Moneda Unica Europeana
MONEDA UNICA EUROPEANA
REALIZĂRI ȘI PERSPECTIVE
CUPRINS
Introducere
Secțiunea 1. INTRODUCEREA MONEDEI UNICE EURO
1.1.Momentele formãrii monedei europene unice
1.2.Denumirea și Simbolul monedei europene unice
1.3.Monedele și bancnotele monedei euro
1.4.Cantitatea de bancnote și monede euro puse în circulație
1.5 Criteriile de convergentă a adoptării monedei euro
1.5.1.Criterii de convergentă nominală
1.5.2.Criterii de convergentă reală
1.5.2.Complementaritatea proceselor de convergențã nominalã și realã
Secțiunea 2. FORMAREA Uniunii Monetare Europeane
2.1.Principalele avantaje și dezavantaje economice ale monedei euro
2.2.Formarea Uniunii Monetare Europene
2.2.1.Uniunea Monetară Europeană
2.2.2.Principalele momente ale formării Uniunii Monetare Europene
2.2.3.Primele țări care au făcut parte din zona euro
2.3.Evoluția Uniunii Monetare Europene
2.4.Banca Central Europeană
2.4.1.Structura Băncii Centrale Europene
2.4.2.Rolul Băncii Centrale Europene
Secțiunea 3. PERSPECTIVELE MONEDEI UNICE
Secțiunea 4. ROMÂNIA ȘI MONEDA UNICĂ, EURO’’.
4. Analiza privind îndeplinirea criteriile de convergentă a monedei euro în România.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Moneda unică este unul din cele mai incitante proiecte economice realizate vreodată. De altfel, implicațiile introducerii unei monede unice pentru o zonă atât de întinsă, cu o populație de peste un sfert de miliard de persoane, depășesc sfera economicului. În plus, Europa este una dintre regiunile cele mai încărcate de istorie din lume.
Aceasta face ca problema adoptării EURO să fie atât politică, cât și culturală. Este aproape imposibil de realizat o trecere în revistă, a tuturor aspectelor implicate de adoptarea monedei unice europene.
Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în scopuri contabile, de exemplu pentru plățile electronice. Numerarul în euro a fost pus în circulație abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele și monedele naționale, cum ar fi francul belgian sau marca germană.
Euro reprezintă moneda oficială a 19 dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, precum și în insulele, departamentele și teritoriile de peste mări, care fac parte din anumite țări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste țări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino și Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru și Kosovo utilizează și ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal.
Lucrarea de față își propune să evidențieze principalele puncte de interes ale adoptării monedei unice europene, impactul pe care acest proces l-a avut asupra țărilor care au adoptat-o, precum și rolul pe care îl are Banca Centrală Europeană, ca și autoritate monetară din zona Euro.
Lucrarea este structurată pe patru secțiuni.
Secțiunea unu cuprinde un scurt istoric al monedei Euro, de unde a plecat ideea unei monede unice europene, ce înseamnă simbolul Euro, precum și criteriile de convergentă nominale și reale.
A doua secțiune se referă la formarea și evoluția uniunii monetare europene și principalele avantaje și dezavantaje.
Secțiunea trei am făcut analiza țărilor care îndeplinesc sau nu criteriile de convergentă pentru adoptarea monedei euro.
Cea mai importanta secțiune este a patra, care conține un studiu de caz referitor la perspectivele adoptării monedei euro de către țară noastră, capitol ce conține analiza privind criteriile de convergetă de la momentul aderării României la Uniunea Europeană până în prezent.
Secțiunea cinci se încheie cu concluziile la care am ajuns în urma redactării acestei lucrări.
Sper ca lucrarea să redea măcar parțial importanța, complexitatea și vastitatea acestui act fără precedent: crearea unei monede unice pentru Europa și implicit pentru țara noastră.
SECȚIUNEA 1.
INTRODUCEREA MONEDEI UNICE EURO
1.1. Momentele formãrii monedei europene unice
"EURO reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită cu nicio altă monedă, oricare ar fi tentația pe termen scurt" – Delors Jacques.
Uniunea Europeană este prima construcție în care țări independente din punct de vedere politic au realizat contopirea monedelor existente.
Euro reprezintă moneda oficială a unor state membre ale Uniunii Europene – în prezent Nouăsprezece –aflată în circulație de la 1 ianuarie 2002.
Înseamnă că tot atâtea state europene au renunțat la unul dintre elementele de bază ale suveranității statului – propria monedă. Astfel euro a înlocuit șiling-ul austriac, francul belgian, marca finlandeză, guldenul olandez, escudo-ul portughez și peseta spaniolă, stând la baza unuia dintre cele mai mari și mai puternice blocuri comerciale din lume – Uniunea Europeană.
Rolul monedei este esențial în funcționarea oricărei economii contemporane. Moneda reprezintă o valoare standardizată de evaluare (fiind astfel o modalitate constantă de exprimare a valorii), un eficient mijloc de plată (astfel încât prețul fiecărui produs nu va trebui exprimat în forma altor produse cu care ar putea fi schimbat), dar și o modalitate comodă de stocare a valorii, a avuției (făcând posibilă transportarea de valori mari la distanțe mai mici sau considerabile, existând și posibilitatea de stocare o perioadă de timp indefinită).
Bazele procesului de integrare monetară europeană au fost puse de Planul Delors, alcătuit în 1989 sub îndrumarea lui Jacques Delors, președinte al Comisiei Europene în acel moment.
Tratatul Uniunii Europene (TUE) de la Maastricht din decembrie 1991, inspirat de Planul Delors, a fost ratificat de ansamblul țărilor membre în anii 1992-1993 și a fost pus în aplicare în noiembrie 1993. Opțiunea monetară a tratatului prevedea o integrare în trei etape:
Prima etapă, cuprinsă între iulie 1990 și 1 ianuarie 1994, a fost considerată etapa de pregătire și era deja realizată, în mare parte, atunci când dispozițiile tratatului au început să fie operaționale. A presupus liberalizarea mișcărilor de capital între țările membre, care s-au angajat apoi să își coordoneze politicile economice (și în special cele monetare), astfel încât să se apropie de criteriile de convergență definite în tratat. De asemenea, fiecare țară trebuia să acorde independență față de guvern băncii centrale, pentru ca funcțiile acesteia să se apropie de cele ale Băncii Centrale Europene; s-a extins mecanismul sistemul monetar european rolul ECU.
A doua etapă a durat din 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1996. În această perioadă a fost înființat Institutul Monetar European (IME), care va deveni, de la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană. Avea ca scop asigurarea cooperării între Băncile Centrale Naționale și buna funcționare a SME în timpul perioadei de pregătire a Uniunii.
Țările membre ale UE au urmărit în această perioadă și îndeplinirea criteriilor de convergență pentru a trece la moneda unică euro, stabilite prin Tratatul de la Maastricht:
– Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5% nivelul mediu al inflației înregistrat în țările membre care au înregistrat rata inflației cea mai scăzută.
– Rata dobânzii nominale pe termen lung (la obligațiunile de stat) să nu depășească cu mai mult de 2% media dobânzilor pe termen lung al țărilor cu rata inflației cea mai scăzută.
– Deficitul bugetar să nu fie excesiv (să nu depășească 3% din PIB).
– Datoria publică să nu depășească 60% din PIB.
– Moneda națională să fi făcut parte din SME cel puțin 2 ani.
A treia etapă a început în ianuarie 1999 și s-a încheiat în martie 2002. În această etapă, s-au fixat definitiv paritățile între monedele țărilor care urmau să facă parte din uniunea monetară, s-au stabilit funcțiile economice și monetare ale instituțiilor comunitare și s-a definitivat procesul trecerii la moneda unică EURO. Această etapă a fost decalată cu doi ani, deoarece doar șapte țări îndeplineau criteriile de convergență.
Moneda unică a fost introdusă în trei faze:
Faza I (2 mai 1998-1 ianuarie 1999) a debutat cu reuniunea Consiliului European la Bruxelles, unde s-au ales, din cele 15 țări membre UE, doar cele care îndeplineau criteriile de convergență, pentru anul 1997; cele 11 țări selectate au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia, deși dorea adoptarea monedei euro, nu îndeplinea criteriile de convergență în acel moment și s-a alăturat celor 11 țări în 2001. Danemarca, Marea Britanie și Suedia au refuzat se introducă euro.
Faza II (1 ianuarie 1999-31 decembrie 2001) marchează intrarea în vigoare a cursurilor de schimb fixe irevocabile între monedele naționale ale țărilor membre Uniunii Monetare Europene și euro. Moneda unică europeană a existat, inițial, doar ca monedă de cont și a fost introdusă în paralel cu monedele naționale; euro se folosește în cadrul împrumuturilor publice (emisiunilor de obligațiuni); piețele financiare, piețele de schimb și sistemele de compensare trec imediat la utilizarea euro.
Faza III (prevăzută inițial a se derula de la 1 ianuarie 2002 până la 1 iulie 2002, fiind redusă ulterior până la 28 februarie 2002) a marcat punerea în circulație a bancnotelor și a monedelor euro și dispariția banilor naționali.
Data finală de validitate a monedelor naționale variază de la un stat la altul. Prima monedă care a dispărut a fost Deutsche Mark (marca germană), pe 31 decembrie 2001 într-un minut, ultimele monede dispărând pe 28 februarie 2002, data la care toate monedele ar fi trebuit să-și înceteze valoarea legală în statele respective. Totuși băncile centrale ale statelor din zona euro vor continua să accepte bancnotele și monedele vechilor devize. (de exemplu până în 2012 în Franța pentru bancnote).
Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011, Letonia în 2014 și Lituania în 2015. Cele 19 țări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Lituania, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Trei țări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume Danemarca, Regatul Unit și Suedia.
Monedele naționale UE care nu participă la Uniune Monetară, pot participa voluntar la noul mecanism al cursului de schimb ERM II (New Exchange Rate Mechanism), care înlocuiește vechiul Sistem Monetar European.
Mecanismul ERM II constă în:
•stabilirea unui curs față de euro;
•cursuri bilaterale de schimb între aceste monede și o marjă standard de fluctuare de ±15%;
•cotarea monedelor se face având euro ca monedă de referință.
În afara celor 19 state ce alcătuiesc zona euro, moneda europeană este utilizată ca monedă națională unică și în alte teritorii. Odată cu adoptarea sa de către unele state membre, Euro a fost adoptat automat în zonele administrate de acestea: fostele colonii franceze (Noua Caledonie, Polinazia Franceză, Wallis și Futuna), olandeze (Aruba și Antilele Olandeze), zona Campione D’Italia și republica Ciprului de Nord. Pe lângă acestea, anumite teritorii autonome din cadrul statelor membre au încheiat acorduri cu UE sau cu statele sub a căror autonomie se află, pentru utilizarea euro: Principatul Monaco – cu Franța, republica San Marino și Vaticanul cu Italia.
Există o serie de state care utilizează euro, fără a avea un acord în acest sens – Andorra (care utiliza anterior francul francez și pesseta spaniolă), Kosovo și Muntenegru (care utilizau marca germană). De asemenea, Bosnia și Herțegovina, utilizatoare ale mărcii germane, are în prezent moneda “legată” de euro, la aceeași rată de schimb ca și marca.
1.2. Denumirea și Simbolul euro
În luna decembrie 1995, la reuniunea Consiliului European de la Madrid, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținad seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa. Documentele oficiale ale UE utilizează termenii euro și cent atât la singular cât și la plural. În funcție de variațiile limbilor statelor membre ale uniunii se mai folosesc și alte nume, ca de exemplu pluralul italian pentru euro este euri, în timp ce cuvântul grecesc pentru „centimă” este lepto, pl. lepta. În limba romană, atât la singular, cât și la plural, denumirea corectă este euro.
Simbolul euro a fost creat de Comisia Europeană,iar conceperea acesta trebuia să satisfacă trei criterii:
– Să fie un simbol ușor de recunoscut al Europei;
– Să poată fi scris ușor de mană;
– Să aibă un design plăcut;
Mai mult de treizeci de monede au fost desenate. Din acestea, zece au fost supuse aprobării publicului, iar două dintre modele s-au distanțat clar în preferințele acestuia. Dintre ele, Jacques Santer, președintele de atunci al Comisiei Europene, și comisarul însărcinat cu euro, Yves-Thibault de Silhuy, au ales varianta finală. Desenul a fost inspirat de litera grecească epsilon, evocând astfel perioada clasică și leagănul civilizației europene.
Simbolul se referă de asemenea, și la prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifică stabilitatea euro. Abrevierea oficială a monedei este EUR, termen înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).
1.3. Monedele și Bancnotele euro
Bancnotele (și monedele) euro circulă pe scară largă în zona euro, în principal datorită turismului, călătoriilor de afaceri și cumpărăturilor transfrontaliere. Într-o măsură mult mai mică, bancnotele naționale „circulau” la nivel transfrontalier și înainte de introducerea euro, fiind apoi „repatriate” către banca centrală emitentă, în special prin intermediul băncilor comerciale. Aceste operațiuni nu sunt necesare în cazul euro. Totuși, întrucât o cantitate semnificativă de bancnote euro părăsește țara emitentă, fiind destinată efectuării de plăți în alte țări din zona euro, băncile centrale trebuie să le redistribuie pentru a evita ca în unele țări să se înregistreze un deficit de bancnote, iar în altele, un excedent. Aceste transferuri de mare amploare sunt coordonate la nivel central și finanțate de BCE.
Monedele euro
Un euro este subdivizat în 100 de cenți. Seria monedelor euro cuprinde opt cupiuri diferite: 2 EUR, 1 EUR, 50 de cenți, 20 de cenți, 10 cenți, 5 cenți, 2 cenți și 1 cent. Fiecare monedă are o față „europeană” și o față „națională”. Fețele europene ale monedelor ilustrează fie UE înainte de extinderea din luna mai 2004, fie o hartă a Europei. Fețele naționale diferă de la o țară la alta. Monedele euro pot fi utilizate oriunde în zona euro. Cele opt monede euro se diferențiază prin dimensiune, greutate, material, culoare și grosime. Monedele consecutive au muchii diferite. La sfârșitul anului 2009, se aflau în circulație circa 86 de miliarde de monede euro, în valoare de 21 de miliarde EUR. Cele trei state independente (Principatul Monaco, Republica San Marino și Cetatea Vaticanului) folosesc monede și bancnote euro. Acorduri speciale încheiate cu Franța și Italia, în numele UE, permit acestor țări să bată și să emită propriile monede euro în conformitate cu specificațiile tehnice comune.
