Mussolini Si Fascismul Italian

Benito Amilcare Andrea Mussolini s-a născut la Predappio, în Romagna, la 29 iulie 1883. Familia lui a făcut parte dintr-o categorie socială înstărită, fiind fiul unui meșteșugar fierar și al unei învățătoare, amândoi socialiști. Copil vanitos și impulsiv, dar un elev capabil, a obținut diploma de institutor. Din anul 1900 s-a înscris în Partidul Socialist, iar în anul 1902 s-a refugiat în Elveția pe o perioadă de 2 ani, pentru că a refuzat serviciul militar. În acest timp a practicat diverse meserii: zidar, vanzător de prăvălie, comis voiajor și s-a ocupat de sindicalismul muncitoresc, de unde a și căpătat o vastă serie de cunoștiințe și experiență. În 1904 s-a întors în țară și a acceptat hainele militare, doar pentru doi ani.

După moartea mamei sale a devenit secretar al Camerei de Muncă și ziarist la Trento, de unde va fi și expulzat de poliția austriacă. În anul 1909 el s-a stabilit la Forli, unde a trăit trei ani. În tot acest timp, Mussolini a publicat, în ziarele locale, articole incendiare și violent anticlericale și a făcut cu furie propagandă socialistă și antimilitaristă, iar în anul 1912 a fost chemat la Milano să conducă ziarul partidului, Avanti.

Până în octombrie 1914, Mussolini era un socialist incoruptibil, iar în momentul izbucnirii primului război mondial, el era susținătorul neutralismului, dar printr-o schimbare bruscă, a devenit adeptul intervenției. De aceea, a renunțat la conducerea ziarului și a fost exclus din Partidul Socialist, iar in ultimele sale articole publicate, el afirma: „Vrem oare să fim, ca oameni și ca socialiști, simpli spectatori pasivi la această dramă grandioasă? Nu dorim oare să fim, în orice fel și în oricare măsură, protagoniști?” În noiembrie 1914, el primește fonduri de la aliați, cu ajutorul cărora înființează ziarul Il Popolo d’Italia.

După ce a petrecut un an pe front, Mussolini este rănit în timpul unui exercițiu și se întoarce la conducerea ziarului. El se hotărăște să depășească ideile socialiste și alege să exploateze temele naționaliste. Prin urmare, în martie 1919, formează Fasciile de luptă, grupând foști combatanți și șomeri, în jurul unui program ce amesteca revendicări sociale și atacuri împotriva partidelor tradiționale și mai apoi fondând însuși Partidul Fascist. Programul accentua aspectul marțial și popular al personajului său, pe care îl definește progresiv. Totodată, în același an, Mussolini declara în ziarul său: „Ne vom permite luxul de a fi aristocrați și revoluționari, legaliști și ilegaliști, potrivit circumstanțelor, locului, cadrului în care suntem constrânși să trăim și să acționăm.”

Scopul Partidului Fascist a fost să unească poporul italian pentru a înlătura astfel obstacolele care slăbeau țara. Printre aceste obstacole se numărau liberalismul, cu accentul asupra drepturilor și intereselor individuale și socialismul cu accentul asupra claselor sociale. Fasciștii credeau că o națiune nu poate fi puternică dacă cetățenii ei se gândesc doar să își apere drepturile și interesele proprii. Pe de altă parte, Mussolini, fost marxist, a atacat ideologia marxistă, considerând că diviziunea socială și lupta de clasă sunt principalii dusmani ai unității.

Fasciștii resping conceptele de egalitarism, materialism și raționalism în favoarea acțiunii, disciplinei, ierarhiei și a voinței, după cum afirma și Mussolini într-un interviu: „Credința este cea care mișcă munții, și nu rațiunea. Rațiunea este un instrument, dar ea nu poate fi niciodată forța motrice a mulțimii.” Comuniștii identifică fascismul „aripii drepte a social-democrației.”

