Napoleon Bonaparte Militarul

Napoleon Bonaparte-

Militarul

Cuprins

Intoducere

Cap. I.Napoleon Bonaparte in slujba Revolutiei Franceze(1789-1796

Cap II.Campaniile Militare ale lui Napoleon Bonaparte in anii Directoratului si Consulatului(1796-1804

Cap. III.Napoleon Bonaparte si Campaniile in cadrul Primului Imperiu Francez(1804+1815

Cap IV-Congresul de la Viena,arma politica impotriva lui Napoleon

Cap V.Batalia de la Waterloo,clipa finala (1815

Cap VI.Sfanta Elena,exilul

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

În anul 1769 în Ajaccio, insula Corsica, avea să se nască unul dintre personajele marcante ale istoriei mondiale, un adevărat punct de reper de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, și anume Napoleon Bonaparte. În perioada în care s-a născut marele Napoleon, Letizia și Charles Bonaparte, mama respectiv tatăl erau deplin implicații în, Mișcarea de independență din Corsica. Astfel el s-a născut fix în ziua în care insulă Corsica își pierde independența și devine teritoriu francez.

Încă din anii cpoliăriei micul Napoleon avea să își afirme temperamentul iute și stilul său de viață mult prea irascibil și închis, care urma să îl ghideze toată viața. Probabil asimilând acestea și din cauza situației material, chiar dacă nu duceau lipsă de nimic, trăiau o viață modestă. Mama să Letizia, ținea foarte mult la educația copiilor ei, chiar dacă de multe ori era nevoită să fie aspră, iar pentru viitorul general și împărat, mama sa a fost un adevărat punct de reper în anii ce au urmat și un exemplu în formarea caracterului cât și în asimilarea unui anumit stil de viață.

Privindu-i potențialul, părinții decid să îl înscrie pe micul Napoleon la o Academie Militară. După grele încercări, în anul 1779, la vârsta de 10 ani, el a fost înscris la Academia din Brienne, în nordul Franței, făcând astfel primii săi pași spre o carieră militară. Aici, rămâne același copil nesociabil și supărăcios, fără dorința de a-și face prieteni, tratând pe toată lumea fără respect, fiind foarte sigur de puterile sale, în ciuda fizicului său prea puțin dezvoltat în comparație cu ceilalți colegi. Nu de puține ori aceștia au încercat să îl tachineze și să râdă pe seama accentului său, dar micul Napoleon nu ezită nici un moment să provoace unele încăierări, de unde, chiar dacă ieșea înfânt, reușea să se facă respectat în fața celorlalți.

Principala sa prioritate era însa, învățatul excesiv, printre materiile preferate ale sale fiind istoria Greciei și a Romei, geografia și matematica. Profesorii din această școală nu erau atât de bine pregătiți în științele pe care le predau, astfel încât își completa singur cunoștințele prin lectură particulară.

La vârsta de 15 ani, în anul 1784 termină cu success cursurile școlii din Brienne și se mută la școala de ofițeri din Paris. Aici întâlnește mai mulți profesori celebrii, foarte bine pregătiți, între care se remarcau, matematicianul Monge și astronomul Laplace. Fiind captivat de bună pregătire a profesorilor săi de la Paris, urmează cu mare interes cursurile iar pasiunea pentru citit devine tot mai mare. Fiind o fire dificilă, un copil care dă dovadă de multă maturitate, redactează o scrisoare către conducerea școlii prin care cere reducerea benefiicilor elevelior. Considera că luxul de care aveau parte în această școala nu poate fii benefic pentru o carieră militară. Susținea cu tărie că cei care frecventau cursurile școlii trebuiau încă de mici să fie puși față în față cu greutățile vieții militare. Chiar dacă Napoleon Bonaparte reușește să iasă în evidență prin această scrisoare, conducerea școlii nu dorește să schimbe nimic.

Încă din primul an de studii se maturizează forțat, odată cu moartea tatălui său, forțată de o boală necruțătoare care avea să îl răpună și pe el, ani mai târziu. El rămânea astfel singurul sprijin al mamei și al fraților și surorilor, fiind obligat practic în toamna anului 1785 să intre în armată cu gradul de sub-locotenent, fiind repartizat la un regiment din Vallence, în sudul Franței. Pentru a facilita situația materială a familiei Napoleon nu își permite să se distreze precum alți colegi, alegând să își oprească doar ceea ce avea nevoie, pentru cea mai modestă hrană, trimițând mare parte din soldă mamei sale. Majoritatea timplui liber, el alegea să citească și să studieze, prioritatea sa rămânând desigur cărțile de istorie militară și descrierile de călătorii. Principalele studii care aveau să îi marcheze viața și cariera militară au fost cele despre Alexandru Macedon și Cezar, iar biografiile acestor mari cuceritorii au fost pentru el un exemplu. În acei ani din tinerețe ii, invidiaza’ pe aceștia, fiind convins că nu va ajunge niciodată ca ei, fiind un om sărac, fară, rădacini„nobile.

În septembrie 1786 Napoleon Bonaparte a cerut un concediu pentru a merge în Corsica, cu scopul de a îmbunătății situația materială a familiei, care era dezastruoasă în urma morții tatălui său. Reușește cu success să ajute material familia, dar a fost nevoit să se întoarcă în Franța în iune 1788, de unde avea să fie trimis împreună cu regimentul la Auxonne.

Tinerețea lui Napoleon a fost diferită față de cea a majorității tinerilor din timpul său, fiind un singuratic. Ajuns la Auxonne nu își mai închiriază o locuință particulară, și alege să locuiască în cazarmă, loc în care iese în evidență singurătatea și momentele de tristețe prin care trece tânărul ofițer. Locuind împreună cu alți militari, privea cu nedumerire către tovarășii săi, care povesteau despre aventuri amoroase specifice vârstei. În prinvința sa, această suferință a singurătății era ceva obișnuit, chiar normal, singurătatea fiind comparată cu destinul inslulei sale natale, Corsica.

În ciuda singurătății din anii tinereții, Napoleon Bonaparte, își amintea cu drag de prima sa dragoste, și anume de Sofie. Aceasta era fiica unei doamne respectate din înalta societate, care deținea un salon local, și totodată o cunoscută creatoare de modă a societății din Vallence.Cu toată singurătatea sa, deși nu era de neam nobil, și numai ofițer în armată, Napoleon a fost acceptat de către această doamnă. După mulți ani el își amintește cu plăcere de relația din tinerețe, și avea să o numească doamnă de onoare la Curtea uneia dintre surorile sale, spunând că nu a putut uita prima sa dragoste.

A doua sa dragoste avea să fie chiar sora soției lui Joseph, fratele său, despre care afrima că a rămas uimită atunci când s-a îndrăgostit de ea, spunându-i că nu are ce să îi ofere, dar fiind întotdeauna pregătit să contraatace îi promite că într-o bună zii îi vă oferii coroana de regină. Chiar dacă atunci aceasta avea să îi râdă în față, Napoleon s-a ținut de cunvânt mai târziu atunci când l-a ajutat pe soțul acesteia să fie încoronat ca rege al Suediei.

Ca militar, Napoleon Bonaparte avea să se distingă în timpul confruntărilor militare din timpul Revoluției Franceze, a campaniilor duse de armata franceză în timpul Directoratului și Consulatului, dar mai ales a campaniilor militare din timpul Primului Imperiu Francez (1804-1815). Cariera sa militară avea să fie impresionantă, parcurgând toate treptele ierarhiei militare, până la gradul de general. Înzestrat cu calități de osebite, bun organizator și tactician el avea să raporteze o serie de victorii împotriva adversarilor Franței de-a lungul vieții sale. Printre bătăliile importante ale lui Napoleon au fost Campania din Italia, din Italia, 1796, atunci când dorea cucerirea Piemontului și Lombardiei, din simplul fapt, și anume creșterea prestigiului pe plan internațional. Campania din Egipt și Siria cuprinsă între anii 1798 și 1801 a avut ca scop protejarea intereselor comerciale franceze în acele zone, și de a submina accesul Marii Britanii în India.

Gloria marelui Napoleon plutește astăzi nu numai asupra Franței ci și a întregii Europe iar numele său este rostit în continuare cu respect și admirație.

În încheierea acestei scurte introduceri țin să mulțumesc domnului Lector Universitar dr. Iulian Oncescu pentru sprijinul acordat în realizarea lucrării de față

Capitolul I

Napoleon Bonaparte, în slujba revoluției Franceze (1789-1796

Odată cu revoluția franceză pornită la 1789, viața tânărului locotenent avea să se schimbe brusc, simțind că această importantă schimbare politică poate fii una plină de beneficii. A fost astfel atras de această revoluție, știind că acum are capacitatea necesară pentru a contribuii la ascensiunea omului pe scara socială. Chiar dacă avea gânduri mari și știa că acum se poate afirma, întrebându-se adesea în gând, de partea cui ar trebuii să fie la această revoluție, pentru a-și creea beneficii cât mai mari.

La două luni după căderea Bastiliei, în 1789, care a reprezentat un eveniment major al revoluției franceze, Napoleon cere un concediu pentru a se întoarce în Corsica. Ajuns din nou acasă, cauta să se îndepărteze de Paoli, acesta fiind conducătorul Corsicai, care dorea cu orice preț separarea de Franța, acesta fiind motivul principal al neînțelegerii dintre el și Napoleon, care consideră că odată cu revoluția franceză, se deschideau drumuri noi pentru dezvoltarea insulei și mai ales ascensiunea carierei sale. Astfel câțiva ani în care a activat ca prim-locotenent la Auxonne și apoi cu, Regiment de Grenoble la Vallenciene în 1791, Napoleon a primit permisiunea să se transfere din armata normală și a devenit locotenent-colonel în Gardă Volunatară Națională Corsicană.

Ajuns în Corsica în timpul luptei dintre clerul revoluționar, care îl susținea în totalitate pe Paoli, și reprezentanții autorităților revoluționare, Bonaparte deschide focul asupra unui grup de răsculați, ba mai mult reușește din proprie inițiativă să cucerească un fort. După acest eveniment este chemat în Franța, la Ministerul de război, pentru a-și justifica purtarea să îndoielnică din Corsica. Odată sosit în Franța devine martorul unor evenimente care aveau să se petreacă odată cu pătrunderea mulțimii în palatul regal de la Tuileres la 20 iunie 1792 și căderea monarhiei franceze la 20 August.

Înrăutățindu-se situația din Corsica, Napoleon s-a întors rapid acasă, pentru a-și lua familia din mijlocul unui război ce se declanșase odată cu pătrunderea englezilor în insula, de partea lui Paoli. Nu după mult timp de la plecarea familiei sale din Corsica, trupele separatist ale lui Paoli incendiază casa acestora. În ciuda acestui necaz Bonaparte este înaintat în grad devenind astfel general. Odată instalată în Franța, familia depinde în totalitate de tânărul general, care păea să își piardă speranța, întâmpinând din ce în ce mai multe greutăți, care nu aveau însă să îl abată de la cariera militară. În anul 1973 în sudul Franței a izbucnit o răscoală contrarevoluționară în urma căruia Toulonul este asediat. Conducerea politică a armatei îi încredințează corsicanului Salicetti misiunea de eliberare a Toulonului. În urma unei vizite făcute de Bonaparte vechiului său prieten Salicetii, cel cu care se aliase în Corsica, pentru a lupta împotriva lui Paoli, este numit ca ajutor al comandantului de artilerie din zona asediului. Chiar dacă la bun început planurile lui erau văzute ca fiind mult prea îndrăznețe, în cele din urmă noul comandant Dugommier, aflat întâmplător în tabăra îi permite lui Napoleon să își pună în aplicare planul său. Așteptat acest moment parcă de o viața, Bonaparte, intervine cu o coloană de rezervă și reușește să obțină o mare victorie. După acest asalt hotărâtor în eliberearea Toulonului, istețimea și iscusința în a pregătii tunurile, atrage asupra sa toate privirile, devenind dintr-un general necunoscut, omul care decide în mare parte soarta revoluției.

La începutul anului 1794, aruncând o privire asupra luptei interne din Franța, Napoleon își dă seama că nu are de ales. Așteptat acest moment parcă de o viața, Bonaparte, intervine cu o coloană de rezervă și reușește să obțină o mare victorie. După acest asalt hotărâtor în eliberearea Toulonului, istețimea și iscusința în a pregătii tunurile, atrage asupra sa toate privirile, devenind dintr-un general necunoscut, omul care decide în mare parte soarta revoluției.

La începutul anului 1794, aruncând o privire asupra luptei interne din Franța, Napoleon își dă seama că nu are de ales între Republică, care îi putea da totul, și Monarhie, care i-ar putea lua totul, și nu ar fii iertat nici de actul prin care a cucerit Toulonul și mai ales broșura, Le souper de Beaucaire” pe care o publicase și în care demonstra orașelor din sud că în situația în care se aflau era fără nici o speranță.

Dorința lui Bonaparte de a participa la invadarea și cucerirea Italiei, avea să lase urmări destul de grave pentru el și pentru apropiații săi, prinrte care Augustin Roberspierre. Acesta din urmă este nevoit să plece la Paris pentru a susține pe fratele său Maximilian și Comitetul Mântuirii Publice, și pentru a publica planul expediției în Italia. Întors de la Genova în urma unei expediții secrete, primește o veste care surprinde toată Franța, nu numai provincia îndepărtată din sud, și anume: În timpul ședinței de la 9 Thermidor, apropiații săi, Maximilian și Augustin Roberspierre, Saint-Just, Couthon și puțin mai târziu, partizanii lor, erau arestați și executați de urgența chiar a doua zi, fără dreptul la judecată, numai pe baza faptului că fuseseră declarați în afara legii. După executarea acestora, pe generalul Bonaparte îl păștea o primejdie vizibilă, care după două săptămâni se transformă într-o certitudine.La 10 august 1794 este întemnițat la fortul Anibes, pe țărmul Mediteranei, iar după 14 zile este eliberat pe motiv că nu au fost găsite dovezi asupra sa, care puteau să justifice urmărirea și apoi întemnițarea să.

Fiind condamnat la 14 zile de temniță și pierderea totală a susținerii, în urma executării fraților Robespierre, constată că vremurile se schimbase iar cariera sa militară ajunge aproape de ruină. Schimbarea guvernului nu i-a fost de ajutor, oamenii noi instalații acolo nu îl cunoșteau, iar eliberarea Toulonului părea că este uitată, nu i se mai acorda o însemnătate atât de mare ca în zilele de după eveniment. Odată cu numirea sa pentru a conduce o brigadă de infanterie, o privește ca pe o problemă, specializarea sa fiind artileria, iar după discuții aprinse cu Aubry, membru în Comitetul Mântuirii Publice, alege să ia una dintre cele mai grele decizii din viața sa, și anume să demisioneze. Perioada ce va urma în viața tânărului general, nu era una ușoară, fiind demisionar și certat cu șefii săi, rămâne fără nici un mijloc de existență. Aproximativ jumătate de an, bântuit de foamete, sărăcie și tristețe, cu gândul că toată lumea îl uitase.

Din fericire în august 1795 este numit general de artilerie în serviciul topografic al Comitetului Mântuirii Publice. Ajuns aici reușește să redacteze, Instrucțiunii„ (directive) pentru armata din Italia.

Franța se confrunta nu numai cu haosul, dezordinea și confuzia, și mai ales că era și guvernată de oameni incapabili, plini de datorii și catalogați drept criminali. Convenția se afla în impas, iar unsprezece dintre membrii au început reorganizarea, iar la 5 Fructidor -27 august 1795 a fost votată o nouă constituție. Puterea era preluată de un directorat, se constituiau două Consilii și anume, consiliul celor Cinci sute și consiliul Bătrânilor, iar deputații vor fii luați din rândurile Convenției. Partea regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției.

Paul Barras este numit comandat suprem al Armatei de interior, care la 9 Thermidor a atacat primăria orașului unde se afla Robesprierre. Barras era conștient că nu putea izbutii de unul singur, fiind de cât un general de ocazie, fără nici un fel de experiență. Atunci lui Barras îi vine în cap numele tânărului general, a cărui intervenție avea să fie decisivă în eliberarea Toulonului. Vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artillerist, astfel dă ordin să fie căutat Napoleon Bonaparte. Acesta este numit aghiotantul lui Barras, și incă de la început dispune să fie adusă artileria la Sablons, organizează 800 de complete de armament, și se ocupă personal de aranjarea tunurilor pe strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore.La data de 13 vendemiar-5 octombrie 1795 are loc o ciocnire violentă între secționări și soldații comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, bătălia era condusă de generalul Bonaparte personal”. Bonaparte, reușește să-i învingă pe inamici care îi atacaseră la Tuileries, datorită iscusinței sale de a pregătii tunurile și a răutății, de care a dat dovadă atunci când a ordonat artileriei să le folosească chiar în mijlocul orașului. Câteva zile mai târziu, Convenția îl numește pe generalul Napoleon Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie este avansat în gradul de general de divizie, toate acestea la propunerea lui Barras.La 26 octombrie, Barras, devenind unul dintre cei 5 directori, demisionează din funcția sa, iar la comanda Armatei de interior, este numit generalul Bonaparte.