Monedele comemorative
Toate țările din zona euro, la care se adaugă Principatul Monaco, Republica San Marino și Cetatea Vaticanului, au dreptul să emită o monedă comemorativă de 2 EUR o dată pe an. Aceste monede păstrează aceeași față europeană și aceleași proprietăți ca și moneda de 2 EUR obișnuită, dar prezintă elemente grafice comemorative pe fața națională. Acestea sunt considerate mijloace legale de plată în întreaga zonă euro, ceea ce înseamnă că pot fi folosite – și trebuie acceptate – la fel ca orice altă monedă euro.
Monedele de colecție
Monedele de colecție nu sunt destinate circulației, ci constituie mijloace legale de plată numai în țara emitentă. Aceste monede se deosebesc, prin motive și valori nominale, de monedele obișnuite și de cele comemorative, care pot fi utilizate ca mijloc de plată.
Bancnotele euro
Bancnotele euro ilustrează stilurile arhitecturale care au caracterizat șapte perioade din istoria culturii europene, respectiv clasic, romanic, gotic, renascentist, baroc și rococo, arhitectura în oțel și sticlă a secolului al XIX-lea și arhitectura modernă a secolului al XX-lea, și prezintă trei elemente arhitecturale principale: ferestre, porți și poduri. Niciunul dintre elementele grafice nu reprezintă clădiri sau monumente reale. De asemenea, pe bancnote se regăsesc desene naționale specifice. Bancnotele euro sunt produse la imprimerii din întreaga Uniune Europeană. La sfârșitul anului 2012, se aflau în circulație 15,7 miliarde de bancnote euro, cu o valoare de aproximativ 913 miliarde EUR. Pentru producerea bancnotelor euro se folosește o tehnologie de imprimare elaborată. De asemenea, bancnotele prezintă o serie de elemente de siguranță sofisticate, cu ajutorul cărora bancnotele autentice pot fi diferențiate cu ușurință de cele contrafăcute.
1.4. Cantitatea de bancnote și monede euro puse în circulație
În luna septembrie 2013, numărul total de bancnote euro care erau în circulație ajunge la 15.640.564.600, iar valoarea acestor bancnote tinde la 918.587.423 mii euro. După număr cele mai multe bancnote prezente în circulație sunt cele de 50 de euro, însă cea mai utilizată bancnotă este cea de 5 euro datorită valorii mici și al accesibilității populației către aceasta bancnotă. Cele mai multe bancnote aflate în circulație sunt de 50 de euro cu 42%, 20 de euro cu 18.5% și de 10 euro cu 13%. În privința valorii bancnotelor cea mai mare rată o deține bancnota de 50 de euro cu 35.8%, după care o urmează bancnota de 500 de euro cu 31.4% și bancnota de 100 de euro cu 19.3%.
În luna septembrie 2013 conform datelor BCE se aflau în circulație 104.951.836.000 monede care împreună constituiau 23.985.218 mii euro. Cele mai frecvente monede prezente în circulație pentru această perioadă era cea de 1 eurocent care constituia 26% din numărul total al monedelor, după care urmează moneda de 2 eurocenți cu o cotă de 20.4% și moneda de 5 eurocenți cu 16.2%. Conform valorilor monedelor cea mai mare cotă o deținea moneda de 2 euro cu o rată de 41.8%, după care urmează moneda de 1 euro cu 27% și moneda de 50 de cenți cu 11.3%.
1.5. Criteriile de convergență a adoptării monedei euro
În 1991, când liderii Uniuni Europene s-au întâlnit la Maastricht, în Olandă, pentru a redacta proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene (“Tratatul de la Maastricht”), ei au creat obiective economice speciale, numite și cerințe legate de admitere, care trebuie să fie îndeplinite de orice țară care dorește să participe.
În limbajul curent, termenul de convergență trimite la reducerea decalajelor în domeniul performanțelor. Convergența nominală a primit pe parcurs, o semnificație mult mai precisă și se referă, în esență, la stabilitatea internă (costuri și prețuri) și la stabilitatea externă (cursul de schimb). O asemenea evoluție implică, pe de-o parte, o reducere progresivă a ratei inflației până la nivelul cel mai scăzut și, pe de altă parte, menținerea condițiilor favorabile stabilității cursurilor de schimb.
În primul rând, țara trebuie să fie membră a Uniunii Europene. Calitatea de membru al Uniunii Europene implică, printre altele, îndepărtarea barierelor și tarifelor comerciale, modernizarea vămilor, eliminarea controalelor pașapoartelor și dorința de a preda o autoritate politică limitată unui organism independent. Aceste cerințe sunt esențiale pentru succesul unei monede comune.
Dar țările Uniunii Europene însele trebuie să îndeplinească obiective economice semnificative. Aceste cinci obiective sunt cunoscute drept “criteriile de convergență” sau “Criteriile de la Maastricht”.
I.5.1. Criterii de convergență nominală
1. Rata inflației nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte (în %) rata de inflație medie, înregistrată pe o durată de 12 luni în 3 din cele mai bine situate țări la acest indicator (maxim 3%). Acest criteriu se referă la stabilitatea prețurilor.
2. Al doilea criteriu se referă la deficitele bugetare ale guvernelor. Deficitul public trebuie să fie inferior nivelului de 3% din PIB, cu excepția cazurilor în care această rată a scăzut considerabil și în mod continuu și se apropie de 3%;
3. A treia cerință se referă la datoriile guvernamentale totale. Datoria publică brută acumulată a administrațiilor centrale, locale și de securitate socială trebuie să fie inferioară la 60% din PIB;
4. Ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu 2 puncte (în %) mai mult ratele medii înregistrate în 3 țări care au inflația cea mai redusă;
5. Al cincilea criteriu se referă la stabilitatea ratei de schimb. Ratele de schimb ale monedei naționale trebuie să rămână inferioare marjelor de fluctuații autorizate de către S.M.E, fără devalorizare, cel puțin pe o perioadă de 2 ani (maxim +/- 2,25%). Țările trebuie să fie membre ale Sistemului Monetar European, iar monedele lor trebuie să circule în limitele normale de fluctuație ale acestui sistem. Aceste condiții urmăresc un obiectiv comun de stabilitate monetară internă și internațională. Acest lucru este foarte evident pentru criteriile 1 și 5. Reducerea datoriei este necesară pentru a evita o finanțare monetară și inflaționistă a deficitelor publice. Într-adevăr, se știe că într-o situație de prelevări obligatorii ridicate, guvernul nu poate finanța deloc un deficit prin împrumut sau prin creare de monedă. Împrumutul nu face decât să amâne problema finanțării și, în ultima analiză, o agravează. Greutatea rambursării datoriei și dobânzile agravează deficitele publice și, deci, obligă la noi împrumuturi, iar acest aspect continuă până se creează o situație de faliment. Din punctul de vedere al țării cea mai bine situată ar fi preferabil să se recurgă la crearea de monedă, dar acest fenomen este inflaționist și se îndepărtează de obiectivul central de stabilitate monetară. Din această cauză, Tratatul de la Maastricht prevede reducerea datoriei publice. Ori, pentru reducerea acesteia, trebuie redus deficitul public.
Criteriile de convergență a ratelor dobânzii pe termen lung tind să realizeze alinierea la inflația anticipată de către piețele financiare. Pe termen lung, ratele reflectă doi factori: echilibrul între oferta și cererea de fonduri de împrumut pe termen lung și deprecierea monetară anticipată de către agenții asupra plasamentelor lungi (din cauza inflației). Pe o piață europeană unificată a capitalurilor, în care mișcarea acestora este liberă, nu trebuie să fie o ofertă și o cerere globală de fonduri, ceea ce ar tinde să unifice ratele plasamentelor pe termen lung – singurul factor de diferențiere al ratelor pe termen lung vine de la decalajele între ratele de inflație anticipată în diferite țări. Pentru a realiza convergența ratelor pe termen lung, diferitele guverne trebuie, deci, să demonstreze pentru diferite piețe financiare atașamentul lor la politica de convergență a ratelor de inflație în modul în care investitorii anticipând o reducere durabilă a decalajelor de inflație acceptă să reducă, în consecință, ratele dobânzilor. Această constrângere de credibilitate pe lângă piețele fmanciare vine să întărească constrângerea de convergență a ratelor de inflație, adică criteriul 1.
1.5.2. Criteriile de convergență reală
Criteriile de convergență reală privesc:
– Gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB;
– Ponderea comerțului bilateral ca țările membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior;
– Structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și servicii);
– PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcție de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal.
Procesul de convergențã nominalã a fost privilegiat în raport cu cel de convergențã realã, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp. Aderarea la zona euro nu se va realiza decât dupã îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergențã nominalã, stabilite la Maastricht, referitoare la rata inflației, rata dobânzii pe termen lung, deficitul bugetar, datoria publicã, precum și la stabilitatea cursului nominal de schimb.
Progresele în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht au influențat variabilele economice reale, cele douã procese fiind de fapt complementare. Inițial, convergența nominalã poate genera o reducere a performanțelor, însã îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în mãsurã sã asigure o mai mare stabilitate macroeconomicã, ceea ce va crea premisele unei rate superioare de creștere economicã. Cu cât flexibilitatea unei economii este mai ridicatã, cu atât adaptarea la un nou regim macroeconomic este mai rapidã, ceea ce va reduce intensitatea impactului inițial.
1.5.3 Complementaritatea proceselor de convergențã nominalã și realã
Îndeplinirea criteriilor de convergențã nominalã are, pe de o parte, o influențã favorabilã (ca urmare a reducerii ratei inflației), iar, pe de altã parte, una nefavorabilã (prin respectarea criteriilor finanțelor publice) asupra procesului de convergențã realã. Astfel:
• reducerea ratei inflației și a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile de la Maastricht) determinã o creștere a investițiilor și prin urmare a PIB-ului. Evidențele empirice sugereazã cã, în condițiile unei rate reduse a inflației, performanțele economice sunt mai bune decât cu o inflație moderatã. În plus, reducerea ratei inflației accelereazã procesul de convergențã a salariilor.
• impunerea respectãrii criteriilor de la Maastricht (mai ales în ceea ce privește deficitul bugetar și datoria publicã) poate afecta procesul de convergențã al economiilor în care nivelul investițiilor este redus; existența unor deficite bugetare sustenabile (deși mai mari decât 3 % din PIB) poate contribui la adaptarea structuralã mai rapidã a acestor economii la cerințele UE.
De asemenea, procesul de convergențã realã influențează variabilele nominale, atât favorabil, cât și nefavorabil:
• reformele structurale impulsioneazã convergența PIB-ului/locuitor ceea ce conduce la o creștere neinflaționistã a salariilor; determinã de asemenea o creștere a veniturilor, o majorare a încasãrilor bugetare ceea ce va reduce deficitul bugetar și datoria publicã;
• diferențele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile și cel al bunurilor necomercializabile, precum și majorãrile salariale uniforme în cele douã sectoare (efectul Balassa-Samuleson) vor genera persistența unui nivel mai ridicat al inflației.
Una dintre sursele des citate în literaturã în legãturã cu relația de dependență dintre convergența reală și cea nominală se referă la efectul Balassa-Samuelson. Conform acestuia, creșterea competitivitãții sectoarelor expuse concurenței externe determinã creșterea exporturilor și a ofertei de valutã care genereazã aprecierea monedei, iar tendința de egalizare a salariilor între cele douã sectoare (comercializabil și necomercializabil) ale economiei este responsabilã de creșterea prețurilor interne. Manifestarea acestuia presupune atât aprecierea nominalã a monedei naționale, cât și creștere a ratei inflației, în condițiile unei rate de schimb flexibile.
SECȚIUNEA 2
FORMAREA Uniunii Monetare Europeane
2.1. Principalele avantaje și dezavantaje economice ale monedei unice europene
2.1.1. Avantajele monedei unice
Deși euro este în primul rând un proiect politic puternic ancorat în istoria europeană, obiectivele economice ambițioase, cum ar fi realizarea unei creșteri economice și creșterea nivelului de trai în Europa, au jucat întotdeauna un rol important, chiar dacă acesta a fost unul secundar.
Adoptarea monedei unice prezintă numeroase avantaje, însă este greu de spus dacă acestea sunt mai presus decât dezavantajele, pe termen lung.
A) Reducerea costurilor tranzacțiilor reprezintă un avantaj deoarece odată cu introducerea monedei unice aceste costuri vor fi eliminate. Deoarece tranzacțiile se derulează doar într-o singură valută, acestea vor genera reducerea costurilor convertind doar o valută în alta. Aceasta va fi în beneficiul oamenilor de afaceri și al turiștilor. Spre exemplu, atunci când un importator plătește pentu mărfurile importate trebuie să convertească la o bancă moneda națională în moneda exportatorului sau în moneda convenită prin contract. Pentru această operațiune de schimb valutar, banca va adăuga un comision. Pentru firmele care importă sau exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de țări, asemenea tranzacții de schimb valutar au și ele un volum însemnat, deci și costurile vor fi ridicate. Acest lucru determină recuperarea costurilor prin majorarea prețurilor, costuri suportate de consumatori.
B) Eliminarea cursurilor de schimb între țările europene înseamnă eliminarea riscurilor referitoare la aprecierea sau deprecierea neprevăzută a acestor parități.
Moneda unică elimină riscul dintre țările membre euro, ducând astfel la creșterea schimburilor comerciale și a beneficiilor legate de acestea. Cu toate că în multe țări se lucrează cu mecanismele flexibile ale cursurilor de schimb, țările membre ale Uniunii Europene Monetare au stabilit limite de fluctuație a cursurilor valutare. Sistemul precedent al monedei unice permitea o volatilitate valutară de la o zi la alta. Nesiguranța în ceea ce privește nivelul viitor al cursului valutar al monedei naționale față de alte monede a pus o serie de probleme și riscuri în fața importatorilor și exportatorilor. Astfel, riscul valutar reduce volumul schimburilor comerciale prin impunerea unui cost adițional asupra tranzacțiilor.
Unul dintre cele mai mari beneficii ale monedei unice legat de rate de schimb derivă de la efectul favorabil asupra comerțului internațional prin creșterea competiției și a concurenței.
De la inițiativa pieței unice în Europa, comerțul intra-european a crescut considerabil e posibil ca moneda unică să conducă la o integrare și mai puternică a piețelor și să încurajeze comerțul.