În octombrie 1922, Mussolini era deja cunoscut sub numele de Il Duce și împreună cu aliații săi au îmbrăcat cămășile negre ca uniformă și și-au propus să obțină puterea. Așadar, ei au amenințat Guvernul italian că vor realiza un marș asupra Romei pentru a pune mâna pe putere, dacă aceasta nu le va fi dată de bună voie. Regele a supraprețuit puterea fasciștilor și a preferat să le cedeze puterea decât să accepte declarația primului-ministru, referitoare la legea marțială. Invitat să formeze guvernul, în calitate de premier al Italiei, Mussolini s-a ocupat să instaleze partidul său la putere. El a preluat controlul asupra presei, a ajuns la un compromis cu Biserica Catolică, a neglijat Parlamentul italian, a limitat libertatea de expresie, s-a străduit să facă din Italia o putere militară și industrială care să fie din nou centrul unui puternic imperiu. Mussolini nu și-a ascuns niciodată ideile și ambițiile sale cu privire la Italia, chiar dacă acestea erau legate de războaie și cuceriri. El considera că războiul este un test al puterii. Zidurile clădirilor italiene erau pline cu sloganuri războinice precum: „Războiul este pentru bărbați ceea ce este maternitatea pentru femei!” sau „Un minut pe câmpul de luptă valorează cât o viață trăită în pace!”

Mussolini a continuat să amenințe Senatul și să intimideze Camera Deputaților, încă de la deschiderea sesiunii din 16 noiembrie 1922, prin discursul bivuacului: „Aș putea face din această încăpere surdă și cenușie un bivuac pentru detașamentele mele” și prin obținerea majoritară de voturi, care i-a acordat puteri absolute timp de douăsprezece luni.

Spre deosebire de regimurile liberale, caracterizate prin instituții stabile și în care diferite formațiuni politice se succed la putere, dictatura mussoliniană era o creație și o improvizație continuă.

În ianuarie 1923 a fost creată Miliția fascistă si odată cu aceasta, Mussolini atrage de partea sa Confederația Industriașilor și noul papă Pius al XI-lea. Doi ani mai târziu, pe 24 decembrie 1925, Mussolini a fost numit șef al Guvernului și timp de douăzeci de ani a avut soarta Italiei în mâinile sale.

În timpul lui Mussolini la putere, fascismul a avut două mari perioade. Prima perioadă a fost faza ascendentă a primului deceniu, cuprinsă între anii 1926-1936, în care fascismul își asumă funcția de precursor și de model pentru sistemele autoritare care se creeau în Europa. Cea de-a doua perioadă a fost cuprinsă între anii 1936-1945 și a fost o fază de declin ce poate fi caracterizată prin înfeudarea crescândă a regimului fascist față de Germania nazistă.

În cursul primului deceniu, fascismul obține, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, o serie de succese care îl aduc în centrul atenției burgheziei conservatoare europene, sedusă de forma autoritară a regimului. Puterea electivă este redusă la minimum, după cum afirma și Mussolini: „Doctrina noastră este acțiunea, iar puterea totală revine statului, al cărui instrument îl reprezintă partidul.” Pe parcursul acestui deceniu, Mussolini a adoptat mai multe legi prin care a instituit un sistem reprezentativ ce asigura desemnarea deputaților de către Marele Consiliu al Partidului și a desființat libertatea presei și de asociere. Pentru fasciști adevărata libertate consta în slujirea statului, promovând gloria acestuia. Poporul italian trebuia convins că Mussolini are mereu dreptate, drept urmare era folosit orice mijloc de comunicare pentru a arăta acest lucru. De exemplu, în anul 1936, în manualele elevilor de opt ani din școlile italiene erau incluse diferite paragrafe:

„Ochii Ducelui sunt asupra fiecăruia dintre voi. Nimeni nu poate spune care este semnificația acestei priviri de pe fața sa. Este un vultur care își desface aripile și zboară către ceruri. Este o flacără care-ți cercetează inima pentru a aprinde acolo un foc purpuriu. Cine poate rezista acestui ochi arzător care-și lansează săgețile? Dar nu vă fie teamă, pentru voi aceste săgeți se vor transforma în raze de bucurie.

