Miturile Politice Moderne In Spatiul Romanesc

Prezența sacrului în sfera politicului joacă un rol important în toate ideologiile politice

moderne și contemporane prin incertitudinea și confuzia creată și susținută de deținătorii puterii

prin intermediul miturilor politice, cu scopul de manipulare și influențare a maselor. Omul, spre

deosebire de alte ființe, trăiește într-un univers simbolic ale cărui elemente reprezentative sunt

limbajul, mitul, arta, religia. Puterea politică s-a caracterizat întotdeauna printr-o latură simbolică

potrivit lui Georges Balandier care afirmă că “sacrul este una din dimensiunile politicului, o

garanție a legitimității sale, unul din mijloacele utilizate în cadrul competiției politice”.

Societățile omenești au avut dintotdeauna nevoie de mituri, întrucât acestea asigură

ordinea socială oferind modele de acțiune și de gândire asupra conștiinței umane. Miturile au o

importanță deosebită, ele fiind sursa acțiunilor individului în viața socială și politică.

Lucrarea de față reprezintă o documentare privind mitologia politică modernă, care se

finalizează cu o identificare a celor mai importante mituri politice în România. Deși

documentarea referitoare la principalele mituri politice este mai veche, noutatea lucrării constă în

observarea legăturii prin analogie dintre toate cele patru mituri politice moderne și toate cele

patru tipuri de constelații de imagini, grupate de către Gilbert Durand în lucrarea sa Structurile

antropologice ale imaginarului, în patru imagini specifice cărților de tarot: mitul Conspirației și

Salvatorului aparținând roiurilor de imagini specifice Regimului Diurn al imaginii, iar mitul

Vârstei de Aur și al Unității integrându-se ca simbolistică, Regimului Nocturn al imaginii, cu

limitele impuse de interconectarea dintre aceste mituri și apariția de forme noi ale acestor mituri

datorită interconectării dintre ele. Am ales abordarea explorativă ca metodă de cercetare

deoarece domeniul miturilor politice este foarte bogat în semnificații, cunoscându-se prea puține

date referitoare la o clasificare a miturilor în general. Un alt motiv pentru care am ales această

abordare îl constituie faptul că voi propune în această lucrare o apartenență a tuturor celor patru

mituri politice fundamentale, unor anumite grupe de constelații de imagini specifice lucrării lui

Durand, cu mențiunea că două dintre acestea erau deja asimilate constelațiilor simbolice

specifice de către cercetătorii în domeniu. Nu trebuie să omitem nici analiza unor personalități

sau perioade istorice relevante pentru exemplificarea utilizării miturilor politice moderne prin

consultarea studiilor istorice. Din punct de vedere al structurii lucrării s-a căutat ca în prezentarea

4

teoriei să se urmeze etapele formării unui mit politic modern. De asemenea, se observă că

arhetipul și simbolul nu reprezintă numai niște etape de manifestare ale sacrului, ci și niște

componente ale imaginilor unei constelații mitice fundamentale.

Actorii politici creează într-un mod subconștient pentru alegători, o lume politică ireală

prin utilizarea simbolurilor și a ritualurilor politice. Acestea din urmă sunt preluate de mijloacele

de comunicare în masă și apoi redate într-un mod nu tocmai fidel, deoarece imaginile și mesajele

cu încărcătură magică își pierd intensitatea, iar realitatea este astfel distorsionată de către

operatorul video sau de către cel care realizează montajul. Se creează astfel o diferență destul de

mare între dimensiunile producerii activităților de natură politică, care constituie valoarea

nominală a politicii și dimensiunile reprezentării politicii, acestea alcătuind valoarea simbolică a

politicii. Simbolurile politice nu au doar rolul de reprezentare a realității politice, ci și pe cel de

mimare a unei realități politice fictive. Politica pură nu poate exista fără elemente simbolice,

indispensabile pentru cei care dețin puterea, prin care pot fi reprezentați actorii politici, precum și

valorile lor politice.

O formă a simbolicii politice care reprezintă de fapt, o metodă de interpretare a vieții

politice este mitul. Din punct de vedere al definițiilor primite de către mit de-a lungul timpului,

distingem două categorii de mituri, care uneori se intersectează sau decurg unele din altele:

miturile istorice și miturile politice.

Miturile politice au funcția de legitimare a puterii și de identitate conferită indivizilor și

colectivității. Cele patru mituri politice fundamentale prezintă fiecare un anumit rol în viața

socială și politică, însă cel mai important rol al acestora îl constituie controlul exercitat de elite

asupra colectivității.

Aceste patru mituri fundamentale pot fi întâlnite și în spațiul românesc, unde s-au

concretizat prin „axa Mihai Viteazul (1600) – Unirea Principatelor (1859) – Marea Unire (1918)”

în cazul mitului Unității, prin tânjirea după diferite perioade ce au constituit Vârsta de Aur, prin

diferite personalități care s-au impus în cazul mitului Salvatorului și prin nenumărate comploturi

împotriva domnitorilor români, în cazul mitului Conspirației.

5

2. Moduri de manifestare a sacrului

“În societățile premoderne, sacrul se manifestă într-o multitudine de sisteme mitice, de la

cele mai simple (totemismul, animismul, cultul strămoșilor, fetișismul), la cele mai complexe

(religiile politeiste și monoteiste). Modernitatea nu a dus la dispariția sacrului, ci doar la

camuflarea, dispersarea și alterarea lui într-o multitudine de noi forme, secularizate.”1

Sacrul poate caracteriza atât spațiul, cât și timpul și reprezintă inversul profanului. Atât

spațiul sacru, cât și timpul sacru, sunt rezerve nesfârșite de “veșnicie asupra timpului”2. Spațiul

sacru se manifestă sub forma iconografiei, astfel explicându-se dorința firească de “a traduce

orice senzație și orice urmă de percepție în teme vizuale”3, în timp ce timpul sacru se manifestă

sub forma miturilor, timpul fiind învins în acest caz prin intermediul repetării, ciclicității

deoarece repetarea imaginilor spulberă noțiunea de timp.

Mitul este “un sistem dinamic de simboluri, de arhetipuri și de semne (…) care, sub

impulsul unei scheme, tinde să se realizeze ca povestire. Mitul e deja o schiță de raționalizare

întrucât utilizează firul unei expuneri în care simbolurile se transformă în cuvinte și arhetipurile

în idei. Mitul explicitează o schemă sau un grup de scheme”4. Astfel, ideea este caracteristică

arhetipului, denumirea simbolului, iar narațiunea cu caracter istoric sau “doctrina religioasă,

sistemul filozofic”5 avantajează mitul.

“Termenul de mit implică, în ceea ce privește, și mitul propriu-zis, adică povestirea care

legitimează cutare sau cutare credință religioasă sau magică, legenda și somațiile ei explicative,

basmul popular sau povestirea romanescă.”6

Totalitatea miturilor unei națiuni reflectă fundamentele culturii acestei națiuni. În același

timp, mitul reprezintă un model exemplar de viață.

Miturile se referă la evenimentele cele mai importante din viața oamenilor: dragostea,

dobândirea nemuririi și reprezintă modele de ghidare în viață, evocând virtuțile umane: eroismul,

1Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 4

2Gilbert Durand, op. cit., p. 408

3Ibidem, p. 408

4Ibidem., p. 54

5Ibidem., p. 54

6 J. P. Bayard, Histoire des legendes, p. 10, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand,

Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

6

curajul, demnitatea. Miturile în care eroii au adversari de același fel sau adversari total opuși

prezintă particularitatea de coincidentia oppositorum studiată în special de marele istoric al

religiilor Mircea Eliade.

Forma unui mit “nu e deloc independent de conținutul semantic al simbolurilor (…) La

un mit nu numai firul povestirii are importanță, ci și sensul simbolic al termenilor, întrucât mitul,

fiind discurs, reintegrează o anumită linearitate a semnificantului”7. Referindu-se la faptul că

mitul trebuie cercetat din punct de vedere simbolic, iar nu sintactic, cercetătorii afirmă: “am

putea defini mitul drept acel mod al discursului în care valoarea formulei traduttore, traditore,

tinde practic către zero”8, “vom adăuga: pentru că un arhetip nu se traduce, așa încât nu poate fi

trădat de nici un limbaj”9, afirmând că mitul este alcătuit din “pachete” de semnificații, “roiuri de

imagini încărcate cu o semnificație mai curând afectivă decât intelectuală”10. Se presupune că

aceste “constelații de imagini”, așa cum le numește Durand, sunt încărcate de semnificații

afective, miturile neputându-se traduce cu ajutorul logicii deoarece se tinde să se piardă sensurile

lor inițiale, sărăcindu-le.

Anumite caracteristici ale mitului determinate de Durand prezintă această structură a

imaginarului astfel: mitul nu se poate formaliza total și nici nu se poate desprinde de arhetipul

care i-a dat naștere și este încărcat de simboluri.

Mitul poate fi analizat din punct de vedere mitologic – presupunând analiza povestirii, din

punct de vedere sincronic – prin repetările secvențiale din interiorul mitului, dar și prin

compararea cu alte mituri și nu în ultimul rând, din punct de vedere al simbolurilor și

arhetipurilor, acestea reprezentând singura cheie care poate explica sensul mitului: “Astfel încât

vom păstra în mitologie cei doi factori de analiză: cel diacronic al desfășurării discursive a

povestirii (…) precum și analiza sincronică cu două dimensiuni: cea dinlăuntrul mitului cu

ajutorul repetării secvențelor și grupurilor de raporturi puse în evidență, și cea comparativă cu

7Gilbert Durand, op. cit., p. 343

8Levi-Strauss, op. cit., p.233, în Structurile antroplogice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999

9Gilbert Durand, op. cit., p. 344

10Ibidem, p. 344

7

alte mituri asemănătoare, îi vom adăuga totuși analiza izotopismelor simbolice și arhetipale,

singura care ne poate da cheia semantică a mitului”11.

“Purtând amprenta sacrului, miturile fondatoare premoderne sunt, de regulă,

individualizate în jurul unui zeu, al unui erou, al unui personaj exemplar. Deși nu exclud factorii

autohtoni, aceste mituri sunt organizate în jurul unei intervenții exterioare, care duce la o creație

nouă, pe un teritoriu virgin al istoriei. Semnificative în acest sens sînt miturile fondatoare ale

diverselor state (Atena, întemeiată de egipteanul Cecrops, Roma, la a cărei îndepărtată origine se

află troianul Eneas, regatul Franței, întemeiat de troieni etc.). Uneori – ca la popoarele din

stepele asiatice sau din Europa orientală – fondarea este legată de un act simbolic și, în același

timp magic cum ar fi vînătoarea. Hunii și ungurii ar fi venit în Europa pe urmele unei căprioare.

Vanătoarea zimbrului explică întemeierea Moldovei.”12

Miturile sunt de mai multe tipuri: miturile arhetipale, miturile arhaice, miturile istorice

(moderne).

2.1. Arhetipul

„Oamenii nu pot să inventeze conștient zei, ei pot doar proiecta zeii lumii care există deja

în psihicul lor.”13

Timpul mitic este timpul originilor, timpul guvernat de zeități, de la începuturile creației.

Atât C. G. Jung cât și M. Eliade, consideră că miturile reprezintă arhetipuri în conștiința umană.

Sensul miturilor diferă în funcție de civilizația a cărei identitate culturală o reflect, dar și în

funcție de epocă.

Forța și autoritatea mitului, care duc la considerarea mitului ca fiind un model pentru

conștiința umană, sunt create de prezența în cadrul acestuia a ființelor supranaturale, divine.

Timpul mitului este timpul anistoric, al începuturilor, iar repetarea ritualurilor sau evocarea unui

mit cu ocazia unui eveniment, îl propulsează pe participant în Timpul Liturgic, în afara timpului

istoric, în acel timp al originilor: timpul sacru.

11Gilbert Durand, op. cit., p. 348

12Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 9-10

13Mihaela Minulescu, op. cit., p. 3

8

„Mitul, adică narațiunea mitică, transpusă în acțiune, devine rit, și se cristalizează în

gesturi arhetipale ce au loc în illo tempore (la începuturile “Istoriei”) – momentul auroral

cosmogonic – care “onticizează”, prin intermediul hierofaniei, actele sau evenimentele

elementare.” (Nistor, Mihai, Fenomenologia sacrului, cap. Tipologia Sacrului)

Potrivit lui Gilbert Durand, noțiunea de „schemă” utilizată de acesta în lucrarea sa

„Structurile antropologice ale imaginarului” reprezintă „scheletul dinamic (…) al imaginației” și

clasifică gesturile. Ca exemple de scheme, autorul ne prezintă schema verticalității ascendente, a

diviziunii, schema coborârii și a ghemuirii în intimitate, ultimele două fiind corespunzătoare

gestului înghițirii. Potrivit aceluiași autor „gesturile diferențiate în scheme, în contact cu mediul

ambiant natural și social, vor determina marile arhetipuri, aproape așa cum le-a definit Jung”,

arhetipurile fiind „stadiul preliminar, zona matriceală a ideii”, „punctul de joncțiune între

imaginar și procesele raționale”. Cele trei mari gesturi reflexologice cuprind dominanta

posturală, coborârea digestivă și gesturile ritmice. Conform acestor mari gesturi, Gilbert Durand

împarte imaginarul în trei structuri în jurul cărora se orientează roiuri de simboluri specifice.

Astfel, gestului dominantei posturale îi corespund simbolurile armelor, spadelor, săgeților,

simbolismul tatălui, tehnicile de purificare; gestului coborârii digestive îi corespund recipientele

și simbolismul matern, iar gesturile ritmice sunt legate de sexualitate, ritmuri sezoniere, precum

și arhetipul roții.

Arhetipul este o formă de manifestare a sacrului pentru mentalitatea arhaică, este un dar

ancestral sau o înclinație înnăscută structurii psihicului uman de a genera reprezentări

asemănătoare, după C. G. Jung: „La baza oricărui simbol găsim întotdeauna un arhetip care

constituie posibila lui prefigurare. Simbolul nu este decât veșmântul alb sub care arhetipul,

structură a inconștientului, devine perceptibil fie conștiinței individuale, fie colectivității prin

intermediul miturilor.”

Pentru majoritatea cercetătorilor, termenul de arhaic înseamnă „inconștientul colectiv”.

Arhetipii se caracterizează prin impersonalitate și prin faptul că aceștia participă doar la Timpul

speciei, nu și la timpul individului. Un exemplu aici îl constituie faptul că o afirmație religioasă

pentru cei dintâi credincioși nu conținea vreun mister și nici nu era o dogmă, ci era un adevăr

primordial.

9

Principalele arhetipuri cunoscute sunt anima, animus, umbra – partea ascunsă a unei

persoane, sinele și persona – masca socială.

Un arhetip de mare valoare prezentat în lucrarea lui Durand este arhetipul mării,

simbolizând coborârea și întoarcerea la origini, maternitatea, datorită faptului că se leagănă,

cântecul de leagăn în operele romanticilor sau copilăria. Arhetipul primului navigator este

moartea: „bătrânul căpitan” de care navigatorii și vasele sunt atrase.

Principalul arhetip al cavității este grota sau caverna: „mai cosmică și mai total simbolică

decât casa. (…) cavitatea geografică perfectă, (…) loc magic în care tenebrele se pot revalorifica

în chip de noapte”14, „matrice universală și se înrudește cu marile simbolizări ale maturizării și

intimității, ca oul, crisalida și mormântul”15. Marele arhetip al recipientului sau al recipientului

dublat care simbolizează conținutul este peștele înghițit de apa care-l înconjoară. Încastrarea ca și

dedublarea, de altfel, are atât sens activ, cât și sens pasiv. Inversarea imaginilor aparținând

Regimului Diurn transformă marile arhetipuri ale fricii în arhetipuri pozitive: “această inversare

e cea pe care-o vom vedea în acțiune, metamorfozând marile arhetipuri ale fricii și

transformându-le, dinlăuntru parcă, prin integrarea prudentă a valorilor binefăcătoare”16.

Marele arhetip al șarpelui – pasăre semnifică șarpele cosmic: “făptură hibridă, fastă și

totodată nefastă, mlădierile trupului său simbolizează apele cosmice, în timp ce aripile sunt

imaginea aerului și a vânturilor”17, repezentând totodată suma forțelor cosmice din punct de

vedere al timpului.

Arhetipul ciclicității prin emblema cercului sau a roții semnifică reînceperea, sensul

primordial al roții fiind acela de prezicere a viitorului – altă modalitate de dominare temporală.

Jocul cu mingea prefigura un zeu cu un singur cap și mai multe trupuri, mingea fiind capul

zeului: “Jocul sacru al populației Maya reprezintă așadar totalitatea temporală și fazele sale

astronomice”18, asemănător cercului care exprimă totalitatea temporală.

14Gilbert Durand, op. cit., p. 237

15Saintyves, op. cit., p. 48, 52, Bachelard, Repos, p.203, Jung, Libido, p. 366, citat în Structurile antropologice ale

imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 237

16Gilbert Durand, op. cit., p. 215

17Ibidem., p. 313

18Ibidem., p. 318

10

Arhetipul ciclicității are un mare rol în manifestarea sacrului prin încercarea de dominare,

de supunere a timpului prin intermediul repetiției, rolul existenței miturilor fiind același cu al

acestui arhetip: de dominare a timpului, a morții și a destinului implacabil, ciclul având o parte

luminoasă și o parte tenebroasă. Roata cu toate arhetipurile sale este arhetipul fundamental al

victoriei ciclice, ordonate, asupra morții.

Mitul arhetipal este un mit al proceselor interioare, specific inconștientului colectiv,

independent de timp și totuși prezent în istorie.

Mitul istoric este simbolizat de dinarul din schema de la dinar la baston, specifică

Regimului Nocturn al imaginii instituită de Gilbert Durand în lucrarea sa Structurile

Antroplogice ale imaginarului și care semnifică înfrângerea grozăviei timpului și a morții prin

repetarea momentelor, învingând timpul cu propriile lui arme: „Am ales, pentru a simboliza

aceste două nuanțe ale imaginarului care încearcă să stăpânească timpul, două figuri ale jocului

Tarot rezumând reciproc mișcarea ciclică a destinului și avântul ascendent al progresului

temporal: dinarul și bastonul. Dinarul, care ne introduce în imaginile ciclului și ale diviziunilor

circulare ale timpului, aritmologie denară, duodenară, ternară sau cuaternară a cercului. Bastonul,

care e o reducție-simbolică a copacului având darul de-a înmuguri, a copacului lui Ieseu,

făgăduiala dramatică a sceptrului.”19

Cele două categorii simbolice ale Regimului Nocturn al imaginii, dinarul și bastonul “se

leagă de timp pentru a-l înfrânge” și “vor avea caracterul comun de-a fi mai mult sau mai puțin

niște istorii, niște povestiri a căror principală realitate e subiectivă și pe care avem obiceiul să le

numim mituri”20. Caracteristica mitului este faptul că acesta încorporează simboluri temporale:

“Toate simbolurile măsurării și stăpânirii timpului vor avea tendința să se desfășoare conform

firului timpului, să fie mitice, și aceste mituri vor fi aproape întotdeauna mituri sintetice care

încearcă să împace antinomia pe care-o implică timpul: teroarea în fața timpului care aleargă,

angoasa în fața absenței, și speranța în împlinirea timpului, încrederea într-o biruință asupra

timpului.”21 “În Regimul Nocturn și mai ales în structurile sale sintetice imaginile arhetipale sau

simbolice nu se mulțumesc cu ele însele în dinamismul lor intrinsec, ci printr-un dinamism

19Gilbert Durand, op. cit., p. 284

20Ricoeur, op. cit., p.153, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999

21Gilbert Durand, op. cit., p. 285

11

extrinsec se leagă unele de altele sub forma unei povestiri. Acestei povestiri – obsedată de

stilurile istoriei și de structurile dramatice – îi dăm numele de mit”22.

Alternarea triumfului și tragicului în contextul mitului subliniază faptul că mitul este

însoțit aproape întotdeauna de dramatism: “Schemele ciclice și progresiste implică așadar

aproape întotdeauna conținutul unui mit dramatic”23. Repetarea momentelor temporale pornește

de la simbolurile încastrării, schemele inversării și dedublării: “se trece de la dublarea acțiunii

pure, în care diateza activă și pasivă se confundă, la o repetare în timp pe care-o indică

schimbarea gramaticală a timpului verbal. Prezentul repetă imperfectul așa cum oamenii îi

dublează pe zei.”24

Legătura dintre repetare și mitologie este exprimată atât în Taîttirîya Brahmana: “Așa au

procedat zeii, așa procedează și oamenii”25, cât și în concepțiile diferiților scriitori: “Omul nu

face decât să repete actul creației; calendarul său religios comemorează în intervalul unui an

toate fazele cosmogonice care au loc la origine”26, “canoanele mitologice ale tuturor civilizațiilor

se sprijină pe posibilitatea de a repeta timpul”27, repetarea riturilor “și a instituției anului, atât de

universal încât a ajuns arhetipală”28.

Anul semnifică stăpânirea timpului prin structura sa periodică, circulară, asemănătoare

calendarului. Referindu-se la mitul Eternei Reîntoarceri, Mircea Eliade subliniază puterea de

renaștere dată de ciclicitatea anului: “O regenerare periodică a timpului presupune într-o formă

mai mult sau mai puțin explicită o nouă creațiune… o repetare a actului cosmologic”, excesele

specifice ultimelor zile dintr-un an fiind asemănate cu “haosul dinaintea creațiunii”29.