C) Transparența și concurența mărită a prețurilor. O singură monedă europeană asigură o mult mai mare transparență a prețurilor bunurilor și serviciilor în statele care au aderat la UEM, care devin comparabile în toată comunitatea, dă un nou impuls concurenței. Transparența adusă de euro, care face ca prețurile să fie mult mai simplu de comparat, întărește concurența pe toate piețele de bunuri și servicii pentru întreprinderi, dar și pentru bunurile de consum, acolo unde marii distribuitori încep să traseze sistematic diferențele cele mai interesante.
În ceea ce privește devalorizarea monedei naționale, aceasta poate fi o măsură inflaționistă. În condițiile actuale ale creșterii volumului de schimburi între țările membre, menținerea pericolului unei devalorizări competitive, ar putea cauza cheltuieli importante pentru unii parteneri și câștiguri majore pentru alții. Existența monedei unice elimină amenințarea unei astfel de competiții.
D) Crearea unor piețe financiare profunde și creșterea investițiilor străine
De la data de 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Pentru investitori, la fel ca și pentru cei care împrumută, aceste evoluții au făcut piețele financiare europene mai mari, mai accesibile și mai lichide.
Piața unică și moneda unică sunt de natură să facă mai atractiv spațiul european pentru investitorii și depunătorii europeni sau străini.
Euro permite aplicarea unor inovații în domeniul financiar și ameliorarea serviciilor întreprinderilor. Companiile au la îndemână facilități de finanțare mai mari, orientându-și profiturile spre acționariat, stabilirea monedei unice fiind de natură să atragă o serie de fluxuri investiționale semnificative.
E) Rate mai mici ale dobânzilor
Investitorii cumpără obligațiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câștig procentual mai mare decât rata inflației. Prin urmare, investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor de la țările cu o stabilitate mai mare a prețurilor. Se va lua în calcul marja de dobândă și va rezulta că rata dobânzii la credite trebuie să fie mai mică decât rata dobânzii la depozite.
F) Identitate europeană
Existența unei singure monede va întări identitatea europeană. Europa, cu o monedă unică, va fi mai bine plasată pentru a negocia cu alte țări un sistem monetar internațional care ar putea să-i apere mai bine propriile interese. Liderii UE speră că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaționale.
G) Creștere economică sporită
Costurile reduse ale tranzacțiilor și riscul mai mic legat de rata de schimb, împreună cu transparența prețurilor și cu o modalitate unică de plată, au sporit mărimea efectivă a piețelor de produse din zona euro.
H) Putere
Moneda euro este una dintre cele mai puternice monede din lume, alături de dolarul american și yenul japonez. În curând va deveni o a doua monedă de rezervă ca importanță după dolarul american, o monedă internațională de tranzacție, depozit, investiții și rezervă.
I) Disciplina politicii monetare și fiscale
Politicile monetare naționale vor fi înlocuite cu politica monetară a Băncii Centrale Europene. Se va produce o sporire a credibilității, importantă pentru consecințele sale în menținerea sistematică a stabilității prețurilor, a capacității de luptă împotriva inflației. Dacă se are ca referință o singură monedă, guvernele vor avea interes în armonizarea și introducerea în țările respective a unor măsuri care să elimine deficiențele vizând disciplina fiscală.
Avantajele directe ale euro și relativ lipsite de controverse sunt:
• Reducerea costurilor tranzacțiilor
• Eliminarea riscului legat de rata de schimb
• Transparența mărită a prețurilor
• Crearea unor piețe financiare profunde
Avantajele indirecte se referă la:
• Rate mai mici ale dobânzilor
• Reformă structurală fundamentală
• Crearea unei noi monede globale în care se plasează rezervele
• Creștere economică sporită
2.1.2. Dezavantajele monedei euro
Cu toate că Euro promite avantaje economice substanțiale, el aduce, deasemenea și numeroase dezavantaje.
A) Costul introducerii
Unul dintre dezavantajele monedei unice îl reprezintă costul introducerii, deoarece consumatorii și agenții economici vor trebui să-și convertească atât bancnotele și monedele, cât și toate prețurile și salariile în noua monedă. Acest lucru va determina costuri suplimentare pentru bănci și întreprinderi, de ordinul miliardelor de dolari, deoarece acestea vor trebui să înlocuiască facturi, liste de prețuri, etichete cu prețuri, formulare utilizate în birouri, conturi bancare, baze de date, programe software, case de marcat, automate bancare, mașini de numărat bani, etc.
B) Diferende în politică fiscală
Odată cu introducerea monedei unice în Europa va exista o rată unică a dobânzii, iar țările care vor avea o datorie în creștere vor determina și o creștere a dobânzilor în toate țările Zonei Euro. Țările UE vor trebui să crească fluxurile interne ale zonei Euro de plăți pentru a ajuta regiunile care au nevoie de acest ajutor.
C) Constrângeri în ceea ce privește politică monetară
Fiecare țară nu mai poate avea o politică monetară independentă, dar în măsura în care economiile sunt deja interdependente, chiar și fără Uniunea Monetară Europeană, o țară nu duce o politică monetară complet autonomă, mai ales cu schimburi fixe.
D) Absența unor organisme de control în materie de politică monetară și fiscală
Reprezintă un alt dezavantaj al introducerii monedei unice. Relevantă în acest sens, este absența unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o și mai mare diminuare a suveranității naționale.
E) Existența unor atacuri speculative
Cursurile de schimb fixe sau semifixe sunt vulnerabile din perspective atacurilor speculative. Guvernele au acționat împotriva speculațiilor cu monedă națională prin majorarea dobânzilor, influiențând astfel creșterea deținerilor în monedă respectivă. O asemenea politică duce la creșterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie suportate de către împrumutați, aceștia putând să scadă volumul activității și al investițiilor, și deci, să influiențeze negativ creșterea economică.
F) Disciplină fiscală excesivă
Atunci când alte guverne exercită presiuni asupra unui guvern pentru reducerea gradului de îndatorare, ori plătind chiar majorări și penalități dacă deficitul bugetar depășește valoarea de referință, aceasta poate avea efectul pervers al creșterii datoriei externe, a deficitului balanței de plăți sau adâncirea recesiunii.
G) Independența Băncii Centrale
Aceasta va implica costuri suplimentare în final și va trebui să ia măsuri aspre în ceea ce privește gestionarea inflației.
2.2 Formarea Uniunii Monetare Europene
2.2.1. Uniunea Monetară Europeană
Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economico-social și politic, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.
Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat în formele îmbrăcate de-a lungul timpului:
– Zona de comerț liber, care reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe țări convin să înlăture barierele tarifare și netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefențial de comerț, dar fiecare țară își menține propriile bariere comerciale în comerțul cu țările nemembre.
– Uniunea vamală, ca formă de integrare prin care țările membre înlătură toate barierele în comerțul desfășurat între ele și adoptă un tarif vamal extern comun față de terți.
– Piața comună, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea mișcării bunurilor și a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mișcării fluxurilor de factori între țările membre.
– Piața internă unică, formă care presupune, în afara realizării unei piețe comune pentru libera circulație a bunurilor și serviciilor, creșterea coeziunii economice, armonizarea politicii sociale, consolidarea instituțiilor comunitare;
– Uniunea economică și monetară, care se formează, pornind de la piața intenă unică, în cadrul căreia are loc creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice și a unor instituții comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.
– Integrarea economică completă (sau totală) ca ultim stadiu al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.
Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul integrat căpătând trăsături apropiate de cele ale unei economii naționale: instituții comune care guvernează cu ajutorul unei legislații comune, utilizând un buget comun și adresându-se unei piețe de producție și de desfacere comună; utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne și externe comune.
În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii economice și monetare.
Din Uniunea economică, ca formă de integrare, fac parte toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele fac parte zona Euro, iar altele nu.
* *Letonia (2014) și Lituania (2015) Sursa: BCE (ECB)- Banca Centrală Europeană
Din această pesrpectivă, statele membre se clasifică în urmtoarele categorii:
A) state membre care au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia (2007), Malta și Cipru (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011), Letonia (2014) și Lituania (2015).
B) state membre care se afla în faza de pregătire a adoptării monedei unice și din această pespectivă fac parte din Mecanismul ratei de schimb II: Danemarca.
C) două state (Marea Britanie și Danemarca) beneficiază de clauza opt-out, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro.
D) celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată. Din această categorie fac parte Suedia, România, Bulgaria, Cehia, Polonia și Ungaria .
Privită ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea economică și monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării, și presupune:
– O politică monetară comună;
– O strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre;
– O monedă unică;
– Liberalizarea fluxurilor de capital;
– Un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară.
Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a bunurilor și serviciilor, deși în cazul Uniunii Europene, uniunea economică și monetară este mai degrabă asociată cu piața internă unică.
Sursa: Site-ul Uniunii Europene
2.2.2. Principalele momente ale formării Uniunii Monetare Europene
Uniunea Monetară Europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:
1. Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăți (1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline și a zonei francului, și din țările aflate în spațiul colonial aferent acestora.
2. Crearea Comunității Economice Europene care a însemnat liberalizarea fluxurilor de bunuri și servicii, și a Pieței Comune pentru liberalizarea mișcării factorilor de producție.
3. Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice și monetare.
14. Raportul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităților dintre monedele statelor membre și liberalizarea totală a fluxurilor de capital.
5. Crearea Sistemului Monetar European (1979).
6. Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice și Monetare, sub conducerea președintelui Comisiei Europene din acea perioada. Jaques Delors, care a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus spre realizarea, în mai multe etape, a uniunii monetare.
7. Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care în plan monetar, a consfințit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii și a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spațiului monetar european.
8. Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale, a cărui funcționare se bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independența instituțională și financiară a Băncii Centrale Europene și a băncilor centrale ale statelor membre, transparența, subsidiaritatea și responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.
9. Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999.
2.2.3. Primele țări care au făcut parte din zona euro
În anul 1996, în baza prevederilor Tratatului de la Maastricht, a avut loc la Torino Conferința Interguvernamentală a Uniunii Europene, în cadrul căreia au fost adoptate măsurile necesare pentru realizarea în practică a criteriilor de convergență stabilite de Tratat.
Pentru ca Uniunea Monetară să se realizeze, era necesar ca statele membre să atingă un înalt grad de convergență susținută în termen de: rate ale inflației scăzute; finanțe publice sănătoase și stabilitatea cursului de schimb. Pentru aceasta, statele membre ale Uniunii Europene care au dorit să adopte moneda unică trebuia să îndeplinească patru criterii de convergența de natură monetară și fiscală:
1. Rata inflației nu trebuie să depășească, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea înregistrată în cele mai performanțe 3 state membre sub aspectul stabilității prețurilor;
2. Deficitul guvernamental (bugetar) nu trebuie să depășească 3% PIB, iar datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;
3. Moneda națională trebuie să-și mențină rata de schimb în marjele de fluctuație permise de S.M.E. și să nu fi fost devalorizată în precedenții doi ani. La data semnării tratatului, limitele acceptabile ale fluctuației se considerau a fi de 2,25%, ulterior aceste limite ajungând la ±15%.
4. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată de cele mai performanțe 3 state membre.
Situația privind îndeplinirea criteriilor de convergența de către țările membre în septembrie 1996 era conform tabelului de mai jos.
La 25 martie 1998, Comisia Europeana a analizat stadiul îndeplinirii criteriilor de convergență de către statele membre U.E. și a făcut propuneri referitoare la viitoarea configurație a Uniunii Monetare, pe baza raportului asupra stării de convergență.
Belgia, în cursul perioadei analizate, a atins o rata a inflației de 1,4%, inferioară valorii de referința. Belgia nu a făcut obiectul unei decizii a Consiliului, având un deficit bugetar care s-a încadrat în limitele stabilite. Francul belgian n-a cunoscut tensiuni grave iar rata dobânzii pe termen lung a fost, în medie de 5,7%, inferioară valorii de referință. Totodată, și-a îndeplinit obligațiile juridice în ceea ce privește realizarea Uniunii Economice Monetare. S-a apreciat că pe total a îndeplinit cele patru criterii de convergență, întrunind condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice.
Germania a înregistrat o rată a inflației de 1,4%, nu a avut deficit bugetar excesiv, marca nu a cunoscut tensiuni grave, iar rata de schimb a fost de 5,6%, inferioară valorii de referința, îndeplinind condițiile pentru trecerea la moneda unică.
Spania a înregistrat o rata a inflației de 1,8%, inferioară valorii de referință, nu a avut deficit bugetar excesiv, peseta nu a cunoscut tensiuni grave iar rata dobânzii a fost de 6,3% inferioară de asemenea valorii de referință. În consecință, respectându-și obligațiile juridice și îndeplinind criteriile de convergentă, Spania a îndeplinit condițiile necesare pentru trecerea la moneda unică.
Și în Franța rata inflației a fost de 1,2%, nu s-au înregistrat deficite bugetare excesive; francul nu a cunoscut tensiuni grave, iar rata dobânzii a fost de 5,5%. Respectându-și obligațiile juridice și îndeplinind criteriile de convergența, Franța a fost admisă pentru adoptarea monedei unice.
Irlanda, cu o rata a inflației de 1,2%, fară deficite bugetare excesive, cu o monedă stabilă și cu o rată a dobânzii de 6,2% (inferioară), având îndeplinite obligațiile juridice ce-i revin ,a fost admisă pentru adoptarea monedei unice.
Italia, în perioada de 12 luni cât a fost monitorizată a avut o rată a inflației de 1,8%, n-a avut deficite bugetare excesive iar lira a cunoscut o apreciere în raport cu celelalte monede, iar rata dobânzii a fost de 6,7%. Italia a îndeplinit doar trei criterii de convergența. În ceea ce privește moneda italiană, care nu a făcut parte din mecanismul de schimb până în 1998, a făcut dovada unei stabilități satisfăcătoare până în anul 1998, motiv pentru care s-a considerat că îndeplinește condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice.
În Luxemburg, rata inflației a fost de 1,4%, nu s-au înregistrat deficite bugetare excesive, francul n-a cunoscut tensiuni grave, rata dobânzii a fost sub nivelul de referința, și-a îndeplinit criteriul de convergență și a fost admisă la moneda unică.
Olanda, cu o rată a inflației de 1,8%, fără deficit public excesiv, cu o monedă stabilă și cu o rata a dobânzii de 5,5%) a îndeplinit criteriile și condițiile pentru adoptarea monedei unice.
Austria, cu rata inflației de 1,1%, moneda stabilă, fară deficit public excesiv, cu rata dobânzii de 5,6%, cu obligațiile juridice îndeplinite a fost admisă pentru adoptarea monedei unice.