Această numire nu vine cu fast pentru tânărul militar, fiind conștient de lipsa sa de compentență în ceea ce privește sarcinile de comandat al garnizoanei și de comandant general al Armatei de Interior.La puțin timp de la această ascensiune subită, o întâlnește pe Josephine de Beauharnais, văduva unui general, executat în perioada de teroare. Diferența de vârsta dintre cei doi era de 6 ani, iar pasiunea ei pentru mai tânărul general există cu desăvârșire, singurul scop al femeii fiind dorința de afirmare, lângă acest tânăr care în urma evenimentelor devenise cunoscut.

La 9 martie 1796 avea să se oficializeze căsătoria dintre Napoleon Bonaparte și Josephine de Beauharnais, cu două zile înainte ca acesta să place pe front, fiind chemat la datorie pentru atacarea Italiei.

Capitolul II

Napoleon Bonaparte și campaniile sale în anii Directoratului și Consulatului

Campania din Italia

Strategia lui Bonaparte de a pătrunde în nordul Italiei, plecând de la frontiera franceză de sud nu era văzută cu ochi buni de Directorat, dar ar putea fi benefică, creând astfel o diversiune care ar fi forțat curtea de la Viena să își împartă forțele distrăgându-i atenția de la principalul câmp de luptă al războiului din Germania.La 23 februarie 1796, Napoleon a fost avansat în postul de comandant suprem al armatei, al cărui principal scop era să acționeze în Italia, urmând ca o lună mai târziu să-și preia postul, dar condițiile deazgreabile în care se găsește armata, îl fac să înțeleagă de ce marii generali nu prea au dorit acest post.

Aflat într-un mare impas, Bonaparte, trebuia să se ocupe personal de instruirea soldaților și mai ales de a le pregătii hainele. Dar toate acestea trebuiau făcute din mers, pentru că timpul era în defavoarea lui.De la început, Napoleon adoptă o atitudine care avea să-I facă pe soldați să fie interesați de viitoare invazie în Italia de nord.Pe 5 aprilie 1796 pornește cu această armată disciplinată hrănită, îmbrăcată și educată de el spre Alpi. Drumul spre Italia durează patru zile, ajungând cu success pe 9 aprilie.În fața lui acționau în comun și trupele austriece și italiene împărțite în trei legiuni pe drumul ce ducea la Piemont și Geneva.

Prima luptă cu austriecii a avut loc în centru, lângă Montenotte, unde Bonaparte îl înșeală pe generalul austriac Beaulien, care se afla în fruntea trupelor pe drumul spre Geneva. Atacând în forța, fix centrul trupelor austriece în doar câteva minute reușește să le zdrobească, iar după refacerea armatei sale continuă înaintarea.La 2 zile după această primă ciocnire are loc bătălia de la Millesimo, care pentru piemontezi avea să însemne o înfrângere totală (pierd foarte mulți soldați, predau cele 5 batalioane rămase cu cincisprezece tunuri iar armata rămasa este pusă pe fugă)

Izbutind să obțină victorie după victorie, în cursul lunii aprilie 1796 Bonaparte își continuă tactica să de a constrânge cât mai repede Piemontul (regatul Sardiniei). După predarea acestuia generalul piemontez Colli pornește după victoria francezilor asupra acestui oraș, la Mondovi, tratative de pace, în urma cărora la 28 aprilie se semnează un armistițiu, dar pacea propriu zisă și definitivă este semnată la 15 mai 1796, la Paris, în urma căreia Piemontul se angaja să nu permită trecerea pe teritoriul său a altor trupe de cât cele franceze, și să nu mai încheie nici o altă alianța, iar ducatul Nișă și Savola, treceau sub conducerea franceză.

La 10 mai, în bătălia de la Lodi, Napoleon își riscă viața, aruncându-se ănainte prin ploaia de gloanțe, în toiul unei bătălii purtate în apropierea unui pod. Cinci zile mai târziu, pe 15 mai intra în Milano, iar o lună mai târziu, în iunie, din ordinul său trupele franceze comandate de Murat ocupau Livorno, iar Augereau ocupa Bologna, urmând ca la jumătatea aceleiași luni, Bonaparte să ocupe personal Modena și Toscana, din care ia tot ce crede el că este necesar pentru armata sa, de la muniție până la tablouri celebre. Aceste acțiuni ale lui Napoleon au în unele regiuni repercursiuni, izbucnind câteva revolte și chiar răscoale, la Pavia și la Lugo, populația atacând trupele franceze. După întărirea armatei cu tunurile și munițiile luate în mod abuziv din regiunile cucerite, acesta pornește împotriva cetății Mantua, unde după pătrunderea în cetate își organizează oamenii și așteaptă întăriri din Franța. Primul care este trimis în întâmpinarea lui Wurmser este unul dintre cei mai buni generali ai săi, și anume Massena, care este respins, trimițându-l în această situație în grabă și pe Augerau, și acesta din urmă se lovește de același refuz din partea lui Wurmser, în aceste condiții situația franceză devenind critică.

Bătălia decisivă începe la 15 noiembrie 1796 la Arcole și se sfârșește tot în aceeași zi la orele 17. Unul din punctele importante era faimosul pod de la Arcole, pe care francezii îl iau cu asalt de 3 ori, și tot de atâtea orii fiind respinși de austrieci.La două săptămâni și jumătate de la bătălia de la Rivoli, Mantua capitulează și Bonaparte se îndreaptă spre nord, amenințând teritoriile ereditare ale habsburgilor.La începutul lui aprilie 1979, generalul Bonaparte îi aduce la cunoștiința arhiducelui Carol că este discpus să înceapă tratativele de pace, după ce făcuse tot posibilul să încheie războiul cu Austria într-un moment favorabil lui. După încheierea păcii, Napoleon pornește o exepditie împotriva posesiunilor pontificate, pentr ca unul dintre dușmanii înverșunați ai revoluției franceze era Papa Pius al vi-lea al ce cărui trupe au fost învinse încă de la prima bătălie, ceea ce îl face pe papa, speriat fiind, să ceară pace lui Napoleon, pace că va fi semnată la Torentino pep e 19 februarie 1979, în urma căreia papa cedează o parte importantă și bogată din teritoriile sale. Bonaparte nu avea o părere bună despre papalitate, el considerând-o o șarlatanie istorică, pe care au născocit-o pe vremuri emispocpii Romei, dar o șarlatanie care putea fii o forță poliția foarte serioasă.

Atât armistițiul din Leoben, cât și pacea de la Campo-Formio, cât și toate tratativele diplomative au fost conduce de Napoleon după bunul plac.În vara anului 1796, guvernul austriac începe să dea semen de vigoare și aproape să amenințe, fiind foarte atent, ca și întreaga Europă la jocul evenimentelor de la Paris.În Italia se așteaptă de la o zi la alta rasturanarea Directoratuluii și a Republicii, întoarcerea Bourbonilor și în consecință lichidarea tuturor teritoriilor franceze.În această situație generalul Bonaparte cere ca pacea să fie semnată imediat la 17 octombrie 1797, această pace se semnează în orășelul Campo-Formio intre Republica Franceza și Imperiul Austriei. Napoleon își atisese toate obiectivele atât în legătură cu Italia, unde era învingător, cât și în legătură cu Germania.

Vestea păcii ere primită la Paris cu bucurie, așteptând apoi înviorarea comerțului și industrie. Între timp, Bonaparte ducea la capăt organizarea noii, Republici Cisalpine” vasale, în care intra o parte din teritoriile cucerite de el, în primul rând Lombardia. O altă parte a cuceririlor sale era anexata în mod nemijlocit în franța. O a treia parte, cum era cazul Romei, rămânea deocamdată sub guvernarea vechilor ei stăpâni, dar era de fapt subordonata Franței. Republica Cisalpina este organizată în așa fel încât sub aparența insistentei unei apărări consultative formate din reprezentanții cei mai de seamă ai claselor instalite ale populației, toată putere se găsea de fapt în mâinile corpului de ocupație franceză și al unui comisar trimis de la Paris. El disprețuia frazeologia tradițională în legătură cu eliberarea popoarelor și cu republicile surori. Nu crede că ar putea să existe în Italia un număr cât de mic de oameni însuflețiți de acest entuziasm pentru libertatea de care vorbea el însuși în proclamațiile adresate populației țărilor cucerite. Bonaparte afirma în aceasi perioadă că poporul Italian este un popor amărât, superstițios, șiret, care nu poate fii ținut în mână decât cu pricepere și prin masuni aspre folosind teroarea generală

În Itallia cucerită, a distrus orice urmă de dreputri feudale, acolo unde existau, deposed biserici și manasitrile de a percepe unele impozite, iar în cursul aceluias an, introduce câteva legi care tind să apropie organizarea social-juridica a Italiei nordice de cea pe care burghezia și-o crease în Franța, dar în schimb jefuiește temeinic teritoriile italiene pe unde trecea.

După încheierea păcii de la Campo-Formio, Directoratul îl cheamă la Paris, unde fusese numit comandatul supreme al armatei, care urma să pornească împotriva Angliei, astfel ca la 7 decembrie 1797, Bonaparte sosește la Paris, unde pe 10 decembrie este primit cu mare ceremonie la palatal Luxemburg de către întreg Directoratul.

Recent ajuns la Paris, începe să pledeze pe lângă Directorat pentru un nou mare război în calitatea sa de general, și anume războiul împotriva englezilor.

Campaniile din Egipt și Siria -Directoratul

Campania din Egipt este socotită ca fiind al doilea mare război al lui Napoleon Bonaparte și cu siguranță joacă un rol bine stability în cariera acestuia.

Burghezia franceză avea legături destul de strânse cu coastele peninsulei Balcanice, cu Siria, Egiptulcu insulele din Mediterana de răsărit. Aceste legături erau foarte avantajoase pentru comerțul și industria franceză. Interesul francezilor era să întărească situația politică a acestor tari bogate, dorind să țină în continuare relații strânse, pentru siguranță acestor forte comerciale.La sfârșitul secolui al XVIII-lea bogățiile natural din Egipt și Siria, devenise cunoscute în toată Europa. Astfel francezii doreau să întemeieze degrabă colonii.De multă vreme diplomația franceză avea să se intereseze de situația acestori tari din Levant, posesiuni alte sultanului din Constantinopol, teritoriile porții Otomane, așa numit guvernul turc. După primele constatări aceste teritorii erau foarte slab păzite de către Imperiul Otoman

Teritoriul Egiptului era privit de către conducători francezii ca un punct de unde puteau fii amenințați, curenții politici și comerciali din Indidezia și India. Filosoful Leibnitz, îi prezintă lui Ludovic al XIV-lea un memoriu prin care îl sfătuia pe regale Franței să cucerească Egiptul pentru a-I îndepărta astfel pe Olandezi din întregul Orient.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, inamicul principal devenea Anglia. După aceste schimbări de forțe, conducătorii politicii franceze nu îl mai priveau pe Napoleon ca pe un tânăr teribilist, ieșit din minți ca atunci când le propusese planul împotriva Egiptului, iar faptul că ministrul de externe Talleyrand, un om cu o personalitate rece, susține acest plan într-un mod hotărât, devine o certitudine, ca acest plan, o să fie dus la bun sfârșit.

Cucerirea Egiptului, era unul dintre planurile pe care Napoleon avea să îl facă încă din Campania de cucerire a Italiei, astfel în timpul liber, dintre luptele în Italia nu înceta nici o clipă să se gândească la planul perfect petru cucerirea Egiptului și alungarea Angliei din Orient. După tratatul de Campo-Formio în care cel puțin pentru un timp Austria nu mai era considerate un pericol imminent, și astfel Anglia devenea principalul adversary. Orientul îl atrăgea pe Tânărul general, care de multe ori avea să își arate admirația față de Alexandru Macedon, unul dintre exemplele istorice pe care dorea cu orice preț s ail urmeze. Acesta repeat obsesiv pilda lui Macodon, care cucerse Egiptul anii în urmă, și se proclamase zeu acolo. Sprijinul lui Talleyrand avea să fie unul destul de prețios, considerându-se că aceasta campanie a lui Bonaparte în Egipt, poate contribuii decisive la reformarea clasei comercianților francezi. Acesta nu era singurul motiv al lui Talleyrand pentru a-l susține pe Napoleon, simțind înainte tuturor capacitatea Egiptului este aprobat de Directorat, chiar dacă era văzut că fiind imposibil de realizat, și foarte riscant.

Astfel la 5 martie 1798 Bonaparte a fost numit comandat supre al armatei, începând astfel să își alinieze cei mai buni soldați, fiind astfel mult mai atent până la cele mai mici detalii.

Plecând cu speranța să dea o lovitură grea intereselor englezilor, întreprinde Campania din Egipt. Prima Bătălie are loc la 20 iulie 1798 în apropierea piramidelor, lupa care avea să se dea împotriva mamelucilor, și se va încheia cu un success total. Mare parte a mamelucilor aveau să fugă, iar cei rămași au murit pe front. După această victorie răsunătoare Napoleon își stabilește tabăra în Cairo, al doilea dintre cele două mari orașe ale Egiptului, unde avea să găsească provizii alimentare, și un loc bun de odihnă, atât pentru el cât și pentru întreaga sa armată. Nimeni nu îl cunoștea și nimeni nu știa pentru ce a venit, și împotriva cui vroia să lupte. Aceasta avea să îi liniștească pe localnici, lansând un apel special tradus în limba acestora. Localnicii nu se puteau liniștii, fiindcă orașul Alcam, de lângă Cairo, era prădat și incendiat din ordinal sau, drept pedeapsă pentru omorârea soldaților francezi, dorind să dea astfel un exemplu soldaților săi, arătându-le cât de mult îi prețuiește și ce soarta au cei care ripostează sau rănesc un soldat francez. Preluând aproape în totalitate puterea în Cairo, șeful garnizoanei franceze devenea răspunzător, de anumite sate și de orașe, totodată impositele pe proprietăți erau desfinttate, în schimb cetățenii erau nevoiți să întrețină armata franceză din cheltuielile proprii. Toate acestea erau organizate, minuțios pentru a consollida bazele dictaturii militare absolute.

După instaurarea regimului politic în țara proaspăt cucerită, Napoleon își începe pregătirile pentru o nouă expediție militară, și aceeas de a invada Siria, însă aspectul unui răscoale avea s ail facă pe Bonaparte să întârzie invadarea Siriei. După răscoală din Cairo, orașele din împrejurimi urmează acest exemplu. După câteva zile de execuții, în care erau executații zilnic intre 12- și 30 de personae, situația avea să fie aplanata.

Invadarea Siriei avea să înceapă cu un moment nu tocmai bun pentru Bonaparte, și anume, amiralul Nelson, unul dintre conducătorii armatei engleze, descoperă la Abukir. O escadră franceză pe care avea să o distrugă.În urmă distrugerii acestei escadre armata franceză rămâne fără nici o legătură cu Franta.

Asediul începe la 4 martie 1799 asupra oraselui Laffei, care avea să nu capituleze, iar Napoleon da ordin să fie informată populația, că dacă vă folosii forța nu va face nici un prizaonier, ba din potriva toți locuitorii vor fii uciși.La 6 martie începe adevăratul asal, iar armata franceză avea să treacă prin sabie orice om îi ieșea în cale, casele erau jefuite, iar după incendiate.

La puțin timp după acest asalt Bonaparte afla că 4000 de turci se închiseseră cu tot cu armament într-un loc bine întărit din toate părțile, iar când armata franceză se va apropia și le va cere capitularea vor răspunde cu o luptă.În cele din urmă după negocieri turcii depun armele, în urma promisiunii francezilr că vor scăpa cu viața. După 3 zile de gândire, Napoleon considera că nu există suficientă hrană și decide să fie omorâți toți cei 4000 de soldați turci. Trecând peste acest eveniment, continua drumupt spre cetatea Acră, cetate care nu a putut fii cucerită din prima, asediul durează 2 luni, și se termina fără success din cauza lipsei de artilerie de asediu. Fiind respins acest atac de armata engleză, francezii aveau să se întoarcă în Egipt, la punctual de plecare. Odată întors în Egipt, 14 iunie 1799, primește vestea că, la Abukir acolo unde în urmă cu un an, Nelson distrusese toate navele franceze, debarca o armată turcă, venită să lupte pentru eliberarea Egiptului de stăpânirea franceză.La auzirea acestor vești Napoleon da ordin armatei să meargă spre nord, spre delta Nilului, iar la 25 iulie avea să atace șiș a zdrobească armata turcă. După această luptă, ordinul a fost omorârea tuturor celor 15000 de turci.