Miturile lunare sunt mituri optimiste caracterizate prin ciclicitate, “luna fiind în același

timp moarte și reînnoire, obscuritate și lumină, făgăduială prin și datorită tenebrelor și nu doar

22Gilbert Durand, op. cit., p. 343

23Van der Leeuw, Homme primitif et religion, p. 124, Hubert și Mauss, Melanges d’Hist. Des religions, p. 192,

Gusdorf, op. cit., p. 26, citate în Structurile antroplogice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999, p. 285

24Gilbert Durand, op. cit., p. 56

25Eliade, op. cit., p. 45

26Ibidem

27Ibidem 58

28Gilbert Durand, op. cit., p. 286

29J. Cazeneuve, Les dieux dansent a Cibola, p. 125 și urm., 144 și urm., citate în Structurile antroplogice ale

imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 285

12

căutare ascetică a purificării, a separării”30, acest astru fiind la cele mai vechi popoare, principala

măsură a timpului, având și caracteristica proprie de trinitate. Ciclicitatea este întâlnită și în

creșterea vegetației: “ciclul anotimpurilor și ritmica agricolă sunt mai întâi legate de lună”31

deoarece atât ciclul agricol, cât și cel lunar sunt formate din mai multe etape temporale: “timpul

mort dintre cele două faze identice ale lunii”32 corespunzător îngropării seminței, luna nouă

specifică procesului de semănare a semințelor și secerișul care are loc atunci când luna este în

descreștere: “pentru a nu fi în contratimp cu ritmul cosmic, rupând un organism viu când forțele

sunt în creștere”33. Supradeterminarea dintre calendarul lunar și simbolismul vegetal explică

“virtuțile buruienilor de leac”. “Drama agro-lunară servește drept suport arhetipal unei dialectici

care nu mai e a separării, care nu mai e nici inversare a valorilor, dar care, prin ordonarea într-o

povestire sau într-o perspectivă imaginară, pune situații nefaste și valori negative în slujba

progresului valorilor negative.”34 “Epifania negativă a ciclului lunar și vegetal”35este dată de

orgii, de haos care prefigurează starea primordială dinaintea potopului, potrivit lui Mircea Eliade.

“Sărbătoarea e în același timp un moment negativ, în care normele sunt abolite, dar și-o voioasă

făgăduială a unei ordini renăscute ce va să vină.”36 Bestiarul lunar cuprinde animale

reprezentative pentru mitologia ciclică, cum ar fi melcul prin spirala cochiliei, care are

capacitatea de creștere fără modificarea formei figurii și care duce cu gândul la spirala

logaritmică, respectiv numărul de aur, șarpele, “triplu simbol al transformării temporale, al

fecundității și, în sfârșit, al perenității ancestrale (…), dispare și reapare în același ritm cu astrul

și ar avea tot atâtea inele câte zile are un ciclu lunar”37. Misterele de la Eleusis se bazează pe

contopirea mistică cu șarpele formând “Complexul Cleopatrei” despre care Durand spune că este

un “Complex al lui Iona sexualizat”38. “Trăind sub pământ, șarpele nu numai că ascunde în el

spiritul celor morți, dar mai posedă și taina morții și a timpului: atât stăpân al viitorului, cât și

30Gilbert Durand, op. cit., p. 295

31Ibidem., p. 296

32Ibidem., p. 296

33Eliade, Trăite, p. 225, citat în Structurile antroplogice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999, p. 297

34Ibidem, p. 299

35Ibidem, p. 309

36Gusdorf, op. cit., p. 81, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999, p. 309

37Ibidem., p. 312

38Ibidem, p. 315

13

deținător al trecutului e animalul magician (…) șarpele e la originea oricărei puteri magice”39, e

“complement viu al labirintului”40, “animalul chtonian și funerar prin excelență”41, “obstacolul

pe care soarta trebuie să-l înfrângă, enigma pe care soarta trebuie s-o rezolve”42.

Valorificarea pozitivă a țesătoarelor se realizează prin ciclicitatea dată de mișcarea

circulară a fusului: “important aci, mai mult decât rezultatul care e fir, țesătură și destin, e fusul

care, prin mișcarea circulară pe care-o sugerează, va deveni talisman împotriva destinului”43, în

acest fel țesătura devenind un element pozitiv datorită ciclicității, iar torcătoarele sau ursitoarele

fiind stăpânele mișcării circulare, ale ritmului și ca urmare, ale destinului, ale urzelii. De

asemenea, ciclicitatea dar și valorificarea pozitivă a țesăturii este dată și de asemănarea țesăturii

cu crucea. Carul aparține arhetipurilor ciclicității în general, atunci când se pune accent pe

călătorie, un ciclu al carului semnificând durata unei vieți sau a existenței universului. Țesutul,

ca și călătoria aparțin mitologiei cercului.

Un exemplu de valorificare a ciclicității în epoca modernă îl constituie ținerea cont de

principiile termodinamice care se referă la conservarea și la transfomarea energiei.

Focul produs prin frecare și roata se caracterizează prin ritmologie care aparțin atât

mitului Eternei Reîntoarceri, cât și mesianismului, care are în centru focul, prototip al Fiului.

Biruința asupra timpului se poate realiza astfel și prin combinarea contrariilor, care duce la

progres.

Evoluția sub formă de progres se înfățișează prin “pomul rămuros, fie că e vorba de

arborii genealogici îndrăgiți de istorici sau de maiestuosul arbore al evoluției speciilor, drag

biologilor evoluționiști. (…) Se poate spune că prin fenomenologia focului, ca și prin aceea a

pomului, se sesizează trecerea de la arhetipuri pur circulare la arhetipuri sintetice, care vor

instaura miturile atât de eficiente ale progresului și mesianismele istorice și revoluționare.”44

39Gilbert Durand, op. cit., p. 295

40Bachelard, Repos, p. 287, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999, p. 315

41Ibidem

42Eliade, op. cit., p. 253, cf. Jab, II, 4-6, cf. Apoc., XII, 10-12, Upan, III, 6, citat în Structurile antropologice ale

imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 316

43Gilbert Durand, op. cit., p. 317

44Ibidem, p. 333, 328

14

Înfrângerea timpului se poate realiza prin “eterna reîntoarcere” sau prin ciclicitate care

reprezintă dinarul și prin triumful vertical, vegetal al pomului – baston al “veșnicei reînceperi”.

2.2. Mitul arhaic

Dacă mitul arhetipal este specific inconștientului colectivității și ajută în cunoaștere,

mitul arhaic este caracteristic conștiinței unei comunități, definind imaginea de sine a unei

comunități și legitimitatea acesteia. Mitul arhaic diferă în funcție de comunitățile cărora le

aparțin. Printre acestea se remarcă: mitul Vârstei de Aur și mitul Eroului Salvator sau Unificator.

„Structuri antropologice ale imaginarului, aceste mituri au funcții explicative, legitimatoare,

securizante, catalizatoare și conservatoare, propunând un adevăr certificat atât de sacralitatea

revendicată a mitului, cât și de existența obiectivă a realității pe care o explică, și înaintându-se

ca element centripet al comunității.”45

Miturile arhaice se caracterizează prin faptul că acestea puteau fi puse în practică prin

riturile arhaice dar și prin faptul că anumite povestiri devenite mituri în prezent, s-au desfășurat

în acel timp arhaic, oamenii având o posibilitate mai mare de a crede în adevărul revelat de

mituri. În concepția lui Mircea Eliade, pentru cei ce cred în realitatea mitului, acesta nu mai

reprezintă o fabulație, ci un adevăr, asemenea oamenilor din perioada arhaică, considerată sacră.

Referitor la schimbările privind fenomenul mitic, care au avut loc odată cu tranziția

societății omenești către modernism, ne oprim la un exemplu privind schimbările produse de

această trecere asupra miturilor fondatoare: “Epoca modernă a adus cu sine o serie de schimbări

în conținutul miturilor fondatoare. Cea mai importantă a fost valorizarea din ce în ce mai

puternică a originilor autohtone. În Franța secolului al XVI-lea, rolul întemeietor al troienilor

este treptat înlocuit cu interesul sporit pentru gali (devenit dominant în secolul al XIX-lea). În

Rusia, versiunea tradițională a fondării statului medieval de către vikingi (varegi) începe să fie

combătută în secolul al XVIII-lea în favoarea slavilor autohtoni. În România, ponderea inițial

covîrșitoare a factorului roman începe, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul

secolului XX, să fie contrabalansată de daci. Iar exemplele nu se opresc aici. Importanța

crescândă a factorului intern în cadrul miturilor fondatoare se asociază, în al doilea rînd, cu

45 Luigi Bambulea, op. cit., 13

15

diminuarea corespunzătoare a momentului de ruptură asociat actului întemeietor. Acesta nu mai

este gândit într-un sens inaugural, ci este înscris într-un continuum temporal, menit a scoate în

evidență atît stabilitatea, cît și evoluția organică a comunității respective. Rădăcinile încep să

conteze mai mult decît noblețea originii. Această substituție, precum și redistribuirea rolurilor

între factorul exterior și cel autohton corespunde, de regulă, unei noi faze, științifice și naționale,

a discursului istoric, incompatibilă cu dimensiunea inițială a mitului întemeietor, fabuloasă și

miraculoasă.”46

Însă mitul arhaic poate continua cu mitul istoric, ale căror intersectări și asemănări le-am

prezentat mai jos.

2.3. Mitul istoric

“Involuntar generat, dar voluntar structurat și manipulat, este mitul istoric: imagini

fragmentare ale propriei identități și o serie de legitimări cu valabilitate restrânsă, ce explicitează

și legitimează anumite evenimente, idei sau procese circumstanțiale, sunt structurate în funcție de

astfel de mituri; mitul Mihai Viteazul, mitul Eminescu sau mitul Revoluției sunt astfel de structuri

cu scheme arhetipale sau mitice, dar cu necesități, profil, uzaj și manipulări istorice.”47

Tipurile de mituri explicitate mai sus pot constitui și nivelele diferite ale unuia și

aceluiași mit. Un singur obiect poate fi mit arhetipal în inconștient, mit arhaic în imaginar și mit

istoric în intelect, cu grade și forme specifice de explicitare la fiecare nivel (astfel, modelul

explicativ de față oferă o perspectivă sistematică polimorfiei mitului, relevată de Strauss,

conform căreia șarpele poate fi promisiune a fecundității, instrument de seducție sau primejdie și

dezgust: e vorba, în fapt, de niveluri / ipostazieri diferite ale unuia și aceluiași mit)”48 Astfel,

tipurile de mituri se pot întrepătrunde astfel: “în structura vie a mitului arhetipal, omul se

consideră produsul veșniciei; în structura activă a mitului arhaic, omul se consideră produsul

unui șir de evenimente mitice; în structura inertă a mitului istoric, omul se consideră produsul

istoriei. Asta face ca domeniul mitului arhetipal să fie Existența (imaginea temporalității lui:

46Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 10

47 Luigi Bambulea, op. cit., p. 13

48Sorin Antohi, Civitas imaginalis, Editura Polirom, Iași, 1999, ediție revăzută cu un Post-scriptum din 1999, p. 85,

citat în Bilunarul cultural Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010, Luigi Bambulea, Paradigma eminesciană (III)

Excurs: Introducere în teoria mitului, p. 14

16

eonul), domeniul mitului arhaic să fie Memoria (imaginea temporalității lui: ciclul), domeniul

mitului istoric să fie Timpul (imaginea temporalității lui, era).”49

Despre trecerea de la mitul arhetipal la mitul istoric, precizează și marele istoric al

religiilor, Mircea Eliade, în opera sa cunoscută, Aspecte ale mitului: „De la Xenofan

(aproximativ 565-470 î.e.n.) încoace – care a criticat și înlăturat cel dintâi expresiile

«mitologice» ale divinității folosite de Homer și de Hesiod – grecii au golit treptat «mythos»-ul

de orice valoare religioasă și metafizică.”

Mitul istoric poate fi de mai multe feluri: mitul politic, mitul cultural, mitul urban și

depinde prin manipulare de o ideologie caracterizată de împrejurări istorice. Mitul modern se

diferențiază de mitul arhetipal prin abordarea acestuia care a dus la “existența unei tipologii de

mituri istorice, diferențiabile de miturile arhetipale ori arhaice. În acest sens, ceea ce e în general

numit mit modern (iar eu numesc mit istoric) a existat și în Antichitate”.50

Funcțiile miturilor sunt specifice tipului de mit abordat, astfel, în timp ce mitul arhetipal

se caracterizează prin funcții de cunoaștere, filosofice, mitul arhaic are funcția de a explica. Pe

lângă această funcție, mitul arhaic are o serie de funcții comune cu mitul istoric: legitimarea,

capacitatea de a crea securitate, catalizarea și conservarea. Particularitățile mitului istoric îl

diferențiază pe acesta de celelalte două tipuri de mituri prin funcția de mobilizare și manipulare.

Pe lângă aceste diferențe, mitul istoric prezintă capacitatea de a se raporta la un obiect în

momentul în care este creat, bazându-se pe un mit arhaic.

Mitul istoric poate fi de trei tipuri, în funcție de ceea ce îl generează: mitul generat

involuntar sau inconștient, mitul generat conștient de către o comunitate și care se creează în

imaginar și mitul programat care se creează în capacitatea omului de a raționa.

Ideea că mitul se naște ca o necesitate a unui anumit grup și nu inconștient sau involuntar

este exprimată de Neagu Djuvara, care afirmă că grupurile marginale unifică civilizațiile din care

fac parte, dar și de Mircea Eliade: „De fapt, orice apel emis de miturile politice, atât de

49 Luigi Bambulea, op. cit., p. 14

50 Ibidem, p. 15

17

numeroase și de contradictorii, din vremea noastră, își primește din noi înșine răspunsul, aceasta

pentru că primele manifestări, primele lor imperative se află și se manifestă în noi înșine.”51

Procesul prin care un mit istoric ia naștere cuprinde trei etape principale:

supradimensionarea sensului cuvântului ce exprimă “un obiect”, care duce la următoarea etapă și

anume, depersonalizarea acestuia, având ca urmare firească mitizarea “obiectului” respectiv.

Astfel, pentru a se ajunge la crearea unui mit istoric, se schimbă sensul “obiectului” original.

Privind funcția de manipulare a mitului istoric, aceasta se exercită atât asupra mitului din

partea ideologilor, cât și asupra receptorilor din partea mitului. Caracteristica mobilizatoare

prezintă “un dinamism mesianic”52, având ca efect direct crearea de răscoale, revoluții. Mitul

istoric are la bază utopia prin intermediul căreia își manifestă funcția de legitimare: „În epocile

de dezintegrare, nu-ți mai este îngăduit să fii pasionat de Rațiune. Legitimă e numai pasiunea

utopică: utopie arhaizantă sau utopie futuristă, dar oricum utopie.”53

Potrivit lui Raoul Girardet, miturile se impun cel mai mult în perioadele critice din istorie

cu ajutorul artei, care însuflețește aceste sentimente.

O trăsătură a mitului istoric este faptul că acesta “mimează ritualul mitului arhaic, în

scopul de a activa funcțiile compensative și cathartice ale reveriei.”54 După atenuarea crizei

politice, mitul istoric se arhaicizează.

Conform anumitor cercetători, se presupune că prima etapă de formare a unui mit include

ideea că la început mitul este istoric, urmând ca acesta să se transforme într-un mit arhaic: “cazul

(istoric) inițial pe care mitul istoric îl conține genetic se transferă – codat – în mitul arhaic; astfel

încât se poate spune că nașterea și sedimentarea în istorie a unui anumit mit descrie o mișcare în

semicerc: mitul provine prin sintaxa lui din memoria îndepărtată a arhetipurilor, urmând ca, în

dezvoltarea lui istorică, să fie „coborât” tot mai mult, prin arhaizare, în apele primordiale ale

51Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, traducere Paul G. Dinopol, pref. Vasile Nicolescu, Editura Univers, București,

1978, p. 5, citat în Bilunarul cultural Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010, Luigi Bambulea, Paradigma

eminesciană (III) Excurs: Introducere în teoria mitului, p. 14

52Luigi Bambulea, op. cit., p. 15

53 Neagu Djuvara, citat în Bilunarul cultural Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010, Luigi Bambulea, Paradigma

eminesciană (III) Excurs: Introducere în teoria mitului, p. 15

54Luigi Bambulea, op. cit., p. 16

18

acelorași structuri arhetipale. Faptul că, literar vorbind, eroul nu apare, în nici un mit, zeu la

origine, e un argument în favoarea istoricității mitului arhaic, în contrast cu logica inversă a

religiei, unde Cel Întrupat e întotdeauna la origine (Fiu al Lui) (Dumnezeu.)”55 Din acest punct

de vedere, mitul istoric este caracteristic societăților “institutive”56, fiind prezent în fazele de

formare ale unei civilizații, în timp ce mitul arhaic este caracteristic perioadelor de dezvoltare și

stabilizare din evoluția unei civilizații, motiv pentru care “discursul literar al primelor două faze

de evoluție concentrează mitul epic, în timp ce discursul literar al fazelor ulterioare îl codează

liric, printr-o fază tranzitivă a panegiricului”57, lucru observat în studiile de analiză folcloristică.

Figura 2.1, preluată din Bilunarul Cultural Verso, anul 5, nr. 79, 18-26 februarie 2010, p.16

55Luigi Bambulea, op. cit., p. 16

56Ibidem

57 Ibidem

19

2.4. Mitul politic

Mitul politic reprezintă o particularitate a mitului istoric, care “sub impulsul unei nevoi

sociale, este convertit în mit politic”58, cercetătorii plasându-l și ca o categorie aparte, față de

mitul istoric, cu care se poate interconecta: “Un punct asupra căruia toate aceste definiții cad de

acord este că miturile pot fi clasificate în două tipuri majore: mituri istorice și mituri politice.

Acestea nu sunt independente, ci se intersectează în momente concrete din istorie, în care

miturile istorice au o importanță determinantă în declanșarea acelor acțiuni care converg în

direcția unor schimbări de structură în ordinea socială și politică a societății”59.

Relația dintre mitul politic și inconștientul colectiv sau individual este observată de către

anumiți cercetători: „visul este mitul personal, iar mitul este visul colectiv”60, sau „Contopirea

ritualului cu visul într-o formă de comunicare dă naștere mitului”61, „Tot ceea ce vine din

adâncurile secrete ale puterilor onirice este, de fapt, izgonit într-o zonă de umbră în care foarte

puțini se hotărăsc să pătrundă. Visul nu e luat în considerare decât atunci când se exprimă în

forma tradițională a ceea ce numim utopie, adică a unui gen literar bine determinat, cu finalități

didactice clar afirmate, discurs supus unei ordini riguroase și lesne accesibile doar înțelegerii

logice. (…) E limpede, e de o evidență incontestabilă faptul că bulversările politice din ultimele

două secole ale istoriei europene au fost însoțite mereu de o uimitoare efervescență

mitologică.”62

Dacă în perioadele de armonie și dezvoltare ale societăților omenești, organizarea se

realizează prin metode raționale, s-a remarcat faptul că “nevoia de mituri se manifestă în special

în situații de criză profundă, care nu mai poate fi justificată prin mijloace uzuale și în fața căreia

58Andrei Țăranu, op. cit., p.28

59Ibidem, p.28

60Roger BASTIDE, Le rêve, la transe et la folie, Ed. Flammarion, Paris, 1972, pp. 30, 31, citat în Bilunarul cultural

Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010,Luigi Bambulea, Paradigma eminesciană (III) Excurs: Introducere în

teoria mitului, p. 15

61 Northrop Frye, Anatomia criticii, trad. Domnica Sterian și Mihai Spăriosu, pref. Vera Călin, Ed. Univers, 1972, citat

în Bilunarul cultural Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010,Luigi Bambulea, Paradigma eminesciană (III) Excurs:

Introducere în teoria mitului, p. 15

62 Raoul GIRARDET, Mituri și mitologii politice, trad. Daniel Dimitriu, pref. Gabriela Adameșteanu, Ed. Institutul

European, Iași, 1997, pp. 1-2, 3, citat în Bilunarul cultural Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010, Luigi

Bambulea, Paradigma eminesciană (III) Excurs: Introducere în teoria mitului, p. 15

20

societatea manifestă tendințe de dezintegrare și anomie”63. Miturile există în permanență în

subconștientul colectiv al societății, care le manifestă doar în situațiile de criză: “Miturile există

în permanență în subconștientul societății, așteptând doar prilejul potrivit pentru a fi scoase în

primul plan și a-și redovedi forța”64. Prin intermediul mitului politic se urmărește echilibrarea

societății identificându-se trecutul, obiectivele și dușmanii unei colectivități. Anumite grupuri de

putere își legitimează acțiunile prin intermediul miturilor politice.

Miturile politice sunt create pe baza imaginarului colectiv al unei societăți, sfârșind prin

a-l îmbogăți. Principala caracteristică a autorului mitului politic este de interpret, iar principalele

caracteristici ale acestuia sunt drama și legitimarea puterii. Subiectul principal al mitului politic

este de a crea o civilizație ideală. O altă funcție a mitului politic este funcția explicativă privind

împrejurările producerii anumitor evenimente, ajutându-i pe oameni să înțeleagă mai bine mediul

politic. Principala trăsătură a acestui tip de mit este polimorfismul – capacitatea de a acorda

sensuri și semnificații multiple mitului, dar care scade capacitatea de “înnoire a creativității

mitice”65, însă îi oferă automat o altă trăsătură: ambivalența, potrivit lui Raoul Girardet.

Pe lângă toate acestea, mitul politic duce și la efecte pozitive, cum ar fi: închegarea

unității unei colectivități, încurajarea rezistenței unei minorități, ajută la creșterea încrederii

cetățenilor în stat. Pe lângă gândirea rațională, se impune gândirea mitică, superioară primei

forme de gândire: “Gândirea rațională prezintă toate aspectele unei înfrângeri totale și

irevocabile”66 în societate.

Trăsăturile mitului politic identificate de Raoul Girardet sunt: “multă fabulație, deformare

sau interpretare”, oferă un anumit număr de chei pentru înțelegerea prezentului, are rol

mobilizator și prezintă și alte trăsături cum ar fi asemănarea cu visul; poate fi delimitat și definit

într-o structură precisă doar prin conceptualizare, se aseamănă marilor mituri sacre,“este

polimorf: o aceeași serie de imagini onirice poate fi vehiculată de mituri diverse și același mit

poate produce rezonanțe multiple și semnificații diverse, complementare, dar și opuse”67, se

63Andrei Țăranu, op. cit., p. 32

64Ibidem

65Ibidem, p. 33

66 Ion Goian, Gabriela Tanasescu, Carmen Diaconescu, Lorena Pavalan, op. cit., p.174

67Sorin Cristian Semeniuc, op. cit., p. 4

21

caracterizează prin logică, “depinde de o succesiune sau de o combinație de imagini”, prezintă un

cod al mesajului transmis.

