale genezei sale, dar și profesorul universitar care s-a impus prin activitatea sa prodigioasă în cultura timpului și rigoarea sa intelectuală.

Nicolae Iorga poate fi considerat un clasic al istoriografiei mondiale. Și asta nu numai pentru informația imensă cuprinsă în lucrările sale, ci pentru felul în care a înțeles să îndeplinească în societatea contemporană meseria de istoric. Țelul său este crearea adevăratei istorii universale, unde toate popoarele, mari și mici, să-și aibă locul corespunzător rolului jucat și atestat de documente.

Dotat cu o memorie extraordinară și cu o putere de muncă ieșită din comun, Iorga va îndrăzni mai mult decât ceilalți istorici. Va da un sens nou istoriei. Va crea un nou mod de a preda istoria, aceasta fiind după Iorga nu numai o simplă înșiruire de ani și date fără noimă. Se va angaja de unul singur într-o muncă titanică, neprecupețind nici un efort pentru cauza națională.

În domeniul istoriei nationale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare și a integrat istoria României în istoria universală relevand originalitatea culturii românești si interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale ca și vastitatea operei și preocuparilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.

Activitatea politică desfășurată de Nicolae Iorga a fost unul dintre factorii importanți în lupta pentru democratizarea regimului politic din România, fapt ieșit în evidență mai ales în condițiile când tendințele de a aluneca spre dreapta și chiar spre fascism erau tot mai puternice și se punea problema păstrării cel puțin a drepturilor și libertăților cetățenești consfințite prin Constituția din 1923. Activitatea politică a unor oameni ca Iorga era absolut necesară, chiar dacă cel puțin a reușit măcar să încetinească accederea la putere a fascismului, România fiind ultima țară europeană în care s-a instalat.

Iorga a contribuit la conștientizarea opiniei publice cu privire la fascism, va realiza o propagandă externă deosebit de importantă în vederea cunoașterii poporului român, a trecutului său, a aspirațiilor sale de viitor, a demonstrat înțelegerea profundă a raportului de intercondiționare dintre politica internă și externă a statului.

A avut mulți simpatizanți, dar a stârnit și multe adversități, iar opera sa nu prezintă numai lucrări de maximă valoare ci și unele idei destul de criticate, în neconcordanță cu realitățile vremii sale. Cu toate acestea putem spune că Nicolae Iorga a marcat drumul societății românești aproape o jumătate de secol.

Iorga s-a manifestat în mai toate domeniile de creație spirituală. Lucrări de istorie, excelente pagini memorialistice, autobiografice sau evocări ale unor ”Oameni cari au fost”, s-a remarcat ca un gânditor original, iar în domeniile dramaturgiei, poeziei, prozei literare a lăsat creații durabile. A cultivat jurnalistica, în care a excelat prin măiestria lui neobișnuită de a surprinde situațiile în câteva cuvinte sau fraze ( notițele zilnice din fruntea ”Neamului românesc”, 1906-1940), a fost un neîntrecut polemist și autor al unor traduceri din literatura universală. El a întruchipat pe marele orator căruia G. Călinescu i-a închinat rânduri de neuitat.

Nu putem trece peste activitatea lui neobosită de animator a numeroase publicații politice, științifice sau literare, precum și aceea de îndrumător al unor importante instituții culturale sau centre de cercetare istorică. Mă refer la îndrumarea cunoscutelor publicații ”Sămănătorul”, ”Neamul românesc”, ”Neamul românesc pentru popor”, ”Cuget clar”. Împreună cu Pârvan și Murgoci a pus bazele Institutului sud-est european la București, iar în 1915 a editat ”Revista istorică”, publicație care timp de 25 de ani avea să-i încredințeze tiparului o parte din producția sa științifică. În același timp a îndrumat școlile istorice pentru studenții români plecați la studii în Franța, Italia, Germania. În 1908 începe să organizeze cursurile privind istoria și civilizația românească în cadrul ”Universității populare” fondată la Vălenii de Munte.

Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai prolific autor al românilor: circa 1 250 de volume si 25 000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orase, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a calătorilor in străinatate și multe altele. Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice și volume memorialistice. ”Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt”. Afirma, Constantin Rădulescu-Motru la catafacul savantului cu puțin timp înainte de a-și lua rămas bun.

Consider că această lucrare este una reușită în ceea ce privește scopul propus, acela de a fi accesibilă, de a ajuta pe cititori să cunoască mai bine viața și opera lui Nicolae Iorga, dar și activitatea sa ca om și politician.

“Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”

Nicolae Iorga

Bibliografie

AL. Gh. Savu, ”Sistemul partidelor politice din România 1919-1940”, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976.

