Miscari de Eliberare Nationala de a Lungul Timpului

CAPITOLUL 3

Mișcări de eliberare națională de-a lungul timpului

1. Mișcarea Socială și națională de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

În secolul al XIX-lea societatea romanească abandona modelul oriental în favoarea celui occidental. Congresul de la Viena din 1815 menținea status-quoul consființând vechile frontiere, fapt întărit  de  înfăptuirea Sfintei Alianțe la 26 septembrie 1915 la Paris de catre Prusia, Austria și Rusia.

1.1. Cauzele mișcării revoluționare au fost:

-menținerea regimului fanariot

-regcizarea administrației în defavoarea  boierimii pământene

-fiscalitatea excesivă și corupția, știrbirea  autonomiei

-numeroasele rupture teritoriale: Banat (1716-1739) Oltenia, Basarabia

Mișcarea din 1821 a conturat un program de reforme interne în limitele legale.

1.2. Programul revoluției

În data de 23 ianuarie 1821 a avut loc Proclamația de la Pades. Tudor Vladimirescu justifica ridicarea la luptă și se adresează tuturor locuitorilor Tărilor Românești și promitea tuturor celor care  se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al Adunării Norodului, ce devine organ reprezentativ, menit să funcționeze pentru binele poporului. “Cererile  Norodului Românesc” elaborate în februarie  1821 cuprindea principalele cereri,  ce vizau  restructurarea statului principiul suveranității naționale.

Alegerea Domnului de către țara, desființarea privilegilor  feudale, o serie de reforme de justiție, administrație, scolare:

  1. Reforma fiscală- Reintroducerea darilor în 4 sferturi, desființarea paslusnicii (categorie de țărani care lucrau pe lângă biserica..fiind scutiți de taxe) și scutelnicii.

  2. Desființarea vămilor interne și crearea unei piețe  unice. Obiectivul național era bine formulat  și viza îndepărtarea grecilor din dregatorii și constituirea armatei naționale.

1.3. Desfășurarea mișcării lui Tudor Vladimirescu

Moartea ultimului domn fanariot, Alexandru Șutu în condiții misterioase și preluarea  puterii de un Comitet de obladuire (organism provizoriu de conducere din care făceau parte boierii: Grigore  Ghica/ Barbu Văcărescu) au permis izbucnirea în Oltenia a unei ample mișcări socio-naționale conduse de  Tudor Vladimirescu.

Răscoala trebuia să dea semnalul unei lupte generale anti-otomane, iar țelul acestei mișcări a fost de a realiza mici modificări economice și politice în folosul țăranilor și a micilor boieri.  Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a avut loc odată cu mișcarea “Eteria” condusă de epitropul Alexandru Ipsilanti  și urmărea eliberarea grecilor de sub stăpânire otomană, iar apoi eliberarea tuturor creștinilor din Peninsula Balcanică de sub jugul otoman.

 1.4. Mișcarea eteristă

A fost susținută la început de către  Rusia deoarece ministrul de externe era de origine greacă. În paralel cu mișcarea lui Tudor Vladimirescu, eteriștii lui  Ipsilante vor  intra în  Moldova , iar de la Iași, Ipsilanti va da o proclamație către țara, precizând scopul mișcării și faptul că în spatele acesteia  se afla o mare putere europeană. După  Proclamația de  la  Pades, acesta înaintează spre capital, de unde va mai da două proclamații către bucureșteni, prima la Bolintini la  Cotroceni și va prelua conducerea de la jumătatea lunii martie pana în mai. După ce țarul nu recunoaște mișcarea eteristă, aceștia vor  intra în Țara Românească, iar neînțelegerile dintre cei doi conducători se vor adânci. Pericolul otoman fiind la Nord de Dunăre, Ipsilante și Tudor vor ajunge la o întelegere privind apărarea Țării Românești, Nordul cu reședința la Târgoviște revenea eteriștilor, iar Sudul cu mănăstirile  Tismana, vor reveni  pandurilor.

Însa suspectat de eteriști că a colaborat cu turcii Tudor Vladimirescu va fi asasinat lângă Târgoviște în 27/28 mai 1821. Rezistența a fost firavă,  iar miscarea a fost înfrântă de turci.

1.5. Consecințele mișcării revoluționare 

Printre altele putem enumera înlăturarea domniilor fanariote, ocupare  de către trupele otomane a Tărilor Românești. În perioada 1821-1822 problema  românească devine o chestiune cunoscută cancelariilor europene.   Turcia la presiunea Rusiei va numi domni pământeni:

Grigore Dimitrie Ghica al IV-lea în Tării Românești

Ionița Sandu Sturdza în Moldova.