2.5. Simbolul

Au existat două concepții diferite referitoare la originea și definirea mitului: una dintre

ele consideră mitul o poveste, un basm, o creație poetică, apropiindu-l mai mult de artă, în timp

ce alți cercetători consideră că mitul este o povestire fabuloasă ale cărei evenimente au avut loc

în Marele Timp în care zeii au creat lumea, apropiind mitul mai mult de religie: “mitul

povestește o istorie sacră, el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul

fabulos al începuturilor. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre

ceea ce s-a întâmplat pe deplin.” (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului)

Astfel, în timp ce unii cercetători afirmă că mitul este o poveste fabuloasă, inventată,

imaginară, alți cercetători susțin faptul că mitul expune realitatea într-un mod simbolic. Din acest

punct de vedere, cuvintele utilizate în limbajul mitologic reprezintă simboluri.

Întreaga gândire umană este caracterizată de funcția simbolică, iar aceasta din urmă se

caracterizează prin identificarea realului cu idealul. Trăsăturile specifice simbolului sunt

dinamismul sau variația și ambivalența dată de faptul că „orice simbol e susceptibil de cel puțin

două interpretări opuse care trebuie să se unească pentru a obține sensul lui complet”68, urmând

ca între cele două interpretări opuse să existe un număr foarte mare de interpretări variate.

Referindu-se la originea simbolurilor, marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, constată

că: „Originea unui simbol prețuiește cât descoperirea unei dinastii de faraoni.” (Fragmentarium,

pag. 10)

Revenirea neîncetată, conștientă sau nu, la nivel individual sau colectiv, a unor simboluri

sau imagini, asigură comuniunea omului cu semenii săi și cu transcendența.

Putem deosebi arhetipul de simbol prin faptul ca primul nu prezintă sensuri multiple și

este caracteristic unei scheme, cum ar fi de exemplu arhetipul roții care aparține schemei ciclice,

68Luc Benoist, Semne, simboluri si mituri, Editura Humanitas, București, 1995, citat în Note de curs, Andrei Țăranu,

Simbolică Politică, p. 15

22

iar cel de-al doilea se caracterizează prin dublul sens sau prin multitudinea de sensuri care le

oferă o cât mai mare însemnătate. O altă metodă de distingere a arhetipului de simbol, conform

lui Gilbert Durand, o constituie faptul că „arhetipul e pe calea ideii”, ceea ce îl păstrează veșnic

neschimbat, în timp ce simbolul, care este „pe calea substantivului”, este transformabil: schema

ascensională și arhetipul cerului „rămân imuabile, simbolul care le demarchează se transformă

din scară în săgeată zburătoare”.

Dacă semnul prezintă un „caracter clar și univoc”69, direct, simbolul este abundent,

indirect. Semnul este baza simbolului, după Todorov. Simbolul fără valențe „tinde să devină un

simplu semn”70. Un exemplu de trecere de la arhetip la simbol si apoi la semn îl constituie:

„arhetipul roții dă simbolismul crucii, care la rândul lui, devine simplul semn al crucii, așa cum e

folosit la adunare sau înmulțire, simplă siglă sau simplu algoritm pierdut printre semnele

arbitrare ale alfabetelor”71. Sensul figurat al unui cuvânt este considerat sensul adevărat, profund,

viu, iar sensul propriu este contrar acestuia.

Simbolurile se descifrează cu ajutorul dinamismului imaginilor și schemei mișcării.

Simbolica interpretează permanent existența, pe baza semnelor lăsate în urmă de indivizi,

grupuri, civilizații, societăți. Caracteristica simbolicii este asemănătoare hermeneuticii și constă

în a decripta sau a descifra un cod de semne naturale uitat, iar în al doilea rând, în întemeierea de

noi semnificații pe baza semnelor descifrate pentru a construi noi forme de interpretare:

„Demersul hermeneuticii – acela de a decripta fundamentul uitat pentru a construi noi forme de

interpretare – se sprijină pe relația de solidaritate dintre simbolic și interpretare. Un text sau un

discurs devine simbolic din momentul în care, printr-o muncă de interpretare, îi descoperim un

sens indirect”72. După Tzvetan Todorov, simbolicul și interpretarea reprezintă producerea,

respectiv receptarea aceluiași fenomen. Din acest punct de vedere, există două moduri de

receptare: modul de înțelegere sau logosul și modul de interpretare sau mitosul. Aceste tipuri de

receptare determină două tipuri de limbaj: limbajul logotetic și limbajul mitic. Logosul este

69 Gilbert Durand, op. cit., p. 54

70Ibidem

71Ibidem, p. 54

72JSTOR: Tzvetan Todorov,Symbolism and Interpretation, trans. Catherine Porter Ithaca, New York: Cornell

University Press, 1982, p. 18, citată înNote de curs, Andrei Țăranu, Simbolică politică, p. 8

23

direct, clar și reprezintă suportul mythosului, în timp ce mythosul este un limbaj indirect, obscur,

fundamental.

Limbajul simbolic se remarcă printr-o mare importanță în istoria umanității.

Todorov definește caracterul simbolic al unui text sau discurs prin intermediul sensului

indirect, pe care acestea îl pot primi în urma muncii de interpretare.

Potrivit lui Susanne K. Langer, „puterea de a se folosi de simboluri – puterea de a crea

discursul – este cea care face pe om stapân pe pamânt”, în timp ce după Cassirer, aceasta îl

diferențiază pe om de lumea animală. Din punct de vedere teoretic, discursul include elementele

de limbaj și sunt o manifestare concretă a acestora, având rolul de a produce un sens indirect

pentru anumite idei sau cuvinte. „Mitul nu se poate defini nici prin obiectul său, nici prin materia

sa, deoarece orice materie poate fi dotată în mod arbitrar cu semnificație […] întrucât mitul este

vorbire, orice ține de discurs poate fi mit. Mitul nu se definește prin obiectul mesajului său, ci

prin felul în care-l spune: mitul cunoaște limite formale, nu substanțiale. Prin urmare, orice poate

fi mit? Da, așa cred, deoarece universul este sugestiv la nesfârșit. Orice obiect din lume poate

trece de la o existență închisă, mută, la o stare orală, deschisă apropierii societății, căci nici o

lege, naturală sau nu, nu interzice să se vorbească despre lucruri.”73

Textul prezintă o încărcătură simbolică mai intensă decât simbolul însuși sau decât

semnul deoarece acesta prezintă capacitatea de a codifica și decodifica în același timp:

„Mijlocirea prin text este mai limitată decât celelalte două forme de mijlocire, dar mai puternică

în intensitate, pentru că textul are posibilitatea de a codifica și decodifica în același timp.”74

Potrivit lui Mircea Florian, „misterul este subterfugiul ultim pentru a ține laolaltă

afirmații contrare”.

Simbolul are o importanță aparte privind procesul de mistificare: „nu se poate să nu se

țină seama de conținutul oniric al mesajului mitologic, de acest flux neîncetat de imagini, de

fantasme și de reprezentări simbolice. Fiecărei imagini, fiecărui semn, fiecărei expresii simbolice

73Roland Barthes, Mitologii, Editura Institutul European, 1997, citat în Note de curs, Andrei Țăranu, Simbolică

Politică, p. 38

74Andrei Țăranu, op. cit., p. 10

24

îi corespunde întotdeauna, potrivit lui Bachelard, ceea ce el numește «dubletul psihic»…”75, iar

“vocabularul nostru chimic”76 demistifică simbolul.

Vechimea unui mit este dată de diminuarea sau dispariția trăsăturii epice a mitului. În

același timp, reducerea conținutului epic al mitului duce la creșterea conținutului simbolic al

acestuia, fenomen ce conduce la asigurarea imortalității mitului respectiv. “Din alt punct de

vedere, reducerea conținutul epic, simultană creșterii exponențiale a conținutului simbolic, are o

finalitate clară: structura simbolică asigură durata posterității, prin prezentificarea continuă a

obiectului mitificat / mistificat; această prezentificare exploatează capacitatea imaginilor

simbolice de reflectare a valorilor dominante ale comunității; gradul de generalitate și

esențialitate al acestor imagini, datorat schematizării lor (dusă până la tipizare în actul mitizării /

mistificării), asigură adaptabilitata temporală a imaginilor, făcând posibilă „nostrificarea”

(împroprierea mitului ca „al nostru”) în cele mai varii contexte.”77

“Simbolul sau imaginea simbolică este menită să aplaneze tensiunea dintre vechi și nou,

fiind „liantul dintre contrarii, pluralism și mit”.78

2.5.1. Simbolul politic

Cassirer consideră că omul este un „animal symbolicum”, deoarece crearea simbolurilor

și comunicarea prin acestea îl diferențiază într-un mod specific pe om de animal, iar potrivit lui

Susanne Langer, crearea simbolurilor este o activitate continuă, primară, specific umană.

Reprezentările sociale, adică suma tuturor valorilor, miturilor și credințelor purtate de un

individ în întreaga viață, precum și experiența socială directă, prezintă un mare număr de

simboluri, motiv pentru care se consideră că simbolurile și simbolizarea sunt strâns legate de

activitatea socială: „reprezentările sociale abundă în simboluri, rezultă de aici, fără a exagera, că

simbolul se regasește în centrul lumii sociale și că simbolizarea este inseparabilă de sfera

75Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, trad. Daniel Dimitriu, pref. Gabriela Adameșteanu, Ed. Institutul

European, Iași, 1997, pp. 40, citat în Bilunarul cultural Verso, anul 5, nr. 79, 16-28 februarie 2010, Luigi Bambulea,

Paradigma eminesciană (III) Excurs: Introducere în teoria mitului, p. 15

76Gilbert Durand, op. cit., pp. 134

77 Luigi Bambulea, op. cit., p. 15

78Andrei Țăranu, op. cit., p. 23

25

activității sociale”79. Memoria simbolică se manifestă la nivelul tuturor valorilor, miturilor și

credințelor purtate de un individ întreaga viață, acestea putând fi foarte greu de schimbat. În

schimb, valorile, miturile și credințele ghidează individul în recunoașterea acestuia în raport cu

societatea, precum și în recunoașterea diferitelor elemente sociale în el. Conform lui George

Herbert Mead, „simbolizarea constituie un obiect care nu ar exista dacă nu ar fi contextul

relațiilor sociale în care ea apare”. Orice simbol este purtător de forțe psihologice și sociale.

Deoarece simbolurile se caracterizează prin ambivalență, iar spațiul politic este un mediu

în care se pot întâlni lucruri ambivalente, oamenii creează simboluri politice. Murray Edelman

constată că: „Statul este o abstracțiune, dar în numele acesteea oamenii pot fi trimiși la

închisoare, pot fi uciși în războaie sau se pot îmbogăți, ca urmare a permisiunii de a utiliza până

la epuizare rezervele de petrol și de a încheia contracte pentru industria de apărare. Pentru fiecare

individ structura politică sintetizează toate aceste lucruri, în toată ambivalența și ambiguitatea

lor. Astfel, ea preia și simbolizează întreaga complexitate a alcătuirii individului, pentru că omul

este un animal politic”.

Instituțiile statului prezintă din punct de vedere simbolic, două funcții: funcția

instrumentală – de transfer a anumitor beneficii către anumite grupuri sociale – și funcția

expresivă – mijloc de expresie pentru marele public, prin intermediul simbolurilor politice.

Miturile și simbolurile produc idei și trăiri emoționale intense, iar utilizarea lor în spațiul

politic ajută la exprimarea așteptărilor, emoțiilor și speranțelor oamenilor.

În politică simbolurile prezintă forme simple și desemnează idei, sisteme sau doctrine

politice. Mihnea Columbeanu consideră că raportul dintre un simbol politic și semnificația

simbolului politic este redată astfel: doctrina conține programul politic; programul politic

exprimat în idei esențiale și reprezentative formează sloganurile, care fac apel la pasiuni politice,

ură, entuziasm. Exemplu: simbolul „soviete peste tot” reprezintă de fapt, stenografia sloganului,

programului, doctrinei. Faptul că acest simbol este scurt și simplu creează avantajul de formare

rapidă a reflexului condiționat vizat. În acest caz se constată eficiența simbolului, care constă în

caracterul lui sugestiv, ce transmite foarte lesne ideea de acțiune, asociată cu mișcarea pe care o

79 Andrei Țăranu, op. cit., p. 7

26

reprezintă. Totodată, simbolul apelează la emoție, devenind astfel un instrument foarte util

pentru uniformizarea mulțimilor.

Viața politică este marcată de diverse simboluri, care sunt disputate prin intermediul

ceremoniilor ritualizate. Rolul acestora este de comunicare între indivizi care, formează iluzia

unei comunități atunci când aceștia atribuie un sens comun acelorași lucruri, în același moment.

Simbolul politic oferă un sens acțiunii indivizilor capabili să-l interpreteze. Astfel, evenimentele

politice par plictisitoare deoarece ele exprimă simboluri care de cele mai multe ori sunt învechite

și golite de capitalul lor emoțional.

Michel Hastings identifică cinci funcții principale ale simbolurilor politice:

3. Funcția de întărire a consensului și de integrare în jurul valorilor semnificate prin

simboluri.

4. Funcție de legitimare a puterii care organizând repertoriul simbolisticii, arată că lucrurile

se întâmplă așa cum ar trebui să fie.

5. Funcția de ierarhizare a valorilor și a prioritățiilor prin care protocolul politic permite

clasificarea indivizilor după coduri de prioritate.

6. Funcția de moralizare, deoarece simbolul este adesea purtător de valori, vorbind în

limbajul Binelui și al Răului.

7. Funcția de mobilizare prin care este redată forța unui simbol exprimată de emoția,

pasiunea și entuziasmul pe care le produc și care ajută la mobilizarea maselor.

Simbolurile au o mare forță datorită plasticității și capacității lor de a se transforma de la

o epocă la alta, de la un loc la altul sau de la un utilizator la altul. Puterea de evocare a

simbolurilor și capacitatea lor de a mobiliza masele, de a se metamorfoza, după prelucrări,

exprimă de asemenea forța acestora.

Prin intermediul simbolurilor politice, guvernanții și mass-media se străduiesc să

provoace emoții favorabile cauzelor lor.

Emoțiile ocupă un loc restrâns în analiza faptelor politice datorită faptului că rațiunea

ocupă un loc central în intelectualitatea și morala propriei culturi, încă din perioada Renașterii.

Acest lucru a dus la afectarea definiției republicane a cetățeanului stăpân pe propriile pasiuni.

Simbolurile sunt caracterizate adesea de dragoste, ură, neliniște, onoare și mândrie.

27

Faptele sociale însă, nu sunt încărcate de emoție în sine. De exemplu, un drapel roșu nu

reprezintă doar o bucată de pânză colorată deoarece istoria și revoluțiile îi conferă semnificații

aparte.

Universul nostru politic este alcătuit de locuri, simboluri, muzică, eroi, ritualuri, cuvinte

și gesturi care reprezintă factori ai emoțiilor colective: urarea “Trăiască Quebec-ul liber” lansată

în 1967 de generalul Gaulle, refrenul emoționant al Marseillaisei, bucuria eliberării Parisului sunt

doar câteva exemple de abandonare colectivă a popoarelor. Sensurile sunt determinate de către

nevoile, speranțele și neliniștile individuale.

Simțurile furnizează material care este în permanență prelucrat în simboluri, redate de

ideile noastre elementare.

Simbolismul politic reprezintă drumul care duce către ideea că simbolurile aflate în

conducere, în statut, în execuție administrativă și educația celor lipsiți de putere, duc la

îndepărtarea imposturii și la funcționarea eficientă a unei legislații reformiste.

Simbolismul politic se caracterizează printr-o bogăție de semnificații care aduc liniște sau

îngrijorare, iar evenimentele politice sprijină cauze și legitimează atribuirile de valori. Funcția

simbolică, cheie a simbolismului politic este constituirea legii, a ordinii și a planificării unui

“paravan de protecție” împotriva haosului.

Simbolica politică este disciplina care se ocupă cu cercetarea fenomenelor simbolice din

domeniul politic.

Termenul de simbolică se referă la experiențele și evenimentele care stau la baza ghidării

vieții sociale cu ajutorul unor elemente din imaginația colectivă bogată în mituri și alte elemente

de autocunoaștere utilizate în cadrul unei comunități.

“Etimologic și la origine, simbolul este un semn de recunoaștere alcătuit din două

jumătăți complementare ale aceluiași obiect. În sens mai larg, denumește o entitate, un concept,

un obiect, o persoană sau o povestire care întruchipează o altă entitate, în virtutea unei analogii

esențiale sau a unei convenții arbitrare.”80

80Luc Benoist, Semne, simboluri si mituri, Editura Humanitas, București, 1995, p., 145, citat în Note de curs, Andrei

Țăranu, Simbolică Politică, p. 8

28

“Inițial, cuvântul “simbol”, în limba greacă, desemna un ciob, o bucată dintr-un recipient

spart (de obicei, amforă), pe care părțile contractante ale unei înțelegeri le păstrau cu grijă, în

vederea recunoașterii cuvântului dat, după scurgerea termenului. Această frumoasă și pilduitoare

cutumă reglementa anumite relații interumane, iar prin funcția sa referențială, simbolul

determina un act social.” (Mihai Nistor, Fenomenologia sacrului, cap. Tipologia sacrului)

Celălalt termen se referă la domeniul politic, care cuprinde o dimensiune statică privind

transformările majore de-a lungul timpului și anume, „politicul” și o dimensiune dinamică,

referitoare la expresivitate și vizibilitate: „Politicul reprezintă componenta primară a domeniului

politic și care nu este susceptibilă de a suferi transformări substanțiale de la o societate la alta. Pe

de altă parte, politica, reprezentând dimensiunea dinamică a politicului, forma lui de manifestare,

se caracterizează prin expresivitate și vizibilitate”81.

81 Andrei Țăranu, op. cit., p. 3

29

3. Miturile politice moderne

Miturile politice moderne se bazează pe imagini și simboluri specifice societății

contemporane și prezintă toate caracteristicile unor mituri politice.

Miturile politice fundamentale sunt în număr de patru: Mitul Conspirației, Mitul Eroului

Salvator, Mitul Vârstei de Aur și Mitul Unității. Miturile politice moderne “nu conțin nici o

trăsătură nouă, care să le diferențieze de predecesoarele lor arhaice”82.

Gilbert Durand organizează miturile în “constelații de imagini” deoarece constată că la

baza schemelor, arhetipurilor, simbolurilor, miturilor există o structură asemănătoare celei care

stă la baza constelațiilor “grupate în jurul schemelor originale”83.

Regimurile imaginii sugerează gruparea forțelor imaginilor în “constelații” sau “roiuri”

de imagini, unde Imaginarul este considerat “ansamblul imaginilor și al relațiilor dintre imagini

care constituie capitalul gândit al lui homo sapiens”84. Dar Imaginarul poate fi redat cu

competență ținând cont de istorie, etnologie, lingvistică, mitologii: “Imaginea nu poate fi studiată

decât prin imagine” fără a reduce acest domeniu la propria imaginație. Potrivit lui Durand,

“constelațiile de imagini” se grupează în două mari Regimuri de imagini sau “bazine semantice”:

Regimul Diurn al imaginilor și Regimul Nocturn al imaginilor. Principalele simboluri ale celor

două regimuri ale imaginii sunt grupate de scriitor în patru mari reprezentări împrumutate din

imaginile cărților de tarot: “Fețele timpului”, “Sceptrul și spada”, “Coborârea și cupa”, “De la

dinar la baston”. Primele două grupează constelațiile simbolice aferente Regimului Diurn al

imaginii, iar următoarele două reprezentări grupează constelațiile simbolice aparținând

Regimului Nocturn al imaginii. “Fețele timpului” cuprind trei mari grupe de simboluri:

simbolurile teriomorfe, simbolurile nictomorfe și simbolurile catamorfe. “Sceptrul și spada” este

o reprezentare specifică simbolurilor ascensionale, spectaculare, diairetice, care sunt în antiteză

cu simbolurile temporale. Simbolurile inversării și intimității sunt specifice “Coborârii și cupei”,

iar constelațiile de simboluri ciclice sunt reprezentate de dinar și baston.

82Andrei Țăranu, op. cit., p. 32

83Gilbert Durand, op.cit., pp. 55

84Ibidem, pp.20

30

Cele două Regimuri ale imaginii se manifestă în jurul antitezei lumină – întuneric, cu

precizarea că “semantic vorbind, se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce

contrariul nu e valabil: noaptea având o existență simbolică autonomă”85.

Potrivit acestor structuri, prin analogia între descrierea celor patru mituri politice

fundamentale moderne a lui Raoul Girardet, bazată pe semnificațiile miturilor, și clasificarea

constelațiilor mitologice realizată de către Gilbert Durand în lucrarea sa Structurile

antropologice ale imaginarului, am observat apartenența miturilor politice fundamentale la cele

patru mari clasificări ale Imaginarului. Miturile politice moderne se pliază pe acestea, astfel

încât, aproape fiecărui mit politic îi corespunde o imagine din cărțile de tarot alese de Durand.

Astfel, mitul Conspirației este caracteristic simbolurilor Fețelor timpului: simbolurile teriomorfe,

nictomorfe și catamorfe, mitul Eroului Salvator cuprinde simboluri specifice Sceptrului și

spadei: simbolurile ascensionale, spectaculare și diairetice, mitul Vârstei de Aur este cristalizat

de simbolurile Coborârii și cupei: simbolurile inversării și intimității, iar mitul Unității specific

schemei De la dinar la baston, cuprinde schema ritmică și mitul progresului. Mitul Eroului

Salvator (conf. Andrei Țăranu, Suport curs Simbolică Politică, 2012), precum și mitul

Conspirației (conf. Platon, Alexandru-Florin,Suport curs Imaginarul politic și formarea

identităților europene (secolele XIV/XVI – XIX)) erau deja recunoscute de cercetătorii în

domeniu ca având valențe simbolice specifice anumitor constelații de imagini.