Un copil care, chiar dacă nu refuză să se supună, întreabă «De ce?» este ca o baionetă făcută din lapte…«Trebuie să te supui pentru că trebuie» a spus Mussolini, explicând motivele supunerii.”

Mussolini a redactat noi coduri de legi în care interesul dictaturii prima asupra dreptului natural. Magistratura a fost purificată, juriul interzis iar adunările locale alese au fost desființate. O serie de texte au întărit armatura polițienească a regimului, iar datorită neîncrederii în colaboratorii săi, Mussolini și-a asumat tot mai multe atribuții și în 1935 el a însumat șapte portofolii. În paralel, Mussolini a condus Partidul puternic organizat, alături de secretarul general, Consiliul național și federațiile provinciale. Armata, dublată de o serie de miliții fasciste, controla ordinea publică și anumite servicii, iar funcționarii și muncitorii erau grupați în sindicate fasciste unice. Burghezii europeni care admirau fascismul lui Mussolini, îl caracterizau pe acesta drept „omul care face ca trenurile să ajungă la timp.”

Pe plan social, fascismul a întărit controlul asupra economiei și a făcut eforturi de stimulare a producției prin corporatism. Din iunie 1925, libertatea sindicală a fost suprimată, iar sindicatele fasciste au monopolizat raporturile dintre salariați și angajatori. Politica liberală a adus o creștere a prețurilor și nemulțumirea muncitorilor, care s-a manifestat prin greve. În aprilie 1926, Mussolini a adoptat Legea Rocco, cu privire la corporații, prin care a adus sub controlul statului viața sindicală. El a creat o ierarhizare a sindicatelor fasciste, pentru fiecare ramură, în timp ce grevele au fost declarate ilegale. Tot în același an, Mussolini declara: „Italia de ieri nu mai poate fi regăsită în Italia de astăzi”, fiind captat de voința de putere Ducele își atingea obiectivul propus.

În aprilie 1927, Benito a adoptat Carta Muncii, prin care s-a constituit statul corporativ, care subordona inițiativa privată a interesului național. Corporatismul era considerat singura concepție capabilă de a soluționa opozițiile sociale pe care marxismul și reformismul nu le-au putut rezolva și totodată, constituia baza vieții politice, înlocuind sistemul electoral tradițional prin simpla reprezentare a categoriilor economice.

Un an mai târziu, în mai 1928, Mussolini a adoptat o lege, prin care a înlocuit reprezentarea electivă și politică prin cea a corporațiilor. Întreaga viață economică este structurată în corporații, iar Consiliul național al Corporațiilor coordonează toate deciziile guvernamentale în domeniul economic. Ducele nu a renunțat niciodată la ideea că statul are autoritatea absolută de a dicta cursul economiei, celebrul lui motto fiind: „Totul în Stat, nimic în afara Statului, nimic împotriva Statului.”

Pentru atingerea obiectivului, Mussolini a desfășurat o propagandă natalistă, prin introducerea de prime și concursuri, dar și a taxelor speciale plătite de celibatari și stoparea emigrației. În ciuda faptului că au fost numeroase inegalități regionale ale sistemului corporativ și a corupției generalizate, intervenția statului în economie a dus la creșterea producției. Fascismul participă la bătălia grâului și o câștigă.

Deprimarea din anii 1930-1932 determină evoluția economiei spre autarhie și întărirea controlului statului. Mussolini a refuzat să devalorizeze lira și a instaurat un control sever al schimburilor comerciale, preluând cu fonduri de stat gestionarea întreprinderilor aflate în dificultate. În ianuarie 1933 a fost creat Institutul pentru Reconstrucția Industrială, fiind și una dintre piesele de bază ale economiei. Acesta a participat la regrupări și reorganizări care au asigurat controlul regimului asupra rețelei telefonice, construcțiilor navale, societăților de navigație și siderurgiei. Punctul culminant al regimului au fost anii ’30, în care a triumfat conformismul, iar majoritatea societății italiene a aderat la fascism. Antifasciștii au fost trimiși în închisoare, exilați sau obligați la domiciliu forțat.