Barbu Theodorescu, ”Nicolae Iorga Bibliografie”, Editura Științifică si Enciclopedică, Editura Militară, București, 1976.

Barbu Theodorescu, ”Biografia școlară a lui Nicolae Iorga ( studiu și documente )”, București, 1970.

”Buletinul cărții”,1923, numărul 12-16, 1 iun-13 aug.

”Cuvântare ținută la întrunirea Comitetului executive al Partidului Naționalist Democrat”, de la 21 ianuarie 1934, București, Tip. Ziarului ”Universul”, 1934.

Constantin Argetoianu, ”Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos.8594, ff. 1848 – 1849.

Dan Zamfirescu, ”N. Iorga. Etape către o monografie”, Ed. Eminescu, București, 1981.

”Doctrinele partidelor politice”, București, Institutul Social Român, 1923.

Eufrosina Popescu, ”Din istoria politică a României. Constituția din 1923”, București, Ed. Politică, 1983.

Eugen Jebeleanu, ”Din veacul XX”, Ed. De Stat Pentru Literatura Si Arta, 1956.

Florin Șinca, ”Din istoria Poliției Române”, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, București, 2006.

George Călinescu, ”Istoria literaturii române de la origini și până în prezent”, București, 1941.

George Călinescu, ”Istoria literaturii române”, Ed. Litera Internațional, Chișinău, 2001.

Georgeta Smeu, ”Dicționar de Istoria Românilor”, Editura Trei, București, 1997.

Ioan Scurtu, ”România și marile puteri (1933-1940). Documente”, București, Ed.Fundației România de Mâine, 2000.

Ioan Scurtu, ”Culegere de documente și materiale privind istoria României” (1938 – 1940), București, 1974.

I.E.Torouțiu, ”Studii și documente literare, vol. IV. Junimea”,.București, Inst. Arte grafice Bucovina, 1933.

Ivor Porter, Operațiunea „Autonomous”, Editura Humanitas, București, 1991.

”Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse”, vol. V, Livre 1, Paris, 1953, doc. 226.

”Lui Nicolae Iorga Omagiu”,Craiova,1921.

M. I. Costian, ”Regele Carol al II-lea și partidele politice”, București, 1933.

Marin Nedelea, ”Aspecte ale vietii politice din România în anii 1922-1926”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Mihai Fătu, Ion Spălățelu, ”Garda de Fier. Organizație teroristă de tip fascist.”, București, Ed. Politică, 1971.

Mihail Sturdza, ”România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută”, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994.

Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, ”Nicolae Iorga Istoric al Românilor”, Discurs Rostit la 26 Mai 1943 în Ședința Publică Solemnă, de GHEORGHE I. BRĂTIANU, BUCUREȘTI.

”Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938.

”Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938.

”Monitorul Oficial”, nr. 293 din 16 decembrie 1938.

”Monitorul Oficial”, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940.

”Monitorul Oficial” din 8 septembrie 1940.

”Neamul Românesc”, anul XIV, nr. 156 din 22 iulie.

”Neamul Românesc”, an IX, nr.18 din 11 mai 1914.

”Neamul Românesc”, anul XIII, nr.309 din 8 noiembrie 1918.

”Neamul Românesc”, IV, nr.265 din 27 noiembrie 1919.

”Neamul Românesc”, XIX, nr.104 din 13 mai 1924.

”Neamul Românesc”, XXI, nr.123 din 11 octombrie 1926.

”Neamul Românesc”, anul XXIII, nr.13 din 18 ianuarie 1928.

”Neamul Romanesc”, anul XXIII, nr.252 din 13 noiembrie 1928.

”Neamul Românesc”, din 15 mai 1931.

”Neamul Românesc”, anul XXVI, nr.121 din 3 iunie 1931.

”Neamul Românesc”, XXVI, nr.63 din 16 aprilie 1931.

Nicolae Iorga, ”Oameni Cari Au Fost”, Fundația Pentru Literatura și Artă, ”Regele Carol I”, București, 1936.

Nicolae Iorga ”Nicolae Iorga Pagini De Tinerețe”, Ed. Pentru Literatura, 1968.

Nicolae Iorga,” Scrieri Istorice Volumul I”, Ed. Albatros, 1971.

Nicolae Iorga, “Liga Culturală”, Institutul de Arte Grafice E.Marvan, București, 1930.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga, ”România cum era până la 1918”, Ed. Minerva, București, 1972.

Nicolae Iorga, ”Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”, 1688-1821, vol. I-II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969.