După victoria împotriva turcilor, avea să primească o veste nu tocmai placuuta din Franța, acolo unde începuse un adevărat război, legăturile cu Europa fiind tăiate, de mai multe luni, iar Austria, Anglia, Rusia și Regatul de Neapole declarase război Franței. După primirea acestei vești Napoleon nu sta pe gânduri și ia cei mai buni soldați și se întoarce în Franța la 23 august. Astfel cucerirea Siriei, devine unul dintre eșecurile pe care generalul francez avea s ail regret toată viața.

Eșecul suferit în fata Acrei, care datorită ajutorului venit pe mare din partea flotei engleze, și a reușit să respingă în permanență atacurile francezilor, l-a obligat pe Napoleon să renunțe la Campania din Siria șiș a își restabilească tabăra în Egipt. Cuceririle din Italia și întărirea influentelor din Olanda și Elveția, ocuparea Maltei și colonizarea unei părți importante a Egiptului au reprezentat motive întemeiate pentru alcătuirea unei coaliții împotriva Franței. Principalii protagonist din această coaliție au fost Anglia și Rusia. William Pitt nu purea concepe sub nici o formă că Olanda să rămână sub dominația Franței și cu atât mai mult nu voia să mai permită Franței să amenințe și India, prin stăpânirea Egiptului. Nici tarului Pavel I nu-I era pep lac hegemonia franceză asuprea Europei centreale și nici ocuparea Egiptului de către Napoleon. Prezența francezilor în Egipt era privită ca punct nevralgic, se considera că de aici se putea exercita presiune permanență asupra Imperiului Otoman. Expediția din Egipt, era o amenințații serioasă împotriva integrității Imperiului Otoman, și a spulberat previziunile Cabinetului de la Petersburg. Relațiile ruso-turce au devenit dintr-o dată bune, iar în decembrie 1798 s-a realizat așa numita alianța monstruoasă, dintre tar și sultan.La tratatul ruso-turc a aderat și Anglia (5 ianuarie 1799) iar tema acestui tratat, făcea ca pentru prima oară, Marea Neagră să fie cunoscută ca fiind închisă.

Armatele celei de-a două coaliții i-au înfrânt pe francezi pretutindeni. Raidurile ruso-turce aveau rolul de a-I izgonii pe francezi din Marea Adriatică și de a ocupa Insulele Ionice, în timp ce Anglia urma să supervizeze coastele Egiptului și Siriei încercând să țină la distanța armata franceză. Flota trimisă de Directoratul francez nu a putut salva nici insulele Ionice și nici Egiptul. Rușii s=au instalat în Marea Adriatică. Toate aceste evenimente se petreceau în lipsa lui Napoleon care rămăsese blocat în Egipt. Aflând în cele din urmă situația dezastruoasă cu care se confrunta directoratul și poporul Francez, dar mai ales pierderea acestor cuceririi îl fac pe Napoleon să se îmbarce la 22 august pe fregată Murion, luându-și cu el o mică parte din armată, renunțând astfel la o parte din armata care rămânea sub comanda unuia dintre oamenii săi de încredere Kleber.

La 9 octombrie avea să debarce pe țărmul Franței iar pe 13 octombir 1799 Directoratul avea să informeze consiliul celor 500, întoarcerea generalului Bonaparte în Franța, febarcand la Frejus. Această veste avea să fie intampitana cu aplauze furtunoase și strigăte de bucurie. Odată cu răspândirea acestei vești întoarcerea lui Bonaparte devenea un fenomen viral, regăsit parcă pe buzele tuturos francezilor.

Starea politico-sociala în care se afla Franța, avea s ail scoată în evident ape tânărul general care devenea în ochii oamenilor, un personaj care poate contribuii decisive atât la luptele interioare care erau în Franța, cât și în conflictele de pe continent. Odată ajuns în Paris, pe 16 octombrie, privea cum ajunsese să câștige respectful oamenilor importanți, și tuturor cetățenilor francezi, beneficiind de o primire solemnă însoțită de discursuri entuziaste, manifesatri în sens de mulțumire. Încă din primele zile se observă cum majoritatea burgheziei, mai ales noii proprietary era vizibil dușmănoasă, Directoratului, neavând încredere în capacitatea lui de acțiune, nici în politica lui internă și nici în cea externă.Se temea de regaliști, dar mult mai mare era teamă în fata adunărilor din suburbia, unde Directoratul tocmai dăduse o nouă lovitură maslelor muncitorești.La 13 august, odată cu cererea redactată de bancherii Sieyes lichidase ultima adunare Iacobină. Burghezia și condcatorii săi se lămurise repede și ferm, ca Bonaparte era singurul care avea puterea să înlăture amndoua primejdiile cea de dreapta și cea de stânga, dar desigur se punea accent pe cea de stânga.Pe lângă acestea se dovedi că printer cei 5 directori nu există niciunul care să fie capabil să opună rezistență serioasă în cazul în care Bonaparte ar fii hotărât imediat răsturnarea.

La 18-19 Brumar (9-10 noiembrie) 17 99 s-a produc unica lovitura de stat pur militară reușita din istoria Franței. Directoratul era dizolvat totodată cu instaurarea regimul de dictatură militară, Rebublica avea să se sfârșească. Franța avea să se confrunte acum cu Epoca Consulatului până la proclamarea Imperiului în 1804. Lovitura de stat a fost o schimbare bruscă în istoria revoluției franceze, una dintre cele mai răsunătoare în istoria omenirii și hitaratoare în destinul lui Napoleon Bonaparte.În noul format al guvernului, acesta devine prim-consul, având puterea de decizie atât îți problemele interne cât și în cele ale politicii externe și diplomației, ceilalți consuli printer care se aflau Sieyes, Ducos, Talleyrand, sau Fouche deveneau doar simplii executanci. Fără îndoială, epoca Consulatului rămâne cel mai trainic și important moment de glorie a lui Napoleon, în ciuda spectaculoasei perioade în care poartă titlul de împărat.În patru ani el a avut activitate politică aproape cât toți regii la un loc. Ptintre realizările sale politice se regăsesc: Promulgarea Consitutiei la 24 decembrie 1799, insituierea Consiliului de Stat 26 decembrie 1799, introducerea legilor administrative (17 februarie 1800) și juridice la 18 februarie 1800, promulgarea Codului Civil (21 martie 1804). Printre aceste s-au numărat și alte serii de măsuri economico-financiare, care aveau să dea Franței liniștea unei țări fără problem economice, avea să ofere siguranța populației și a proprietății.În același timp cu aceste merite incontestabile ale noului Consul, dar mai târziu acesta avea să înăbușe o serie de libertăți democractice pe care poporul francez le cucerise prin revoluție.

În politica externă, lucrurile nu erau atât de bune, Napoleon moștenea de la Directorat o situație dificilă: Armata austriacă de la Rin era tot mai aproape de o invazie, iar campaniile din Egipt și Siria erau ruinate, pierzând astfel din teritoriile cucerite. Flota engleza devenea principal forța în Marea Mediterană și făcea imposibilă vreo legătură cu armata din Egipt, ba mai mult britanici aveau să ruineze definitive planurile orientale ale lui Napoleon, ocupând în scurt timp Malta și Egiptul. Ținând ascunsă intenția de a înceta războiul, Napoleon le propunea celor 3 aliați (Austriei, Angliei și Rusiei) începerea unor negocieri de pace, având la baza prevederile Tratatului de la Campo-Formio, prin care dorea că Franța să-și păstreze cuceririle făcute până la 18 octombrie 1797. Nu obține de cât un refuz categoric, refuz, care îl face să forțeze trecerea munților Alpi, pentru a-I ataca pe austrieci.În mai 1800 reușește să treacă Alpii prin pasul Saint Bernard și dup ace își pierde mare parte din efectiv, armata franceză revine, datorită geniului military al lui Napoleon, care ordonă armatei conduse de Desaix, să atace flancurile austriece. Astfel la 14 iuniei 1800 trupele franceze reușesc să întoarcă soarta unei lupte care părea că și pierdută șiș a câștige bătălia de la Marengo, în apropierea localității italiene Alessandria, una dintre cele mai importante bătălii ale noului Consul.

În urma acestei victorii pacea avea să se încheie, cu un tratat avantajos pentru Franta. Prin tratatul de la Luneville la 9 februarie 1801, Belgia devenea din nou stat francez împreună cu malul stâng al Rinului. Tot în urma acestui tratat Austria trebuia să cedeze teritoriile venețiene câștigate în 1797, iar republicile Batava, Helveta, Cisalpina și Lingurica deveneau independente. Poate cel mai important punct al tratatului hotăra că Franța să devină stăpâna incontestabilă a Italiei.

Rămas fără sprijin militar, regale Neapolului era nevoit să încheie o pace cu Franta prin care să cedeze stăpânirea Insulei Elba și a portului Toscana în favoarea francezilor, și totodată plata unei indemnizații de cinci sute de mii de franci. Ocupat mai mult cu problemele urgente, Napoleon nu neglijează nici relațiile cu Rusia, relații care se îmbunătățesc simțitor. Tarul Pavel I, renunța la luptă considerând că alianța militară cu austriecii, nu era una tocmai convenabilă, austriecii purtau vina celor mai multe înfrângeri. Fiind informat de ruperea alianței ruso-austriece Bonaparte eliberează cei 7000 de prizonieri aflați în Franța iar în discursul sau apar declaratiipacifiste, toate acestea făcând parte dintr-un plan bine stability. Fiind încrezător în gesturile lui Napoleon și totodată încrezător în proiectele sale, Pavel I părăsește definitiv coaliția, care se formase contra Franței și allege să se apropie de noul prieten, statul francez.

La 16 decembrie 1800 se încheie un nou tratat răsunător în Europa prin care Rusia se alia cu Suedia și Danemarca, Prusia avea să se alăture și ea acestei alianțe. Principalul obiectiv al acestei alianțe era să obstrucționeze activitatea englezilor în nordul continentului.În afară de acest plan, Pavel Iconcepea alt plan măreț și agresiv prin care, Rusia trebuia să dea lovitura de grație Imperiului Otoman. Franța avea să recapete Egiptul, Austria intra în posesia Bosniei, Serbiei și țării Românești, iar Rusia își însușea Moldova, Bulgaria, Rumelia cu strâmtorile, Istambululi și Grecia, iar celălalt aliat Prusia capăta Hanovra și episcoapele Munster și Paderborn. Fără să mai piardă timp tarul, a luat inițiative înfăptuirii proiectului, întreprinzând o expediție militară în India contra englezilor.La 23 martie 1801, Pavel I este asasinat, iar englezii erau singura bănuiala.În același timp în care tarul Rusiei este asasinat flota engleza a trecut prin Sund, Norvegia, a bombardat Copenhaga și a distrus flota daneză, iar Suedia devenea silită, rămânând fără sprijin să se apropie din nou de Anglia.

După moartea tarului Pavel I, relațiile franco-ruse au rămas încă o perioadă destul de încordate, urmașul acestuia Alexandru I (1801-1825) netrecând nci de partea Franței, nici de cea a Marii Britanii.În ciuda aversiunii față de Napoleon, tarul a hotărât să evite creearea unui conflict cu Franta. Astfel la 8 octombrie 1801, Rusia a semnat pace cu Franța, declarându-se neutral. Acest tratat a fost urmat de unul Franco-Turc la 25 iunie 1802, prin care Imperiul Otoman își recapăta Egiptul, pe care de altfel Franta nici nu îl mai stăpânea, iar navele franceze obțineau dreptul de navigație în Marea Negra. Prin semnarea acestor alianțe, Anglia rămânea singura în fața Franței. Puternică criză internă care era determitata de a acordarea sumelor immense aliaților, precum și presiunea opiniei publice au silit guvernul englez să deschidă noi tratative cu Franta. Tratatul a fost semnat la Amiens, pe 27 martie 1802, Guvernul Addington recunoscând totate cuceririle făcute de francezi după 1792, și aici menționăm în principal meritul militar al lui Napoleon Bonaparte.

Franta renunța la Egipt iar Anglia restituia Republicii și aliaților săi republica Batava și Spania, și coloniile cucerite în timpul războiului, cu excepția Trinidadului și a Ceylonului. Malta urma să fie înapoiata Cavalerilor Ioaniți. Franța se oblige să își retragă trupele din Regatul De Neapole, Statul Papal și Insula Elba. Pentru prima dată după un deceniu, pacea a fost semnată prin Tratatul de la Saint Idefonse, prin care guvernul spaniel avea să să cedeze Franței Loisiana.

După câteva luni de la semnarea păcii, Franta își însușea insula Elba, Parma și Piemontul, iar Confederația Elvețiană era transformată într-o republică atașată. Bavaria, Baden și Hessa deveneau state vasale, încălcând astfel Tratatul de la Amiens. Pentru a oblige Anglia să renunțe la Malta, Napoleon a răspândit zvonul că pregătește o nouă expediție împotriva Egiptului. Aceste acte aveau să deterioreze rapid relațiile franco-engleze. Englezii erau primii care acționau împotriva Franței, blocând porturile franceze, iar ca răspuns la aceste acțiunii Napoleon ocupa Hanovra, care aparținea lui George al III-lea, regale Angliei și adduce trupe pe litoralul Nordic al Franței pentru a pregătii invadarea insulelor britanice. Simțindu-se tot mai amenințată, diplomația engleză întreprinde o acțiune vastă pentru creearea unei noi coaliții anti-franceze.

În cele din urmă eforturile Cabinetului de la Londra primește sprijin de la ministrul de externe rus Czartoryski, care ducea o lupă de convingere, sugerându-I lui Alexandru I ca aceasta este singura soluție împotriva creșterii nemăsurate a Franței. Astfel se încheie tratatul de la Petersburg, din 11 aprilie 1805, în care era implicate și Suedia. Coaliția a treia avea la baza următoarele tratate: Tratatul decisive ruso-danezo-prusian din 1804, prin care părțile contractante aveau ca obiectiv apărarea Germanieide Nord; alianța defensive austro-daneza din toamnă lui 1804; alianța anglo-austriaca din 9 august 1805 (la care a aderat și Suedia); În acest context, pe plan intern, la 28 Floreal 1804 printr-un senatus consultum, Bonaparte a fost ales împărat al Franței, sub numele de Napoleon I.

Capitolul III

Napoleon Bonaparte și campaniile sale din timpul primul imperiu Francez

(1804-1815)

Primul imperiu francez mai este cunoscut și sub numele de Imperiul Napoleonian, și are ca punct de referință perioada în care Franta avea să domine cea mai mare parte a Europei continentale, sub conduerea atât militară cât și administrativă a lui Napoleon Bonaparte, devenind acum Napoleon I.

Imperiul francez ia naștere în momentul în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franței, la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie, în catedrala Notre Dame din Paris.

Odată încoronat, devine cel mai puternic om din stat, și profitând de calitățile sale depline de conducător, dorește să întreprindă o serie de campanii, pentru a-și face simțită prezența pe plan European.

În august 1805, Napoleon I avea să își mute armata de la Canalul Mânecii la Rin, pentru a încerca stoparea amenințări austriece și rusești. Pe 25 septembrie, organizează un marș în mare secret, iar 200.000 soldați francezi au început să traverseze Rinul pe un front de 160 de mile. Acesta dorea să surprindă armata austriacă care era cantonata în cea mai mare parte la fortăreața Ulm din Bavaria. Napoleon spera să își poată concenta forțele spre nord și să execute o manevră de rotație care să îi ducă pe francezi fix în spatele austriecilor. Datorită geniului militar, această manevră cunoscută și sub denumirea de, Manevra Ulm” a fost bine executată iar pe 20octombrie Mack și 23.000 de soldați austrieci s-au predat la, ridicând numărul total de prizonieri austrieci al campaniei la 60.000. Chiar dacă victoria spectaculoasă a fost umbrită de înfrângrea flotei franco-spaniole în Bătălia de la Trafalgar. În ziua următoare va continua succesul francezilor pe câmpul de luptă reușind să cucerească Viena în noiembrie, împreună cu 100.000 de muschete și 500 de tunuri, iar podurile de-a lungul Dunării au rămas intacte.