3.1. Mitul Conspirației

Cuvântul “conspirație” provine din cuvântul latinesc “conspirare”, care înseamnă “a

respira împreună”.

Mitul Conspirației are cea mai mare forță de mobilizare a maselor, așa cum s-a dovedit

din punct de vedere istoric. Motivele pentru care se lansează acest mit este acela de a justifica

corupția prin prisma organizației malefice, de a înlătura anumiți adversari politici de la

conducere, de a învinovăți de toate faptele rele, neplăcute, de a considera ca “țap ispășitor”, o

singură organizație sau o singură persoană. Mitul Conspirației are o mare putere mobilizatoare

85Gilbert Durand, op.cit., pp. 69

31

doar prin lansarea ideii, urmând ca aceasta să fie îmbogățită de cei pe care îi influențează și apoi

să devină independent atât de cei care l-au lansat, cât și de cei pe care îi influențează.

“Mitul se dezvoltă pe o grilă compusă din câteva elemente importante: în centru se află

complotul, generat de o organizație secretă, obscură, cu intenții malefice (…) El nu se bazează

numai pe puterea fabulosului, ci se fundamentează întotdeauna pe fapte reale, cărora le sunt

adăugate fie elemente amplificatoare, fie evenimente total ireale, pe baza procesului de

transgregare (se pleacă de la un eveniment veritabil și se ajunge la unul fantezist).”86

“Organizația secretă din centrul mitului Conspirației este dominată de o aură de mister

care trezește teama chiar groaza în rândul oamenilor deoarece de cele mai multe ori, cei din afara

organizației își pot risca viața pentru a afla secretele păstrate de aceasta, iar membrii ei, de cele

mai multe ori, sunt amenințați cu pedeapsa, chiar cu moartea în caz de trădare. Inițierea în cadrul

organizației se realizează prin rostirea unui legământ în timpul unui ritual care are loc în încăperi

subterane, întunecoase, secrete. Pentru a păstra discreția, membrii organizației comunică între ei

prin coduri. Structura organizației se caracterizează prin organizarea pe verticală, structură prin

care autoritatea supremă își păstrează anonimatul față de majoritatea membrilor. Scopul

organizației secrete constă în distrugerea societății din care face parte prin controlul, manipularea

și influențarea, chiar supunerea conducerii politice, administrative, economice, până la a ajunge

să dețină controlul total al vieții sociale a cetățenilor. De obicei, Organizația conspiraționistă este

proiectată ca avînd o structură ramificată și ierarhizată, în complot funcționând mai mulți

complici care depun jurămînt de loialitate, sunt inițiați și se recunosc după parole și coduri. Dar

complotul implică nu doar depunători de jurăminte, ci și indivizi specializați în spionaj și

delațiune, scopul final fiind dominația Lumii” conform lucrării în curs de apariție de Mitopolitică

Românească în secolul XX, aparținând autoarei Ruxandra Cesăreanu.

Pentru a-și pune în aplicare planul, membrii organizației secrete trebuie să dispună de

mijloace financiare, să ducă activități de spionaj și șantaj pentru a supune în primul rând massmedia.

Aceste mijloace de supunere sunt invizibile, motiv ce îi determină să fie puse în practică

destul de rapid și discret.

Mitul Conspirației malefice este dominat de constelații de imagini dominate de ființe

respingătoare, ce alcătuiesc bestiare și au atitudini malefice, de cădere în murdărie psihică,

86Andrei Țăranu, op. cit., p.34

32

deoarece “mitul Conspirației ne duce către acele spaime și complexe proprii fiecărui om”87.

Astfel, societatea în care își desfășoară activitatea organizația secretă este “masa degradată,

divizată și rătăcită, deposedată de bunurile și de demnitatea sa, afectată în ceea ce are vital”, din

cauza acțiunilor organizației malefice, în concepția lui Girardet. Răul în societate este adus de un

personaj misterios, straniu, discret, ce simbolizează călătorul, străinul, un personaj necunoscut în

societatea respectivă, care are caracteristici ale simbolurilor teriomorfe, nictomorfe și catamorfe,

acesta fiind asociat animalelor, bestiarului, beznelor, întunericului, decăderii morale, murdăririi.

Acest personaj malefic simbolizează Conspirația și membrii ei. Atmosfera psihologică creată de

acest mit este dominată de “nesiguranță, frică, angoasă (…), climat apăsător”, după cum este de

părere Raoul Girardet în lucrarea sa Mituri și mitologii politice.

Mitul Conspirației apare în perioade caracterizate de crize economice mari, de

transformări bruște și de degradare morală din punct de vedere social. Acest mit este caracterizat

de imagini negative: “complot demoniac”.

Simbolurile teriomorfe au ca trăsătură arhaismul și pot fi întâlnite în totemism sau în

religiile teriocefale, ele reprezentând prin acțiunile specifice de schimbare, haos, zgomot,

colcăire (dată de insecte), groaza în fața fugii timpului. Durand este de părere că simbolismul

calului în cele mai vechi timpuri era legat de moarte, infern, trecerea nefastă a timpului, entități

acvatice sălbatice, rele, simbolism care mai târziu s-a eufemizat prin asocierea acestuia cu astrul

lunar. Un alt simbol teriomorf este simbolul taurului care, spre deosebire de simbolul solar al

calului, acesta poate fi atât solar, cât și lunar, chtonian. Soarele și luna fac parte din marea

categorie a simbolurilor teriomorfe deoarece sugerează trecerea timpului. Alte trăsături

teriomorfe sunt viermuirea anarhică și mușcarea care semnifică agresivitate și un sadism dentar

prin imaginea botului de animal cu dinți ascuțiți gata să muște și să sfărâme, simbol a toată

animalitatea, care la rândul ei simbolizează schimbarea și apoi agresivitatea. Trecerea distructivă

a timpului este reprezentată de mușcătura canidelor care aparțin constelației teriomorfe, unde

lupul este zeul morții, geniul infernal, lupul simbolizând moartea cosmică, iar câinele fiind un

simbol al morții. Alte animale teriomorfe sunt leul, jaguarul, tigrul asemănate cu soarele

antropofag. Eclipsele solare reprezintă relația de agresiune teriomorfă devorator-devorât dar pot

semnifica și marea trecere a timpului. Răul devorator sau botul iadului apare și sub expresia

87Andrei Țăranu, op. cit, p. 33

33

căpcăunului la occidental, născându-se din acest simbolism, complexe de mutilare din cauza

prezenței botului mutilant.

Temele teriomorfe regăsite în operele de artă sunt “teroarea în fața schimbării și în fața

morții devoratoare”, teme redate genial în opera marelui pictor Goya printr-o “neîntrecută

iconografie a bestialității”88, dintre care amintim lucrarea de pe peretele bucătăriei sale în care

este prezentat Saturn devorându-și copiii.

Simbolurile nictomorfe se referă la tenebre, beznă, noapte, valorificarea negativă a culorii

negru. “Bezna nopții constituie simbol al timpului”89, întrucât popoarele primitive foloseau ca

unitate de măsură a timpului noaptea, nu ziua, dar tot bezna simbolizează haosul și scrâșnirea din

dinți. Tenebra asfințitului induce teamă în sufletele oamenilor, amintind de oroarea morții.

Durand consideră că simțul nopții este auzul deoarece acesta se amplifică noaptea. Arhetipul

regelui orb sau simbolul orbului care reprezintă conștiința decăzută, care se eufemizează atunci

când reprezintă inconștientul, se întâlnesc în acest izomorfism nictomorf. Apa nocturnă,

considerată epifanie a morții la Edgar Allan Poe sau teroarea timpului la Dali este “invitație la

călătoria fără întoarcere”90: râurile nu-și întorc niciodată cursul spre izvoare. De asemenea,

lacrimile simbolizează tot moartea.

Schema căderii, prăpastia morală ce apare datorită păcatelor trupești prezintă timpul

nefast sub formă de pedeapsă. Căderea simbolizează “chintesența trăită a dinamicii tenebrelor în

întregime” și chiar a dinamicii timpului și aduce odată cu ea durerea profundă. Lângă acest gest

al căderii, Durand adaugă amețeala, gravitația și zdrobirea, care cumulate duc la catastrofă.

Durand asociază în cartea sa temporalul cu carnalul, simbolul căderii fiind carnea atât mâncată,

cât și sexuală, unificate prin marele tabu al sângelui: “vegetarianismul se află asociat cu

castitatea: măcelărirea animalului îl face pe om să-și dea seama că e gol”91. Un alt simbol al

pântecelui este acela de prăpastie: “pântecele este microcosmosul eufemizat al prăpastiei”92, mai

ales în opera lui Victor Hugo care asociază intestinul cu infernul.

88Gilbert Durand, op. cit., pp. 86

89Ibidem., pp. 88

90Ibidem., p. 92

91Ibidem., p. 110

92Ibidem

34

Toate aceste simboluri catamorfe, nictomorfe, teriomorfe sunt specifice mitului

Conspirației, acestea putând fii asociate Organizației malefice propriu-zise, membrilor și

acțiunilor ei enigmatice, cât și consecințelor acțiunilor ei nefaste.

Multe organizații secrete fac parte din aparatul financiar sau nonguvernamental, acest mit

al Conspirației conținând și un sâmbure de adevăr.

Mitul Conspirației reprezintă aspirația de a unifica toate diferențele într-un principiu

comun, aspirație ce semnifică dorința de sens a omenirii.

3.2. Mitul Eroului Salvator

“Complotul demoniac” are ca imagine antitetică “conjurația sfântă”, aceasta din urmă

existând pentru a o înfrânge pe prima. Girardet, în lucrarea sa binecunocută Mituri și mitologii

politice, consideră că motivul pentru care apare Eroul Salvator este de a înfrânge organizația

malefică: “dacă există o umbră amenințătoare, există și o umbră protectoare”, “numai complotul

ar putea să dejoace complotul”. Soluția la problema personajului sau a societății secrete malefice,

după identificarea acestora, este apariția unui Salvator.

Eroul Salvator apare întotdeauna în istorie “într-un moment din realitate aflat sub semnul

rupturii”93, în momente de criză și dramatism social, putând fi simbolizat de “copacul ce se înalță

și protejează, farul, soarele răsărind”94. Următoarea etapă în desfășurarea mitului Eroului

Salvator o constituie apariția acestuia, clipă din care are loc identificarea destinului personal al

Eroului cu destinul grupului din care face parte: destinul Eroului devine destinul întregului grup,

Salvatorul nu-și mai aparține sieși, ci poporului din care face parte, acest lucru amplificându-se

odată cu trecerea timpului. Cei din colectivitate renunță la individualitatea lor și se confundă cu

Eroul Salvator, formându-se astfel ideea de identitate colectivă: “în aceeași măsură se pierd

amănuntele factuale, legate de biografia personajului central. Rămâne doar capacitatea mitului de

a cristaliza, în jurul său, aspirațiile și idealurile generației pe care o reprezintă”95. Eroul devine

93Andrei Țăranu, op. cit., p. 34-35

94Ibidem

95Ibidem

35

suma tuturor speranțelor, dorințelor și nevoilor unui popor pe care-l reprezintă, constituind un

simbol: “Mitul Salvatorului, pe de altă parte, se bazează pe un proces de eroificare, generând un

sistem de imagini sau reprezentări legate de un personaj (politic, de obicei), în care se regăsesc

aspirații dintre cele mai diverse ale populației. El este practic, un echivalent modern al

narațiunilor mitice din societățile tradiționale.”96 Pe fondul simbolului pe care îl reprezintă, poate

fi manipulată opinia publică. Ultima etapă este cea de evocare, în care sunt păstrate doar anumite

amintiri, în special despre calitățile Eroului Salvator, calități ce sunt apoi amplificate.

Există mai multe modele ale Eroului Salvator, din perspectiva lui Raoul Girardet:

modelul bărbatului experimentat care s-a impus într-un anumit moment al istoriei și care este

rechemat în fruntea statului spre a reinstaura ordinea. Societatea, în momentul apariției

Salvatorului, este caracterizată de o perioadă de decădere, destin nefericit, temeri, mizerii,

sărăcie, confuzie, degradare, nenorociri, dezorganizare. În acest caz, rolul acestuia este de a

restabili pacea, ordinea, liniștea, de a proteja, el fiind investit cu putere doar temporar deoarece

aparține trecutului. Astfel, funcția de refacere a societății prezentului aparține în acest caz doar

trecutului. Modelul acestui Erou care presupune salvarea societății de fețele timpului simbolizate

de imaginile nictomorfe, teriomorfe și catamorfe, prezintă un personaj excepțional, cu calități

morale, echilibrat, ferm, prudent, gata să facă față acestei atmosfere negative prin calități

exprimate de imagini simbolice ale dreptului Suveran. Îl amintesc ca model de astfel de Erou în

istorie, pe Aetius, care era chemat temporar să conducă armata romană în războaiele împotriva

hunilor. Acest general roman, deși în perioadele de pace era îndepărtat de la conducerea armatei

pentru a nu pretinde funcții de putere, totuși datorită geniului său de organizare militară și

strategică, era rechemat în perioadele de criză la conducerea armatei romane pentru a câștiga

războaiele împotriva hunilor. Marele general roman continua să lupte în fruntea armatei romane

din datoria morală față de țară și, se cunoaște din opera lui Marcel Brion, Attila, că datorită

calităților sale morale, într-o perioadă de decădere morală a Romei, era respectat de însuși

adversarul său, Attila, ultimul considerând o onoare a lupta împotriva lui.

Al doilea model propus de Girardet este cel al Eroului glorios, care apare sub forma unui

tânăr, curajos, înnăscut cu talentul de a conduce masele spre o perioadă prosperă, căruia

“Dumnezeu i-a dat dreptul să-și scrie numele cu roșu pe pământ”, după Girardet (Mituri și

96Andrei Țăranu, op. cit., p. 34

36

mitologii politice). Soarta acestui Erou este căderea grandioasă, prin trădare, părăsire, capturare

de către dușmani și exilarea pe o insulă pustie din care mai există speranța că va fi eliberat. Acest

al doilea model se potrivește foarte bine lui Napoleon care s-a autointitulat împărat și a căutat să

cucerească întreaga lume, dominând o mare parte a Europei și sfârșind exilat în insula Sfânta

Elena.

Al treilea model este Eroul restaurator, care are capacitatea de a schimba, transforma și

redimensiona realitatea. În acest context se încadrează Attila, care a căutat să reorganizeze

întreaga armată hună după modelul celei romane și a construit un mare imperiu din triburile și

hoardele de huni, greu de direcționat spre o structură organizatorică, neavând la bază nici măcar

un sistem religios.

Modelul profetului presupune anticiparea pe baza trecutului, a evenimentelor viitoare din

istorie, rolul acestuia fiind pregătirea societății spre acceptarea unui destin viitor.

În societatea contemporană, acest mit s-a degradat, comportamentul model fiind dat de:

“imaginea succesului și a realizării personale”97.

Eroul Salvator apare în special într-o perioadă în care există o lipsă a unei autorități

legitime în societate. Acesta este așteptat la un moment dat de întreaga societate și plăsmuit în

imaginația poporului pornind de la arhetipurile deja existente în psihicul uman, cum ar fi

arhetipul Tatălui atotputernic.

Mitul Eroului Salvator este însoțit de o serie de imagini ale puterii, specific ascensionale,

ce fac trimitere la schema sceptrului și a spadei. Tema Salvatorului, a conducătorului

providențial, este legată întotdeauna de simbolurile purității, luminii și verticalității, cu rolul de

a-i pune în valoare calitățile sale de conducător.

Schema sceptrului și a spadei are rolul de a domina răul și timpul prin gestul posturii

verticale a corpului și prin simbolurile ascensionale, reprezentând “sensul profund al mitului lui

Zeus”98 de purificare prin preluarea puterii lui Cronos.

97Andrei Țăranu, op. cit., p. 34

98Gilbert Durand, op. cit., p. 128

37

Dacă schema căderii reprezenta imaginea dinamică a tenebrelor, schema înălțării

caracterizează dinamicitatea ascensiunii, specifică idealurilor morale și valorilor elevate, vederea

subordonându-se verticalizării. Din punct de vedere artistic, Durand observă sensul profund

filosofic al picturii chineze care verticalizează munții – YANG și prezintă principiul YIN sub

forma apei. Același autor observă că în creștinism, înălțimile sunt închinate Sfântului Arhanghel

Mihail, “învingătorul demonului acvatic al primejdiilor mării”99. Durand observă că simbolul

face trimitere la verb și nu la substantiv: pasărea este din punct de vedere biologic animal, dar

datorită zborului este “desanimalizată în folosul funcției”100. Ciocârlia – pasărea desincarnată,

acvila pentru romani, corbul pentru populațiile germanice și celtice, porumbelul – pasărea

Duhului Sfânt sunt câteva din aceste exemple. Aripa, specifică armatelor cerești este simbolul

perfecțiunii pentru toate ființele, iar împreună cu gestul zborului semnifică voința de

transcendență.

Ca și complex al acestei scheme se cunoaște Complexul lui Iacob, unde scara, simbol

astronomic, înlocuitor al aripii, “înșiruirea de trepte, figurează plastic ruptura de nivel care face

posibilă trecerea de la un mod de a fi la altul”101. Atât scara cât și aripa, mijloc de purificare

rațională, sunt contrare timpului și morții, iar potrivit lui Desoille, terapia stărilor depresive se

bazează pe meditația asupra simbolurilor ascensionale.

Tot în rândul simbolurilor ascensionale este cuprins și simbolul creștin al săgeții,

semnificație a cunoașterii rapide. Raza este săgeata cu sens invers, semnficație a harului. Îngerii

sunt considerați arcași datorită aripii care are același simbol ca săgeata, trasul cu arcul

semnificând transcendența. Astfel, puritatea morală caracterizată de zbor este antitetică

murdăririi morale specifică schemei căderii.

Ca exemple de simboluri și constelații ale puterii amintim înmulțirea brațelor și ochilor în

hinduism, constelația lumină – cer – foc purificator – munte, gesturile gigantizării și divinizării.

Cerul reprezintă “întreaga constelație masculină a atotputerniciei”102 la chinezi, divinitatea la

mongoli și uralo-altaici datorită faptului că se exprimă prin același cuvânt, zeitate în Upanișade.

99Gilbert Durand, op. cit., p. 131

100Ibidem

101Mircea Eliade, citat în Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Univers Enciclopedic, București,

1999

102Gilbert Durand, op. cit., p. 137

38

Printre munții cu semnificații ascensionale care fac parte din constelația puterii se remarcă

Muntele indian Meru, Muntele populației uro-altaice: Sumur și Munții iudeo-creștinilor: Tabor,

Golgota. Simbolismul puterii însoțește gesturile ascensionale conform cărora Dumnezeu este

asimilat cu un suveran istoric și legendar. Gestul înălțării se leagă de suveranitate din punct de

vedere sociologic. Ca arhetip, amintim aici arhetipul împăratului tată dominator, deoarece

paternitatea se confundă cu suveranitatea și virilitatea. Cerul simbolizează la rândul lui

paternitatea, care poate fi de mai multe feluri: fiziologică, juridică și socială, iar virilitatea este

semnul puterii, conform lui Dumezil. Hugo construiește Complexul Frunții din imaginile

ascensionale.

Potrivit lui Durand, “puterea judiciară nu e decât o agresivitate a puterii executive”103

cunoscând că puterea executivă și puterea juridică sunt strâns legate în conștiința comună.

“Orice putere suverană este o triplă putere: sacerdotală și magică pe de o parte, juridică pe de altă

parte și, în sfârșit, militară”104, iar “monahul e deci în același timp mag inspirit, cu prerogative

ascensionale, suveran jurist și factor monarhic ce poruncește grupului, și vom adăuga că

atributele executive și războinice ale acestor două funcții nu pot fi despărțite”105. Schema

verticalizării determină pe diferite planuri anumite elemente ale constelației puterii. Astfel,

“conduc pe planul macrocosmosului social la arhetipuri monarhice așa cum conduc în

macrocosmosul natural la valorificarea cerului și a piscurilor, (…) în microcosmosul corpului

uman sau animal verticalizarea determină o serie de fixații simbolice printre care capul nu e cea

mai neînsemnată”106. Din punct de vedere al misticismului, sfera cerească este capul, stelele sunt

ochii, iar Muntele ce reprezintă axa lumii este coloana vertebrală.

Coarnele animalelor semnifică puterea și agresivitatea, iar însușirea unui trofeu din

coarne de animal ducea la transferarea forței către deținătorul trofeului. Deoarece cornul este o

armă puternică, acesta semnifică virilitatea, motiv pentru care trofeele reprezentate de capete

aveau aceeași valoare ca trofeele falice în erecție, înlocuindu-le pe cele din urmă. “Trofeul

totemic sau emblematic nu e decât rezultatul captării, totdeauna primejdioasă, a puterii tabu-ului,

e defeminizarea lui, desanimalizarea lui”107, renunțarea la feminitatea și la libidoul distructiv prin

recucerirea virilității. Același rezultat se obține prin botez, manifestat sub diferite forme –

103Gilbert Durand, op. cit., p. 139

104Ibidem

105Ibidem, p. 140

106Ibidem, p. 140

107Ibidem, p. 143

39

circumcizie – care reprezintă “restabilirea ordinii unei lumi și a unor funcții perturbate de o

cădere care era captare de putere”108, dezordine. Procesul de captare a forțelor naturale se

realizează prin magie vicariantă ce constă în pronunțarea cuvântului magic – simbolul, care se

transformă în semn și apoi în cuvânt, limbajul profan. Rolul simbolurilor ascensionale este de a

recupera puterea pierdută prin cădere prin intermediul a trei metode: “ascensiune sau erecție spre

o zonă situată dincolo de timp, spre un spațiu metafizic căruia verticalitatea scării, a pietrelor,

sfințenia munților sacri îi slujesc drept simbol uzual”109, ascetismul susținut de simbolurile aripii,

săgeții, schema zborului rapid, arhetipul îngerului ce se opune sexualității sau prin cea de-a treia

metodă de recucerire a puterii prin arhetipul regelui tată ceresc sau regele pământesc, a trofeelor

sau a simbolurilor magice de formare a unui limbaj profan.