Noua situație va fi reglementată în urma convenției de la Akerman 1826.  Până la mijlocul secolului al XIX-lea în principate au apărut mai multe proiecte de reformare  a societății românești, având la baza emanciparea politică față de Imperiul Otoman. Proiectele de reforma vizau reorganizarea structurilor politice, juridice,   fiscale și administrative,  consolidarea autonomiei și unirea tuturor românilor.

1.6. Constituția Carvunara 

“Proiectul celor 77 de ponturi” a fost alcătuit în 1822 de comisul moldovean Ionica Tăutu.  Documentul exprimă revendicările micii boierimi moldovene, fiind inspirat din declarația drepturilor omului și cetățeanului.  Drepturi egale între diferitele categorii sociale;  autonomie internă, separarea puterilor în stat și egalitate în fața legii. Așezământul politicesc -Simeon Marcovici- care susținea organizarea statului pe principiul separării puterilor în stat. O trăsătura a acestei perioade o reprezintă  societățile politice secrete, care aveau ca scop răsturnarea vechii ordini sociale și politice, pregătind totodată revoluția de la 1848.

1834- Societatea Revoluționară moldo-polonă cu sediul la Sibiu, condusă de Adolph David, care milita pentru o “republica românească”, în care să fie incluși românii de la sud și est de Carpați.

1839- Conjurația Federativă- activă în Moldova  și era condusă de comisul Leonte Radu. Milita pentru eliberarea de sub dominația otomană a Moldovei, Țării Românești și Serbiei, care să formeze o federație.

1840- societatea secretă condusă de  Dimitri Filipescu și Eftimie Murgu- Țara Românească își propune consolidarea autonomiei, ajungandu-se până la independență.

1843- Frația  fondată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell în Țara Românească dar avea filiale la  Paris  “Societatea Studenților Romani”

1846- Iași “Asociația patriotică”-Scopul era de unire a celor două țări extra-carpatice, independența, emanciparea clăcașilor și egalitatea în fața legii.

1.7. Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829

Prevederi: Autonomia administrativă a Țărilor Române, numirea domnitorilor pe viață desființarea monopolului comercial român, dar cu  menținerea suzeranității acestuia, stabilirea de granițe cu Imperiul Otoman pe malul Dunării iar raialele  Turnu Giurgiu și Brăila au fost restituite  Tării Românești .

-consființit  protectoratul țarist asupra Țării Românești

-în schimbul despăgubirilor de război principatele au fost ocupate de trupele țariste în perioada 1828-1834, ceea ce a produs schimbări radicale în politica internă prin introducerea Regulamentelor Organice. Acestea au fost redactate de două comisii de boieri munteni și moldoveni conduse de generalul rus Minciaki. Textul a fost dezbătut la Pettersbourg  și supus aprobării adunărilor Blestești de la Iași și București. Vor intra în vigoare la 1 iunie 1831 în
Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova.

În anul 1833 Rusia încearca să introducă un articol adițional  prin care orice modificare  a reglementărilor organizatorice nu se puteau face decât cu aprobarea puterii protectoare și a puterii suzerane. Protestând față de acest articol în Cadrul Adunării Obstești se individualizează activitatea  Partidei Naționale condusă de  Ion Câmpineanu (1837-1838). Sub conducerea lui au fost redactate actul de unire și cel de independență “Osabitul act de numire a suveranului”-1838  Reprezentau proiectul unei noi constituții, în care se preciza că noul stat trebuie să fie o monarhie  constituțională, pusă la garanția marilor puteri. Puterea suveranului să fie limitată  de parlament, cele trei puteri în stat să fie independente una față de cealaltă.

Egalitatea romanilor  in fata legii, libertatea personala a cuvantului si a presei , introducerea votului universal si principiul liberei concurente .

Adunarea Obsteasca extraordinara  a Moldovei votase articolul additional din 1883 in anul 1885 iar la presiunea marilor puteri;

2. Revoluția Română din 1848

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

2.1. În Moldova

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturdza, care era presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Aceștia urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina.

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina – și mai ales în Cernăuți – circa 50 de fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care:Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul "Dorințele partidei naționale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

2.2 În Țara Românească

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și armatei.

7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiovala Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturatIon Heliade Rădulescu și Christian Tell.

11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.

13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției, reacțiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelui Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor, partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

La 14 iunie 1848 Craiova guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țarist în Balcani, găsește revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.

19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.

19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil revoluționarilor români.

30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10. 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.

2.3 În Transilvania

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petőfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români si 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj.

Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud șiMărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de românii munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

3. Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii

Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii (1775 – 1783), cunoscut în literatura de specialitate de limbă engleză din Statele Unite ca Războiul revoluționar american, sau  Războiul de independență american (conform denominării originale, American War of Independence), a fost un război care a durat între 1775 și 1783 și care s-a desfășurat în părțile estică și nord-estică ale teritoriului de azi al Statelor Unite, respectiv în sud-estul Canadei de azi, fiind purtat între Regatul Marii Britanii și revoluționarii celor treisprezece colonii britanice din America de Nord, care au declarat independența acestora formând entitatea statală numită Statele Unite ale Americii în 1776.

Anterior declanșării războiului propriu-zis, cele 13 colonii au declarat oficialii monarhului britanic personae non grata, au formatCel de-al Doilea Congres Continental (conform originarului, Second Continental Congress), au format o armată, Continental Army, un "embrion" de marină, Continental Navy, și, apoi, la 4 iulie 1776, au declarat independența celor 13 foste colonii britanice din America de Nord. Războiul de independență a fost culminarea mișcării de emancipare politică a coloniștilor, Revoluția Americană, prin care puterea britanică a fost răsturnată. După circa trei ani de la începutul confictelor armate propriu-zise, în 1778, puteri europene majore se alăturaseră coloniștilor împotriva britanicilor, înclinând ulterior decisiv balanța în favoarea americanilor. Diferite triburi de nativi americani au luptat de ambele părți.

În timpul primei părți a războiului, datorită superiorității navale a Marii Britanii, orașele și zonele de coastă s-au aflat sub controlul, respectiv sub ocupația britanicilor. Totuși, zonele de interior ale coloniilor, unde trăiau circa 90 % din coloniștii americani, nu se aflau deloc sub control britanic.

După victoria trupelor americane de la Saratoga din 1777, Franța, având ca națiuni aliate Republica olandeză și Spania, a intrat în război de partea americanilor. Intrarea Franței în război s-a dovedit a fi în timp decisivă pentru soarta acestuia întrucât după victoria sa navală de la Chesapeake împotriva flotei britanice a urmat capitularea armatei britanice de la Yorktown din1781.

Încheierea efectivă a războiului de independență al Statelor Unite, deși după victoria americană de la Yorktown nu au mai urmat alte bătălii, a avut loc la Versailles în decembrie 1783. Tratatul de pace încheiat atunci recunoștea Statele Unite și suveranitatea acestora între Canada la nord, Florida la sud și fluviul Mississippi la vest.

3.1. Origini

Războiul Revoluționar își are originile dintr-un război precedent, Războiul de Șapte Ani. În America de Nord a fost cunoscut ca Războiul Franco-Indian, în care s-au implicat Franța și Marea Britanie în tabere diferite. La sfârșitul său, Tratatul de la Paris din1763 ceda Marii Britanii teritorii franceze din America de Nord; victoria generalului Wolfe în Quebec ajutase la obținerea Canadei pentru coroana britanică. Drept urmare a acestei demonstrații de putere militară britanică în Canada, cetățenii celor 13 colonii americane se simțeau mai în siguranță decât până atunci în privința oricărei amenințări teritoriale din partea francezilor.

Dar războiul i-a costat pe britanici o mare suma de bani; totuși, coloniștii americani nu luau în considerație politică externă a britanicilor care le asigurau apărarea. Nu aveau armată sau marina proprie și se bazau exclusiv pe armata și marina britanică pentru apărare. După război, Guvernul Britanic a decis să ceară coloniștilor să plătească mai mult pentru costul apărării lor. Impozitarea excesivă a fost primită extrem de nefavorabil de coloniști, care au considerat-o nejustificată. De la inflamarea acestor resentimente până la declanșarea unei revoluții situația a fost orchestrată de propagandiștii americani.Sarcina le-a fost ușurată de stângăcia și lipsa de abilitate cu care guvernul britanic a introdus impozit după altul.

În 1764, a fost votată Legea Zahărului de către Parlamentul englez, care impunea taxe vamale suplimentare asupra importurilor de zahăr, textile, vin și cafea. Taxele vamale asupra importurilor redistribuite din Anglia erau dublate.

Într-o ședința de consiliu local, în Boston, din mai 1764, James Otis a ridicat o obiecție în privința impozitelor și a îndemnat la o rezistență unită față de impunerea de impozite din Anglia.La puțin timp după aceea, negustorii din Boston au început să boicoteze bunurile de lux britanice.