Trupelor ruse, care se aflau sub comanda lui Kutuzov au fost puse în imposibilitatea de a salva armatele de câmp austriece, rușii retrăgându-se înspre nord-est pentru a aștepta întăriri și pentru a se reuni cu unitățile austriece supraviețuitoare. Armata franceză avea să îi urmărească, însă se găseao într-o poziție strategică dezavantajoasă în care nu puteau ataca iar intențiile prusacilor erau necunoscute și puteau fi ostile. Odată unite armatele rusă și austriacă pentru au întărit frustrarea, francezii nu puteau fructifica vitoria iar liniile de comunicare ale lui Napoleon erau foarte lungi și necesitau garnizoane puternice pentru a le ține deschise. Napoleon a realizat că singura modalitate de a capitaliza succesul de la Ulm era să îi forțeze pe aliați într-o bătălie și să îi învingă. Spre norocul său, țarul rus era dornic de luptă..

Pe 2 decembrie 1805 lângă dealul Pracky kopec, la Austerlitz, Napoleon avea să își evidențieze încă o dată calitățile de bun organizator și de tactician, aranjând minuțios până la cele mai mici detalii celebra armata franceză, Grande Armee’’, care reușește o victorie fulger împotriva armatei ruso-austriaca comandată de tarul Alexandru I.

În urma acestei bătălii, la 26 decembrie 1805 Austria și Franta semnau tratatulde la Pressburg, care avea ca scop eliminarea primei din război, și întărea tratatele inițiale de la Campo-Formio. Austria era obligată să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și impunea o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Victoria de la Austerlitz s-a soldat și cu creearea Confederației Rinului, confederație care avea scopul de a creea o zonă tampon între Franța și restul Europei.

Odată cu obținerea acestor beneficii, pe plan European, Napoleon decide începerea unui nou război în peninsulă iberică.

Primii pași ai războiului au avut strânsă legătură cu intervenția militară franceza împotriva Portugaliei, care la acel timp era aliata a Marii Britanii și totodată refuzase să se alăture Sistemului Continental. Odată cu traversarea teritoriului aliaților spanioli în drumul spre Portugalia, la 1807 în octombrie, trupele franceze aveau să fie foarte bine primate de populație, astfel ca francezii reușeau ocuparea Lisabonei pe 30 noiembrie în timp ce failia regală portugheză, Braganca, în frunte cu regale Ioan al VI-lea se refugiase în Brazilia.

Spania la începutul secolului al XIX-lea era o țară înapoiată, aflată într-o profundă criză politică și economică și nu putea fii considerate un aliat demn de încredere pentru Napoleon I, care, odată cu începutul anului 1808 începe să ocupe systematic țară. Relațiile franco-spaniole se deteriorează iremediabil începând cu 2 mai 1808 atunci când francezii înăbușe în sânge o revoltă a populației madrilène. Această revoltă, era pornită de nobilimea spaniolă cu scopul de a-l împiedica pe regale Carol al IV-lea regale Spaniei și fiul său, Prințul Asturiiloe.Cu toată împotrivirea nobilimii cei doi părăsesc țară și sunt părtași la conferința de la Bayonne, în cadrul căreia regale abdica, oarecum obligat, în favoarea fratelui lui Napoleon, Joseph, care devenea Jose Ial Spaniei. Curentul antifrancez se răspândește rapid de-alungul peninsulei, propagate de mică nobilime rurală conservatoare și de Biserica Catolică, care nu putea ierta ateismul Revoluției Franceze.

Prima etapă a războiului este marcată de aderarea cele mai mari părți din armata spaniolă pentru lupta antifranceza. Chiar și așa francezii înregistrează o serie de succese importante, dar pe 22 iulie la Bailen, suferă o înfrângere rușinoasă iar unul dintre corpurile de armata francez este silit să se recunoască înfrânt.Pe 30 august, forțați fiind francezii sunt nevoiți să încheie Convenția de la Cintra, iar aceasta prevedea evacuarea trupelor franceze din Portugalia. Însă Napoleon nu se lasa învins, și după o perioadă în care își recalculează forțele intervine personal, în fruntea unei armate de 200.000 de oameni și creează o campanie plină de victorii împotriva armatei spaniole, Pe 13 decembrie odată cu invadarea Madridului, îi oblige pe britanici să se retragă spre mare, în vederea reimbarcarii. Imperiul austriac nu se lasă mai prejos, și adunându-și forțele îl oblige pe Napoleon să se întoarcă la Paris la începutul anului 1809. Războiul avea să continue însă, dar francezii ezitau să intre în lupa împotriva armatei regale spaniole, deoarce avea nevoie de efectiv lărgit, dar ducea lupte împotriva gherilelor, pentru care necesarul însemna dispersarea trupelor.La sfârșitul lui 1809 și începutul lui 1810 francezii întreprind noi campanii în urma cărora reușesc să cucerească Ciudad Rodrigo și Almeida, și totodată oblige armata britanică să se refugieze în apropiere de Lisabona.

A doua etapă a războiului se poate spune că începe la 1811, odată cu deplasarea unui efectiv din ce în ce mai mare de soldați francezi spre Germania central, aranjând terenul pentru viitoarea campanie din Rusia, dar nu neglijând armata britanică condusă de Wellington, care atacă armata lui Massena, fără s ail poată învinge însă. Francezii acorda acestei amenințări prea multă atenție, fiind distrași de frontul de la Salamanca, unde englezii reușesc s ail învingă pe Marmont, în iulie 1812, iar la o urmare a acestei înfrângeri este aceea că Regele Jose I este nevoit să părăsească capital la 12 august.

În cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea regatele Franței, și Spaniei, la timpul Acela erau amble conduse de Bourboni, au cunoscut o perioadă îndelungată de pace, fiind marcată de o comuniune de interese. După izbucnirea Revoluției franceze care determină execuția regelui Ludovic al XVI-lea de către revolutiornari, în ianuarie 1793, împing Spania și Portugalia, să se alăture Primei Coaliții, în cadrul războaielor Revoluției. Mai multe conflicte armata pun față în fata armatele celor două țări, îndeosebi în sud-vestul Franței și în nord-estul Spaniei, dar niciunul din aceste conflicte nu decideau vreu avantaj deosebit în favoarea neia ditre părți. Lipsa de interese commune duc la semnarea unui tratat de pace, la San Ildenfonso în august 1796. Odată cu incherea acestui tratat cele două țări devin aliate, Spania dorind să se concentreze pe consolidarea flotei șip e comerțul cu coliniile din America de Sud. Franța câștiga astfel timp în scopul transferării trupelor suplimentare spre granițele răsăritene, care erau grav amenințate de Coaliție.

După instaurarea Consulatului în Franța, Spania și Franta se pusese de accord în vederea cuceririi regatului Portugaliei, unul din vechii aliați ai Regatului Unit. Chiar dacă au existat conflicte militare la granițe spaniola-portugheza, Spania nu avea de gând să intre în acest conflict, rămânând astfel neutră, fapt care îi convine Primului Consul Bonaparte, mulțumindu-se cu Soluția neutralității Spaniei.La începutul anului 1805 relațiile dintre Spania și Franta se deteriorează, în urma înfrângerii unei flote combinată a celor două țări, condusă de amirarul francez Villenueve răpusa de Britanici pe 21 octombrie, în cadrul bătăliei navale de la Trafalgar. Această înfrângere a venit după ce Napoleon, a devenit împăratul francezilor, și l-a preset pe amiralul Villeneuve să se îndrepte spre Canalul Mânecii. Această înfrângere avea să fie prima pentru Spania, o lovitură de imagine, însoțită de pierderi umane și material importante.

Tensiunea dintre cele două state a început să se manifeste în mod clar începând cu 1806, când Prusia declara război Franței, fapt care avea să declanșeze războiul celei de-a patra coaliții. Fiind încrezătoare în victoria trupelor prusace, Spania își concentră trupele la granița cu Franța, așteptând deznodământul acestui război. Napoleon reușește să spulbere în mod neașteptat trupele prusace într-o singură zi, la Jena-Auerstaedt, iar în acest timp și-a retras de urgență toate trupele, fiind silit să dea explicații pentruu concentrarea trupelor la granița franceză. După intrarea triumfală în Berlin, Napoleon proclama Blocada Continentală, care însemna închiderea granițelor Europei pentru comerțul Britanic.În urma acestor evenimente Portugalia care era im aliat cunoscut al Marii Britanii și un stat dependent de comerțul cu insulele britanice, refuza să se alinieze sistemului continental, lucru care putea lăsa urmări în întregul system conceput de Napoleon pentru a obgliga Albionul să facă face. Astfel intervenția militară franceza împotriva Portugaliei devenea o certitudine. Odată ajuns la Paris, împăratul Napoleon îndreaptă toată atenția asupra Portugaliei. Astfel Portugalia se afla în fața unui ultimatum, fiind obligată să adere de urgență la Blocada Continentală, suprimând astfel relațiile economice cu insulele britanice. Împăratul emite un oridin prin care dorește imobilizarea unei armate de 20 000 de oameni, care avea ca obiectiv invadarea Portugaliei, în cazul în care acest stat nu accepta termenii ultimatumului. Această armată era pusă sub comanda generalului Junot, unul dintre oamenii de încredere ai Împăratului Napoleon.

Portugalia nu putea să accepte ultimatumul fiind într-o profundă legătură economică cu, de comerț cu insulele britanice. Regele Ioan al VI-lea avea informații conform cărora corpul diplomatic francez în frunte cu o serie de politicieni francezi puteau fii coruptibili și pregătiți s ail convingă pe Napoleon să ajungă la un compromise. Relațiile franco-spaniole aveau să se deteriorizeze atunci când Napoleon alegea anexarea Regatului Etruriei, al cărui monarh era chiar fiica cea mare a regelui Spaniei, dar acest stat devenise un centru important de contraband și spionaj.La 12 octombrie, fiind convinsă că Portugalia nu o să se alăture de bună voie Blocadei Continentale, Napoleon ordona generalului Junot să traverseze Spania șiș a pregătească invadarea Portugaliei.La 22 octombrie ca urmare a acestui fapt, portugalia pregătește o convenție secretă cu regatul Uni, prin care acesta din urmă era angajat în scopul de a transporta guvernul și Curtea Portugaliei în Brazilia, pentru siguranță, în cazul în care trupele franceze porneau atacul. Tot această convenție hotăra ca britanicii să primească Madeira. Dorind să nu rămână datoare acestei convenții Franța, încheie la rândul său, o convenție secretă care poartă numele de Tratatul de la Fontainbleau cu Spâni. Acest tratat hotarea împărțirea Portugaliei în trei. Chiar dacă situația politică din Spania era într-o continuă deteriorare degradându-se în mod dramatic, din clipa în care Regele Carol al IV_lea își aducea propriul fiu, Prințul Asturiilor în fața justiției, pentru o tentative de trădare. Fiind apreciat de popor, prințul Asturiilor profita la maxim de această ocazie pentru a-și juca rolul de victim, fapt care irita populația și o pune împotriva cuplului regal față de primul-ministru Godoy. Napoleon primește o scrisoare de la regale Spaniei, în care era acuzat că l-ar fii corrupt pe Prințul Asturiilor pentru a se răscula împotriva sa.La 7 noiembrie, Napoleon îl convoacă pe ambdasadorul Spaniei, Masserano, la castelul de la Fontainebleau unde, Împăratul, îl apostrofează cu privire la scrisoarea monarhului spaniol.

În acest timp se formează Al doilea Corp de observație al Girondei, cu 25 000 de oameni, generalul Dupont fiind la conducerea acestei trupe, intra în Spania, cu destinația la Vitoria urmat fiind de către Junot și batalionul sau de la 19 noiembrie. Simțindu-se amenințați de intervenția franceză, portughezii accepta să negocieze, iar la jumătatea lui noiembrie sunt nevoiți să accepte toate condițiile puse de francezi, dar aveau și o condiție, și anume, menținerea pe tron a Casei Braganca.La 29 noiembrie familia regală portugheză împreună cu guvernul reușesc să ajungă în Brazilia la bordul unei flote anglo-portugheze. După un marș epuizant prin Spania și Portugalia, Junot ajunge aproape de Lisabona, în aceeași zii în care familia regală reușește să fugă.

Ajuns în Lisabona generalul francez avea șanse foarte mici să captureze acest oraș, deoarece a fost nevoit, din cauza drumului să lase în urmă mare parte a trupelor, astfel că rămase cu un efectiv de aproximativ 1500 de oameni.Cu toate acestea, după plecarea familiei Braganca, și a guvernului, comandanții portughezi neștiind dacă forțele franceze erau inamice sau aliate, astfel că îi permiteau lui Junot să ocupe orașul pe 30 noiembrie. După primirea bun ape care a avut-o din partea localnicilor, Dupont cucerea și Vitria pe 26 decembrie iar apoi se îndrepta spre Valladolid.

În timpul în care francezii erau ocupați cu asedierea Lisabonei, britanicii aveau să trimită 7000 de oameni pentru a întării garnizoana de la Girbaltar.În urma acestei decizii Napoleon trimite Al 2-lea corp de Observație al Girondei, care era stability la Vitoria spre Valladolid, de unde îi era mult mai ușor să supună capitala Spaniolă.

Chiar și în condițiile în care mobilizarea era extrem de lentă în rândurile armatei spaniole, care trebuia să fie părtașă la ocuparea Portugaliei, în concordanță cu repectarea Tratatului de la Fontaibleau. Aceste intervenții militare, puteau explica intențiile Împăratului Napoleon de a restabilii situația și de a evita începerea unui război civil în Spania. Chiar dacă la început Spania nu avea o importanță deosebită pentru planurile strategice ale împăratului francez în Europa, Spania capătă pe parcurs importanța deosebită.. Flota spaniolla făcea parte din planurile lui Napoleon de a cucerii Sicilia, care devenise un bastion de rezistenta al Bourbonilor napolitani, influențați de Regatul Unit. Ambasadorii francezi la Madrid prezentau în mod constant împăratului Spania, ca fiind o țară înapoiată, cu o populație fanatică și umlica, instituții prost organizate, iar pe Godoy îl prezenta ca fiind incapabil și slab, iar familia regală decadent și inutilă.

La începutul anului 1808, Împăratul Napoleon încerca să găsească o soluție bună pentru revitalizarea Spaniei. Proiectul de înrudire dintre cele doula dinastii se dovedea a fii irealizabil, din cauza lui Lucien Bonaparte, care era împotriva căsătoriei fiicei sale Charlotte cu Prințul Asturiilor, Ferdinand. Posibilitatea de a veniila tron a Prințului Asturiilor în locul tatălui său Carol al Iv-lea era un avantaj pentru Napoleon, acesta fiind iubit de popor șip area să fie și ușor de influențat. Soluția bună putea fii însă înlăturarea Bourbonilor rămași din Europa.În ciuda prezenței în număr mare a soldaților francezi în peninsulă, la începutul lui 1808 Napoleon nu era încă hotărât ce obiective avea în această țară.

Campania din Rusia.

Invazia franceză a Imperiului Rus a fost un conflict militar din cadrul războaielor napoleoniene, care a opus imperiul rus, pe de o parte, Franta și aliații săi, pe de altă parte. Conflagrația s-a derulat între 24 iunie și 12 decembrie 1812, cuprinzând operațiuni militare pe mai multe teatre: teatrul principal, de la râul Neman până la Moscova, precum și două teatre secundare, pe flancurile celui principal: unul în nord intre Dvina și Neman, și altul în sud în zona Volliniei.

Ani 1811-1815 aduc schimbării majore în geopolitica europeană, marcată cu precădere de înrăutățirea relațiilor dintre Franta și Imperiul Rus, în special din cauza nerespectării de către tar a acordurilor Tratatului de la Tilsit și a Sistemului continental impus de Napoleon I.Acest lucru a dus la concentrarea treptată de forte la granițe dintre Rusia și Ducatul Varșoviei, un satelit al Imperiului Francez, fapt ce permite la rândul său, în contextual războiului peninsular, forțelor britanice și celor portugheze să declanșeze o nouă contraofensiva în Spania la începutul anului 1812. Din cauza aceasta, resursele francezilor din peninsula vor fii intrinse la maximum.De asemenea, imperiul Rus încheie un tratat de pace cu Imperiul Otoman, fapt ce îi permite să aducă mai multe trupe la granițe de vest.