Eliade consideră că simbolismul puterii implică simbolismul iluminării. Izomorfismul

cerescului și luminosului se regăsește în toate marile religii ale lumii și determină constelații

simbolice împotriva puterilor nocturne, în care sunt cuprinse: luminosul, solarul, purul, albul,

auriul, regalul, verticalul. Lumina cerească este incoloră semnificând puritatea, iar culoarea

albastră a cerului este caracteristică retragerii pentru reculegere. Lumina și înălțarea se manifestă

prin simbolismul nimbului, coroanei care înseamnă “succesul împotriva rezistenței la urcuș”110 și

care simbolizează transcendența în religie și în politică. Există o relație strânsă între noțiunea de

tată – semnificată prin ochiul Tatălui, autoritate politică – reprezentată de rege și “imperativ

moral”111 – Dumnezeu, toate acestea fiind cuprinse în noțiunea de “Suprazeu”112. Ochiul și

privirea sunt în relație cu transcendența deoarece percepția vizuală presupune distanță. Se

creează astfel un izomorfism ce cuprinde elementele: ochi, percepție vizuală, transcendență

divină. La diferite popoare, soarele este considerat Ochiul Lui Dumnezeu, iar la japonezi, cerul

este “marele supraveghetor”113, “martorul celor mai tainice crime”114. Gestul jertfirii ochiului,

întâlnit în diferite legende, este modalitatea prin care se poate obține o percepție vizuală de altă

natură decât cea comună. De asemenea, în Evanghelia Sfântului Ioan, în Upanișade, la indoeuropeni,

cuvântul este asociat cu lumina, iar la vechii egipteni, cuvântul este cel care a creat

108Gilbert Durand, op. cit., p. 143

109Ibidem

110Ibidem

111Ibidem

112Ibidem

113Ibidem, p. 150

114Ibidem

40

Universul. Legătura dintre putere și cuvânt este exprimată și prin faptul că numirea corectă a

lucrurilor aduce putere celui care o practică: “Prin vorbe rele grioții pot provoca moartea, în timp

ce formulele bune, rostite corect, tămăduiesc bolile”115.

Un alt izomorfism asemănător se regăsește în tantrism prin tehnica recitării mantrelor –

cuvântul, contemplarea icoanelor divine – percepția vizuală și aer. Mantrele sunt considerate

sunete primordiale la indieni, limbaj tainic al șamanilor, având un al doilea sens ascuns și

dezvăluindu-și taina doar în anumite condiții, în concepția lui Mircea Eliade. Izomorfismul dintre

sunetul rostit și percepția vizuală are o mare importanță privind viața politică deoarece este bine

știut că ordinele date de căpetănii au putere.

Cuvântul simbolizează puterea, inclusiv puterea sexuală: “în Noua Caledonie “vorba rea”

este egală cu adulterul (…) numeroase seminții clasifică abuzurile de limbaj laolaltă cu crimele

privind infracțiunea sexuală”116

Simbolurile spectaculare și ascensionale aparțin schemei sceptrului și spadei care se

dublează reciproc: spada dublează sceptrul. Durand constată că transcendența este întotdeauna

înarmată, remarcându-se astfel eroul războinic solar: “Creștinătatea moștenește, bineînțeles, acest

arhetip al eroului luptător. Cele două prototipuri creștine ale luptei pentru cauza cea dreaptă sunt

un arhanghel și un prinț mitic: Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe, în numele cărora vor fi

investiți cavalerii Evului Mediu. Cel dintâi, un adevărat Apolo creștin, spintecă balaurul și

domnește la Gargano lângă Mont Tombe”117, “cel de-al doilea, precum Perseu, eliberează o

fecioară pe care un balaur e gata s-o înghită, străpungându-l cu lancea”118 sau în basmele

populare, Făt-Frumos, “care îndepărtează și anihilează farmecele, eliberează, descoperă și

trezește”119. Se consideră că asociațiile moderne de bărbați din zilele noastre au ca model eroul

luptător. De asemenea, societățile de războinici sunt urmașe al aceluiași model și se

caracterizează uneori prin ascetism sexual sau alteori prin multe drepturi sexuale: “Toți membrii

acestor societăți sunt înainte de toate războinici, posedă largi drepturi sexuale, sunt supuși unor

115Gilbert Durand, op. cit., p. 154

116Ibidem

117Conform Dontenville, op. cit., pp. 137-138, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand,

Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

118Gilbert Durand, op. cit., p. 158

119Ibidem

41

severe încercări inițiatice, care constituie poate echivalentul liturgic al isprăvilor eroului

primordial”120.

Arhetipurile Regimului Diurn, amintite de Durand, alcătuiesc izomorfismul: unelte de

arat – armă tăioasă, luminoasă – falus, care leagă puterea de sexul masculin. Se remarcă astfel,

constelația: verticalitate – transcendență – virilitate, arma fiind o forță de spiritualizare. De

asemenea, Durand observă legătura remarcabilă dintre activitatea intelectuală – spadă – tată –

putere – împărat în opera lui Hugo.

Armele înlocuiesc ghearele și colții, iar acestea trebuie să fie neapărat tăioase pentru a

înfrânge monstrul, armele contondente ducând la eșec deoarece semnifică o forță diferită:

“izbânda lui Teseu asupra Minotaurului ucis cu o ghioagă de piele “nu e decât o ispravă

perversă”, o trădare a pasiunii eroice. Teseu sfârșește din această pricină jalnic, țintuit de stânca

infernală”121. Materialul din care sunt confecționate armele este cel mai adesea fierul care este

considerat un metal ceresc datorită faptului că primele unelte au fost realizate din fier provenind

din meteoriți. Spada este considerată “arma popoarelor cuceritoare”122 și “arma căpeteniilor”123,

armata fiind cea care pune bazele societății civile.

Durand remarcă în cunoscuta sa lucrare “Structurile antropologice ale imaginarului”,

antiteza dintre tăietor și legator, primul folosind armele tăioase, iar cel de-al doilea folosind

magia. Legătorul eufemizează răul prin legarea lui, practică înțeleasă ca necreștină, în timp ce

tăietorul poate tăia legăturile legătorului: “distrugerea definitivă a demonilor e cu grijă

diferențiată de capturarea lor. Capturarea, operată cu ajutorul legăturilor sau lanțurilor, nu e de

altfel decât o pedeapsă vremelnică”124. Legătura este “instrumentul divinităților morții și

timpului”125 – țesătoarea, și redă vremelnicia omului care “se exprimă prin cuvinte-cheie

conținând ideea de legare, de înlănțuire, de priponire”126. “Suveranitatea preia mai degrabă

atributele dezlegării decât pe cele ale legăturilor (…) noblețe a spadei sau a lăncii subliniată de

întreaga tradiție medievală, care făcea din spadă și din ceremonia învestiturii cavalerești atât

120Gilbert Durand, op. cit., p. 158

121Ibidem, p. 160

122Ibidem

123Ibidem

124Ibidem, p. 162

125Ibidem

126Mircea Eliade, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic,

București, 1999

42

simbolul unei transmiteri de putere, cât și al probității morale”127. Același rol de dezlegare și

sfâșiere de legătura irealului îl au și acțiunile baptismale.

Simbolurile de apărare se referă la scuturi, platoșe, fortărețe cu formă pătrată: “cetatea

Ierusalimului ceresc are un plan pătrat, în vreme ce grădina Edenului era circular” și pot fi cu

dublu sens: pot aparține simbolurilor diairetice sau simbolurilor intimității. Transcendența,

lumina, puritatea implică obiecte unice, distincte, care au rolul unei bune separări și al clarității,

pe când impuritatea este legată de abundență, mulțime. Astfel, tăișul spadei are un rol purificator

în riturile de tăiere: “E în primul rând sensul purificator al tăișului, separator al lui wanzo, apoi

rolul protector al tichiei ca acoperământ al capului, în sfârșit, caracterul vicariant al urechii ca

receptacul al atotputerniciei cuvântului. (…) Iată așadar cum în actul circumciziei însuși converg,

într-un remarcabil simbolism purificator, tăișul, focul și apa. (…) Ceremonia circumciziei e deci

pe de-a-ntregul o ceremonie de diaireză cathartică, o restabilire a ordinii, prin spadă, a lumii

compromise și confuze (…) Circumcizia, după cum dovedește studiul antropologic, e deja o

filosofie rituală a purificării: ea are drept misiune să despartă masculinul de feminin, ea despică

literalmente sexele, după cum trage o categorică linie de demarcație între puritatea masculină, pe

de o parte și feminoidul și coruptul wanzo, pe de altă parte. Circumcizia e așadar un botez prin

smulgerea violentă a sângelui spurcat, a elementelor de corupție și de confuzie.”128

Un alt izomorfism diairetic important este cel reprezentat de foc – pasăre sau pisc – foc –

cuvânt (Cuvântul Lui Dumnezeu), foc – lumina zilei, focul realizat prin lovire având aceeași

calitate ca și zăpada, de purificare prin schimbarea temperaturii corpului. Purificarea se mai

poate realiza prin intermediul stropirii cu apă purificatoare care reprezintă apa vie, cerească,

având rolul de a învia, întineri.

Un alt simbolism al focului este de natură intelectuală: “Lumina e geniul fenomenului

arderii”129.

Izomorfismul aer – cuvânt, întâlnit la indieni, relevă caracteristicile de ordin cathartic ale

aerului: “Aerul rezumă toate calificările cathartice ale epitetelor elementare pe care le-am studiat:

transparență, lumină, receptivitate la fierbințeală ca și la frig”130. Tehnicile de respirare au rolul

de purificare: “Răsuflarea reținută adună toate deșeurile și acționează ca un purgativ…purificare

127Gilbert Durand, op. cit., p. 162

128Ibidem, p. 165

129Novalis, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand, editura Univers Enciclopedic,

București, 1999

130Gilbert Durand, op. cit., p. 170

43

generală a întregului sistem, dându-ți impresia că ai un trup nou”131. Sufletul este legat de

răsuflare: “după Fabre d Olivet, Moise s-ar fi folosit de acest termen pentru a desemna sufletul,

legându-l în mod vădit de răsuflare și de cuvânt”132, sufletul fiind considerat ca avându-și

localizarea în zona pieptului la diferite populații. Tehnicile de purificare specifice simbolurilor

diairetice, care sunt legate de eroul luptător și implicit de suveranitate și de constelațiile

simbolice ascensionale ale puterii, se realizează prin spadă – prin intermediul ascuțișului, prin

foc – datorită luminii focului, prin apă – ca urmare a limpezimii acesteia și prin intermediul

aerului care este imaterial și fără greutate. Însă, “esența purificării, ca și a ascensiunii, e în cele

din urmă (…) eterul, substrat simbolic al tuturor esențelor”133. În lumea contemporană,

purificarea este reprezentată prin intermediul mitologiei “saponidelor și a detergenților”134.

Simbolurile diairetice separă prin tăiere sau salvează lumina de întuneric.

O completare a spadei este Graal-ul care este un “microcosmos sacru și complet”135,

cuprinzând simboluri masculine.

Mitul Eroului Salvator “se traduce prin căutarea tatălui absent sau dimpotrivă, este o

încercare de înlocuire a autorității paterne”136.

Toate aceste simboluri diairetice completează mitul Salvatorului, ducând “la o serie de

schimbări, de transformări, poate chiar distrugeri, ce vor conduce spre Vârsta de Aur”137.

În viața politică Eroul Salvator este de obicei un personaj politic prezentat drept un model

în societate: “Mitul, cu funcția sa de a furniza modele exemplare de comportament, se

perpetuează în această formă modernă degradată, care întruchipează imaginea succesului și a

realizării personale.”138

Salvatorul societății are mai multe roluri și obiective: rol de model de comportament

pentru alte generații, instituirea păcii, restaurarea încrederii, restabilirea securității, înfruntarea

răului, continuarea existenței comunității în condiții de ordine și respectarea regulilor sociale.

131Gilbert Durand, op. cit., p. 170

132Ibidem

133Ibidem

134Roland Barthes, Mytologies, p. 38-39, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand, Editura

Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 170

135Gilbert Durand, op. cit., p. 240

136Andrei Țăranu, op. cit, p. 33

137Ibidem, p. 35

138Ibidem, p. 34

44

3.3. Mitul Vârstei de Aur

Mitul Vârstei de Aur face trimitere la o perioadă ideală privind organizarea societății

omenești existentă cândva sau la care se aspiră să se ajungă și este evocată prin intermediul

discursului politic: “Viziunea Vârstei de Aur se confundă întru totul cu aceea a unui timp

nedotat, incomensurabil, care nu poate fi contabilizat, despre care se știe doar că se situează la

începutul aventurii umane, fiind un timp al inocenței, al fericirii”139.

Mitul Vârstei de Aur, deși se referă la o perioadă glorioasă din trecutul unei națiuni,

totuși acesta face trimiteri la nivel individual prin nostalgii asupra copilăriei personale.

O schemă a mitului Vârstei de Aur este prezentată mai jos, în comparație cu schema unui

discurs politic:

Mitul Vârstei de Aur:

Discursul politic:

Figura 3.1. Imagini preluate din articolul Mitul Vârstei de Aur în limbajul politic românesc

contemporan, p. 9

139Raoul Girardet, Mituri și Mitologii politice

45

O metodă de identificare a acestui mit este prin analiza limbajului unui discurs politic

privind folosirea diverselor expresii: „de pe vremea”; prin faptul că perioada respectivă este

evocată folosind un proverb sau prin mitificarea personajelor politice din acea perioadă.

Mitul Vârstei de Aur apare pe fondul unei decăderi a individului ca urmare a decăderii

istoriei care distruge idealismul și perfecțiunea începutului.

Decăderea este exprimată prin industrializare, dezvoltarea orașelor, dispariția clasei

țărănești, precum și dezvoltarea unei societăți materialiste, bazate pe importanța profitului,

pervertirea oamenilor și degradarea morală, corupția, decăderea spirituală, lipsa întelegerii și a

comunicării între membrii societății respective. Simbolul acestei decăderi datorate istoriei este

orașul, soluția fiind reîntoarcerea în sânul naturii și regăsirea purității, păcii, armoniei.

O trăsătură a acestui mit politic este puterea extrem de mare de revenire, prin regretul

exprimat față de apusul unei anumite perioade de timp înfloritoare și speranța reîntoarcerii

acestei perioade în istorie.

Mitul Vârstei de Aur “evocă anii copilăriei, reflectă ordinea, armonia socială, cultura,

civilizația, imaginile unui trecut legendar; o viziune a unui prezent și a unui viitor definit în

funcție de ceea ce a fost sau de ceea ce se consideră a fi fost.”140 Mitul Vârstei de Aur apare pe

fondul unei perioade triste, de decădere, urmare a unui trecut glorios: “Acest moment se află în

opoziție cu un prezent resimțit și descris ca unul plin de tristețe și de decădere, ce reclamă

impunerea absolută a unui trecut al împlinirii și al luminii”141. Valorile care stau la baza formării

acestui mit sunt puritatea și solidaritatea, creând sentimentul de nostalgie, amintire și

rememorare, care au un loc important în crearea Vârstei de Aur.

Mitul Vârstei de Aur exprimă nostalgia și dorința de întoarcere în copilărie, considerate

timpul fericirii absolute.

“Mitologia Vârstei de Aur tinde întotdeauna sau aproape întotdeauna să construiască

modelul unei comunități închise, unificate într-o caldă intimitate protectoare”142.

140Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice, p. 75

141Ibidem, p. 76

142 Ibidem, p. 99 – 105

46

Constelația de simboluri specifice Mitului Vârstei de Aur cuprinde simbolurile intimității

specifice Regimului Nocturn al imaginii: “Coborârea și Cupa”.

Marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, consideră în lucrarea sa Eseuri, că Vârsta de

Aur, considerată Paradis Pierdut, este perioada de început și de sfârșit a unui ciclu cosmic, între

cele două perioade situându-se o perioadă de cădere asociată prezentului. Mitul Vârstei de Aur

prezintă trecutul într-un mod idealizat, drept “o perioadă mai degrabă non-istorică, dominată de

armonie socială, fericire și armonie absolută”143.

Regimul Nocturn al imaginii valorifică aspectul feminin, matern, formându-se o

constelație feminină. Există două tipuri de simboluri prin care se valorifică Regimul Nocturn al

imaginii: simbolurile aparținând “Coborârii și Cupei”, care “inversează conținutul afectiv al

imaginilor (…) căderea se eufemizează în coborâre, iar prăpastia se minimalizează sub formă de

cupă”144 și simbolurile aparținând schemei “de la Dinar la Baston”, unde noaptea este

considerată o promisiune a zilei, ciclicitatea evenimentelor fiind un antidot împotriva timpului.

Rolul constelațiilor specifice Regimului Nocturn este drumul spre centru, tehnicile

ascensionale inversându-se în tehnici de săpare. Drumul spre centru este considerată calea mai

ușoară, cea mai accesibilă de vindecare de trecerea distructivă a timpului, de natură labirintică.

Coborârea presupune mai multe precauții și trimite către intimidate, dar este diferită de cădere,

având drept complex specific, Complexul lui Iona. Diferențele dintre cele două Regimuri ale

imaginii constau în faptul că schemelor ascendente, li se opun scheme descendente, Marele

Suveran mascul este înlocuit în cadrul Regimului Nocturn cu Marile Zeițe. “Bachelard, cu

perspicacitatea lui obișnuită, analizând o pagină din Aurora de Michel Leiris, a arătat că orice

valorificare a coborârii e legată de intimatea digestivă, de gestul îngurgitării. Dacă ascensiunea e

un apel de exterioritate, la o lume dincolo de ceea ce e trupesc, axa coborârii este o axă intimă,

firavă și delicată. Reîntoarcerea imaginară e întotdeauna o “înapoiere” mai mult sau mai puțin

coenestizică și viscerală.”145 Coborârea este însoțită de căldura blândă, care semnifică

profunzimea. Durand observă asemănarea dintre Complexul lui Iona, în care se observă faptul că

procesul invers al morții poate fi inversat și Complexul lui Novalis, ce aseamănă coborârea

143 Andrei Țăranu, op. cit., p. 35

144Gilbert Durand, op. cit., p. 200

145Ibidem, p. 203

47

metanului în subteran, cu o acuplare. În ambele complexe, pântecele digestiv și sexual este

simbolul unei cavități eufemizante. Exemple de astfel de cavități sunt calul troian sau uriașii

înfulecători din diferite legende. În doctrina de formă mistică a lui Blake, coborârea înseamnă

urcare. Eufemizarea coborârii duce la urcare prin procedeul dublei negații care formează

afirmația: “leg legătorul, ucid moartea, folosesc propriile arme ale adversarului. Și în felul acesta

simpatizez total și parțial comportarea adversarului. Acest procedeu e deci un indicator precis al

unei întregi mentalități adică al unui întreg arsenal de procese logice și de simboluri care se

opune radical atitudinii diairetice”146. Astfel, Hristos devine protector al celor care trec în

tărâmul morții deoarece “Hristos “purtat” de moarte e cel care transformă și inversează sensul

însuși al morții. Hristos îi însoțește pe muritori în călătorie, se supune aceleiași treceri

primejdioase”147. Un alt exemplu îl constituie transformarea prigonitorului Saul în “protector al

celor prigoniți”148.

O altă caracteristică a Regimului Nocturn al imaginii este diferența dintre gestul

înghițirii, specific acestui tip de regim și gestul mușcării specific Regimului Diurn al imaginii.

Acest gest se întâlnește în Complexul lui Iona și transformă devorarea într-un proces inofensiv.

Utilizarea dublei negații în cadrul procesului de înghițire îl transformă pe înghițitor într-un

înghițit.

Sensul dublu utilizat al verbului ce cuprinde o acțiune sau o pasivizare: suportarea

acțiunii are valori diferite, deoarece a realiza o acțiune nu înseamnă același lucru cu a asista

pasiv la desfășurarea acelei acțiuni, în schimb are același sens deoarece se consideră că s-a luat

parte la acea acțiune atât prin acțiunea activă, cât și prin acțiunea pasivă. Exemplu: înghițitorul

este subiect, iar înghițitul este complement direct; Hristos este și pescar și pește, Gargan este și

zeitate, dar și munte în spatele căruia se ascunde zeitatea. Bachelard a observat la Edgar Poe

faptul că apa dublează și repetă lumea deoarece realitatea se oglindește în apă: lacul devine cer,

iar peștii devin păsări. Răsturnarea valorilor se întâlnește și la Novalis: “orice coborâre în sine e

146Gilbert Durand, op. cit., p.206

147Ibidem

148Ibidem

48

în același timp o înălțare spre realitatea exterioară”149, valoarea principală a coborârii fiind

profunzimea.

Schemele specifice Regimului Nocturn al imaginii sunt schema încastrării și cea a

gulliverizării, ultima făcând parte din arhetipurile inversării prin răsturnarea simbolurilor solare

în iconografie, scăderea virilității și creșterea simbolurilor feminine. Se remarcă în diferite

legende că cel mai mic copil este un personaj pozitiv.

Revalorificarea nopții implică revalorificarea morții, iar nonvalorile din lumea celor vii

reprezintă valori pentru lumea celor morți. De asemenea, la Novalis și la psihanaliști, noaptea

simbolizează inconștientul. Dacă albul și auriul sunt culorile reprezentative pentru Regimul

Diurn al imaginii, Regimul Nocturn al imaginii este invadat de toate culorile, ce semnifică

maternitatea: “Piatra filosofală, simbolul intimității substanțelor, are toate culorile”150 Culoarea

simbolizează bogăția și din cauza faptului că prezintă nuanțe, este considerată o sursă

inepuizabilă sau chiar o “noapte dizolvată”.

Constelația apă – mamă – mare zeiță se formează pe fondul nașterii în apă, întâlnită în

diferite legende și povestiri, sau al faptului că botezul reprezintă o renaștere. În alchimie,

mercurul este “protoplast, adevărata apă metalică și primordială”, alchimia având rolul de a da o

valoare lucrului devalorizat.

Materia primordială a misterului este apa sau pământul deoarece în acestea se pătrunde

cu o oarecare rezistență, simbolizând totodată și voluptatea. Pământul prin munți reprezintă

masculinul, duritatea, în timp ce apa prin moliciune redă feminitatea.