În martie 1765, parlamentul englez a votat Legea timbrului, primul impozit direct asupra coloniștilor americani.Conform acestei legi, toate materialele tipărite erau impozitate, inclusiv ziarele, broșurile, documentele oficiale și permisele.Coloniștii au obiectat vehement.A intrat în vigoare o reglementare contestabilă, sub forma Legii Încartiruirii, care le cerea coloniștilor să hrănească și să găzduiască trupele britanice.

S-a înființat o organizație clandestină care se opunea Legii timbrului-"Fii Libertății": s-a făcut uz de metode violențe că să-i oblige pe agenții de colectare britanici să demisioneze.Acesta a trimis o rezoluție lui George al III-lea al Regatului Unit în care se cerea revocarea legii și afirma că impozitarea fără reprezentare era o violare a drepturilor civile ale coloniștilor.

În 1766, adunarea de la New York a refuzat cererea generalului Gage de aplicare a Legii Încartiruirii pentru a-și caza trupele.Britanicii au făcut un pas înapoi.Legea timbrului a fost abrogată.În America au fost ceremonii festive când au sosit noile trupe, dar și tulburări când coloniștii din New York au refuzat să-i găzduiască.

Britanicii continuau în schimb să exporte lemnul din America de Nord pentru construirea flotei navale și metalele prețioase.În orașele coloniilor patrulau trupele britanice, fiind trei soldați britanic pe cap de locuitor. Personalități marcante ca John Hancock, care era unul dintre cei mai bogați oameni din cele treisprezece colonii, moștenind de la unchiul său o afacere profitabilă în domeniul transportului maritim, și–a început carieră politică în Boston, colonia britanică Massachusetts. Pe măsură ce tensiunile între coloniști și Marea Britanie se intensificau, în anii 1760, Hancock își folosea averea pentru a susține cauza coloniștilor. Devenise foarte popular în Massachusetts, în special după ce oficilitatile britanice îi capturaseră nava Liberty, în 1768, acuzându-l contrabandă. Paul Revere, un argintar, a produs mai multe gravuri cu tentă politică și a lucrat și ca dentist, devenind din ce în ce mai mult implicat în acțiunile organizației "Fii Libertății".

Pe 5 martie 1770, a avut loc Masacrul din Boston, manifestat prin incidentele de stradă între trupele britanice și un grup de cetățeni din Boston care au atacat un post de pază britanic. După ce au fost provocați de coloniști, soldații britanici au tras în mulțime și au ucis cinci oameni, inclusiv pe un afro-american, Crispus Attucks. Incidentul a fost mult folosit de către Samuel Adams, Paul Revere și alții, în lupta lor pentru obținerea libertății americane și, totodată, a contribuit la scăderea popularității englezilor în anii de dinaintea Revoluției Americane. Masacrul de la Boston a fost un pas pe drumul spre revendicarea independenței.

Un alt pas mult mai faimos, a fost Boston Tea Party din 1773, când ceaiul taxat de către britanici a fost vărsat în port.Protestatari împiedicaseră în alte trei colonii descărcarea ceaiului de import impozitat, dar în Boston guvernatorul Thomas Hutchinson a refuzat să permită chiar și trimiterea ceaiului înapoi în Marea Britanie. Un grup de protestatari au aruncat cele 342 de lăzi cu ceai în mare.Parlamentul britanic a răspuns prin închiderea comerțului din Boston.

Mai puțin spectaculoasă, dar probabil mult mai decisivă, a fost preluarea graduală în milițiile coloniale ale unor ofițeri care simpatizau cu cauza revoluționară americană , înlocuindu-i pe loialiștii pro-britanici. Milițiile erau politizate, în așteptarea unui război revoluționar. Dar, un număr uriaș de coloniști americani obișnuiți rămâneau loiali coroanei britanice și nu erau câtuși de puțin interesați de luptă.

În 1775. revoluționarii au preluat controlul guvernelor fiecăreia dintre cele 13 colonii, au întrunit un al doilea congres continental și au format o armată continentală.Când a început războiul, nu existau nici armată, nici marina americană. Fiecare colonie avea propria miliție locală, nu foarte bine pregătită, nu foarte bine echipată și fără uniforme. Membrii milițiilor erau recrutați doar pe perioade scurte de timp și nu agreau călătoriile lungi.Erau total nepregătiți pentru o acțiune concertată contra unei armate și a unei marine profesioniste inamice. Congresul continental a fondat o armata regulată în iunie 1775, dar numai pe hârtie. Pe parcursul războiului, armata regulată a fost dezvoltată de către generalul George Washington, cel care a fost numit comandantul ei suprem.