Napoleon încearcă să împiedice escaladarea conflictului prin metode pașnice, însă rușii cer ca Împăratul să își retragă trupele în spatele Oderului pentru că aceștia să se așeze la masa negocierilor. Deoarece aceasta nu era o alternative viabilă pentru francezi, aceștia trec raulNeman în Rusia pe data de 24 iunie, cu gândul de a obține o victorie rapidă. Însă aceasta le este refuzată de către cele două armate ruse, care se retrag treptat înainte de a face joncțiunea la Smolensk. Aici are loc o bătălie indecisă, a doua zi armata rusă retrăgându-se la ordinele lui Barclay de Tolly. Deoarece comandatul rus a refuzat să continue lupta la Smolensk, tarul îl înlocuiește cu Mihail Kutuzov, care decide să oprească înaintarea lui Napoleon la 125 km vest de Moscova, lângă localitatea Borodino.În bătălia care a urmat, francezii eliberează drumul către capital Rusiei, însă cu prețul unor pierderi enorme de ambele părți. Deși Napoleon reușește în cele din urmă să captureze Moscova, forțele sale trebuie să evacueze orașul deoarece acesta arde din temelii, lăsând soldații fără posibilității de încartiruire.În consecință, împăratul ordona retragerea generală către Neman, armata franceză fiind constant urmărită de către cea rusă, refăcuta între timp la baza de la Tarutino. Sute de mii de soldați ai Grande Armee cad prizonieri în mâinile cazacilor sau devin victime ale cumplitei ierni rusești, care nu cruță nici armata rusă. După ce Napoleon izbutește să scape din încercuirea rușilor în Bătălia de la Berezina, ultimele unități decimate din ariergarda franceză traversează râul Neman pe 12 decembrie, punând astfel capăt campaniei din 1812.

În anul care a urmat, o nouă coaliție se formează împotriva imperiului Francez, alcătuită din Imperiul Rus, Suedia, Marea Britanie și foștii săi aliați, imperiul Austriac și Regatul Prusiei. Profitând de pierderile uriașe suferite de Marea Armata (în special la nivelul cavaleriei), dar și de superioritatea numerică a acestora, membrii coaliției, după o campanie care a durat doi ani, reușesc să ajungă la porțile Parisului șiș a forțeze abdicarea lui Napoleon.

Uriașul impact pe care l-a avut acest război în costiinta rusa poate fi recunoscut după romanul Război și Pace, al lu Lev Tolstoi și Uvertura 1812 a lui Ceaikovski, dar și după folosirea în scopuri propagandiste a denumirii de Marele Război pentru Apărarea Patriei, dat luptei împotriva invaziei germane a URSS din 1941-1945.

Presiunea politică exercitată asupra lui Barclay pentru a angaja în armată într-o mare bătălie hotărâtoare și pozițiile critice ale generalilor săi, au dus la înlocuirea lui cu mult mai popularul Mihail Kutuzov.În ciuda retoricii sale războinice, Kutuzov a continuat să acționeze ca predecesorul său, dându-și seama că înfruntarea forțelor franceze într-o bătălie în câmp deschis ar fi dus la sacrificarea fără rost a numeroși soldați. El a reușit până la urmă să stabilească o poziție defensive puternică la Borodino, după o luptă indecisa în zona Smolenskului, 16-18 august 1812. Bătălia de la Borodino de pe 7septembrie a fost cea mai sângeroasă lupta a războaielor napoleoniene și una dintre celle mai sângeroase ale istoriei mondiale. Rușii nu au reușit să aducă pe câmpul de luptă decât jumate dintre efectivele de care dispuneau șip e 8 septembrie, au fost nevoiții să se retragă lăsând liber drumul către Moscova. Kutuzov a ordonat evacuarea capitalei.

După acest moment, rușii au reușit să mobilizeze un mare număr de trupe de rezervă, ceea ce a dus totalul trupelor ruse la aproximativ 904.000 de soldați, cu aproximativ 100.000 de oameni în imediata apropiere a Moscovei, rămășițele armatelor înfrânte la Borodino și unele întăriri

.

Napoleon a intrat într-un oraș din care fuseseră evacuate toate rezervele de alimente și combustibili la ordinul guvernatorului Fiodor Rostopcin. Bazându-se pe regulile clasice ale războiului, conform cărora ocuparea capitalei inamicului echivala cu victoria (de specificat însă, ca în acea vreme Moscova era doar capital economică a Rusiei, curtea imperial și guvernul avându-și sediile la Sankt Petersburg), Napoleon s-a așteptat ca tarul Alexandru I să ceară pacea dar nici un comandant rus nu se gândea la capitulare, ci numai la victorie.

Între 14 și 18 septembrie, Moscova a fost incendiată. Orașul ale cărui clădiri erau construite în principal din lem, a fost distrus aproape în întregime, lăsându-I pe francezi practice fără posibilități de încartiruire.Se presupune că incendierea orașului a fost opera sabotorilor ruși. Mai apoi, înainte de a parasii orașul răvășit de incendii, Împăratul Franței, a dat ordin ca toate clădirile rămase neatinse, inclusive Kremlinul, să fie incendiate.În plus, soldații Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva victoriei, au început să jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraș.În decursul agonizantei retrageri din Rusia, cele mai multe lucruri jefuite au fost abandonate.

Napoleon avea să remarce mai târziu că, dacă ar fii plecat cu două săptămâni mai devreme din Moscova, ar fii reușit să distrugă armata lui Kutuzov cantonata în apropiere de Tarutino. O asemenea mișcare nu ar fii înfrânt Rusia, dar ar fii împrăștiat singură armata capabilă să se opună în acel moment francezilor. Astfel armata franceză a fost silită să se retragă din orașul aflat în ruine, fără să reușească să obțină capitularea rușilor., iar atacurile acestora încă nu îi dădeau pace.În timpul bătăliei de la Maloaroslavet, Kutuzov a reușit să forțeze armata franceză să folosească același drum pârjolit al Smolenskului pe care sosiseră din vest. Continuând să blocheze flancul sudic pentru a-I împiedica pe francezi să aleagă alt drum, împânzind zona cu subunități de partizani care tăiau toate posibilitățile de aprovizionare ale armatei napoeoniene și atacau toate subunitățile rătăcite.

Aprovizionnarea armatei franceze a devenit imposibilă, lipsa de iarbă a slăbit puțin caii rămași în viață, care au fost în cele din urmă măcelăriți pentru hrana soldaților înfometați. Fără cai, cavaleria franceză a încetat să existe, iar cavaleriștii au fost nevoiți să continue marșul pedestru.În plus, lipsa cailor a dus la abandonarea tunurilor și căruțelor, lăsând armată fără sprijinul artileriei și fără convoaie de aprovizionare. Deși în 1813 armata a fost capabilă să reface parcul de tunuri, abandonarea căruțelor a creat o uriașă problem logistica pentru restul războiului. Foametea și bolile au făcut numeroase victim, iar rata dezertărilor a crescut alarmant. Cei mai mulți dezertori au fost prinși de țărani, care i-au ucis fără nici o formalitate. Traversarea raului a adus o altă înfrângere importantă la Berezina, atunci când Kutuzov a hotărât că momentul este potrivit pentru o bătălie decisive, a atacat și a zdrobit acea parte a armatei care nu reușise să traverseze încă podul peste rău.

La începutul lunii decembrie 1812 Napoleon a aflat că în țară, generalul Claude Francois de Malet a încercat să dea lovitura de stat. El a abandonat armata și s-a întors în grabă în Franța, lăsându-l la comandă pe mareșalul Joachim Murat. Murat a părăsite armata pentru a-și salva la rândul lui domnia în regatul De Neapole, lăsându-l la comandă pe Eugene de Beauharnais.

În săptămânile care au urmat, resturile Marii Armate au fost atacate fără încetare, iar la 14 decembrie 1812, ultimi soldați francezi au fost alungați de pe teritoriul rus. Numai aproximativ 22.000 de soldați dintre cei care începuseră Campania au mai supraviețuit. Pierderile rușilor în cele câteva bătălii directe au fost comparabile cu cele ale francezilor, dar pierderile de vieți din rândul civililor în zonele devastate de război au fost mult mai mari decât pierderile suferite de armată.În total, spre deosebire de estimări mai vechi, care dădeau cifre de câteva milioane de morți, se pare că au murit aproximativ un million de oameni, Împărțiți în mod egal între cele două părți beligerante. Pierderile militare s-au cifrat la aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani, și probabil 450.000 de ruși. Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai și peste 1.000 de piese de artilerie.

În 23 iunie 1812, cea mai impresionantă armata a timpurilor modern, cunoscută în istorie drept La Grande Armee, trece Niemenul. Cei peste 430.000 de soldați care vorbesc 12 limbi diferite, ignora obiectivul acestei adevărate aventuri, și îl urmează orbește pe Napoleon, ce-și propune să reconstituie o Polonie, de la Poznan la Danzig și Vilna”. Ordinul de zip e care îl redactează este pretențios:, Soldați! Cel de-al doilea război pentru Polonia a început. Primul s-a terminat la Friedland și Tilsit.La Tilsit, Rusia a jurat alianța eternal cu Franta și război Angliei. Ea încalca azi Jurămintele pe care le-a făcut (..) Plasează acum între dezonoare și război. Alegerea va fii fără echivoc. Să trecem deci Niemenul! Cel de-al doilea război pentru Polonia va fi la fel de glorios pentru armata franceză ca și primul. Dar pacea pe care o vom încheia va conține garanții și totodată va pune capăt influentei nefaste pe care o exercita Rusia de peste 50 de ani în toate problemele Europei” Acestea aveau să fie cuvintele lui Napoleon cu care își punea la punct din punct de vedere psihologic armata, cu alte cuvinte încerca să mobilizeze armata.

Tentația de a cucerii imensul imperiu al, fratelui’’ Alexandru este prea mare, iar Moscova este din ce în ce mai aproape. Chiar dacă Petru I mutase, în 1712 capitala orașului ridicat de el pe malurile Nevei, Moscova nu încetase niciodată să fie inima Rusiei.În conștiința poporului Rus, Moscova, dar în special Kremlinul, jucase întotdeauna un rol deosebit, scaru, simbolizând puterea legitimă a vechii, bătrânei Rușii. Când Napoleon se îndreaptă spre Moscova, este convins că soarta acestui oraș va decide și soarta campaniei sale.

În 9 septembrie, Napoleon se afla deja în Mojaisk. El suferă din cauza vremii umede și face o laringită. Pentru a se reface are nevoie de încă trei zile, însă în 13 septembrie el și ajunge din urmă armata, care se deplasează în direcția Moscovei. Noaptea de 13 spre 14 septembrie el o petrece în viazma.În acest timp, mii de răniți ruși afluesc către Moscova, fiind urmați de țăranii innebunti de groază, care declara că francezii intainteaza din toate părțile și dau foc satelor prin care trec. Moscoviții care nu au apucat să se refugieze intra în panică, în ciuda proclamațiilor încurajatoarea afișate de Fiodor Rostopcin, guvernatorul Moscovei. Cererile repetate pe care I le face Kutuzov de a-I trimite cai și căruțe, rămân fără răspuns.

La Moscova, mii de vizitii și de furgoane transporta bunurile de preț din cele trei catedrale patriarhale ale Kremlinului, mănăstiri, biserici, muzee, tone de documente, provenind din diverse arhive oficiale.Cu 15 zile înainte ca Napoleon să intre în oraș, arhivele Senatului Legislativ, ale Departamentului pentru Afaceri Străine, ale Ministerului de Finanțe sunt deja la adăpost.La capătul câtorva săptămâni de tensiune, Rostopcin începe să-și piardă sângele rece. Veștile de la Kutuzov sunt destul de neliniștitoare, așa că el își face un plan: Acela de a transforma orașul într-o mașină infernală, a cărei explozie ar urma să-l nimicească pe Napoleon. Dacă inamicul ar scăpa și de această primejdie, ar rămâne fără adăpost și mijloace de subzisttenta. Planul este cu toată monstruozitatea lui, admirabil pentru că, în acest fel, tarul nu este obligat să încheie o pace rușinoasă pentru Rusia. Mai mult, Napoleon ar fi cel acuzat de distrugerea Moscovei, așa cum fusese acuzat și de incendiul de la Smolensk.

În 13 septembrie, Kutuzov le ordona șefilor corpurilor de armata să se reunească la ora 14, într-o căsuță simplă, o izba rusească la Fili.În jurul său se aflau Barclay de Tolly Bennigsen, Dohturov, Uvarov, Ermolov, Ostermann-Tolstop.La această întrunire fiecare dintre participant și-au spus punctual de vedere, dar mai cu seamă au fost remarcile lu Barclay de Tolly, care se pronunța pentru retragere, deoarece după părerea sa armată rusă putea fii distrusă.

Cunoscând rapiditatea cu care se deplasează Napoleon, el da impresia că se îndreaptă spre Riazan, pentru a-l atrage pe acesta spre Moscova.În vucantul sau, Barclay de Tolly lansase deja idea că ocuparea Moscovei ar putea fii începutul sfârșitului pentru La Grande Armee. Kutuzov exprima aceeași idee de o manieră frapantă:, Vă temeți de retragere, dare u consider acest lucru ca pe o minune, care va salva armata. Napoleon este ca un torent năvalnic, ce nu poate fi oprit.” Din aceste spuse se poate înțelege foarte clar, ca Împăratul francez reprezenta o adevărată temere pentru adversari și totodată pentru toți conducătorii din Europa.

Următoare zii din Moscova avea să fie o zii de duminică și nimeni nu știa exact ce soarta urma să aibă orașul. Când mulțimea avea să se convingă că Moscova va fii predata, lucrurile degenerează, ba mai mult pe timpul nopții, încep incendierile, 800 de deținuți sunt eliberați, cu condiția de a incendia clădirile ce vor fii ocupate de către francezi. Primele ținte vor fii rezervele de cereal ce existau în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materialele inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraș

În dimineața zilei de 14 septembrie în jurul orelor 10 dimineața, înconjurat de ofițerii săi din statul său major, Napoleon înaintează cu grijă pe calul său Emir, către Moscova. Când ajunge la poalele colinei numite Poklonnaia sau Muntele Salutului e ora 2 după amiază. Aici potrivit unei vechi tradiții, când reveneau acasă, moscoviții se opreau și se închinau înainte de a intra în orașul sfânt.

Descoperind orașul, ofițerii din suita lui Murat aplauda într-un elan spontan.Se aud strigăte: Moscova, Moscova! Veteranii își amintesc cum strigaseră salutând orașul cu o sută de porți: Teba! Teba, în Campania din Egipt. Este ca un fel de beție, pe care Philippe de Segur o compara cu fericirea marinarilor când descoperă pământul. Este o zi de glories i pentru Napoleon, care exclamă încântat:, Iată și acest oraș vestit!’’dupa care adăugă:, Era și timpul”. El descaleca sic ere o lunetă pentru a putea contempla mai bine acest amestec exotic din Orient, și Occident, aceasta pădure de minarete cu domuri sclipitoare, acest, roi de globuri de aur’’intr-un oraș cu aproape 300.000 de locuitori. Măreția sa multicoloră strivește parcă celelalte orașe care I se supuseseră: veneția, Alexandria, Cairo, Viena, Berlin, Madrid, Varșovia, Amsterdam, Anvers.., Un singur cuvânt al meu, o singură mișcare a mâinii și aceasta străveche capital a țărilor e definitive pierdută. Însă clementa mea e întotdeauna gata să coboare asupra celor învinși. Trebuie să fiu mărinimos și cu adevărat mare (..) De la înălțimea Kremlinului le voi dăruii legile dreptății, le voi arăta însemnătatea adevăratei civilizații, voi face ca generații de boieri să-și amintească cu drag numele cuceritorului”

Câțiva ofițeri francezi pătrund în oraș și-I aduc o veste surprinzătoare, și anume că orașul este pustiu. Înfuriat la aflarea acestei vești, Napoleon decide să coboare de pe Muntele Salutului pentru a intra în Moscova, deoarece nu dădea crezare zvonurilor că locuitorii acesteia au abandonat orașul.

Napoleon își închipuie însă ca nobilii stau paralizați de groază în casele lor și cum știe că, aici ei se mai nmesc boieri, poruncește, Duceți-vă și aduceți-mi boierii!’’Un general urmat de suita sa, pornește în gallop pentru a-I adduce boierii. După două ceasuri, timp în care și-a luat dejunul, Napoleon se întoarce din nou pe dealul Poklonnaia, așteptând debutatia boierilor. Până la Moscova, delegații din orașele cucerite veniseră imediat să-l întâmpine șiș a-I ofere cheile orașului lor.

În aceeași zi Murat, și cavaleria să năvălesc în Moscova. Neobosit ca în Italia sau Egipt, după cele 60 de bătălii la care luase parte, Murat străbate Moscova fără să se oprească. Francezii au impresia că odată cu intrarea în oraș, războiul a luat sfârșit. Pretutindeni îi întâmpina însă aceeași liniște de mormânt.