Portugalia, a îndeplinit toate criteriile, având o rata a inflației de 1,8%, făra deficit public excesiv, monedă stabilă și rata a dobânzii de 6,2%.
S-a considerat că și Finlanda, cu o răta a inflației de 1,3%, deficit bugetar corespunzător cerințelor Uniunii Europene, cu o monedă în ușoară apreciere și rată a dobânzii de 5,9%, îndeplinește condițiile pentru a participa la moneda unică.
Marea Britanie a notificat Consiliul că nu are intenția de a trece la cea de-a treia fază a Uniunii Economice Monetare începută la 1 ianuarie 1999. De aceea, pentru această țara nici nu a mai avut loc evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergență pentru trecerea la moneda unică. În declarația de notificare s-au fixat regulile ce vor fi respectate de această țară în cursul celei de-a treia etape a Uniunii Economice Monetare.
Suedia, cu rata inflației de 1,9%, fară deficit public excesiv, cu rata dobânzii de 6,5%, n-a participat la mecanismul de schimb. Coroana suedeză a fluctuat în raport cu celelalte monede, reflectând inexistența unei rate de schimb. Din acest motiv, Suedia nu a îndeplinit condițiile necesare adoptării monedei unice.
Danemarca a notificat Consiliului că nu participă la cea de-a treia fază a Uniunii Economice Monetare.
Ca urmare, din cele 15 țari membre ale Uniunii Europene existente în acel moment, Marea Britanie, Suedia și Danemarca nu au participat la moneda unică europeană din rațiuni de natură politică. Slaba notorietate pe care moneda unică o avea în rândul populației celor trei state excludea posibilitatea ca acestea să se alăture curând celor 11 țari ce vor lua parte la ultima etapă de realizare a Uniunii Economice Monetare. Guvernul britanic a anunțat că nu intenționează să organizeze un referendum pe această temă, pe perioada mandatului sau care expira în 2002, în timp ce în Suedia un astfel de referendum a fost programat chiar pentru anul 2002.
Pe lângă aceste considerente de natură politică există și impedimente de ordin economic, care nu permit țarilor respective să ia parte la desăvârșirea Uniunii Economice Monetare. În cazul economiei britanice, nivelul ratei dobânzii constituie factorul principal care defavorizează o astfel de participare, o diminuare a acesteia putând genera puternice presiuni inflaționiste. În Suedia, instabilitatea monedei naționale și statutul băncii centrale (care se bucură de o deplină independență) sunt argumentele cele mai importante invocate de autorități în susținerea neparticipării la Uniunea Economică Monetară.
În Grecia, rata inflației a atins nivelul de 5,2%, superior nivelului de referința, avea un deficit bugetar excesiv, iar moneda grecească n-a participat la mecanismul de schimb. Rata dobânzii a fost de 9,8%, depășind valoarea de referință. Grecia și-a respectat obligațiile juridice aferente realizării Uniunii Economice Monetare, dar nu a îndeplinit nici unul din criteriile de convergență. Consiliul a apreciat că nu poate fi admisă în rândul țarilor care adoptă moneda unică. Grecia este singura țara membră a Uniunii Europene care nu a aderat la ultima fază a Uniunii Economice Monetare, încă de la lansarea acesteia la 1 ianuarie 1999, exclusiv din considerente economice. Ea s-a alăturat grupului țarilor cu moneda comună începând din anul 2001. Autoritățile grecești s-au angajat să pună în aplicare măsuri ferme de reformă a sistemului fiscal și au adoptat un program ambițios de privatizare. Pentru ca moneda grecească să poată intra în mecanismul de schimb valutar din cadrul S.M.E. a fost devalorizată cu 14% și a propus, totodată, diminuarea deficitului bugetar de la 4% din PIB la 2,4% în anul 1999 și 2,1% în anul 2000. Prin aceste măsuri s-a considerat că au fost îndeplinite criteriile de convergență pentru admiterea în Uniunea Economică Monetară.
2.3. Evoluția Uniunii Monetare Europene
Slovenia (2007), Malta și Cipru (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011), Letonia (2014) și Lituania (2015)
Statele membre din zona euro prezintă programe de stabilitate în timp ce țările din afara zonei euro prezintă programe de convergență .
Dintre toate provocările cu care se confruntă noii membrii, intrați din 2007 până în prezent, adoptarea monedei euro, este cea mai importantă.
Toate țările intrate își recunosc interesul de a adopta moneda unică (suprimarea costurilor de schimb valutar, scăderea ratei dobânzilor), insă unii dintre aceștia nu intenționează sau nu pot să respecte criteriile de la Maastricht, în special criteriul referitor la finanțele publice. Fiecare țară trebuie să își definească propria strategie: trecerea rapidă la euro, și deci o convergență nominală rapidă pentru a respecta criteriile de la Maastricht, sau o convergență nominal progresivă, care ar permite menținerea unei mai mari libertăți bugetare. Noile state membre sunt supuse unui proces de supraveghere bugetară imediat după aderare și vor trebui să evite deficitele excesive. Insă atâta timp cât nu vor fi membre ale zonei euro, nu li se vor aplica sancțiunile prevăzute în Tratat. În acest context, mai multe țări, în special Polonia și Ungaria, au hotărât să nu treacă la euro.
Slovenia a adoptat moneda unică europeană începând cu 1 ianuarie 2007, iar la 1 ianuarie 2008 Malta și Cipru a trecut la euro. La 1 ianuarie 2009, o altă țară din Europa Centrală, Slovacia, a adoptat moneda unică europeană. Estonia a intrat în zona euro la 1 ianuarie 2011, într-o perioadă tulbure pentru moneda unică. Letonia a devenit, la 1 ianuarie 2014, cea de-a 18-a țară membră a Zonei euro și cea de-a 4-a țară ex-comunistă din Europa centrală și de est membră a UE care a adoptat moneda unică.Lituania a aderat la zona euro la 1 ianuarie 2015. Astfel, numărul țărilor care au trecut la Euro va ajunge la 19.
Slovenia (2007)
La data de 11 iulie 2006, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Sloveniei de a adera la zona euro începând cu anul 2007, Slovenia devenind astfel prima dintre cele zece țări ce s-au alăturat Uniunii Europene la 1 mai 2004, care a adoptat moneda euro. La data de 1 ianuarie 2007, euro a devenit moneda oficială în Slovenia, înlocuind tolarul sloven (SIT) conform cursului de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 239,640 SIT.
Malta și Cipru (2008)
La data de 10 iulie 2007, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Maltei și a Ciprului de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008. La data de 1 ianuarie 2008, euro a devenit moneda oficială în Malta și în Cipru, înlocuind lira malteză (MTL) și lira cipriotă (CYP) la un curs de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 0,429300 MTL, respectiv 1 EUR = 0,585274 CYP.
Slovacia (2009)
La data de 8 iulie 2008, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Slovaciei de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2009. La data de 1 ianuarie 2009, euro a devenit moneda oficială în Slovacia. Acesta a înlocuit coroana slovacă (SKK) pe baza cursului de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 30,1260 SKK.
Estonia (2011)
La data de 13 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Estoniei de a adera la zona euro la 1 ianuarie 2011. La această dată, Estonia a devenit membru deplin al zonei euro, moneda euro înlocuind coroana estoniană la cursul de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 15,6466 EEK.
Letonia (2014)
Letonia a aderat la zona euro la 1 ianuarie 2014. La această dată, euro a înlocuit lats-ul la cursul de schimb fix de 1 EUR = 0,702804 LVL.
Lituania(2015)
Lituania a aderat la zona euro la 1 ianuarie 2015, dată la care euro a înlocuit litas-ul la cursul de schimb fix de 1 EUR = 3,45280 LTL.
2.4. Banca Central Europeană
Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro. La fel ca Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii sau Banca Japoniei pentru monedele lor naționale, Banca Centrală Europeană este emitentul și paznicul constituțional al monedei unice euro. În activitatea sa, locul prioritar îl ocupă stabilirea ratelor critice ale dobânzilor pe termen scurt, care determină în mod indirect ritmul creșterii economice. În calitate de creator al politicii monetare în zona euro, Banca Centrală Europeană este unicul și cel mai important determinant al stabilității și succesului monedei euro.
Dintr-o perspectivă istorică, Banca Centrală Europeană este succesorul instituțional al Institutului Monetar European înființat în 1994, care timp de patru ani și-a desfășurat activitatea pentru a se transforma într-o bancă centrală operațională.
2.4.1 Structura Băncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înființată în 1998. Sediul băncii este la Frankfurt (Germania). Misiunea băncii este să administreze moneda euro – moneda unică a UE și să păstreze stabilitatea prețurilor pentru cei care utilizează moneda euro. BCE este responsabilă și pentru crearea și implementarea politicii monetare în zona euro.
Pentru a-și îndeplini rolul, BCE colaborează cu Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), din care fac parte toate cele 28 de state membre ale UE.Cu toate acestea, doar 18 dintre ele au adoptat până în prezent moneda euro, formând împreună „zona euro”. Băncile centrale naționale ale acestor țări și Banca Centrală Europeană alcătuiesc așa-numitul „Eurosistem”.
BCE își desfășoară activitatea în condiții de independență totală. BCE, băncile centrale naționale ale SEBC sau alt membru al organismelor lor de decizie nu pot solicita sau primi instrucțiuni de la niciun alt organism.
Unitățile organizatorice ale Băncii Centrale Europene sunt grupate pe departamente de activitate, respectiv direcții generale și direcții, formate la rândul lor din servicii și secții. Structura organizațională reflectă activitățile întreprinse și poate fi împărțită în procese centrale, care sunt strâns legate de atribuțiile băncii, astfel cum sunt ele definite în tratat, și procese secundare, care fac posibilă desfășurarea activităților.
Domenii de activitate principale
· Direcția Bancnote;
· Direcția Generală de Cercetare;
· Direcția Generală de Economie;
· Direcția Generală de Statistică;
· Direcția Generală Operațiuni de piață;
· Direcția Generală Relații internaționale și europene;
· Direcția Generală Servicii juridice;
· Direcția Generală Sisteme de plăți și infrastructura pieței;
· Direcția Supraveghere și stabilitate financiară;
· Reprezentanța permanentă a BCE la Washington D.C.
Domenii de activitate secundare
· Cancelaria Comitetului Executiv;
· Direcția Audit intern;
· Direcția Comunicare;
· Direcția Generală Administrație;
· Direcția Generală Resurse umane, buget și organizare;
· Directia Generală Secretariat și servicii lingvistice;
· Direcția Generală Sisteme informatice.
Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene
Principalele organe de decizie ale Băncii Centrale Europene sunt:
· Comitetul Executiv;
· Consiliul Guvernatorilor;
· Consiliul General.
2.4.2. Rolul Băncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituțiile UE. Scopul său este: să mențină stabilitatea prețurilor (adică să țină inflația sub control), mai ales în țările care utilizează euro să mențină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că piețele și instituțiile sunt supravegheate corespunzător.Printre altele, BCE:
– Fixează ratele de referință ale dobânzilor pentru zona euro și ține sub control masa monetară;
– Gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără și vinde valută atunci când este necesar pentru a menține echilibrul ratelor de schimb;
– Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect;
– Autorizează băncile centrale ale țărilor din zona euro să emită bancnote;
– Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru stabilitatea zonei euro.
BCE contribuie la integrarea financiară în patru moduri:
1. Oferă consultanță privind cadrul legislativ și de reglementare a sistemului financiar și participă în mod direct la procesul de reglementare;
2. Acționează ca un catalizator pentru integrarea financiară: BCE, împreună cu Comisia Europeană, îndrumă și sprijină piața cu privire la zona unică de plăți în euro (Single Euro Payments Area – SEPA) pentru plăți de mică valoare.
3. Stimulează cunoașterea și conștientizarea prin monitorizarea stadiului de integrare financiară la nivel european: BCE publică un raport anual privind integrarea financiară în Europa, pe baza unui set cuprinzător de statistici;
4. Furnizează servicii specifice băncilor centrale, care stimulează, integrarea financiară la nivel european, cum ar fi TARGET2 și viitorul TARGET2-Securities. TARGET2 reprezintă, de fapt, prima infrastructură de piață complet integrată și armonizată la nivel european, care a eliminat fragmentarea existentă anterior. Sistemul procesează, în medie, peste 350 000 de plăți pe zi, cu o valoare totală medie zilnică de 2 400 de miliarde EURO. Aproximativ 1000 de bănci din 24 de țări europene au statutul de participant direct la sistemul TARGET2. Acestea permit, la rândul lor, unui număr mult mai mare de bănci să îl acceseze, rezultatul fiindcă aproximativ 60 000 de bănci din întreaga lume pot iniția și recepționa plăți prin intermediul TARGET2. La fel cum există sisteme de plăți destinate circulației numerarului, există și sisteme pentru circulația titlurilor de valoare. Un astfel de serviciu,[…] este TARGET2-Securities(T2S).Acesta reprezinta o platformă informatică (deținută, realizată și operată de Eurosistem) pentru decontarea în banii băncii centrale a aproape tuturor titlurilor tranzacționate în Europa. Obiectivul fundamental al proiectului T2S este de a contribui la sporirea atractivității Europei pentru investitori. Proiectul va integra și va armoniza infrastructura europeană de decontare a operațiunilor cu titluri, care este puternic fragmentată, și urmărește reducerea costurilor decontării transfrontaliere a titlurilor în Europa, precum și intensificarea concurenței între furnizorii de servicii post-tranzacționare. De asemenea, va genera economii majore la nivelul garanțiilor pentru participanții pe piață.
Tot în acest domeniu, BCE a conceput un cadru care poartă denumirea de „CCBM” și care, începând din anul 1999, permite tuturor băncilor din zona euro să garanteze cu titluri creditele pe parcursul zilei în cadrul TARGET2 sau al operațiunilor de politică monetară ale Eurosistemului – indiferent unde în zona euro au fost emise titlurile.
SECȚIUNEA 3
PERSPECTIVELE MONEDEI UNICE EURO
1.BULGARIA
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de Bulgaria a fost de -0,8%, nivel semnificativ inferior valorii de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Bulgaria, inflația anuală măsurată prin prețurile de consum a avut un caracter volatil, situându-se în intervalul cuprins între 0,4% și 12,0% în ultimii zece ani. Majorarea inflației în perioada 2004-2008 a reflectat ajustările prețurilor administrate, alinierea accizelor la nivelul celor din Uniunea Europeană, o serie de șocuri de natura ofertei și presiuni în creștere din partea cererii.