3.2. Rǎzboiul în nord (1775–1780)

Benjamin Franklin s-a întors în Philadelphia în 1775, înainte ca bătăliile de la Lexington și Concord să aibă loc. Deși Franklin avea aproape 70 de ani, el a ajutat substantanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit membru al Congresului Continental. În toamna lui 1775 Franklin a mers la Cambridge, Massachusetts, locul unde Washington avea armata pentru a discuta probleme legate de Armata Continentală (Continental Army). Și-a adus un aport important la redactarea Declarației de independență a Uniunii și mai târziu la scrirea Articolelor Confederației, prima constituție a Statelor Unite.

În perioada premergătoare războiului, Bostonul a fost scena unei activităti revoluționare intense.Generalul-locotenent Thomas Gage, comandantul suprem britanic pentru America de Nord, își avea cartierul general acolo; sub comanda sa se aflau 4 regimente din Boston, compunandu-se din 4000 de oameni în total.

In noaptea de 18 aprilie 1775, generalul Gage a trimis 700 de oameni sa captureze munitia care era depozitata de militia coloniala la Concord in Massachusetts.Cand colonistii si-au dat seama ca urma ceva sa se intample, mai multi calareti, printre care si Paul Revere, i-au alertat pe localnici.Cant trupele britanice au intrat in Lexington in urmatoarea dimineata au fost intampinate de 77 de membri ai militiei locale.A fost un schimb de focuri si mai multi localnici au fost ucisi.Trupele britanice si-au continuat marsul catre Concord, unde au fost invinse de 500 de militieni.Britanicii au fost obligati sa se retraga in Boston si au fost atacati de mii de membri al militiilor coloniale pe drumul de intoarcere. Aceste incaierari, in mod pretentios numite Bataliile de la Lexington si Concord, reprezinta actiunile de declansare a razboiului.Britanicii aflandu-se in retragere rapida, trupele de militie au inconjurat Bostonul pentru a-i prinde in capcana.Britanicii au primit intariri pe mare, si pe 17 iunie 1775, trupele generalului Howe au cucerit peninsula Charlestown in Bătălia de la Bunker Hill. Desi americanii s-au retras, britanicii au suferit pierderi incat nu si-au mai putut continua actiunea.Asediul Bostonului nu a fost ridicat si Howe l-a inlocuit pe Gage in functia de comandatul suprem. In iulie, noul comandant suprem al americanilor, Washington, a sosit la periferia Bostonului pentru a prelua comanda fortelor sale coloniste.Si-a dat seama imediat ca proviziile de praf si pusca erau insuficiente, pana la sfarsitul urmatorului an tot praful de pusca avea sa fie importat din Franta.Intre timp a fost o perioada de acalmie militara care a durat mai multe luni.In primavara, tunurile capturate la fortul Ticonderoga au fost pozitionate pe dealurile din jurul pozitiilor britanice care au devenit astfel imposibil de aparat, astfel ca Howe si trupele lui s-au retras in marie pe mare, pana la baza navala din Halifax, Nova Scotia.

În 1776, Congresul Continental l-a trimis pe Benjamin Franklin în cea mai importantă misiune a sa, să convingă Franța să ajute coloniile britanice din America de nord în lupta lor pentru independență. Înainte de a pleca, a împrumutat 4.000 de lire Congresului pentru a fonda Armata Continentală. Howe s-a retras din Boston si a încercat să cucerească New Yorkul. Washington s-a bazat pe apărarea orașului de 20000 de soldați împărțiți între Manhattan și Long Island. Trupele britanice s-au adunat pe Staten Island. Washington le-a citit recent întocmită Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (semnata pe 4 iulie 1776) trupelor sale, pentru a le inspira și a le arăta că nu mai exista cale de întoarcere. Britanicii au debarcat 22000 de soldați pe Long Island pe 27 august 1776, obligând armata americană mult mai mică să se retragă pe înălțimile Brooklyn. Aceasta a fost cea mai mare bătălie din întreg războiul. Deși s-a retras, Washington a reușit să transfere armata în Manhattan. Pe 15 septembrie, Howe a debarcat 12000 de oameni în Mahattan, preluând rapid controlul orașului.Washington s-a retras pe înălțimile Harlem și apoi și-a continuat retragerea în timp ce Howe avansa. În loc să urmărească și să distrugă armata americană, Howe s-a întors în Manhattan. A ratat multe ocazii de a zdrobi armata americană, care se micșora treptat. Generalul Cornwallis l-a urmarit prin New Jersey până când, la începutul lui decembrie, Washington și armata sa au traversat Delaware pentru a se retrage în Pennsylvania. Campania a fost oprită un an, iar armata britanică s-a întors în garnizoane pe timpul iernii.