Nicolae Iorga, ”O viață de om așa cum a fost”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1984.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga ”Generalități cu privire la studiile istorice”, ediția a III-a, București, 1944.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga, ”Discursuri de recepție”, XXXV, Bucuresti, 1911.

Nicolae. Iorga, ”Calendarul Ligii Culturale”, 1910.

Nicolae Iorga, ”Cuvinte adevărate”, Ed. Minerva, București, 1904.

Nicolae Iorga,”O Viață de om –Așa Cum A Fost- Vol II, Lupta”, Ed. N.Stroilă, București, 1934..

Nicolae Iorga, ”Pagini Loiale despre Regele Carol”, Tip.”Neamul Românesc”, Vălenii de Munte 1914.

Nicolae Iorga, ”O Viață de om – Așa Cum A Fost – Vol II, Lupta”, Ed. N.Stroilă, București, 1934.

Nicolae Iorga, ”România contimporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi”, București, 1932.

Nicolae Iorga, ”Supt Trei Regi”, București, Ediția a II a, 1932.

Nicolae Iorga, ”Memorii”,vol. V, Ed.”Națională”, S.Ciornei, București, 1934.

Nicolae Iorga, ”Memorii”, Încercarea Guvernării Peste Partide, 1931-1932, Vol. VI, Tip.”Datina Românească” Vălenii de Munte, 1939.

Nicolae Iorga, ”Doi ani de restaurație”, Vălenii de Munte, 1932.

Nicolae Iorga, ”Pentru linștea sufletului românesc și pentru păstrarea ordinei și disciplinei cetățenești”, București, ”Monitorul Oficial” și Imprimeriile statului, 1937.

Nicolae Iorga, ”România cum era până la 1918”, Ed. Minerva, București, 1972.

Nicolae Iorga, ”O viața de om.”, Ed. Minerva, București, 1984.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga, ”Doi ani de restaurație”, Vălenii de Munte, 1932.

Nicolae Iorga, ”O viață de om”, Ed. N.Stroilă, București, 1934.

“Nicolae Iorga, istoric, scriitor, publicist și om politic”. Bibliografie selectivă, Editat și tipărit la Biblioteca Județeană”, Nicolae Milescu Spătarul”, Vaslui, 2008.

Pamfil Șeicaru, ”Nicolae Iorga”, București, Profile Publishing, 2001.

Pamfil Șeicaru, ”Schiță de portret Nicolae Iorga”, Ed.”Carpații”, Madrid, 1957.

Pamfil Șeicaru, ”Nicolae Iorga”, Ed. Tritonic, București, 2005.

Petre I. Ghiață ”Oameni și Fapte”, Ed. IDEIA, București, 1938.

Petre Țurlea,”Nicolae Iorga în viața politică a României”, Ed. Enciclopedică, București, 1991.

Revista, ”Semănătorul”, București, 1903.

Stelian Neagoe,”Nicolae Iorga Ultimele”, Craiova. Ed. Scrisul Românesc, 1978.

Stoica Lascu,”Nicolae Iorga si aromanii” (I) in revista Tomis Serie nouă, septembrie, 2001, Nr.9(373), anul VI (36).

Studii, Revistă de Istorie,Tom 18, anul 1965, nr 6.

Studii și documente literare . vol X.

Șerban Cioculescu, ”Prozatori români”, Ed. Eminescu, 1977.

Ștefan Meteș, ”Bibliografia Operilor lui Nicolae Iorga, Viața și Activitatea Sa”, Ed. Cartea Românească, Cluj, 1931.

Ștefan Palaghiță, ”Garda de Fier spre reînvierea României”, Buenos Aires, 1951.

Ștefan Palaghiță, ”Istoria mișcării legionare”, Ed. Roza Vânturilor, București, 1993.

Tudor Vianu, ”Arta prozatorilor români”, Ed. Contemporană, 1941.

”Universul”, 55, nr.110 din 21 aprilie 1938.

”Universul”, nr. 112 din 23 aprilie 1938.

Valeriu Râpeanu,”IORGA”, Ed..Demiurg 1994.

Valeriu Râpeanu, N. Iorga, ”O viața de om”, Ed. Minerva, București, 1984.

Z. Ornea, “Sămănătorismul”, ediția a II-a, București, 1971.

Anexe

NICOLAE IORGA

1871-1940

Nicolae Iorga, biroul de lucru

Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu

Regele Carol al II lea și Nicolae Iorga

”Nu e greu sa găsești adevărul. E greu să ai dorința de a-l găsi”

Nicolae Iorga

Bibliografie

AL. Gh. Savu, ”Sistemul partidelor politice din România 1919-1940”, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976.