Ducele îi dorea în slujba sa pe reprezentanții catolicismului și din acest motiv a ajuns la un acord cu Pius al IX-lea, în februarie 1929, la Lateran, „un tratat, un concordat și o convenție financiară lichidează «chestiunea romană».” În urma acestui tratat catolicismul devine religie de stat în Italia, iar papa este recunoscut drept suveran al cetății Vaticanului.

Pe plan extern, politica a avut o serie de îndoieli și contraziceri. Mussolini a variat între colaborarea cu regimurile democrate și sprijinirea celor autoritare, de inspirație fascistă, care se înmulțeau în Europa, după criza din 1929-1932. Între anii 1922-1926, guvernul fascist a practicat o politică de colaborare internațională, menită să liniștescă marile puteri. Italia a urmărit să joace un rol de arbitru între națiunile abia ieșite din conflict, colaborând în acest sens cu Franța și Marea Britanie. Astfel, Italia a ajuns la o împacare cu Iugoslavia, marcată prin acordul cu privire la Fiume, din ianuarie 1924 și prin semnarea unui tratat comercial. Totodată, ea a recunoscut Rusia sovietică, a întreținut relații cordiale cu Germania și Cehoslovacia și a încheiat cu Anglia un acord, asupra zonelor respective de influență în Somalia și în Etiopia.

Italia a participat la lucrările Societăților Națiunilor, aderând la pactul Herriot-Mac Donald, referitor la securitatea colectivă și la pactul de la Locarno, din octombrie 1925, privind garantarea frontierelor occidentale. În același an, Mussolini a declarat: „În cinci ani, Roma trebuie să se prezinte minunat oamenilor veniți din lumea întreagă, vastă, ordonată, puternică, așa cum a fost în timpul Imperiului lui Augustus.”

În noiembrie 1926, Italia a semnat un tratat cu Albania împotriva Iugoslaviei. Relațiile dintre Roma și Belgrad s-au înrăutățit, iar Ducele a facut mari eforturi pentru a izola diplomatic tânărul stat, printr-o apropiere față de Bulgaria și România. Totodată, Mussolini susținea revizionismul maghiar și a stabilit relații de prietenie cu guvernul de dreapta format în Austria de Monseniorul Seipel. Ducele a fost modelul dictatorilor față de care rivalii, precum Hitler, au manifestat un respect plin de deferență, „întreaga națiune are vârsta de 20 de ani și, astfel, are curaj, energie și îndrăzneală.”

Creșterea ambițiilor naziste inaugurează a treia fază de apropiere față de regimurile democratice. Prin Pactul de la Patru, din iunie 1933, încheiat cu Parisul și Londra, Italia a încercat să asocieze Germania la o reglementare negociată a problemelor internaționale. În iulie 1934, asasinarea cancelarului Dollfuss de către naziști a provocat o vie reacție din partea italiană și au fost masate trupe pe Brenner.

Roma a inițiat un proces de colaborare cu Franța și Marea Britanie. În ianuarie 1935, acordurile, de la Roma între Mussolini și Pierre Laval, a acordat Italiei rectificări minore de frontiere, la hotarele Libiei și Eritreei, a recunoscut regimul special al italienilor în Tunisia și i-a permis Ducelui o acțiune în Etiopia. În aprilie, la Stresa, Franța, Italia și Marea Britanie și-au declarat opoziția față de orice modificare prin forță a statu-quo-ului european, dar această politica a fost compromisă de acordul naval anglo-german.

De la sfârșitul anului 1934, Mussolini a început o politică de încălcare a frontierelor etiopiene, iar la 2 octombrie 1935, Italia a declanșat atacul. Societatea Națiunilor a votat atunci sancțiuni economice împotriva Romei, dar au avut un rezultat ineficient, deoarece un număr mare de țări au refuzat să le aplice. Mussolini a refuzat orice compromis și a pozat în ochii opiniei publice italiene, în victima egoismului și a injustiției marilor puteri. Sancțiunile au determinat un nou câștig de popularitate pentru regim și i-au permis să facă acceptabilă pentru națiune povara grea a războiului. Folosirea masivă a aviației, utilizarea gazelor au câștig de cauză în fața tenacei rezistențe etiopiene în această luptă inegală.