Odată cu venirea nopții Napoleon intra în oraș. El se oprește mai întâi la bariera Dorogmilov, așteptând în continuare să vină o deputăție, măcar de formă, dar absolut necesară pentru păstrarea regulilor protocolului. Lovitura de teatru este însă ratată. Din motive de securitate, el este sfătuit să inopteze într-un han din același cartier, în timp ce generalii săi ocupau principalele cartiere ale orașului: Maroseika, Lubianka, Pokovka sau Znamenka. Deși oboist neliniștit și supărat, Napoleon nu poate totuși să-și înăbușe bucuria de a se afla în cetatea țărilor. Scrisoarea pe care i-o adresează în aceeași seară împărătesei Maria Luiza, este mărturie a primelor sale impresii:, Orașul este la fel de mare ca Parisul. Aici sunt 1600 de biserici și peste o mie de palate.

Înfuriat în urma găsiri Moscovei incendiate, Napoleon decide să ardă tot ce a mai rămas, chemându-și mareșalii și explicându-le pe îndelete planurile. Incendierea toatala a Moscovei se vroia a fii urmată de asaltul asupra orașului Sankt Petersburg. Campania avea să se întindă până în luna octombrie, Împăratul francez accepta ca soldații sais a jefuaisca orașul.

Campania din Rusia a devenit punctual de cotitură în viața Împăratului Francez. Rămășițele Marii Armate, care este cunoscută ca fiind cea mai bună armată a tuturor timpurilor este decimate, la sfârșitul anului 1812 are un efectiv de aproximativ 20.000 de soldați.

Napoleon însuși avea să declare despre aceasta campanie dezastruasa, că a fost o afacere proastă, reproșându-și că a petrecut mai mult timp de cât era necesar în Moscova, și considerând că era mult mai bine dacă cucerirea Rusiei, o încadra în timpul a doua campanii.

Capitolul IV

Congresul de la Viena –arma politica împotriva lui Napoleon

Secolul al XIX-lea rămâne în istoria universală ca un secol foarte dinamic, cu multe schimbări ale granițelor statelor pe plan european, apariția unor noi state naționale, cu revoluții care au dus la schimbarea regimurilor politice dar și războaie în urma cărora harta Europei a fost modificată.

Unul dintre cele mai importante tratate care a marcat istoria europei începutului de secol XIX, a fost Congresul de la Viena, ale cărui lucrări s-au desfășurat intre 1814-1815.

Congresul de la Viena este, convocat după înfrângerea lui Napoleon în urma campaniei celei de-a 6 coalitiie, care vor conducee unui documente ce va modifica statul-quo-ul teritorial și va creea un nou echilibru european al raporturilor de forțe dintre marile puteri în perioada imediat următoare anului 1815, cu consecințe importante asupra evoluției ulterioare a vieții politice internaționale.

La Viena cei mai puternici monarhi ai Europei se reunesc într-o acțiune de restaurație, afirmând principiul legitimității dinastice și bazându-se în negocierii pe manevrele de culise și pe intrigile specifice diplomației secolului al XVIII-lea.De asemenea, acest veritabil summit internațional modern va încerca să satisfacă doleanțelor teritoriale ale celor 4 învingători ai lui Napoleon, răspunzând, în anumite limite, impuse de situația de moment, la imensa lor foame de teritorii.În același timp în funcție de pozițiile de facto obținute în urma tratativelor, se va încerca restabilirea unui echilibru pe care nici una dintre marile puteri care induraseră umilința cuceririi de către Franța sau măcar spectrul ocupației „marii armate”, nu va mai accepta să îl repună în discuție spre folosul rivalelor sale.

Adevăratele probleme ale marilor puterii continentale începeau să apară odată cu anul 1797 după războiul Franței, împotriva Austriei, care se vedea pusă în situația de a cere degrabă pacea. Împotriva Austriei sunt trimise 3 armate, una dintre ele condusă de Napoleon, în Italia. Victorios, Bonaparte ocupa Veneția și determină prin trataul de la Campoformio (18 octombrie 1797) recunoașterea de către Austria a Republicii Cisalpine, Mantua, Lombardia, Țările de jos, și a granitei franceze pe Rin, primid în schimb Veneția.de asemenea impusese cedarea islulelor Ionice (Zante, Corfu, Cefalonia, Cergia) ca un prim pas pentru asigurare liniilor de comunicație în vederea unei eventuale expediții în Egipt.

În timpul campaniilor din Italia și de pe Rin fusese conceput planul unei diversiunii împotriva Angliei. Ideea debarcării unui corp de armata francez în Irlanda în vederea invadării Angliei, nu a putut fii pusă în practică deoarece Napoleon a intuit că poziția strategică a ei precum și flota redutabila îi asigurau o apărare imposibil de cucerit.În aceste condiții se naște ideea atacului în colonii în acest sens fiind organizată expediția în Egipt, în cadrul unui plan de a lovi Anglia în marele său imperiu colonial.

Acest gest, alături de cuceririle din Italia, întărirea influentei în Olanda și Elveția și ocuparea Maltei, determina alcătuirea celei de-a două coaliții împotriva Franței (Anglia, Austria, Rusia și Turcia) ai cărei principali artizani au fost Anglia și Rusia, prima nemulțumită de ocuparea Olandei și de stăpânirea asupra Egiptului, de unde India putea fii ușor amenințată iar cealaltă de hegemonia franceză asupra Europei Centrale, și asupra insulelor Ionice și Egiptului de unde putea să exercite o influență majoră asupra Imperiului Otoman, pe care îl putea transforma într-un instrument al politicii sale.

Istoria imperiul napoleonian este circumscrisă unui conflict de natură economică a cărui expresie o constituie blocada continentală impusă Marii Britaniiin din 1806. Prin efectele sale pe care le care le are (revolta din Spania și apoi nerespectarea acesteia de către Rusia) blocada va marca propriul destin al imperiului și în același timp destinul ideologic politic și social economic al Europei.

Statele europene sleite economic și militar după războaiele napoleoniene doreau încheierea cât mai grabnică a păcii.În același timp între principalele state învingătoare Anglia, Rusia, Austria și Prusia existau divergente mari, atât între oamenii politici cât și la nivelul comandanților militarii, fiecare căutând să obțină cât mai multe avantaje. Urmărind să consolideze coaliția și să găsească un liant între membrii acesteia prin angajamente comune, lordul Castlereagh a propus încheierea unui tratat, semnat la 1 Martie 1814 la, Chaumont care prevedea ca alții nu inchie tratate de pace separate cu Franța, să continue lupta până la capitularea acesteia iar teritoriul să îi fie redus la sfârșitul războiului la granițele din 1792.

După abdicarea lui Napoleon și instalarea acestuia în insula Elba la 30 mai 1814 ministrul de externe al Franței Talleyrand semnează tratatul de pace cu puterile aliate învingătoare la Paris (primul tratat de la Paris) tratat care lipsea Frântă de cuceririle teritoriale al Revoluției și ale Imperiului cu excepția locațiilor Sarrebuck, Chambery, Mulhouse, Montbeliard și Avignon.În același timp se hotăra convocarea unui congres care să se desfășoare la Viena și care să rezolve toate problemele litigioase ale continentului. Acest tratat tranșase deja cea mai mare parte a problemelor care trebuiau fii rezolvate mai prin articolele sale secrete care trasaseră în linii mari reorganizarea hartii politice a Europei. Potrivit acestuia Germania trebuia să fie reconstituita într-o entitate federativă independenta, care să înlocuiască confederația Rinului, contstituita imediat după Austerlitz și care cuprindea la apogeul ei, regatele Saxoniei, Bavariei, Wurtenburgului și Westfalia, marile ducate de Meklenburg Hesse, Baden și Berg, vreo 15 state mici precum și Marele Ducat al Varsovieia avandul ca Principe-primat pe fostul arhiepiscop-elector de Mainz dar aflându-se sub protecția lui Napoleon; Elveția devenita confederația Elvețiană, își reluă vechea sa formă, și statul de neutralitate; Belgia era reunita cu Olanda pentru a forma sub-dinastia de Orania-Nassau, regatul Țărilor de jos; Austria obținea stăpânirea Italiei de Nord și se extindea prin diverși arhiduci și arhiducese în Italia centrala, Sardinia, prin Genova, Suedia primea Norvegia, Anglia își păstra poziția maritimă pe care și-o cucerise.În același timp cu împărțirea teritoriilor articolele secrete ale tratatului de la Paris stabileau modalitățile de negociere. Astfel pentru a realiza un echilibru real și durabil în Europa puterile aliate își vor reglementa raporturile pe baza unor întâlniri prealabile dictând toate deciziile pe care Franta și micile state le vor lua ca atare.

Acest plan va eșua datorită divizării celor care le-au conceput dar și datorită abilității lui Talleyrand care încerca să destrame acordul de la Chaumont.În primul rând aliații nu se intellegeau asupra soartei regatului Saxoniei și a Marelui Ducat al Varșoviei. Prusia dorea să aleagă prima în privința Saxoniei optând în cele din urmă pentru Saxonia de Nord, Rusia să păstreze în întregime Ducatul Varșoviei și să-l transforme în Ducatul Poloniei cu o constituție separată.

În primele zile ale lunii septembrie 1814 sosirea la Vienna, capitala Imperiului Habsburgic, cancelarul Nesselrode pentru Rusia, Humbold și Hardenberg pentru Prusia, Castlereagh și fratele sau Charles Stewart pentru Anglia, Talleyrand și Dalberg pentru Franta. Ei au fost urmați de suveranii Rusiei, Alexandru I și Prusiei, Frederic Wilhelm al 3-lea, și de miniștrii tuturol statelor mici.La congres au reprezentate majoritatea statelor și stătulețelor europene și la până 216 șefi de misiuni diplomatice.La aceștia se adaugă 15 reprezentanții ai familiilor domnitoare care vor participa totodată la adevărate sărbătorii care se vor prelungii până la sfârșitul congresului determinând pe prințul de Lignes să spună:” Congresul nu merge și dansează „.În spatele acestui paravan democratic erau liderii marilor puterii care vor lua, practic, toate deciziile importante fără a ține cont de statele micii și urmărind să își consolideze cât mai mult pozițiile.

Alegerea capitalei Austriece ca loc de întrunire a Suveranilor și diplomaților Europei a însemnat al politicii lui Metternich, acesta deținând președinția conferinței diplomatice.De altfel, din ordinul expres al cancelarului informații cu privire la tratativele și înțelegerile de culise, pe care încerca să le contracareze. Spre exemplu o notă din 24 Martie 1815 ambasadorlui țarist la Londa, Liven, adresată lui Nesselrode, amintea dorința lui Castlereagh ca partea rusă să propună mutarea sediului congresului de la Viena la Bruxelles atât pentru a fii mai aproape de locul operațiunilor militare, în contextul revenirii lui Napoleon și a redeschiderii conflictului cât și pentru că englezii să participe mai activ la lucrările contextului.De asemenea o altă depesa îl informa pe tar despre caracterul nepopular al războiului în Anglia, unde majoritatea națiunii privea cu nepăsare pe Bourboni admirând în schimb acțiunile temerare ale lui Napoleon.

Acestea erau premisele de la care porneau discuțiile în cadrul unui congres care va redesena harta Europei după 15 ani de războaie care păreau a nu se mai termina.

Odată cu restabilirea păcii, mari puteri învingătoare, Imperiul Habsburgic, Rusia și Prusia și-au satisfăcut, în cea mai mare parte pretențiile teritoriale, creeandu-și totodată garanții de securitate împotriva unei eventuale agresiuni împotriva Franței, pe teritoriul căruia mențineau trupe, de ocupație, și-au restabilit, acolo unde au fost posibil, vechea ordine feudală.

La Viena suveranii învingători ai Franței convin să reinstaureze o ordine Europeană întemeiată pe legitimitate, echilibru al puterilor și autoritatea monarhiilor conservatoare.Pe continent Imperiul Austric sunt garanțiile continuității noului stat-quo, în timp ce Regatul Unit, jucând rolul de putere liberală, supraveghează menținerea echilibrului European.

Diplomația Austriacă era organizată, atât de exhilibrul stabilit la Viena cât și de rezultatele obținute. Tratatul îi asigura preponderenta în cadrul Confederației Germane a cărei Dieta o prezidează, o influență decisivă în statele italiene unde direct sau indirect controla cea mai mare parte a peninsulei, Apenine, precum și o intaintare strategică în peninsulă Balcanică, atât pe linia Adriaticei răsăritene cât și în zonele trestre de acces, țintind Belgradul și pătrunderea pe linia Vardarului spre Marea Egee. Unde există o zonă de conflict intrând în contact cu interesele Rusiei din aceeași arie geopolitică.

Pe plant intern, monarhia habsburgică era un stat conservator bazat pe o administrație centralizată pe marea nobilime și pe biserica catolică, însă conglomeratul de popoare din cadrul ei dădea semne de neliniște concretizate în agitații revoluționare reprimate în forță de către sistemul conceput de Metternich care se va menține până la revoluția de la 1848.

Congresul de la Viena a ținut cont de aportul Prusiei la înfrângerea lui Napoleon și în consecință interesele i-au fost satisfăcute în măsura în care cele austriece nu erau lezate astfel încât suprafața statului prusac s-a dublat.În viitor își concentră eforturile în vederea asimilării unor teritorii germane prin care să realizeze joncțiunea intre Brandenburg și Westfalia, separate de culoarul cucatelor Hessa-Cassel, Hanovra, Braunschwick precum și de statele separatiste din Sud dintre care cele mai puternice erau Bavaria, Wurtenberg și Baden în vederea unificării statelor germane.

Mare Britanie era fidelă principiilor sale conform cărora nu dorea achiziții teritoriale pe continent și care promova menținerea unui echilibru între puteri care-i permitea să își conserve tranzitul pe traseele comerciale care îi asigurau materiile prime necesare industriei și debușee pentru mărfurile sale.. După victoria Angliei asupra lui Napoleon la Waterloo (1815) aceasta va depunde eforturi pentru a-și exercita influența asupra țărilor de jos Spaniei, Portugaliei, și regatul Neapolui, iar mai târziu asupra Greciei mai ales ca amintirea blocadei impuse de Franța încă îi mai producea neliniște în condițiile în care piața continentală era cea mai accesibilă și în orice caz, cea mai apropiată.

Cu excepția punctelor strategice reprezentate de insulele Hellgoland, Malta și insulele Ionice nu are alte aspirații pe continent, în schimb dincolo de mari își completează în mare măsură imperiul preluând de la Franta insulele Seychelles, insula Mauriciu, insula Sfântă Lucia, și insula San Domingo. Provinciile Unite pierd în favoarea Marii Britanii Colonia capului, Ceylonul și drepturile asupra peninsulei Malacca constituindu-se astfel formele embrionare ale puterii britanice în Africa de Sud și în sud-estul asiatic și totodată întărindu-și pozițiile în drumul spre Indii.

La rândul său Rusia, cel mai puternic stat continental dorea să devină și ea o putere maritimă, având deja câteva baze pe coastele Californiei, și ținând să pătrundă în America de Nord unde stăpânea Alaska iar prin relații matrimoniale deloc întâmplătoare Romanovii erau înrudiți cu dinastiile din Spania și Olanda.

De asemenea țintea Constantinopolul și strâmtorile iar pe fondul crizei pe care o traversa imperiul Otoman urmărea să ocupe cât mai mult din partea europeană a acestuia. Încă din 1812, prin pacea de la București Rusia preluase teritoriul dintre Nistru și Prut, însă noua granita nu era menționată în Actul Final, devoalând, într-un fel, tendințele ulterioare ale expansionismului țarist. Rusia apărea după Congres statul continental cel mai puternic orientat prin politica sa externă pe mai multe direcții strategice.

Deținând cea mai mare parte a Poloniei, Rusia se implica în Europa centrală unde profita de animozitățile dintre Austria și Prusia, în dispută acestora pentru supremației în cadrul Confederației Germane. O altă direcție vizează peninsula Balcanică, strâmtorile și bazinul răsăritean al Mării Mediterane, unde intră în conflict cu Anglia, care era o susținătoare a integrității teritoriale a imperiului Otoman prin prisma intereselor sale comerciale și strategice.În această direcție Petersburgul se erijase în protectorul creștinilor balcanici aflați încă sub stăpânirea retrograda a Imperiului sultanilor.În Asia viza zona Pacificului, Asia Centrală și Transcaucazia, acțiunile sale neliniștind dintre marile puteri, Marea Britanie, care își păzea cu strășnicie India. Franța, în ciuda trecutului glorios și al poziției geografice favorabile se afla în postura statului învins care își văzuse teritoriul micșorat, dar nu împărțit, având trupe de ocupație dar și un guvern al restaurației care pe plan intern încerca să câștige încrederea poporului francez iar pe plan extern să capteze binevointa marilor puteri

În concluzie pornind de la, principiul legitimității”, a luat naștere un veritabil contract colectiv având drept scop asigurarea păcii generale, cu excluderea violenței și cu instituirea unui echilibru real, bazat pe existența statelor aproximativ real care nu țineau seama de cât de conveninentele dinastice și concepțiile geopolitice ale vremii în timp ce forțele morale promovate de revoluția franceză și propagate de imperiul Napoleonian sunt ignorate aproape cu desăvârșire.