Declinul puternic din anul 2009 s-a produs parțial ca urmare a reducerii prețurilor materiilor prime și a restrângerii activității economice. În anii 2010 și 2011, inflația a crescut din nou progresiv la 3,0% și, respectiv, 3,4%, în principal pe seama majorării prețurilor materiilor prime și a accizelor la tutun. Ulterior, atenuarea presiunilor din partea prețurilor materiilor prime, corelată cu cererea internă și externă deficitară, a determinat diminuarea treptată a inflației. Alături de nivelul scăzut al inflației de bază, reducerile semnificative ale prețurilor administrate au avut, de asemenea, o contribuție la minimele istorice ale inflației înregistrate în anul 2013. Ritmul de creștere a costurilor unitare nominale cu forța de muncă a încetinit la 2,5% în anul 2011, comparativ cu vârful de 12,6% consemnat în 2008, accelerându-se din nou până la 5,2% în anul 2013. Analizând evoluțiile […], rata anuală a inflației IAPC s-a plasat pe un trend descrescător, de la 1,0% în luna mai 2013 la un minim de -2,1% în februarie 2014, când au apărut semnele unei relative redresări, situându-se la -1,3% în luna aprilie. Aceste mișcări au fost imprimate parțial de panta descendentă pe care s-au înscris prețurile externe ale alimentelor și ale produselor energetice și, într-o măsură mai mică, de aprecierea cursului de schimb efectiv. […] Cele mai recente statistici disponibile privind inflația furnizată de principalele instituții internaționale a indicat o creștere treptată în perioada 2014-2015, de la nivelurile curente pronunțat negative până la valori cuprinse între -0,8% și 0,9% în anul 2014 și între 0,9% și 2,3% în anul 2015. Balanța riscurilor la adresa perspectivelor inflației pare a fi, în linii mari, echilibrată pe termen scurt și mediu. Riscurile în sensul scăderii sunt determinate de cererea internă sub așteptări și de mediul extern. […] Privind în perspectivă, menținerea unor rate scăzute ale inflației pe baze sustenabile va reprezenta o provocare pe termen mediu pentru Bulgaria, dată fiind sfera limitată de acțiune a politicii monetare în contextul actualului aranjament de tip consiliu monetar. Este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite un impact pe termen mediu asupra inflației, ținând seama de faptul că nivelul PIB pe locuitor și cel al prețurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse în Bulgaria decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de cuantificat cu exactitate efectul generat de procesul de recuperare a decalajelor asupra inflației. Odată cu intensificarea ritmului de redresare economică și a convergenței nivelului veniturilor, este probabil ca procesul de convergență a nivelului prețurilor să continue. Este posibil ca acesta să se manifeste prin valori mai ridicate ale inflației pe plan intern, având în vedere regimul de curs de schimb nominal fix. În contextul procesului de convergență economică, reapariția unor presiuni semnificative din partea cererii nu poate fi exclusă în totalitate, deși procesul de dezintermediere financiară aflat în desfășurare diminuează acest risc în viitorul apropiat.
Pe ansamblu, cu toate că rata medie anuală a inflației IAPC în Bulgaria este în prezent net inferioară valorii de referință, există preocupări cu privire la caracterul sustenabil al procesului de convergență a ratei inflației. În prezent, Bulgaria nu face obiectul unei proceduri de deficit excesiv, conform unei decizii a Consiliului UE. În anul de referință 2013, Bulgaria a înregistrat un deficit bugetar de 1,5% din PIB, nivel net inferior valorii de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB a fost de 18,9%, nivel semnificativ inferior valorii de referință de 60%. În anul 2014, deficitului bugetar a fost de 1,9% din PIB și a ponderii datoriei publice în PIB la 23,1%. În privința altor factori fiscali, ponderea deficitului nu a depășit ponderea investițiilor publice în PIB în anul 2013. Este important ca Bulgaria să asigure realizarea unor progrese suficiente în vederea îndeplinirii obiectivului bugetar pe termen mediu, respectiv un deficit structural de 1,0% din PIB, precum și menținerea ulterioară a unor politici fiscale solide. În perioada de referință de doi ani, leva bulgărească nu a participat la MCS II, având însă o paritate fixă de 1,95583 BGN/1 EUR, în contextul aranjamentului de tip consiliu monetar adoptat în luna iulie 1997. Diferențele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au situat la un nivel semnificativ de 1,9 puncte procentuale în perioada de trei luni încheiată în luna iunie 2012, dar au coborât la un nivel relativ redus de 0,6 puncte procentuale în intervalul ianuarie-martie 2014. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014, atât cursul de schimb efectiv real al levei bulgărești, cât și cursul bilateral real față de euro au înregistrat niveluri apropiate mediilor istorice corespunzătoare pe zece ani. Referitor la alte evoluții ale sectorului extern, deficitul cumulat al contului curent și de capital din balanța de plăți s-a adâncit treptat în perioada 2004-2007. Ca urmare a restrângerii puternice a cererii interne, deficitul s-a redus considerabil în anul 2009, iar soldul total al contului curent și de capital a înregistrat un ușor excedent începând cu anul 2011. În același timp, poziția investițională internațională netă a Bulgariei, care consemnase, de asemenea, o deteriorare pronunțată, de la -30,1% din PIB în anul 2004 la -101,8% în anul 2009, s-a ameliorat constant până la -78,2% în anul 2012 și, respectiv, -76,2% în anul 2013. Cu toate acestea, pasivele externe nete ale Bulgariei continuă să înregistreze un nivel foarte ridicat, investițiile străine directe reprezentând cea mai mare parte a pasivelor externe brute. Prin urmare, politicile fiscale și structurale sunt în continuare importante în vederea sprijinirii sustenabilității externe și a competitivității economiei.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 3,5%, valoare semnificativ inferioară celei de referință de 6,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În Bulgaria, ratele dobânzilor pe termen lung s-au înscris pe un trend de stabilizare în ultimii ani, situându-se la 3,4% la finele perioadei de referință. Diferențialul de dobândă pe termen lung în raport cu zona euro s-a redus considerabil până aproape de zero către sfârșitul anului 2012, consemnând ulterior o creștere ușoară. La finele perioadei de referință, diferențialul dintre rata dobânzii pe termen lung și media zonei euro a fost de numai 1 punct procentual (1,7 puncte procentuale față de randamentul obligațiunilor suverane din zona euro cu rating AAA).
Crearea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Bulgaria necesită, printre altele, politici economice menite să asigure stabilitatea macroeconomică, inclusiv stabilitatea sustenabilă a prețurilor. Referitor la dezechilibrele macroeconomice, Comisia Europeană a selectat Bulgaria pentru a face obiectul unei analize aprofundate în cadrul Raportului privind mecanismul de alertă pentru 2014.
Aceasta a constatat că „Bulgaria se confruntă în continuare cu dezechilibre macroeconomice care necesită monitorizare și adoptarea unor măsuri de politică adecvate”.
Legislația bulgară nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. Bulgaria este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat, DG ECFIN) și BCE.
2.REPUBLICA CEHĂ
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de Republica Cehă a fost de 0,9%, nivel semnificativ inferior valorii de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Republica Cehă, inflația anuală măsurată prin prețurile de consum a fluctuat în intervalul 1,6%-3% în perioada 2004-2007. După nivelul maxim consemnat în anul 2008, inflația s-a redus considerabil ca urmare a crizei financiare, iar în ultima parte a anului 2009 a început să se accelereze treptat, decelerându-se din nou în anul 2013, până la 1,4%. Dinamica inflației în ultimii zece ani trebuie analizată în contextul creșterii economice susținute, care a cunoscut o întrerupere numai în intervalul 2008-2009 și, respectiv, 2012-2013. În anul 2013, acesta a coborât ușor sub zero, pe fondul diminuării semnificative a remunerării pe salariat. Scăderea prețurilor de import în cea mai mare parte a intervalului 2005-2010 și, respectiv, majorarea acestora începând cu anul 2011 s-au datorat cu precădere aprecierii și, respectiv, deprecierii ulterioare a coroanei cehe, căreia i s-a asociat escaladarea prețurilor materiilor prime pe piețele internaționale în perioada 2011-2012. La finele anului 2013, dinamica prețurilor de import s-a intensificat, ca urmare a deprecierii coroanei cehe. Această evoluție a survenit intervenției efectuate de Česká národní banka în luna noiembrie 2013 pentru a slăbi moneda națională și asumării de către aceasta a angajamentului de a nu permite coroanei cehe să se aprecieze în raport cu euro peste un anumit nivel. Respectiva decizie a fost adoptată în cadrul eforturilor băncii centrale de a menține stabilitatea prețurilor. Analizând evoluțiile recente, rata anuală a inflației IAPC a consemnat o decelerare substanțială la începutul anului 2014, generată de disiparea efectelor majorărilor anterioare ale impozitelor indirecte și de contracția puternică a tarifelor reglementate la energia electrică. În luna aprilie 2014, inflația s-a situat la 0,2%. Cele mai recente statistici disponibile privind inflația furnizate de principalele instituții internaționale indică o creștere treptată a acesteia în perioada 2014-2015 până la valori cuprinse între 0,1% și 1,0% și, respectiv, între 1,8% și 2,2 .
În prezent, Republica Cehă face obiectul unei proceduri de deficit excesiv, conform unei decizii a Consiliului UE, termenul pentru corectarea acestuia fiind stabilit pentru anul 2013. În anul de referință 2013, Republica Cehă a înregistrat un deficit bugetar de 1,5% din PIB, nivel net inferior valorii de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB a fost de 46,0%, nivel inferior valorii de referință de 60%. În anul 2014, deficitului bugetar a avut o creștere de 1,9% din PIB și reducerea ponderii datoriei publice în PIB la 44,4%. În privința altor factori fiscali, ponderea deficitului nu a depășit ponderea investițiilor publice în PIB în anul 2013. Este important ca Republica Cehă să asigure corectarea durabilă a deficitului excesiv și realizarea unor progrese suficiente în vederea îndeplinirii obiectivului bugetar pe termen mediu, respectiv un deficit structural de 1,0% din PIB, precum și menținerea ulterioară a unor politici fiscale solide.
În perioada de referință de doi ani, coroana cehă nu a participat la MCS II, ci a fost tranzacționată în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil. Cu toate acestea, în luna noiembrie 2013, Česká národní banka a anunțat că va interveni pe piața valutară în vederea deprecierii monedei naționale pentru a preîntâmpina scăderea pe termen lung a inflației sub ținta de inflație, asumându-și angajamentul de a nu permite cursului de schimb al coroanei cehe în raport cu euro să se aprecieze peste un anumit nivel. Cursul de schimb al coroanei cehe față de euro s-a caracterizat, în medie, printr-un grad relativ ridicat de volatilitate. După aprecierea consemnată până în luna septembrie 2012, coroana cehă s-a depreciat treptat până în luna noiembrie 2013, ulterior continuând în aceeași direcție până la un nivel compatibil cu pragul stabilit de Česká národní banka. În perioada de referință, diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni au fost reduse pe ansamblu, situându-se la 0,1 puncte procentuale în perioada de trei luni încheiată în luna martie 2014. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014, atât cursul de schimb efectiv real al coroanei cehe, cât și cursul bilateral real față de euro au înregistrat niveluri apropiate mediilor istorice corespunzătoare pe zece ani.
Referitor la alte evoluții ale sectorului extern, deficitul cumulat al contului curent și de capital din balanța de plăți a Republicii Cehe s-a adâncit în perioada 2005-2007, dar s-a ajustat în intervalul 2008-2009, ca urmare a restrângerii puternice a cererii interne. Ulterior creșterii deficitului în anul 2010, evoluția soldului extern a continuat să se îmbunătățească până la 0,0% din PIB în anul 2012, înregistrând un excedent de 0,5% în anul 2013, pe fondul surplusului în creștere din comerțul cu bunuri. În același timp, poziția investițională internațională netă a Republicii Cehe a consemnat o deteriorare substanțială, de la -28,2% din PIB în anul 2004 la -48,8% în anul 2012, ameliorându-se până la -45,6% în anul 2013.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 2,2%, valoare semnificativ inferioară celei de referință de 6,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În Republica Cehă, ratele dobânzilor pe termen lung au consemnat o scădere pronunțată în ultimii ani, după ce au atins nivelul maxim de 5,5% în luna iunie 2009, randamentele obligațiunilor înregistrând evoluții volatile, similar altor țări, în contextul crizei datoriilor suverane din zona euro. Ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat la 2,0% la finele perioadei de referință. Diminuarea ratelor dobânzilor pe termen lung începând cu anul 2009, asociată cu ratele ridicate ale dobânzilor pe termen lung în zona euro, a determinat reducerea diferențialului de dobândă, care ulterior a consemnat valori pronunțat negative, situându-se la -1,5 puncte procentuale în luna august 2012. Ratele dobânzilor pe termen lung din Republica Cehă au cunoscut apoi o scădere mai puțin accentuată decât cele din zona euro, spread-ul aferent diminuându-se, la finele perioadei de referință, până la aproximativ -0,4 puncte procentuale (0,3 puncte procentuale față de randamentul obligațiunilor suverane din zona euro cu rating AAA).
Crearea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Republica Cehă necesită, printre altele, menținerea unei politici monetare orientate către stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Referitor la dezechilibrele macroeconomice, Comisia Europeană nu a selectat Republica Cehă pentru a face obiectul unei analize aprofundate în cadrul Raportului privind mecanismul de alertă pentru 2014. Cu toate acestea, Republica Cehă trebuie să facă față unui număr mare de provocări din perspectiva politicilor economice.
Legislația cehă nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, confidențialitatea, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. Republica Cehă este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat, DG ECFIN) și BCE.
3.CROAȚIA
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de Croația a fost de 1,1%, valoare net inferioară celei de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Croația, inflația măsurată prin prețurile de consum a fluctuat între 1,1% și 5,8% (medii anuale) în ultimii zece ani.
După ce a oscilat în jurul intervalului 2-3% în perioada 2004-2007, inflația a depășit 5% în anul 2008, revenind ulterior la niveluri mai scăzute. În anii 2004-2008, s-a consemnat o acumulare a presiunilor generate de cererea internă, ca urmare a expansiunii puternice a creditului. Totodată, dinamica robustă a salariilor eroda competitivitatea. Aceste evoluții macroeconomice s-au dovedit a fi nesustenabile, criza financiară mondială determinând o recesiune de durată a economiei Croației în anul 2009. În consecință, ritmul anual de creștere a inflației IAPC s-a redus, atingând un nivel minim (1,1%) în 2010. Ulterior, acesta s-a intensificat din nou, situându-se la 3,4% în anul 2012, ca urmare a creșterii prețurilor alimentelor și produselor energetice și a prețurilor administrate, precum și a majorării taxei pe valoarea adăugată (TVA) și a accizelor, după care a scăzut la 2,3% în 2013, pe fondul disipării efectelor acestor ajustări. Analizând evoluțiile recente, rata anuală a inflației IAPC s-a plasat temporar la valori ușor negative la începutul anului 2014, situându-se la -0,1% în luna aprilie. Acest declin pronunțat poate fi atribuit reducerii prețurilor alimentelor și produselor energetice, ieftinirii energiei electrice în luna octombrie 2013 și absenței presiunilor din partea cererii. În ansamblu, situația actuală a inflației trebuie analizată în contextul unor dezechilibre și vulnerabilități macroeconomice semnificative.