Episodul etiopian a fost punctul de cotitură capital al regimului fascist, care l-a convins pe Duce de infailibilitatea lui, de necesitatea unei politici de forță față de democrațiile ezitante și divizate. În cele din urmă, l-a determinat să strângă legăturile cu Germania nazistă și cu celelalte regimuri totalitare.

În cea de-a doua perioadă a fascismului, după 1936, dictatura s-a consolidat, iar ultimele rămășițele ale regimului constituțional au dispărut. În martie 1938, Mussolini anunța: „Când un eveniment se dovedește iminent, e mai bine ca el să se producă cu concursul tău decât în pofida ta sau și mai rău, împotriva ta.”

Pe plan intern, în 1938, Mussolini și-a dezvoltat un cult isteric al personalității, fiind secretar general al Partidului, animator al Ministerului Culturii populare și a primit titlul de mare mareșal al Imperiului, împreună cu suveranul. Au fost copiate formele exterioare ale nazismului precum „salutul roman” și „pasul roman”, imitație a „pasului de gâscă.” În ianuarie 1939, Camera Fasciilor și Corporațiilor, desemnată de către putere, înlocuia Camera Deputaților. Încă din ianuarie 1938, Ducele a instaurat rasismul și antisemitismul, în ciuda protestelor papei și a dezaprobării mute a unei părți a opiniei publice.

Pe plan extern, Italia a strâns legăturile economice cu Germania și fabricarea de armament maschează conjunctura dificilă. În octombrie 1936, după un sejur în Germania, Ciano, ginerele Ducelui, a semnat o serie de acorduri prin care se stabilea o politică germano-italiană comună, cărora Mussolini le-a dat, mai târziu, numele de Axa Roma-Berlin. În septembrie 1937, Mussolini s-a întâlnit cu Hitler la Berchtesgaden, unde Führer l-a salutat drept „primul om de stat din lume, cu care nimeni nu se poate compara, nici măcar pe departe.” Hitler avea o mare admirație pentru „acest bărbat care zdrobise comunismul nu prin forța armelor, ci grație inteligenței sale superioare.”

În luna noiembrie a aceluiași an, Italia a aderat, împreună cu Berlin și Tokyo, la Pactul anti-Komintern, iar la începutul lunii decembrie, aceasta a părăsit zgomotos Societatea Națiunilor. Datorită faptului că Hitler dorea anexarea Austriei, din moment ce el avea garantata asigurarea și Mussolini nu a fost anunțat decât în martie 1938, Ducele a fost nevoit să accepte. În acel moment, Benito a pierdut inițiativa și a încercat să reacționeze asociindu-se cu Daladier și Chamberlain, la Conferința de la München, din septembrie 1938. Aceasta nu putea evita cedarea de către Cehoslovacia a regiunilor locuite de germani.

În aprilie 1939, Italia își ia unele garanții și a ocupat Albania. În mai 1939, Mussolini a semnat în grabă Pactul de Oțel, elaborat de Ciano și von Ribbentrop. Acest document a pus baza unei alianțe defensive și ofensive, prevăzând intrarea automată în război a partenerului în caz că cealaltă parte era în conflict cu o terță putere. De fapt, prin acel document, Italia era legată de Hitler, care avea deja în plan atacarea Poloniei. Mussolini a realizat că nici armata, nici economia italiană nu era gata de intervenție și în septembrie 1939, când criza poloneză provoacă Al Doilea Război Mondial, Italia s-a proclamat nebeligerantă. Italia ar fi putut negocia să rămână în afara conflictului ca situația din anul 1914, dar de data aceasta Mussolini cedează cererilor germane și în iunie 1940, anunță intrarea în război. Încă o dată, el a pus interesele și prestigiul dictaturii înaintea celor ale țării.