Barbu Theodorescu, ”Nicolae Iorga Bibliografie”, Editura Științifică si Enciclopedică, Editura Militară, București, 1976.

Barbu Theodorescu, ”Biografia școlară a lui Nicolae Iorga ( studiu și documente )”, București, 1970.

”Buletinul cărții”,1923, numărul 12-16, 1 iun-13 aug.

”Cuvântare ținută la întrunirea Comitetului executive al Partidului Naționalist Democrat”, de la 21 ianuarie 1934, București, Tip. Ziarului ”Universul”, 1934.

Constantin Argetoianu, ”Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos.8594, ff. 1848 – 1849.

Dan Zamfirescu, ”N. Iorga. Etape către o monografie”, Ed. Eminescu, București, 1981.

”Doctrinele partidelor politice”, București, Institutul Social Român, 1923.

Eufrosina Popescu, ”Din istoria politică a României. Constituția din 1923”, București, Ed. Politică, 1983.

Eugen Jebeleanu, ”Din veacul XX”, Ed. De Stat Pentru Literatura Si Arta, 1956.

Florin Șinca, ”Din istoria Poliției Române”, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, București, 2006.

George Călinescu, ”Istoria literaturii române de la origini și până în prezent”, București, 1941.

George Călinescu, ”Istoria literaturii române”, Ed. Litera Internațional, Chișinău, 2001.

Georgeta Smeu, ”Dicționar de Istoria Românilor”, Editura Trei, București, 1997.

Ioan Scurtu, ”România și marile puteri (1933-1940). Documente”, București, Ed.Fundației România de Mâine, 2000.

Ioan Scurtu, ”Culegere de documente și materiale privind istoria României” (1938 – 1940), București, 1974.

I.E.Torouțiu, ”Studii și documente literare, vol. IV. Junimea”,.București, Inst. Arte grafice Bucovina, 1933.

Ivor Porter, Operațiunea „Autonomous”, Editura Humanitas, București, 1991.

”Les archives secrètes de la Wilhelmstrasse”, vol. V, Livre 1, Paris, 1953, doc. 226.

”Lui Nicolae Iorga Omagiu”,Craiova,1921.

M. I. Costian, ”Regele Carol al II-lea și partidele politice”, București, 1933.

Marin Nedelea, ”Aspecte ale vietii politice din România în anii 1922-1926”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Mihai Fătu, Ion Spălățelu, ”Garda de Fier. Organizație teroristă de tip fascist.”, București, Ed. Politică, 1971.

Mihail Sturdza, ”România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută”, Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994.

Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, ”Nicolae Iorga Istoric al Românilor”, Discurs Rostit la 26 Mai 1943 în Ședința Publică Solemnă, de GHEORGHE I. BRĂTIANU, BUCUREȘTI.

”Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938.

”Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938.

”Monitorul Oficial”, nr. 293 din 16 decembrie 1938.

”Monitorul Oficial”, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940.

”Monitorul Oficial” din 8 septembrie 1940.

”Neamul Românesc”, anul XIV, nr. 156 din 22 iulie.

”Neamul Românesc”, an IX, nr.18 din 11 mai 1914.

”Neamul Românesc”, anul XIII, nr.309 din 8 noiembrie 1918.

”Neamul Românesc”, IV, nr.265 din 27 noiembrie 1919.

”Neamul Românesc”, XIX, nr.104 din 13 mai 1924.

”Neamul Românesc”, XXI, nr.123 din 11 octombrie 1926.

”Neamul Românesc”, anul XXIII, nr.13 din 18 ianuarie 1928.

”Neamul Romanesc”, anul XXIII, nr.252 din 13 noiembrie 1928.

”Neamul Românesc”, din 15 mai 1931.

”Neamul Românesc”, anul XXVI, nr.121 din 3 iunie 1931.

”Neamul Românesc”, XXVI, nr.63 din 16 aprilie 1931.

Nicolae Iorga, ”Oameni Cari Au Fost”, Fundația Pentru Literatura și Artă, ”Regele Carol I”, București, 1936.

Nicolae Iorga ”Nicolae Iorga Pagini De Tinerețe”, Ed. Pentru Literatura, 1968.

Nicolae Iorga,” Scrieri Istorice Volumul I”, Ed. Albatros, 1971.

Nicolae Iorga, “Liga Culturală”, Institutul de Arte Grafice E.Marvan, București, 1930.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga, ”România cum era până la 1918”, Ed. Minerva, București, 1972.

Nicolae Iorga, ”Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”, 1688-1821, vol. I-II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969.