Un alt aspect important este faptul că patria are chip de femeie, “în toate epocile așadar și

în toate culturile, oamenii și-au imaginat o Mare Mamă, o femeie maternală spre care regresează

dorințele umanității”151.

Simbolurile Regimului Diurn, valori ale disocierii, se eufemizează în simbolurile

Regimului Nocturn, valori ale securității și intimității: “Mușcatul se eufemizează în înghițire,

149Novalis, Schriffien, II, 323; cf. III, p. 162, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand,

Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 210

150Gilbert Durand, op. cit., p. 219

151Ibidem, p. 231

49

căderea se estompează în coborâre mai mult sau mai puțin voluptoasă, uriașul solar se vede redus

în mod meschin la rolul de degețel, pasărea și zborul sunt înlocuiți de pește și de încastrare.

Amenințarea! tenebrelor se inversează într-o noapte binefăcătoare, în timp ce culorile și

vopselele se substituie luminii pure, iar zgomotul, domesticit de Orfeu, eroul nocturn, se

transformă în melodie și înlocuiește prin inexprimabil caracterul distinct al vorbirii și al

cuvintelor, în sfârșit, substanțele imateriale și baptismale, eterul luminos, sunt înlocuite în

această constelație de materiile care se pot săpa. Elanul activ cheamă piscurile, coborârea

glorifică gravitația și reclamă scobirea sau cufundarea în apă și în pământul femelă. Femela –

acvatică sau terestră – nocturnă, cu podoabe multicolore reabilitează trupul și întregul său

cortegiu alcătuit din păr, văluri și oglinzi”152.

Simbolurile intimității cuprind ca prim izomorfism întoarcerea – moartea – locuința, în

care are loc o eufemizare a morții prin înmormântarea celui mort în poziția embrionului –

simbolul repaosului primordial. Tot legată de acest izomorfism de reîntoarcere este ideea că

bătrânii devin copii. Se întâlnește în cadrul acestui izomorfism schema încastrării, pământul fiind

asemănat cu pântecele matern, iar abandonarea pe pământ fiind considerată o dublare a

maternității. Mormântul cuprinde schema încastrării, cimitirul însemnând pentru multe popoare,

o cameră nupțială, ritualul mortuar fiind “antifraza morții”153. Prin faptul că mormântul devine

leagăn, loc de odihnă, se inversează sensul morții.

“Mormântul, locul înhumării, e legat de constelația chtonico-lunară a Regimului Nocturn

al imaginației, în timp ce ritualurile uraniene și solare recomandă incinerarea”154, “în practicile

înhumării și chiar în cele ale dublei înhumări, se manifestă intenția de a conserva la maximum

rămășițele pământești, un anumit respect față de elementul carnal sau de relicva osoasă, respect

ignorat complet de catharismul uranian și de spiritualismul solar care, așa cum am văzut, se

mulțumesc cu trofeul cranian.”155

Și din punct de vedere artistic, există diferențe între statuile egiptene, indiene și

mexicane, pe de o parte și statuile grecești pe de altă parte, primele exprimând imagini

152Gilbert Durand, op. cit., p. 231

153Ibidem p. 234

154Piganiol, op. cit. și H.G.R., I, p. 142, 153, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand,

Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

155Gilbert Durand, op. cit., p. 233

50

aparținând Regimului Nocturn, precum nașterea, iar celelalte exprimând imagini ale Regimului

Diurn cum ar fi formele verticale.

Moartea este eufemizată prin faptul că este comparată cu o odihnă sau cu o adormire

lungă: “fete care dorm ascunse (…) Frumoasa din pădurea adormită, în versiunea scandinavă a

Nibelungilor, Brunhilda, tânăra Walkirie, doarme îmbrăcată într-o platoșă, în fundul unui castel

solitar”156, iar Moritz și Cellier merg mai departe, asemănând moartea cu trezirea din coșmarul

vieții: “Moartea e așadar suprema inițiere în viața nemuritoare, de aceea moartea Antigonei e

senină ca o ceremonie nupțială”157.

Un complex caracteristic simbolurilor intimității este insularitatea având drept rezultat

retragerea asemănătoarea cu reîntoarcerea la maternitate, în concepția lui Durand, care dă ca

exemplu în acest caz exilul lui Victor Hugo.

Simbolurile intimității au rolul de a eufemiza moartea, mormântul fiind asemănat cu un

recipient asemenea pântecelui și alcătuind izomorfismul: pântece matern – mormânt – cavitate –

locuință închisă prin acoperiș: “Claudel a scos în evidență izomorfismul care leagă pântecele

matern, mormântul, cavitatea în general și locuința închisă prin acoperișul ei, regăsind astfel

intuiția poetică atât a lui Dumas, cât și a lui Poe”158, “etnografia vine încă o dată mai mult să

confirme psihologia: coliba chinezească, ca și grota preistorică, în care soția domnește în

comunicare direct cu soțul familial, este o matrice”159, “căminul însuși trece drept femelă în care

se aprinde focul, acest mascul”160, locuința fiind un fel de grotă. Casa este considerată în

psihologie un mod de determinare a personalității locuitorului: obiectele care ajută la încuierea

casei semnifică dorința de intimidate, iar prezența gardului formează schema dedublării.

Elementele casei care trimit cu gândul la ascensiune “sub toate formele ei, scări, ascensoare,

clopotnițe sau zigurate, aparțin (…) unei constelații arhetipale cu totul diferite de locuință”161,

156Gilbert Durand, op. cit., p. 233

157Cellier, op. cit., p. 88-89, 90, cf tema centrală din opera lui Stendhal, din La Frison heureuse, în Le Decor

mythique, II, cap. 2, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999

158Bachelard, Repos, p. 99, 105, 161, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura

Univers Enciclopedic, București, 1999

159Gilbert Durand, op. cit., p. 236

160Masson-Oursel, Hist. de laphilo. (orient.), p.127, cf Eliade, Trăite, p.324, citat în Structurile antropologice ale

imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

161 Gilbert Durand, op. cit., p. 240

51

însă “a urca în pod sau în camerele de la etaj înseamnă tot a coborî în inima misterului, a unui

mister desigur de altă calitate decât cel al pivniței, dar la fel de nuanțat de izolare, de regresiune,

de intimitate”162. Alte centre de intimitate pe lângă grotă și casă, mai sunt pădurea și catedrala.

Templul simbolizează cerul, iar locul sfânt este de regulă situat pe un munte, munții sacrii fiind

considerați burice ale pământului.

Construcțiile de formă pătrată sunt de obicei fortărețe, orașe, pe când forma rotundă este

simbolul pântecelui feminin, semnificând intimitatea. Simbolismul cercului aparține Regimului

Nocturn datorită Repetiției: “Spațiul sacru posedă această remarcabilă putere de-a fi multiplicat

la nesfârșit”163, “din fiecare punct al circumferinței privirea e întoarsă spre interior. Ignorarea

lumii exterioare îngăduie nepăsarea, optimismul”164.

Nava în cazul romanelor lui Jules Verne este un recipient perfect închis, iar automobilul

și avionul, ca și barca simbolizează leagănul matern și după cum observă Durand, toate aceste

vehicule poartă nume de femei.

Alte tipuri de recipiente întâlnite sunt: sacul lui Moș Crăciun, sacul Sfântului Nicolae,

găoacea, cochilia, sămânța, bobocul floral, caliciul vegetal, caseta din punct de vedere tehnic,

scoica simbolizând uterul marin și ritmul ciclic, trecerea de la recipiente mari la cele mici prin

gulliverizare permițând și o întrepătrundere între microcosmos și macrocosmos: „navele înalte

sunt meșterite din coji de nuci, cochiliile sau ouăle uriașe servesc drept navă ca în unele tablouri

ale lui J. Bosch”165.

De importanță foarte mare este simbolismul oului: „microcosmos al oului mitic al lumii”,

„cavoul subteran”166, „mormânt triunghiular conținând un cazan de cupru, iar pe fundul

mormântului, odihnindu-se Venus adormită”167, „casa puiului, mormânt, cameră nupțială”168,

toate acestea alcătuind izomorfismul oului universal: „acest ou conținut de alt ou și care conține

162Gilbert Durand, op. cit., p. 240

163Ibidem, p. 243

164Ibidem

165Bachelard, La Poetique de l’espace, capitole foarte importante referitoarela “Tiroirs, coffres el armoires”, “La

coquille et le carapaces”, cap. III, V, VI, p. 79, 105, 130, cf. tabloul lui J. Bosch de la muzeul din Lille: Le concert dans

l’muf

166Cea de-a VII-a Inițiere din NocesChymiques de Christian Rosenkreuz, citat în Structurile antroplogice ale

imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, p. 246

167Ibidem

168Gilbert Durand, op. cit., p. 246

52

universul, microcentru al unei geometrii sacre, ar fi după unii polinezieni”169, „strămoșul tuturor

zeilor… stând în cochilia sa, în mijlocul beznelor, de-o veșnicie”170.

Însă conținutul este mai important decât recipientul, intervenind în schemă astfel

alimentul primordial, care este laptele: „Orice băutură fericită e un lapte matern (…) în

civilizațiile culegătorilor mierea nefiind decât analogon-ul natural al celui mai natural aliment

care e laptele matern”171. Simbolul băuturii sacre este vinul, „elixir al tinereții veșnice”172, „legat

de schemele ciclice ale reînnnoirii, de simbolismul copacului, ca și de schemele înghițirii,

intimității”173, luând „de la început mersul soarelui în casele cerului”174. Bețiile colective creau

„o legătură mistică între participanți”175.

Ultimul simbol al intimității este aurul amintit în denumirea mitului Epocii de Aur,

considerat de Dumezil „substanță ambivalentă, principiu al bogățiilor ca și cauză a

nenorocirilor”176.

Vârsta de Aur, cristalizată prin intermediul simbolurilor intimității prezentate mai sus, „a

alimentat mișcările naționale. Ele au debutat prin a reconstrui din punctul de vedere ideologic

trecutul, ca timp al unei națiuni dispărute, ce așteaptă să-i fie regăsită memoria”177.

Marxismul este o metodă de punere în practică a Mitului Vârstei de Aur prin îndreptatea

societății „către un viitor glorios, al egalității depline între oameni”178.

169Gilbert Durand, op. cit., p. 247

170Eliade, Trăite, p. 354, cf Griaule și G. Dieterlen, Un Systeme soudanais de Sirius (Journ. Soc. Des africanistes, voi.

XX, 1950, p. 286 și urm.). pentru dogoni, minuscula sămânță a Digitariei Exilis e un ou cosmic asimilatcu o stea care

zămislește în spirale făpturile lumii: „Digitaria e cea mai mică dintre toate lucrurile, ea e lucrul cu cea mai mare

greutate”, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, 1999,

p. 247

171Gilbert Durand, op. cit., p. 250 – 251

172Ibidem

173Ibidem

174Ibidem

175Ibidem

176Ibidem, p.254

177Andrei Țăranu, op cit., p. 35

178Ibidem

53

3.4. Mitul Unității

Mitul Unității apare pe fondul unor perioade de fărâmițare politică provocată de apariția

partidelor politice, perioade caracterizate prin lipsa de solidaritate între membrii societății

respective, interese politice diferite, care pot merge până la divergență, fiind zdruncinată unitatea

unei societăți.

Mitul Unității constă în dorința de unificare, de conservare și de eliminare a

manifestărilor personale, revoluționare, pentru a se asigura securitatea atât internă, prin

eliminarea divergențelor de opinie din viața politică și prin depășirea diferitelor probleme

datorate crizei, cât și externă, prin protejarea granițelor de invazii străine.

Prin intermediul Unității, membrii societății respective pot adera la grup atunci când sunt

mânați de aceleași valori, prevenind astfel dispariția membrilor săi tocmai prin apartenența la el.

Mitul Unității se referă la “voința unică și stabilă a societății (…) voința de adunare, de

unificare se îndeplinește chiar și cu riscul de a anula, în oarecare măsură, manifestarea

individualității umane”179.

Simbolurile și arhetipurile unificării, totalității, precum și mesianice, sunt asociate

simbolurilor dinarului și bastonului din schema De la dinar la baston, specifică Regimului

Nocturn al imaginii și care semnifică înfrângerea grozăviei timpului și a morții prin repetare,

învingând timpul cu propriile lui arme: „Am ales, pentru a simboliza aceste două nuanțe ale

imaginarului care încearcă să stăpânească timpul, două figuri ale jocului Tarot rezumând

reciproc mișcarea ciclică a destinului și avântul ascendent al progresului temporal: dinarul și

bastonul. Dinarul, care ne introduce în imaginile ciclului și ale diviziunilor circulare ale timpului,

aritmologie denară, duodenară, ternară sau cuaternară a cercului. Bastonul, care e o reducțiesimbolică

a copacului având darul de-a înmuguri, a copacului lui Ieseu, făgăduiala dramatică a

sceptrului.”180

179Andrei Țăranu, op cit., p. 35

180Gilbert Durand, op. cit., p. 284

54

Mitul Unității cuprinde simboluri ale totalității cum ar fi cercul, roata, crucea, aceasta din

urmă fiind un “simbol al totalizării spațiale”181, “arhetip cvasi-semiologic al unității

contrariilor”182, “simbolul totalității lumii, al ligaturii centrale a anilor”183: “Când scribii din

antichitate căutau să reprezinte lumea, ei grupau în formă de cruce grecească sau de cruce de

Malta cele patru spații din jurul centrului”184.

Dansul este considerat un simbol erotic al unității prin ritm.

Un alt mit al Unității este mitul androginului care măsoară doi timpi ai ciclului: “simbol

de unire”185, “androginul, microcosmosul unui ciclu în care fazele se echilibrează fără ca vreuna

să fie devalorizată în raport cu cealaltă (…) e diada prin excelență, care pune accent egal pe cele

două faze, pe cei doi timpi ai ciclului”186.

Simbolismul bastonului sau al pomului înfrânge timpul prin combinarea contrariilor:

“pomul va reprezenta cu ușurință produsul căsătoriei, sinteza celor două sexe: Fiul”187. În același

timp, “pomul-coloană ne invită, așadar, la o totalizare cosmică, dar punând accentul pe

verticalitatea progresivă a cosmogoniei”188.

Pomul simbolizează totalitatea “psihofiziologică a individualității umane: trunchiul lui e

inteligența, cavitățile sale interioare sunt nervii senzitivi, ramurile sale sunt impresiile, fructele și

florile sale sunt faptele bune și cele rele”189. Pomul este asemănat și cu destinul uman, iar

împreună cu lemnul din care este alcătuit, cu simbolul crucii și al focului, alcătuiește un

izomorfism care amintește de mesianism: “Pomul nu jertfește și nu implică nici o amenințare, el

e jertfit, lemn ars la sacrificiu, totdeauna binefăcător, chiar și atunci când slujește unui

181R. Guenon, Le Symbolisme de la croix, p. 48, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert

Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 323

182Gilbert Durand, op. cit., p. 323

183Ibidem

184Soustelle, op. cit., p.67, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1999, p. 323

185Jung, Libido, p. 192, 202, 203, citat în Structurile antropologice ale imaginarului, de Gilbert Durand, Editura

Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 294

186Gilbert Durand, op. cit., p. 294

187Ibidem, p. 332

188Jung, Libido, p. 210, vorbește despre legătura dintre „țeapă” – pallos, specific lui Ceres, Latona și Priap și

phalages – grindă, phalos – luminos, phales – falus; citat în Structurile antroplogice ale imaginarului, de Gilbert

Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 332

189Gilbert Durand, op. cit., p. 333

55

supliciu”190. Pomul inversat simbolizează “izbăvirea mesianică, fiind dubletul inversat,

ascendent, al unei coborâri, al unei căderi cosmogonice”191.

„Etimologia cuvântului egiptean cu semnificația de Hermes, Thot sau Toout, ar avea ca

origine în primul caz o rădăcină care înseamnă a amesteca, a atenua prin amestec; în cel de-al

doilea, a aduna într-un singur tot, a totaliza”192, Hermes – Trismegistul din drama alchimică fiind

o figură centrală a Fiului pătimitor și înviat.

Arhetipul Fiului are caracter mesianic și de dominare a timpului prin ciclicitate deoarece

Fiul este considerat repetarea părinților în timp. Odată cu acest arhetip, întâlnim arhetipul

Tatălui: tatăl real este tatăl umil, fals, adoptiv, în timp ce tatăl mitic este tatăl divin, nobil,

adevărat. Fiul, de obicei este recunoscut ca divinitate, în majoritatea legendelor, povestirilor,

religiilor, acesta coborând timp de trei zile în infern și luptându-se împotriva demonului

beznelor, apoi înviind triumfător. Patimile Fiului: mutilarea sau ruperea în bucățele la indienii

Porno, jertfa, moartea, mormântul, învierea reprezintă inițierea. Jertfa are rolul de a integra

timpului și nu de a îndepărta de condiția temporală. Simbolismul jertfei este bogat: de la jertfa

văzută ca un schimb de mulțumire după ce s-a primit ceea ce s-a cerut de la divinitate, conform

psihanalistei M. Bonaparte, la jertfa văzută ca moarte a morții, înfrângerea destinului muritor:

„pregătește și vestește moartea tiranului, moarte care va fi moartea morții (…), forța sacramentală

de-a domina timpul printr-un schimb având caracter de suplinire și menit să îmbuneze divinitatea

(…), oferirea trecutului în schimbul viitorului, domesticirea lui Cronos”193, modificarea ordinii

universale conform dorinței omului. „Ritualurile sacrificiale se apropie astfel de marele vis

alchimic al stăpânirii”194, iar „filosofia jertfei e filosofia dominării timpului și a clarificării

istoriei”195.

190Gilbert Durand, op. cit, p. 334

191Ibidem

192Ibidem., p. 302

193Ibidem

194Ibidem

195Joseph de Maistre, Traite des sacrifices, p. 24, 32 și urm., citat în Structurile antroplogice ale imaginarului, de

Gilbert Durand, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 308

56

Unitatea este întotdeauna înfăptuită de Eroul Salvator, Suveranul: „bastonul înmugurit al

jocului Tarot se înrudește cu sceptrul în simbolica universală și se confundă ușor cu arhetipurile

ascensionale și cu cele ale suveranității”196.

„Structurile sintetice ale imaginarului”, așa cum le numește Durand, au ca scop

menținerea „în același timp în conștiință”197 a termenilor antitetici, având ca exemplu legenda

întemeierii Romei și a instituțiilor romane, ca sinteză ce se repetă pe viitor între romani și sabini,

pe fondul inițial dintre aceștia.

Mitul Unității se poate realiza prin trei mari metode: structura armonizării asociată

gestului erotic și universului muzical ritmic, structura dialectică, ce cuprinde armonia cosmică a

contrariilor ce are ca rezultat nașterea Fiului mesianic și structura istoricistă, care nu dă uitării

timpul ca muzica și cosmologia.

Mai nou, mitul Unității se manifestă prin utilizarea tot mai frecventă a termenilor de

Globalizare și Mondializare.

De remarcat este faptul că cele patru mituri politice se întrepătrund mereu rezultând noi

forme: “Ceea ce este remarcabil este capacitatea celor patru mituri de a se amesteca și alătura în

mod perpetuu, dar sub forme mereu noi.”198 Un exemplu de întrepătrundere a simbolurilor

specifice mai multor mituri politice este izomorfismul „mormânt – leagăn chtonian – leagăn”

aparținând Regimului Nocturn al imaginii, în care se întâlnesc simboluri ale intimității de tipul

mormântului, specifice Mitului Vârstei de Aur, alăturate de simboluri ale Unității prin

ritmicitatea transmisă de prezența leagănului și de prezența arhetipului Fiului, dar și de simboluri

ascensionale, spectaculare, prin prezența Eroului Salvator sub forma nou născutului. Acest

izomorfism este întâlnit la popoarele primitive: australieni, altaici, incași civilizați, unde

pământul este considerat leagănul odihnei de pe urmă: „practica leagănului teluric de care sunt

legate ritualurile abandonării noului-născut pe elementul primordial, apă sau pământ. Se pare că

în toate folclorurile această abandonare supradetermină și nașterea miraculoasă a eroului sau a

sfântului conceput de-o fecioară mitică. Abandonarea e un fel de dublare a maternității și parcă o

închinare a sa Marii Mame elementare. Zeus, Poseidon, Dionysos, Attis au împărtășit aceeași

196Gilbert Durand, op. cit., p. 336

197Ibidem, p. 341

198Andrei Țăranu, Simbolică Politică, p. 35

57

soartă cu Perseu, Ion, Atlante, Amfion, cu Oedip ca și cu Romulus și Remus, cu Wainamoinen

ca și cu Massi, acel Moise al maorilor.”199

„Eliade își dă limpede seama că aceste mituri ciclice și operatorii, a căror ilustrare rituală

e Marea Operă, sunt prototipurile mitului progresist și revoluționar pentru care epoca de aur e

maturizarea de la sfârșitul veacurilor și pe care tehnicile și revoluțiile o accelerează.”200

199Gilbert Durand, op. cit., p. 233

200Ibidem, p. 303

58

4. Miturile politice moderne în spațiul românesc

Spațiul românesc este bogat în valențe ale fiecărui mit politic modern, aici întâlnindu-se

foarte des mitul Conspirației sub forma trădării de către cei pe care conducătorul îi reprezenta,

până la apariția câtorva societăți secrete, acest mit intersectându-se destul de des cu mitul Eroului

Salvator reprezentat de diferiții conducători ai acestui spațiu de-a lungul vremii. Nu lipsește nici

mitul Vârstei de Aur, sub forma uneia dintre cele mai mari perioade de prosperitate spre care se

fac evocări foarte des, acesteia urmându-i cronologic mitul Unității sub forma Marei Uniri de la

1918, mit a cărui înfăptuire se mai încercase în două rânduri înaintea acestei perioade.

Roland Barthes a fost un cercetător al miturilor politice românești afirmând că “România

modernă s-a construit prin intermediul unei istorii reînviate și, în mod inevitabil,

mitologizate”201. Atât în timpul perioadei de dinaintea Revoluției din 1989, cât și după aceasta,

conducătorii și actorii politici români au continuat să facă apel la mituri în discursurile lor

politice, observându-se ideea că poporul român se mobilizează prin apelul la stări afective, mai

degrabă decât rationale (conf Dan Puric).