Sentimentele lui Mussolini față de Hitler au fost mai complicate și au evoluat în timp. În prima jumătate a anilor 1930, Ducele și-a exprimat disprețul față de insolentul Hitler și politica rasială pe care o desfășura. În timp, Mussolini a fost tot mai impresionat de forța militară a Germaniei și de personalitatea Führerului, pe care o considera puternică:

„Din tot ce avea Hitler, nimic n-a stârnit mai mult invidia dictatorului italian decât soldații săi și aceea a fost originea ciudatei lor prietenii, care se baza pe o adevărată combinație freudiană de iubire și ură. Tot ce avea Führerul – avioane Stuka, submarine, nenumărate divizii, parașutiști, trupe de elită – și-ar fi dorit și Ducele, indiferent de resursele sale limitate și de totala lipsă de interes și entuziasm dovedite de majoritatea copleșitoare a poporului său.”

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Mussolini a fost de asemenea fascinat de succesele militare ale lui Hitler, „unicele succese pe care Il Duce le prețuiește și le dorește cu adevărat.”

Ofensiva Germaniei din mai 1940 a doborât repede Franța, dar Marea Britanie rezistă și perspectivele unui război de scurtă durată dispar. În septembrie 1940, Berlin, Tokyo și Roma au încheiat Pactul Tripartit, la care au aderat și Ungaria, România și Bulgaria. Italia a devenit un element al strategiei hitleriste, era tratată ca o parte auxiliară și din ce în ce mai mult ca o subordonată.

Din ianuarie până în mai 1941, englezii au cucerit Africa Orientală, Etiopia și Cirenaica. Anul 1941 a fost, din punct de vedere militar, plin de erori pentru italieni. În loc să își concentreze forțele în Mediterana, Ducele le-a dispersat, intervenind succesiv în Iugoslavia, în Rusia și declarând război Statelor Unite. Pe toate fronturile, italienii au suferit eșecuri și au fost supuși umilinței de a se vedea înlocuiți de germani, care au luat inițiativa operațiunilor. Mussolini nu primește decât slaba consolare de a ocupa Slovenia și de a vedea atribuindu-se ducelui Aimon de Savoia un iluzoriu regat al Croației.

În octombrie-noiembrie 1942, s-a manifestat rezistența clandestină, germanofobia și antifascismul, prin greve spontane și prin organizații a căror rețea s-a extins repede, mai ales în nord. Anul 1943 a fost decisiv. La 10 iulie aliații au debarcat în Sicilia. În seara de 24 iulie, Mussolini a convocat Marele Consiliu al fascismului, pentru a discuta evenimentele din Sicilia și măsurile care urmau să fie luate pe plan militar. Aflat în minoritate, Ducele a fost arestat, din ordinul lui Victor-Emmanuel al III-lea și plasat la domiciliu forțat, noul șef al guvernului fiind desemnat Badoglio, cu depline puteri militare.

În iarna 1943-1944, frontul s-a stabilit pe Linia Gustav, la sud de Roma, iar Italia este tăiată în două. În sud, puterea era deținută de monarhie și de Badoglio, iar în nord, germanii, printr-o acțiune îndrăzneață a aviației lor, îl eliberează pe Mussolini. Hitler avea motive personale pentru eliberarea și reinstalarea Ducelui și totodată își respecta promisiunea făcută în 1938: „Dacă va avea vreodată nevoie de orice ajutor sau va fi în orice pericol, poate fi sigur că voi fi alături de el indiferent ce se poate întâmpla, chiar dacă toată lumea îi va fi împotrivă.”

Reîntors în Italia, Ducele a abolit monarhia. El a reconstituit Partidul Fascist și organele sale și, în pregătirea unei Constituante, a proclamat, la 23 septembrie, Republica socială italiană. Guvernul, format din extremiști și fanatici, s-a instalat la Salo, pe malul lacului Garda. Acest regim a revenit la programul democratic și socialist de la începuturile fascismului. Totul este doar o iluzie, guvernul era strict controlat de naziști și erau lipsiți de mijloace de acțiuni reale. În întreaga Italie de nord, grupuri de partizani, cu tendințe politice diverse, își intensifică acțiunile, ce dau naștere unor represalii sângeroase.