Această configurație a raporturilor de putere, reflectată în zonele ocupate, limitată la spațiul European este una fragilă datorită neincluderii tuturor polilor de putere la nivel mondial, SUA nedorind, pentru moment, să se implice peste Atlantic, dar și datorită intențiilor mai mult sau mai puțin fățișe, ale marilor puteri de a revizuii în favoarea lor, harta Europei conform propriilor interese.

Cap V

Bătălia de la Waterloo-clipa finală (1815)

In perceptia mea Bătălia de la Waterloo a reprezentat acțiunea finală și decisivă a războiului napoleonian care practic avea sa puna capat dominației franceze în Europa și a care a adus schimbări drastice în granițele politice. Bătălia început la 18 iunie 1815 lângă Waterloo (Belgia) și avea sa ocupe un rol important în istoria modernă.

Prin Congresul de la Viena din 1814, cu delegați din majoritatea țărilor Europei, s-au discutat problemele ridicate în urma înfrângerii Franței.Pe 26 februarie 1815, în timpul congresului, Napoleon evadează de pe insula Elba și, cu o armată de 1100 de soldați, si avându-i aproape pe generalii Bertrand, Cambronne și Drouot, se întoarce în Franța. Aici, avea sa gaseasca sprijinul multora dintre veterani,care s-au unit sub conducerea sa .
Congresul de la Viena, alarmat de întoarcerea lui Napoleon, a luat măsuri de urgență. Pe 17 martie Austria, Anglia, Prusia și Rusia au fost de acord să contribuie fiecare cu câte 150.000 de soldați pentru o eventuală invazie.Acesti soldati au fost concentrați în Belgia, lângă granița cu Franța. Alte națiuni, dintre cele prezente la congres, au trimis și ele trupe pentru invazia care urma să aibă loc pe 1 iulie 1815.

Aflat la Paris, Napoleon află de planul inamicilor și se hotărăște să-i atace pe aliați chiar pe teritoriul lor înainte ca ei să-și mobilizeze armata. Astfel, în decursul a două luni, reușește să instruaiscă o armată de 360.000 de soldați bine pregătiți. Jumătate din armata era lasată în Franța pentru securitate iar cealalta jumătate era grupată în unități de atac. Pe data de 14 iunie Napoleon,a ajuns la granița cu Belgia,in mare secret si cu o viteza extraordinară, însoțit de 124.000 de soldați. Alți 56.000 de oșteni au fost lăsați în urmă pentru acoperire. La graniță îl erau așteptați de două armate ale aliaților.Una dintre ele era, formată din 116.000 soldați saxoni și prusaci, aflandu-se sub conducerea mareșalului Gebhar, și erau plasați la Namur. Cea de-a doua armata era condusa de Blucher și se afla în vestul orașelor Gilly și CharleroiEra compusă din 93.000 de soldați britanici, olandezi și germani care erau plasați la Bruxelles, cu scopul de a proteja în orașul Quatre-Bras.Conducătorul acestei armate, generalul britanic Arthur Wellesley, Prim-Duce de Wellington,si totodata și comandantul șef al armatelor aliate.Strateia lui Napoleon era să atace ambele armate, să le slabeasca și apo să le distrugă. În același timp el dorea să ajungă la o înțelegere cu armatele ruse și austriece, care veneau din est. Pentru a înfăptui acest lucru, și-a împărțit armata în două unități de atac și una de rezervă, formată din veterani, cunoscută sub numele de Vechea Gardă. La 15 iunie 1815 Napoleon trece granița cu Belgia astfel încât, sosirea bruscă îi prinde pe aliați nepregătiți. După ce trece râul Sâmbre, Napoleon ordonă flancului stâng, aflat sub conducerea mareșalului Michel Ney, să atace cavaleria lui Wellington la Quatre-Bras, la 19 km nord de Charleroi.

Până la lăsarea întunericului, armata lui Napoleon avea avantaj strategic. Împăratul a reușit să își plaseze trupele între forțele lui Wellington și Blucher, astfel încât corpurile sale principale aveau posibilitatea ori să o ia la stânga, pentru a ataca armata anglo-olandeză, ori să o ia la dreapta, pentru a ataca armata prusacă. Pe 16 iunie Napoleon s-a mutat cu rezerva de la Charleroi la Fleurus. Aici a preluat conducerea armatei lui Grouchy și a învins cu ușurință armată aliată. Apoi s-a îndreptat spre nord, spre orașul Ligny, sperând să-l întâlnească pe Blucher care la rândul lui se îndrepta către vestul orașului Namur, pentru a-i intercepta pe francezi.

Pentru a învinge la Ligny, Napoleon urmărea să atace armata lui Blucher prin ofensiva lui Ney la Quatre-Bras. Rezerva trebuia să se îndrepte ori spre est, ori spre vest, ca să ajute flancurile, după cum dictau circumstanțele; dacă totul decurgea conform planului, urma apoi să se ducă către nord-vest, pentru a se alătura lui Ney la Quatre-Bras, și apoi să ajungă la Bruxelles, ca să dividă armata aliaților. În după-amiaza zilei de 16 iunie, Napoleon a auzit zgomotul artileriei lui Ney la Quatre-Bras. Și-a condus armata de 71.000 de soldați împotriva celor 83.000 de soldați a lui Blucher. După o oră de lupte, Napoleon a primit un mesaj urgent de la mareșalul Ney care îi cerea să trimită primul corp, o armată de 30.000 de oameni, pe câmpul de luptă de la Ligny. În loc să transmită ordinul prin intermediul cartierului mareșalului Ney, curierul lui Napoleon l-a dus direct generalului Jean-Baptiste Drouet, comandantul primului corp de armată. Acesta s-a îndreptat direct spre Ligny. Când Ney a aflat de acțiunea lui Drouet, el a trimis un ordin prin care cerea soldaților să se întoarcă la Quatre-Bras. Drouet a primit mesajul în timp ce ajungea pe câmpul de luptă de la Ligny. Iarăși Drouet se supune instrucțiunilor, astfel încât nu reușește să participe la nici una din bătălii. Oricum, Napoleon l-a înfrânt pe Blucher după o luptă de 3 ore. La asfințit, armata prusacă s-a retras, lăsând în urmă 12.000 de soldați morți sau răniți. Datorită nereușitei lui Drouet, 70.000 de soldați din armata lui Blucher au scăpat nevătămați.

Între timp, la Quatre-Bras, Ney a așteptat, fără să fie nevoie, câteva ore sosirea primului corp, această întârziere permițând lui Wellington să aducă câteva unități de cavalerie și de pedestrime. La ora 2 după-amiază, Ney s-a hotărât să atace, dar a fost respins imediat. Atacurile succesive asupra anglo-olandezilor s-au soldat cu eșec. Până după-amiaza, armata lui Ney a suferit datorită lipsei corpului de armata al lui D’rouet. Pe la 7 seara Wellington a contraatacat victorios și l-a forțat pe Ney să se retragă în orașul Frasnes, la câteva mile de Quatre-Bras. Ney a pierdut 4.300 de soldați, iar Wellington 4.700 în timpul luptei. Până la urmă, nefericitul comandant francez a reușit să se alăture armatei lui Ney pe la ora 9 seara.

În dimineața zilei de 17 iunie, un curier trimis de Blucher a ajuns la Wellington, la Quatre-Bras și l-a informat că armata germană a fost înfrântă la Ligny. Wellington, înțelegând că Napoleon l-a încercuit, a trimis imediat un mesaj lui Blucher, sugerându-i să se îndrepte spre nord-vest și să se grupeze cu anglo-olandezii, pentru că, împreună, să-i poată face față lui Napoleon în bătălia de lângă satul Mont-Saint-Jean, la sud de orașul Waterloo. Câteva ore mai târziu, Wellington s-a retras discret de la Quatre-Bras, lăsând în urmă o brigadă de cavaleri ca momeală pentru mareșalul Ney. La Ligny, în aceeași dimineață, Napoleon a ordonat lui Grouchy să ia 36.000 de soldați și să urmărească armata în retragere a lui Blucher. Apoi a trimis un mesaj lui Ney la Frasnes să-l atace pe Wellington. Ney, care nu aflase de retragerea lui Wellington, a eșuat în respectarea ordinului. Napoleon a ajuns în după-amiaza aceea la Frasnes, a preluat comanda armatei lui Ney și a plecat în urmărirea lui Wellington. Pe înserat, Napoleon a zărit armata anglo-olandeză, pe o câmpie înaltă din sudul satului Mont-Saint-Jean. Ambele tabere au început imediat să se pregătească de bătălie. În același timp, Grouchy nu reușește să ducă la bun sfârșit ordinul lui Napoleon. În jur de ora 10 seara, pe data de 17 iunie, cercetașii lui Grouchy l-au informat pe acesta că prusacii, în loc să se retragă pe la est de Namur, au luat-o spre nord-vest, căutând să se uni cu armata lui Wellington.

Mesajul lui Grouchy de avertisment către Napoleon a primit răspunsul, la 10 dimineața, pe data de 18 iunie, ca acesta să încerce să intercepteze armata prusacă. Urmărirea lui Grouchy a fost lentă și a eșuat. În dimineața zilei de 18 iunie, armatele franceze și anglo-olandeze erau în poziție de luptă. Armata anglo-olandeză, îndreptată spre sud, era formată din 67.000 de soldați și 156 de tunuri. Wellington a fost asigurat de Blucher că o armată de întăriri formată din 70.000 de soldați, va ajunge în timpul zilei. Strategia lui Wellington era să reziste lui Napoleon până când armata lui Blucher va sosi, să-l surprindă pe împărat pe flancul drept și să străpungă întreaga linie de apărare a francezilor. Armata lui Napoleon, îndreptată spre nord, era formată din 74000 de soldați și 246 de tunuri. Planul de luptă al împăratului era să captureze satul Mont-Saint-Jean și astfel să blocheze retragerea anglo-olandezilor spre Bruxelles. Astfel, armata lui Wellington putea fi înfrânta fără greutăți.

Bătălia de la Waterloo a început la 11:30 dimineața, cu un atac al lui Napoleon în flancul drept. Această manevră care s-a dovedit a fi fără succes, a fost urmată de un bombardament de 80 de tunuri al francezilor, menit să distrugă centrul armatei aliaților. Pe la ora 1 după-amiaza, Napoleon a văzut armata lui Blucher venind dinspre est. Încă o dată Napoleon a trimis un mesaj lui Grouchy punându-l la curent cu situația existentă și ordonând să îi atace pe germani. Încercările de atac ale francezilor au eșuat. La ora 4, armata lui Blucher, care aștepta momentul oportun, a intrat în luptă și i-a obligat pe francezi să se retragă cam o jumătate de milă. Francezii au contraatacat și i-au împins pe prusaci o milă spre nord-est. Puțin după ora 6, Ney a intrat adânc în centrul armatei anglo-olandeze și a făcut ravagii în întreaga linie a armatei lui Wellington. Până la urmă, Wellington reușește să respingă atacul lui Ney. Napoleon și-a angajat toate cele 5 batalioane ale Vechii Gărzi într-un atac menit să distrugă centrul armatei aliate. Infanteria aliaților a produs pierderi majore armatei franceze, distrugând ofensiva. Napoleon și-a regrupat soldații rămași și a atacat din nou, cu toate că situația francezilor devenea fără sorți de izbândă. În jurul orei 8, germanii, care se aflau în stânga liniei lui Wellington, au străpuns flancul drept al francezilor, producând panică în rândurile soldaților lui Napoleon. Numai câteva batalioane de soldați curajoși au permis împăratului să se retragă. În timp ce armata înfrântă a lui Napoleon încerca să scape pe drumul de la Charle-Roy, Wellington și Blucher au hotărât ca brigăzile prusace să-i urmărească pe francezi. În timpul nopții de 18 iunie, prusacii i-au forțat pe francezi să se retragă dincolo de râul Sâmbre.

Napoleon a semnat a doua abdicare pe data de 22 iunie; pe 28 iunie regele Loudovic al XVIII-lea a preluat din nou tronul Franței încheind așa-numitele 100 de zile. Autoritățile britanice au acceptat predarea lui Napoleon pe data de 15 iulie, care a fost apoi exilat pe insula Sfânta Elena. Așa de mare a fost decăderea lui Napoleon astfel încât Waterloo, numele ultimei sale bătălii, a devenit un sinonim pentru o înfrângere zdrobitoare. În amintirile sale despre bătălie, Napoleon l-a criticat aspru pe generalul Grouchy pentru că nu a reușit să-i intercepteze și să-i înfrângă pe germani. O altă greșeală a fost nereușita generalului Ney în bătălia de la Quatrea-Bras de pe data de 17 iunie. Ney a mai greșit când a ordonat trupelor franceze să se întoarcă de la Ligny pe data de 16 iunie, astfel micșorând șansele lui Napoleon de a înfrânge armata lui Blucher. În cele din urmă Napoleon a greșit când a angajat în bătălia de la Charleroi numai 124.000, când putea să ia și trupele de rezervă, care rămăseseră pe poziția secundară. Bătălia de la Waterloo este cunoscută ca una dintre cele mai sângeroase din istoria modernă. În timpul luptei de pe 18 iunie, francezii au pierdut 40.000 de soldați, englezii și olandezii, 15.000 și prusacii, 7.000. În total, cam 45.000 de oameni zăceau morți sau răniți pe o rază de 3 mile pătrate. Calculul final din timpul celor trei zile de lupte dinaintea bătăliei finale, arată că sute de mii de soldați din ambele părți au murit.

Sfânta Elena- exilul

Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză și de asasinui ei platit’’.Cu trei săptămâni înainte de moartea sa, la 5 mai 1821, Napoleon a adăugat aceste cuvinte la sfârșitul testamentului său. Stând în pat cu o bucată de carton în chip de pupitru, fostul împărat francez, acum grav bolnav, și-a copiat cu dificultatea cuvintele dictate cuvintele dictate mai înainte unuia dintre slujitorii săi. Cuvintele se doreau a fi un reproș adresat națiunii care îl trimisese în exil pe Insula Sfântă Elena, în Atlanticul de sud și o acuzație la adresa guvernatorului insulei, Sir Hudson Lowe.

Sfânta Elena, insula de origine vulcanică are aproximativ 60 de kilometrii pătrații la 15 grade sud de Ecuador și la 1.600 km de coastă vestică a Africii. Populația de 4000 de oameni includea o garnizoană de 1000 de soldați; forțele trimise să-l păzească pe Napoleon aveau să tripleze numărul militarilor de pe insulă.

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exli câțiva prieteni și servitori, printre care hendri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al arisocratiei prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultim orp-dupa prima abdicare a lui Bonaparte se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui Soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniră curând subiect de bârfa pe insulă.

Anturajul a locuit în conacul unui comerciant local până când a fost terminată o vilă galbenă cu 23 de camere, denumită reședința Longwood.

Situată pe un platou înalt la câțiva kilometrii de port, Longwood era o reședință neospitalieră, deprimată, cu pereții mucegăiții și colcăind de șobolani. Rutina zilnică oferă prea puține variație; Napoleon își petrecea cea mai mare parte a timpului dictându-și memoriile reexaminandu-și cuceririle militare pe hârtiile și globurile aflate în fosta sala de biliard. După cină, exilații jucau cărți și șah, sau îl ascultau pe fostul împărat citind cu voce tare, până când, brusc, acesta anunța că era timpul să se meargă la culcare. Unul dintre membrii anturajul caracteriza săptămână ca fiind plictisitoare de luni până sâmbătă, iar duminică devenea și mai plictisitoare.

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816.În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât și se răzgândea, Lowe era caracterizat de foștii săi comandați ca având `carente de educație și judecata proastă, suspicios și invidios`. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea chipul cel mai ticălos.

Dinspre partea lui, Lowe părea obsedat de ideea ca prizonierul sau ar putea evada. El a limitat drastic libertatea de mișcare a lui Napoleon, i-a selectat vizitatorii, i-a cenzurat corespondența și ziarele primite, și chiar a redus sumele alocate pentru întreținerea reședinței Longwood. Într-o discuție furtunoasă care a avut loc la 18 august, Napoleon i-a spus lui Lowe că face oficiu de călău.” Trebuie să-mi îndeplinesc ordinele” a răspuns guvernatorul.” Și dacă ți s-ar ordona să mă asasinezi, ai face-o?”, a întrebat Napoleon.” Nu, englezii nu sunt asasini~!” a replicat mânios Lowe și a plecat. Cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată, comunicarea între prizonier și paznic făcându-se prin intermediari

Napoleon era convins că avea să moară lent de pe urma unei otrăvi administrate pe ascuns. I-a împărtășit aceste temeri lui Barry O`Meara, medicul irlandez care îl trata încă de la plecarea din Anglia. Guta îl împiedica să facă suficientă mișcare; îi era mereu frig, dar soarele îi dădea dureri de cap; gingiile erau dureroase și sângerau la cea mai mică atingere.