Britanicii păreau să nu aibă niciun fel de problemă în a zdrobi armata americană în primăvară. Perspectivele armatei continentale erau sumbre. Doar 5000 de oameni mai erau apți de luptă. La sfârșitul anului, când expirau înrolările, acel număr urma să scadă la 1400. Dar Washington a decis să facă ce nimeni nu s-ar fi așteptat. În seara de Crăciun a traversat râul Delaware pe ascuns și a lansat un atac surpriză. În Bătălia de la Trenton din 26 decembrie 1776, a capturat Trentonul, cât și 1000 de mercenari germani. Cornwallis a pornit să cucerească Trentonul, dar Washington l-a surprins din nou atacând ariegarda britanică la Princeton(3 ianuarie 1777). Dupa ce le ridicase extraordinar de mult moralul americanilor, Washington s-a retras pentru iernat.

3.3. Saratoga și Philadelphia

Cauza americana a fost mai mult ajutată de incompetența comandaților militari britanici și a superiorilor politici. Planul operațiunilor pentru 1777 ar fi trebuit să includă o strategie coordonată pentru cele două armate britanice din America de Nord, cea a lui Carleton din Canada și cea a lui Howe din New York. În locul unei singure campanii, unificată și integrată, la Londra au fost aprobate două campanii de către lordul George Germain; din cauza planificării slabe, a comunicațiilor defectuoase și a rivalității personale, aceste campanii nu au lucrat în colaborare. Howe a capturat Philadelphia, dar armata din nord a fost fortată să se predea la Saratoga. După această dezastruoasă campanie din 1777, atât Howe, cât și Carleton aveau să demisioneze. În 1777, Burgoyne a organizat o expediție în Canada care avea drept scop să preia controlul asupra lacului Champlain și a coridorului râului Hudson. Cu acel coridor aflat în mâinile britanicilor, Noua Anglie avea să fie izolată de restul coloniilor. Burgoyne a condus o forță de 10000 de oameni de-a lungul lacului către Albany în statul New York, în timp ce a doua forță mai mică s-a deplasat de-a lungul văii Mohawk pentru a face joncțiunea cu Burgoyne la Albany. Burgoyne a pornit în iunie și a recapturat fortul Ticonderoga. Dar după aceea, înaintarea a fost încetinită de americani, doborând copaci pentru a-i bloca drumul. Forța mai mică a asediat fortul Stanwix-jumătate din aceștia erau indieni americani din tribul Mohawk, conduși de Joseph Brant. După intervențiile milițiilor americane, britanicii au ridicat asediul și s-au retras în Canada. Armata lui Burgoyne a scăzut la 6000 de oameni, dar era hotărat să înainteze spre Albany. Generalul Gates, cu o armată de 8000 de soldați, ocupă o poziție fortificată la 16 kilometri sud de Saratoga, în statul New York. Burgoyne a încercat să-i ocolească pe americani, dar a fost atras în luptă în prima bătălie de la Saratoga. Situația lui Burgoyne era acum foarte serioasă. Spera ca armata lui Howe din New York City se află în drum spre el, dar se înșelase. Într-o acțiune prost coordonată, Howe plecase pe mare să cucerească Philadelphia. Milițiile americane au sosit să întărească armata lui Gates. În octombrie, acesta avea 11000 de oameni. În a doua bătălie de la Saratoga, Burgoyne s-a predat pe 17 octombrie. A fost momentul decisiv al războiului. Încrederea americanilor a atins cote maxime. Victoria de la Saratoga i-a încurajat pe francezi să intre în război de partea americanilor. A compensat pierderea Philadelphiei, unde Howe l-a depăsit pe Washington, care a trebuit să se retragă și să îl lase pe Howe în Philadelphia să intre fără opoziție. Washington a iernat la Valley Forge, la 32 kilometri de Philadelphia. În timpul iernii 1777-1778, 2500 de oameni, un sfert din armata lui Washington, au murit din cauza bolilor și a vremii aspre. Însă în următoarea primăvară soldații supraviețuitori erau în forma optimă, grație unui program modern de instrucție prusian implementat de baronul von Steuben. Howe a fost înlocuit cu generalul Clinton în funcția de comandant suprem britanic, avand idei diferite. A abandonat Philadelphia pentru a putea întări controlul britanic asupra orașului New York care, ținând cont de faptul că francezii intraseră în război, devenea brusc vulnerabil în fața puterii navale franceze. Washington l-a urmărit pe Clinton și l-a forțat să lupte la Monmouth, la 28 iunie 1778. Bătălia a fost nedecisivă, dar semnificativă pentru că a fost ultima bătălie importantă din nord. Clinton a sosit la New York în iulie. A avut dreptate în privința francezilor, a ajuns chiar înainte de sosirea flotei franceze conduse de amiralul d'Estaing. Washington s-a întors la White Plains la nord de New York. Cele două armate se aflau acolo unde fuseseră cu doi ani în urmă, numai că acum războiul s-a internaționalizat. Franța a semnat tratat de alianță cu SUA pe 6 februarie 1778. Printre semnatari s-a enumerat și Benjamin Franklin. Spania a intrat în război ca aliat al francezilor în iunie 1779. Olanda s-a implicat și ea în război din 1780.Toate cele trei tari au finantat SUA de la inceputul razboiului pentru a slabi puterea britanica.In Anglia, regele George al III-lea și-a dat seama că nu mai există nicio speranță pentru a-i înfrânge pe coloniștii americani. Dar era hotărât să pedepsească coloniile rebele păstrând 30000 de britanici în garnizoane diferite din America de nord pe termen nelimitat, pentru a bloca și ataca porturile coloniștilor și ca să-i încurajeze pe indienii americani să atace civili în dispute de frontieră. Spera ca americanii să aibă remușcări de pe urma instabilității și, dezamăgiți, să ceară singuri întoarcerea sub autoritatea britanică. Dar s-a înșelat!