Roma este eliberată la 4 iunie 1944, dar linia frontului staționează, din nou, pe Linia gotică, până în aprilie 1945. Începând din 12 aprilie, regele Victor-Emmanuel al III-lea ceda puterea către fiul său, prințul Umberto, numit locotenent general al regatului. La 10 iunie, guvernul Badoglio a fost înlocuit de cel condus de Bonomi, în care intră comuniștii. Efortul conjugat al Aliaților, al Corpului italian de Eliberare, care operau alături de aceștia, și al partizanilor are câștig de cauză asupra germanilor. Orașele au fost străbătute de un val insurecțional popular.

Mussolini a încercat să ajungă în Elveția, dar a fost recunoscut de către partizani la Dongo, într-un convoi german aflat în retragere și a fost capturat. El a fost supus unui soi de judecată populară și la inițiativa conducătorului partizan comunist Walter Audisio, a fost executat la 28 aprilie, împreună cu amanta sa, Claretta Petacci și un grup din elita partidului. În ultimele sale zile, Ducele a declarat: „Las moștenire republica republicanilor, și nu monarhiștilor, iar reforma socială socialiștilor, și nu clasei de mijloc.”

Fascismul, care trebuia să dea Italiei putere și grandoare, a antrenat națiunea în cea mai tragică catastrofă a istoriei sale. În 1945, producția industrială depășea abia sfertul celei din 1938, iar producția agricolă, puțin jumătatea. Comerțul exterior a fost distrus prin autarhie, rezervele de aur epuizate, inflația și șomajul a crescut, iar finanțele publice erau dezorganizate. Daunele morale au fost și mai grave. O întreagă generație a fost impregnată de propaganda fascistă și trebuia să se formeze o nouă conștiință civică, orientată de acei oameni politici care au traversat, fără să cedeze, anii sumbri ai acelui regim.

BIBLIOGRAFIE:

ANNUSSEK, Greg: Raidul lui Hitler pentru eliberarea lui Mussolini, traducere: Mihai-Dan Pavelescu, București: Editura Meditații, 2009

BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, traducere: Monica Marchiș, Romana Careja, Olivia Rusu-Toderean, Iași: Polirom, 2000

CIANO, Galeazzo: Diary, 1937-1943, New York: Editura Enigma, 2002

DEAKIN, Frederick, William.: Axa înfrântă, prietenie brutală între Hitler și Mussolini, Paris: Stpck, 1962

DOLLMANN, Eugen: The Interpreter, traducere: Maxwell Brownjohn, Londra: Editura Hutchinson, 1967

FERRO, Marc: Șapte lideri în război, traducere: Mărgărita Vavi Petrescu, București: Editura Orizonturi, 2009

GOLDBERG, Jonah: Fascismul liberal:Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la politica semnificației, traducere: Cristina Olariu, cuvânt înainte: Dragoș Paul Aligică, Iași: Polirom, 2010

GUICHONNET, Paul: Istoria Italiei, traducere și note: Irina Cristea, prefață: Alexandru-Murad Mironov, București: Editura Corint, 2002

GUICHONNET, Paul: Mussolini și fascismul, traducere: Marian Ștefănescu și Antonia Kasco, note: Marian Ștefănescu, prefață: Alexandru-Murad Mironov, București: Editura Corint, 2002

HALPERIN, William Samuel: Mussolini and Italian Fascism, publicată de D. Van Nostrand, New Jersey: Princeton, 1964

PARAIRE, Philippe: Mari lideri ai istoriei mondiale, traducere: Dorina Bodea, Editura ARC, 1999

SHIRER, William Lawrence: The Rise and Fall of the Third Reich: A History of Nazi Germany, New York: Editura Simon & Schuster, Touchstone, 1981

SMITH, Denis Mack: The Theory and Practice of Fascism, în Nathanael Greene, editor, Fascism: An Anthology, New York: Thomas Y. Crowell, 1968

ZAMPONI, Simonetta Falasca: Fascist Spectacle: The Aesthetics of Power in Mussolini Italy, Berkelez, Los Angeles, London: University of California Press, 2000