Evocarea anumitor personalități politice din istoria românilor, a acțiunilor acestora sau

chiar a unei anumite perioade de progres din istorie, cu scopul de a asemăna personaje, acțiuni

sau perioade din prezent cu acestea, pentru a trezi anumite stări de spirit și a manipula alegătorii,

este des întâlnită în politica românească. Mai jos vom reda câteva acțiuni, fapte, personaje și

chiar o perioadă de progres din istoria românilor, la care se face referire des de către actorii

politici români pentru a schimba cursul evenimentelor în favoarea acestora.

Deși se întâlnesc mai puține organizații secrete, malefice, care să pregătească trădări și

conspirații în spațiul românesc, acesta nu a fost lipsit de trădări, acestea înregistrându-se sub

forma comploturilor și mai puțin a societăților secrete. Conspirațiile, comploturile și intrigile

țesute nu au evitat spațiul românesc, încă din cele mai vechi timpuri, cunoscute încă din vremea

regelui Burebista, ele ducând la schimbarea soartei poporului român. În cazul acestui popor se

remarcă faptul că trădarea vine mai mult din interior, de la cei de același sânge sau chiar de

același grad de rudenie cu cel trădat.

201Roland Barthes, op. cit., p. 175

59

Astfel, statul dac cu capitala la Argedava, în timpul domniei lui Burebista, cunoaște o

perioadă înfloritoare, a cărui întindere imensă: din regiunea nordică a munților Alpi și până la

Marea Neagră și Nistru, incluzând și Munții Balcani, constituia o adevărată amenințare pentru

împăratul roman Cezar, care în anul 44 î. Hr., pregătea un război împotriva regelui dac. Planul

acestuia nu a reușit să mai fie pus în practică deoarece împăratul Cezar a murit în urma unui alt

complot, pregătit de data aceasta împotriva lui. Burebista a fost înlăturat de la conducerea

statului dac prin intermediul altui complot plănuit de nobili, care erau nemulțumiți de marea

autoritate a regelui dac. Consecința acestui complot a fost fărâmițarea regatului dac, lucru care a

dus la dispariția acestuia.

În persoana domnitorului Vlad Țepeș se pot întâlni chiar trei din cele patru mituri

politice: mitul Eroului Salvator curajos, ajuns părăsit de toți și închis, mitul Conspirației prin

complotul țesut de otomani cu sprijinul fratelui său, dar și prin complotul sașilor din Brașov, care

se pare, că au trimis scrisori false domnitorului Matei Corvin spre a împiedica sprijinirea lui

Țepeș și spre a-l acuza de trădare și închinare sultanului și nu în ultimul rând, valențe ale mitului

Epocii de Aur, desprinse tot din imaginea lăsată în istorie de Țepeș ca Erou Salvator, impregnate

cu adevărat în conștiința poporului român prin versurile rămase celebre și care sunt invocate cu

nostalgie, în anumite perioade de declin și criză ale societății românești: “Cum nu vii tu, Țepeș

doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei”. (Scrisoarea a

III – a, Mihai Eminescu)

Vlad Țepeș, a cărui figură stă la baza altui tip de mit, de data aceasta, un mit cu valențe

folclorice, este vorba de mitul Dracula, datorită modului lui de a îndepărta clasa boierească de la

conducere, acesta ocupând tronul Țării Românești începând cu anul 1456, a reușit prin nimicirea

pretendenților la tron, să aprindă spaima în dușmanii săi, cât și în turci. Acestora din urmă,

domnitorul român a refuzat să le plătească tributul cerut, pedepsindu-i în schimb prin măcelărirea

unei armate de 25 000 de oameni, venite, la rândul ei să-l pedepsească pentru neplata tributului.

Deși au avut loc diverse ciocniri între armata otomană și armata lui Țepeș, otomanii nu au reușit

să rezolve acest conflict pe calea armelor și au inițiat un complot împotriva acestuia, cu

participarea fratelui său Radu cel Frumos, preferat de turci pentru firea lui ușor de manipulat,

spre deosebire de firea aprigă a domnitorului român. Domnitorul român s-a retras în anul 1462 în

Ardeal, unde a așteptat sprijinul armatei lui Matei Corvin, care a renunțat să mai vină datorită

60

intrigilor țesute, se pare, de sașii din Brașov, cu care Țepeș se afla în conflict, prin scrisori false

în care Țepeș afirma că se închinase sultanului Mohamed al II-lea și urmărea cucerirea

Ardealului.

Vlad Țepeș este tipul Eroului curajos, care schimbă istoria societății în care trăiește,

sfârșind trădat de chiar fratele său, Radu cel Frumos, închis în închisoarea de la Buda timp de

peste zece ani și părăsit de toți. Acesta revine pe tronul Țării Românești în anul 1476 pentru

foarte scurt timp.

Mitul Eroului Salvator cuprinde figura diferitelor personalități române de tipul

domnitorilor, care au ajutat la păstrarea siguranței și unității naționale și care au apărut în

adevărate perioade de criză pentru societatea românească.

Eroul Salvator de tipul luptătorului pentru eliberarea poporului de dominația străină este

domnitorul Ștefan cel Mare. Domnia acestuia a fost marcată de conflictul cu Imperiul Otoman a

cărui expansiune amenința întreaga Europă. Acest domnitor a reușit să țină piept armatei

otomane, care număra foarte mulți soldați și a intrat în conștiința poporului român ca un model

de conducător, alături de mulți alți conducători ai teritoriilor românești, cum ar fi: Mircea cel

Bătrân, Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu și alții.

Un alt complot înregistrat în istoria românească a fost cel al boierilor împotriva

domnitorului Țării Românești, Radu de la Afumați, acesta domnind cu întreruperi într-o perioadă

de mari tulburări, ce a caracterizat Țara Românească prin faptul că pe tron s-au perindat mai

mulți rivali. Dintre toți aceștia, Radu de la Afumați, a ocupat tronul cea mai mare perioadă de

timp, fiind sprijinit de turci într-un final, dar și de familia de boieri olteni numită Craiovești până

în anul 1529, când a fost omorât: “Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut

domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528,

o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică

împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să

fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul

dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii

îngroziți ai preotului [….] S-a intamplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în

istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană

61

din acea vreme”, conform istoricului Constantin C. Giurescu, în lucrarea sa Istoria românilor din

cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I.

Un alt complot cunoscut este cel în care cade victimă Petru Rareș, fiul nelegitim al lui

Ștefan cel Mare, în anul 1538, în urma căruia pierde tronul primei domnii. Boierii îl trădează pe

acesta pentru firea lui nestatornică de a se alia cu diverse puteri, în funcție de interesul său politic

ce viza cucerirea Ardealului. În anul 1538, a avut loc atacarea Moldovei de trei popoare: turci,

tătari și poloni. În urma acestui conflict, Petru Rareș a înfrânt pe tătari în localitatea Ștefănești și

a încheiat pace cu polonii, înapoindu-le regiunea Pocutia ocupată de către domnitor în anul 1530.

În schimb, turcii au reprezentat o amenințare, aceștia luând avânt în fruntea sultanului Soliman

Magnificul. Boierii, temându-se de consecințele unei victorii a turcilor, care aveau o armată

destul de numeroasă în comparație cu armata lui Petru Rareș, refuză să lupte împotriva turcilor,

închinându-se lui Soliman și trădându-l pe domnitorul moldovean. Soliman alege un alt

domnitor: Ștefan Lăcustă și acaparează două teritorii moldovenești Tighina și Bugeacul. În

timpul acesta, Petru Rareș se ascunde, ajunge în Ardeal, apoi cere iertare lui Soliman, urmând ca

după împărțirea darurilor către acesta la Constantinopol, să-și recapete tronul în anul 1541. În

timpul celei de a doua domnii: 1541-1546, reîncearcă cucerirea Ardealului fără rezultat.

Strănepotul lui Ștefan cel Mare, de această dată, Ioan Vodă Viteazul, supranumit și Ioan

Vodă cel Cumplit, este cunoscut drept un domnitor curajos, îndrăzneț, cu o fire aprigă, al cărui

portret, mai nou apare că a fost foarte iubit de popor și de armată, însă mai puțin iubit de

boierime și de cler datorită grijii sale față de oamenii din clasa de jos și asprimii față de boieri,

cărora nu le încuraja comploturile și conspirațiile. Ioan Vodă Viteazul a ajuns domnitor al

Moldovei în anul 1572 prin plătirea tronului către turci din averea sa obținută prin comerțul cu

pietre scumpe, însă doi ani mai târziu, suma plătită tribut s-a dublat. Domnitorul a refuzat plata

acestuia, fiind susținut și de boierii din Divanul pe care-l convocase.

Ioan Vodă Viteazul a obținut victorii răsunătoare împotriva turcilor doar cu o armată

formată din 1200 de cazaci zaporojeni din zona Nistrului, la care s-a adăugat armata Moldovei.

Însă sultanul Selim decide să adauge armatei otomane, tătari și valahi. Valahii doreau înlocuirea

lui Ioan Vodă Viteazul cu fratele domnitorului valah Petru.

62

În jurul istoriei acestui domnitor există mai multe trădări, prima fiind a pârcălabului

Sucevei, Ieremia, care a fost cumpărat de turci cu suma de 30 000 de galbeni, pentru ca împreună

cu o parte a armatei să renunțe a împiedica trecerea Dunării de către turci și să-l mintă pe

domnitor în privința numărului armatei otomane. Din cauza acestei trădări, Ioan Vodă, neavând

informații corecte, a pornit cu o armată mică împotriva armatei otomane. Se crede că ar fi existat

posibilitatea ca acesta să învingă în bătălia de la Oblucița, lângă iezerul Cahulului, dacă nu ar fi

avut parte de a doua și de a treia trădare, în care o parte a boierimii moldovene în fruntea căreia

se aflau vornicii Murgul și Bălai au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, la semnalul de atac:

“Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, plecă steagurile și, punând cușmele în

vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria

romanilor).

Trădat de boieri, după ce au loc trei ciocniri între cele două armate, Ioan Vodă este nevoit

să se retragă pe dealul din satul Roșcani, unde este înconjurat de turci și este nevoit să se predea

din lipsa apei. Deși cei doi comandanți adverși, Ahmed Pașa și Petru, pretendentul la tronul

Moldovei, au jurat că vor cruța viața moldovenilor și a cazacilor, aceștia sunt măcelăriți, iar Ioan

Vodă Viteazul, atras în cortul turcesc, este înjunghiat, i se taie capul și i se leagă trupul de două

cămile pentru a fi ciopârțit.

Un domnitor excentric printre alți domnitori munteni este Petru Cercel care a încercat să

fugă de pe tronul Munteniei și care, prin trădarea gărzilor de corp, a pierdut șansa recăpătării

tronului de domnie. Acesta a câștigat domnia Țării Românești în anul 1583, prin îndepărtarea lui

Mihnea Turcitul și s-a implicat în înfrumusețarea orașului de reședință, Târgoviște, prin

dezvoltarea arhitecturală cu influențe Renascentiste occidentale. Însă acesta a cumpărat tronul cu

datorii destul de mari, care au dus la împovărarea poporului cu biruri la fel de mari. De

asemenea, nici boierii nu l-au cruțat, aceștia nefiind de acord cu înclinațiile sale moderniste.

Aflând că urmează să fie mazilit, în anul 1585, la nici doi ani de la întronare, Petru Cercel își

pregătește plecarea spre Transilvania. Trădarea din partea escortei a venit imediat, aceștia

furându-i bogățiile luate cu el și Petru Cercel sfârșind din acest complot arestat și închis. Este

eliberat la câțiva ani și deși candidează pentru domnie, pierde competiția în favoarea vechiului

său adversar, care este sprijinit de mama sa. Mihnea este amenințat cu mazilirea la rândul lui, și

63

după ce se perindă la tronul Țării Românești de trei ori, scapă cu viață prin trecerea la

mahomedanism, acțiune în urma căreia rămâne în istorie cunoscut sub numele de Turcitul.

De numele lui Mihai Viteazul se leagă alte trei mituri politice moderne, de data aceasta:

mitul Unității, mitul Conspirației și mitul Eroului Salvator de tipul Eroului restructurator.

Tot mai puternic strălucește chipul lui Mihai Viteazul, tot mai vie și mai luminoasă este

amintirea faptei lui. Cu cât se adaugă informația documentar, cu cât cunoaștem mai bine

lupta, biruința căderea acestui mare căpitan, neînfricat luptător pentru credință, ctitor

veșnic al țării de azi, cu atât sporește în sufletul nostru admirația. Alături de Ștefan cel

Mare, Mihai Viteazul este întruchiparea eroismului, este izvor de putere, de încredere și

de mândrie pentru poporul românesc. Viața lui e una din cele mai impresionante din câte

s'au desfășurat pe pământul strămoșilor. Mihai Viteazul a cunoscut din plin bucuriile și

durerile vieții; a cunoscut dulceața biruinței, amărăciunea înfrângerii; a stăpânit cât nici

unul dintre voievozii noștri, pentru ca, într-o clipă, să piardă totul; a văzut pe cei trufași

închinându-i-se și a căzut prin trădarea lor. Contemporanii, prieteni sau dușmani, au

simțit că au în față o personalitate excepțională; unii 1-au ridicat în slăvi, alții 1-au urât cu

patimă, cu toții însă au rămas impresionați de această apariție unică.202

Mitul acestui Erou Salvator s-a amplificat în timp, acest lucru reieșind și din relatările

despre domnitor, al cărui destin s-a contopit cu adevărat cu destinul poporului român. Imaginea

lui Mihai Viteazul capătă conotații fantastice într-o relatare referitoare la o întâmplare din

tinerețea acestuia: “o cronică internă, ca o cronică ungurească, din Ardeal, povestesc că

Alexandru cel Rău ar fi vrut chiar să-1 omoare, sub cuvânt ca iaste fecior de domn. Mihai ar fi

fost condamnat la moarte, dus în fața călăului: acesta însă, înspăimântat, ar fi svârlit sabia și-ar fi

fugit. Câtă valoare prezintă aceste știri, nu se poate spune în mod precis.”203

Mihai Viteazul este un model pentru societatea din vremea sa, mai ales pentru soldați:

“Pentru a încuraja pe ai săi, voievodul invocând numele lui Isus, se asvârle cu securea în mână

asupra dușmanului. Unul din pașii turcești ieșindu-i înainte, are capul despicat dintr'o lovitură, un

202Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 302

203Ibidem, p. 303

64

altul e izbit în piept. Boierii, văzând pilda domnului, se asvârlă ei pre capete asupra turcilor, îi

taie, și îi îneacă în mlaștină.”204

Victoria înregistrată de Mihai Viteazul este necontestată, acesta fiind un adevărat Erou,

având calități de mare războinic: “Și am câștigat, povestește însuși Mihai, cinci tunuri, un steag

verde al proorocului lor Mohamed, foarte prețuit de dânșii, foarte respectat.”205

Intersectat cu mitul Eroului Salvator, în cazul lui Mihai Viteazul, se întâlnește mitul

Unității, Mihai Viteazul fiind primul unificator al poporului român, a cărui idee îi aparține:

“Ideea cuceririi Ardealului fusese a lui, iar nu sugerată de Imperiali; înfăptuirea acestei idei îi

aparține de asemenea exclusiv. Mișcările de trupe fuseseră calculate dinainte, și ele se făcură cu

atâta precizie, încât campania din 1599 poate servi ca model de acțiune militară.”206

Vitejia și calitățile morale ale acestuia, de adevărat conducător sunt exprimate astfel:

“Atunci, întocmai ca la Călugăreni, Mihai interveni personal; îmbărbătându-și trupele, cerândule

să-și facă datoria, el se aruncă la atac cu cea mai mare vitejie și îndrăsneală: așa ne spune o

mărturie contemporană.”

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia îl prezintă pe Eroul Salvator, plin de glorie,

înfăptuind Unirea Principatelor Române:

Peste trei zile, adică la 21 Octomvrie (1 Noemvrie stil nou), Mihai intră în Alba Iulia.

Descrierea alaiului e facută de un martor ocular: Voievodul, călare pe un cal roib, purta o

tunică albă și, pe deasupra, o manta de aceeși culoare, având brodați, cu fir, mai mulți

șoimi. Pe cap avea binecunoscuta cușmă, al cărei surguciu, cu pene de cocor, era prins

printr'o copcă de aur; sabia, batută în rubine și împodobită cu aur, atârna în stânga;

ciorapii erau de mătase albă, cismele de săftian galben. Opt slujitori, frumos îmbrăcați,

duceau de frâu opt cai minunați, cu șeile bogat împodobite, veneau apoi trâmbițașii și,

după aceștia, zicând din vioare. De o parte si de alta a voievodului, plecate spre pământ,

erau purtate steagurile luate de la Andrei Bathory. La porțile orașului, Mihai primi cheile

trimise de episcopul Napilgy; curând dupa aceea, i se aduse, în 22 de care, visteria

cardinalului, prețuind peste 200.000 de florini. S'au găsit, între altele, vase de argint

masiv, așa de grele, că unul nu putea fi ridicat de doi oameni. Nobilii unguri i se

204Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 307

205 Ibidem, p. 308

206Ibidem, p. 309

65

închinară; orașele, cetățile, afară de câteva la granița de nord-vest a Ardealului, în care

apucaseră a intra ostașii lui Basta, făcură la fel: țara era la picioarele învingătorului.207

Descrierea domnitorului unificator cuprinde imagini ce țin de constelațiile de simboluri

spectaculare, acesta fiind recunoscut drept conducător al celor trei Provincii Românești căruia i

se închină inclusiv nobilii unguri. De asemenea se întâlnesc simboluri ascensionale: tunica albă,

mantaua de culoare albă, șoimii brodați, rubinele de pe sabie, aurul, cît și simboluri diairetice:

sabia.

Ajungând să stăpânească toate cele trei provincii românești, Mihai Viteazul ajunge foarte

respectat în Europa în anul 1600: “Mihai, întors la Alba Iulia, se găsea acum în culmea puterii.

Cuvântul său era ascultat de la Nistru până în Banat și din Maramureș până la Dunare. În

hrisoavele sale, el se intitula: Io Mihail Voievod, din mila 1ui Dumnezeu, domn al Țării

Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei; noua sa pecete avea o legendă aproape

identică. Dieta, întrunită la Alba Iulia, dupa reîntoarcerea domnului, hotărî, la cererea expresă a

acestuia, să ia măsuri pentru îmbunătățirea stării iobagilor și a preoților români”, acesta fiind un

Salvator al iobăgimii.

Conspirația apare și de data aceasta în istoria poporului român pentru înlăturarea acestui

mare domnitor, prăbușirea sa venind rapid: “Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte,

răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte,

dușmănia polonilor”, conform istoricului Constantin C. Giurăscu. Generalul Basta comanda

trupele germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, care stăpânea în acea perioadă

Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic format din mai multe teritorii aparținând Europei

Centrale. Acesta dorea să încheie o alianță cu Mihai Viteazul pentru a împiedica expansiunea

spre partea de vest a Imperiului Otoman. Deși inițial l-a sprijinit pe Mihai Viteazul în acțiunile

privind extinderea și cucerirea celor trei țări românești, împăratul Rudolf nu dorește să-l

recunoască pe acesta drept domn al Ardealului deoarece dorea să îi aparțină lui această

provincie, în schimb urmărea să-i acorde lui Mihai doar funcția de guvernator. În anul 1601,

existau discuții cu privire la stăpânirea Ardealului, Mihai Viteazul purtând diferite confruntări cu

nemeșii unguri pe seama acestei probleme.

207Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 314

66

Mihai Viteazul cade victima unui complot pus la cale de reprezentanții marilor puteri ale

acelor vremi:

La Turda, Mihai hotărî să-și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai

degrabă la Făgăraș, spre a-și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însă pentru

domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai

mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât

de puternice, deci greu de mânat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin

orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre

Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni,

aceștia din urmă, comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să-l

aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul

domnului, Beauri îi spuse: ești prins. Mihai rosti un singur cuvânt: ba, și dădu să pună

mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușcă, un al doilea îi străpunse pieptul,

alții îl loviră cu halebardele. Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, ne spune cronica

Țării Românești pentru că nu știuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mana lui cea

vitează. Ucigașii îi tăiară capul, acesta fu luat de comisul Radu Florescu și adus la

mânăstirea Dealului, unde și astăzi odihnește, iar trupul eroului fu îngropat pe câmpia

Turzii. Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Românească săraci de dânsul… Căci era

ajutor creștinilor – adaugă cronica- și sta tare ca un viteaz bun pentru ei, că făcuse pe turci

de tremura de frica lui208.

Prin acest asasinat destul de mârșav, s-a înlăturat de la conducere domnitorul Mihai

Viteazul, care a avut o domnie foarte scurtă, dar prin care a lăsat în urmă, ceea ce rămâne în

urma tuturor povestirilor mitice: speranța. De data aceasta, Mihai Viteazul a născut speranța în

sufletele românilor că Unirea celor trei Principate Române este realizabilă și nu este doar un vis.

Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat peste aproximativ trei secole, având la bază acest fapt

împlinit de Mihai Viteazul.

208Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 320

67

Mihai n'a fost numai un mare conducător de oști, dar și un domn drept credincios,

punându-și sabia în slujba credinței, apărând biserica și pe slujitorii ei și înzestrând

lăcașurile Domnului. Alături de Mircea cel Bătrân, de Iancu de Hunedoara și de Ștefan, el

este al patrulea mare luptător pentru creștinătate, pe care 1-a dat neamul nostru. Ceea ce

am făcut, scrie Mihai în iulie 1595 polonilor, toate le-am făcut pentru credința

creștinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini. M'am apucat să

ridic această mare greutate cu această țară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii

lumi creștine. Sunt cuvinte simbolice, pornite din inimă și luminând puternic întreaga

acțiune a eroului.209

Axa Unității continuă cu Unirea Moldovei cu Țara Românească în anul 1859 sub

conducerea lui Alexandru Ioan Cuza: “Convenția de la Paris hotărâse să fie câte un domn în

fiecare țară; nu precizase însă ca nu poate fi una și aceeași persoană. Prin îndoita alegere a lui

Cuza, înaintașii noștri știură deci să împace textul Convenției cu dorința țării întregi. Astfel, lupta

pentru Unire înregistra un succes hotărâtor.”210

Mitul Unității continuă cu înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, când visul de unificare a

celor trei provincii românești se împlinește, unitatea aducând în același timp o creștere a

siguranței naționale și a posibilității de apărare împotriva amenințării puterilor străine.