Cele mai recente statistici disponibile privind inflația furnizate de principalele instituții internaționale indică o creștere treptată a acesteia în perioada 2014-2015, pentru a se plasa între 0,5% și 1,1% în anul 2014 și între 1,1% și 2,2% în anul 2015 comparativ cu valorile negative actuale. În Croația, balanța riscurilor asociate perspectivelor inflației este, în general, echilibrată. Riscurile în sensul creșterii se referă la evoluțiile prețurilor administrate și ale materiilor prime, iar cele în sensul scăderii, la robustețea redresării economice. Privind în perspectivă, menținerea sustenabilă a unor rate scăzute ale inflației poate reprezenta o provocare pentru Croația pe termen mediu, dată fiind sfera limitată deacțiune a politicii monetare în contextul unui regim de curs de schimb cu flotare strâns controlată și al unui nivel ridicat de „euroizare”. Este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite un impact asupra inflației și/sau cursului de schimb nominal în anii următori, ținând seama de faptul că PIB pe locuitor și nivelurile prețurilor sunt în continuare mai reduse în Croația decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de cuantificat cu exactitate efectul generat de procesul de recuperare a decalajelor. Odată cu intensificarea ritmului de redresare economică și cu progresele consemnate în procesul de convergență a nivelului veniturilor, este probabil ca procesul de convergență a nivelului prețurilor să continue, ceea ce se va concretiza, la rândul său, în valori mai ridicate ale inflației pe plan intern, în condițiile unui regim de curs de schimb cu flotare strâns controlată.
Pe ansamblu, cu toate că rata medie anuală a inflației IAPC în Croația este în prezent net inferioară valorii de referință, există preocupări cu privire la caracterul sustenabil al procesului de convergență a ratei inflației.
Croația face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența unui deficit excesiv, termenul pentru corectarea acestuia fiind stabilit pentru anul 2016. În anul de referință 2013, Croația a înregistrat un deficit bugetar de 4,9% din PIB, nivel net superior valorii de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB a fost de 67,1%, nivel superior valorii de referință de 60%. În anul 2014, deficitului bugetar sa redus la 3,8% din PIB, iar ponderea datoriei publice în PIB a crescut la 69,0%. În privința altor indicatori fiscali, ponderea deficitului a depășit-o pe cea a investițiilor publice în PIB în anul 2013.
În perioada de referință de doi ani, kuna croată nu a participat la MCS II, fiind însă tranzacționată în cadrul unui regim de curs de schimb flexibil care implică o flotare strâns controlată a cursului de schimb al acestei monede. În intervalul menționat, cursul de schimb al kunei croate față de euro a indicat un grad redus de volatilitate. Totodată, diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au situat, în medie, la niveluri relativ ridicate. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014, atât cursul de schimb efectiv real al kunei croate, cât și cursul bilateral real față de euro au înregistrat niveluri apropiate mediilor istorice corespunzătoare pe zece ani. Referitor la alte evoluții pe plan extern, deficitul contului curent și de capital al Croației s-a ajustat semnificativ în ultimii ani. Ulterior creșterii progresive a deficitului extern în perioada 2004-2008, soldul cumulat al contului curent și de capital s-a ameliorat constant, înregistrând un ușor excedent de 0,1% din PIB în anul 2012 și un surplus de 1,2% din PIB în 2013. În același timp, poziția investițională internațională netă a Croației s-a deteriorat considerabil, de la -47,7% din PIB în anul
2004 la -89,5% în 2012 și -88,4% în 2013. Prin urmare, politicile fiscale și structurale sunt în continuare importante în vederea sprijinirii sustenabilității externe și a competitivității economiei.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 4,8%, valoare inferioară celei de referință de 6,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În intervalul menționat, ratele dobânzilor pe termen lung au crescut, în condițiile deteriorării ratingurilor. La finele perioadei de referință, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat la 4,4%, cu 2,0 puncte procentuale peste cele corespunzătoare mediei zonei euro (și cu 2,7 puncte procentuale peste randamentul obligațiunilor suverane din zona euro cu rating AAA).
Crearea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Croația necesită, printre altele, o politică monetară orientată spre stabilitate și reforme structurale cuprinzătoare. Referitor la dezechilibrele macroeconomice, Comisia Europeană a selectat Croația pentru a face obiectul unei analize aprofundate în cadrul Raportului privind mecanismul de alertă pentru 2014. Aceasta a constatat că „Croația se confruntă cu dezechilibre macroeconomice excesive care necesită monitorizare specifică și adoptarea unor măsuri de politică ferme”.
În același timp, având în vedere spațiul limitat de manevră al politicii monetare, în contextul unui regim de curs de schimb cu flotare strâns controlată și al unui nivel ridicat de „euroizare”, este esențial ca alte domenii de politică să furnizeze economiei mijloacele prin care aceasta să depășească șocurile specifice țării pentru a asigura corectarea dezechilibrelor macroeconomice și a preîntâmpina reapariția acestora în viitor. Mai exact, Croația trebuie să facă față unui număr mare de provocări din perspectiva politicilor economice. Legislația croată nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale.
Croația este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie
să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat, DG ECFIN) și BCE.
4.UNGARIA
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de Ungaria a fost de 1,0%, nivel semnificativ inferior valorii de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Ungaria, inflația anuală măsurată prin prețurile de consum a fluctuat în jurul valorii de 5% în ultimii zece ani, cu unele excepții. Cu toate acestea, șocurile succesive consemnate la nivelul prețurilor materiilor prime și modificarea frecventă a impozitelor indirecte și a prețurilor administrate au determinat caracterul relativ volatil al inflației măsurate prin prețurile de consum în Ungaria în perioada analizată. Avansul considerabil al remunerării pe salariat până în anul 2008 a imprimat o traiectorie ascendentă costurilor unitare cu forța de muncă, acestea reducându-se ulterior în intervalul 2009-2010 ca urmare a constrângerilor salariale asociate încetinirii creșterii economice. Temperarea ritmului de creștere a costurilor unitare cu forța de muncă a avut un caracter temporar, accelerarea dinamicii remunerării pe salariat în anul 2011 și variația negativă a productivității muncii raportată în anul 2012 antrenând majorarea costurilor unitare cu forța de muncă. În anul 2013, ritmul de creștere a costurilor unitare cu forța de muncă a continuat să se intensifice, pe fondul avansului substanțial al remunerării pe salariat, care a reflectat majorări salariale în sectorul bugetar.
Analizând anul 2014, rata anuală a inflației IAPC s-a diminuat în continuare în prima parte a anului 2014, situându-se la -0,2% în luna aprilie. Pe lângă cererea internă deficitară, nivelul scăzut al inflației reflectă decelerarea inflației măsurate prin prețurile alimentelor pe fondul unei recolte bune, valoarea redusă a inflației importate și scăderea prețurilor produselor energetice, determinată de diminuarea prețurilor administrate în intervalul 2013-2014.
Cele mai recente prognoze disponibile privind inflația furnizate de principalele instituții internaționale indică o creștere treptată a acesteia în perioada 2014-2015, până la valori cuprinse între 0,5% și 1,0% și, respectiv, 2,8% și 3,0%. Balanța riscurilor la adresa perspectivelor inflației este, în linii mari, echilibrată. Riscurile în sensul creșterii se referă la majorarea peste așteptări a prețurilor materiilor prime pe piețele internaționale și la reapariția tensiunilor pe piețele financiare externe, în timp ce incertitudinile privind politica internă pot exercita în continuare presiuni de depreciere asupra forintului, determinând astfel scumpirea importurilor de bunuri și servicii. În ceea ce privește riscurile în sensul scăderii, se anticipează că procesul actual de ajustare a bilanțurilor băncilor și ale populației și povara fiscală vor încetini redresarea cererii interne. Privind în perspectivă, este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite un impact asupra inflației și/sau asupra cursului de schimb nominal în următorii ani, ținând seama de faptul că nivelul PIB pe locuitor și cel al prețurilor sunt în continuare mai reduse în Ungaria decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de cuantificat cu exactitate efectul generat de procesul de recuperare a decalajelor asupra inflației.
Pe ansamblu, cu toate că rata medie anuală a inflației IAPC în Ungaria este semnificativ inferioară valorii de referință, există preocupări cu privire la caracterul sustenabil al procesului de convergență a ratei inflației.
În prezent, Ungaria nu face obiectul unei proceduri de deficit excesiv, conform unei decizii a Consiliului UE. În anul de referință 2013, Ungaria a înregistrat un deficit bugetar de 2,2% din PIB, nivel inferior valorii de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB a fost de 79,2%, nivel superior valorii de referință de 60%. În anul 2014, creșterea deficitului bugetar a ajuns la 2,9% din PIB și a ponderii datoriei publice în PIB la 80,3%. În privința altor factori fiscali, ponderea deficitului nu a depășit ponderea investițiilor publice în PIB în anul 2013. Este important ca Ungaria să își îndeplinească obiectivul bugetar pe termen mediu, respectiv un deficit structural de 1,7% din PIB, și să asigure intrarea ponderii datoriei publice pe o pantă pronunțat descendentă.
În perioada de referință de doi ani, forintul maghiar nu a participat la MCS II, cursul de schimb al acestuia față de euro caracterizându-se printr-un grad ridicat de volatilitate. Până în luna august 2012, forintul maghiar s-a apreciat, depreciindu-se cu aproximativ 10% față de euro în ultima parte a anului 2012 și în trimestrul I 2013. După ce a recuperat o parte din pierderile suferite, moneda Ungariei a fost supusă unor noi presiuni la jumătatea anului 2013 și s-a depreciat la începutul anului 2014, ulterior consemnând o relativă redresare începând cu finele trimestrului I. Diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni au înregistrat niveluri ridicate, în pofida diminuării lor treptate pe fondul reducerilor ratei dobânzii de politică monetară efectuate de Magyar Nemzeti Bank, în contextul scăderii diferențialelor de inflație în raport cu zona euro. Acordul dintre Magyar Nemzeti Bank și BCE cu privire la operațiunile repo, anunțat în ultima parte a anului 2008, a contribuit la reducerea vulnerabilităților în plan financiar, existând astfel posibilitatea ca acesta să fi favorizat și atenuarea presiunilor asupra cursului de schimb în perioada de referință. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014, atât cursul de schimb efectiv real al forintului maghiar, cât și cursul bilateral real față de euro au înregistrat niveluri inferioare mediilor istorice corespunzătoare pe zece ani. Referitor la alte evoluții ale sectorului extern, contul curent și de capital al Ungariei a suferit o ajustare puternică în ultimii ani. După deficitele ample persistente raportate în perioada 2004-2008, soldul total al contului curent și de capital din balanța de plăți a devenit pozitiv în anul 2009, majorându-se treptat până la 3,5% în anul 2012 și, respectiv, 6,5% în anul 2013. În același timp, poziția investițională internațională netă a Ungariei, care consemnase, de asemenea, o deteriorare pronunțată, de la -85,4% din PIB în anul 2004 până la un minim de -117,2% în anul 2009, s-a ameliorat până la -103,2% în anul 2012 și, respectiv, -93,0% în anul 2013. Cu toate acestea, pasivele externe nete ale Ungariei continuă să înregistreze un nivel foarte ridicat. Prin urmare,
politicile fiscale și structurale sunt în continuare importante în vederea sprijinirii sustenabilității externe și a competitivității economiei.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 5,8%, valoare inferioară celei de referință de 6,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În perioada premergătoare celei de referință, ratele dobânzilor pe termen lung s-au diminuat substanțial, de la 9,0% la începutul anului 2012 până la 5,1% în luna mai 2013. Reducerea aversiunii față de risc pe plan internațional și o serie de scăderi consecutive ale ratei dobânzii de politică monetară au contribuit la declinul randamentelor obligațiunilor. În perioada de referință, ratele dobânzilor pe termen lung s-au majorat, situându-se la 5,6% la sfârșitul acesteia reflectând în principal existența unor dezechilibre interne. La finele perioadei de referință, diferențialul dintre rata dobânzii pe termen lung și media zonei euro a fost de 3,2 puncte procentuale (3,9 puncte procentuale față de randamentul obligațiunilor suverane din zona euro cu rating AAA).
Crearea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Ungaria necesită, printre altele, o politică monetară orientată spre stabilitate, inclusiv un cadru instituțional stabil care să mențină încrederea pieței, respectând în același timp pe deplin independența băncii centrale. Referitor la dezechilibrele macroeconomice, Comisia Europeană a selectat Ungaria pentru a face obiectul unei analize aprofundate în cadrul Raportului privind mecanismul de alertă pentru 2014. Aceasta a constatat că „Ungaria se confruntă în continuare cu dezechilibre macroeconomice care necesită monitorizare și adoptarea unor măsuri de politică cu impact semnificativ”. Într-adevăr, Ungaria trebuie să facă față unui număr mare de provocări din perspectiva politicilor economice.
Legislația maghiară nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția de finanțare monetară, ortografierea unică a euro și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. Ungaria este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat, DG ECFIN) și BCE.
5.POLONIA
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de Polonia a fost de 0,6%, nivel net inferior valorii de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Polonia, inflația anuală măsurată prin prețurile de consum a fluctuat între 0,8% și 4,2% în ultimii zece ani. Mai exact, după ce a consemnat o accelerare temporară în anul 2004, datorată în principal aderării Poloniei la UE, rata inflației a revenit la valori scăzute în anii 2005 și 2006. Presiunile asupra prețurilor s-au intensificat la finele anului 2006, inflația crescând până la niveluri de peste 4,0% în 2008 și menținându-se la valori ridicate în anul 2009. Evoluțiile macroeconomice înregistrate până la jumătatea anului 2008 s-au caracterizat printr-un avânt susținut al activității economice, care a fost întrerupt numai în prima jumătate a anului 2005. Presiunile exercitate de capacitățile de producție au devenit evidente în perioada 2007-2008, însă s-au redus odată cu declanșarea crizei financiare mondiale.