3.4. Sfârșitul războiului

Un eveniment crucial pentru încheierea războiului s-a petrecut la Yorktown în octombrie 1781. În luna precedentă, o forță navală franceză învinsese o flotă britanică în Bătălia de la Chesapeake. Acest lucru a împiedicat planul lui Cornwallis de a se refugia pe mare. Dupa ce și-a dat seama că l-a prins pe Cornwallis în capcană, Washington s-a grăbit să aducă soldați americani și francezi din New York pentru a-l asedia pe britanic la Yorktown. O forță aliată franceză și americană numarând 17000 de oameni a început asediul la începutul lui octombrie.

Cornwallis a înteles imediat situația lui era fără speranță și s-a predat la 19 octombrie 1781. Începând cu anul 1781, Benjamin Franklin a negociat pacea cu Marea Britanie, care s-a finalizat în 1783, el fiind unul din cei care a semnat tratatul de pace încheiat odată cu recunoașterea Statelor Unite de către Marea Britanie, Tratatul de la Paris (1783). Vestea capitularii de la Yorktown a căzut ca o lovitură de trăsnet în Anglia. Partizanii păcii au devenit majoritari la Westminster și nu au mai existat alte campanii britanice pe teritoriul Americii de Nord. Războiul a continuat pe mare în Indiile de Vest între flota franceza și cea britanică. Pe rutele comerciale maritime din întreaga lume, navele americane au atacat în mod repetat vasele britanice civile, iar acest lucru a avut efect notabil asupra comerțului britanic, negustorii au exercitat o presiune suplimentară asupra politicienilor pentru a opri războiul. Lordul North, premierul britanic care fusese în funcție pe parcursul războiului, a demisionat în martie 1782. După câteva săptămâni, Camera Comunelor a votat încheierea războiului. Șfârșitul oficial nu a venit odată cu semnarea Tratatului de la Paris în septembrie 1783; acesta a fost ratificat de către Congresul Statelor Unite în ianuarie 1784.

3.5.Urmări

Bilanțul pierderilor umane este necunoscut, dar în bătălii au murit mai puțini oameni decât cei bolnavi de variola. Dintr-un total estimat de 25000 de coloniști americani care au murit ca militari activi, 17000 au murit din cauza bolilor și lipsei de îngrijire cât timp au fost prizonieri de război ai britanicilor. Din 19740 de britanici care și-au pierdut viața, 18500 au murit din cauza bolilor, mai ales de scorbut. 42000 de marinari britanici au dezertat în timpul războiului. Pentru britanici, costul în bani al războiului a fost considerabil: 80 milioane de lire sterline-cu mult peste datoria de pe urma războiului franco-indian. Războiul de Independență era un război pe care britanicii il puteau câștiga, dar nu s-a putut din diverse motive. Una dintre motive ar fi problema logistică generată de distanța armatei față de casă, nu doar în privința transportului, ci și comunicării rapoartelor și ordinelor care întârziau 2 luni. Nu a existat o organizare centrală a coloniilor înainte de război, nu a existat niciun centru de putere clar, a cărui capturare ar fi însemnat victoria și sfârșitul războiului.Un alt motiv semnificativ a fost implicarea Franței ca aliat american și sprijinul acordat din partea Spaniei și Olandei. Cu siguranță coloniștii ar fi pierdut războiul fără sprijinul Franței. Războiul a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea relațiilor rasiale în America. In 1776, Washington a ridicat interdictia în privința înrolării negrilor, lucru care a dus la recrutarea a 5000 de soldați de culoare; în armata britanică au participat peste 20000 de soldați negri. Majoritatea indienilor se opuneau coloniștilor, pentru că le luasera pământurile, de aceea au luptat de partea britanicilor.Un total de 13000 de războinici indieni au luptat de partea britanicilor, indienii irochezi contribuind cu cel mai bun contigent. Cea mai mare semnificație a războiului o reprezintă rezultatul său: cele 13 colonii nu mai erau colonii, ci un stat autonom federal: Statele Unite ale Americii. A fost una dintre cele mai spectaculoase războaie/revoluții de pe urma căreia a rezultat nașterea unei noi națiuni, care avea să devină ulterior superputerea globală din prezent.