Talentul diplomatic în menținerea păcii în spațiul românesc revine domnitorului

Constantin Brâncoveanu, care s-a remarcat prin abilitatea sa de a păstra departe de granițe

expansiunea otomană prin politica diplomatică dusă. Deși a domnit o perioadă îndelungată de

timp: aproximativ 25 de ani, Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat de la domnie prin mazilire,

torturare și ucidere de către turci, împreună cu fii săi. Conspirația care a dus la înlăturarea și

uciderea domnitorului român a fost pusă la cale de intrigile viclene ale propriilor sale rude.

Datorită talentului diplomatic, domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost marcată de o

perioadă liniștită, fără lupte, acesta reușind să păstreze un echilibru între pretențiile turcilor de

păstrare a tronului și interesele puterilor din Apus. Constantin Brâncoveanu s-a remarcat în acest

joc al diplomației reușind să câștige din partea turcilor, privilegiul rar acordat, de domnie pe

viață, iar cu Puterile din Vest reușind să cultive relații diplomatice pentru menținerea stabilității

209Constantin Giurescu, op. cit., p. 321

210Ibidem, p. 456

68

și păcii în zonă. Perioada domniei sale a fost bogată în realizări culturale, impunându-se în

arhitectură prin stilul brâncovenesc și în același timp sprijinind artele, științele și învățământul.

Spătarul Toma Cantacuzino, rudă a domnitorului, fără știrea acestuia, acordă sprijin militar

rușilor în războiul împotriva Imperiului Otoman, determinând suspiciuni de necredință ale

turcilor la adresa domnitorului român. La acestea se adaugă intrigile țesute către Poartă, de

stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul lui Constantin Brâncoveanu, la adresa domnitorului,

cu scopul de a aduce pe tron pe fiul său, Ștefan. Se pare că la toate acestea se adaugă și râvna

turcilor pentru bogăția adunată de domnitor în timpul vieții. În data de 26 august 1714, după

torturi îndelungate și chinul asistării la execuția celor patru fii ai săi, Brâncoveanu în vârstă de 60

de ani este decapitat la Instanbul. La tronul de domnie a urmat Ștefan Cantacuzino, după cum șia

dorit tatăl acestuia, însă, potrivit lui Nicolae Iorga: “Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit

aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol,

împreună cu tatăl său foarte bătrân.“

Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din anul 1784, a reprezentat rebeliunea iobăgimii

române din Ardeal împotriva condițiilor grele de trai determinate de o situație economică și

socială precară a acestora. Mișcarea a căpătat caracter național și social și s-a încheiat la scurt

timp, când cei trei conducători au fost prinși, torturați și omorâți.

Trădarea acestor trei conducători ai răscoalei a venit de data aceasta din partea țăranilor,

care i-au vândut pentru un premiu de 300 de galbeni – aici nu este vorba de toți țăranii, ci de o

parte din aceștia. În timp ce câțiva țărani îi trădează, găsindu-i în locurile în care se ascundeau,

preoții români, care se aliaseră mișcării căutau să strângă banii de prin sate pentru ca Horea să

meargă pentru a cincea oară la Viena, pentru a se întâlni cu împăratul austro-ungar și a prezenta

condiția iobăgimii române.

Capturarea acestora a avut loc astfel: în data de 27 decembrie 1784, câțiva țărani au găsit

coliba construită din crengi în care se ascundeau Horea și Cloșca, în codrul Scoragetului, din

Munții Gilăului și mințindu-i că sunt în căutare de vânat, i-au determinat pe cei doi conducători

să-i primească în colibă, urmând ca la un semnal, țăranii să se năpustească asupra celor doi, să-i

lege și să-i predea autorităților. Crișan a fost de asemenea trădat la data de 30 ianuarie 1785.

69

Consecința acestei trădări a fost uciderea celor doi conducători prin tragerea pe roată, o

pedeapsă cumplită și sinuciderea lui Crișan în închisoare, al cărui trup a fost supus aceleiași

pedepse.

La data de 22 august 1785, împăratul Iosif al II-lea a semnat un act referitor la

desființarea iobăgiei, care a demonstrat că sacrificiul lui Horea, Cloșca și Crișan n-a fost

zadarnic. Acest tip de răscoală este un exemplu de paradox privind o revoltă, care deși este

înfrântă, mai devreme sau mai târziu aduce schimbările pentru care reprezentanții ei au luptat.

La multitudinea de comploturi, trădări și conspirații, care au caracterizat spațiul românesc

se adaugă și trădarea lui Tudor Vladimirescu de către Alexandru Ipsilanti.

De data aceasta, în trădarea domnitorului Tudor Vladimirescu, intervine o organizație

europeană, Eteria. Eteria avea ca scop eliberarea creștinilor, mai ales a grecilor de sub stăpânirea

otomană și a avut filiale în mai multe țări ale Europei. Eteria era condusă de către Alexandru

Ipsilanti, epitrop general al acestei societăți, influențând mersul evenimentelor din anul 1821 din

Țara Românească.

Tudor Vladimirescu avea ca țel eliberarea Țării Românești de sub vasalitatea către Poarta

Otomană, motiv pentru care acesta a adoptat idealurile Eteriei și a încheiat o înțelegere cu

conducătorul acestei organizații, Alexandru Ipsilanti. Rusia a fost în dezacord cu Revoluția din

1821, motiv pentru care, lui Tudor Vladimirescu i-a mai rămas doar bizuința pe Eteria. Trupele

lui Alexandru Ipsilanti au jefuit multe gospodării românești și au determinat nemulțumiri în

rândul populației românești din zonă. Deși, inițial, Tudor Vladimirescu încheiase o înțelegere cu

Alexandru Ipsilanti, în urma căreia, urma ca Ipsilanti împreună cu trupele sale, să treacă prin

Muntenia și Moldova, apoi să iasă din Țara Românească pentru a nu stârni o reacție dură din

partea turcilor, conducătorul Eteriei s-a dovedit a nu fi un aliat de nădejde pentru cel care era

numit de poporul român deja, domnul Tudor.

În anul 1821, Alexandru Ipsilanti pregătește un complot în urma căruia Tudor

Vladimirescu este ridicat de la Golești și asasinat la Târgoviște.

Organizația ocultă acționează asemeni unui păianjen prin modul de manifestare și se

caracterizează prin mai multe nuanțări.

70

O organizație secretă binecunoscută în societatea românească este Frăția, construită în

anul 1843 de către Nicolae Bălcescu, cu aportul lui Christian Tell, Ion Ghica și C. A. Rosetti.

Această societate secretă avea o filială la Paris, sub conducerea lui C. A. Rosetti. Deviza sub care

funcționa era: „Dreptate și Frăție”. Această societate era întocmită pentru a lupta împotriva

dominației ruse care amenința să se extindă în regiunea Balcanilor.

Vârsta de Aur a societății românești este perioada imediat următoare războiului de

independență, după proclamarea independenței de la 9 mai 1877. Deși majoritatea cercetătorilor

consideră că perioada interbelică este Vârsta de Aur, am ales perioada de după câștigarea

independenței deoarece este preliminară Marii Uniri de la 1918, asemeni Mitului Unității care

este pus în practică după înfăptuirea Mitului Vârstei de Aur, dar și pentru numeroasele progrese

înregistrate în această perioadă:

Epoca următoare războiului de independență a fost o epocă de progres, în multe direcții.

Sub conducerea înțeleaptă a regelui care era un bun gospodar, țara înflori și își spori

bogăția. Agricultura luă un avânt remarcabil; începură să se introducă mașini agricole;

suprafața însămânțată crescu; Bărăganul deveni un imens lan iar grânele noastre se

exportară în apusul și în centrul Europei. Se înființă o Bancă Națională (1880) care avu

dreptul să emită hârtie-monedă; se înființară o sumă de instituții de credit, mulțumită

cărora proprietarii de moșii, negustorii, industriașii putură găsi, cu o dobândă mică, banii

de care aveau nevoie. Acești bani făceau prima pe piețele străine; pentru un leu românesc

se oferea în Elveția un franc și cinci centime. Se construi portul Constanța, mărețul pod

de peste Dunăre; se spori rețeaua de căi ferate, al cărei început data din 1869 (București-

Giurgiu).211

Cultura română înregistrează progrese remarcabile, în această perioadă afirmându-se

unele dintre cele mai mari personalități române în acest domeniu:

Se facură numeroase primare, secundare și de învățământ superior; astfel, în București,

Universității i se adaugă Facultatea de Teologie și aceea de Medicină, având studenți

211Constantin C. Giurescu, p. 476-478

71

străini, veniți din țările balcanice; se întemeiază de asemenea o școală superioară de

comerț și industrie (Academia Comercială). Societatea Academică Română, care se

ocupa la început numai cu studiul limbii, literaturii și istoriei noastre, fu transformată în

Academia Română având trei secții: științifică, literară și istorică. Se înființa Societatea

Regală de Geografie, având ca scop cercetarea pământului nostru. O sumă de institute

științifice și de muzee luară naștere acum; numărul cărților de tot felul, al revistelor si al

ziarelor crescu mult. La Iași, se înființase în 1863 o societate literară numită Junimea:

conducatorul ei fu Titu Maiorescu, care prin Criticile sale, dădu o direcție nouă literaturii

românești; din această societate făcură parte cei mai de seamă scriitori ai noștri: genialul

poet Mihail Eminescu, povestitorul neîntrecut Ion Creangă și admirabilul prozator Ion L.

Caragiale; o mare parte din operele lor au apărut în Convorbiri Literare, revista Junimei.

Dintre ceilalți scriitori ai vremii, trebuie pomenit Bogdan-Petriceicu Hașdeu, filolog

istoric de mare talent, Alexandru Odobescu, un bun cunoscător al trecutului nostru, un fin

literat, întemeietorul arheologiei române, Barbu Delavrancea, prozator autor dramatic,

poeții Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Octavian Goga și Panait Cerna; în afară de

aceștia, au mai fost însă o sumă alții, ale căror opere îmbogățesc astăzi literatura română.

Un deosebit avânt luară studiile de caracter național, în legatură cu pământul, limba,

literatura, trecutul nostru. Întemeietorul și teoreticianul geografiei românești este S.

Mehedinți; în domeniul filologiei, trebuie însemnat numele lui Ovid Densusianu și al lui

Sextil Pușcariu iar în acela al literaturii noastre vechi, numele lui Ion Bianu, bibliotecarul

Academiei Romane. În istoriografie, după prima generație, având în fruntea ei pe Hașdeu

și Al. Xenopol și numărând cercetători zeloși ca V. A. Urechici, Gr. Tocilescu, urma o a

doua din care au făcut parte D. Onciul, cercetătorul epocii vechi, slavistul Ion Bogdan,

care a editat documentele lui Ștefan cel Mare, arheologul Vasile Parvan, autorul

săpăturilor de la Histria și al Geticei, istoricul Constantin Giurescu ale cărui cercetări

privesc cronicile și instituțiile noastre. Acestei generații îi aparține și N. Iorga a cărui

activitate îmbrățișează un domeniu foarte vast și poartă pecetea unui temperament

puternic. Din punct de vedere artistic, un loc de frunte ocupă pictorii, mai ales Nicolae

Grigorescu, Andreescu și Luchian, precum și compozitorul George Enescu212.

212Constantin Giurescu, op. cit., p. 478-481

72

De asemenea, amintim aici figura regelui Carol I, sub domnia căruia au avut loc toate

aceste progrese, fiind prezentat ca un conducător echilibrat, care a știut să aducă țara la unul

dintre cele mai mare progrese înregistrate vreodată în istoria sa:

Tratatul de la București, prin care noi sporisem teritoriul țării și făcusem pace în

Peninsula Balcanică, a fost momentul culminant al domniei Regelui Carol I. Împăratul

Germaniei îi trimisese încă din 1909 cea mai înaltă distincție militară: bastonul de

mareșal; acum, după campania din Bulgaria, Țarul Rusiei făcu același gest și veni chiar

să întâlnească pe bătrânul și gloriosul nostru suveran la Constanța (1 Iunie 1914).

Domnise 48 de ani, cea mai lungă domnie din întreaga noastră istorie și izbutise să ridice

România la un loc de cinste între statele europene. A avut simțul datoriei și al onoarei în

gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toți supușii săi. A pus totdeauna mai presus

de sine statul, la a cărui ridicare s'a gândit necontenit. Era credincios și această credință 1-

a ajutat în ceasurile grele care n'au lipsit, mai ales la începutul dornniei. Era gospodar,

însușire de seamă, dovedită în toate împrejurările vieții lui, atât ca rege cât și ca om. A

fost cu adevărat ctitor al României moderne. Firea aleasă a acestui mare rege, însușirile

lui deosebite se văd și în testamentul său pe care nimeni nu-1 poate citi fără adâncă

emoție și respect, testament prin care lasă instituțiilor culturale și de binefacere ale țării o

însemnată parte a averii sale (12 milioane lei aur). Purtat pe un afet de tun, trupul său a

fost dus la Curtea de Argeș și îngropat în frumoasa biserică a lui Neagoe Vodă, restaurată

împreună cu Trei Ierarhi – de dânsul. Alături e mormântul reginei Elisabeta, tovarașa

vieții marelui rege, încetată din viață în 1915. Au avut un singur copil, o fetiță, Principesa

Maria, moartă, în vârstă de nici patru ani (1874). De aceea a trebuit ca, printr'o lege

specială, moștenitor al tronului să fie proclamat, mai tarziu (1889), Principele Ferdinand,

nepot de frate al Regelui Carol213.

Faptele acestor mari conducători sunt imortalizate în literatura românească, pictură,

muzică și nu în ultimul rând, în folclor, în povestiri care transmit ceea ce au realizat aceste

personalități pe care țara noastră s-a învrednicit să le aibă în frunte o scurtă perioadă de timp.

213Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 485-486

73

Legendele despre acești eroi ai neamului românesc exprimă cel mai bine faptele de vitejie și de

binefacere asupra poporului român, tocmai prin faptul că biografia lor în amănunt a fost uitată,

păstrându-se doar imaginile fantastice, încărcate de simboluri mitice, ceea ce dovedesc și mai

mult calitățile extraordinare ale lor și rolul îndeplinit, de Erou Salvator, care a reprezentat acest

popor, prin contopirea destinului lor individual cu destinul poporului român: “Pentru a trăi o

viață care ți-a fost dată, ești dator să o meriți atât ca om, cât și ca neam în fiecare clipă” (Mihai

Viteazul).

Trimiterile la aceste mituri se fac și în societatea contemporană într-un mod mult mai

simbolic, o dată la fiecare patru ani, evocându-se cu nostalgie prin discursuri politice, perioade

de progres înregistrate de România, propunându-se diferiți Eroi Salvatori în persoana diverșilor

actori politici și nelipsind nici mitul Conspirației sub forma acuzării adversarului de aderare la

organizații secrete specifice acestei perioade, sau faptul că au făcut parte din organizația secretă,

cu caracter malefic: Securitatea din perioada comunistă, care a creat o atmosferă de control

permanent, schimbând destine prin torturi și închiderea în închisori, uneori a unor mari

personalități.

74

5. Concluzii

Miturile politice moderne evidențiază o realitate primordială, permanentă, privind o

existență înaintată, dar și o predestinare. Rolul acestora este de a explica credințele adoptate de o

anumită societate, precum și valorile utilizate de aceasta din punct de vedere simbolic. Mitul se

caracterizează prin oferirea adevărurilor absolute.

Utilizarea miturilor politice moderne are o importanță deosebit de mare privind evocările

sau speranțele de viitor ale unei națiuni. Acestea se remarcă prin faptul că au un rol mobilizator

asupra unui popor, structurând anumite trăiri emoționale. Perioada modernă se caracterizează

printr-o profundă legătură între mituri și fondarea națiunilor, mai ales în spațiul European.

Conform lui Gilbert Durand, Regimurile imaginației nu se exclud unele pe altele,

fenomen demonstrat și în lucrarea de față prin faptul că cele patru mituri politice moderne, care

aparțin două câte două celor două mari Regimuri ale imaginii, se întrepătrund în realitate, Eroul

Salvator putând fi și Unificator sau nostalgia Vârstei de Aur determinând mitificarea

personalității politice care a stat în fruntea națiunii în acea perioadă de timp. Chiar dacă existența

miturilor este determinată de simbolurile ciclice și de simbolurile progresului specifice

Regimului Nocturn al imaginii, totuși acestea pot conține și simboluri sau constelații de imagini

specifice Regimului Diurn al imaginii.

Utilizarea metodei explorative și a analogiei pentru cercetarea mitologiei politice nu sunt

suficiente în determinarea constelațiilor simbolice specifice fiecărui mit în parte cu limitele

impuse de interconectările dintre mituri, de aceea, pe viitor se propune utilizarea unei metode de

cercetare empirică, orientată pe colectarea de date prin observare și prin analiza documentelor

istorice cu ajutorul cărora să se demonstreze utilizarea pregnantă a unor anumite constelații

simbolice odată cu manifestarea unui anumit mit politic modern.

Deși la nivel general, se constată o anumită desacralizare a societății omenești prin

scăderea importanței jucate de-a lungul secolelor de marile sisteme religioase, care aveau rolul

de a păstra cele două Regimuri simbolice și mistica, ajutând astfel la păstrarea unui anumit

interes față de funcția sacră, totuși se constată o amplificare a creșterii importanței, precum și a

utilizării miturilor politice moderne: “Politicianul trădează o apetență substanțială pentru

75

utilizarea mitului în discurs, mai ales că acesta reprezintă un mijloc insesizabil pentru cei mai

mulți dintre alegători, lipsiți de educația civică primară care le-ar permite apărarea de ceea ce

Lucian Boia numește intoxicarea prin istorie. Succesul acestei metode facile de obținere și

legitimare a Puterii are multiple cauze și poate fi analizat doar în strânsă legătură cu potențialul

persuasiv al limbajului.”214

Miturile politice moderne se caracterizează printr-o forță de sugestie destul de mare,

având astfel și o imensă forță de schimbare. Ceea ce au în comun toate aceste mituri este faptul

că ele cultivă speranța în sufletele oamenilor: speranța de schimbare, speranța de mai bine,

speranța de mai multă siguranță: “Funcția fantastică e așadar funcția Speranței”215.

În concluzie, cunoașterea și aprofundarea miturilor politice moderne, prezintă o imensă

însemnătate, atât în privința interpretării corecte a acțiunilor diferiților actori politici în spațiul

politic, a evitării intoxicării istorice a oamenilor, cât și în desfășurarea activităților politice și nu

în ultimul rând, în capacitatea cunoașterii gândirii mitice a unei societăți, necesare în

interpretarea acțiunilor acesteia, în cunoașterea elementelor mobilizatoare, informații ce pot sta

la baza anticipării comportamentelor și evenimentelor viitoare.

214Sorin Cristian Semeniuc, op. cit., p. 10

215Gilbert Durand, op. cit., p. 411

76

Bibliografie

Bambulea, Luigi,Paradigma eminesciană (III) Excurs: Introducere în teoria mitului, Bilunar

cultural Verso, anul 5, nr. 79, Iași, 16-28 februarie 2010, p. 13–16

Barthes, Roland, Mitologii, Editura Institutul European, Iași, 1997

Brion, Marcel, Attila, Editura Mondero, București, 1992

Cesereanu Ruxandra, Mitopolitică românească în secolul XX, în curs de apariție la Editura

Humanitas, București, accesată în februarie 2013, disponibilă la adresa www.memoria.ro

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Univers Enciclopedic, București,

1999

Edelman, Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Polirom, Iași, 1999

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978

Eliade, Mircea, Eseuri, Editura Științifică, București, 1991

Eliade, Mircea, Fragmentarium, Ediția a II-a, Humanitas, București, 2008

77

Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

Florea, Ion, Mistica politică și paradoxurile democrației, Fundația „România de mâine”,

București, 1996

Girarded, Raoul, Mituri și mitologii politice, Institutul European, București, 1997

Giurescu, Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui

Carol I, Ediția a treia, Editura Cugetarea –Georgescu Delafras S.A., București

Goian, I., Tănăsescu, G., Diaconescu, C., Păvălan, L., Individ, libertate, mituri politice, Institutul

de Teorie Socială, București, 1997

Jung, Carl Gustav, În lumea arhetipurilor. Caiete de psihanaliză, nr. 4, tradusă din limba

germană de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Jurnalul Literar, București, 1994

Laffont, Robert, Carl Gustav Jung, Omul și simbolurile sale, Paris, 1964

Minulescu, Mihaela, Mitologie, Arhetip, Complex psihic. Problema miturilor în psihologia și

psihoterapia analitică. Complexele; Analiză și Amplificare, Curs Fundamente sem II, master

terapie analitică

Nistor, Mihai, Fenomenologia sacrului, Editura Cantes, Iași, 1999

78

Platon, Alexandru-Florin, Imaginarul politic și formarea identităților europene (secolele

XIV/XVI – XIX), Suport de curs, Centrul de Studii Europene, Universitatea „Alexandru Ioan

Cuza” din Iași

Pop, Livia-Gabriela, Democrație, totalitarism și violență simbolică, Lucrare de diplomă,

SNSPA, București, 2000

Semeniuc, Sorin-Cristian, Mitul Vârstei de Aur în limbajul politic românesc contemporan,

Articol text, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, accesat în aprilie 2013, disponibil la

adresa www.bursedoctorale.ro/public

Țăranu, Andrei, Simbolică politică, Note de curs, SNSPA, București, 2012

Site-ul Descoperă.ro, accesat în mai 2013, disponibil la adresa: www.descopera.ro__