Nicolae Iorga, ”O viață de om așa cum a fost”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1984.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga ”Generalități cu privire la studiile istorice”, ediția a III-a, București, 1944.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga, ”Discursuri de recepție”, XXXV, Bucuresti, 1911.

Nicolae. Iorga, ”Calendarul Ligii Culturale”, 1910.

Nicolae Iorga, ”Cuvinte adevărate”, Ed. Minerva, București, 1904.

Nicolae Iorga,”O Viață de om –Așa Cum A Fost- Vol II, Lupta”, Ed. N.Stroilă, București, 1934..

Nicolae Iorga, ”Pagini Loiale despre Regele Carol”, Tip.”Neamul Românesc”, Vălenii de Munte 1914.

Nicolae Iorga, ”O Viață de om – Așa Cum A Fost – Vol II, Lupta”, Ed. N.Stroilă, București, 1934.

Nicolae Iorga, ”România contimporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi”, București, 1932.

Nicolae Iorga, ”Supt Trei Regi”, București, Ediția a II a, 1932.

Nicolae Iorga, ”Memorii”,vol. V, Ed.”Națională”, S.Ciornei, București, 1934.

Nicolae Iorga, ”Memorii”, Încercarea Guvernării Peste Partide, 1931-1932, Vol. VI, Tip.”Datina Românească” Vălenii de Munte, 1939.

Nicolae Iorga, ”Doi ani de restaurație”, Vălenii de Munte, 1932.

Nicolae Iorga, ”Pentru linștea sufletului românesc și pentru păstrarea ordinei și disciplinei cetățenești”, București, ”Monitorul Oficial” și Imprimeriile statului, 1937.

Nicolae Iorga, ”România cum era până la 1918”, Ed. Minerva, București, 1972.

Nicolae Iorga, ”O viața de om.”, Ed. Minerva, București, 1984.

Nicolae Iorga, ”Istoria românilor”, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988.

Nicolae Iorga, ”Doi ani de restaurație”, Vălenii de Munte, 1932.

Nicolae Iorga, ”O viață de om”, Ed. N.Stroilă, București, 1934.

“Nicolae Iorga, istoric, scriitor, publicist și om politic”. Bibliografie selectivă, Editat și tipărit la Biblioteca Județeană”, Nicolae Milescu Spătarul”, Vaslui, 2008.

Pamfil Șeicaru, ”Nicolae Iorga”, București, Profile Publishing, 2001.

Pamfil Șeicaru, ”Schiță de portret Nicolae Iorga”, Ed.”Carpații”, Madrid, 1957.

Pamfil Șeicaru, ”Nicolae Iorga”, Ed. Tritonic, București, 2005.

Petre I. Ghiață ”Oameni și Fapte”, Ed. IDEIA, București, 1938.

Petre Țurlea,”Nicolae Iorga în viața politică a României”, Ed. Enciclopedică, București, 1991.

Revista, ”Semănătorul”, București, 1903.

Stelian Neagoe,”Nicolae Iorga Ultimele”, Craiova. Ed. Scrisul Românesc, 1978.

Stoica Lascu,”Nicolae Iorga si aromanii” (I) in revista Tomis Serie nouă, septembrie, 2001, Nr.9(373), anul VI (36).

Studii, Revistă de Istorie,Tom 18, anul 1965, nr 6.

Studii și documente literare . vol X.

Șerban Cioculescu, ”Prozatori români”, Ed. Eminescu, 1977.

Ștefan Meteș, ”Bibliografia Operilor lui Nicolae Iorga, Viața și Activitatea Sa”, Ed. Cartea Românească, Cluj, 1931.

Ștefan Palaghiță, ”Garda de Fier spre reînvierea României”, Buenos Aires, 1951.

Ștefan Palaghiță, ”Istoria mișcării legionare”, Ed. Roza Vânturilor, București, 1993.

Tudor Vianu, ”Arta prozatorilor români”, Ed. Contemporană, 1941.

”Universul”, 55, nr.110 din 21 aprilie 1938.

”Universul”, nr. 112 din 23 aprilie 1938.

Valeriu Râpeanu,”IORGA”, Ed..Demiurg 1994.

Valeriu Râpeanu, N. Iorga, ”O viața de om”, Ed. Minerva, București, 1984.

Z. Ornea, “Sămănătorismul”, ediția a II-a, București, 1971.

Anexe

NICOLAE IORGA

1871-1940

Nicolae Iorga, biroul de lucru

Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu

Regele Carol al II lea și Nicolae Iorga

”Nu e greu sa găsești adevărul. E greu să ai dorința de a-l găsi”

Nicolae Iorga