4. Coreea de Nord

Războiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950. Pe 27 iulie 1953 s-a semnat un armistițiu.

Războiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea (cunoscută cu precădere drept Coreea de Sud) și Republica Populară Democrată Coreeană (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de Republica Populară Chineză, cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice.

Războiul a început la data de 25 iunie 1950, iar finalul războiului a coincis cu semnarea unui armistițiu la data de 27 iulie 1953. Războiul a pornit datorită delimitării fizice a Coreei printr-un acord al Aliaților victorioși în Războiul Pacificului. Peninsula Coreea a aparținut Japoniei din anul 1910 până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În 1945, în urma capitulării Japoniei, administrația americană a împărțit peninsula de-a lungul paralelei 38, trupele americane ocupând partea de sud, iar cele sovietice partea de nord.

Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul întregii peninsule, în 1948, a adâncit împărțirea celor două regiuni, iar Nordul a instaurat un guvern comunist. Paralela 38 a devenit, treptat, o barieră politică între cele două regiuni. Deși negocierile de unire au continuat în lunile de dinaintea războiului, tensiunile s-au intensificat, iar raidurile și încăierările la nivelul paralelei de 38 de grade latitudine nordică au continuat. Situația a luat amploare atunci când Coreea de Nord a invadat, la 25 iunie 1950, teritoriul Coreei de Sud. Acest act este considerat ca fiind primul conflict armat important din Războiul Rece.

În prezent, Coreea de Nord este singurul stat stalinist rămas în lume. Am ales acest exemplu pentru ca spre deosebire de alte state în care au loc încălcări grave ale drepturilor omului, în Coreea de Nord acest lucru se produce cu bună știință în dauna poporului și în interesul unei 'aristocrații' comuniste, închegată în jurul 'marelui conducător', în prezent Kim Jong Un. Există desigur, și alte state în lume unde au loc grave încălcări ale drepturilor omului, precum Somalia, Sudan, Congo sau Ciad, însă acestea sunt catalogate ca state eșuate, state care se confruntă cu probleme sociale grave și greu de rezolvat. În Coreea de Nord nu se întâmplă însă acest lucru. Coreea de Nord este un stat unitar, însă este un stat în care încă se mai practica cultul personalității. Este un stat în care oamenii suferă pentru orgoliul unui singur om, până de curând personificat de Kim Jong Il, fiul lui Kim Il Sung și tatăl proaspătului conducător Kim Jong Un.

În Coreea de Nord populația generală trăiește la limita subzistenței; este cunoscut faptul că aproape 3 milioane de oameni au murit de foame în Coreea de Nord în ultimii 5 ani în timpul regimului lui Kim Jong Il. Deși la început această foamete nu a fost recunoscută de regimul de la Phenian, de curând Kim Jon Il a recunoscut că populația tării sale se confruntă cu o mare foamete însă arunca vina pe restricțiile impuse de occident asupra comerțului exterior al Coreei de Nord nicidecum pe corupția, proasta organizare și incompetența funcționarilor regimului. Este de asemenea, un fapt cunoscut că ajutoarele alimentare trimise de Occident nord coreenilor nu ajung la cetățenii înfometați ci sunt vândute în piețe prin intermdiul acoliților regimului pentru profitul unor membri corupti ai clasei conducătoare. Orice persoană care îndrăznește să se ridice împotriva acestor practici mai mult decât nedrepte este pe loc executată spre a fi oferită drept exemplu.

Regimul nord coreean este comparabil cu un regim feudal în care toată puterea și avuția este concentrată în mâinile unei clase restrânse de potentate, care abuzează de ea după bunul plac, aflându-se sub protecția 'marelui lider', care seamănă mai mult cu un rege decât cu președinte. Toate puterile statului se concentreaza în mâinile 'marelui conducător' el dispunând de acestea după bunul plac, ridicând oameni în funcții și coborându-i după cum crede de cuviință."