La 15 August 1819, Napoleon a împlinit 50 de ani, dar la Longwood evenimentul nu s-a sărbătorit în nici un fel. Exilatul era gras, lipsit de vlagă și deprimat. Îi spusese valetului sau, Marchand, că se așteaptă să moară curând.

La un an de la plecarea doctorului O`Meara, lui Napoleon i s-a dat un nou medic personală. Francesco Antommarchi, un tânăr doctor corsican, a ajuns pe insula la 19 septembrie cu doi preoți și un bucătar trimiși de la Roma de unchiul fostului împărat, cardinanul Fesch. Naoleon i-a spus lui Antommarchi ca tatăl său murise de cancer și l-a întrebat dacă boala era ereditară. Încercând să mai atenueze temerile pacientului său doctorul i-a prescris grădinăritul ca exercițiu, și, o vreme exilatul părea că se simte mai bine, și că da semne de revenire.

Pe 19 iulie 1820, dr. Antommarchi a notat în jurnalul său ca Napoleon avea „frisoane, febră, dureri de cap, greata tuse uscată și frecvența voma de tip biliar” Aceste simptome marcau începutul bolii care a dus la moartea pacientului 10 luni mai târziu. Deteriorarea sănătății sale a fost consemnată și în amintirile lui Marchand, studiate cu atâta aviditate de Sven Forshuvud după publicarea lor în 1955.

Coroborând relatarea de martor ocular a lui Marchand cu alta anterioară dentistul suedez a putut să urmărească în detaliu evoluția ultimei boli a lui Napoleon. Astfel, el a ajuns la niște dovezi noi și surprinzătoare în sprijinul acuzației de otrăvire cu arsenic. Între martie și mai 1820, lui Napoleon i s-a administrat tartrat de stibiu și potasiu, care i-au slăbit stomacul; o emulsie de migdale amare cu apa de flori de portocale și o doză puternică de calomel, un medocament incompatibil cu migdalele amare. Acesta ar fii fost de fapt preludiul otrăvirii cu arsenic susținea dr. Forshufvud, această metodă fiind cunoscută ca” metoda clasică de otrăvirea, uciderea victimei slăbite, fără a lăsa vreo urmă de arsenic”

Ca ultime dorințe, Napoleon a cerut ca inima să-i fie scoasă din piept înainte de înmormântarea pe Insula Sf Elena, și să-i fie trimisă soției sale Maria-Luiza. Iar șuvițele din părul sau să fie împărțite favoriților săi. Guvernatorul Lowe i-a refuzat îndeplinirea primei dorințe, dar șuvițe din părul fostului împărat au fost înmânate ca amintire mai multor familii, inclusiv familiei lui Louis Marchand. Din relicva lui Marchand, dr. Forshufvud a obținut fire care, examinate în 1960, au relevat prezența” unei doze relativ mari de arsenic” În corpul lui Napoleon înainte de moartea sa.

De atunci, această descoperire este subiect de dezbatere. Bazându-se pe alte teste, unii cercetători au tras concluzia că un nivel ridicat al arsenicului din sângele lui Napoleon putea fii cauzat, printre altele, de tapet. Aparent, un pigment din arsenic și cupru folosti în secolul al XIX-lea la obținerea vopselei vezi ar fii putut reacționa cu o ciupercă și astfel ar fii putut produce niște vapori fatali, care ar fii contribuit la deteriorarea sănătății fostului împărat.

Napoleon a fost depus la Domul Invalizilor din Paris

În anii următori, s-au publicat numeroase cărți despre el, inclusiv memoriile mai multor persoane care l-au însoțit în exil pe Insula Sfântă Elena. Ultima care prezenta ultii ani de viața ai împăratului a fost autobiografia devotatului său valet, Louis Marchand, scrisă pentru fiica sa” ca să-ți arat-tie și, mai târziu copiilor tai-ce a însemnat Împăratul pentru minte:, și a fost publicată de un nepot în 1955. Cartea a fost citită pe nerăsuflate de suedezul Sven Forshufvud-dentist, toxicolog și admirator al lui Napoleon.

Mulți istorici puseseră la îndoială versiunea oficială a morții împăratului, dar nimeni nu putuse oferii suficiente dovezi pentru a formula o acuzație. Memoriile lui Marchand, considera dr. Forshuvud, conțin informații care probează ca Napoleon a fost otrăvit. Investigariile sale l-au purtat prin Europa, prin America de Nord și pe Insula Sfântă Elena, și au dus la concluzia senzațională publicată în 1978, la 157 de ani de la moartea lui Bonaparte: Napoleon, susține suedezul, a fost otrăvit cu arsenic.

Memoriile lui Montholon din 1848 sunt singurele care consemnează ca împăratul a murit vlăguit. Toate celelalte jurnale și relatări spun că era gras. A lasansat Montholon o pistă falsă în speranța că vă conferii credibilitate ideii că Napoleon a murit de cancer.În sfârșit, prin testamentul lui Napoleon, Montholon primea cea mai mare cotă din averea acestuia, suma de 2,2 milioane de franci, imensă pentru vremurile acelea.

Trebuie accentuat faptul că toate aceste dovezi sunt indirecte. Nu exista nici o consemnare a cuiva care să fii fost martor la falsificarea vinului lui Napoleon. Acuzațiile aduse lui Montholon, ar lăsa o umbră de îndoială în ochii unui juriu dintr-un tribunal, dar istoricii se conduc după criterii mai puțin exigente. Cineva l-a ucis pe Napoleon și suspectul numărul unu devenea Montholon. Dacă acesta din urmă a fost într-adevăr autorul, și a acționat la ordinele unei autorități superioare devenea o întrebare la care nu se găsea răspuns. Erau bănuiții agentul guvernului britanic și al regelui Franței, Ludovic al XVII-lea.Cu un anumit prilej, Napoleon, l-a privit în ochi pe Sir Hudson Lowe și i-a spus:” Să vă spun adevărul domnule? Da domnule, să vă spun adevărul? Cred că ați primit ordin să mă ucideți, da, să mă ucideți.”

În ultimă instanță Lowe a fost cel care a obținut migdalele pentru Mentholon. Lowe a fost acela care, conform jurnalului unui anume maior, Gorrequer, i-a obligat pe doctori să” modifice concluziile raportului de autopsie pentru că nu voia ca aceștia să descrie schimbările pe care le observaseră la ficat”. Lowe nu era tipul de om care să-și asume o asemenea inițiativă importantă de la sine putere: este mai mult ca sigur că primit ordin să ia aceste măsuri de la superiorii lui din guvernul britanic, probabil cu complicitatea regelui Franței.

Bourbonii și englezii aveau, desigur, motive puternice să dorească ieșirea din scenă a lui Napoleon. Un lucru rămâne sigur: acest mister nu va fii rezolvat probabil niciodată.

Concluzii

În toată istoria omenirii nici un alt om, cu excepția, poate doar a lui Alexandru Macedon, nu și-a influențat atât de decisiv epoca precum a făcut-o Napoleon Bonaparte. Viața lui a fost cea a unui om excepțional dotat atât din punct de vedere militar, reusiind să își motiveze armata precum nimeni altcineva de-a lungul istoriei, cât și din punct de vedere al oportunistului, gata să actoneze în orice moment se ivește o oportunitate. Fără Revoluția din 1789, acesta nu ar fii reușit probabil să se afirme, să își depășească gradul de caporal, sfârșindu-și cariera în cine știe ce burg prăfuit din Normandia sau Gasconia în calitate de comandant de garnizoană. Revoluția a reușit să transforme oamenii, în special tinerii, să îi facă să își arate adevărata compententa, mondificandu-se ierarhiile.

Ceea ce îl scoate în evidență pe Napoleon în raport cu ceilalți tineri, este atât geniul militar, care îl plasează în rândul marilor comandanți de armată, putem spune a idolilor săi din copilărie și anume Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci și o rară și fericită combinație între o plăcere de muncă deosebită, o memorie fantastică, și o inteligență deosebită, iar toate acestea la un loc au însemnat cheia succesului.

Victoriile la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Friedland (1807)

Rămân ca adevărate puncte de reper în caracterizarea celui ce a fost Napoleon Bonaparte.Au fost capodopere militare, care s-au bazat atât pe viteza de execuție, precum și prin capacitatea conducătorului de a-și mobiliza soldații și a se ocupa personal de dispunerea pe frontul de luptă. Atât de mult își respectă soldații încât ajunsese să învețe numele a mii de soldați, fiind îngrijorat în permanență de hrană și cazarea lor. Acest devotement a rămas neschimbat în urma înfrângerilor suferite, dar tot din aceleași cauze calitatea soldaților a scăzut constant pe parcursul pierderilor.De menționat aici este ca în campaniile din 1814 și 1814 armata condusă de Napoleon s-a bazat în special pe tineri recruit, entuziasmați de calitățile conducătorilor, dar acești tineri nu aveau experiența și vigoarea veteranilor.

În ciuda faptului că a fost un adevărat geniu military, Împăratul Franței, a fost și un om înzestrat cu calități diplomatice, care după cum spun specialiștii a pus temeiile noii Frânte. A redat țării prestigiul și încrederea de sine, care fusese atât de lipsite în timpul Vechiului Regat. Printre realizările importante în Franța se inumara; înființarea Băncii Franței (1800), concordatul cu Vaticanul/(18001) precum și reforma administrației și introducerea instituției prorefctilor (1802), reforma sistemului educațional și creearea liceelor (1802), dar mai ales a codului Civil (1804) care avea să îi poarte numele șiș a fie valabil până în zilele noastre.

Atunci când a atins cota maximă, Napoleo era nu doar Împăratul Franței, ci și regale Italiei, protectorul Confederației Rinului și mediatorul Confederației Helvetice, controlând și hotărând totul pentru regatele fraților săi: Neapole, Olanda, Spania și Westfalia.

Cu ajutorul miniștrilor de încredere, care erau apropiați de valoarea lui, precum Talleyrand, ministrul de externe, Fouche la poliție, Decres la Marina sau Gaudin la FInanțe, Napoleon nu a schimbat doar Franța, ci și intraga Europa, unde a stabilit o nouă ordine, și dotând-o cu instituții și legi noi, modern.

Invadarea Rusiei s-a demonstrate ca fiind un adevărat moment de cotitură în viață și cariera lui Bonaparte, care să demonstratat ca fiind din cauza unor factori negative, precum îndepărtarea miniștrilor capabili (Talleyrand și Fouche), încrederea excesivă acordată rudelor sale, și din cauza credinței excesive în puterile proprii.

Cele O sută de zile (20 martie -22 iunie 1815) au adăugat o pagină de glories i dramatism legendei sale. Exilul pe Sfânta Elena și tratamentul la care a fost supus de către guvernatorul insulei Hudson Lowe, au pus aureola martirului pe fruntea celeui care deveniste deja mit.

În 1840, la Paris, aveau însă să se întoarcă rămășițele pământești a celui care a fost Napoleon Bonaparte, făuritorul noii Frânte și cel care a marcat o epocă și a schimbat o lume, atunci când sorții au fost în favoarea sa. Trupul lui Napoleon a fost depus la Domul Invalizilor, unde se afla și în zilele noastre, terminându-se astfel un capitol în istoria modernă a omenirii.

Bibliografie

1.Dimitri Merejkovski,Le roman de Napoleon,Editeur Presses de Renaissance 2005

2.Dominique de Villepin,Napoleon Cele o suta de zile sau spiritual de sacrificiu,Editura Dacia

3.D.Rosenzweig,Napoleon,Editura Enciclopedica Romana,Bucuresti, 1969

4.Edvard Radzinski,Napoleon-Viata dupa moarte ,Traducere din limba rusa de Ana si Leonid Zaporojan,Editura Aquila ,2004

5.E.V Tarle ,Napoleon ,Editia a-II-a revizuita,Editura Cartea rusa,Bucuresti,2008

6.George Eminescu,Napoleon,Vol I Editura Academiei,Bucuresti,1973

7.Madaule,Jaques-Histoire de France,Editions Gallimard,Paris

8.Max Gallo,Napoleon.Imparatul Regilor Vol III,Editura Allfa,Paris 1997

9.Michelet,Jules-Istoria Frantei,Ed.Biblioteca pentru toti,Bucuresti 1973

10.Pieter Geyl-Napoleon pro si contra,Editura Stiintifica ,Bucuresti 1968

11

Articole

1.Claude Pasteur(Text preluat din revista,,Vivre l`Histoire”

2.Revista 100 de personalitati –Napoleon Bonaparte nr 18/2007

Surse Internet

1.http://www.all.ro.colectia_roman-istoric/napoleon-imparatul-regilor-vol-iii.html

2. http://autori.citatepedia.ro/de/php?p=19&a=Napoleon+Bonaparte

3. http://cultural.bzi.ro/marea-revolutie-franceza

4. http://www.descopera.ro/cultura/929294-destinul-imparatului-de-lar-consum-planeta-bonaparte

5. http://en.wikipedia.org/wiki/Napoleon

6. http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I_Napoleon_Bonaparte

7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I

8. http://en.wikipedia.org/wiki/Italian_campaigns_of_the_French_Revolutionary_Wars#/media/File:Entr%C3%A9e_de_l%E2%80%99Arm%C3%A9e_fran%C3%A7aise_%C3%A0_Rome_-_Hippolyte_Lecomte.png

Anexe

Anexa 1.Napoleon Bonaparte in uniforma Academiei Militare din Brienne,1781

Anexa 2.Napoleon si trupele franceze in Roma

Anexa 3.Napoleon si armata franceza in Batalia de la Piramide,Egipt.

Anexa 4.Napoleon pe tronul Imperial.

Anexa 5.Napoleon in timpul luptei de la Waterloo.

Anexa 6 .Napoleon in exil pe insula Sfanta Elena.

Bibliografie

1.Dimitri Merejkovski,Le roman de Napoleon,Editeur Presses de Renaissance 2005

2.Dominique de Villepin,Napoleon Cele o suta de zile sau spiritual de sacrificiu,Editura Dacia

3.D.Rosenzweig,Napoleon,Editura Enciclopedica Romana,Bucuresti, 1969

4.Edvard Radzinski,Napoleon-Viata dupa moarte ,Traducere din limba rusa de Ana si Leonid Zaporojan,Editura Aquila ,2004

5.E.V Tarle ,Napoleon ,Editia a-II-a revizuita,Editura Cartea rusa,Bucuresti,2008

6.George Eminescu,Napoleon,Vol I Editura Academiei,Bucuresti,1973

7.Madaule,Jaques-Histoire de France,Editions Gallimard,Paris

8.Max Gallo,Napoleon.Imparatul Regilor Vol III,Editura Allfa,Paris 1997

9.Michelet,Jules-Istoria Frantei,Ed.Biblioteca pentru toti,Bucuresti 1973

10.Pieter Geyl-Napoleon pro si contra,Editura Stiintifica ,Bucuresti 1968

11

Articole

1.Claude Pasteur(Text preluat din revista,,Vivre l`Histoire”

2.Revista 100 de personalitati –Napoleon Bonaparte nr 18/2007

Surse Internet

1.http://www.all.ro.colectia_roman-istoric/napoleon-imparatul-regilor-vol-iii.html

2. http://autori.citatepedia.ro/de/php?p=19&a=Napoleon+Bonaparte

3. http://cultural.bzi.ro/marea-revolutie-franceza

4. http://www.descopera.ro/cultura/929294-destinul-imparatului-de-lar-consum-planeta-bonaparte

5. http://en.wikipedia.org/wiki/Napoleon

6. http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I_Napoleon_Bonaparte

7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I

8. http://en.wikipedia.org/wiki/Italian_campaigns_of_the_French_Revolutionary_Wars#/media/File:Entr%C3%A9e_de_l%E2%80%99Arm%C3%A9e_fran%C3%A7aise_%C3%A0_Rome_-_Hippolyte_Lecomte.png

Anexe

Anexa 1.Napoleon Bonaparte in uniforma Academiei Militare din Brienne,1781

Anexa 2.Napoleon si trupele franceze in Roma

Anexa 3.Napoleon si armata franceza in Batalia de la Piramide,Egipt.

Anexa 4.Napoleon pe tronul Imperial.

Anexa 5.Napoleon in timpul luptei de la Waterloo.

Anexa 6 .Napoleon in exil pe insula Sfanta Elena.