Încetinirea relativ de scurtă durată a ritmului creșterii economice și ieftinirea materiilor prime la nivel mondial au avut drept rezultat diminuarea temporară a inflației IAPC anuale până la niveluri sub 2% în vara anului 2010. Ulterior, scumpirea materiilor prime pe piețele internaționale, deprecierea cursului de schimb nominal și majorarea cotei TVA pe fondul cererii interne robuste au contribuit la reaccelerarea inflației în anul 2011. Totuși, reducerea semnificativă a dinamicii activității economice interne care s-a manifestat începând din anul 2012, coborată cu evoluțiile prețurilor materiilor prime la nivel mondial, a condus la scăderea accentuată a inflației pe parcursul anului 2013, aceasta atingând un minim istoric de 0,2% în iunie 2013 în termeni anuali. Rata anuală a inflației IAPC s-a menținut la valori modeste, respectiv 0,3% în luna aprilie 2014. Inflația IPC s-a situat, de asemenea, la 0,3%, sub limita inferioară a țintei stabilite de banca centrală pe termen mediu (2,5% cu un interval de variație de ±1 punct procentual).
Cele mai recente statistici disponibile privind inflația furnizate de principalele instituții internaționale indică o creștere treptată a acesteia în perioada 2014-2015, între 1,1% și 1,5% în anul 2014 și între 1,9% și 2,4% în anul 2015. Balanța riscurilor la adresa perspectivelor inflației este, în general, echilibrată. Riscurile în sensul creșterii se referă îndeosebi la evoluțiile prețurilor materiilor prime, în timp ce riscurile în sensul scăderii sunt asociate în principal ritmului redresării economice din Polonia. Privind în perspectivă, este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite un impact asupra inflației și/sau asupra cursului de schimb nominal în următorii ani, ținând seama de faptul că nivelul PIB pe locuitor și cel al prețurilor sunt în continuare mai reduse în Polonia decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de cuantificat amploarea exactă a efectului generat de acest proces.
Pe ansamblu, cu toate că rata medie anuală a inflației IAPC în Polonia este în prezent net inferioară valorii de referință, există preocupări cu privire la caracterul sustenabil al procesului de convergență a ratei inflației.
În prezent, Polonia face obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența unui deficit excesiv. În anul de referință 2013, Polonia a înregistrat un deficit bugetar de 4,3% din PIB, cu mult peste valoarea de referință de 3%. Ponderea datoriei publice brute în PIB a fost de 57,0%, nivel inferior valorii de referință de 60%. In anul 2014, s-a înregistrat un excedent bugetar de 5,7% din PIB și scăderea ponderii datoriei publice în PIB la 49,2% datorită unui factor conjunctural, respectiv transferul activelor aferente pilonului II al sistemului de pensii (aproximativ 9% din PIB).
În privința altor indicatori fiscali, în anul 2013 ponderea deficitului a depășit ponderea în PIB a investițiilor publice. Este important ca Polonia să întreprindă măsurile necesare pentru reducerea sustenabilă a deficitului bugetar și corectarea deficitului excesiv până în anul 2015, în conformitate cu cerințele aferente PDE, și să înregistreze ulterior progrese suficiente în vederea îndeplinirii obiectivului bugetar pe termen mediu (un deficit structural de 1,0% din PIB). Totodată, Polonia trebuie să facă față și altor provocări din perspectiva politicilor fiscal.În perioada de referință de doi ani, zlotul polonez nu a participat la MCS II, fiind tranzacționat în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil. Cursul de schimb al zlotului polonez față de euro s-a caracterizat printr-un grad relativ ridicat de volatilitate.
Astfel, până în luna august 2012, moneda poloneză a consemnat o apreciere treptată în raport cu moneda unică, urmată de o depreciere într-o perioadă de volatilitate sporită la jumătatea anului 2013. Ulterior, zlotul s-a întărit progresiv față de euro până la sfârșitul perioadei de referință. Diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au menținut la niveluri relativ ridicate în Polonia. În ultima parte a anului 2008, Narodowy Bank Polski și BCE au convenit asupra derulării unor acorduri de răscumpărare, în baza cărora banca centrală putea împrumuta până la 10 miliarde EUR. În plus, de la jumătatea anului 2009, este în vigoare un acord privind o linie de credit flexibilă cu FMI – cu scopul de a satisface cererea de creditare pentru prevenirea și atenuarea efectelor crizei – care a fost prelungit de două ori, în anii 2011 și, respectiv, 2013. Polonia nu a tras nicio sumă de la instituirea acestui acord. Întrucât programele de asistență au contribuit la diminuarea riscurilor aferente vulnerabilităților în plan financiar, este posibil ca acestea să fi favorizat și atenuarea riscurilor privind manifestarea unor presiuni asupra cursului de schimb. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014 atât cursul de schimb efectiv real al zlotului polonez, cât și cursul bilateral real față de euro s-au situat la niveluri apropiate de mediile istorice corespunzătoare pe 10 ani. În ceea ce privește alte evoluții ale sectorului extern, Polonia a înregistrat un deficit cumulat ridicat al contului curent și de capital al balanței de plăți în perioada 2007-2008. Ulterior, soldul cumulat al contului curent și de capital al balanței de plăți a consemnat o ajustare semnificativă în anul 2009 și s-a situat la -1,5% din PIB în anul 2012 și la 1,0% din PIB în anul 2013. În același timp, poziția investițională internațională netă a Poloniei s-a deteriorat considerabil, de la -41,6% din PIB în anul 2004 la -68,6% din PIB în anul 2013. În consecință, politicile fiscale și structurale sunt în continuare importante în sprijinirea sustenabilității externe și a competitivității economiei.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 4,2%, valoare net inferioară celei de referință de 6,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În timpul crizei financiare, în Polonia, ratele dobânzilor pe termen lung au fost, în general, relativ volatile, stabilizându-se în a doua jumătate a anului 2009 și la începutul anului 2010. Creșterea cererii de obligațiuni suverane poloneze din partea investitorilor străini a stimulat scăderea ratelor dobânzilor pe termen lung în anul 2010. La finele anului 2010 și la începutul anului 2011, ratele dobânzilor pe termen lung au înregistrat o relativă majorare, ca urmare a intensificării tensiunilor pe piețele financiare. În intervalul cuprins între jumătatea anului 2011 și jumătatea anului 2013, ratele dobânzilor pe termen lung au urmat un trend descendent, urmat de o creștere ușoară. La sfârșitul perioadei de referință, în Polonia, rata dobânzii pe termen lung a fost de 4,1%, cu 1,7 puncte procentuale peste media zonei euro (2,4 puncte procentuale față de randamentul obligațiunilor guvernamentale cu rating AAA din zona euro).
Crearea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Polonia necesită, printre altele, menținerea unei politici monetare orientate spre stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Referitor la dezechilibrele macroeconomice, Comisia Europeană nu a nominalizat Polonia în vederea efectuării unei analize aprofundate în Raportul privind mecanismul de alertă pentru 2014. Deși economia poloneză a reușit să traverseze criza internațională relativ bine, mai trebuie rezolvate o serie de probleme structurale. În speță, Polonia trebuie să facă față unui număr mare de provocări din perspectiva politicilor economice.
Legislația Poloniei nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, confidențialitatea, interdicția de finanțare monetară și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. Polonia este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat, DG ECFIN) și BCE
6.SUEDIA
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de Suedia a fost de 0,3%, nivel net inferior valorii de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza pe o perioadă mai îndelungată arată că, în Suedia, rata inflației a avut o evoluție în general moderată, rata inflației IAPC înregistrând un nivel mediu de 1,5% în ultimii zece ani. Aceasta reflectă credibilitatea politicii monetare, susținute de dinamica salarială redusă și de gradul avansat de dezvoltare economică al acestei țări. În perioada respectivă, rata medie anuală a inflației IAPC a depășit 2,0% numai în anul 2008.
În 2013, acest indicator s-a situat la 0,4%. Analizând evoluțiile recente, rata anuală a inflației IAPC s-a plasat, în trimestrul IV 2013 și la începutul anului 2014, la niveluri scăzute, net inferioare țintei inflației stabilite de Sveriges Riksbank. Această traiectorie s-a datorat, în principal, ieftinirii produselor energetice și majorărilor nesemnificative ale prețurilor serviciilor. Scăderea marjelor de profit atât în sectorul serviciilor, cât și în cel al producției de bunuri a indicat faptul că sectorul corporativ se confruntă în continuare cu dificultăți în ceea ce privește acoperirea majorării costurilor prin prețuri mai ridicate.
Conform statisticilor, inflația sa menținut nemodificată în anul 2014 și se va accelera în 2015, pentru a se plasa între 0,1% și 0,5% și, respectiv, 1,4% și 1,8%.
Pe ansamblu, balanța riscurilor asociate perspectivelor inflației este, în general, echilibrată. Riscurile în sensul creșterii se referă la o revigorare peste așteptări a activității investiționale și la majorarea prețurilor materiilor prime pe piețele internaționale.
Principalul risc în sensul scăderii decurge din corecția prețurilor locuințelor, care ar putea afecta cererea internă. Fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o sursă suplimentară de incertitudini asociate inflației prognozate. Menținerea prețurilor în Suedia la un nivel încă relativ ridicat comparativ cu media zonei euro sugerează că eforturile de continuare a integrării comerciale și concurența sporită pot avea un efect în sensul scăderii asupra nivelului prețurilor.
Suedia nu face obiectul unei proceduri de deficit excesiv, conform unei decizii a Consiliului UE. În anul de referință 2013, Suedia a înregistrat un deficit bugetar de 1,1% din PIB, nivel net inferior valorii de referință de 3% din PIB. Ponderea datoriei publice brute în PIB a fost de 40,6%, nivel inferior valorii de referință de 60%. În anul 2014, creșterea deficitului bugetar ajunge la 1,8% din PIB și a ponderii datoriei publice în PIB la 41,6%. În privința altor factori fiscali, ponderea deficitului nu a depășit ponderea investițiilor publice în PIB în anul 2013. Este important ca Suedia să asigure menținerea unor finanțe publice solide și să își ancoreze în continuare strategia de consolidare bugetară în anii următori într-un cadru bazat pe reguli al formulării politicii fiscale, care a favorizat performanțele acesteia până în prezent.
În perioada de referință de doi ani, coroana suedeză nu a participat la MCS II, ci a fost tranzacționată în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil. Cursul de schimb al coroanei suedeze în raport cu euro a manifestat, în medie, un grad înalt de volatilitate în perioada de referință. Moneda s-a apreciat față de euro în perioada anterioară lunii august 2012, înregistrând o nouă deteriorare până la finele anului 2012. Ulterior, coroana și-a reluat aprecierea în trimestrul I 2013, după care s-a depreciat treptat până în luna mai 2014. Diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au redus treptat de la 1,6 puncte procentuale în perioada de trei luni încheiată în luna iunie 2012 la 0,6 puncte procentuale în intervalul ianuarie-martie 2014. În perioada de referință, Sveriges Riksbank a menținut un acord de swap cu BCE, care permite băncii să împrumute euro oferind în schimb coroane suedeze. Întrucât a contribuit la reducerea vulnerabilităților financiare, este posibil ca acest acord să fi avut un impact și asupra cursului de schimb al coroanei suedeze. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014, atât cursul de schimb efectiv real al coroanei suedeze, cât și cursul bilateral real față de euro au înregistrat niveluri apropiate mediilor istorice corespunzătoare pe zece ani. Referitor la alte evoluții pe plan extern, începând cu anul 2004, Suedia a acumulat excedente considerabile – în medie, în jurul valorii de 7% din PIB – ale contului curent și de capital al balanței de plăți, care au ajuns la 6,0% din PIB în anul 2013. În același timp, poziția investițională internațională netă a Suediei s-a îmbunătățit, de la -24,9% din PIB în anul 2004 la -12,1% în 2012 și la -5,0% în 2013.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 2,2%, valoare net inferioară celei de referință de 6,2%, corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. Ratele dobânzilor pe termen lung au înregistrat un nivel minim istoric de 1,3% în anul 2012, reflectând parțial percepția foarte favorabilă asupra bonității guvernului suedez și cererea puternică de active în coroane suedeze. Acestea au consemnat ulterior o creștere, pe fondul reducerii plasamentelor în portofolii de siguranță, situându-se la 2,1% la sfârșitul perioadei de referință. Diferențialul între rata dobânzii pe termen lung din Suedia și media zonei euro a fost negativ începând cu anul 2005 și, din 2008, a crescut, ajungând la 3,0% în anul 2011. Diferențialul s-a redus ulterior ca urmare a scăderii randamentelor obligațiunilor suverane din zona euro și a creșterii celor din Suedia, situându-se la -0,3 puncte procentuale (0,4 puncte procentuale față de randamentul obligațiunilor suverane din zona euro cu rating AAA) la finele perioadei de referință.
Menținerea unui mediu favorabil convergenței sustenabile în Suedia necesită, printre altele, implementarea în continuare a unei politici monetare orientate spre stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Referitor la dezechilibrele macroeconomice, Comisia Europeană a selectat Suedia pentru a face obiectul unei analize aprofundate în cadrul Raportului privind mecanismul de alertă pentru 2014. Aceasta a constatat că „Suedia se confruntă în continuare cu dezechilibre macroeconomice care necesită monitorizare și adoptarea unor măsuri de politică adecvate”. Suedia trebuie să facă față unui număr mare de provocări din perspectiva politicilor economice.
Legislația suedeză nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția finanțării monetare și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. Suedia este stat membru al UE care face obiectul unei derogări și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de adaptare prevăzute în articolul 131 din Tratat. Totodată, BCE constată că, potrivit Tratatului, Suedia are obligația de a adopta legislația națională referitoare la integrarea băncii centrale în Eurosistem încă din data de 1 iunie 1998. Cu toate acestea, autoritățile suedeze nu au luat nicio măsură legislativă pentru remedierea neconcordanțelor prezentate în acest raport și în rapoartele anterioare.
Sursa: Comisia Europeană (Eurostat, DG ECFIN) și BCE
În zona euro, inflația IAPC (indicele armonizat al prețurilor la consum) este estimată la 0,5 % în acest an și la 0,8 % în 2015, după care va crește la 1,5 % în 2016.
Se estimează că reducerea deficitelor publice generale va continua. Ponderea deficitului în PIB ar urma să descrească și mai mult anul acesta atât în UE, cât și în zona euro, deși într-un ritm mai lent decât în 2013, ajungând la 3,0%, respectiv la 2,6%.
Se preconizează că deficitele publice vor continua să scadă în următorii doi ani datorită consolidării activității economice.
Orientarea politicii bugetare se considera a fi aproape neutră în 2014 și 2015.
Se estimează că ponderea datoriei în PIB va atinge un nivel maxim anul viitor atât în UE cât și la nivelul zonei euro, ajungând la 88,3%, respectiv 94,8 % (în conformitate cu definiția sistemului european de conturi 2010).
SECȚIUNEA 4
ROMÂNIA ȘI MONEDA UNICĂ, “EURO”
Adoptarea de către România a monedei euro la momentul propus (2019) prin Programul de convergență, pe care țara noastră l-a înaintat Comisiei Europene la începutul anului 2007, depinde de îndeplinirea concomitentă a criteriilor de convergență nominală și a criteriilor de convergență juridică. Dintre criteriile de convergență nominală, România continuă să îndeplinească criteriul privind sustenabilitatea poziției fiscale (care se referă la ponderea deficitului fiscal și a datoriei publice în PIB), în timp ce evaluarea criteriului referitor la stabilitatea cursului de schimb nu poate fi realizată cu acuratețe, atât timp cât leul nu participă la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II).
Criteriile de convergență nominală necesare a fi îndeplinite:
1. Criteriul stabilității prețurilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să aibă o stabilitate durabilă a prețurilor și o rată medie a inflației, în decursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depășească cu mai mult de 1,7% rata inflației acelor state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de România a fost de 2,1%, nivel superior valorii de referință de 1,7% corespunzătoare criteriului privind stabilitatea prețurilor.
Analiza pe o perioadă mai îndelungată arată că, în România, rata medie anuală a inflației IAPC a coborât de la nivelurile deosebit de ridicate înregistrate la începutul anilor 2000 până în anul 2007, când trendul descendent s-a inversat. În anul 2009, inflația a consemnat o nouă reducere și s-a stabilizat apoi, în general, la un nivel ridicat, scăzând ulterior la niveluri minime istorice de 3,4% și 3,2% în anul 2012 și, respectiv, 2013. La evoluția acesteia au contribuit semnificativ, alături de costurile unitare cu forța de muncă, șocurile ample și succesive de natura ofertei (inclusiv majorarea cotei TVA în anul 2010), ajustările prețurilor administrate și ale accizelor, precum și variația cursului de schimb. Dinamica inflației în ultimii zece ani ar trebui analizată în contextul supraîncălzirii economiei în perioada 2004-2008, urmate de o contracție puternică a activității economice în anii 2009 și 2010 și de o redresare moderată în intervalul 2011-2013. Analizând statisticile , rata anuală a inflației IAPC s-a plasat, în general, pe un trend descendent, de la nivelul maxim de 5,4% în luna septembrie 2012 până la 1,1% în luna septembrie 2013, însă ulterior a cunoscut o ușoară accelerare până la 1,6% în luna aprilie 2014, ca urmare a majorării accizelor la carburanți. Cele mai recente prognoze disponibile furnizate de principalele instituții internaționale arata creșterea treptată a ratei medii anuale a inflației, de la niveluri minime istorice până la valori cuprinse între 2,2% și 2,5% în anul 2014 și va fi între 3,0% și 3,3% în anul 2015. Înregistrarea unui nivel sub așteptări al activității economice reprezintă un risc în sensul scăderii la adresa perspectivelor privind inflația. Într-o perspectivă mai îndelungată, este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite, în anii următori, un impact asupra inflației și/sau asupra cursului de schimb nominal, ținând seama de faptul că nivelul PIB pe locuitor și cel al prețurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse în România decât în zona euro.
În concluzie România nu îndeplinește criteriul de stabilitate a prețurilor.
2. Criteriul de convergență a dobânzilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să aibă o dobânda medie nominală pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii pe termen lung la acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.
În perioada de referință mai 2013-aprilie 2014, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 5,3%, valoare inferioară celei de referință de 6,2% corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor. În anii anteriori, ratele dobânzilor pe termen lung în România au avut tendința de a fluctua în jurul valorii de 7%, cu o marjă de ±0,5 puncte procentuale, în condițiile în care inflația persistentă nu a permis plasarea ratelor nominale ale dobânzilor pe un trend descrescător susținut. De curând, inflația a înregistrat un declin substanțial, determinând banca centrală să relaxeze ratele de politică monetară mai rapid decât în perioadele anterioare. Aceasta a contribuit la reducerea diferențialului de dobândă pe termen lung între România și media zonei euro. La finele perioadei de referință, ratele dobânzilor pe termen lung s-au plasat la 5,2%, cu 2,8 puncte procentuale peste cele corespunzătoare mediei zonei euro (și cu 3,5 puncte procentuale peste randamentul obligațiunilor suverane din zona euro cu rating AAA).
România nu îndeplinește criteriul de convergență a ratelor dobânzii pe termen lung.
3. Criteriul stabilității cursului de schimb – se referă la faptul că, în cadrul unui stat membru, cursul de schimb al monedei naționale față de euro trebuie să se încadreze în intervalul de fluctuație al ERM II (+/-15%), fără tensiuni majore pentru o perioadă de doi ani înaintea momentului examinării. În perioada de referință de doi ani, leul românesc nu a participat la MCS II, ci a fost tranzacționat în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil cu flotare controlată.
Cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a fost caracterizat de un grad relativ ridicat de volatilitate. După o apreciere ușoară până în luna mai 2013, leul românesc a consemnat o depreciere la jumătatea anului 2013, perioadă caracterizată de o volatilitate sporită. Ulterior, leul s-a apreciat din nou într-o anumită măsură, stabilizându-se în proximitatea nivelului mediu înregistrat la începutul perioadei de referință. Pe parcursul întregii perioade de referință, diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au menținut, în medie, la niveluri ridicate, deși au urmat o traiectorie constant descrescătoare, pe fondul reducerilor ratei dobânzii de către Banca Națională a României, în contextul restrângerii diferențialelor de inflație în raport cu zona euro. În anul 2009 s-a convenit acordarea unui pachet de asistență financiară internațională României de către UE și FMI, care a fost urmat de un acord preventiv de asistență financiară în anul 2011 și de un alt program similar în anul 2013. Pe durata perioadei de referință, România nu a efectuat nici o tragere din resursele puse la dispoziție în cadrul acordurilor preventive. Întrucât aceste acorduri au contribuit la diminuarea vulnerabilităților în plan financiar, este posibil ca acestea să fi favorizat și atenuarea presiunilor exercitate asupra cursului de schimb în decursul perioadei de referință. În contextul unei perioade mai îndelungate, în luna aprilie 2014, atât cursul de schimb efectiv real al leului românesc, cât și cursul bilateral real față de euro s-au situat la niveluri relativ apropiate de mediile istorice corespunzătoare pe zece ani.
România nu îndeplinește criteriul cursului de schimb.
4. Criteriul situației finanțelor publice – se referă la respectarea disciplinei bugetare, astfel încât să fie evitate deficitele publice excesive. Se examinează dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
A) dacă raportul între deficitul public planificat sau cel efectiv și PIB, exprimat în prețurile pieței, depășește valoarea de referință de 3%, mai puțin în cazul în care: acest raport nu a fost diminuat în mod substanțial și constant atingând un nivel apropiat de valoarea de referință, sau depășirea valorii de referință nu a fost decât excepțională și temporară, iar raportul rămâne apropiat de valoarea de referință;
Criteriul deficitului bugetar este respectat de România incă din anul 2001. Cu toate acestea, în anul 2007, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) a cunoscut o creștere pană la 2,5% din PIB, față de 2,2% din PIB în 2006. Nivelul deficitului public în România a atins o valoare maximă de 9,0% din PIB în 2009, dar a scăzut la 6,8% și 5,2% din PIB în 2010 și, 2011 pe fondul eforturilor de consolidare fiscală. În anul de referință 2011, România a înregistrat un deficit bugetar de 4,3% din PIB, valoare net superioară celei de referință de 3%, dar în anul 2012 deficitul a ajuns la 2,9% din PIB. Potrivit programului de guvernare, se dorește atingerea unui deficit bugetar structural de 0,7 % din PIB, în 2014, și menținerea la acest nivel în 2015 și 2016.
B) dacă raportul între datoria publică și PIB, exprimat în prețurile pieței, depășește valoarea de referință de 60%, mai puțin atunci când raportul scade suficient pentru a considera că se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.
În prezent, România nu face obiectul unei proceduri de deficit excesiv, conform unei decizii a Consiliului UE. În anul de referință 2013, România a înregistrat un deficit bugetar de 2,3% din PIB, valoare inferioară celei de referință de 3%. Ponderea datoriei publice în PIB a fost de 38,4%, nivel semnificativ inferior valorii de referință de 60%.
Pentru anul 2014, Comisia Europeană prognozează că ponderea deficitului bugetar se va restrânge marginal la 2,2% din PIB, iar ponderea datoriei publice se va majora până la 39,9% din PIB. În privința altor factori fiscali, ponderea deficitului nu a depășit ponderea în PIB a investițiilor publice în anul 2013. Este important ca România să asigure realizarea unor progrese suficiente în vederea îndeplinirii obiectivului bugetar pe termen mediu, respectiv un deficit structural de 1% din PIB, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în contextul acordului de asistență financiară încheiat cu UE și FMI.În concluzie, România nu îndeplinește criteriul privind finanțele publice.
Înregistrarea unui nivel sub așteptări al activității economice reprezintă un risc în sensul scăderii la adresa perspectivelor privind inflația. Într-o perspectivă mai îndelungată, este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite, în anii următori, un impact asupra inflației și/sau asupra cursului de schimb nominal, ținând seama de faptul că nivelul PIB pe locuitor și cel al prețurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse în România decât în zona euro.
Economia României este bine integrată în economia UE, datorită comerțului și sistemului de Investiții străine directe (ISD). Pe baza factorilor selectați privind mediul de afaceri, România a înregistrat rezultate slabe comparativ cu statele membre din zona euro. Integrarea sectorului financiar intern în sistemul financiar UE este semnificativă, în mare parte datorită ponderii ridicate a participațiilor deținute de investitori străini la capitalul social al firmelor de intermediere financiară.
Având în vedere evaluarea sa privind compatibilitatea juridică și privind îndeplinirea criteriilor de convergență, precum și luând în considerare factorii suplimentari, Comisia consideră că România nu îndeplinește condițiile pentru adoptarea monedei euro.
Anul 2021 este cel mai apropiat termen realist de aderare a României la moneda unică europeană, din cauza convergenței reale reduse a economiei românești cu cea a Zonei Euro. Nouă țintă oficială de aderare este 2019, dar acestui termen se opun mai ales argumentele sărăciei românilor și a productivității scăzute a muncii lor, în comparație cu zona euro.
Ultimul termen oficial a fost stabilit în 2019, chiar și această dată de aderare nu va fi ușor de atins fără deciziile dure pe care le presupune impulsionarea competitivității economiei. Restructurarea și privatizarea companiilor de stat, “creșterea veniturilor bugetare și a absorbției fondurilor europene și favorizarea investițiilor în infrastructură în dauna cheltuielilor sociale sunt doar câteva dintre" deciziile care ar trebui luate. În realitate, aderarea la zona euro este posibilă dacă România rezistă comparației unor indicatori ai săi cu cei ai zonei euro. În funcție de diferitele ritmuri de creștere ale economiei României și respectiv ale eurozonei, momentul în care comparația va permite aderarea României se poate apropia la 7 ani față de 2014 (adică în 2021), dar se și poate îndepărta la 11 ani.
CONCLUZII
Așadar, având în vedere analiza realizată pot spune că într-adevăr adoptarea monedei unice determină avantaje pentru orice stat membru a Zonei Euro, avantaje ce decurg în principal din eliminarea riscului de schimb valutar. În perioada premergătoare crizei economico-financiară, toate statele se grăbeau să adopte moneda unică pentru a beneficia de avantajele generate, însă o dată cu instituirea crizei în statele europene au început treptat să iasă la iveală și costurile determinate de moneda euro. Astfel, au apărut noi costuri ocazionate de criza datoriilor suverane și instituirea mecanismelor de rezoluție. În plus a fost și exemplul unor state membre Zonei Euro, precum Italia care s-a împrumutat mai scump decât România sau Cehia. Cu cât au devenit mai evidente costurile generate de adoptarea monedei unice, cu atât statele membre Uniunii Europene, dar care nu fac parte din Zona Euro, au devenit mai reticente cu privire la acest subiect și au decis să adopte o atitudine de expectativă.
Prin urmare, înainte de a lua decizia de a adopta moneda unică, trebuie să te asiguri că economia statului este destul de stabilă încât o dată intrat în Zona Euro, șansele de a redresa economia unui stat scad, întrucât există mai puține mijloace de intervenție a Băncii Naționale în economie, iar intrarea în Zona Euro presupune adoptarea unei strategii șablon care nu îți permite prea multă flexibilitate. S-a demonstrat și faptul că ideea potrivit căreia o dată intrat în Zona Euro, toate celelalte state vor contribui la sprijinirea statului nou intrat; solidaritatea la nivelul Zonei Euro este deja pusă la încercare, existând riscul să se deterioreze și mai puternic în situația în care noi state privite ca fiind insuficient pregătite ar adera la Zona Euro.
Bibliografie
http://media1.webgarden.ro/files/media1:4dcda63721891.doc.upl/CAPITOLUL%2008.%20Uniunea%20Economica%20si%20Monetara.doc
http://economiewiki.wikispaces.com/file/view/ECONOMIE-lectie+brigada.doc
https://ro.scribd.com/doc/218776475/Argumente-pro-%C5%9Fi-contra-intr%C4%83rii-Marii-Britanii-in-ERM-I-%C5%9Fi-ERM-II
https://www.ecb.europa.eu/press/pr/date/2014/html/pr140604.ro.html
http://biblioteca.regielive.ro/referate/finante/-255346.html
http://www.scritub.com/economie/Uniunea-Economica-si-Monetara53167.php
https://andreivocila.wordpress.com/2010/10/23/euro-catalizatorul-integrarii-monetare-europene/
http://lary1100.blogspot.com/
http://biblioteca.regielive.ro/referate/finante/drumul-romaniei-spre-uniunea-monetara-255346.html
https://www.yumpu.com/ro/document/view/15824062/uniunea-economica-si-monetara-institutul-european-din-romania/5
http://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/uniunea-monetara-si-economica-233515.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Moneda Unica Europeana (ID: 151273)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.